Ce este pocăința

Am avut privilegiul să vizitez o țară unde creștinilor li s-a dat porecla "pocăiți". S-ar putea
considera sau s-ar putea pune acest nume societății unde tu și cu mine trăim? Ar fi o poreclă care
te descrie pe tine? Pentru mulți, cuvântul "pocăiți”ar putea fi un cuvânt rău, în cazul în care este
folosit. Cunosc un om care, după 30 de ani de când era creștin, a mărturisit că a petrecut mai bine
de 25 de ani în biserici unde niciodată nu s-a predicat despre pocăință. Să faci o chemare la a avea
și a cultiva un duh de pocăință este total opus spiritului epocii în care trăim; dezaprobăm tot ceea
ce face ca persoana să se simtă rău cu sine însăși. Pocăința este văzută ca un atac teribil împotriva
stimei de sine, o rană tragică care se abate asupra simțului de valoare proprie. Fără îndoială, nu se
poate să fii creștin fără pocăință, tot așa după cum nu este posibil să perseverez ca adevărat copil
al lui Dumnezeu, fără pocăință.

Așadar, ce este pocăința? În esență, este o schimbare radicală și profundă în inimă, care are ca
rezultat o schimbare profundă și radicală în viață. O scurtă definiție dintre cele mai bune o găsim
în catehismul mic de la Westminster și în unele documente înfrățite sau rezultate din acesta:

"Pocăința pentru viață este un har salvator, prin care un păcătos, conştientizat cu adevărat de păcatul
său, și înțelegând mila lui Dumnezeu în Hristos, cu durere și scârbă față de păcat, se depărtează de
acesta pentru a merge la Dumnezeu cu deplină dorința și străduinţa pentru o nouă viață de
ascultare".1

Această definiție descrie într o forma scurtă dar excelentă esența biblică a pocăinței. Sper ca în
timp ce studiem acest aspect, acest rezumat să înceapă să strălucească ca o lumină scripturală
care să miște sufletul tău.

Trebuie să începem prin a spune că pocăința și credința vin împreună. Nu putem să separăm sau
să împărțim aceste două haruri și nimeni trebuie să încerce să facă un asemenea lucru. Cum
explică John Murray: credința mântuitoare este impregnată de pocăință și aceasta este
impregnată de credință.2 Hristos salvează prin credință, și nu trebuie să dăm acest loc pocăinței.
Fără îndoială, o credință care nu cunoaște părere de rău pentru păcat însoțită de o aspirație
pentru sfințenie și ascultare care de fiecare dată este mai completă după voia lui Dumnezeu în
Hristos, nu este o credință salvatoare. Cum vom vedea, după cum avem nevoie de o credință care
se manifeste pocăință tot așa avem nevoie de pocăință în credință. De multe ori pocăința este
ignorată ca și cum ar fi verișoara urâtă a credinței când de fapt trebuie să fie văzută ca și frumoasa
soră geamănă.

Când vorbim despre pocăință este de folos să avem în vedere un pasaj ca cel din 2 Corinteni
7:9-12:

1
In catehismul mic de la Westminster acesta este răspunsul la întrebarea numărul 87
2
John Murray. Răscumpărarea terminată și aplicată( cărți provocatoare 2007), p. 112
"Totuși acum mă bucur, nu pentru că ați fost întristați, ci pentru că întristarea voastră v-a adus la
pocăință. Căci ați fost întristați după voia lui Dumnezeu, ca să n-aveți nicio pagubă din partea
noastră. În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăință care duce la
mântuire și de care cineva nu se căiește niciodată, pe când întristarea lumii aduce moartea. Căci
uite, tocmai întristarea aceasta a voastră după voia lui Dumnezeu ce frământare a trezit în voi! Și
ce cuvinte de dezvinovățire! Ce mânie! Ce frică! Ce dorință aprinsă! Ce râvnă! Ce pedeapsă! În
toate voi ați arătat că sunteți curați în privința aceasta."

Aceste cuvinte implică multe din elementele pe care trebuie să le luăm în considerare și ne vom
ocupa de unele din acestea în mod detaliat. Plecând de la acest text și alte porțiuni biblice, ne
propunem să identificăm câteva principii ale pocăinței și să aruncăm o privire asupra câtorva
aspecte ale pocăinței finalizând cu câteva observații asupra practicării pocăinței.

