INTRODUCERE ÎN MANAGEMENTUL RESURSELOR UMANE

1.1. DEFINIREA MANAGEMENTULUI RESURSELOR UMANE

Apariţia şi dezvoltarea managementului resurselor umane a avut şi are multiple

influenţe favorabile asupra managementului general, deoarece diversitatea
metodologiilor aplicate impulsionează progresele cunoaşterii ştiinţifice, ceea ce permit
noi dezvoltări ale teoriei şi practicii manageriale.
Managementul resurselor umane presupune o abordare sau o tratare globală,
totală, inter-disciplinară şi profesională a problematicii personalului din cadrul
organizaţiei.
Dezvăluind mai departe această idee, în concepţia managementului resurselor
umane funcţiunea de personal a organizaţiei are o dublă finalitate. În primul caz,
realizează integrarea obiectivelor sociale în obiectivele generale ale organizaţiei prin
corelarea nevoilor dezvoltării umane şi sociale cu restricţiile economice ale acesteia. În
al doilea caz, coordonează diferite sub-domenii ale resurselor umane, denumite de J.
M. Peretti în felul următor:
 administrarea personalului;
 gestiunea personalului;
 calculul costurilor cu personalul;
 formarea profesională;
 dezvoltarea socială;
 informarea şi comunicarea;
 îmbunătăţirea condiţiilor de muncă;
 relaţiile sociale, conducerea funcţiunii de personal la nivelul organizaţiei;
 relaţiile externe.
Definirea managementului resurselor umane şi determinarea obiectului de studiu
reprezintă una din problemele de bază, pentru specialiştii în domeniu, în vederea
stabilirii statutului acestui nou domeniu specializat.

Managementul resurselor umane reprezintă un ansamblu de activităţi,

generale şi specifice, privind atragerea, menţinerea, utilizarea şi motivarea
cât mai eficientă a resurselor umane din cadrul unei organizaţii în vederea
realizării obiectivelor acesteia.

Prin urmare, managementul resurselor umane are ca obiect de studiu activitatea

umană, atât din cadrul organizaţiei cât şi din exteriorul acesteia
Indiferent de modul de organizare, activitatea de personal dintr-o organizaţie are
două categorii de obiective:

15
 - obiective strategice, pe termen lung, care au în vedere organizarea şi
planificarea resurselor umane;
- obiective operaţionale, de natură tactică şi administrativă, care au în vedere
activităţile vizând conducerea zilnică a grupurilor de muncă.

Responsabilitatea managementului resurselor umane revine atât managerilor cât

şi specialiştilor departamentului de resurse umane.

În prezent în faţa managementului resurselor umane au fost puse mult mai multe
probleme legate de apariţia si accentuarea diferitelor fenomene şi procese referitoare la
structura şi calitatea forţei de muncă, conţinutul activităţilor de personal, creşterea
dreptului managerilor superiori ai organizaţiei pentru testarea anti drog, interdicţii ale
fumatului şi multe altele.

Cu toate acestea, activităţile departamentului de resurse umane pot fi împărţite în

trei categorii:
- activităţi strategice, implică elaborarea politicilor de personal pe termen lung
şi inovarea procedurilor de resurse umane;
- activităţi de consultanţă, prevăd asistarea managerilor în aspectele cheie ale
managementului de resurse umane;
- activităţi operaţionale, prevăd soluţionarea problemelor ce apar zilnic în
materie de resurse umane.

Activităţile strategice pot fi considerate de orientare şi de concepţie privind

resursele umane pe o perioadă îndelungată de timp. Activităţile de consultanţă sunt în
esenţă de consiliere şi sunt oferite de specialişti bine pregătiţi sau de psihologi, dacă
aceştia există în cadrul organizaţiilor, la solicitarea angajaţilor. Activităţile
operaţionale asigură o funcţie de deservire privind activitatea zilnică a resurselor
umane în organizaţie.
Majoritatea departamentelor de resurse umane asigură sprijin la nivel
operaţional, dar măsura în care se implică şi la nivel strategic sau de consiliere depinde
de locul departamentului de resurse umane în structura organizatorică a organizaţiei,
despre care vom vorbi în paragraful următor.

1.2 ORGANIZAREA PROCESUALĂ ŞI STRUCTURALĂ A DEPARTAMENTULUI DE

RESURSE UMANE ÎN CADRUL ORGANIZAŢIILOR

Deşi, în paragraful precedent am vorbit despre activităţile din domeniul

managementului resurselor umane este necesar să vedem care este amplasarea lor în

16
structura organizatorică a firmei, în general, şi în cadrul departamentului de resurse
umane, în special. Pentru aceasta se impune o abordare a organizării procesuale şi
structurale a departamentului de resurse umane.

1.2.1 ORGANIZAREA PROCESUALĂ A DEPARTAMENTULUI DE RESURSE UMANE

Organizarea procesuală constă în stabilirea principalelor categorii de

muncă, a proceselor necesare realizării ansamblului de obiective ale
departamentului de resurse umane. Rezultatul organizării procesuale îl
reprezintă, în principal, funcţiunile, activităţile, atribuţiile şi sarcinile
acestuia.

Activităţile din domeniul managementului resurselor umane, indiferent de

mărimea organizaţiei, pot fi grupate în patru funcţii:
 funcţia de asigurare;
 funcţia de dezvoltare;
 funcţia de motivare;
 funcţia de menţinere.

Funcţia de asigurare desemnează ansamblul activităţilor desfăşurate în

cadrul departamentului de resurse umane în scopul asigurării cu resurse
umane necesare, atât cantitativ cât şi calitativ, pentru buna desfăşurare a
activităţii organizaţiei şi realizării obiectivelor propuse.

Asigurarea cu resurse umane cuprinde mai multe atribuţii şi sarcini:

 planifică necesarul de resurse umane, cantitativ şi calitativ, pe posturi,
meserii, profesii, nivele de calificare etc.;
 elaborează strategii de planificare a resurselor umane pe perioade
îndelungate de timp, ţinând seama de evoluţia situaţiei demografice;
 administrează activitatea de recrutare a resurselor umane;
 analizează mediile de recrutare a resurselor umane;
 decide ce metode de recrutare a resurselor umane să aplice pentru fiecare
post vacant;
 coordonează activitatea de selecţie a resurselor umane;
 elaborează diferite formulare şi teste necesare procesului de selecţie;
 participă la integrarea noilor angajaţi pe posturile de muncă şi în cadrul
grupurilor de muncă etc.

17
 Funcţia de dezvoltare a resurselor umane implică multitudinea de
preocupări privind pregătirea şi dezvoltarea profesională a angajaţilor în
corespundere cu noile cerinţe determinate de schimbările tehnologice
contextuale şi organizaţionale astfel încât organizaţia să devină prosperă şi
să poată supravieţui în mediul concurenţial.

Dezvoltarea resurselor umane, de asemenea, implică mai multe atribuţii şi

sarcini:
 identifică nevoile de pregătire profesională a angajaţilor;
 elaborează planuri de pregătire profesională a angajaţilor;
 stabileşte metodele şi tehnicile care vor fi aplicate în procesul de pregătire
profesională;
 evaluează rezultatele pregătirii profesionale;
 creează condiţii necesare pentru dezvoltarea profesională a angajaţilor;
 elaborează planuri privind dezvoltarea carierei profesionale etc.

Funcţia de motivare cuprinde acele activităţi care vor stimula angajaţii în

vederea obţinerii unor rezultate care ar realiza obiectivele organizaţionale
şi, în acelaşi timp, ar satisface nevoile angajaţilor.

Funcţia de motivare presupune un ansamblu de sarcini şi atribuţii:

 conduce activitatea de proiectare şi reproiectare a posturilor;
 determină criteriile de evaluare a posturilor;
 identifică metodele de evaluare a posturilor în funcţie de specificul acestora;
 stabileşte criteriile de evaluare a performanţelor profesionale ale angajaţilor;
 determină metodele care vor fi aplicate în procesul de evaluare a
performanţelor profesionale ale angajaţilor;
 participă la elaborarea sistemului de recompense a angajaţilor;
 stabileşte criteriile de recompensare a angajaţilor;
 aplică diferite metode disciplinare pentru angajaţii cu abateri disciplinare
etc.

Funcţia de menţinere presupune acele activităţi care au ca scop asigurarea

unor condiţii în vederea menţinerii angajaţilor la locurile lor de muncă
pentru realizarea obiectivelor organizaţionale.

Funcţia de menţinere implică mai multe atribuţii şi sarcini:

18
  elaborează diferite programe de protecţie şi sănătate pentru angajaţi;
 stabileşte diferite avantaje pentru angajaţi (promovare, servicii sociale,
stimulente suplimentare, stimulente familiilor acestora etc.);
 asigură condiţii favorabile de muncă;
 participă la crearea unui climat social favorabil de muncă;
 participă la elaborarea şi încheierea contractelor colective şi individuale de
muncă;
 elaborează programe de promovare a personalului etc.

Aşadar, fiecare funcţie implică o multitudine de sarcini şi atribuţii care trebuie

sistematizate şi structurate după principiul similitudinii în vederea elaborării structurii
organizatorice a departamentului de resurse umane.

1.2.2 ORGANIZAREA STRUCTURALĂ A DEPARTAMENTULUI DE RESURSE UMANE

După realizarea organizării procesuale se trece la organizarea structurală a

departamentului de resurse umane. Prin organizarea structurală se asigură modelarea
organizării procesuale în conformitate cu necesităţile şi posibilităţile fiecărei
organizaţii. Principala expresie a organizării structurale o reprezintă structura
organizatorică.

Organizarea structurală constă în gruparea funcţiunilor, activităţilor,

atribuţiilor şi sarcinilor, în funcţie de anumite criterii, şi repartizarea
acestora, în scopul realizării lor, în subdiviziuni organizatorice pe grupuri
şi persoane în vederea asigurării unor condiţii cât mai bune pentru
îndeplinirea obiectivelor departamentului de resurse umane, în special, şi
ale organizaţiei, în general. Rezultatul organizării structurale îl reprezintă
structura organizatorică a departamentului de resurse umane

Structura organizatorică a departamentului de resurse umane diferă de la o

organizaţie la alta în funcţie de mărimea acesteia şi de politica promovată de aceasta în
domeniul resurselor umane. În continuare sunt prezentate diferite tipuri de structuri
organizatorice ale departamentului de resurse umane.
În cadrul organizaţiilor de dimensiuni mai mici, până la 300 – 400 angajaţi poate
fi acceptată următoarea structură a departamentului de resurse umane.

19
 Departamentul de
resurse umane

Administrarea Formarea şi Salarizarea Protecţia şi

personalului dezvoltarea personalului securitatea
profesională muncii

Organizarea structurală a departamentului de resurse umane în organizaţiile

de dimensiuni mai mici

În cazul organizaţiilor mari structura organizatorică a departamentului de resurse

umane este mult mai mare.

Departamentul de
resurse umane

Serviciul de Serviciul de Serviciul de Serviciul Serviciul

analiză şi planificare şi pregătire şi evaluarea motivare şi
evaluarea angajare dezvoltarea performanţ recompensarea
posturilor angajaţilor elor angajaţilor

Serviciul Serviciul Serviciul de Serviciul de

relaţiilor de evidenţă şi protecţie şi dezvoltare
muncă transferuri securitatea socială a
de personal muncii angajaţilor

Organizarea structurală a departamentului de resurse umane în organizaţiile mari

În afară de aceasta, managerii şi specialiştii în domeniul managementului

resurselor umane trebuie să respecte, conform codului deontologic o multitudine de
norme cu privire la angajaţi şi anume:
 să menţină la un nivel înalt standardele de acurateţe în privinţa informaţiilor
şi sfaturilor de specialitate pe care le furnizează angajaţilor;
 să se asigure că toate informaţiile privitoare la angajaţi vor fi confidenţiale;

20
  trebuie să fie pregătiţi să acţioneze în calitate de consilieri pentru fiecare
angajat;
 să menţină standarde echitabile şi rezonabile în tratamentul aplicat fiecărei
persoane în parte.

Factorii care influenţează poziţia managerilor şi specialiştilor de resurse

umane

Factori de întărire Factori de subminare

 Sprijinul conducerii
 Organizaţie centralizată
 Sindicate puternice
 Legislaţie a muncii bine dezvoltată
 Deficit major de forţă de muncă
 Reorganizare globală
 Nevoia de consecvenţă în administrarea
salariilor
 Disponibilizări masive
 Nevoia de programe de instruire la toate
nivelurile organizaţiei
 Specialistul de personal considerat competent
de către manageri
 Abilităţi înalte ale managerilor
departamentului de resurse umane
 Absenţa sprijinului din partea conducerii
 Structură descentralizată
 Forţă de muncă docilă
 Mediu stabil
 Cerere redusă de forţă de muncă
 Sisteme de salarizare în funcţie de
rezultate
 Accent pus pe instruirea la locul de
muncă
 Prezenţa unor puternice grupuri
profesionale la locul de muncă
 Incompetenţa specialiştilor de personal
 Manieră necorespunzătoare de
conducere în cadrul departamentului de
resurse umane

De fapt, acestea sunt caracteristicile definitorii ale managementului resurselor

umane în context naţional sau autohton. La nivel internaţional managementul
resurselor umane are o implicaţie mai extinsă, cu mai multe activităţi care nu sunt
caracteristice managementului resurselor umane autohton.

TERMENI CHEIE
Definirea managementului resurselor Organizarea procesuală a
umane departamentului de resurse umane
Funcţia de asigurare Funcţia de dezvoltare
Funcţia de motivare Funcţia de menţinere
Organizarea structurală a Organizarea structurală a
departamentului de resurse umane în departamentului de resurse umane în
organizaţiile mici şi mijlocii organizaţiile mari
Categoriile de angajaţi din cadrul Responsabilităţile departamentului de
departamentului de resurse umane resurse umane

21
 STRATEGII ÎN DOMENIUL RESURSELOR UMANE

2.1 STRATEGIA DE RESURSE UMANE – PARTE INTEGRANTĂ A STRATEGIEI

ORGANIZAŢIEI

În conceperea şi fundamentarea activităţii oricărei organizaţii un rol esenţial

revine strategiei elaborate de către organismele manageriale. Strategiile
organizaţionale au un impact deosebit asupra activităţii viitoare a organizaţiilor, de
conţinutul strategiilor depinde eficacitatea organizaţiilor, măsura în care acestea îşi
amplifică şi menţin segmentul de piaţă ocupat şi profitabilitatea obţinută.

Strategia reprezintă un ansamblu de obiective majore ale organizaţiei pe

termen lung, principalele modalităţi de realizare, împreună cu resursele
alocate, în vederea obţinerii avantajului competitiv potrivit misiunii
organizaţiei.

Resursele umane reprezintă o resursă cheie pentru desfăşurarea activităţii unei

organizaţii. În cadrul competiţional, în ultimii ani, mai mulţi autori în domeniu
abordează resursele umane ca o resursă strategică pentru organizaţie.
În domeniul resurselor umane, strategiile exprimă o perspectivă mai largă şi o
viziune dinamică asupra resurselor umane, asigurând integrarea cât mai deplină a
acesteia cu celelalte funcţiuni ale organizaţiei.

Strategiile de personal definesc intenţiile organizaţiei în ceea ce priveşte

direcţiile de dezvoltare a resurselor umane, precum şi necesităţile ce trebuie
satisfăcute în acest domeniu pentru a facilita atingerea obiectivelor
organizaţionale.
În ultimii ani, se vorbeşte tot mai mult de managementul resurselor umane
strategic, argumentul în favoarea acestuia fiind avantajul perceput de a avea o bază
convenită şi înţeleasă pentru elaborarea abordărilor pe termen mai lung în privinţa
managementului forţei de muncă.

Managementul resurselor umane strategic este o abordare a luării deciziilor

în privinţa intenţiilor şi planurilor organizaţiei care se referă la raporturile de
muncă dintre organizaţie şi angajaţi şi la strategiile, politicile şi practicile de
recrutare, formare profesională, dezvoltare profesională, management al
performanţei, recompensare şi management al relaţiilor cu angajaţii.

22
 Caracteristica definitorie a managementului resurselor umane strategic constă în
caracterul integrat în care strategiile de resurse umane sunt în general integrate pe
verticală cu strategia economică a organizaţiei şi pe orizontală unele cu altele.
Strategiile de resurse umane elaborate printr-o abordare a managementului resurselor
umane strategic sunt componente esenţiale ale strategiei economice a organizaţiei.
Aşadar, strategiile din domeniul resurselor umane sunt strategii parţiale, au un
caracter derivat, deoarece sunt elaborate pentru anumite domenii specifice ale
organizaţiei şi antrenează obiective derivate şi resurse mult mai reduse comparativ cu
strategia globală. Obiectivele strategice în domeniul resurselor umane pot fi
considerate următoarele:

 satisfacerea necesităţilor de resurse umane al organizaţiei pe viitor, atât din

punct de vedere cantitativ, ca număr, cât şi din punct de vedere calitativ, se
are în vedere nivelele de calificare ale angajaţilor;
 menţinerea salariilor, recompenselor şi avantajelor la un nivel suficient de
mare în vederea menţinerii şi motivării salariaţilor de la toate nivelurile
organizaţiei;
 realizarea unui climat social favorabil între managerii de la toate nivelurile
şi subordonaţii acestora;
 asigurarea mijloacelor şi echipamentului necesar pentru menţinerea şi
perfecţionarea cunoştinţelor şi competenţelor profesionale în funcţie de
necesităţile organizaţiei;
 asigurarea unui sistem comunicaţional corespunzător atât pe verticală, între
manageri şi angajaţii aflaţi în subordonarea lor, cât şi pe orizontală, între
diferite departamente şi subdiviziuni ale organizaţiei;
 asigurarea mecanismelor necesare care ar permite organizaţiei să facă faţă
consecinţelor umane ale schimbării.

Scopurile strategice pot fi evaluate, atât cantitativ cât şi calitativ. Spre exemplu,
strategia privitoare la recompensarea personalului poate fi realizată din ambele puncte
de vedere. Evaluarea cantitativă poate fi realizată pe baza statisticilor de personal
referitoare la nivelul de fluctuaţie al personalului sau numărul posturilor vacante, în
timp ce evaluarea calitativă prevede nivelul de motivare al personalului.
În general, strategiile din domeniul resurselor umane, ca strategii parţiale, au
acelaşi parcurs metodologic şi implică aceleaşi componente ca şi strategia globală a
organizaţiei.

23
 TIPOLOGIA STRATEGIILOR DIN DOMENIUL RESURSELOR UMANE

Marea diversitate a organizaţiilor şi a concepţiilor specialiştilor din domeniul

managementului resurselor umane se reflectă în diversitatea strategiilor din domeniul
resurselor umane. Teoria şi practica managerială în domeniul resurselor umane
cunoaşte mai multe tipuri de strategii de personal.

Strategia orientată spre investiţii. Potrivit acestui tip de strategie, resursele umane
reprezintă obiectul investiţional pentru dezvoltarea ulterioară a organizaţiei. În cazul
aplicării acestui tip de strategie, organizaţia poate obţine unele beneficii cauzate de:
 diminuarea rezistenţei la schimbare din partea angajaţilor;
 reducerea cheltuielile de pregătire şi perfecţionare profesională în cazul
introducerii unor tehnologii noi;
 permiterea planificării şi luării din timp a deciziilor privind utilizarea
eficientă a resurselor umane etc.

Strategia orientată valoric. Acest tip de strategie presupune respectarea

intereselor, aspiraţiilor şi doleanţelor angajaţilor, concomitent cu folosirea
corespunzătoare a potenţialului acestora. Avantajul acestui tip de strategie constă în
faptul că acordă mai multă atenţie resurselor umane fără a ţine seama îndeajuns de
aspectele concurenţei.
Unii specialişti în domeniu sunt de părerea că acest tip de strategie este mai
potrivit şi mai adecvat deoarece are în vedere valorile relevante ale organizaţiei. Cele
mai importante valori relevante pentru o organizaţie pot fi considerate:
 dorinţa de echitate sau dreptate;
 principiul performanţei profesionale;
 realizarea personală în activitatea profesională şi extraprofesională;
 relaţiile sociale;
 informarea şi comunicarea;
 dorinţa de siguranţă etc.

Strategia orientată spre resurse. În cadrul acestei strategii, resursele umane sau
posibilităţile de asigurare cu personal influenţează considerabil strategia organizaţiei,
iar funcţiunea de personal contribuie activ la dezvoltarea şi realizarea acesteia. În
strategia de resurse umane orientată spre resurse problemele privind resursele umane
sunt deja incluse în strategia globală a organizaţiei şi nu apar doar în faza de realizare a
acesteia. Implementarea acestui tip de strategie impune o modificare a atitudinii şi
comportamentului managerilor care trebuie să conştientizeze faptul că strategia

24
orientată spre aspectele financiare ale organizaţiei nu se află în contradicţie cu strategia
de personal orientată spre resurse.

2.2 PROCESUL DE ELABORARE ŞI IMPLEMENTARE A STRATEGIILOR DIN

DOMENIUL RESURSELOR UMANE

Procesul de elaborare şi implementare a strategiilor organizaţionale, în general, şi

a celor din domeniul resurselor umane, în special, variază în funcţie de domeniul de
activitate al organizaţiei şi de modul de abordare de către specialiştii în domeniu.
Potrivit lui Michael Armstrong, procesul strategic din domeniul resurselor umane
necesită parcurgerea mai multor etape. În figura 1 este prezentat un model de elaborare
şi implementare a strategiilor din domeniul resurselor umane.

Misiunea organizaţiei

Obiectivele organizaţiei

Analiza Analiza
Factorii de succes
mediului mediului
intern extern

Strategia organizaţiei

Strategia de personal

Planurile de personal

Implementarea
programelor de
personal

Procesul de elaborare şi implementare a strategiei de personal

25
  Formularea misiunii organizaţiei. Punctul de plecare în elaborarea
strategiei îl constituie definirea cât mai exactă a misiunii organizaţiei, în sensul
asigurării unui consens asupra scopurilor avute. De asemenea, formularea misiunii
urmăreşte: dezvoltarea unei concepţii privind alocarea resurselor organizaţiei,
stabilirea unui climat şi a unei armonii generale în cadrul acesteia, reflectarea
obiectivelor de ansamblu ale organizaţiei etc.

 Determinarea obiectivelor strategice, exprimate în termeni cantitativi

şi calitativi. După formularea misiunii, are loc exprimarea cantitativă şi calitativă a
obiectivelor strategice ale organizaţiei. Acestea se concretizează în dimensiuni
economice, tehnice, umane, sociale şi manageriale pentru activitatea oricărei
organizaţii. Obiectivele strategice trebuie să fie, în primul rând, realiste, în sensul luării
în considerare a capacităţilor şi posibilităţilor de care dispune organizaţia la un
moment dat. În al doilea rând, să fie stimulatoare, adică luarea în considerare a
intereselor şi aşteptărilor angajaţilor organizaţiei. În al treilea rând, să fie
mobilizatoare, prin implicarea la eforturi de auto-depăşire a salariaţilor organizaţiei.

 Identificarea factorilor de succes. Realizarea obiectivelor strategice

impune luarea în considerare a anumitor factori cum ar fi: restructurarea organizaţiei,
reproiectarea sistemelor de management, diversificarea producţiei, informatizarea
organizaţiei, perfecţionarea profesională a salariaţilor etc.

 Evaluarea mediului intern şi extern al organizaţiei. Evaluarea mediului

intern se realizează pe baza analizei stării actuale, a punctelor forte şi slabe ale
organizaţiei în termeni de resurse şi performanţe. În procesul elaborării şi
implementării strategiilor din domeniul resurselor umane trebuie acordată o atenţie
deosebită analizei resurselor umane de care dispune organizaţia la un moment dat,
precum şi de şansele şi riscurile din domeniul resurselor umane care există sau pot să
apără în cadrul concurenţei cu alte organizaţii. În acest sens, autorul grupează angajaţii
organizaţiei în patru categorii.
Angajaţii-problemă. Sunt consideraţi acei angajaţi cu sau fără sarcini de conducere
ale căror performanţe sunt complet nesatisfăcătoare şi care dovedesc un potenţial redus
de performanţă şi dezvoltare. Din punct de vedere strategic, organizaţia nu poate conta
pe această categorie de angajaţi, prin existenţa unui anumit risc, în realizarea
obiectivelor strategice. În condiţiile în care ponderea angajaţilor problemă este
semnificativă în ansamblul salariaţilor din organizaţie este necesar iniţierea procesului
de recrutare în vederea atragerii unor angajaţi noi cu performanţe mai înalte.

26
 Angajaţii cu performanţe previzibile. Sunt acei angajaţi care au atins nivelul de
performanţă maxim în cadrul limitelor lor previzibile. De aceea, la stabilirea
obiectivelor strategice şi la repartizarea sarcinilor este necesar de luat în consideraţie
limitele potenţialului lor de performanţă şi de dezvoltare.
Angajaţii cu performanţe foarte înalte. Reprezintă acea categorie de personal
apreciată la nivelul cel mai înalt, deoarece prezintă un nivel sporit de performanţă
profesională şi demonstrează un potenţial de dezvoltare suplimentar. Angajaţii din
această categorie posedă calităţile şi potenţialul de dezvoltare care asigură
perfecţionarea ulterioară. În realizarea obiectivelor strategice, organizaţia poate conta
cel mai mult pe această categorie de angajaţi datorită nivelului sporit de performanţă
şi dezvoltare profesională.
Semnele de întrebare. Reprezintă acea categorie de salariaţi care dispun de un
potenţial de muncă înalt dar care lucrează sub nivelul capacităţii lor. Aceasta poate fi
cauzată de mai mulţi factori: condiţiile de muncă nefavorabile, nivelul redus al
salariului, climatul social nefavorabil, divergenţe cu superiorul etc. În aceste condiţii,
organizaţia trebuie să se preocupe de soluţionarea cât mai rapidă a problemelor apărute
pentru a putea conta, în realizarea obiectivelor strategice, şi pe această categorie de
salariaţi care dispun de capacităţi şi posibilităţi cu mult mai mari faţă de cele pe care le
realizează la momentul respectiv.
Evaluarea mediului extern presupune evaluarea factorilor care influenţează direct
sau indirect activitatea organizaţiei cum ar fi sindicatele, legislaţia muncii, piaţa
muncii, politicile de personal ale concurenţilor, etc. În materie de resurse umane,
scopul analizei mediului extern al organizaţiei este de a compara forţa de atracţie a
organizaţiei pe piaţa forţei de muncă în raport cu forţa de atracţie a organizaţiilor
concurente.

 Implementarea strategiei organizaţionale. Presupune asigurarea

premiselor tehnico-materiale, umane, financiare şi informaţionale necesare pentru
implementarea acesteia. De asemenea, se impune pregătirea climatului din cadrul
organizaţiei în vederea reducerii sau evitării rezistenţei la schimbări din partea
angajaţilor şi a obţinerii unei implicări pozitive a acestuia.

 Implementarea strategiei de resurse umane. Asigurarea cu resurse

umane necesare organizaţiei în funcţie de nivelurile de calificare, specializări,
competenţe profesionale, performanţe etc. cu scopul realizării obiectivelor
organizaţionale.

 Realizarea programelor de personal. Se are în vedere îmbunătăţirea

structurii socio-profesionale a salariaţilor prin reciclare, recalificare, policalificare,

27
angajarea de noi angajaţi, dezvoltarea culturii şi mentalităţii salariaţilor, abordarea de
pe poziţii noi a relaţiilor management-sindicate etc.

Procesul de elaborare a strategiilor din domeniul resurselor umane trebuie susţinut

printr-o implicare corespunzătoare a tuturor angajaţilor organizaţiei, cu o
preponderenţă mai mare a personalului de conducere. În acest context managerii
trebuie să participe activ la procesul de elaborare a strategiilor din domeniul resurselor
umane pentru a se asigura atât acceptarea acestora, cât şi creşterea responsabilităţii
managerilor pentru realizarea strategiilor respective.
Specialiştii din departamentul de resurse umane trebuie să sprijine şi să asigure,
prin pregătirea şi competenţa lor, atragerea din timp şi antrenarea sau implicarea cât
mai profundă în elaborarea strategiilor de personal a reprezentanţilor angajaţilor, ceea
ce va facilita realizarea corespunzătoare a acestora.

2.3 CONEXIUNEA STRATEGIA ORGANIZAŢIEI – STRATEGIA DE RESURSE UMANE

În practica managerială, specialiştii în domeniu, abordează diferite tipuri de

strategii organizaţionale, reieşind din domeniul de activitate al organizaţiei, de
contextul desfăşurării activităţilor, precum şi de mărimea acesteia. Indiferent de
strategia organizaţională aleasă, strategia de resurse umane trebuie să se manifeste
printr-un comportament adecvat care să conducă la realizarea obiectivelor organizaţiei.
În aceste condiţii, strategiile din domeniul resurselor umane trebuie orientate spre
acele obiective ale organizaţiei care să nu vină în contradicţie cu strategia
organizaţională.
Există mai multe tipuri de strategii organizaţionale cu implicaţii asupra strategiilor
de resurse umane.

Strategia de debut sau antreprenorială. Este caracteristică organizaţiilor care

doresc să-şi reorienteze activitatea sau iniţiază noi direcţii de activitate. Acestea sunt,
de obicei, organizaţiile noi care încearcă să pătrundă pe piaţă, dispunând de multe
proiecte dar, în acelaşi timp, de mijloace insuficiente pentru existenţă. De asemenea,
este caracteristică organizaţiilor cu o situaţie financiară destul de favorabilă, ceea ce le
permite asigurarea unui risc destul de înalt în vederea realizării strategiei propuse şi
este specifică organizaţiilor din industria constructoare de maşini în scopul creării de
noi produse mai performante şi mai atractive pentru consumator.
În vederea realizării acestui tip de strategie organizaţia are nevoie de angajaţi care
se caracterizează prin următoarele trăsături:
- inventivitate;
- gândire flexibilă;

28
 - asumare a riscului;
- predispunere de a lucra peste programul normal de muncă;
- abilitatea de a lucra în echipă (cooperanţi) etc.
Succesul realizării acestui tip de strategie depinde, în mare măsură, de potenţialul
uman şi intelectual de care dispune organizaţia sau subdiviziunea acesteia la momentul
respectiv şi de susţinerea din partea conducerii organizaţiei în vederea implementării
acestei idei. Managerii de resurse umane din cadrul acestor organizaţii trebuie să fie
flexibili în gândire şi acţiuni, să permită dezvoltarea angajaţilor prin participarea
acestora la elaborarea şi conducerea diferitor proiecte în cadrul organizaţiei.
Angajarea, în cazul dat, este realizată, preponderent, din rândul tineretului, cu
calităţi novatoare şi un nivel înalt de competenţă. Evaluarea performanţelor
profesionale este realizată în funcţie de rezultatele individuale ale angajaţilor.
Recompensarea angajaţilor se realizează, cel mai frecvent, prin atragerea acestora în
vederea participării la elaborarea deciziilor manageriale pentru îndeplinirea
obiectivelor strategice asumate. În acest sens, organizaţia elaborează un sistem
motivaţional adecvat pentru toate categoriile de salariaţi pe întreaga perioadă de
realizare a strategiei.
În cazul dat, oportunităţile de promovare şi dezvoltare profesională sunt destul de
mari deoarece, însăşi, strategia se bazează pe calităţile personale specifice şi
competenţele profesionale destul de înalte ale angajaţilor.

Strategia de creştere. Acest tip de strategie presupune schimbări în scopul şi

structura organizaţiei. Problema, în cazul dat, constă în găsirea unui echilibru între
schimbările necesare şi stabilitate. Pentru acest tip de strategie, calificarea angajaţilor
reprezintă un factor determinant al obţinerii succesului de către organizaţie. În afară de
aceasta, angajaţii sunt puşi în situaţia de a se adapta cât mai rapid la noile schimbări şi
să însuşească cât mai rapid cunoştinţele şi abilităţile necesare pentru realizarea
corespunzătoare a sarcinilor de muncă.
Angajarea personalului este orientată spre persoanele cu cele mai înalte cunoştinţe
şi competenţe profesionale de care organizaţia are, într-adevăr, nevoie la momentul
respectiv şi dacă aceasta dispune de resursele financiare pentru a-i atrage.
Recompensarea se realizează în funcţie de performanţele individuale ale angajaţilor,
precum şi de contribuţia fiecărui membru în cazul lucrului în echipă. Evaluarea
angajaţilor, în cazul acestui tip de strategie, are mai mult un caracter formal, însă
loialitatea faţă de organizaţie, ca factor de evaluare, are un impact deosebit asupra
activităţii angajatului.
Dezvoltarea abilităţilor şi cunoştinţelor profesionale este asigurată printr-un proces
continuu de pregătire şi perfecţionare profesională. În legătură cu extinderea sferei de
activitate a organizaţiei există oportunităţi reale de promovare profesională a

29
angajaţilor. Procesul de pregătire şi perfecţionare profesională, precum şi promovarea
angajaţilor este în aşa fel structurat încât dezvoltarea angajaţilor să corespundă cu
obiectivele de dezvoltare a organizaţiei.

Strategia profitului. Organizaţiile orientate spre acest tip de strategie doresc să

obţină un profit permanent prin producerea unor produse competitive pe piaţă, prin
introducerea în procesul de producţie a unor tehnologii destul de performante.
Principalul obiectiv al acestor organizaţii constă în realizarea unui volum de producţie
cât mai mare şi reducerea cheltuielilor de producţie.
Sistemul managerial, în cazul dat, cuprinde o multitudine de practici şi proceduri
axate pe un control destul de sever şi birocratic din partea managerilor.
Angajarea personalului se realizează prin aplicarea unor reguli şi proceduri
standardizate şi se referă la acea categorie de oameni care au cunoştinţele şi abilităţile
profesionale necesare organizaţiei sau cu un nivel de specializare destul de îngust
foarte rar întâlnit pe piaţa forţei de muncă.

Strategia lichidării. Este aplicată de acele organizaţii în care principalele

aspecte ale activităţii acesteia se află într-o situaţie mai puţin bună, şi anume: mărimea
profitului obţinut, calitatea produselor realizate, situaţia organizaţiei pe piaţă etc.
Personalul organizaţiei are o atitudine negativă faţă de ideea implementării unei astfel
de strategii deoarece aceasta conduce la disponibilizarea angajaţilor. În condiţiile
implementării strategiei lichidării, organizaţia trebuie să-şi impună elaborarea diferitor
programe de protecţie socială pentru a nu afecta în mare măsură angajaţii acesteia,
cum ar fi: reducerea săptămânii de lucru, reducerea zilei de muncă, transfer intern de
personal, angajarea personalului disponibilizat în alte organizaţii etc.
În situaţia creată, organizaţia nu efectuează noi angajări, iar angajaţii existenţi nu
sunt implicaţi la elaborarea şi implementarea diferitor programe în organizaţie.
Recompensa angajaţilor cuprinde doar salariul de bază, iar alte forme de stimulare nu
sunt prevăzute în organizaţie.
În cazul dat, sporirea nivelului de calificare al angajaţilor are o importanţă
deosebită, doar dacă organizaţia îşi asumă responsabilitatea găsirii de noi locuri de
muncă în special pentru specialiştii acesteia.

Strategia schimbării. Este aplicată de organizaţiile care încearcă să obţină un

profit maxim ca rezultat al extinderii pieţei de desfacere a producţiei. Recunoaşterea
acestei strategii presupune schimbarea sistemului managerial al organizaţiei, iar
implicarea angajaţilor în procesele decizionale reprezintă un factor cheie pentru
aceasta.
Angajarea este orientată spre persoanele cu calificările şi specializările necesare
pentru ocuparea posturilor cheie din organizaţie. În acelaşi timp, angajarea se

30
efectuează şi din cadrul organizaţiei, a propriilor angajaţi, în funcţie de potenţialul de
dezvoltare al acestora. Practica recrutării angajaţilor din cadrul organizaţiei permite
acestora de a participa la elaborarea de noi programe şi direcţii de dezvoltare a
organizaţiei.
Dezvoltarea abilităţilor profesionale şi sporirea calificărilor profesionale are un
impact deosebit asupra realizării acestei strategii întrucât organizaţia doreşte să
schimbe direcţia de dezvoltare reieşind din resursele interne de care dispune aceasta la
momentul respectiv. De asemenea, organizaţia poate oferi angajaţilor săi posturi noi,
oportunităţi de dezvoltare a carierei, promovări etc., în cazul creării unor noi direcţii de
dezvoltare
Realizarea cu succes a strategiei schimbării presupune atragerea angajaţilor în
procesul de conducere al organizaţiei. Este imposibil implementarea rapidă a acestei
strategii fără o participare activă a majorităţii angajaţilor organizaţiei. De asemenea,
este necesar de luat în consideraţie că o majorare a recompenselor în timpul apropiat
este dificil de realizat

TERMENI CHEIE
Strategie Strategie de personal
Managementul resurselor umane strategic Strategii de personal orientate valoric
Strategii de personal orientate spre Componentele strategiei de personal
investiţii Angajaţii problemă
Strategii de personal orientate spre Angajaţii cu performanţe înalte
resurse Elementele competenţei
Angajaţii cu performanţe previzibile Strategia de creştere
Semnele de întrebare Strategia lichidării
Strategia de debut sau antreprenorială Strategia schimbării
Strategia profitului

31
 MANAGEMENTUL ŞANSELOR EGALE PRIVIND RESURSELE UMANE

1. ABORDAREA CONCEPTUALĂ A ŞANSELOR EGALE ÎN MANAGEMENTUL

RESURSELOR UMANE

În managementul resurselor umane există o multitudine de situaţii care implică

rezolvarea unor probleme cu caracter dual, dar, în acelaşi timp, şi echitabil pentru toţi
angajaţii organizaţiei, cum ar fi:

Ce obligaţii are o organizaţie faţă de un angajat care a lucrat în trecut cu

rezultate foarte bune, dar care a devenit inutil din cauza pierderii aptitudinilor
cerute de munca sa?
Ce impact poate avea stilul de viaţă al unui angajat asupra promovării dacă
celelalte cerinţe sunt îndeplinite?
Ce cantitate de informaţie poate să primească un angajat în legătură cu o
anumită problemă, în comparaţie cu alt angajat cu aceleaşi atribuţii şi
responsabilităţi?
De ce în procesul promovării sunt acceptate mai repede persoanele cu
experienţă decât tinerii angajaţi?
De ce în procesul angajării sunt acceptaţi mai degrabă bărbaţii decât femeile
etc. ?

Asigurarea şanselor egale în mediul profesional nu este un lucru atât de uşor din
simplu considerent că, pentru fiecare ocazie apărută, există, cu siguranţă, mai mulţi
angajaţi potriviţi care intră în competiţie. În aceste condiţii, managerii trebuie să
aleagă, să facă o discriminare indirectă, între mai mulţi angajaţi. În domeniul
managementului resurselor umane cuvântului discriminare i se oferă o anumită
conotaţie negativă.
Discriminarea trebuie descoperită în maniera în care un manager o face în favoarea
unui angajat şi, respectiv, în detrimentul celorlalţi angajaţi. În cazul în care un manager
alege un bărbat pentru promovare deoarece nu este de acord cu ideea că femeia
căsătorită trebuie să aibă şi un loc de muncă, atunci, după toate aparenţele, a comis un
act de inechitate. Dacă un manager care conduce un interviu de angajare nu ţine
seama mai mult de nivelul calificării superioare şi al experienţei în muncă mai mare pe
care le posedă un candidat de o anumită naţionalitate, preferând să aleagă pe postul
vacant un candidat mai slab pregătit, dar de aceiaşi naţionalitate ca şi a dânsului, atunci
putem vorbi de o discriminare inechitabilă.

32
 Managerii de resurse umane au responsabilitatea detalierii şi implementării unor
acţiuni specifice echitabile, care să favorizeze un climat etic promotor de şanse egale
pentru toţi angajaţii la selecţie, promovare, salarizare etc.
Ca şi în alte domenii de activitate şi în managementul resurselor umane a preveni
este mai eficient decât a vindeca, iar a preveni discriminarea în cazul dat înseamnă
stimularea acţiunilor etice.
Asigurarea echităţii angajaţilor poate fi realizată prin sistemul de valori al fiecărei
organizaţii reflectat în codul etic care ghidează comportamentul uman individual şi de
grup sub toate aspectele.
Potrivit literaturii de specialitate, începând cu deceniul al şaptelea al secolului XX
multe organizaţii din ţări cu tradiţie industrială au elaborat coduri etice scrise, care sunt
reactualizate periodic pentru a reflecta schimbările din ce în ce mai dinamice din
economie şi societate. În cazul când în managementul resurselor umane se fac eforturi
pentru conceperea şi aplicarea practică a codurilor etice scrise se deschid mari
perspective pentru rezolvarea rapidă şi eficientă a problemelor de echitate şi
discriminare, fără a mai fi necesară intervenţia instanţelor judecătoreşti. În afară de
aceasta, pot fi rezolvate echitabil şi cazurile de discriminare fără aspect legal dar care
pot afecta grav persoanele vizate.

2. CONCEPTUL ŞI FORMELE DE DISCRIMINARE ÎN MANAGEMENTUL RESURSELOR

UMANE

Potrivit literaturii de specialitate, discriminarea este definită ca fiind practică

ilegală de a trata mai puţin favorabil pe unii indivizi în comparaţie cu alţii din cauză că
sunt diferiţi ca sex, rasă, religie etc.
În teoria şi practica managerială în domeniul resurselor umane sunt întâlnite două
tipuri de discriminări:
- discriminare directă, apare în situaţia în care patronul sau managerul de resurse
umane tratează o anumită persoană mai puţin favorabil faţă de altă persoană, pe motive
care ţin de sexul sau starea civilă a persoanei în cauză. Spre exemplu, patronul nu
permite femeilor să concureze pentru posturile care depăşesc un anumit nivel ierarhic
sau oferă permanent prioritate persoanelor celibatare, faţă de persoanele căsătorite,
atunci când este vorba de un post vacant.

- discriminare indirectă, apare în situaţia când există o cerinţă sau o condiţie de

angajare care se aplică ambelor sexe, dar are ca efect defavorizarea unuia dintre ele, de
obicei al femeilor. Spre exemplu, în cazul când pentru o anumită meserie sau
specializare se stabileşte plafonul de vârstă de maximum 25 sau 30 de ani s-ar putea

33
considera că aceasta este discriminatorie faţă de femei, deoarece vârsta respectivă
reprezintă principala perioadă de fertilitate, acestea având mai puţine şanse de a
candida pentru posturile respective.
Discriminarea este permisă doar pe motive de adecvare profesională reală, cum
ar fi, spre exemplu, în teatru în care este normal ca rolurile masculine să fie oferite
actorilor - bărbaţi.
Discriminarea în managementul resurselor umane se manifestă în toate domeniile:
angajare, promovare, retrogradare, evaluarea performanţelor, salarizare etc.
Practicile manageriale în domeniul resurselor umane sunt influenţate de
reglementările etice şi legale privind şansele egale oferite tuturor celor interesaţi să se
implice în activitatea unei organizaţii. Unele dintre aceste practici sunt acceptate ca
echitabile, în timp ce altele sunt înţelese ca ilegale şi discriminatorii, fără a se putea
desprinde concluzii definitive în acest domeniu deoarece, în cazuri declarate ilegale,
instanţele sunt bazate pe analiza legală a unor situaţii particulare mai mult decât pe
existenţa unor principii general-valabile. În acest sens, putem constata câteva situaţii
de discriminare, interpretate din punct de vedere diferite:
accesul preferenţial la anumite ocupaţii. Dacă accesul preferenţial vizează direct
performanţele obţinute în exercitarea sarcinilor, atunci acest criteriu poate fi considerat
de către o instanţă de judecată. În cazul în care nu estre strict corelat cu cerinţele
ocupaţionale, atunci poate fi considerat ca o discriminare.
Pot fi enumerate mai multe exemple de discriminare de acest fel:
- femeile sunt deseori excluse de la selecţii pentru posturi care comportă riscuri
sau cerinţe privind capacităţile fizice şi/sau intelectuale, considerate de
organizaţie ca inacceptabile de către aceasta;
- organizaţiile ale căror obiective sunt puternic legate de cerinţele unei anumite
minorităţi etnice şi/sau religioase exclud persoanele care au altă apartenenţă;
- unele organizaţii impun limite de vârstă pentru exercitarea anumitor meserii,
invocând diminuarea capacităţilor fizice şi psihice ale persoanelor ce depăşesc
baremul impus;

selecţia informaţiilor cu privire la factorul uman. Interviurile şi chestionarele

pentru angajare, promovare, transfer etc., pot deveni puncte cheie pentru discriminări.
Managerii pot obţine informaţiile necesare în privinţa unei sau altei persoane atât timp
cât acestea nu sunt considerate ca fapte discriminatorii.

Managerii de resurse umane trebuie să evite aparenţele care ar putea duce la

discriminări bazate pe informare, deoarece orice suspiciune poate genera conflicte
etice grave, cu consecinţe legale.

34
 Pentru exemplificare, în tabelul nr. 1 sunt prezentate o multitudine de informaţii
care sunt, de obicei, solicitate la angajare de către organizaţii şi care pot fi sau nu
discriminatorii, în funcţie de o anumită situaţie creată.
În ţările cu economie concurenţială au fost create comisii guvernamentale speciale
care au reuşit să promoveze eficient “filosofia“ în domeniul discriminărilor şi care se
ocupă de soluţionarea sesizărilor apărute de la persoanele care consideră că au fost
dezavantajate de către organizaţie în raport cu alte persoane.

Tabelul nr. 1 Tipuri de informaţii solicitate la angajarea personalului

Tipuri de Ar putea să nu fie discriminatorii Ar putea fi discriminatorii
informaţii următoarele date următoarele date
Nume - dacă a lucrat sub alt nume - asocierea cu originea etnică
Vârsta - dacă are sub 18 sau 21 ani şi - data naşterii;
angajarea ar contravine legii - data absolvirii liceului
Adresa - adresa şi durata rezidenţei - adresele precedente, locul naşterii
Rasa/culoarea - caracteristici generale - rasa sau culoarea pielii
Originea etnică/ - descendenţă, strămoşi,
naţională naţionalitatea etc.
Sex şi - sex, statut marital, numărul
componenţa dependenţilor
familiei
Credinţă/religie - apartenenţă religioasă
Cetăţenie - dacă are permis de muncă sau este
cetăţean al ţării
Limba - limba, numai dacă are legătură cu- limba maternă, limba folosită
postul de muncă acasă
Referinţe - numele persoanelor care pot oferi- numele patronului sau liderului
referinţe religios
Rude - numele rudelor angajate deja de - numele sau adresa oricărei alte
organizaţie rude a solicitantului
Organizaţii - apartenenţa sindicală sau în - cluburile sau organizaţiile sociale
organizaţii profesionale din care face parte
Dosar - dacă au legătură cu performanţele- numărul şi motivul arestărilor în
penal/condamnări postului afara celor privind postul
Fotografii - înainte de angajare
Înălţime-greutate - cerinţe de înălţime/greutate
Limitări fizice - când limitările fizice nu permit - când un solicitant este considerat
îndeplinirea sarcinilor un individ cu handicap
Educaţie - calificare/perfecţionare
Statut militar - gradul obţinut - misiuni militare îndeplinite
Statut financiar - dacă are debite scadente

35
 Aşadar, politica asigurării unor şanse egale în domeniul managementului
resurselor umane trebuie să se axeze pe următoarele aspecte:
 interzicerea discriminărilor de salarii pe bază de vârstă, sex, între bărbaţi şi
femei din aceiaşi organizaţie care ocupă posturi ce solicită aceleaşi
capacităţi, eforturi şi responsabilităţi şi care lucrează în condiţii de muncă
similare;
 considerarea în afara legii a practicilor discriminatorii în situaţii de
angajare, promovare, concediere etc. sau în timpul activităţii curente, prin
limitarea sau clasificarea angajaţilor în orice modalitate care i-ar priva de
oportunităţi egale sau de orice alte acţiuni care ar afecta negativ statutul lor
de angajaţi pe bază de sex, religie origine naţională etc.
 stabilirea unor reglementări anti-discriminatorii speciale pentru persoanele
cu handicap fizic şi/sau mental, discriminările fiind considerate ilegale dacă
persoanele în cauză pot să îndeplinească sarcinile esenţiale ale unui post cu
performanţe rezonabile iar protecţia oferită include condiţii de muncă
speciale şi alte facilităţi;
 prevenirea discriminărilor privind femeile însărcinate în perioada pre/post
natală, situaţie ce trebuie percepută ca orice situaţie ce presupune îngrijire
medicală şi acordarea de drepturi cu privire la reîncadrare şi salarizare
după revenirea în organizaţie;
 eliminarea discriminărilor pe bază de origine naţională şi/sau cetăţenie.

Discriminarea generează probleme care trebuie rezolvate în primul rând în plan

etic, prin crearea unui climat favorabil privind aplicarea eficientă a codurilor de
conduită etică, dar există şi situaţii în care managerii resurselor umane se confruntă cu
probleme care depăşesc acest cadru şi impun intervenţia instanţelor judecătoreşti.
Acesta este motivul pentru care transpunerea în plan legislativ a percepţiilor etice cu
privire la drepturile individuale şi colective şi la combaterea discriminărilor în cadrul
managementului resurselor umane formează un pachet de legi specifice acestui
domeniu.

3 TIPOLOGIA DISCRIMINĂRILOR ÎN MANAGEMENTUL RESURSELOR UMANE

Practica managerială evidenţiază mai multe tipuri de discriminări care privesc

resursele umane şi care au un impact deosebit asupra evoluţiilor viitoare ale acestora,
atât la nivelul organizaţiilor cât şi la nivelul societăţii în general. Cele mai răspândite
discriminări ce ţin de domeniul resurselor umane pot fi considerate discriminările
sexuale, discriminările de vârstă, discriminările persoanelor cu handicap etc.

36
 Discriminări motivate de sex. Cu toate că femeile au pătruns în toate domeniile
de activitate ale societăţii, de la industrie la religie şi de la zborurile spaţiale la politică,
există încă multe aspecte discriminatorii privind sexul slab şi acesta se manifestă în
special în managementul resurselor umane. Discriminările reprezentative cele mai
frecvente în managementul resurselor umane pot fi considerate următoarele: stereotipia
sexuală, apartenenţa la o familie, restricţiile de înălţime sau greutate, condiţii de muncă
şi hărţuirea sexuală.
Stereotipia sexuală se referă la prejudecăţile care pot afecta deciziile de
personal, generate de modul tradiţional de a acorda un anumit statut social unei
anumite persoane şi de a-i judeca comportamentul în funcţie de sex. Spre exemplu,
„atitudinea masculină” prea agresivă a unor femei favorizează apariţia unui climat
discriminatoriu care tinde să le îndepărteze din organizaţie. Soluţia preventivă ar fi
adoptarea unui comportament „mai feminin” deoarece, chiar dacă într-o confruntare
legală iniţială „femeia agresivă” va avea câştig de cauză, grupul sau persoana care se
simte lezată de această atitudine şi nu este capabilă să-şi depăşească prejudecăţile va
găsi un motiv legal ulterior pentru a-i limita posibilităţile sau chiar pentru a o îndepărta
din organizaţie. Lipsa unor reglementări legale adecvate pune persoanele nedreptăţite
în imposibilitatea de a se apăra, iar prejudecăţile, lipsa de cunoştinţe şi de implicare a
managerilor conduc la diminuarea şanselor pentru o evoluţie pozitivă pe plan
profesional.
Apartenenţa la o familie. Acest tip de discriminare afectează îndeosebi
femeile, deoarece dacă acestea se căsătoresc trebuie să-şi coreleze activitatea cu cea a
soţului. Spre exemplu, când ambii soţi lucrează în aceiaşi organizaţie în care urmează
să se efectueze mari reduceri de personal, unii manageri sugerează soţiei să plece
pentru a se păstra locul de muncă al soţului chiar dacă aceasta îndeplineşte la acelaşi
nivel sarcinile de muncă şi demonstrează aceleaşi capacităţi profesionale ca şi ale
bărbaţilor. Alte organizaţii, spre exemplu, solicită ca rudele de orice grad să nu lucreze
împreună pentru a preveni cauzele conflictuale generate de acest fapt.
Hărţuirea sexuală. Acest tip de discriminare poate avea forme de manifestare
diferită, de la ostilitate faţă de femeile care nu doresc să ofere favoruri sexuale şi până
la agresiune sexuală explicită. Aceste manifestări limitează în mod direct
productivitatea şi satisfacţia muncii, determinând imposibilitatea accesului femeilor la
promovare, creşteri salariale etc.
Hărţuirea sexuală se poate manifesta şi are implicaţii legale în următoarele
condiţii:
- dacă angajarea, promovarea, concedierea etc. se bazează pe acordarea sau
refuzul unor favoruri sexuale şi nu pe criterii sexuale;

37
 - dacă atacurile sexuale deteriorează climatul organizaţional sub formă de
tensiuni, ostilităţi, intimidări etc.;
- dacă managerii au un comportament cu evidente implicaţii sexuale.

Prevenirea hărţuirii sexuale presupune raportarea incidentelor fără frică de

repercusiuni, investigarea atentă a nemulţumirilor, furnizarea de coduri etice şi
regulamente scrise pentru toţi membrii organizaţiei, instruirea periodică a angajaţilor
în domeniul etic şi legislativ şi sancţionarea celor care încalcă codurile etice şi
regulamentele scrise, mergând până la concediere şi acuzarea acestuia în instanţele de
judecată.
În chestiunea legată de hărţuirea sexuală apar mai multe probleme. Prima
problemă care apare în calea stopării hărţuirii sexuale o reprezintă dificultatea
instrumentării cazurilor. Acuzaţia de hărţuire sexuală este greu de demonstrat, dat fiind
faptul că de obicei nu există martori. Cei care se dedau la asemenea practici au grijă ca
totul să se petreacă între patru ochi. Din acest motiv, întreaga chestiune se reduce la un
duel, în care afirmaţiile unei persoane se opun afirmaţiilor altei persoane.
O altă problemă este că victimele hărţuirii sexuale nu sunt dispuse să reacţioneze
public. Reacţia publică se petrece foarte rar, din cauza dificultăţilor reale sau
imaginare legate de dovedirea celor petrecute. Pe de altă parte persoanele respective nu
cred că vor primi atenţia cuvenită şi îşi fac griji din cauza consecinţelor pe care
acuzaţiile aduse le pot avea asupra modului în care vor fi tratate în viitor de superiorii
şi colegii lor.
Potrivit lui M. Armstrong, cea mai dificilă şi mai adânc înrădăcinată problemă
constă în faptul că hărţuirea sexuală este o componentă a culturii organizaţionale – un
mod de viaţă, o “normă” practicată la toate nivelurile.
Important este ca conducerea organizaţiei să declare în mod formal şi fără nici un
fel de rezerve că hărţuirea sexuală nu va fi tolerată. Un principiu de bază al
organizaţiei îl reprezintă obligaţia de a-i trata pe toţi angajaţii în mod egal, indiferent
de sex, religie sau orientare sexuală. De asemenea, este necesară instruirea managerilor
şi a superiorilor, pentru a aplica în practică politica adoptată în acest domeniu şi a-i
sensibiliza în legătură cu răspunderea directă ce le revine în prevenirea hărţuirii
sexuale şi aplicarea de măsuri când acest lucru are loc.
Restricţii de înălţime sau greutate. Se referă la capacităţile fizice ale unei
persoane în raport cu executarea unor sarcini de muncă. Restricţiile de înălţime sau
greutate nu sunt considerate legale decât atunci când sunt esenţiale pentru îndeplinirea
sarcinilor de muncă. Spre exemplu, impunerea unor limitări specifice de înălţime sau
greutate pentru manechine pot fi considerate ca legale deoarece influenţează eficienţa
activităţii acestora.