Principii ale pocăinței

Pocăința este în inima mesajului Evangheliei. Când Domnul Isus a trimis ucenicii să propovăduiască
Evanghelia El le spus: „Așa este scris și așa trebuia să pătimească Hristos și să învieze a treia zi
dintre cei morți. Și să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăința și iertarea
păcatelor, începând din Ierusalim” (Luca 24:46-47). Păcătoșii sunt aduși la pocăință cel puțin, atât
prin bunătatea divină, cât și prin conştientizarea vinei personală: „Sau disprețuiești tu bogățiile
bunătății, îngăduinței și îndelungii Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă
la pocăință?” (Romani 2:4) Pocăința este parte a Evangheliei în special ca un dar, o poruncă, o
promisiune, un motiv și un scop. Este un aspect al harului și o roadă a milei. Fără o înțelegere cu
credință a milei lui Dumnezeu „poate exista ideea de păcat ca și ceva dăunător pentru păcătos, dar
nu cu sensul că este ceva urât înaintea unui Dumnezeu Sfânt”. 3. În același timp, un păcătos care nu
este conștient de mila lui Dumnezeu în Hristos va fugi de El în loc să vină la El. Sinclair Ferguson
scrie: „Doar atunci când încetăm să ne mai uităm înspre păcatul nostru pentru a privi spre fața lui
Dumnezeu şi întâlnindu-ne cu harul iertător vom începe a ne pocăi. Doar când vedem că există har
și iertare în El îndrăznim să ne pocăim și să ne întoarcem în prezența Tatălui și să începem o relație
personală cu El”.4
Domnul Isus a istorisit pilda fiului risipitor pentru a sublinia că Dumnezeu dorește să primească
păcătoșii pocăiți: există bucurie în cer pentru un păcătos care se pocăiește!

Pocăința este, prin lucrarea Duhului, răspunsul sincer al păcătosului la mila iertătoare a lui
Dumnezeu care se oferă în Hristos, un răspuns dat de un păcătos care este convins de păcatul său.
Hristos a spus: „N-am venit să chem la pocăință pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși.” (Luca 5:32).
Când păcătosul aude chemarea eficace, Duhul Sfânt îl convinge de păcat, de dreptate și de
neprihănire (Ioan 16:8-11). Cu această convingere, și înțelegând că Dumnezeu în Hristos este gata
să ierte pe toți acei care se pocăiesc, se întoarce de la păcat la Dumnezeu. Când se întoarce,

3
John Colquhoun. Repentace[pocaința] (Edimburg, Standardul adevărului, 2013), 13.
4
Sinclair Ferguson,Viața creştină: o introducere doctrinară (Editura Peregrino,1998), 82

2
dorința sa este de a fi eliberat pentru totdeauna de tot ceea ce ofensează pe cel ce este Sfânt și
tânjește să crească tot mai mult în neprihănirea dată de El.

Putem vedea câteva din aceste aspecte pozitive și negative ale pocăinței în chemarea urgentă pe
care o face prorocul Isaia: „Să se lase cel rău de calea lui și omul nelegiuit să se lase de gândurile
lui, să se întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu obosește
iertând” (Isaia 55:7). Tot contextul acestui verset este plin de Hristos, pentru că tocmai s-a
terminat de a fi prezentat robul promis și Salvatorul ispășitor.

Separarea față de păcat

În primul rând, pocăința nu este o expresie trecătoare de remușcare sau de regret care se axează
în problema pe care o aduce păcatul în loc să se ocupe de păcatul în sine. Cel care s-a pocăit cu
adevărat niciodată nu va căuta propriul interes, pentru că știe că nu se va putea bucura de pace cu
Dumnezeu în timp ce continuă să cedeze păcatului. Altfel, păcătosul care se pocăiește recunoaște
răutatea sa și știe că datorită acesteia este vinovat înaintea ochilor unui Dumnezeu Sfânt, de aceea
va da la spate tot ce înseamnă viață murdară. Nu caută să facă puțină reformă aici sau dincolo,
curățând puțin conduita exterioară. Nu păcătuiește având speranța că poate folosi pocăința ca și o
scuză pentru a continua să păcătuiască. Mai degrabă respinge și renunță la obiceiurile păcătoase.
Omul păcătos dovedește pocăință în faptul că acum vede că a provocat pe Dumnezeu la mânie
datorită lipsei de bunătate, de aceea lasă în spate toate intențiile și planurile care sunt în opoziție
cu voia sfântă a lui Dumnezeu.

Trebuie să observăm câteva aspecte în ce privește separarea de păcat. În primul rând, este ceva ce
fac păcătoșii. Evanghelia lui Dumnezeu nu se îndreaptă înspre acei ce au deja totul soluționat, care
au rezolvat dezordinea din viața lor, care au organizat viața spirituală și care și-au fabricat o formă
de a fi acceptați înaintea lui Dumnezeu. Evanghelia oferă mila celor nenorociți și pierduți; nu se
cere o altă condiție.