38
 Condiţiile de muncă. Crearea unor condiţii de muncă diferite pentru bărbaţi şi
femei poate duce la discriminări cu impact legislativ. Acest tip de măsuri poate avea de
cele mai multe ori un substrat psihologic. Astfel, alocarea de echipamente mai puţin
performante sau inadecvate femeilor, cum ar fi: dotarea femeilor cu echipamente de
protecţie bărbăteşti cu dimensiuni inadecvate, lipsa de preocupare pentru ergonomia
locului de muncă sau chiar impunerea diferenţiată a vestimentaţiei în timpul muncii,
sunt elemente care induc la discriminări cu impact etic şi reducerea productivităţii
muncii.

Discriminări motivate de vârstă. Discriminările care se fac pe bază de vârstă

vizează, în special, persoanele peste 40 ani, care sunt ignorate sau eliminate de la
recrutare, selecţie sau promovare. De asemenea, persoanele din această categorie de
vârstă sunt îndepărtate mai uşor din organizaţie când se impune o reducere a
personalului, prin concedieri directe sau pensionări anticipate. În urma acestor
concedieri, organizaţiile profită şi de economiile obţinute prin sistarea plăţilor unor
salarii mari datorate vechimii în muncă a celor concediaţi.

Discriminări privind persoanele cu handicap. O persoană cu handicap este

considerată acea persoană care la un anumit moment are un defect fizic sau psihic care
îi limitează în mod substanţial unele activităţi majore, a avut antecedente de acest tip
sau este considerat că a avut astfel de defecte. Din această categorie fac parte
persoanele cu defecte vizibile, persoanele neatrăgătoare, cu unele defecte faciale.
În unele ţări, în funcţie de legislaţia în vigoare, persoane cu handicap sunt
considerate consumatorii de droguri, obsedaţii sexual, persoanele care suferă de:
maladii majore cu hipertensiune, epilepsie, obezitate, boli contagioase, SIDA etc.
Adaptarea rezonabilă este o acţiune umanitară, cu caracter etic, care constă în
reevaluarea sarcinilor de muncă care au fost incluse într-un post solicitat de o persoană
cu handicap pentru a elimina eventualele dificultăţi.
Adaptarea rezonabilă presupune mai multe arii de activităţi, dintre care cele mai
importante sunt:
- accesul la zona de lucru prin adaptarea elementelor de construcţie la
posibilităţile de deplasare ale persoanelor cu handicap, precum şi accesul la
spaţii special amenajate pentru odihnă şi echipamente auxiliare;
- adaptarea sarcinilor de muncă, a programului de muncă, a echipamentelor şi
zonelor de lucru prin corelarea acestora cu posibilităţile fizice şi psihice ale
persoanelor cu handicap;

39
 - prevederea de facilităţi complementare ca angajarea de personal calificat care
să asigure comunicarea interumană sau angajarea de personal auxiliar în
scopul de a asista persoanele cu handicap pe parcursul zilei de muncă.

Discriminări privind minorităţile etnice şi religioase. Comportamentul faţă de

minorităţile etnice şi religioase trebuie adaptat principiilor etice fundamentale şi
legislaţiei în vigoare, începând cu normele internaţionale şi prevederile constituţionale
şi finalizând cu aplicarea unor legi specifice domeniului în cauză.
În condiţiile în care religia reprezintă un posibil criteriu discriminatoriu,
organizaţia trebuie să ofere o adaptare rezonabilă prin introducerea unor programe de
muncă alternative sau flexibile care să permită angajatului cu convingeri religioase
diferite faţă de cea oficială să acopere perioada din timpul de muncă necesar în care
acesta participă la oficierea unor manifestări religioase.

Discriminări motivate de imaginea aparentă. Potrivit acestui tip, discriminările

se referă la imaginea unei persoane, determinată de vestimentaţie, starea de obezitate
sau imaginea generală neatractivă, în afara cazurilor când se poate demonstra că aceste
motive sunt strict legate de realizarea sarcinilor de muncă sau au un impact deosebit
asupra performanţelor individuale ale angajatului.

Discriminări în funcţie de vechimea în muncă în organizaţie. Astfel de situaţii

discriminatorii se observă cel mai frecvent în cazul promovărilor sau al transferurilor
de la un post de muncă la altul. În cazul dat, discriminarea priveşte, în primul rând,
noii angajaţi care au cele mai mari şanse de a fi disponibilizaţi datorită reducerilor de
personal sau de a fi promovaţi pe scara ierarhică a organizaţiei.

TERMENI CHEIE
Echitate Discriminare
Discriminare directă Discriminare indirectă
Accesul preferenţial la unele informaţii Selecţia informaţiilor cu privire la factorul uman
Discriminări motivate de sex Stereotepie sexuală
Apartenenţa la o familie Hărţuirea sexuală
Restricţii de înălţime sau greutate Condiţiile de muncă
Discriminări motivate de vârstă Discriminarea persoanelor cu handicap
Discriminarea minorităţilor etnice Discriminarea minorităţilor religioase
Discriminarea motivată de imaginea aparentă Discriminarea în funcţie de vechimea în muncă

40
 ANALIZA POSTURILOR

1 DEFINIREA ŞI CONŢINUTUL POSTULUI

Înainte de a oferi o definiţie a postului este necesar de a ne opri asupra

terminologiei care este aplicată în literatura managerială asupra conceptului respectiv.
În prezent, în literatura de specialitate noţiunea de post poate să aibă înţelesuri diferite,
în funcţie de când, cum şi de cine este folosită. Există situaţii în care în loc de folosirea
termenului de post se folosesc într-un sens echivalent denumirile de „sarcină,”
„funcţie,” „poziţie,” „îndatorire,” „slujbă,” „misiune” sau chiar ceva mai recent
„job,” cu toate că sunt diferenţe evidente în ceea ce priveşte conţinutul acestora.

Postul reprezintă ansamblul obiectivelor, sarcinilor, autorităţii şi

responsabilităţilor care revin spre exercitare, în mod permanent, unei
persoane din cadrul organizaţiei.

În general, orice post presupune mai multe elemente care îl caracterizează, şi anume
- obiectivele;
- sarcinile;
- autoritatea;
- responsabilităţile;
- feedback-ul.

Obiectivele postului reprezintă definirea cantitativă şi calitativă a

scopurilor avute în vedere la crearea sa, justifică raţiunea creării şi
funcţionării acestuia.
Obiectivele postului se regăsesc în obiectivele generale ale organizaţiei ca obiective
individuale, iar pentru realizarea acestor obiective titularului postului i se acordă
sarcini, responsabilităţi şi autoritate. În momentul creării unui post este necesar ca
obiectivele acestuia să aibă un caracter motivator, caracterizat printr-o diversitate de
aptitudini. Diversitatea aptitudinilor reprezintă gradul în care un post necesită o
diversitate de activităţi pentru realizarea muncii, implicând utilizarea unui număr de
abilităţi diferite din partea titularului postului.
Diversitate înaltă a aptitudinilor este considerată atunci când proprietarul care este şi
operatorul unui atelier de reparaţii auto remediază instalaţii electrice auto, motoare,
caroserii şi care intră în contact, în acelaşi timp, cu clienţii.
O diversitate redusă a aptitudinilor este considerată în cazul când un muncitor dintr-
un atelier vopseşte opt ore pe zi.

41
 Sarcina reprezintă o acţiune clar formulată, orientată spre realizarea unui
obiectiv precis stabilit pentru postul respectiv

Aşadar, sarcina reprezintă o parte componentă a atribuţiei, aceasta din urmă

reprezentând un ansamblu de sarcini identice necesare pentru realizarea unei părţi
dintr-o anumită activitate. Un aspect important al sarcinii revine stabilirii identităţii
acesteia. Identitatea sarcinii reprezintă gradul în care un post necesită realizarea unui
volum întreg şi identificabil de muncă, adică realizarea unui lucru de la început şi până
la sfârşit.
O identitate înaltă a sarcinii este considerată atunci când un muncitor care concepe o
piesă de mobilier, selectează lemnul potrivit, construieşte obiectul şi îl finisează până
la perfecţiune. O identitate redusă a sarcinii se consideră atunci când un muncitor
dintr-o fabrică de mobilă care lucrează la un strung, construieşte numai picioare de
lemn.

Autoritatea postului exprimă limitele în cadrul cărora titularul unui post

are dreptul de a acţiona pentru realizarea obiectivelor individuale şi
exercitarea atribuţiilor.

Autoritatea reprezintă puterea oficializată prin care se conferă titularului postului

dreptul de a dispune executarea unor sarcini, de a întreprinde o anumită acţiune sau de
a produce o anumită schimbare în comportamentul individual şi organizaţional.
Autoritatea este strâns legată cu noţiunea de autonomie. Autonomia postului reprezintă
gradul în care postul asigură titularului acestuia o libertate substanţială, independenţă
şi putere în ceea ce priveşte programarea muncii, şi determinarea procedurilor ce
trebuie utilizate.
O autonomie înaltă a postului este considerată când un instalator de posturi
telefonice care îşi programează individual munca pentru fiecare zi, supraveghează
abonaţii fără a avea nevoie de supraveghere şi decide asupra celor mai potrivite tehnici
de realizare a unei anumite instalaţii. O autonomie redusă a postului este atunci când o
operatoare telefonică trebuie să manipuleze apelurile telefonice pe măsură ce acestea
apar

Responsabilitatea reprezintă latura atitudinală a atribuţiei şi reprezintă

obligaţia titularului postului de a îndeplini sarcinile şi atribuţiile derivate
din obiectivele individuale ale postului

42
 Responsabilitatea are ca scop stabilirea atitudinii titularului postului sau natura
angajamentului personal faţă de modul de îndeplinire a sarcinilor de muncă.
Responsabilitatea trebuie să fie corelată cu sarcinile şi autoritatea postului pentru a se
evita subdimensionarea şi supradimensionarea postului. Subdimensionarea postului se
reflectă în diminuarea interesului şi efortului titularului postului pentru îndeplinirea în
mod corespunzător a sarcinilor de muncă atribuite. Supradimensionarea postului
presupune inhibarea titularului postului sau obţinerea de către acesta a unor
recompense necorespunzătoare în raport cu efortul depus şi rezultatele obţinute.

Feedback-ul reprezintă gradul în care realizarea sarcinilor de muncă

solicitate de post asigură titularului postului informaţiile necesare, directe
şi clare, despre eficacitatea activităţii acestuia.

La fel ca şi sarcina şi autoritatea, feedback-ul poate fi înalt sau redus. Spre exemplu,
un feedback înalt poate fi considerat în cazul în care un muncitor care lucrează într-o
întreprindere de produse electronice şi se ocupă de asamblarea aparatelor de radio şi pe
care le testează pentru a vedea dacă funcţionează corect. Un feedback redus este
considerat în cazul când un muncitor dintr-o întreprindere de produse electronice
asamblează aparate de radio pe care le predă unui controlor pentru a le verifica
calitatea şi a le face reglajele necesare.

2 OBIECTIVELE ANALIZEI POSTURILOR

Analiza posturilor implică o multitudine de obiective care au un impact deosebit

asupra dezvoltării organizaţiei în ansamblu, precum şi asupra angajaţilor acesteia. În
aspect general, obiectivele analizei posturilor au în vedere: studierea conţinutului
muncii, înţelegerea mecanismelor de motivare a angajaţilor, perfecţionarea metodelor
de muncă, măsurarea muncii în vederea stabilirii standardelor de muncă, îmbunătăţirea
calităţii vieţii profesionale, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, susţinerea altor
activităţi din domeniul managementului resurselor umane etc.
În opinia unor specialişti în domeniu, cum ar fi L. A. Klatt, R. G. Murdick şi F.
E. Schuster, obiectivele analizei posturilor pot fi grupate în trei categorii.

Simplificarea muncii. Constă în studiul metodelor de muncă pentru ca, în cele

din urmă, diferitele posturi să devină mai eficiente. Problema simplificării muncii,
după cum s-a menţionat, a apărut din cele mai vechi timpuri şi a cunoscut o evoluţie
permanentă, pe măsura modificărilor care au avut loc în acest domeniu. În afară de
F. W. Taylor, un impact deosebit l-a avut soţii Franc şi Lilian Gilbreth care au pus

43
bazele simplificării muncii, obiectiv deosebit de important al analizei posturilor.
Toate aceste preocupări au dus la îmbunătăţirea ştiinţifică a muncii care se bazează
pe mai multe principii:
- principiul separării sarcinilor, potrivit căruia activităţile de concepţie, de
pregătire, de execuţie şi de control trebuie să fie încredinţate unor anumite
persoane;
- principiul descompunerii operaţiilor, potrivit căruia sarcinile de muncă ce
urmează a fi îndeplinite trebuie descompuse în operaţii elementare, iar fiecare
executant să realizeze doar un număr mic de operaţii;
- principiul analizei mişcărilor, presupune descompunerea operaţiilor în
mişcări elementare care trebuie executate de către titularii posturilor în raport
cu sarcinile primite;
- principiul măsurării timpilor de muncă, presupune ca pentru fiecare sarcină
de muncă încredinţată unui executant se stabileşte timpul de muncă standard
pentru care se efectuează şi salarizarea acestuia.

Stabilirea standardelor de muncă. Acest obiectiv al analizei posturilor

presupune studiul timpului de muncă. Potrivit lui L. L. Byars şi L. W. Rue stabilirea
timpului de muncă standard pentru o anumită sarcină de muncă implică parcurgerea
următoarelor etape:
- defalcarea sarcinii de muncă în elementele sale componente, care trebuie să fie
identificabile, omogene şi măsurabile;
- determinarea acelor elemente de muncă care sunt esenţiale pentru îndeplinirea
sarcinii de muncă;
- determinarea unui timp de muncă pentru fiecare element de muncă;
- determinarea timpului total al sarcinii de muncă prin însumarea timpilor
tuturor elementelor de muncă;
- determinarea timpilor suplimentari alocaţi sau de care trebuie să se ţină seama;
- determinarea timpului standard pentru sarcina de muncă avută în vedere prin
însumarea timpului total al sarcinii de muncă respective şi ai timpilor de
muncă alocaţi suplimentar.
Cele mai frecvente metode de studiere a timpului de muncă aplicate sunt
considerate: fotografierea timpului de muncă, care poate fi individuală şi colectivă,
cronometrarea timpului de muncă, care poate fi simplă, pe elemente, selectiv
grupată, fotocronometrarea timpului de muncă, observarea instantanee etc.

Susţinerea altor activităţi de personal. După cum a fost menţionat deja,

analiza posturilor furnizează o serie de elemente de bază sau informaţii utile pentru
cele mai multe activităţi din domeniul managementului resurselor umane. În figura

44
1 este prezentată utilitatea informaţiilor obţinute din analiza posturilor asupra
celorlalte activităţi din domeniul managementului resurselor umane.

ANALIZA ACTIVITĂŢILE
POSTURILOR MANAGEMENTULUI
RESURSELOR UMANE
CARE FOLOSESC
INFORMAŢIILE ANALIZEI

 Planificarea personalului;
Etapele Pregătirea Elaborarea  Recrutarea personalului;
procesului descrierii specificaţiei  Selecţia personalului;
de analiză a postului postului  Evaluarea performanţelor
posturilor profesionale;
 Pregătirea şi dezvoltarea
profesională; 
 Planificarea şi dezvoltarea
carierei;
 Siguranţă – protecţie;
 Reproiectarea postului;
 Relaţiile cu sindicatele.

Fig. 1 Folosirea informaţiilor analizei posturilor

3 PROCESUL ANALIZEI POSTURILOR

Procesul de analiză a posturilor presupune mai multe etape care urmează a fi

parcurse. În literatura de specialitate diferiţi autori evidenţiază un număr mai mare
sau mai mic de etape de analiză a posturilor, în funcţie de modul de abordare a
problemei în cauză. În general, procesul analizei posturilor presupune parcurgerea
următoarelor etape.

Identificarea posturilor. Constă în precizarea denumirii compartimentului

din care face parte, după care urmează pregătirea activităţii şi identificarea
persoanelor care vor realiza descrierea posturilor, precum şi a informaţiilor pe care
le vor folosi. De asemenea, se precizează metodele care vor fi aplicate, care sunt
responsabilităţile persoanei care va realiza descrierea posturilor şi în ce relaţii se află
cu managerii în subordinea cărora se află posturile respective.
În opinia lui C. D. Fisher, în procesul identificării posturilor trebuie să se ia în
consideraţie:
- posturile critice sau cu rol esenţial pentru succesul organizaţiei;

45
 - posturile dificile din punct de vedere al îndeplinirii sarcinilor;
- posturile pe care se efectuează permanent noi angajări;
- posturile ocupate de minorităţi sau de femei pentru a se asigura respectarea
prevederilor legale privind oportunităţile egale la angajare;
- posturile cărora li se repartizează noi sarcini de muncă ca urmare a desfiinţării
altor posturi.

Explicarea scopului. Constituie o altă etapă importantă în procesul de analiză

a posturilor deoarece de aceasta depinde, în mare măsură, veridicitatea informaţiilor
primite. Angajatului i se va explica clar şi pe înţelesul său ce se urmăreşte şi care
vor fi avantajele titularului postului. Aceasta se face cu scopul diminuării şi
preîntâmpinării rezistenţei din partea angajaţilor de la posturile respective.

Efectuarea propriu zisă a analizei posturilor. Are loc culegerea informaţiilor

necesare despre posturile supuse analizei. Aceasta poate fi realizată prin aplicarea
diferitelor metode cum ar fi: analiza documentaţiei existente, observarea, interviul,
chestionarul, precum şi a altor metode speciale de analiză a posturilor (chestionarul
pentru analiza postului – PAQ,, analiza funcţională a postului etc.).

Elaborarea descrierii şi specificaţiei posturilor. Informaţiile primite, în urma

aplicării diferitor metode de analiză a posturilor, sunt examinate, prelucrate şi
folosite la proiectarea descrierii şi specificaţiei posturilor. Proiectul pregătit este
trimis managerilor în subordonarea cărora se află posturile respective şi titularilor
posturilor pentru revizuire şi completare. Pe baza observaţiilor primite se fac
schimbările necesare şi se elaborează proiectul definitiv al descrierii şi specificaţiei
posturilor.

Evaluarea rezultatelor analizei posturilor. Această etapă este necesară

pentru a determina eficienţa procesului de analiză a posturilor. Permite evidenţierea
avantajelor obţinute de organizaţie, precum şi costurile suportate de aceasta, în urma
realizării procesului de analiză a posturilor.
În afară de aceasta, se impune menţinerea şi actualizarea permanentă a
descrierii şi specificaţiei posturilor, prin aplicarea unui sistem de urmărire şi ţinere
la curent cu evoluţia dinamică a organizaţiei. De asemenea, când apar posturi
vacante descrierea şi specificaţia posturilor trebuie revizuită înaintea începerii
procesului de recrutare şi selecţie a candidaţilor. Necesitatea revizuirii şi actualizării
descrierii şi specificaţiei posturilor poate să apără şi în timpul evaluării
performanţelor profesionale sau în urma unor constatări, rezultate de la interviurile
de plecare ale unor angajaţi.

46
 4. DESCRIEREA ŞI SPECIFICA’IA POSTURILOR

Descrierea postului constă în precizarea tuturor elementelor importante ale

acestuia şi anume: sarcinile şi responsabilităţile asociate sau repartizate acestuia,
echipamentul de muncă folosit, condiţiile generale şi specifice de muncă, relaţiile
acestuia cu alte posturi.
Unul din obiectivele descrierii posturilor este acela de a da posibilitatea
titularului postului de a înţelege şi de a şti ce trebuie de făcut, pentru ce şi cum
trebuie făcut.
Indiferent de formă, descrierea postului trebuie să ofere o imagine cât mai
cuprinzătoare, completă şi complexă a postului şi a cerinţelor sale. În acelaşi timp,
descrierea postului trebuie să fie suficient de flexibilă pentru a nu limita capacităţile
angajatului sau posibilităţile de dezvoltare ale acestuia. În general, descrierea
postului trebuie să cuprindă următoarele secţiuni:
- identificarea postului (denumirea, localizarea, numărul de subordonaţi etc.);
- superiorul imediat;
- relaţiile cu alte posturi;
- scopul general al postului;
- sarcinile şi responsabilităţile postului;
- autoritatea postului;
- condiţiile de muncă;
- resursele la dispoziţia titularului postului;
- specificaţiile postului.

Rezultatul descrierii postului este prezentat într-un document denumit fişa

postului. Mărimea fişei postului depinde, în primul rând, de valoarea postului în
structura ierarhică a organizaţiei. Un post cu o valoare relativ mare în structura
organizaţională va avea un conţinut mai voluminos datorită complexităţii acestuia,
în timp ce un post mai puţin important va avea un conţinut mai simplu. În tabelul 1
este prezentată, spre exemplificare, fişa postului pentru managerul de resurse
umane.

Tabelul 1 Fişa postului pentru managerul de resurse umane

Denumirea postului: Manager de resurse umane
Localizare: Departamentul de resurse umane
Superiorul direct: Directorul organizaţiei
Responsabilitate funcţională faţă de: Directorul de resurse umane al organizaţiei
Subordonaţii direcţi:
 Inspectorul de personal

47
 Responsabilul cu protecţia muncii
 Responsabilul cu instruirea profesională
 Responsabilul cu angajarea personalului
 Responsabilul cu salarizarea personalului
 Responsabilul cu evaluarea performanţelor profesionale
 Responsabilul cu analiza şi normarea muncii
Relaţiile cu alte posturi:
 Managerul de producţie
 Managerii de departamente
 Responsabilul cu convocările pe organizaţie
 Maiştri de secţie
 Oficiali sindicali locali
 Oficiali ai centrului teritorial al forţei de muncă
 Oficiali ai centrelor de recrutare.
Scopul general al postului:
În limitele stabilite prin politicile de personal ale organizaţiei, să asigure managerilor
subdiviziunilor servicii complete de personal şi să asigure cadrul definitoriu pentru
menţinerea unor relaţii favorabile între manageri şi salariaţi.
Responsabilităţile principale:
 Recrutarea eficientă şi în număr suficient a personalului corespunzător, necesar
pentru ocuparea posturilor vacante identificate de managerul fiecărei subdiviziuni;
 Implementarea politicii de recompensare a personalului în cadrul organizaţiei, în
conformitate cu procedurile stabilite;
 Consilierea managerilor inferiori în probleme de relaţii cu angajaţii şi asupra
aspectelor juridice apărute în negocierile purtate cu reprezentanţii sindicali;
 Elaborarea unor programe de instruire şi pregătire profesională a angajaţilor;
 Efectuarea unor controale privind protecţia muncii angajaţilor şi raportarea situaţiei
managerilor subdiviziunilor respective;
 Participarea, împreună cu managerii de subdiviziuni, la evaluarea performanţelor
profesionale ale angajaţilor;
 Menţinerea unor evidenţe corespunzătoare pentru întregul personal al organizaţiei.
 Consilierea managerilor de departamente privind dezvoltarea carierei profesionale a
angajaţilor.
Limitele de autoritate:
 Poate să utilizeze resursele financiare ale organizaţiei, în scopuri de recrutare, dar în
limitele de buget convenite;
 Poate să decidă nivelurile individuale de salarizare, în conformitate cu grila de
salarizare convenită,

48
  Poate să suspende plata drepturilor băneşti în cazuri grave de încălcare a regulilor
de comportament impuse angajaţilor, până la confirmarea sau infirmarea
acuzaţiilor.
Condiţiile de muncă
 Înzestrarea cu echipamentul necesar pentru realizarea sarcinilor de muncă;
 Maşină de serviciu.
Diplome şi calificări necesare
Diplomă de studii superioare de profil economic sau managerial. Mai mulţi ani de
experienţă în posturi manageriale de personal sau de linie. Experienţă anterioară în
activitatea de negociere cu reprezentanţii sindicali.

Aşadar, fişa postului este unul din documentele de formare a structurii

organizatorice, care defineşte locul şi contribuţia postului la atingerea obiectivelor
individuale şi organizaţionale, şi care este indispensabil atât individului, cât şi
organizaţiei, deoarece constituie baza contractului de angajare.
O activitate reuşită de descriere a postului necesită o bună organizare,
informaţii concludente, specialişti care să presteze munca, precum şi o motivare a
acestora.

Specificaţia posturilor sau specificaţiile de personal, cum mai este denumită în

literatura de specialitate, are ca scop să formuleze explicit atributele pe care trebuie
să le posede candidaţii la postul în cauză.

Specificaţia postului exprimă îndemânările specifice, cunoştinţele,

abilităţile şi alte caracteristici fizice şi personale care sunt necesare pentru
ocuparea unui anumit post.
Prin urmare, specificaţia postului reprezintă un rezumat al celor mai importante
cunoştinţe, aptitudini şi calităţi personale de care trebuie să dispună un candidat
pentru a putea efectua sarcinile aferente postului la un nivel acceptat de
performanţă.

5 METODE ŞI TEHNICI DE ANALIZĂ A POSTURILOR

În practica managerială există mai multe metode şi tehnici care sunt aplicate
cel mai frecvent în procesul de analiză a posturilor.
Analiza documentaţiei existente. Această metodă utilizează documentaţia
existentă, ca amplă sursă de informaţii cu privire la posturile din subdiviziunea
respectivă. Printre documentele care constituie obiectul acestui tip de studiu pot fi
considerate diversele organigrame ale organizaţiei, fişele posturilor existente,

49
documentele ce atestă înzestrarea posturilor cu echipamentele necesare, ordinele de
numire pe post, precum şi obiectivele stabilite pentru fiecare post, înscrise într-un
document anumit.
Aplicarea acestei metode presupune o pregătire suplimentară a celor care
culeg, prelucrează şi analizează datele, deoarece analiştii respectivi trebuie să
sesizeze şi să reţină din numeroasele informaţii ce se găsesc în diferitele documente
pe acelea care au o anumită importanţă pentru analiza posturilor. Cu atât mai mult,
există situaţii în care documentele existente nu conţin cele mai importante informaţii
privind posturile sau acestea nu sunt exacte, sunt incomplete sau depăşite.
Metoda în cauză poartă un caracter subiectiv, deoarece organizaţiile evoluează,
se dezvoltă, prin retehnologizarea proceselor de producţie, orientarea spre alte
activităţi mai profitabile, ceea ce poate duce la dispariţia unor posturi şi la apariţia
altor posturi noi. În cazul dat, după cum s-a menţionat, pentru unele posturi,
documentaţia existentă ar putea fi inutilă sau depăşită, iar pentru alte posturi
insuficientă.
De aceea, pentru a obţine informaţii cât mai obiective este necesar ca această
metodă să fie utilizată împreună cu alte metode şi tehnici de analiză a posturilor.

Observarea. Presupune ca unul sau mai mulţi specialişti în domeniu să

observe un executant, individual sau colectiv, prin înregistrarea faptelor fără a
interveni în procesul realizării sarcinii de muncă a acestuia. Această metodă este
utilizată mai mult la analiza posturilor unde predomină sarcinile de muncă cu
caracter manual şi de ordin repetitiv.
Observarea este o metodă directă, imediată, precum şi suficient de îndelungată
ceea ce permite înregistrarea tuturor elementelor sau aspectelor avute în vedere.
Observarea poate fi:
 continuă, când analistul înregistrează tot ceea ce se execută în cadrul
postului;
 discontinuă, când analistul surprinde doar anumite activităţi din cadrul
postului şi nu întregul proces de îndeplinire a sarcinilor de muncă.
 normalizată, când analistul observă şi înregistrează anumite fapte stabilite în
prealabil;
Observarea poate fi folosită independent sau împreună cu alte metode de
analiză a posturilor, sau poate fi completată cu alte informaţii şi date de care dispune
titularul postului. Calitatea observării depinde, în mare măsură, de experienţa şi
pregătirea analistului, precum şi de nivelul documentării prealabile asupra postului
care trebuie analizat.
Cu toate acestea, observarea implică şi unele dezavantaje:
 consumă mult timp şi uneori este dificil de aplicat;

50
  este limitată în cazul posturilor care conţin cicluri de muncă scurte şi
repetitive;
 poate dezvălui puţine informaţii relevante în cazul posturilor unde
predomină munca mentală;
 cerinţele critice ale postului sau evenimentele mai rare nu pot fi permanent
observate;
 tentaţia analistului de a folosi în observaţiile curente informaţii obţinute în
observările anterioare.
După cum s-a menţionat, la analiza posturilor pot fi implicaţi analistul postului
(expert în cunoaşterea postului), conducătorul liniar şi şeful compartimentului sau
subdiviziunii respective.

Interviul. În cazurile când observarea nu poate fi aplicată în procesul de

analiză a posturilor, pentru obţinerea informaţiilor privind posturile respective este
necesară intervievarea titularilor posturilor.
Interviul, ca metodă de analiză a posturilor, constă într-o discuţie liberă, sub
forma unor întrebări - răspunsuri între analistul postului şi titularul acestuia, având
drept obiective culegerea informaţiilor, constatarea reală a faptelor, precum şi
obţinerea unor soluţii asupra problemelor analizate. De asemenea, interviul poate fi
formal, în cazul când se desfăşoară după o anumită ordine stabilită în prealabil, şi
neformal, când analistul postului este liber de a schimba ordinea întrebărilor, de a
pune unele întrebări suplimentare sau chiar de a le schimba formularea.
Pentru atingerea obiectivelor propuse, precum şi pentru obţinerea unor
informaţii complete, relevante şi imparţiale, în cadrul interviului, ca metodă de
analiză a posturilor, este necesar să fie îndeplinite următoarele cerinţe:
 formularea unui număr raţional de întrebări scurte şi clare, care să ajute
titularului postului să-şi exprime opiniile despre post;
 evitarea întrebărilor care, în mod evident, duc la răspunsul aşteptat, sau
evitarea pretinderii unor răspunsuri premeditate;
 evitarea, pe cât posibil, a înregistrării răspunsurilor pentru a favoriza
comunicarea fără reţineri din partea titularului postului;
 concentrarea pe ceea ce există sau se execută în fapt, în momentul interviului,
şi nu pe ceea ce ar trebui să existe;
 crearea unei atmosfere de încredere care să permită exprimarea opiniilor de
către cei intervievaţi;
 realizarea interviului la locul de muncă deoarece, după cum afirmă unii
specialişti, permite cunoaşterea şi înţelegerea mai exactă a situaţiei existente
privind postul analizat;

51
  înainte de finalizarea interviului este necesar să i se ofere persoanei
intervievate posibilitatea să adauge orice ce consideră că a omis în timpul
interviului.

În procesul de analiză a posturilor sunt folosite, cel mai frecvent, interviurile

structurate. Acestea cuprind liste de întrebări prestabilite, folosesc formulare
standard şi au avantajul că întrebările şi răspunsurile pot fi limitate la problemele
legate de post fără a fi rigide sau fără a elimina pe deplin întrebările suplimentare
necesare obţinerii informaţiilor dorite. Interviurile structurate au avantajul că
acoperă toate aspectele relevante ale postului. Ca metodă de analiză a posturilor,
interviul are avantajul că permite obţinerea acelor informaţii şi date care, de fapt, nu
pot fi obţinute din alte surse.
Deşi, intervievaţii cunosc cel mai bine conţinutul postului lor, aceştia, de
regulă, oferă răspunsuri ce ţin mai mult de activităţile recente omiţând, astfel,
activităţile anterioare. Conştientizând consecinţele analizei postului ce pot influenţa
direct deciziile de salarizare, promovare etc. Deseori titularii posturilor, în scopul de
a profita, exagerează conţinutul activităţilor desfăşurate.
Cu toate acestea, interviul, ca metodă de analiză a postului, consumă mult timp,
este relativ scumpă, iar rezultatele obţinute nu sunt întotdeauna simplu de analizat,
îndeosebi când sunt intervievate mai multe persoane pentru acelaşi post.

Chestionarul. Constituie o varietate a anchetei de opinie scrisă şi un important

suport informaţional utilizat în procesul de culegere şi obţinere a informaţiilor
referitoare la un anumit post sau la un număr mare de posturi.
Chestionarul pentru analiza postului cuprinde un ansamblu de întrebări
adresate titularului postului, prezentate într-o succesiune logică şi corespunzătoare
scopului urmărit. În general, chestionarul pentru analiza postului cuprinde trei părţi:
A. Informaţii personale (sexul, vârsta, vechimea în muncă în general, vechimea
în muncă la postul respectiv etc.)
B. Dificultatea muncii. Expunerea sarcinilor
 Ce sarcini îndeplineşte;
 Ce instrumente foloseşte pentru realizarea sarcinilor de muncă;
 Ce abilităţi sunt necesare pentru realizarea sarcinilor de muncă;
 Ce cunoştinţe trebuie să posede titularul postului
C. Responsabilităţile titularului postului
 Responsabilitatea pentru echipamentul încredinţat;
 Responsabilitatea pentru materia primă şi materiale;
 Responsabilitatea faţă de personalul subordonat acestuia etc.

52
 Potrivit literaturii de specialitate şi practicii manageriale în domeniul resurselor
umane, elaborarea chestionarului pentru analiza postului trebuie să se facă în aşa fel,
încât acesta să cuprindă un număr minim de întrebări care să acopere cât mai multe
aspecte ale postului. De asemenea, este necesar să fie prezentat într-o manieră care
să trezească interesul celor chestionaţi, să nu orienteze răspunsurile spre dorinţele
celui care a elaborat chestionarul, să fie precis şi înţeles cu uşurinţă şi să ofere
răspunsuri cât mai exacte.
Avantajul acestei metode constă în faptul că permite obţinerea de date şi
informaţii pentru un număr mare de posturi într-un timp relativ scurt şi cu cheltuieli
minime. Cu toate acestea, datorită gradului de subiectivitate existent, datele şi
informaţiile obţinute trebuie interpretate cu multă atenţie.

TERMENI CHEIE
Definirea posturilor Obiectivele analizei posturilor
Avantajele analizei posturilor Stabilirea standardelor de muncă
Simplificarea muncii Procesul analizei posturilor
Susţinerea altor activităţi de personal Conţinutul fişei postului
Descrierea posturilor Specificaţiile postului
Metode de analize a posturilor Proiectarea posturilor
Reproiectarea posturilor

53
 PLANIFICAREA RESURSELOR UMANE

1. DEFINIREA PLANIFICĂRII RESURSELOR UMANE

Pentru orice organizaţie, forţa de muncă reprezintă cea mai flexibilă resursă de
care dispun managerii la un moment dat. Repartizarea unui număr potrivit de oameni,
cu competenţele potrivite la locurile potrivite, este o condiţie fundamentală pentru
succesul oricărei organizaţii, iar specialiştii de personal pot ocupa un loc important,
asigurând serviciile de planificare a acestor resurse.
Planificarea resurselor umane reprezintă procesul prin care organizaţiile
anticipează sau prevăd necesităţile viitoare de resurse umane şi
elaborează programele pentru asigurarea numărului şi categoriilor de
angajaţi care sunt disponibili la momentul potrivit şi la locul potrivit.

Planificarea resurselor umane este importantă atât pentru organizaţie cât şi pentru
angajaţii acesteia. Pentru organizaţie, planificarea resurselor umane este importantă să
se realizeze la momentul potrivit, în locul potrivit, cu numărul şi categoriile de
calificare necesare ca să realizeze obiectivele propuse. Pentru angajaţi, planificarea
resurselor umane trebuie orientată spre o motivare cât mai înaltă a angajaţilor.
Oamenii, de obicei, se orientează spre acele locuri de muncă unde există posibilităţi de
dezvoltare a abilităţilor lor profesionale şi un nivel al salariului satisfăcător.
Luând în consideraţie cele menţionate, planificarea resurselor umane trebuie să
ofere răspuns la următoarele întrebări:
 „Care va fi numărul de oameni pe care intenţionăm să-i angajăm”
 „Care vor fi meseriile, specializările şi nivelele de calificare de care vom
avea nevoie în viitor”
 „În ce măsură organizaţia va reuşi să acopere necesarul de personal din
interiorul acesteia”
 „Care vor fi sursele de informare în vederea asigurării organizaţiei cu
personalul necesar din exteriorul acesteia”
 „Care vor fi persoanele care urmează a fi disponibilizate în urma constatării
surplusului de personal”
 „Cum de realizat disponibilizarea angajaţilor pentru a nu afecta condiţiile
sociale ale acestora”
 „Cum se va realiza planificarea resurselor umane”
 „Cum vom soluţiona neconcordanţa între cererea şi oferta de personal”
 „De cât timp este nevoie pentru a asigura personalul necesar”
 “Care vor fi cheltuielile suportate de organizaţie cu planificarea resurselor
umane”

54
 Pentru a oferi răspuns la întrebările menţionate departamentul de resurse umane
stabileşte programele specifice domeniului, coordonează desfăşurarea acţiunilor, oferă
asistenţa necesară şi colaborează cu managerii subdiviziunilor.
Cu toate că unii manageri consideră că planificarea resurselor umane este o
activitate a departamentului de resurse umane, aceasta nu constituie o activitate doar a
acestui departament deoarece responsabilitatea în acest domeniu revine întregului
personal, mai ales în ceea ce priveşte colectarea şi prelucrarea informaţiilor necesare.
Planificarea resurselor umane reprezintă o activitate formală la nivelul
organizaţiei şi care poate apărea sub diferite forme.

Planificarea strategică. Orizontul de timp al acestui tip de planificare este de la

3 la 7 ani şi este orientată, în primul rând, spre problemele de ordin general legate de
resursele umane. Planificarea strategică a resurselor umane constituie o parte
componentă a planificării strategice a organizaţiei şi depinde de o multitudine de
factori economici, sociali, tehnologici etc. Planificarea strategică a resurselor umane
este realizată de managerii superiori ai organizaţiei în colaborare cu departamentul de
resurse umane şi constituie baza planificării tactice.

Planificarea tactică. Acest tip de planificare este orientat spre obiectivele fixate
de panificarea strategică a resurselor umane, iar dimensionată în timp cuprinde
perioada între 1 şi 3 ani. Programele de personal, în cazul dat, se elaborează de către
departamentul de resurse umane în corespundere cu politica organizaţiei privind
resursele umane. Spre deosebire de planurile strategice, planurile tactice cuprind o
multitudine de măsuri concrete orientate spre realizarea obiectivelor organizaţionale.
Planificarea tactică a resurselor umane face legătura între planificarea strategică şi
planificarea operativă a resurselor umane.

Planificarea operativă. Poate fi caracterizată ca planificare pe termen scurt, cu o

durată de până la 1 an, şi este orientată spre realizarea unor anumitor obiective din
domeniul resurselor umane. Planurile operaţionale se caracterizează printr-o elaborare
detaliată asupra cărora mai uşor se poate de efectuat controlul realizării lor. Spre
deosebire de planurile strategice, planurile tactice se elaborează pe baza unor
informaţii concrete şi exacte.

2. PROCESUL PLANIFICĂRII RESURSELOR UMANE

Planificarea resurselor umane, ca parte componentă a planificării organizaţionale,

reprezintă un proces de analiză şi identificare a necesarului de personal pe profesii,
calificări, vârstă, sex etc.

55
 CEREREA OFERTA

Planul de Analiza
afaceri personalului

Planul Previziunea Analiza ofertei Analiza ofertei

organizaţiei activităţii interne externe

Cererea Oferta
prevăzută prevăzută

Analiza utilizării
resurselor umane

Surplusul sau deficitul

prevăzut

Planul resurselor
umane

Recrutare Pregătire Îmbunătăţirea Surse Redistribuire

productivităţii alternative

Standardele/bugetele
resurselor umane

Controlul
resurselor umane

Procesul planificării resurselor umane în viziunea lui M. Armstrong

În afară de aceasta, procesul de planificare a resurselor umane este limitat datorită
dificultăţilor de natură tehnică. Planificarea resurselor umane este un proces anevoios
şi, uneori, imprecis, deoarece înregistrarea dinamicii personalului nu este permanent
corectă şi precisă. De asemenea, trebuie remarcată dificultatea de a se anticipa cu

56
precizie schimbările sociale, economice sau juridice din mediul extern Procesul
planificării resurselor umane trebuie să fie corelat cu procesul planificării
organizaţionale pentru ca organizaţia să-şi realizeze obiectivele propuse pe termen
scurt, mediu sau lung.

3. IMPACTUL MEDIULUI ORGANIZAŢIONAL ASUPRA PLANIFICĂRII

RESURSELOR UMANE
În procesul planificării resurselor umane trebuie luată în consideraţie multitudinea
de factori ai mediului organizaţional care pot fi divizaţi în factori ai mediului extern şi
factori ai mediului intern. Unii factori pot avea o influenţă directă asupra planificării
resurselor umane, în timp ce alţi factori pot avea o influenţă indirectă.

3.1 IMPACTUL MEDIULUI EXTERN ASUPRA PLANIFICĂRII RESURSELOR UMANE

Planificarea resurselor umane impune cercetarea atentă a mediului extern, în ceea ce

priveşte tendinţele ce se presupun a se manifesta în viitor. Aceasta este necesar
deoarece organizaţia trebuie să-şi asigure necesarul de resurse umane din aceeaşi piaţă
a forţei de muncă împreună cu toate organizaţiile existente. Eficienţa activităţii
organizaţiei poate fi determinată de abilitatea acesteia de a concura pentru asigurarea
resurselor umane necesare. Asigurarea resurselor umane poate fi influenţată de o
multitudine de factori din mediul extern (fig. 7.3).
Schimbări Concuren
tehnologice ţii

Evenimentele
internaţionale Schimbări în
conţinutul şi
. tipurile muncii
Schimbări în MEDIUL EXTERN
valorile sociale AL ORGANIZAŢIREI Influenţele
guvernamentale

Compoziţia forţei
de muncă Nivelul de cultură şi
educaţional al
resurselor umane
Factorii Condiţiile
geografici economice

Influenţa mediului extern asupra planificării resurselor umane

Aceştia şi alţi factori influenţează, într-o măsură mai mare sau mai mică, evoluţia
cantitativă şi calitativă a resurselor umane din oricare organizaţie şi care au un impact
deosebit asupra realizării obiectivelor organizaţionale.

57
 3. 2. IMPACTUL MEDIULUI INTERN ASUPRA PLANIFICĂRII RESURSELOR UMANE

Planificarea resurselor umane este de neconceput fără o analiză detaliată a mediului

intern al organizaţiei.

Performanţa Flexibili-
în muncă tatea
Categoriile Oportunităţile
de posturi de promovare

Numărul de MEDIUL INTERN AL Profilul de

angajaţi ORGANIZAŢIEI vârstă

Calificările Distribuţia
profesionale pe sexe
Grupurile Fluctuaţia
minoritare personalulu
i

Influenţa mediului intern asupra planificării resurselor umane

4. ANALIZA SITUAŢIEI EXISTENTE A RESURSELOR UMANE ÎN CADRUL

ORGANIZAŢIEI

Orice organizaţie trebuie să-şi analizeze, periodic, resursele umane de care

dispune la momentul dat pentru a cunoaşte posibilităţile de dezvoltare a acesteia.
Pentru aceasta se impune analiza mai multor indicatori legaţi de resursele umane ale
organizaţiei.
Unul din indicatorii de performanţă cel mai frecvent utilizaţi de către organizaţii
cu privire la resursele umane îl reprezintă fluctuaţia personalului. Acest indicator
ilustrează raportul între numărul angajaţilor care părăsesc organizaţia şi efectivul
mediu de angajaţi pe parcursul anului.

Numărul persoanelor care au plecat din organizaţie pe parcursul anului

Rp= *100
Numărul mediu scriptic al angajaţilor pe parcursul anului

58
Fluctuaţia personalului reprezintă un indicator util pentru organizaţie, dar are şi
unele dezavantaje:
 nu arată în care din subdiviziunile organizaţiei se înregistrează cele mai multe
plecări ale angajaţilor;
 nu indică vechimea pe post a persoanelor care părăsesc organizaţia.

În afară de aceasta, organizaţiile pentru a determina stabilitatea resurselor umane

calculează indicele de stabilitate al personalului după formula:

Numărul de angajaţi plecaţi, cu o vechime în organizaţie de peste un an

Is.p.  * 100
Numărul de persoane angajate în urmă cu un an

Acest indicator se foloseşte mai mult pentru a identifica rata de plecare a noilor
angajaţi decât cea a angajaţilor cu vechime în muncă mai mare în organizaţie
În general, fluctuaţia personalului reprezintă atât avantaje cât şi dezavantaje
Avantajele fluctuaţiei personalului pot fi considerate:
 stimulează recrutarea de noi angajaţi, în special tinerii;
 permite organizaţiei să se debaraseze mai uşor de unii angajaţi în cazul
dacă sunt planificate disponibilizări de personal;
 oferă oportunităţi de promovare pentru angajaţii cu vechime de muncă în
organizaţie etc.

Principalele dezavantaje ale fluctuaţiei personalului sunt:

 costuri suplimentare impuse de recrutarea personalului;
 întreruperea procesului de producţie ca rezultat al plecării angajaţilor;
 costuri suplimentare pentru instruirea profesională a angajaţilor
organizaţiei;
 apariţia unor dificultăţi în atragerea de noi angajaţi etc.

În afară de aceasta, pentru a analiza situaţia existentă a resurselor umane sub

aspectul competenţelor profesionale ale angajaţilor, se întocmeşte pentru fiecare
subdiviziune a organizaţiei o fişă a competenţelor profesionale. În tabelul 1 este arătat
un model de fişă a competenţelor profesionale.

59
 Tabelul 1 Fişa privind competenţele profesionale ale unei subdiviziuni a
organizaţiei

Sarcina de muncă S1 S2 S3 S4
Numele,
prenumele
Ionescu M 4 1 3 0
Mihăiescu G 0 4 0 2
Georgescu V 0 3 2 4
Vasilescu N 0 4 4 1
Iliescu A 0 0 0 3

Evaluarea competenţelor profesionale ale angajaţilor subdiviziunii se realizează în

felul următor:
0 - angajatul nu deţine nivelul profesional pentru efectuarea sarcinii de
muncă.
1 - angajatul nu cunoaşte sarcina de muncă dar are nivelul profesional de
bază pentru a fi pregătit în vederea realizării sarcinii de muncă.
2 - angajatul cunoaşte în general sarcina de muncă.
3 - angajatul cunoaşte bine sarcina de muncă.
4 - angajatul cunoaşte foarte bine sarcina de muncă.

Un alt aspect al analizei situaţiei existente a resurselor umane în cadrul

organizaţiei constă în asigurarea unui optim al personalului, atât cantitativ cât şi
calitativ. Menţinerea unui excedent de personal reprezintă o sursă de costuri
suplimentare pentru plata salariilor şi a altor recompense, în timp ce deficitul de
angajaţi conduce la pierderi de producţie şi implicit la pierderi de profit. Pentru a se
evita excedentul şi deficitul de personal politica de ocupare a resurselor umane trebuie
să se caracterizeze prin flexibilitate şi elasticitate.
Comparând disponibilul de personal cu necesarul de personal pentru o anumită
perioadă de timp, în cadrul unei organizaţii pot să apară următoarele situaţii:
excedente echilibre şi deficite de angajaţi atât din punct de vedere cantitativ cât şi din
punct de vedere calitativ. Combinarea diferitor cazuri ale comparaţiilor cantitative şi
calitative privind resursele umane permite înregistrarea următoarelor situaţii.

60
 Nivelul
calificării
existente.
+ G H I

= D E F

- A B C

- = + Nivelul
efectivului
disponibil

Compararea necesarului de personal cu efectivul disponibil

În cazul E organizaţia înregistrează un optim calitativ şi cantitativ, între necesarul de

personal şi efectivul disponibil pentru o anumită perioadă. În cazurile C, F, I,
organizaţia înregistrează excedent de personal, iar în cazurile A, D, G, avem deficit de
personal. În situaţiile A, B, C, au loc dezechilibre din punct de vedere al calificării
deoarece nivelul existent este inferior faţă de cerinţele activităţii organizaţiei. În
cazurile G, H ,I, înregistrăm excedent din punct de vedere al calificării personalului.

Pentru echilibrarea necesarului de personal cu efectivele existente se impun

realizarea mai multor măsuri pentru fiecare situaţie aparte.
A- Formare profesională, încadrări.
B- Formare profesională, încadrări în locul persoanelor care pleacă.
C- Formarea profesională.
D- Încadrări, formare profesională pentru noile meserii.
F- Reducerea efectivelor.
G- Încadrări în unele specializări şi reducerea efectivelor la alte calificări.
H- Reducerea efectivelor pentru anumite calificări în condiţiile menţinerii
personalului numeric (redistribuirea unor lucrători polivalenţi).
I- Reducerea efectivelor, în special la calificările excedentare.

61
 5. APLICAREA PLANULUI PRIVIND RESURSELE UMANE ÎN CADRUL
ORGANIZAŢIEI

Implementarea planului privind resursele umane în cadrul organizaţiei se face cu

scopul de a administra deficitul sau surplusul de resurse umane, în vederea
soluţionării dezechilibrelor existente sau a problemelor datorate necesarului de resurse
umane. Aceasta este necesar, deoarece, cum s-a menţionat deja, atât în cazul
deficitului cât şi a surplusului de resurse umane organizaţia are de suportat cheltuieli
substanţiale.
În acest sens, deficitul de resurse umane poate fi soluţionat prin iniţierea procesului
de recrutare şi selecţie a personalului. Recrutarea personalului se efectuează, în cazul
dat, în funcţie de nevoile viitoare de resurse umane ale organizaţiei. Pentru a minimiza
riscul determinat de recrutarea personalului, este necesar să se stabilească anticipat
necesităţile viitoare de personal, atât cantitativ cât şi calitativ, reieşind din planul
strategic de dezvoltare al organizaţiei. Planificarea cantitativă şi calitativă a resurselor
umane constă în determinarea numărului de angajaţi pentru fiecare categorie de
calificare, meserie sau specializare din toate subdiviziunile organizaţiei. De asemenea,
trebuie luat în consideraţie şi eventualele fluctuaţii ale personalului legate de ieşirea la
pensie a unor angajaţi, găsirea unor noi locuri de muncă în alte organizaţii etc.

Surplusul de resurse umane poate fi soluţionat prin diferite metode însă uneori
este dificil de aplicat deoarece afectează angajaţii şi familiile acestora. De aceea,
pentru a afecta mai puţin angajaţii, managerii superiori împreună cu departamentul de
resurse umane trebuie să elaboreze unele măsuri sau decizii pentru a evita asemenea
situaţii.
În acest sens, există unele opţiuni pe termen lung şi pe termen scurt privind
administrarea surplusului de personal.
Opţiunile pe termen lung:
 îngheţarea angajărilor;
 transferuri permanente în afara organizaţiei;
 stimularea pensionărilor anticipate;
 perfecţionare profesională;
 transfer în muncă în interiorul organizaţiei;
 concedieri (şomaj).
Opţiunile pe termen scurt:
 îngheţarea angajărilor;
 reducerea orelor suplimentare de muncă sau a timpului parţial;
 transferuri în muncă în interiorul şi exteriorul organizaţiei;
 reducerea săptămânii de lucru;

62
  întreruperi temporare sau concedieri
 absenţe motivate;
 distribuiri temporare;
 instruire profesională..

TERMENI CHEIE
Definirea planificării resurselor umane
Planificarea strategică
Planificarea operaţională
Procesul planificării resurselor umane
Fişa privind competenţele profesionale
Opţiuni pe termen lung
Opţiuni pe termen scurt
Domeniile planificării resurselor umane
Planificarea tactică
Factorii mediului extern
Factorii mediului intern
Fluctuaţia personalului
Deficit de personal
Surplus de personal

63
 ANGAJAREA RESURSELOR UMANE

1 CONŢINUTUL ACTIVITĂŢII DE RECRUTARE A RESURSELOR UMANE

Recrutarea reprezintă una din activităţile de bază ale managementului resurselor

umane în general şi a departamentului de resurse umane în special. Acesta este
domeniul în care departamentul de resurse umane are un rol esenţial în asigurarea
organizaţiei cu resurse umane. În timp ce la alte activităţi din cadrul managementului
resurselor umane participă persoane din mai multe subdiviziuni ale organizaţiei,
recrutarea reprezintă, aproape exclusiv, o problemă a departamentului de resurse
umane.

Recrutarea resurselor umane reprezintă procesul de căutare, identificare

şi atragere a candidaţilor potenţiali din care urmează să fie aleşi
candidaţii care corespund cel mai bine cerinţelor posturilor vacante
prezente şi viitoare.

Recrutarea resurselor umane poate fi influenţată de o multitudine de factori, atât

din exteriorul cât şi din interiorul organizaţiei, care pot avea un rol determinant asupra
eficienţei procesului de recrutare. Fiecare factor poate avea o influenţă mai mare sau
mai mică, în funcţie de circumstanţele create pe piaţa muncii şi în cadrul organizaţiei.
În continuare sunt prezentaţi principalii factori care pot influenţa recrutarea resurselor
umane.
 Condiţiile şi schimbările de pe piaţa muncii
 Cadrul legislativ
Atracţia zonei sau a localităţii în care este amplasată organizaţia
 Sindicatele
 Imaginea organizaţiei
Preferinţele potenţialilor candidaţi
Cultura organizaţională
Situaţia economico-financiară a organizaţiei

Orice proces de recrutare a resurselor umane trebuie să se realizeze pe baza unui

plan de recrutare, stabilit din timp, care să prevadă toate aspectele recrutării. Un plan
de recrutare bine conturat trebuie să ofere răspuns la următoarele întrebări:

64
 1. Ce posturi suplimentare vor fi create pe parcursul anului
calendaristic
2. Care este fluctuaţia de resurse umane prognozată pentru anul
calendaristic
3. Care sunt categoriile de angajaţi de care s-ar putea să avem
nevoie
4. Câţi din angajaţii existenţi sunt pregătiţi pentru promovare la
momentul dat
5. Care este situaţia pieţei externe de muncă pe plan local şi pe plan
naţional
6. Care este mărimea cheltuielilor pe care le putem face pe
parcursul anului cu acţiuni de recrutare
7. Care sunt perioadele de timp necesare pentru a satisface atât
cererea de personal cunoscută cât şi cea prognozată
8. Câte persoane sunt necesare pentru a fi implicate în procesul de
recrutare a resurselor umane

2 SURSELE DE RECRUTARE A RESURSELOR UMANE

Potrivit practicii manageriale, recrutarea resurselor umane poate fi realizată atât

din sursele interne ale organizaţiei cât şi din cele externe.