În al doilea rând, deși de multe ori ne place să împărțim păcatul în categorii sau nivele, pocăința
despre care vorbim este o pocăință de tot și orice fel de păcat. Deși este adevărat că există păcate
josnice, scandaloase, dezagreabile sau grave (1 Corinteni 5:3) și că unele persoane pot fi descrise
ca mari păcătoși(1 Timotei 1:15), nu există păcat care în sine însuși să fie mic (Romani 3:23).
Fiecare păcat trebuie să fie spălat în sângele lui Hristos. Orice păcat este grav, o ofensă împotriva
legii Sfintei a lui Dumnezeu, și a călca într-un punct înseamnă să te faci vinovat de tot (Iacov 2:10).
Pocăința care se cere păcătosului este pentru orice păcat care se cunoaște. Fiecare păcat este
considerat ofensă împotriva lui Dumnezeu, o expresie a unei inimi răzvrătite.

Din această cauză când David meditează la adulterul său realizează spunând: „Împotriva Ta, numai
împotriva Ta am păcătuit și am făcut ce este rău înaintea Ta; așa că vei fi drept în hotărârea Ta și
fără vină în judecata Ta” (Psalmul 51:4). Vrea să sugereze David că păcatul nu are repercusiuni în
plan orizontal? Că nu îi afectează și pe ceilalți? Ignoră David păcatul comis împotriva lui Urie, cel

3
căruia i-a furat soția și căruia i-a plănuit moartea, sau păcatul său împotriva lui Batșeba pe care -
poate cu complicitatea venită din partea ei - a adus-o în patul său? Și ce se întâmplă cu ceilalți care
au fost implicați și care au fost afectați direct sau indirect de nelegiuirile sale?

Este clar că păcatul îi afectează pe ceilalți! Atunci când un soț vorbește furios soției lui, ea nu este
relevantă pentru această problemă a păcatului. Atunci când un copil vorbește tatălui său
morocănos, a comis o infracțiune care trebuie să fie tratată.

Dar acest lucru nu este dimensiunea primară. Mai presus de orice, păcatul este ceea ce se opune
lui Dumnezeu. Acesta este cursul pe care îl urmează și direcția în care se dezvoltă complet
murdăria și mizeria. Apostolul Ioan ne spune că: „Oricine face păcat face și fărădelege; și păcatul
este fărădelege” (1Ioan 3:4). În conformitate cu definiția biblică a păcatului, se presupune că există
o regulă - lege perfectă care este scrisă și stabilită în conștiință. Păcatul este o abatere, în principiu
și practică, de la această lege. De asemenea, este nevoie ca păcătosul să își dea seama de ce există
un Legislator căruia trebuie să Îi dăm socoteală pentru fărădelegile noastre. Păcatul cere o
pedeapsă, astfel încât judecata dreaptă a lui Dumnezeu să aibă loc cu noi sau cu un înlocuitor care
a fost numit în acest scop. Așadar, păcatul cere un răspuns, și singurul răspuns complet și final este
întotdeauna Isus Hristos, care dă iertare și eliberare de păcat oferit de Acel ce a fost arătat ca să ia
păcatele și în care nu există păcat (1 Ioan 3:5)

Nu vom înțelege niciodată ceea ce scriitorii din trecut au numit „păcătoșenia păcatului” până când
nu vom vedea păcatul ca fiind ceea ce se opune lui Dumnezeu. Sfințenia Sa infinită și Maiestatea
Sa divină formează singurul context în care păcatul poate fi cu adevărat perceput și înțeles. Acesta
este motivul pentru care fiecare păcat merită să fie pedepsit: pentru că este judecat nu numai
pentru ceea ce este în sine, ci si avându-se în vedere împotriva cui a fost comis. Faptul că s-a
înfăptuit împotriva sfințeniei infinite a Aceluia ce este Sfânt și constituie o rebeliune împotriva
dreptății absolute a unui Dumnezeu drept, găsim că păcatul este o ofensă de o magnitudine
infinită. Un singur păcat netratat este suficient să ne trimită in iad.