2.1 RECRUTAREA INTERNĂ

În mod normal, pentru ocuparea unui post vacant se apelează mai întâi la sursele
din interiorul organizaţiei pentru a oferi prioritate propriilor angajaţi. Sursele interne
de recrutare a personalului sunt considerate:
 angajaţii actuali ai organizaţiei.
 cunoştinţele şi rudele angajaţilor.
 personalul în formare.
 angajaţii disponibilizaţi.
 persoanele care au participat la recrutare în perioadele anterioare dar care
nu au fost angajate.

Avantajele recrutării din interiorul organizaţiei:

65
 - cunoaşterea mai bună a capacităţii şi competenţelor profesionale ale
persoanei recrutate pentru ocuparea postului vacant datorită volumului
mare de informaţii pe care îl are organizaţia despre persoana în cauză;
- permite realizarea unei selecţii cât mai eficiente, deoarece pe lângă abilităţile
şi aptitudinile profesionale, organizaţia cunoaşte mai îndeaproape
candidatul aspirant la postul vacant;
- reducerea perioadei de timp pentru integrarea, atât în cadrul organizaţiei în
general cât şi în cadrul colectivului în care există postul vacant în special,
datorită cunoaşterii organizaţiei de către candidat;
- recrutarea candidaţilor este mai puţin costisitoare, deoarece pot fi folosite
metode care necesită cheltuieli financiare minime;
- poate fi folosită ca o politică de stimulare şi de motivare a personalului
existent al organizaţiei;
- sporeşte sentimentul de apartenenţă şi de loialitate faţă de organizaţie,
deoarece angajaţii percep mult mai bine oportunităţile de promovare;
- motivarea angajaţilor sporeşte datorită oportunităţilor de promovare a
angajaţilor care constituie şi recompense suplimentare pentru o parte din
angajaţi.

Dezavantajele recrutării din interiorul organizaţiei:

 în cazul expansiunii rapide a organizaţiei, prin introducerea de noi
tehnologii, este posibil ca angajaţii actuali să nu poată face faţă noilor
cerinţe, iar în cazul promovării în posturi noi ar avea nevoie de foarte mult
timp pentru pregătire profesională suplimentară şi pentru acomodare;
 manifestarea efectului de undă, care presupune că promovarea angajaţilor
din interiorul organizaţiei provoacă apariţia de posturi vacante în lanţ,
respectiv nevoia de recrutare şi pentru ocuparea posturilor devenite vacante
în succesiune, până la posturile de la nivelul cel mai inferior;
 favorizează manifestarea principiului lui Peter potrivit căruia angajaţii sunt
promovaţi până ce ating un nivel la care nu mai sunt capabili să acţioneze
adecvat, deoarece posturile respective sunt superioare potenţialului lor;
 organizaţia îşi pierde din flexibilitate, devine mai rigidă, mai conservatoare,
nereceptivă la inovaţii şi în raport cu mediul extern şi se instaurează mai uşor
puterea obişnuinţei;
 poate manifesta favoritismul care se caracterizează prin crearea unor condiţii
de promovare pentru anumite persoane;
 poate crea nemulţumiri şi stări de conflict din partea angajaţilor care nu au
fost promovaţi datorită înţelegerii greşite a unor situaţii sau fapte;

66
  demotivarea angajaţilor care nu au fost promovaţi şi nedorinţa acestora de a
participa la procesul de recrutare, în condiţiile apariţiei unor noi posturi
vacante în cadrul organizaţiei.

2.2 RECRUTAREA EXTERNĂ

Sursele externe de recrutare a resurselor umane sunt foarte diverse, iar

organizaţia, în cazul dat, are un spectru mai larg în ceea ce priveşte atragerea noilor
candidaţi. Sursele externe de recrutare sunt:
 absolvenţii instituţiilor de învăţământ.
 firme specializate de recrutare.
 oficiile forţei de muncă.
 piaţa forţei de muncă.
 târgurile locurilor de muncă.

Avantajele recrutării din exterior:

- favorizează introducerea de idei noi în cadrul organizaţiei, încurajând
astfel progresul şi noi perspective de dezvoltare a acesteia;
- permite identificarea unui număr cât mai mare de candidaţi ca rezultat al
folosirii unor surse mai variate de recrutare;
- permite reducerea cheltuielilor legate de instruirea şi pregătirea
profesională a angajaţilor, deoarece persoanele din exteriorul organizaţiei
sunt considerate deja pregătite din punct de vedere profesional;
- persoanele din exteriorul organizaţiei sunt fără obligaţii faţă de cele din
interior şi pot fi mai obiective în soluţionarea unor probleme în raport cu
restul angajaţilor;
- permite îmbogăţirea potenţialului uman intern al organizaţiei, ca rezultat al
atragerii unor noi angajaţi mai competitivi şi cu un potenţial de dezvoltare
mai mare.

Dezavantajele recrutării din exterior:

- evaluările persoanelor recrutate din exteriorul organizaţiei se fac mult mai
dificil, deoarece sunt bazate pe surse mai puţin sigure, cum ar fi: referinţele,
interviurile etc.;
- cheltuielile aferente recrutării sunt cu mult mai mari, determinate de
căutarea pe piaţa forţei de muncă, care este mai vastă, mai puţin cunoscută
şi mai diversificată;

67
 - există riscul să fie angajat un candidat care nu poate să se menţină la
potenţialul înalt aparent pe care l-a demonstrat în timpul procesului de
selecţie sau care, dimpotrivă, sunt dezamăgiţi de ceea ce le oferă organizaţia
comparativ cu aşteptările lor;
- demotivează angajaţii actuali ai organizaţiei, datorită reducerii şanselor lor
de promovare.
- timp îndelungat pentru integrarea pe posturi a noilor angajaţi;

3 METODE DE RECRUTARE A RESURSELOR UMANE

Un rol important în reuşita procesului de recrutare al resurselor umane îl are

metoda aplicată de organizaţie. Aplicarea unei sau altei metode de recrutare a
personalului depinde, în mare măsură de politica organizaţiei în acest domeniu, de
situaţia economică şi financiară a acesteia etc. În acest sens, practica managerială în
domeniul resurselor umane cunoaşte o multitudine de metode de recrutare a
personalului, fiecare din acestea având părţile sale pozitive şi negative.

PUBLICITATEA
Pentru a fi eficientă, publicitatea trebuie să se facă într-un mijloc de comunicare
adecvat, astfel încât să reţină atenţia celor ce li se adresează în mod direct. În acest
sens, anunţul trebuie să enunţe în aşa fel cerinţele care urmează a fi îndeplinite, încât
să provoace un răspuns din partea celor care corespund cerinţelor respective
Scopul principal al anunţului este de a provoca un răspuns calificat, adică să
incite solicitări din partea candidaţilor care au cel puţin calificarea minimă cerută de
postul respectiv. Pentru atingerea scopului său, anunţul trebuie să conţină destulă
informaţie despre post, calificarea şi nivelul salariului. Informaţia despre post trebuie
să arate ce reprezintă acesta, ce se face la postul respectiv, ce stimulente se acordă şi ce
şanse de promovare se oferă. De asemenea, anunţul nu trebuie să înfăţişeze fals un
post, ci să descrie adevăratele atracţii ale acestuia.
În cazul utilizării ziarelor sau a revistelor, anunţurile de angajare se împart în
două categorii: “în chenar de prezentare” şi de “mică publicitate”
Anunţurile de prezentare sunt tipărite în cadrul unui chenar, separat de restul
paginii, ceea ce permite includerea emblemei organizaţiei, dacă se consideră oportun,
precum şi un scurt comentariu la postul respectiv sau la organizaţia care oferă anunţul,
înainte de a se face descrierea postului şi a tipului de candidat solicitat. Majoritatea
posturilor manageriale şi de specialitate sunt redactate în astfel de format.
Anunţurile de mică publicitate sunt practic înşiruiri de posturi vacante, cum sunt
cele prezentate în ziarul “Makler”, pe o lăţime de cinci centimetri, prin care se oferă
date concise cu privire la tipul postului şi la mărimea salariului.

68
 Un tip al anunţurilor de mică publicitate este anunţul orb. Anunţul orb nu
specifică organizaţia care îl plasează. Candidaţilor li se cere să răspundă la o anumită
cutie poştală. Astfel de anunţ poate fi folosit atunci când organizaţia doreşte să nu afle
concurenţii săi despre planificarea şi dezvoltarea viitoare a acesteia. De asemenea, în
cazul când organizaţia nu doreşte ca proprii săi angajaţi să creadă că ar putea fi
înlocuiţi, sau când aceasta are o imagine nefavorabilă pe piaţă.

REŢEAUA DE CUNOŞTINŢE

Spre deosebire de publicitate, reţeaua de cunoştinţe are o arie de cuprindere mult

mai restrânsă, deoarece se adresează doar persoanelor cunoscute. Metoda constă în
apelarea la colegi, cunoscuţi, rude, care pot oferi informaţii despre persoanele care se
află în căutarea unui loc de muncă. Eficienţa acestei metode depinde, în mare măsură,
de atitudinea persoanelor care sunt contactate, deoarece aceste persoane pot efectua
evaluări subiective a persoanelor pe care le propun sau pot chiar să facă presiuni numai
ca acestea să fie angajate.
Cu toate acestea, metoda dată presupune şi careva riscuri în legătură cu formarea
unor “clanuri” pe bază de rudenie sau amiciţie. Această metodă este pe larg răspândită
în Republica Moldova când fiecare persoană care ocupă un post de conducere încearcă
să atragă sau să recomande la posturi mai puţin inferioare persoanele de încredere sau
rudele acestora, fără a lua în consideraţie principiul competenţei profesionale. În cele
din urmă, aceasta poate conduce la apariţia unor fenomene negative societăţii, cum ar
fi cel de mituire sau de corupţie, de aceea nu este recomandabilă, mai ales, pentru
organizaţiile de stat.
Utilizarea acestei metode este determinată şi de faptul că în Republica Moldova
se acordă puţină atenţie problemei recrutării personalului, ca rezultat se întâlnesc
cazuri frecvente când persoanele care ocupă un anumit post nu deţin nivelul de
calificare necesar în vederea realizării sarcinilor de muncă.

HEAD HUNTING-UL PERSONALULUI

Head hunting-ul personalului este una din cele mai complexe metode de recrutare
a personalului şi este utilizată, în special, pentru recrutarea peroanelor de conducere,
sau a celor cu un grad înalt de specializare, sau posesorii acelor meserii sau specializări
care sunt întâlnite foarte rar pe piaţa forţei de muncă.
Head hunting-ul personalului presupune atât localizarea şi identificarea acelor
persoane care au calităţile şi experienţa necesară, cât şi motivarea acestora în vederea
acceptării postului oferit.

69
 Această metodă este cu mult mai eficientă comparativ cu altele, datorită faptului
că vizează, în primul rând, persoanele competente, cu un grad înalt de calificare şi cu o
experienţă îndelungată şi, în acelaşi timp, nu este influenţată de anumiţi factori, interni
sau externi, care ar putea denatura recrutarea persoanelor în cauză. Luând în
consideraţie aceste fapte, candidaţii pot fi apreciaţi în mod corect iar aşteptările lor vor
fi confirmate ulterior.
În condiţiile în care organizaţiile află despre un candidat care este disponibil la un
moment dat, acestea fac oferte de angajare avantajoase şi depun toate eforturile pentru
a-l angaja cât mai curând, creând, în cele din urmă, un post care să corespundă
calităţilor şi aspiraţiilor noului angajat.

MARKETINGUL PERSONALULUI

Marketingul personalului reprezintă o activitate destul de complexă dar necesară

pentru oricare organizaţie (în special pentru organizaţiile mari) pentru atragerea de noi
angajaţi în vederea desfăşurării corespunzătoare a activităţii acesteia.
În accepţiunea mai multor specialişti, marketingul personalului reprezintă o
activitate de conducere orientată spre asigurarea organizaţiei cu resurse umane pe o
perioadă îndelungată de timp. Aceste resurse dispun de un potenţial strategic capabil
pentru realizarea obiectivelor organizaţionale pe o perioadă îndelungată de timp.
Studierea pieţei forţei de muncă. Obiectul cercetării îl constituie potenţialul
forţei de muncă, atât pe piaţa externă cât şi pe cea internă Studierea pieţei forţei de
muncă trebuie să înceapă cu studierea infrastructurii pieţei forţei de muncă din care
organizaţia face parte. Schematic infrastructura pieţei forţei de muncă poate fi
prezentată în felul următor.

Agenţii de
Sindicatul de
recrutare şi
ramură
selectare a
personalului
Centre
specializate Piaţa absolvenţilor
de consalting instituţiilor de
învăţământ de profil
ORGANIZAŢIA

Piaţa
resurselor Centre de sporire a
umane nivelului de calificare
Instituţiile pe lângă instituţiile de
superioare de învăţământ
învăţământ de profil

70
 Infrastructura pieţei forţei de muncă

Ulterior, analiza pieţei forţei de muncă externe este orientată spre:

- structura pieţei forţei de muncă: sectorială regională, pe vârste,
profesională etc.;
- mobilitatea forţei de muncă;
- sursele de acoperire a necesităţilor de personal;
- metodele de acoperire a nevoilor de personal;
- comportamentul concurenţilor pe piaţa forţei de muncă;
- costul forţei de muncă etc.
Piaţa internă a forţei de muncă cuprinde forţa de muncă din cadrul organizaţiei, iar
studierea acesteia este orientată spre:
- structura personalului pe nivele de calificare, pe vârste, pe tranşe de
vechime în muncă, după potenţialul de dezvoltare etc.;
- dezvoltarea profesională a personalului;
- organizarea muncii, care presupune repartizarea personalului şi
interdependenţa locurilor de muncă;
- motivarea angajaţilor etc.

Crearea unei imagini favorabile organizaţiei pe piaţa forţei de muncă.

Cuprinde o multitudine de măsuri în vederea îmbunătăţirii imaginii organizaţiei încât
să devanseze organizaţiile concurente, iar potenţialii candidaţi să se orienteze mai mult
spre organizaţia respectivă.
Studierea şi îmbunătăţirea imaginii organizaţiei se poate realiza prin:
- efectuarea cercetărilor sociologice în vederea aflării opiniilor
angajaţilor, consumatorilor, partenerilor etc.;
- analiza campaniilor de angajare, în special a eşecurilor selecţiei
personalului, precum şi a recrutării angajaţilor prin reţeaua de
cunoştinţe;

LEASING-UL PERSONALULUI

Leasing-ul personalului este una din cele mai inedite metode de recrutare a
candidaţilor pentru posturile vacante şi a apărut la mijlocul secolului XX. În ţările cu
economie concurenţială, leasing-ul personalului a început să se extindă şi să se
dezvolte mai intens la începutul anilor 80 ai secolului XX după ce a fost creat suportul
legislativ şi juridic necesar.

71
 Salariul Angajaţii
Organizaţia de
leasing
Contractul de
muncă

muncii
Rezultatele
Plătirea serviciilor
de recrutare

sarcinilor
Primirea
Permisiune

Confirmare

Organizaţia care angajează

persoane sub formă de
leasing

Achitarea
taxelor

Confirmare

Instituţiile de stat pe Asigurarea

problemele muncii medicală

Procesul de recrutare a personalului prin metoda de leasing

Utilizarea acestei metode este oportună pentru organizaţiile agricole sau din
industria agroalimentară unde activitatea acestora au un caracter sezonier. În cazul dat,
organizaţiile respective pot apela la serviciile organizaţiilor de leasing pentru a-şi
acoperi necesităţile de personal pentru anumite perioade de timp sau pot presta servicii
de arendă a propriilor angajaţi către alte organizaţii în acele perioade de timp ale
anului când activitatea lor este redusă.

4. DEFINIREA ŞI CONŢINUTUL SELECŢIEI PERSONALULUI

72
 Selecţia resurselor umane urmează procesul de recrutare şi are o importanţă
deosebită în procesul de angajare. După ce activităţile de recrutare desfăşurate de
organizaţie au reuşit să atragă un număr suficient de candidaţi adecvaţi de pe piaţa
externă a forţei de muncă, activităţile de selecţie care urmează au drept scop
identificarea celor mai potriviţi candidaţi pentru posturile vacante.

Selecţia resurselor umane reprezintă procesul prin care se alege,

conform unor criterii stabilite în prealabil, candidatul care corespunde
cel mai bine după calităţile profesionale postului vacant.
Altfel spus, prin selecţie se realizează o triere a candidaţilor pentru un anumit post,
pe baza unei evaluări care ţine seama de pregătirea profesională, aptitudinile şi
capacitatea de muncă a fiecărui candidat.
Indiferent de modul de organizare, selecţia se efectuează conform unor criterii:
 identificarea şi alegerea celei mai potrivite persoane pentru postul vizat;
 eficienţă şi costuri justificate, determinate de calitatea şi performanţele
noului angajat.
Eficienţa selecţiei candidaţilor depinde de: criteriile generale şi valorile culturale ale
organizaţiei, cerinţele specifice ale departamentului din care postul face parte;
particularităţile impuse de post specificate în fişa postului; stilul organizaţional; stilul
de conducere al liderului etc.
În acest sens, în cadrul selecţiei candidaţilor pentru posturi de conducere se are în
vedere următoarele cerinţe pentru ocuparea postului vacant:
 statusul social al candidatului;
 atitudinea faţă de muncă;
 nivelul cunoştinţelor şi experienţa în muncă;
 capacităţile organizatorice;
 abilitatea de a lucra cu oamenii;
 abilitatea de a lucra cu informaţiile scrise (documente, dosare etc.)
 abilitatea de a lua decizii corecte şi la timp etc.

Potrivit practicii manageriale, selecţia candidaţilor poate fi realizată prin două

metode: empirică şi ştiinţifică.
Metoda empirică este aplicată în cazul când selecţia candidaţilor se realizează pe
baza recomandărilor, a diplomelor, a CV-urilor, a scrisorilor de prezentare, a modului
de prezentare la o discuţie a candidaţilor, precum şi după aspectul fizic al acestora. În
general, metoda empirică poate fi aplicată în cazul posturilor inferioare, sau a

73
posturilor non-manageriale, sau pentru posturile care nu prezintă un interes deosebit
pentru organizaţie.
Metoda ştiinţifică se aplică în cazul utilizării unor criterii ştiinţifice, a unor
mijloace sau metode şi tehnici specifice de evaluare a candidaţilor. Această metodă
presupune parcurgerea mai multor etape, iar perioada de desfăşurare este mult mai
mare decât în cazul metodei empirice. Metoda ştiinţifică este aplicată pentru selecţia
candidaţilor la posturile de conducere sau pentru posturile cu un grad înalt de
specializare care impun luarea în consideraţie a unor criterii specifice de evaluare a
potenţialului uman şi a competenţelor profesionale ale candidaţilor.
Procesul de selecţie este o activitate destul de complexă care necesită mult timp
pentru realizarea acestuia. În general, procesul de selecţie se desfăşoară în mai multe
etape, numărul cărora depinde, în mare măsură, de complexitatea şi valoarea postului
vacant.

Cererea de participare la concurs,

prezentarea CV-ului şi a scrisorii de prezentare
R

Interviul de preselecţie E

Testarea de selecţie S

P
Interviul aprofundat de selecţie

I
Verificarea referinţelor
N

Examenul medical
S

Decizia de angajare, oferirea postului

Procesul de selecţie al resurselor umane

Fiecare etapă a procesului de selecţie este eliminatorie. După fiecare etapă de

selecţie o parte din candidaţi sunt respinşi deoarece nu corespund cerinţelor postului
vacant sau informaţia prezentată de către candidat este insuficientă pentru ca acesta să
participe în continuare la următoarele etape de selecţie.

74
 CEREREA DE PARTICIPARE LA CONCURS

Cererea de participare la concurs reprezintă un formular tipizat, elaborat de către

organizaţie. Formularul de cerere diferă de la o organizaţie la alta, în funcţie de
informaţiile pe care aceasta doreşte să le afle de la bun început despre potenţialul
angajat.
În general, este oportun ca organizaţiile să folosească mai multe tipuri de formulare
de cerere. Practica managerială în domeniul resurselor umane cunoaşte două tipuri de
formulare de cerere: închis şi deschis.
De obicei, formularele de cerere de tip “închis” sunt folosite în special pentru
posturile non-manageriale, funcţionăreşti şi auxiliare în care sunt solicitate doar
informaţii de rutină despre candidaţii respectivi.

Postul solicitat
Numele Prenumele
Adresa Numărul de telefon
Data naşterii Locul naşterii
Starea civilă Numărul dependenţilor/copii
Studii:
Scoală:
Liceu:
Cursuri de pregătire profesională:
Experienţa profesională:
Locul de muncă actual/Ultimul loc de muncă
Organizaţia:
Salariul lunar:
Alte recompense
Locuri de muncă anterioare

Persoana de contact pentru referinţe

Semnătura: Data:

Exemplu de formular de cerere de tip “închis”

Spre deosebire de formularul de tip “închis”, formularul de tip “deschis” este mult
mai complex şi cuprinde întrebări privitor la: motivele optării pentru postul respectiv,
personalitatea candidatului, capacitatea de comunicare a acestuia etc. În cazul dat,

75
candidatul trebuie să ofere o explicaţie cât mai amplă la întrebările menţionate pentru a
fi sigur de acceptarea acestuia pentru a participa la procesul de selecţie.

Postul solicitat:
Numele Prenumele
Adresa Numărul de telefon
Data naşterii Locul naşterii
Starea civilă Numărul dependenţilor/copii
Studii generale şi de specialitate:
Liceu:
Colegiu:
Facultate:
Alte instruiri profesionale speciale:
Cariera profesională:
Postul curent:
Salariul lunar:
Descrierea posturilor deţinute anterior
(începând cu cel mai recent)
Principalele domenii de interes
Pasiuni personale
Motivaţiile postului:
Ce anume Vă atrage la acest post?
Care este contribuţia pe care consideraţi că o puteţi aduce?
Ce anume va oferit cele mai mari satisfacţii în activitatea profesională de până acum?
Cum credeţi că va evolua cariera Dumneavoastră profesională în următorii ani?
Preaviz necesar la actualul loc de muncă:
Persoane de contact pentru recomandări:
Semnătura: Data:
Exemplu de formular de cerere de tip “deschis”

Formularul de cerere de tip “deschis” oferă mult mai multe oportunităţi candidatului
de a oferi mult mai multe informaţii în legătură cu propria persoană, să ofere explicaţii
privitor la motivele şi aspiraţiile pe care le au, să ofere mult mai multă informaţie
despre posturile deţinute anterior etc.
Formularele de cerere de tip “deschis” reprezintă o adevărată provocare pentru
viitorii candidaţi, deoarece persoanele care sunt suficient de motivate încearcă să-l

76
completeze cât mai reuşit, în timp ce persoanele mai puţin motivate sau interesate pot
omite unele întrebări din formular. În acest sens, formularul de cerere de tip “deschis”
poate servi ca un proces de auto-selecţie a candidaţilor, ceea ce conduce la
economisirea de timp şi efort din partea organizaţiilor angajatoare.
Cererea de angajare este însoţită de curriculum vitae al candidatului.

Cerinţele de bază pentru întocmirea unui curriculum vitae pot fi

considerate:
 Să se folosească permanent o foaie albă, format A4;
 CV-ul trebuie să conţină cel mult două pagini;
 Să se încadreze corect în pagină;
 Să fie dactilografiat la computer;
 Să fie imprimat la o imprimantă de calitate;
 Să nu conţină greşeli ortografice;
 Să nu se scrie niciodată pe verso;
 Să fie redactat îngrijit;
 Să se folosească un vocabular simplu, pe înţelesul tuturor;
 Paragrafele să fie clar separate între ele;
 Numele şi adresa trebuie să apară la începutul primei pagini;
 Numele să apară şi la începutul paginii următoare;
 În caz de necesitate, să se apeleze la sfatul specialistului.

INTERVIUL DE SELEC’IE

Interviul reprezintă una din etapele principale ale procesului de selecţie a

candidaţilor. Interviul reprezintă un schimb de informaţii reciproc, impresii şi puncte
de vedere, care au loc între potenţialul angajator şi potenţialul angajat după care părţile
respective se aleg reciproc sau se despart.
Interviul trebuie planificat din timp, astfel încât persoana care va conduce interviul
să ştie de ce fel de informaţii are nevoie să obţină de la candidat pentru a lua o anumită
decizie privitor la persoana în cauză.

TIPURI DE INTERVIURI

Teoria şi practica managerială în domeniul resurselor umane cunoaşte mai multe

tipuri de interviuri care pot fi aplicate în procesul de selecţie a candidaţilor
Interviul structurat sau directiv

77
 Interviul structurat cuprinde un set de întrebări standard care sunt puse tuturor
candidaţilor participanţi la procesul de selecţie. Toate întrebările sunt planificate din
timp şi sunt puse fiecărui candidat în aceiaşi ordine. Verificarea candidaţilor se face în
funcţie de anumite criterii obiective, în urma utilizării unor întrebări precise.
Avantajul acestui tip de interviu este determinat de uşurinţa comparării rezultatelor,
deoarece permite obţinerea unor informaţii similare despre fiecare candidat.
Principalul dezavantaj este determinat de faptul că acest interviu nu poate aduce în
discuţie nici un element sau aspect în afara celor solicitate de intervievator. Pentru a
evita astfel de situaţii, pot fi aplicate interviurile nestructurate sau nondirective.

Interviul nestructurat sau nondirectiv.

Acest tip de interviu oferă posibilitatea intervievatului (candidatului) de a vorbi cât
mai mult. Specificul acestui tip de interviu constă în aceea că intervievatorul permite
candidatului să se exprime liber, intervenind de cele mai multe ori cu întrebarea: De
ce? Participanţii la astfel de interviu trebuie să fie atenţi în dimensiunea discursului
pentru a nu plictisi conducătorul interviului sau a nu afişa punctele slabe ale
personalităţii.
Interviul poate finaliza în momentul când intervievatorul consideră că a acumulat
informaţia necesară în care poate să se pronunţe asupra deciziei de promovare sau de
respingere a candidatului.
O variantă a acestui tip de interviu este interviul semistructurat sau semidirectiv.
Semistructurat înseamnă că trebuie structurat genul de întrebări pe fiecare treaptă şi
nestructurat în zona în care candidatul este lăsat să ofere răspunsuri ample, prin care
să-şi poată pune în valoare pregătirea profesională şi experienţa.

Interviul stresant
Interviul stresant se aplică pentru a observa care este reacţia candidaţilor în
condiţiile exercitării unor presiuni psihice Responsabilul de interviu adoptă o atitudine
agresivă pentru a putea urmări reacţiile candidaţilor sau poate pune astfel de întrebări
care pot conduce la schimbarea comportamentului candidatului.
Posibile întrebări care pot fi puse în cazul interviului stresant.
 Puteţi lucra ore suplimentare, peste program, în weekend, să lucraţi la
domiciliu ?
 De cât timp aveţi nevoie pentru a contribui esenţial la activitatea organizaţiei
noastre?
 Cât de repede veţi contribui la succesul organizaţiei?
 Cât timp veţi lucra la noi?

78
  Cum consideraţi de câte ore pe săptămână aveţi nevoie, pentru a vă îndeplini
sarcinile?
 Dacă ne-am schimba cu rolurile ce întrebări mi-aţi pune?
 Ce aţi putea face pentru noi (ceva ce nu ar putea să facă alţii)?
 De ce doriţi să lucraţi pentru noi?
 De ce doriţi să lucraţi aici?
În afară de aceasta, candidaţii pot fi puşi în situaţia de a li se cere soluţionarea
unor situaţii care nu ţin de postul vizat.

TEHNICI DE INTERVIEVARE

În procesul interviului de selecţie pot fi întâlnite mai multe tehnici de

intervievare.
Interviul faţă în faţă. După părerea recrutanţilor, este considerată cea mai
eficientă metodă de intervievare a candidaţilor deoarece se poate obţine un volum
foarte mare de informaţii. În cazul acestui tip de interviu poate fi analizată atât
comunicarea verbală cât şi non verbală.
Pentru asigurarea succesului în cadrul interviului, candidatul trebuie să asculte cu
atenţie întrebările care i se pun şi să păstreze proporţia intervenţiilor pentru a nu
plictisi intervievatorul. De asemenea, oferirea unor detalii despre persoana
candidatului ar putea înclina în luarea unei decizii nefavorabile (de respingere) a
acestuia.

Interviul luat unui grup. Presupune examinarea unui anumit număr de candidaţi
în acelaşi timp. Intervievarea presupune definirea personalităţii candidaţilor şi
comportamentul lor în grup, mai ales dacă postul vacant presupune o colaborare
intensă cu alte posturi din cadrul organizaţiei. Acest tip de interviu se utilizează pentru
a economisi din timp, în cazul când la interviu participă un număr foarte mare de
candidaţi. Principalul dezavantaj al acestei metode constă în faptul că nu se păstrează
confidenţialitatea informaţiilor în procesul de selecţie.

Interviul luat de un grup. Această tehnică de intervievare se aplică în cazul

posturilor de conducere sau care prezintă un interes deosebit pentru organizaţie. La
acest tip de interviu participă toate persoanele interesate în mod special de selecţia
candidaţilor. Utilizarea acestui tip de interviu indică un stil de conducere participativ.
Candidatul trebuie să identifice postul fiecărui intervievator pentru a oferi un răspuns
cât mai adecvat doleanţelor acestora.

79
 Interviuri succesive. Potrivit acestei tehnici, candidatul este supus mai multor
interviuri faţă în faţă cu intervievatori diferiţi, cum ar fi: specialist al departamentului
de resurse umane, managerul departamentului unde există postul vacant, alte persoane
din consiliul managerial.
Aplicarea acestei tehnici de intervievare impune o precizie deosebită privind
planificarea interviurilor. Această metodă este folosită pentru obţinerea consensului
persoanelor implicate în selecţia candidaţilor.

5 SCOPUL ŞI CONŢINUTUL INTEGRĂRII PERSONALULUI

Integrarea personalului reprezintă un ansamblu de măsuri programate

privind prezentarea locurilor de muncă noilor angajaţi, recomandarea
lor colegilor şi acomodarea la condiţiile existente din cadrul organizaţiei.

Scopul integrării personalului constă în a ajuta noii angajaţi să se adapteze cât

mai bine şi cât mai rapid la noile condiţii şi la noul său mediu de muncă şi de a spori
acceptarea interpersonală care are în vedre facilitarea intrării noului angajat în grupul
de muncă în care urmează să lucreze.

Există mai multe forme de integrare a personalului

Integrarea
personalului

Integrarea la locul Integrarea

de muncă organizaţională
Integrarea sanitaro-igienică
Integrarea psihofiziologică

Integrarea administrativă
Integrarea profesională

Integrarea economică

Integrarea în timpul liber

Integrarea socială

80
 Formele de integrare a personalului

Integrarea profesională presupune însuşirea unor cunoştinţe şi abilităţi noi,

precum şi formarea unor calităţi profesionale personale care vor avea o influenţă
directă asupra realizării sarcinilor şi obligaţiunilor de muncă la locul de muncă. De
obicei, satisfacţia muncii apare după obţinerea unor anumite rezultate de către angajat,
însă acestea apar după însuşirea activităţilor specifice de către angajat la un loc concret
de muncă.

Integrarea psihofiziologică are în vedere acomodarea noului angajat la noile

condiţii de muncă care au o influenţă psihofiziologică diferită asupra acestuia în timpul
îndeplinirii sarcinilor de muncă. Condiţiile de muncă se referă la:
 solicitarea fizică şi psihică;
 nivelul monotoniei muncii;
 normele sanitaro-igienice de producţie;
 nivelul intensităţii muncii;
 confortul locului de muncă;
 factorii mediului ambiant (iluminatul, zgomotul vibraţiile cromatica etc.).

Integrarea economică îi permite noului angajat de a face cunoştinţă cu

mecanismul economic al organizaţiei în general, şi cu sistemul de motivare şi
recompensare a personalului, în particular. În cazul dat, noul angajat se va familiariza
cu: mărimea salariului de bază care urmează să-l primească în schimbul realizării
anumitor sarcini de muncă, sporurile pe care le va primi pentru munca prestată în
anumite condiţii, sistemul de premii practicat în cadrul organizaţiei, alte recompense
de care beneficiază angajaţii organizaţiei.

Integrarea sanitaro-igienică. În cazul dat, noul angajat este familiarizat cu noile

cerinţe de muncă şi anume disciplina tehnologică şi organizatorică a muncii,
programul normal şi cel suplimentar de muncă din cadrul organizaţiei, munca prestată
în timp de noapte etc. Noul angajat însuşeşte cerinţele necesare în vederea pregătirii
locului de muncă la procesul de muncă din cadrul organizaţiei, ţinând seama de
normele sanitare şi igienice, precum şi de cerinţele securităţii muncii şi asigurării
sănătăţii angajatului.

Integrarea administrativă presupune familiarizarea noului angajat cu structura

organizatorică, precum şi locul subdiviziunii în care se află locul de muncă şi însuşi
locul de muncă în structura organizatorică. De asemenea, noului angajat i se aduce la
cunoştinţă istoricul organizaţiei, domeniul de activitate al acesteia, principalele

81
produse pe care se bazează organizaţia, piaţa de desfacere a producţiei. În afară de
aceasta, noul angajat este familiarizat cu obiectivele organizaţiei, politica şi strategia
de dezvoltare a organizaţiei pentru următorii ani, structura ierarhică a personalului în
care acesta face cunoştinţă cu principalele persoane din cadrul organizaţiei (managerul
organizaţiei, managerii de departamente şi de alte subdiviziuni) de care acesta va avea
nevoie în vederea realizării sarcinilor de muncă.
Integrarea administrativă mai presupune familiarizarea noului angajat cu spaţiile
auxiliare din cadrul organizaţiei şi anume: cantină, camera de odihnă, vestiar, punct
medical, sală de sport etc.

Integrarea în timpul liber. Ţinând seama de faptul că pe lângă zilele lucrătoare

mai există zile de odihnă, la sfârşitul săptămânii de lucru sau în timpul concediului de
odihnă şi zile de sărbătoare, stabilite prin legislaţia naţională, este oportun de a
familiariza noul angajat cu posibilităţile oferite de organizaţie în vederea petrecerii cât
mai reuşite a timpului liber. În acest sens, noul angajat este familiarizat cu
manifestările culturale şi sportive care sunt organizate de către organizaţie periodic şi
la care poate participa.

Integrarea socială reprezintă o activitate destul de importantă şi de responsabilă

deoarece de felul cum este primit noul angajat în grupul sau colectivul de muncă
depinde, în mare măsură, performanţele pe care le va obţine cât mai curând. În cazul
dat, noul angajat este familiarizat cu: sistemul de relaţii interpersonale din cadrul
colectivului, tradiţiile colectivului, regulile de comportament în cadrul colectivului de
muncă. În afară de aceasta, noul angajat ia cunoştinţă de sistemul de relaţii
interpersonale care există între colectiv şi grupurile formale şi neformale, precum şi de
poziţia socială a unor membri ai colectivului de muncă. Noul angajat primeşte această
informaţie şi poate să o compare cu experienţa sa socială din trecut.

TERMENI CHEIE
Definirea recrutării resurselor umane Factorii recrutării personalului
Dezavantajele recrutării interne Recrutarea internă
Dezavantajele recrutării externe Avantajele recrutării interne
Publicitatea Recrutarea externă
Reţeaua de cunoştinţe Avantajele recrutării externe
Marketingul personalului Leasing-ul personalului
Metode de selecţie Selecţia personalului
Integrarea personalului Forme de integrare a personalului

82
 INSTRUIREA ŞI DEZVOLTAREA PROFESIONALĂ A PERSONALULUI

1. CADRUL GENERAL AL INSTRUIRII PROFESIONALE

Instruirea profesională reprezintă o activitate care preocupă din ce în ce mai multe

organizaţii orientate spre succes. În ultimii ani, aceste organizaţii alocă cu mult mai
multe resurse financiare destinate pentru pregătirea şi perfecţionarea profesională a
propriilor angajaţi.

Instruirea reprezintă un proces complex de dobândire a cunoştinţelor,

înţelegerii, capacităţilor şi valorilor necesare pentru a ne putea adapta
mediului în care trăim.

Prin asigurarea unor oportunităţi de instruire profesională, managerii superiori

urmăresc, de fapt, schimbarea strategică, pe termen lung, a comportamentului
angajaţilor care poate avea loc prin schimbări de atitudini, cunoştinţe, abilităţi etc.
Procesul de instruire profesională cuprinde două componente: formarea profesională
şi perfecţionarea profesională a personalului.

Formarea profesională a personalului reprezintă ansamblul procedeelor

prin care angajaţii îşi însuşesc, într-un cadru organizat, cunoştinţele,
abilităţile, deprinderile şi comportamentele necesare exercitării unor
activităţi în cadrul unei organizaţii.
Formarea profesională se realizează, de obicei, în instituţiile de învăţământ sau în
cadrul organizaţiilor, când se are în vedre pentru posturile de execuţie.

Perfecţionarea profesională a personalului constituie ansamblul

proceselor prin care angajaţii îşi îmbunătăţesc, pe baza frecventării unor
programe speciale elaborate de organizaţie, arsenalul de cunoştinţe,
aptitudini, metode, deprinderi şi comportamente în care au deja o
calificare de bază, în vederea realizării la un nivel superior a sarcinilor şi
obiectivelor ce le revin.

83
 Perfecţionarea profesională a personalului reprezintă o activitate ce se realizează la
iniţiativa managerilor superiori ai organizaţiei şi are în vedere reajustarea
cunoştinţelor, abilităţilor şi tehnicilor de lucru la anumite standarde de performanţă
care ar putea să o menţină în mediul concurenţial.

Recalificarea reprezintă ansamblul de activităţi, prin intermediul cărora

persoanele cu o anumită calificare profesională dobândesc o altă calificare.

Aceasta este determinată de faptul că persoana care deţine o anumită calificare

nu mai are nici-o şansă pe piaţa muncii de a găsi o anumită ocupaţie, ceea ce îl impune
să-şi schimbe calificarea, prin însuşirea unor cunoştinţe teoretice şi abilităţi practice
diferite de cele pe care le posedă la momentul respectiv, dar cu o probabilitate mai
mare de a se putea încadra pe piaţa muncii.

Policalificarea presupune obţinerea unor calificări suplimentare faţă de

meseria sau profesia de bază în scopul pregătirii multilaterale a personalului,
pentru a putea activa în mai multe meserii ce fac parte dintr-un profil mai
larg.

2 PROCESUL DE INSTRUIRE PROFESIONALĂ A PERSONALULUI

Succesul instruirii profesionale poate fi obţinut numai dacă aceasta se realizează în

mod sistematic. Abordarea sistematică a instruirii profesionale poate fi realizată printr-
o succesiune de activităţi, începând cu elaborarea politicii de instruire a personalului şi
finalizând cu evaluarea rezultatelor instruirii angajaţilor.
Adoptarea unei metodologii sistematice de instruire profesională presupune
obţinerea unor avantaje de către organizaţiile în cauză şi anume:
 menţinerea unei game suficiente şi adecvate de aptitudini în rândul
salariaţilor;
 dezvoltarea cunoştinţelor şi abilităţilor tuturor angajaţilor;
 sporirea gradului de performanţă profesională;
 sporirea nivelului calităţii produselor;
 creşterea gradului de motivare al angajaţilor etc.

84
 Rolul instruirii profesionale în organizaţie este determinat, în primul rând, de
obiectivele generale urmărite de aceasta. Astfel, într-o organizaţie care activează pe
piaţa bunurilor de consum cu circulaţie rapidă, instruirea profesională este mai mult
concentrată pe performanţa desfacerii în condiţii de intensă concurenţă. Pentru
organizaţiile producătoare axate pe înalta tehnologie, instruirea profesională a
personalului este concentrată pe calitatea produselor şi inovaţie.
Procesul de instruire profesională cuprinde trei etape importante: identificarea
necesităţilor de instruire, implementarea programului şi evaluarea rezultatelor.
Stabilirea nevoilor

Determinarea
nevoilor de instruire

Identificarea
obiectivelor primare
Implementarea

Elaborarea Nivelul Selecţia metodelor

criteriilor actual de de instruire
instruire

Organizarea
instruirii

Conducerea
instruirii

Supravegherea
instruirii

Evaluarea

Compararea rezultatelor
instruirii cu criteriile

Etapele sistemului de pregătire profesională

85
 În prima etapă a procesului de instruire profesională a personalului are loc
identificarea şi analiza necesităţilor de instruire. A doua etapă – implementarea – se
referă la stabilirea obiectivelor instruirii, alegerea metodelor de instruire profesională,
identificarea persoanelor sau organizaţiilor care se vor ocupa de instruirea angajaţilor,
elaborarea cursurilor de instruire profesională etc. Etapa a treia se referă la evaluarea
rezultatelor obţinute în urma instruirii profesionale şi compararea lor cu criteriile
stabilite iniţial.

IDENTIFICAREA NECESITĂŢILOR DE INSTRUIRE PROFESIONALĂ

Orice abordare sistematică a procesului de instruire profesională presupune

definirea necesităţilor de instruire profesională prin proceduri bine determinate.
Necesităţile de instruire profesională pot fi identificate în urma efectuării mai multor
analize:
 la nivelul organizaţiei;
 la nivelul departamentului sau al funcţiunii structurale;
 la nivelul postului;
 la nivelul angajatului individual.
Aceste tipuri de analize sunt interconectate, aşa cum se prezintă în fig. 11.3,
deoarece analiza necesităţilor organizaţionale de instruire duce la identificarea
necesităţilor de instruire în cadrul diferitor departamente, iar acestea, la rândul lor,
indică instruirea de care au nevoie angajaţii individuali

Care este situaţia la Decalajul de Care ar trebui să fie

moment? instruire situaţia?

Rezultatele Standardele
organizaţionale
Care este situaţiasau
la Care ar trebui săsau
organizaţionale fie
funcţionale
moment? situaţia?
funcţionale

Cunoştinţele şi Cunoştinţele şi
aptitudinile depuse aptitudinile necesare

Performanţele Standardele de
actuale ale performanţă
angajaţilor

Decalajul de instruire profesională

86
 Pentru a avea o viziune mai clară asupra necesităţilor de instruire a angajaţilor se
trece la analiza indicatorilor menţionaţi anterior la nivelul departamentelor sau a
subdiviziunilor structurale. Dacă însă problema constă în îmbunătăţirea competenţelor
unei anumite categorii de angajaţi din cadrul subdiviziunii, atunci în centrul atenţiei
trebuie să se afle grupul respectiv de angajaţi. În mare măsură, organizaţiile îşi
analizează necesităţile de instruire ca reacţie la deficienţele de activitate pe care le
raportează managerii subdiviziunilor.
Analiza necesităţilor de instruire la nivelul postului se poate face pe baza
analizei sarcinilor şi obligaţiunilor de muncă pentru postul respectiv. Descrierea şi
specificaţia postului oferă informaţiile necesare despre performanţele aşteptate şi
calificarea necesară pentru ca angajatul să-şi îndeplinească munca necesară.
Identificarea nevoilor de pregătire se realizează prin compararea cerinţelor şi
exigenţelor postului cu îndemânarea, abilităţile şi cunoştinţele angajatului
Analiza necesităţilor de instruire la nivelul angajatului individual poate fi
identificată pe baza nivelului redus de performanţă, realizat de fiecare angajat.
Decalajul dintre standardul de performanţă şi nivelul realizat de către angajat poate fi
remediat cu ajutorul unei instruiri profesionale corespunzătoare. În acelaşi timp,
trebuie de luat în consideraţie că nu se impune doar o instruire suplimentară pentru
atingerea standardelor de performanţă, ci mai există şi alţi factori cum ar fi: majorarea
salariului, înlocuirea utilajelor existente cu altele mai performante, simplificarea
procedurilor de lucru etc. În cazul în care instruirea profesională este cauza
nerealizării standardelor de performanţă profesională, atunci ecuaţia necesităţilor de
instruire profesională din perspectiva angajatului individual poate conţine:

Exigenţele postului
Cunoştinţe:
Teoretice; Nivelul cunoştinţelor,
Profesionale. abilităţilor şi aptitudinilor
Abilităţi: de care dispune angajatul Necesităţile
Profesionale;
Manageriale;
la momentul respectiv. de instruire
De comunicare etc. – Gradul în care angajatul =
Aptitudini: este dispus să se adapteze.
Manuale;
Sociale;
Intelectuale.
Atitudini
Exigenţele impuse de
schimbările din cadrul
întreprinderii

Ecuaţia necesităţilor de instruire profesională la nivel individual

4 IMPLEMENTAREA PROGRAMULUI DE INSTRUIRE PROFESIONALĂ

87
 Conceperea unui program de instruire profesională reprezintă o sarcină destul de
dificilă. De aceea, dacă dorim ca programul să fie cât mai reuşit este necesar, chiar de
la bun început, să luăm în consideraţie următoarele aspecte.
 Ce se încearcă să se realizeze prin acest program?
 Ce trebuie să conţină programul, pentru a se putea realiza obiectivele propuse?
 Cum ar trebui structurat acest conţinut?
 Cine ar trebui să conducă programul?
 Unde şi când ar trebui să aibă loc sesiunile de instruire profesională?
 Ce fel de metode de instruire profesională trebuie aplicate?
 Cum ar trebui să se evalueze gradul de reuşită al programului?

Prin urmare, persoana care concepe conţinutul şi structura unui curs de instruire
profesională trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte:
- elementele teoretice au valoare în măsura în care ele pot fi aplicate la locul de
muncă al cursantului. Acestea au rolul de a orienta, de a explicita cauzele şi de
a promova realizări şi performanţe;
- experienţa este o componentă importantă a procesului de instruire profesională.
Cel ce concepe programul va avea în vedere participarea activă a cursantului;
- comunicarea este o problemă dificilă a activităţilor practice. În proiectul
programului de instruire se va rezerva un număr adecvat de ore pentru această
problemă;
- schimbările de atitudine urmează schimbărilor de comportament.

5 EVALUAREA ACTIVITĂŢII DE INSTRUIRE PROFESIONALĂ

Etapa finală a procesului de instruire profesională a personalului o reprezintă

evaluarea acestuia. Având în vedere faptul că instruirea implică anumite costuri, care
s-ar dovedi a fi destul de costisitoare pentru organizaţie, este necesar de a verifica
eficacitatea programului de instruire şi de a se indica unde sunt necesare modificări sau
îmbunătăţiri.
Evaluarea instruirii personalului este cu mult mai complexă decât se pare la prima
vedere şi implică mult mai multe activităţi.

Contextul Personalul de
de învăţare instruire
Cursanţii

Conţinutul şi
structura
cursurilor

88
 Activităţile de Managerii de linie
evaluare a instruirii sau supervizorii
personalului
Materialele
folosite Metodele de
Schimbarea instruire
comportamentului
Subiectul evaluării instruirii profesionale

Pe baza informaţiilor deţinute, departamentul de resurse umane va putea face o

analiză a costurilor şi a beneficiilor obţinute pentru a avea o imagine edificatoare
asupra investiţiei făcute. Nivelul de eficienţă al instruirii personalului poate fi
determinat prin compararea costurilor instruirii cu beneficiile obţinute de la
instruirea personalului.

Costurile legate cu instruirea personalului pot fi considerate:

 costurile detaliate pe cursuri specifice;
 salariile instructorilor;
 cheltuielile cu instructorii (cazare, transport etc.);
 materialele folosite la instruire;
 echipamentele utilizate în procesul instruirii;
 salariile cursanţilor;
 cheltuielile efectuate de cursanţi;
 producţia nerealizată din cauza absenţei celor trimişi la instruire.

Beneficiile obţinute în urma instruirii personalului sunt:

 sporirea productivităţii muncii;
 sporirea volumului de producţie şi de vânzări;
 creşterea calităţii producţiei;
 reducerea erorilor de producţie;
 reducerea rebuturilor;
 reducerea posturilor şi activităţilor cu caracter birocratic;
 mai multă flexibilitate şi adaptabilitate la noile metode de muncă;
 reducerea supravegherii din partea superiorilor;
 îmbunătăţirea climatului organizaţional;
 mai multă satisfacţie în muncă.

6. CARIERA PROFESIONALĂ

89
 Avantajul competitiv al organizaţiei rezidă tot mai mult în oamenii săi.
Dezvoltarea eficientă a resurselor umane, prin dezvoltarea abilităţilor, spiritului de
creativitate şi inventivitate, face diferenţa între succesul şi eşecul unei organizaţii.
Luate împreună, carierele individuale de succes ajută la crearea organizaţiilor de
succes.

Cariera profesională reprezintă o succesiune evolutivă de activităţi şi poziţii

profesionale pe care doreşte să le atingă angajatul pentru a obţine mai
multă putere, mai mult prestigiu şi mai mulţi bani.
În ultimii ani, tot mai multe organizaţii, ţinând seama de importanţa resurselor
umane în realizarea obiectivelor, au început să acorde o mai mare atenţie dezvoltării
carierei profesionale ale propriilor angajaţi. Acordarea unei atenţii deosebite din partea
organizaţiilor la elaborarea şi implementarea diferitor strategii şi planuri de dezvoltare
a carierei profesionale a condus la apariţia conceptului de managementul carierei.

Managementul carierei reprezintă procesul de proiectare şi

implementare a politicilor, strategiilor şi planurilor care să permită
organizaţiei să-şi satisfacă necesităţile de resurse umane, iar angajaţilor
să le permită realizarea scopurilor carierei lor.

Potrivit literaturii de specialitate, principalele obiective ale managementului

carierei sunt considerate:
 promovarea unei politici de dezvoltare corespunzătoare a carierei în
concordanţă cu natura activităţii desfăşurate, precum şi cu nevoile şi posibilităţile
individuale şi organizaţionale;
 integrarea nevoilor şi aspiraţiilor individuale în nevoile şi obiectivele
organizaţionale;
 satisfacerea nevoilor organizaţionale de dezvoltare şi amplificare a imaginii
pozitive sau favorabile a organizaţiei prin recunoaşterea nevoilor de pregătire şi
dezvoltare a angajaţilor;
identificarea şi menţinerea celor mai buni angajaţi sau a celor cu perspective
profesionale certe prin satisfacerea nevoilor lor profesionale şi a aspiraţiilor
personale pe termen scurt şi lung;
elaborarea unor planuri de carieră sau introducerea unor scheme de
promovare speciale pentru angajaţii competenţi pentru care nu sunt disponibile
posturi corespunzătoare;

90
 îndrumarea şi susţinerea angajaţilor competitivi pentru atingerea obiectivelor
personale în concordanţă cu potenţialul, nevoile şi aspiraţiile acestora, precum şi cu
contribuţia lor în cadrul organizaţiei;
sprijinirea angajaţilor în identificarea calificărilor şi calităţilor necesare atât
pentru posturile curente, cât şi pentru cele viitoare;
asigurarea pregătirii şi dezvoltării necesare angajaţilor pentru a le permite să
facă faţă oricărui nivel de responsabilitate, cu condiţia că aceştia să aibă potenţialul
sau capacitatea să-l atingă;
dezvoltarea unor noi căi ale carierei pentru orientarea indivizilor în cât mai
multe direcţii;
revitalizarea angajaţilor care manifestă o anumită stagnare sau plafonare a
carierei lor;
 obţinerea atât pentru organizaţie, cât şi pentru angajaţii acesteia a unor
avantaje reciproce.

Planificarea carierei reprezintă procesul de identificare a nevoilor,

aspiraţiilor şi oportunităţilor privind cariera în cadrul unei organizaţii,
precum şi acela de organizare a unor programe de dezvoltare a
resurselor umane, în scopul susţinerii carierei respective.

Potrivit practicii manageriale în domeniul resurselor umane planificarea carierei

organizaţionale implică mai multe etape.
 Identificarea angajaţilor.
 Stabilirea căilor carierei.
 Stabilirea responsabilităţilor.
Dezvoltarea planurilor individuale.

TERMENI CHEIE
Instruirea profesională Formarea profesională
Perfecţionarea profesională Identificarea necesităţilor de instruirea
Procesul de instruirea personalului personalului
Etapele sistemului de instruire a personalului Decalajul de instruire
Ecuaţia necesităţilor de instruire profesională Costurile legate de instruirea personalului
Cariera profesională Managementul carierei

91
 EVALUAREA PERFORMANŢELOR PROFESIONALE

1 SEMNIFICAŢIA PERFORMANŢEI ÎN MANAGEMENTUL RERSURSELOR UMANE

Performanţa este un concept abstract multidimensional, a cărui măsurare depinde

de o mare varietate de factori.
La nivel individual, performanţa reprezintă o nominalizare a ceea ce a realizat
persoana respectivă. Potrivit lui Bernardin şi colab. “performanţa trebuie definită ca
sumă a efectelor muncii, deoarece ele asigură cea mai puternică legătură cu obiectivele
strategice ale organizaţiei, satisfacţia clientului şi contribuţia economică”.
În general, performanţa individuală poate fi exprimată sub trei forme:
productivitatea, inovarea şi loialitatea, iar organizaţia trebuie să acorde importanţă
egală acestora, dacă obiectivul principal este progresul.

92
 Productivitatea este exprimată prin raportul dintre efortul depus şi rezultatele
obţinute. Productivitatea poate fi analizată la trei niveluri: individual, organizaţional şi
naţional. O mare parte din activităţile managementului resurselor umane sunt legate
direct de productivitatea individuală, şi anume:
 sistemul de recompensare a personalului;
 sistemul de evaluare a personalului;
 instruirea şi dezvoltarea personalului;
 selecţia resurselor umane etc.
Inovarea reprezintă o altă formă importantă a performanţei obţinută în diferite
domenii şi constă în aplicarea unor noi metode în activitatea desfăşurată. Multe
organizaţii dezvoltă inovarea ca o cale sigură de atingere a succesului. Stimularea şi
menţinerea inovaţiei este obiectivul principal pentru toate organizaţiile ce se confruntă
cu mediul concurenţial în continuă schimbare.
Loialitatea determină performanţa atât de mult dorită de către manageri.
Loialitatea este elementul ce oferă stabilitate personalului. Pentru îmbunătăţirea
loialităţii faţă de organizaţie sunt necesare următoarele măsuri:
 încurajarea angajaţilor de a se implica în luarea deciziilor;
 introducerea comunicaţiei de tip “faţă în faţă”;
 acordarea recompenselor competitive şi utilizarea premiilor pentru rezultate
deosebite;
 instruirea şi perfecţionarea personalului;
 promovarea în organizaţie;
 respectarea evoluţiei carierei;
 reducerea diferenţelor de rang.

2 CARACTERISTICI DEFINITORII ALE EVALUĂRII PERFORMANŢELOR

PROFESIONALE

Evaluarea performanţelor profesionale reprezintă activitatea de bază a

managementului resurselor umane realizată în scopul stabilirii modului şi
a măsurii în care angajatul îşi îndeplineşte sarcinile şi responsabilităţile ce
revin postului ocupat, comparativ cu standardele stabilite şi comunicarea
rezultatelor către angajaţi.