În al treilea rând, și ținând cont de toate acestea, pocăința trebuie să fie pentru păcate specifice.
Este prea ușor să denunți păcatul ca și cum ar fi ceva abstract în loc să te pocăiești de păcate
concrete care se comit în situații reale și care într-adevăr jignesc adevăratul Dumnezeu și care
dăunează unor relații care sunt de asemenea reale. Declarațiile generale de pocăință („Pentru
orice păcat pe care am fi putut să-l comit...”) și expresiile imprecise si impersonale de confesare
(„Dacă te-am ofensat in vreun fel”), sunt adesea doar o modalitate de a evita responsabilitatea
noastră, de a fenta esența problemei, de a ne apăra reputația și a nega realitatea păcatului.

Pocăința reală e atunci când ajungem convinși de păcătoșenia noastră și începem să ne pocăim, iar
în cele din urmă începem să definim păcatele noastre și să ne rușinăm de ele. Vedem granițele
sfinte ce Dumnezeu a stabilit și modul în care le-am călcat si ignorat. Persoana care este mereu
mânioasă nu mai spune că este din cauza greșelile altora care l-au frustrat, ci consideră ca este
datorită rădăcinii mândriei din propria lui inimă. Bărbatul sau femeia care a primit plăcere sexuala
prin consumul de pornografie, începe să-și înfrunte inima adulteră și egoistă. Adolescentul care a

4
avut fantezii sexuale cu profesoara, deplânge apetitul pentru desfrânare. Fata care se îmbracă
provocator și a flirtat cu șiretenie, meditează cu disperare la faptul ca a fost centrul atenției.
Femeia care atacă și lezează reputația altora cu bombardamente crude prin bârfă, realizează
răutatea din ea. Omul care imită și abuză verbal și fizic alții, este afectat de dorința de a domni
peste toata suflarea. Copiii care au fost încântați să trăiască în minciună (atât timp cât tatăl și
mama nu au aflat), nu-și mai pot justifica comportamentul. Mama care simte resentimente din
cauza responsabilității care o are față de soțul și copiii ei, înfruntă problema. Soțul care, ca și cap
spiritual, din lene a neglijat îngrijirea familiei sale, nu mai caută scuze. Creștinului care se
caracterizează prin neglijarea rugăciunilor, rămâne afectat de mândria de a trăi ca și cum nu ar fi
avut nevoie de harul lui Dumnezeu. Membrul bisericii care este arogant, este indignat de gândul
cum el sau ea a călcat conștiința sfinților și cum s-a împotrivit autorității pastorilor numiți de
Hristos. Toate acestea ce sunt contrare voinței și cuvântului Dumnezeului Atotputernic, sunt
recunoscute și sunt percepute ca atare. Atunci când începem să vedem păcatul așa cum îl vede
Dumnezeu, începem să îl identificăm și să ne preocupăm pentru el cum trebuie.

În fiecare dintre aceste cazuri, omul sincer - care se ocupă cu propriul său suflet și cu Dumnezeu -
mărturisește păcatul său într-un mod specific. David McIntryre explică în felul următor:
"mărturisirea păcatului trebuie să fie explicită... Iosua a fost lângă dărâmăturile din Ierihon când a
spus lui Acan: "Fiule, dă slavă Domnului Dumnezeului lui Israel, mărturisește și spune-mi ce ai
făcut, nu-mi ascunde nimic.” Acan a răspuns lui Iosua și a zis: „Este adevărat că am păcătuit
împotriva Domnului Dumnezeului lui Israel, și iată ce am făcut” (Iosua 7:19,20).

Marea promisiune a Noului Testament nu este mai puțin concretă: "Dacă ne mărturisim păcatele,
El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).

Un bătrân și înțelept scriitor a spus: „Un fiu al lui Dumnezeu își mărturisește păcatele în mod
concret; un creștin instabil va face o mărturisire generală a păcatelor sale, va recunoaște că el este
un păcătos în general, în timp ce David, am putea spune, indică durerea cu degetul: „Am făcut ce
este rău” (Psalmul 51:4). Nu spune „am făcut răul”, ci spune „ce este rău”. Arată crima săvârșită. 5

În al patrulea rând, trebuie să recunoaștem diferența care există între simpla remușcare și
pocăința adevărată. Nu ar trebui să confundăm lacrimile cu o pocăință adevărată - ele nu merg
neapărat împreună. (De fapt, unii chiar plâng, pentru că nu pot să păcătuiască, cel puțin pentru că
nu pot să o facă cu libertatea pe care ar și-o doresc. Au fost lipsiți de ocazia de a-și satisface răul.
Fără îndoială că aceasta nu este pocăință.) Remușcarea poate fi o expresie a durerii pentru că a
făcut rău, dar se concentrează adesea numai asupra vinovăției sau a consecințelor păcatului.
Remușcarea este percepută mai mult pentru descurajarea din cauza păcatului. Nu percepe mila lui
Dumnezeu; nu vine niciodată la El. Vedem aceasta în istoria personajelor biblice cum sunt Acab
sau Iuda. Așa cum am văzut mai devreme, pocăința nu este frica de consecințele păcatului sau
descurajarea din pricina aceasta, nici nu este o hotărâre carnală de a nu păcătui. Nu constă doar in
depărtarea temporară de păcat sau într-un pic de distanțare de el.