Un rol important al evaluării performanţelor constă în asigurarea unui

comportament consecvent cu strategia organizaţională. În acest sens, evaluarea
performanţelor reprezintă un mijloc de cunoaştere a măsurii în care comportamentul
angajaţilor este consecvent cu viziunea strategică generală şi a prevenirii oricăror
consecinţe negative ce ar putea rezulta din legătura comportament-strategie.

93
 Evaluarea performanţelor angajaţilor este influenţată de mai mulţi factori:
 cultura organizaţiei;
 mărimea organizaţiei;
 domeniul de activitate;
 strategia organizaţiei;
 alte practici ale managementului resurselor umane.

Prin urmare, evaluarea performanţelor reprezintă un proces complex şi sistematic în

care, în afară de analiza şi aprecierea performanţelor profesionale, se efectuează şi
aprecierea capacităţii de dezvoltare a unei persoane şi a comportamentului acesteia.

3 UTILITATEA EVALUĂRII PERFORMANŢELOR PROFESIONALE

Evaluarea performanţelor profesionale reprezintă o activitate destul de complexă

dar, în acelaşi timp, şi foarte utilă în vederea luării unor decizii sau elaborării unor
strategii în domeniul resurselor umane.
Rezultatele evaluării performanţelor sunt utilizate la recompensarea
personalului.
Informarea angajaţilor privind nivelul performanţelor realizat.
Evaluarea performanţelor este utilă pentru identificarea nevoilor de pregătire
şi dezvoltare profesională.
Utilizarea evaluării performanţelor la elaborarea planurilor de dezvoltare a
carierei individuale.
Aplicarea rezultatelor evaluării performanţelor la angajarea resurselor umane.
Sporeşte motivaţia angajaţilor.
Rezultatele evaluării performanţelor sunt folosite la luarea unor decizii privind
soarta angajatului de mai departe în organizaţie.
Evaluarea performanţelor contribuie la îmbunătăţirea relaţiei superior –
subordonat.

Tabelul 1 Criteriile de performanţă după caracteristicile personale pentru diferite

categorii de salariaţi
Manageri
- Memorie - Sociabilitate
- Capacitate de gestionare şi - Dinamism
organizare a timpului - Spirit de iniţiativa şi de decizie
- Nivelul vocabularului şi fluenţa exprimării - Autonomie, sens al responsabilităţii
- Personalitate - Încredere în sine
- Creativitate

94
 Personal de birou
- Inteligenţă - Dinamism
- Memorie - Iniţiativă
- Capacitatea de a învăţa pe baza - Autonomie
experienţei - Încredere în sine
- Atenţie - Rezistenţă la stres
- Nivelul vocabularului şi corectitudinea - Spirit de organizare
scrierii - Metodă
- Aptitudini în redactarea unor adrese - Mod de prezentare
Personal muncitor
- Inteligenţă concretă - Forţă fizică
- Memorie - Vivacitate
- Capacitatea de a învăţa pe baza experienţei - Rezistenţă la munci de rutină
- Atenţie - Spirit de echipă
- Vigilenţă - Rapiditate / precizie
- Reacţie la anomalii - Punctualitate

4 PROCESUL DE EVALUARE A PERFORMANŢELOR

Evaluarea performanţelor reprezintă un proces destul de complex, de aceea

înaintea începerii acestuia se impune o pregătire prealabilă desfăşurării propriu-zise.
În figura 1 este prezentat procesul de evaluare a performanţelor profesionale.

Promovare
Definirea Productivitate
Pregătirea obiectivelor
evaluării Motivare
evaluării Salarii
Concediere

Realizarea
performanţelor
Alegerea
criteriilor
de evaluare
Evaluarea
Evaluarea potenţialului
performanţelor
resurselor 95
umane
 În funcţie de
Alegerea complexitatea
metodelor şi postului şi de
periodicităţii criteriile de
evaluare

Pregătirea
Asigurarea evaluatorilor şi а
climatului celor evaluaţi

Fapte privind
Evaluarea Culegerea punctele tari şi
rezultatelor informaţiilor punctele slabe

Analiza Comunicarea Recomandări de

rezultatelor rezultatelor perfecţionare

Controlul efectelor Informaţii Analiza

evaluării privind evaluarea informaţiilor

Procesul de evaluare a performanţelor resurselor umane

5 METODE ŞI TEHNICI DE EVALUARE A PERFORMANŢELOR

Teoria şi practica managerială în domeniul resurselor umane cunoaşte o

multitudine de metode şi tehnici de evaluare a performanţelor. Aplicarea unei sau
altei metode se face în funcţie de obiectivele urmărite, de criteriile de performanţă
stabilite şi de categoriile de salariaţi evaluaţi.

METODE SIMPLE DE EVALUARE A PERFORMANŢELOR

Scalele de evaluare sunt cel mai frecvent aplicate în organizaţiile americane şi

cele vest-europene datorită simplităţii sale. Principiul de bază al acestei metode
constă în evaluarea angajaţilor separat, în funcţie de fiecare caracteristică

96
profesională sau factor de performanţă, cum ar fi: cantitatea muncii, calitatea
muncii, iniţiativa, comportamentul în muncă, disciplina muncii etc.
Scale de evaluare grafice. Permite evaluarea angajaţilor pe baza mai multor
caracteristici ale performanţei. În continuare este prezentat un exemplu privind
calitatea muncii.
1 2 3 4 5
Calitatea
muncii scăzută sub medie medie peste medie înaltă

Scalele de evaluare axate pe comportament constă în evaluarea continuă a unui

comportament existent, legat de un anumit post. Acest tip de scală evidenţiază
comportamentele clare pe post, observabile şi măsurabile, care reprezintă, de fapt,
diferite nivele de performanţă.
În figura 14.2 este prezentat un model de scală bazat pe comportament pentru
dimensiunea performanţei privind “rezolvarea problemei sau luarea deciziei”. [16;428]

Este de aşteptat să conducă detaliat discuţiile cu muncitorii pentru

7
rezolvarea problemelor tehnice

Este de aşteptat să conducă problema la un nivel superior când aceasta

6 este peste capacitatea individului de a acţiona

5 Este de aşteptat să rezolve problemele ce apar

Este de aşteptat să furnizeze soluţii temporare la problemele care pot fi

4 ţinute deoparte

Este de aşteptat să ia decizii fără a lua în consideraţie reacţiile

subalternilor
97
 3

2 Este de aşteptat să ofere prioritate mentalităţilor sau impresiilor

personale când se iau decizii

1 Este de aşteptat să refuze să ia decizii când este nevoie

Scală de evaluare axată pe comportament

Listele de verificare reprezintă o metodă care permite evidenţierea gradului în

care există o anumită corespondenţă între afirmaţiile şi dexterităţile şi performanţele
angajatului. Lista poate fi elaborată în aşa fel încât afirmaţiilor şi dexterităţilor să le
corespundă anumite valori. Aceste valori nu sunt cunoscute de persoanele care
efectuează evaluarea. Listele de verificare cuprind informaţii privitor la următoarele
aspecte: termină lucrul la timp; este cooperant; acceptă să lucreze ore suplimentare
peste program; acceptă critica etc.

METODE COMPARATE DE EVALUARE A PERFORMANŢELOR

etodele comparate de evaluare a performanţelor constau în compararea

performanţelor unor angajaţi în raport cu alţi angajaţi sau cu standardele stabilite
anterior. Teoria şi practica managerială în domeniul resurselor umane cunoaşte mai
multe tehnici de comparare a performanţelor angajaţilor, şi anume:
 compararea simplă sau ierarhizarea;
 compararea pe perechi;
 compararea prin distribuţie forţată.

Compararea simplă constă în ierarhizarea sau ordonarea angajaţilor în sens

descrescător, de la cel mai bun la cel mai puţin bun, în funcţie de un anumit criteriu.
Această metodă pune în evidenţă doar ordonarea angajaţilor, în funcţie de
performanţele realizate, dar nu ia în consideraţie şi diferenţele dintre angajaţi care pot
fi foarte mari între angajaţii plasaţi pe locurile “4” şi “5” şi destul de mici pentru cei
plasaţi pe locurile “5” şi “6”. De asemenea, ierarhizarea poate fi influenţată şi de
valoarea grupului supus evaluării. Spre exemplu, un angajat plasat pe penultimul loc
în cadrul unui grup ar putea să se plaseze pe primul loc în cadrul altui grup.
Avantajul aplicării acestei metode este determinat de faptul că este uşor de
explicat, de înţeles si de folosit, nu necesită mult timp şi e puţin costisitoare.

98
 Metoda comparaţiilor pe perechi permite ca fiecare angajat să fie comparat cu
altul, stabilind performanţa superioară din fiecare pereche de angajaţi. În cadrul metodei se
pot combina toate variantele posibile din cadrul grupului. Poziţia ierarhică a fiecărui
angajat se determină în funcţie de numărul de combinaţii în care acesta a fost indicat cel
mai bun.
Formula de calcul al numărului posibil de perechi este următoarea :
P= n(n-l)/2
în care,
P – numărul posibil de perechi;
n – numărul de angajaţi.
Avantajul acestei metode constă în exactitatea rezultatelor obţinute. În acelaşi timp,
această metodă implică şi avantaje determinate de dificultatea aplicării în cazul
grupurilor mari, deoarece numărul combinaţiilor este foarte mare şi necesită foarte mult
timp.

Metoda distribuţiei forţate se bazează pe observarea statistică a unui număr de

angajaţi încercând o distribuire oarecum voluntaristă a acestora, potrivit curbei lui
Gauss.
Metoda distribuţiei forţate implică atât avantaje cât şi dezavantaje. Avantajele acestei
metode sunt:
 întreţine concurenţa între salariaţi;
 este uşor de explicat şi folosit;
• ajută la luarea deciziilor de promovare;
• ajută la luarea deciziilor de creştere a salariilor;
• contribuie la prevenirea erorilor de indulgenţă, de severitate.
Dezavantajele folosirii acestei metode sunt determinate de:
• angajaţii sunt evaluaţi în raport cu performanţa lor generală;
• comparaţiile se fac în mod subiectiv de aceea evaluatorul poate avea dificultăţi dacă i se
cere să-şi susţină cu dovezi punctul de vedere;
• mărimea grupului de muncă este importantă, deoarece este imposibil să se determine
dacă cel mai bun angajat dintr-un grup de 30 persoane este egal calitativ cu cel mai bun
dintr-un grup de 10 persoane;
• solicită evaluatorului să cunoască performanţa fiecărui angajat dintr-o unitate, ceea
ce în grupurile mari este imposibil;
• deoarece ele nu pun accentul pe comportările specifice legate de post, riscă să aibă
unele omiteri sau chiar influenţe negative în tratarea unor categorii de salariaţi (tineri,
femei) etc.

99
 METODE SCRISE SAU DESCRIPTIVE DE EVALUARE A PERFORMANŢELOR

Teoria şi practica managerială în domeniul resurselor umane cunoaşte mai multe

procedee scrise de evaluarea a performanţelor, dintre care cele mai importante sunt:
 tehnica incidentelor critice;
 metoda eseului;
 revizuirea domeniului.

Tehnica incidentelor critice presupune înregistrarea din partea evaluatorului într-un

jurnal a comportamentelor specifice sau particulare, care duc la realizarea eficientă sau mai
puţin eficientă a sarcinilor de muncă. Aceste incidente sunt înregistrate pentru fiecare
angajat cât mai curând posibil după ce au avut loc. La sfârşitul perioadei de evaluare acest
jurnal de bord este folosit pentru a evalua performanţa angajatului. Metoda este
consumatoare de timp pentru evaluatori şi poate fi greu de cuantificat sau de structurat într-
o evaluare finală. Însă, dat fiind faptul că cei mai mulţi evaluatori nu-şi pot reaminti
comportarea angajatului pe tot timpul perioadei de estimare, un jurnal poate fi folositor
pentru a duce la bun sfârşit una sau mai multe metode de evaluare subiective. Jurnalul ajută,
de asemenea, şefului ierarhic să ofere exemple practice specifice atunci când explică evaluările
subordonaţilor.
Aplicarea cât mai corectă a tehnicii incidentelor critice presupune definirea clară a
situaţiilor sau evenimentelor care pot constitui un “incident critic”, evitându-se în felul acesta
apariţia unor diferenţe semnificative de la un evaluator la altul. Dezavantajul acestei metode
constă în faptul că necesită mult timp datorită notării zilnice şi grupării incidentelor critice, în
funcţie de gravitatea acestora. Pe plan psihologic, angajaţii sunt îngrijoraţi de notările sau
consemnările respective care pentru ei au semnificaţia unei "liste negre".

Metoda eseului presupune ca managerul să scrie un scurt eseu în care să fie

descrise performanţele fiecărui angajat pe parcursul perioadei de evaluare. Calitatea
evaluărilor este determinată de capacitatea evaluatorilor de a comunica în scris Unii
manageri având calităţi de a comunica în scris mai bune decât alţii pot elabora un eseu
foarte bun pentru un angajat care a realizat performanţe medii, în timp ce un angajat
care a înregistrat performanţe înalte, datorită capacităţilor reduse ale managerului de a
comunica în scris, poate beneficia de un eseu mai puţin bun. Metoda eseului are
anumite limite, şi anume:
 calitatea evaluării depinde de abilitatea managerului de a surprinde elementele
esenţiale ale performanţei;
 suferă de lipsa credibilităţii şi validităţii, deoarece evaluările realizate de doi
evaluatori privind performanţa aceluiaşi angajat niciodată nu vor fi identice;

100
  există o probabilitate de apariţie a tuturor tipurilor de erori: indulgenţa, efectul
halo, eroarea primei impresii, eroarea similarităţii etc.;
 este imposibil să se facă comparaţii între angajaţii diferitor subdiviziuni;
 eseul vizează aspectele calitative ale performanţei angajatului fără a lua în
consideraţie aspectele cantitative.

Revizuirea domeniului. Potrivit acestei metode, un specialist din

compartimentul de resurse umane analizează performanţele împreună cu şeful direct a
persoanei evaluate. Acesta evaluează fiecare angajat, ca mai apoi să fie verificate de
şeful departamentului de resurse umane. Reprezentantul departamentului de resurse
umane trebuie să aibă suficiente cunoştinţe despre fiecare post pentru a putea efectua
evaluări obiective. Avantajul acestei metode constă în aprecierea salariaţilor pe o bază
unitară, unde este eliminat subiectivismul managerilor.

METODE DE EVALUARE BAZATE PE REZULTATE

Managementul prin obiective este cea mai cunoscută şi cel mai frecvent aplicată metodă
din această categorie. Elementele de bază ale filosofiei managementului prin obiective sunt:
 formarea unei comunicări credibile şi deschise în cadrul organizaţiei;
 rezolvarea reciprocă a problemelor şi negocierea în stabilirea obiectivelor;
 crearea relaţiilor de tip “câştig – câştig”;
 sistem de recompensare şi penalizare bazat pe performanţa muncii şi rezultate;
 utilizarea minimă a jocurilor politice, a forţei şi a fricii;
 dezvoltarea unui climat organizaţional pozitiv, proactiv şi stimulator [16;112].

Procesul managementului prin obiective implică parcurgerea mai multor etape:

formularea misiunii organizaţiei. Elaborarea misiunii organizaţiei şi a planurilor
strategice trebuie să aibă în vedere analiza punctelor forte şi a celor slabe ale organizaţiei, a
oportunităţilor şi a ameninţărilor din mediul extern;
dezvoltarea obiectivelor organizaţionale. După identificarea misiunii organizaţiei sunt
stabilite obiectivele organizaţiei. Obiectivele specifică cum va fi îndeplinită misiunea
organizaţiei.;
stabilirea obiectivelor departamentale. Având la bază obiectivele organizaţionale, fiecare
departament sau subdiviziune îşi elaborează propriile obiective, specificând cum vor contribui
acestea la realizarea obiectivelor de ansamblu. În procesul elaborării obiectivelor este necesar
de luat în consideraţie factorii de risc şi încertitudine implicaţi;
stabilirea obiectivelor şi standardelor de performanţă realiste şi stimulative pentru
membrii organizaţiei. În cazul dat, fiecare membru al organizaţiei va deveni parte
componentă a procesului de stabilire a obiectivelor individuale. Reieşind din obiectivele

101
departamentale, fiecare angajat îşi dezvoltă obiectivele individuale ce vor contribui la
realizarea, atât a scopurilor departamentale cât şi a celor organizaţionale. Specificul
managementului prin obiective constă în colaborarea subordonaţilor cu superiorii în elaborarea
obiectivelor subordonaţilor. Obiectivele reprezintă standardele după care vor fi comparate
performanţele angajaţilor;
formularea planurilor de acţiune pentru realizarea obiectivelor individuale. Fiecare
angajat, sub îndrumarea superiorului va specifica activităţile care urmează a le realiza şi
cuprinde:
 elaborarea planului de acţiuni;
 identificarea principalelor activităţi ce vor fi îndeplinite în vederea realizării
obiectivelor;
 stabilirea rolurilor şi responsabilităţilor prin delimitarea responsabilităţilor primare
pentru fiecare activitate majoră;
 identificarea resurselor necesare pentru realizarea fiecărei activităţi;
 estimarea timpului necesar pentru fiecare activitate;
 crearea punctelor de control şi termenele de realizare;
implementarea planurilor de acţiune şi revizuirea acestora, în caz de necesitate,
pentru realizarea obiectivelor. Este etapa cea mai mare în timp deoarece, în vederea realizării
obiectivelor organizaţionale, angajaţii execută planuri de acţiune stabilite anterior. Pe parcursul
realizării planurilor de acţiune, acestea pot fi revizuite şi obiectivele renegociate, în caz dacă
obiectivele organizaţionale au fost redefinite ca urmare al presiunii concurenţilor;
revizuirea periodică a performanţei în comparaţie cu scopurile şi obiectivele stabilite.
În cadrul managementului prin obiective un element fundamental constă în revizuirea
periodică a performanţei în comparaţie cu scopurile stabilite. Evaluarea periodică a progresului
individual trebuie să aibă o bază exactă şi să furnizeze un feedback executantului,
supervizorului şi organizaţiei;
evaluarea performanţei globale şi sporirea motivaţiei. La sfârşitul perioadei, performanţa
fiecărui angajat este evaluată în comparaţie cu succesul obţinut de acesta la realizarea
obiectivelor acceptate la începutul perioadei. Spre deosebire de celelalte metode,
managementul prin obiective are avantajul că asigură reluarea formulării, negocierii şi
acceptării unor noi obiective şi planuri de acţiune.
Avantajele acestei metode constau în faptul că obiectivele sunt cuantificabile, încurajează
iniţiativa şi creativitatea, sporeşte motivaţia şi îmbunătăţeşte performanţa.
Dezavantajele sunt determinate de dificultatea şi complexitatea aplicării, se bazează doar pe
factorii cantitativi, ignorând factorii calitativi şi nu poate fi aplicată la toate categoriile de
posturi.

6. SURSE DE ERORI ŞI PROBLEMELE POTENŢIALE CARE APAR ÎN PROCESUL

EVALUĂRII PERFORMANŢELOR

102
 Teoria şi practica managerială în domeniul resurselor umane a demonstrat că în
procesul evaluării performanţelor pot apărea o multitudine de erori şi probleme
potenţiale care pot genera anumite suspiciuni asupra corectitudinii rezultatelor.
Principalele dintre acestea sunt considerate:
 standarde variate de evaluare.
 efectul de halo.
 problema rezultatelor recente.
 erori de indulgenţă şi de severitate.
Cauzele care duc la supraevaluarea performanţelor sunt:
- tendinţa managerilor de a evita prezentarea unor aspecte negative care
ar putea afecta nefavorabil imaginea organizaţiei;
- dorinţa managerilor de a câştiga bunăvoinţa subordonaţilor prin
generozitate;
- incapacitatea evaluatorilor de а realiza evaluări diferenţiate din punct de
vedere al performanţelor;
- frica de represalii;
- lipsa de interes faţă de performanţele subordonaţilor.
Cauzele care duc la subevaluarea performanţelor sunt:
- preocuparea managerilor de a menţine angajaţii cât mai aproape de
realitate şi de а atenţiona în legătură cu necesitatea îndeplinirii
sarcinilor;
- dorinţa managerilor de а părea mai autoritari în faţa subordonaţilor;
- teama managerilor că angajaţii care obţin calificările excelente le-or
putea afecta autoritatea proprie;
- percepţia greşită а noţiunii de exigenţă;
- spiritul critic excesiv;
 subiectivismul evaluatorului.
 eroarea de contrast.
 eroarea interculturală
 eroarea tendinţei centrale.
Prin urmare, evaluarea performanţelor angajaţilor reprezintă o activitate importantă
prin care managerii şi subordonaţii pot discuta, sistematic, problemele esenţiale ale
activităţii acestora. În general, dacă procesul poate fi abordat în stil participativ,
rezultatele vor fi mult mai productive decât în cazul celorlalte metodologii.

TERMENI CHEIE
Conceptul de performanţă Productivitatea

103
Inovarea
Definirea evaluării performanţelor
Metode comparate de evaluare
Metode scrise de evaluare
Metode de evaluare bazate pe rezultate
Loialitatea
Utilitatea evaluării performanţelor
Metode simple de evaluare a performanţelor
Managementul prin obiective
Surse de erori şi probleme potenţiale

RECOMPENSAREA PERSONALULUI

1 CADRUL GENERAL AL MANAGEMENTULUI RECOMPENSELOR

Prin managementul recompenselor se înţelege procesul de elaborare şi

implementare a strategiilor, politicilor şi sistemelor de recompense care
permite organizaţiilor să-şi îndeplinească obiectivele prin recrutarea şi
menţinerea angajaţilor necesari, precum şi prin motivarea
corespunzătoare a acestora.

Cu alte cuvinte, recompensarea personalului este un domeniu de activitate

deosebit de important pentru organizaţie prin intermediul căruia se influenţează atât
comportamentul angajaţilor cât şi eficienţa organizaţiei.

104
 Diversitatea şi complexitatea managementului recompenselor le-a permis
autorilor Armstrong şi Brown să delimiteze principalele trăsături, noi şi vechi, ale
acestui domeniu de activitate.

Tabelul 1 Trăsăturile noi şi vechi ale managementului recompenselor

Trăsăturile vechi Trăsăturile noi

 Accent pe recompensele financiare  Accent pe recompensa totală
 Remunerare reactivă  Remunerare strategică
 Deciziile strict administrativ  Deciziile în care participă întreaga
organizaţie
 Sisteme de salarizare birocratice  Sisteme de salarizare flexibile
 Sisteme de salarizare de sine  Remunerare şi procese de resurse
stătătoare umane integrate
 Urmărirea structurii ierarhice  Accent pe dezvoltarea
laterală/continuă a angajatului
 Remunerare în funcţie de  Remunerare în funcţie de contribuţie
performanţă
 Prioritate acordată echităţii interne  Guvernat de piaţă
 Centrare pe post  Centrare pe angajat
 Impusă “practica optimă”  Adaptare culturală/contingentă
 Decizii luate de departamentul de  Decizii delegate managerilor de
resurse umane execuţie
 Scale salariale pe mai multe  Scale salariale pe familii de posturi
niveluri

2 STRATEGIA ŞI POLITICA DE RECOMPENSARE A PERSONALULUI

Strategia de recompensare a personalului este o parte componentă a strategiei

generale a organizaţiei şi a strategiei de resurse umane şi nu o consecinţă a acestora.
Adoptarea unei perspective strategice pentru administrarea recompensării
personalului înseamnă stabilirea unei legături strânse între politicile şi practicile de
recompensare a personalului şi managementul general al organizaţiei.

Strategiile managementului recompenselor definesc intenţiile organizaţiilor

în legătură cu politicile şi sistemele de recompense ce urmează să fie
elaborate pentru a se asigura şi motiva personalul necesar în vederea
îndeplinirii obiectivelor organizaţionale.

105
 Scopul strategiei de recompensare a personalului constă în susţinerea
iniţiativelor din domeniul recrutării şi dezvoltării, în îmbunătăţirea performanţelor
organizaţionale, precum şi în îmbunătăţirea climatului relaţiilor dintre angajaţi prin
luarea în considerare a proceselor de negociere salarială cu sindicatele.
Conţinutul strategiei de recompensare a personalului trebuie să cuprindă
următoarele aspecte:
 salarizarea competitivă;
 elaborarea unui sistem de salarizare mai echitabil şi mai clar definit;
 restructurarea sistemului de salarizare pentru a ţine seama de schimbările
organizaţionale şi pentru a le susţine;
 utilizarea salarizării ca pârghie pentru îmbunătăţirea performanţelor şi
pentru schimbările culturale;
 delegarea deciziilor cu privire la salarizare către managerii direcţi;
 implicarea angajaţilor în problemele legate de sistemul de recompensare;
 extinderea muncii în echipă;
 mărirea nivelurilor de competenţă şi extinderea bazei de aptitudini
(susţinerea policalificării).

Politicile de recompensare a personalului asigură cadrul necesar pentru ca o

parte echitabilă din valoarea adăugată să revină angajaţilor şi asigură concentrarea
intereselor partenerilor sociali. Politica de recompensare a personalului se referă
la următoarele probleme:
competitivitatea salarizării – politica de remunerare a organizaţiei indică în ce
măsură urmăreşte ca aceasta să fie guvernată de piaţă. Altfel spus, indică relaţia pe
care doreşte organizaţia să o menţină între nivelurile sale de salarizare şi cele de pe
piaţă;
echitatea internă - politica indică importanţa care se dă echităţii interne şi
circumstanţele în care aceasta poate fi surclasată de nevoia de competitivitate,
remunerarea contingentă – măsura în care doreşte organizaţia să varieze
salariile în funcţie de performanţe, competenţă sau aptitudini,
remunerarea variabilă – măsura în care consideră organizaţia că remunerarea
contingentă trebuie să fie neconsolidată, adică lăsată la “riscul angajatului”;
recompensarea individuală sau pe echipă – măsura în care salarizarea este
legată de performanţele individuale sau de echipă;
beneficiile angajaţilor – tipurile şi mărimea beneficiilor acordate angajaţilor,
precum şi măsura în care li se permite să opteze pentru unele sau altele dintre ele;
pachetul salarial total – combinaţia tuturor recompenselor oferite: salariul de
bază, remunerarea variabilă şi remunerarea indirectă plus recompensele nefinanciare,
întrucât există o gamă largă de recompense care pot fi alese;

106
 structura – măsura în care organizaţia optează pentru o structură ierarhică şi
relativ formală sau pentru una flexibilă, cu benzi extinse;
priorităţile de recompensare – măsura în care organizaţia alege să practice
recompense mari, oferite unui număr relativ mic de angajaţi foarte importanţi sau
consideră că este mai bine să ofere recompense mai mici, dar unui număr cât mai mare
de angajaţi pentru a le stimula performanţele;
diferenţierile – nivelurile de recompensare de la vârful ierarhiei, comparate cu
nivelurile medii şi cu cele minime;
flexibilitatea – gradul de flexibilitate permisă în operarea sistemului de
recompensare, gradul de constanţă necesar în aplicarea politicilor, nivelul de control
exercitat de la centru;
uniformitatea – măsura în care politicile şi structurile de salarizare se aplică
întregii organizaţii sau sunt adaptate mai degrabă la diferite niveluri sau categorii de
angajaţi;
delegarea – autoritatea care se delegă managerilor de execuţie pentru deciziile
de salarizare;
controlul – nivelul controlului exercitat de la centru cu privire la implementarea
politicilor de recompensare;
neutralitatea în raport cu sexul angajaţilor – eliminarea discriminării între
femei şi bărbaţi în procesele şi structurile de recompensare, astfel încât remunerarea să
fie egală pentru performanţe egale;
parteneriatul – măsura în care organizaţia doreşte să împartă succesele cu toţi
angajaţii săi;
implicarea – gradul de implicare al angajaţilor în deciziile de salarizare care îi
afectează, inclusiv în dezvoltarea unor noi abordări în domeniu;
transparenţa – măsura în care se fac publice politicile şi practicile de
recompensare.

Recompensele personalului sunt influenţate de o multitudine de factori, atât din

mediul intern cât şi din cel extern al organizaţiei. În acest sens, factorii interni care
influenţează recompensele sunt consideraţi:
structura organizaţională. În funcţie de politica organizaţiei privind
recompensarea personalului, aceasta poate aplica un sistem unic de recompensare sau
sisteme multiple de recompensare pentru fiecare subdiviziune organizaţională, reieşind
din specificul activităţii acesteia;

stadiul de dezvoltare al organizaţiei. În cazul dat, mărimea recompenselor

acordate salariaţilor depinde de stadiul de dezvoltare al organizaţiei. În faza de creştere
accentul este pus pe recompensarea incitativă şi pe cointeresare. În faza de stabilitate

107
este stimulată fidelitatea faţă de organizaţie, în timp ce în faza de declin avantajele
sociale devin mai importante;

mărimea organizaţiei. În general, organizaţiile mari acordă recompense mai

mari, dar sunt mai tradiţionaliste, în timp ce organizaţiile mici sunt mai flexibile, pot
stimula mai bine atingerea obiectivelor organizaţiei, dar nu-şi pot, de regulă, permite
să plătească salarii la nivelul maxim al pieţei;

caracteristicile resurselor umane. În organizaţiile cu sindicate puternice,

salarizarea tinde spre practicile egalizatoare. Organizaţiile, care datorită tehnologiilor
avansate au nevoie de resurse umane cu calificare înaltă trebuie să asigure un nivel de
salarizare înalt;

performanţa. Orice organizaţie este impusă să facă o corelaţie între nivelul

salariului şi nivelul de performanţe atins de angajaţi în timpul desfăşurării activităţilor.
Aprecierea corectă a performanţei permite departajarea salariaţilor care execută acelaşi
tip de activitate.

Factorii externi care influenţează mărimea recompenselor pot fi consideraţi:

cadrul legislativ. Mai multe elemente ale sistemului de recompensare a
personalului cum sunt, spre exemplu: salariul minim, concediile de odihnă sau
medicale, sărbătorile legale etc. sunt reglementate prin cadrul legal. Pentru
organizaţiile cu capital public, întregul sistem de recompensare a personalului este
supus unor reglementări legislative care trebuie respectate cu stricteţe, ceea ce nu este
caracteristic pentru organizaţiile private;
sindicatele. În sectoarele sindicalizate, condiţiile de muncă şi de recompensare a
personalului sunt mai bune pentru salariaţi. În cazul în care pe piaţa forţei de muncă
există o ofertă mare de persoane calificate, sindicatele au un rol mai puţin important;

presiunile sociale. Caracteristicile ofertanţilor pe piaţa forţei de muncă sunt în

schimbare. Generaţiile mai tinere sunt din ce în ce mai instruite şi pretenţiile salariale
ale acestora cresc. Munca devine din ce în ce mai puţin fizică şi din ce în ce mai
informaţională;

presiunile economice. Creşterea economică influenţează într-o anumită măsură

toate organizaţiile şi politicile lor în domeniul recompensării personalului.
Globalizarea economiilor determină, pentru menţinerea competitivităţii, o legătură
strânsă între performanţă şi recompensare;

108
 situaţia pieţei forţei de muncă. O organizaţie care operează pe o piaţă a forţei
de muncă unde există un număr mare de şomeri nu va trebui să plătească salarii mari
angajaţilor, cu atât mai puţin în cazul în care sunt disponibile persoane cu meseriile
sau profesiile de care au nevoie;

costul vieţii. În condiţiile în care costul vieţii este mare şi inflaţia în creştere, se
creează presiune asupra patronilor pentru creşterea salariilor în concordanţă cu rata
inflaţiei. Puterea de cumpărare a angajaţilor scade, ceea ce duce la reducerea
productivităţii muncii din cauza stresului psihic al acestora.
Stabilirea recompenselor în cadrul organizaţiilor multinaţionale este mult mai
dificilă şi are un caracter mult mai complex. Aceasta se datorează, în primul rând,
tradiţiilor naţionale şi culturale statornicite pe parcursul dezvoltării societăţii şi a
particularităţilor specifice stabilite în aceste ţări.

3 CONTINUTUL SISTEMULUI DE RECOMPENSARE A PERSONALULUI

În condiţiile economiei concurenţiale, elaborarea şi implementarea unui sistem

eficient de recompensare a personalului reprezintă o prerogativă a fiecărei
organizaţii. În acest sens, fiecare organizaţie, prin sistemul de recompense aplicat,
doreşte să atragă personalul cel mai performant, cu un nivel înalt de pregătire
profesională, astfel încât aceasta să devină competitivă în raport cu concurenţii săi.
După cum menţionează unii specialişti în domeniu, cum ar fi C. D. Fisher, L.
F. Schoenfeldt şi J. B. Shaw proiectarea şi implementarea unui sistem de
recompense constituie una din cele mai complexe activităţi din cadrul
managementul resurselor umane deoarece:
- recompensele sunt considerate esenţiale pentru întreg personalul
organizaţiei;
- deşi unul din scopurile sistemelor de recompense este acela de a motiva
angajaţii, practica managerială în domeniu evidenţiază varietatea valorilor
individuale pentru o anumită recompensă specifică sau pentru un anumit
pachet de recompense. Trebuie luat în consideraţie că valorile unui individ
se pot schimba în timp;
- posturile în majoritatea organizaţiilor implică o varietate deosebit de mare
de cunoştinţe şi abilităţi, iar activitatea acestora se desfăşoară în situaţii cu
cerinţe foarte diferite;
- sistemele de recompense cuprind mult mai multe elemente decât plata
pentru munca prestată, ceea ce impune corelarea corespunzătoare a
componentelor respective;

109
 - recompensarea angajaţilor reprezintă un cost important pentru organizaţie
etc.

În general, orice sistem de recompensare a personalului cuprinde un ansamblu de

măsuri şi trebuie să se bazeze pe anumite principii sociale şi economice care ar evita
discriminarea angajaţilor în materie de recompensare, atât financiară cât şi
nefinanciară.

Sistemul de recompensare a angajaţilor reprezintă totalitatea veniturilor

materiale şi băneşti, a înlesnirilor şi avantajelor prezente sau viitoare,
determinate direct sau indirect de calitatea de angajat şi de activitatea
desfăşurată de acesta.

Prin urmare, sistemul de recompensare a personalului cuprinde mai multe

elemente, nu numai plata pentru munca depusă sau performanţa realizată. În opinia
mai multor specialişti în domeniul resurselor umane, conţinutul sistemului de
recompensare a personalului este cu mult mai complex şi mai diversificat la baza
căruia se află politica de recompensare adoptată de organizaţie.
În fig.1 este prezentat conţinutul sistemului de recompensare a personalului.

Sistemul de
recompense

Programe de Plata timpului Servicii şi alte Sistemul de Plata

protecţie Recompense
nelucrat recompense Recompense
stimulente amânată
indirecte directe
1 Asigurări 1 Concedii de 1 Facilităţi pentru 1 Premiile 1 Planuri de
medicale odihnă petrecerea 2 Comisioanele economii
2 Asigurări de 2 Sărbători legale timpului liber 3 Adaosuri şi 2
viaţă 3 Concedii Salariul
2 Maşină de Salariul
sporuri de Cumpărarea
3 Asigurări de medicale serviciu
de bază de merit
salariu de acţiuni
accidente 4 Aniversări 3 Consultaţii 4 Salariul 3 Distribuirea
4 Asigurări 5 Stagiul militar financiare diferenţiat veniturilor în
pentru 6 Pauza de masă 4 Plata 5 Cumpărarea timpul anului
incapacitate de 7 Timpul de şcolarizării de acţiuni 4 Distribuirea
muncă deplasare 5 Concedii fără 6 Participarea venitului la
5 Pensii 8 Zile de odihnă plată la profit sfârşitul
6 Prime de 9 Sărbători legale 6 Echipament de anului
pensionare protecţie
7 Ajutor de şomaj 7 Plata
8 Protecţia transportului 110
socială 8 Mese gratuite
9 Servicii
specifice
 Conţinutul sistemului de recompensare a personalului

Recompensele directe includ veniturile pe care angajaţii le primesc pentru

activitatea depusă şi rezultatele obţinute, fiind concretizate în salarii de
bază, sporuri şi stimulente.

Aşadar, recompensele directe sunt acordate angajaţilor în funcţie de sarcinile de

muncă realizate şi responsabilităţile asumate, precum şi de performanţele obţinute pe
postul de muncă pe care îl ocupă.

Recompensele indirecte financiare reprezintă facilităţile/înlesnirile

acordate personalului, atât pe perioada angajării cât şi după aceea,
datorită statutului de angajat.

Politicile şi practicile adoptate de o organizaţie în ceea ce priveşte recompensarea

indirectă financiară a angajaţilor urmăresc:
 să asigure un pachet de recompensare atractiv şi competitiv, capabil să-i atragă
şi să-i menţine pe angajaţii cu performanţe înalte;
 să răspundă necesităţilor personale ale angajaţilor;
 să sporească angajamentul angajaţilor faţă de organizaţie.

4 SALARIUL DE BAZĂ

111
 Salariul de bază reprezintă principala recompensă directă pentru salariaţi pe care
organizaţia o plăteşte în schimbul muncii prestate şi tinde să reflecte însăşi valoarea
muncii şi nu ţine seama de contribuţia individuală a fiecărui angajat.
Mărimea salariului de bază se determină în funcţie de dificultatea postului.
Între dificultatea unui post şi nivelul salariului există o proporţionalitate liniară,
corelaţie ce poate fi exprimată printr-o dreaptă de regresie.

Nivelul . . . ………
salariului …………..
... ..
. . . .
... ..
. .

100 200 300 400 500 Dificultatea postului (puncte)

Corelaţia dintre nivelul salariului şi dificultatea postului

Dreapta de regresie permite cuantificarea nivelului teoretic al salariului în

corelaţie cu numărul de puncte ale postului.
Respectarea acestei metodologii duce la apariţia unui număr mare de niveluri de
salarizare. De obicei organizaţia împarte posturile în grade sau clase, în raport cu
numărul de puncte, obţinându-se un număr limitat de clase sau grade de salarizare.

Nivelul
salariului

100 200 300 400 500 600 Numărul de puncte

112
 Împărţirea posturilor în clase sau grade de salarizare

Salariile acordate pentru clasele salariale se pot reprezenta în graficul structurii

salariale. În acest sens, există mai multe tipuri de grafice ale structurilor salariale. În
figura de mai jos este prezentată structura salarială cu interferenţă.

maxim
salarii

Suprapunere

minim

puncte de evaluare

Structura salarială cu interferenţă

În figura următoare este prezentată o structură salarială cu interferenţa “zero” care

presupune că salariul maxim al unui post încadrat într-o clasă salarială corespunde cu
salariul minim al unui post încadrat în următoarea clasă de salarizare.

salarii maxim

minim
minim Suprapunere 0

113
 puncte de evaluare

Structura salarială cu interferenţă 0

În figura următoare este prezentată o structură salarială fără interferenţă care

presupune că salariul maxim al unui post dintr-o clasă de salarizare este sub nivelul
salariului minim al postului din următoarea clasă salarială.
maxim
salarii

minim

puncte de evaluare

Structura salarială fără interferenţă

Mărimea clasei salariale, adică distanţa dintre salariul minim şi cel maxim,
depinde de caracteristicile postului, de politica salarială, de politica de promovare etc.

5 RECOMPENSAREA MANAGERILOR

Aplicarea unui sistem de recompensare directă a managerilor, diferit de cel al

celorlalţi angajaţi, are cel puţin două motivaţii:
- corelarea veniturilor managerilor cu performanţele globale ale
organizaţiei într-o anumită perioadă de timp;
- competiţia dintre organizaţiile care ar purta să-i angajeze pe managerii
respectivi.

În general, principalele elemente ale sistemului de recompensare al directorilor

şi cadrelor executive superioare sunt: salariul de bază, schemele de bonusuri sau
stimulente pe termen lung sau scurt, schemele de participare la profit prin opţiuni şi
acţiuni, etc.
Deciziile privind salariul de bază al directorilor şi a persoanelor executive
superioare se bazează, de obicei, pe valoarea de piaţă a persoanelor respective. În

114
cele mai multe cazuri, posturile de acest nivel nu sunt supuse evaluărilor, în cadrul
sistemelor formale şi nici nu sunt incluse în structura salarială a organizaţiei. La
venirea în organizaţie, salariul directorului este stabilit, de obicei, prin negociere
după care este supus spre aprobare comitetului de remunerare.
Schemele de bonusuri asigură cadrelor executive şi directorilor sume în
numerar stabilite în funcţie de rezultatele organizaţiei şi de performanţele
individuale. Principalele scopuri urmărite de aceste scheme sunt:
 să motiveze cadrele executive în vederea creşterii performanţelor
organizaţiei;
 să recompenseze contribuţiile individuale;
 să focalizeze atenţia directorilor şi a cadrelor executive asupra factorilor
determinanţi ai succesului organizaţiei şi asupra obiectivelor stabilite;
 să asigure competitivitatea nivelului total al remuneraţiei;
 să permită cadrelor executive să participe la prosperitatea organizaţiei

Schemele de bonusuri pot fi concepute pe termen scurt sau lung. O schemă pe

termen scurt recompensează individual cadrele executive în funcţie de rezultatele
organizaţiei şi de performanţele lor individuale.
Schemele de bonusuri pe termen scurt încurajează gândirea pe termen scurt
ceia ce îi face pe directori să acorde mai multă atenţie succesului imediat în
detrimentul creşterii şi prosperităţii organizaţiei pe termen lung. De aceea, în ultimii
ani, orientarea este spre schemele de bonusuri pe termen lung care sunt corelate cu
performanţele înregistrate în organizaţie pe perioade de minimum trei ani.
Schemele de participare la profit, prin acordarea de opţiuni la acţiunile
organizaţiei, conferă directorilor şi cadrelor executive dreptul de a cumpăra un
anumit număr de acţiuni la o dată viitoare, la preţul din momentul opţiunii. Aceste
scheme sunt un stimulent pe termen lung, în ideea că directorii sunt motivaţi să
lucreze mai eficient pentru a creşte preţurile acţiunilor, vânzând acţiunile în viitor la
un preţ mai mare decât cel la momentul opţiunii.
În practica managerială sunt folosite o multitudine de forme privind
participarea la profit a directorilor şi a cadrelor executive, şi anume:
- schimbul de acţiuni (managerul poate schimba acţiunile de la o altă
organizaţie cu acţiunile propriei organizaţii);
- cumpărarea preferenţială de acţiuni ale organizaţiei;
- deţinerea acţiunilor, pe termen limitat, managerul având scopul, la
termenul scadent, să opteze pentru vânzarea acestora;
- deţinerea unor "acţiuni fantomă" care protejează deţinătorul în cazul
devalorizării acţiunilor;

115
 - obţinerea unor "acţiuni restrictive" care fac obiectul unor restricţii impuse
managerilor (un anumit nivel de performanţă care trebuie atins).

În general, acestea sunt principalele forme de recompensare a managerilor, de la

nivelul superior şi mediu, în vederea asumării din partea acestora a mai multor
responsabilităţi mai mari, a unor activităţi mai complexe şi de ce nu asumarea unor
riscuri privind dezvoltarea ulterioară a organizaţiei sau a subdiviziunii pe care o
conduce.

6 MECANISMUL MOTIVAŢIONAL

Mecanismul motivaţional cuprinde trei elemente esenţiale: variabilele

motivaţionale, ciclul motivaţional şi motivaţiile salariaţilor.
Variabilele motivaţionale cuprinde trei categorii de variabile: individuale,
organizaţionale şi contextuale.
Variabilele individuale reflectă caracteristicile fiecărui salariat şi se referă la
calităţile personale, nivelul de pregătire, efortul depus în realizarea sarcinilor de
muncă, comportamentul şi performanţa realizată.
Variabilele organizaţionale reflectă starea şi caracteristicile organizaţiei în raport
cu abordarea, conţinutul şi rezultatele motivării personalului. Variabilele cele mai
importante din această categorie pot fi considerate: concepţia managerială generală,
strategia organizaţiei, cultura organizaţională, climatul organizaţional, situaţia
economică a organizaţiei, calitatea, prestigiul şi leadershipul managerial,
comunicaţiile, caracteristicile posturilor, forme şi metode de motivare, performanţele
organizaţiei.
Variabilele contextuale încorporează acele elemente din mediul extern al
organizaţiei care au o influenţă deosebită asupra conţinutului şi efectelor proceselor
motivaţionale din cadrul său. Elementele relevante din această categorie sunt
considerate: cultura naţională, nivelul de dezvoltare a ţării, prevederile legislaţiei
naţionale, impozitele şi taxele, nivelul veniturilor populaţiei.

Un alt element important al mecanismului motivaţional îl reprezintă ciclul

motivaţional.

Ciclul motivaţional reprezintă ansamblul necesităţilor, aspiraţiilor,

aşteptărilor, atitudinilor, eforturilor, deciziilor, acţiunilor şi
comportamentelor salariaţilor, corelate cu performanţele individuale şi
organizaţionale şi cu motivaţiile utilizate, structurate şi particularizate sub
influenţa variabilelor individuale, organizaţionale şi contextuale.
116
 Aspiraţiile şi aşteptările se reflectă nemijlocit la acţiunile, eforturile, deciziile,
acţiunile şi comportamentul salariatului. Realizarea unei concordanţe cât mai mari
între aspiraţii şi aşteptări individuale împreună cu obiectivele, sarcinile şi celelalte
elemente organizaţionale, pe de o parte, eforturi şi decizii, acţiuni şi comportamente
personale, pe de altă parte, este esenţială pentru obţinerea de performanţe individuale
şi organizaţionale. În funcţie de rezultate, de performanţele individuale şi
organizaţionale, se acordă stimulente sub formă de recompense şi sancţiuni. Corelarea
recompenselor şi sancţiunilor cu performanţele, acţiunile şi comportamentele
salariaţilor este esenţială în sistemul motivaţional.

Cel de-al treilea element al mecanismului motivaţional îl reprezintă motivaţiile

salariaţilor.
Motivaţiile reprezintă acele elemente, formale şi informale, de natură
economică sau moral-spirituală, pe care managerii le administrează
salariaţilor organizaţiei satisfăcându-le anumite necesităţi individuale şi de
grup, pentru a-i determina ca, prin atitudinile, eforturile, deciziile,
acţiunile şi comportamentele lor să contribuie la desfăşurarea activităţilor
şi îndeplinirea obiectivelor organizaţiei.

Pentru ca motivarea să fie cât mai eficace este necesar ca motivaţiile să fie cât
mai diverse şi cât mai cuprinzătoare. La etapa actuală, majoritatea organizaţiilor aplică
o gamă diversă de motivaţii, pentru a motiva angajaţii cât mai eficient în vederea
realizării obiectivelor organizaţionale. În figura de mai jos este prezentat tabloul
general al motivaţiilor utilizat de organizaţiile care au obţinut succese în domeniul
afacerilor [24;486].

Motivaţii

Grad de Natura
formalizare

Formale Informale Economice Moral-spirituale

Categorii principale de motivaţii

117
 Formal economice Formal moral- Formal complexe Informal Informal moral-
spirituale economice spirituale

Salariu Titlu onorific Promovare Cadou Acordarea

Medalie încrederii
Primă Suspendare Masă
Avertisment Mulţumire
Participare la profit temporară din post festivă Ceremonie de
Gratificaţie scris Retrogradare din Bacşiş sărbătoare
Autoturism de serviciu Mustrare scrisă post Şperţ Manifestarea
Locuinţă de serviciu Destituire din post dispreţului
Penalizare la salariu Critică
Amendă

Tabloul general al motivaţiilor

Motivaţiile formale sunt cel mai frecvent şi mai intens aplicate deoarece se
apelează la anumite metode şi tehnici manageriale şi economice, stabilite în strategia şi
politica organizaţiei. În acelaşi timp, nu trebuie subestimat şi potenţialul motivaţional
al motivaţiilor informale, mai ales a celor moral-spirituale, cu atât mai mult că acestea
au o mare sensibilitate la majoritatea salariaţilor şi prezintă marele avantaj că
organizaţia nu are de suportat cheltuieli suplimentare.
Motivaţiile informal-economice trebuie aplicate cu mare atenţie, respectând cu
stricteţe legile şi morala societăţii din fiecare ţară. Practicarea cadourilor şi a meselor
de protocol sunt modalităţi practicate relativ frecvent în organizaţiile din ţările
dezvoltate, evident subordonate unor obiective bine precizate şi în anumite condiţii,
potrivit regulamentelor şi procedurilor prestabilite.

TERMENI CHEIE
Definirea managementului recompenselor Conţinutul strategiei de recompensare a
Trăsăturile noi şi vechi ale managementului personalului
recompenselor Conţinutul sistemului de recompensare a
Politica de recompensare a personalului personalului
Recompensele directă Structurile salariale
Salariul de bază Recompensarea managerilor

118
 STUDIU DE CAZ

APLICAREA PRINCIPIULUI ECHITĂŢII ÎN CAZUL CONCEDIERII

Una dintre cele mai dificile probleme pe care le întâlneşte un manager constă în
luarea deciziei de concediere. Situaţia economico-financiară precară prin care trece
organizaţia impune concedierea a doi angajaţi din cadrul departamentului de resurse
umane. Toţi angajaţii departamentului sunt generalişti iar din lista candidaţilor care
urmează a fi concediaţi trebuie alese două persoane. În continuare sunt prezentate
scurte descrieri ale persoanelor candidate la disponibilizare.

Maria Rotaru, româncă, o femeie în vârstă de 30 ani, cu o vechime în muncă de

5 ani, necăsătorită şi este deţinătoarea a diplomei de Master în Administrarea
Afacerilor. În ultimii 2 ani a înregistrat performanţe în muncă destul de înalte, iar în
ultimele 4 luni s-a aflat în concediu de boală de trei ori.

Victor Frunze, român, în vârstă de 25 ani, cu o vechime în muncă de 3,5 ani în

organizaţie, iar de 6 luni activează în cadrul departamentului de resurse umane şi
deţine diploma de studii superioare în domeniu În ultimii 3 ani a înregistrat un nivel
mediu de performanţă în muncă. Victor urmează să se căsătorească luna viitoare şi
împreună cu logodnica sa a cumpărat tocmai o casă. Victor este cel mai plătit
generalist şi este acel care a salvat organizaţia de la pierderea a 3,8 milioane lei
sugerând ideea implementării unui nou sistem de recompensare a angajaţilor în funcţie
de performanţa individuală.

Vasilii Ivanov, rus de naţionalitate, în vârstă de 57 ani, cu o vechime în muncă de

35 ani în domeniul managementului resurselor umane. Ivanov are studii universitare şi
a frecventat câteva cursuri în domeniul managementului resurselor umane.
Performanţele în muncă în ultimii 3 ani au fost destul de înalte. Vasile este căsătorit
care are trei copii, absolvenţi ai diferitor instituţii de învăţământ şi doreşte să se
concedieze, prin ieşirea la pensie, la vârsta de 60 ani.

Ivan Şcerban, ucrainean, în vârstă de 48 ani, doctor în geografie, cu o vechime

în muncă de 4 ani în organizaţie, implicit în domeniul managementului resurselor

119
umane. Anterior a lucrat în calitate de profesor la un colegiu, dar a fost concediat în
urma lichidării departamentului respectiv. Ivan are 7 copii cu vârsta cuprinsă între 6 şi
25 ani, dintre care doi copii îşi fac studiile în cadrul instituţiilor superioare de
învăţământ, iar doi copii învaţă la o şcoală particulară. Ivan este văduv. Performanţele
scăzute din ultimii 3 ani se datorează îmbolnăvirii şi decesului soţiei sale.

Tanea Vasiliev, rusoaică, în vârstă de 22 ani este celibatară. Recent a absolvit

colegiul în domeniul psihologiei cu o medie de 8,0. Este angajată de probă pentru
perioada de 5 luni. Tanea este acuzată de atacuri sexuale la adresa vice-preşedintelui
departamentului de resurse umane. Tanea a fost angajată cu scopul de a restitui
împrumutul care i-a fost acordat de organizaţie pentru studiile la colegiu.
Performanţele în muncă sunt destul de dubioase.

Întrebări:
1. Pe baza celor 5 descrieri anterioare decideţi pe cine doriţi să concediaţi din
organizaţie?
2. Faceţi o ierarhizare a persoanelor nominalizate, de la cele mai mari şanse până la
cele mai puţine şanse, propuse pentru disponibilizare?
3 Pe ce bază aţi primi decizia de concediere şi cu ce argumente veţi veni la
judecată dacă persoana concediată v-a învinui organizaţia că a fost concediată
nelegitim?
4 Ce alternative sugeraţi Dumneavoastră pentru situaţia creată în cadrul
organizaţiei?

STUDIU DE CAZ

Cum de îmbunătăţit sistemul motivaţional

Organizaţia “Prodconserv” este una din organizaţiile din Republica Moldova care
se ocupă de producerea conservelor din legume şi fructe. La fel ca şi celelalte
organizaţii din Republica Moldova, întreprinderea “Prodconserv” s-a confruntat cu
probleme motivaţionale în procesul de adaptare la mecanismele economiei de piaţă. În
rezultatul unui studiu, salariaţii de la “Prodconserv” au ierarhizat factorii motivaţionali
în felul următor:
1. Relaţiile cu colegii;
2. Siguranţa locului de muncă;
3. Salariul;
4. Condiţiile de muncă;
5. Promovarea;

120
 6. Securitatea locului de muncă;
7. Recunoaşterea muncii;
8. Succesul;
9. Premiile;
10.Relaţiile cu superiorii;
11.Metodele de conducere;
12.Controlul.

Principalul factor motivator îl reprezintă relaţiile cu colegii aşadar, nevoia de

afiliere, de a avea relaţii bune cu colegii etc. Siguranţa locului de muncă, situat pe
locul secund, arată îngrijorarea salariaţilor faţă de perspectiva pierderii locului de
muncă. Aceasta are o importanţă deosebită în actuala perioadă de tranziţie care a adus,
pentru cea mai mare parte a întreprinderilor din Republica Moldova, disponibilizări de
personal.
Salariul, principala formă de venit a angajaţilor, nu se află pe prima poziţie în
ordinea indicată, dar ocupă un loc important deoarece asigură nevoi de existenţă şi
posibilităţile de dezvoltare ale angajaţilor.
Condiţiile de muncă influenţează calitatea funcţionării organelor senzitive, starea
şi dispoziţia generală a omului în muncă, în caz de necorespundere având un efect
vătămător asupra sănătăţii angajaţilor. Între ceilalţi factori se remarcă nevoile de
realizare, personalul fiind motivat de rezolvarea problemelor muncii, având o mare
dorinţă de participare la luarea deciziilor.

Întrebări

1. Cum credeţi, de ce în urma studiului angajaţii au considerat relaţiile cu angajaţii

cel mai important factor motivator şi ce măsuri trebuie să întreprindă organizaţia
“Prodconserv” pentru a îmbunătăţi situaţ