5
David McIntyre,The Hidden Life of Prayer(Viața de rugăciune secretă)(Fearn,Ross-shire,Scotland:Cristian
Focus,2010 ), 80

5
Putem să urâm efectele și consecințele păcatului fără să urâm niciodată păcatul în sine. Putem
regreta că am fost descoperit în fapta de a fura și de asemenea urî faptul că am furat. Pocăința
falsă se teme de judecata legii, dar dă cinste dreptății legii. Adevărata pocăință este recunoașterea
faptului că am păcătuit împotriva lui Dumnezeu și nu numai frica de a fi fost prinși în păcat și nici
durerea - acum că am fost descoperiți - care trebuie să o suferim datorită pedepsei. Pocăința nu
este doar o schimbare a sentimentului, ci o schimbare a inimii și a minții și care este permanentă
în loc de trecătoare, adâncă în loc de superficială.

Și aceasta ne aduce la rădăcina problemei: „că pocăința este o transformare profundă care are loc
în inima naturală a omului în ce privește păcatul”.6 Se începe prin a se vedea păcatul în inimă în
felul în care este văzut din perspectiva divină, și aceasta infuzează sufletului o groază profundă și o
ură împotriva păcatului. Pocăința presupune o cunoaștere precisă a păcatului, durere adevărată
pentru păcat, mărturisire adevărată a păcatului, rușine sinceră pentru păcat, o ură profundă
împotriva păcatului și separarea completă de păcat. D. Martyn Lloyd Jones explică:

„Pocăința înseamnă că înțelegem că suntem vinovați, păcătoși josnici în prezența lui Dumnezeu, că
merităm mânia și pedeapsa lui Dumnezeu, că mergem spre iad. Înseamnă că începem să
percepem că ceea ce se numește păcat este în noi, că ne dorim să fim eliberați de el, să îi dăm
spatele oricare ar fi, lumea în ce privește forma de gândire, perspectiva și practică, că ne refuzăm
pe noi înșine pentru a lua cu crucea și a urma pe Hristos”. 7

Astfel încât pocăința înseamnă să dai spatele păcatului. Citind-ul pe Ryle încă o dată: „a spune că
noi plângem păcatele noastre este doar ipocrizie dacă nu ne doare și le abandonăm. Adevărata
viață de pocăință se demonstrează (în practică)”. 8 De asemenea implică ceva mai mult decât
renunțarea la păcat. Predicatorul scoțian din secolului XVIII, John Colquhoun a spus: „această
durere pioasă datorită păcatului și această ură sfântă față de el provine datorită unei descoperiri
spirituale a milei iertătoare a lui Dumnezeu în Hristos și din acțiunea de a-și pune încrederea în
mila Sa”.9 Cum deja am văzut, pocăința adevărată nu doar constă în abandonarea păcatului ci
implică întoarcerea la Dumnezeu.

Păcătosul pocăit se întoarce la Dumnezeu

În Isaia 55:7, omul care s-a pocăit se întoarce de la păcatul său la Dumnezeu cu dorința de a-L
cunoaște, iubi și sluji. Vine însetat la izvorul apelor vii, flămând la pâinea vieții, vine în sărăcie la
marele dăruitor, se apropie cu decepțiile sale la abundența lui Dumnezeu, vine gol la plinătatea
aceluia care umple totul (Efeseni 1:23). John Murray ne amintește care este caracterul esențial al
pocăinței, dar de asemenea subliniază şi faptul că aceasta ne afectează mai mult decât părerea
noastră față de păcat: ”pocăința constă în esență într-o o schimbare a inimii, minții și voinței.

6
J.C,Ryle. Old Paths (Cărările vechi) (Edinburg: Standardul adevărului, 1999), 405.
7
D.Martyn Lloyd-Jones. Predica de pe munte (Standardul adevărului, 2008), 647
8
J.C.Ryle, Meditații asupra evangheliilor, Luca 1-10 (Editura Peregrino,2002), 125
9
John Colquhoun, Repentance (Ed. Banner of Truth, 2010),

6
Schimbarea inimii, minții și voinței va avea de a face în principal cu patru lucruri: "este o schimbare
de minte cu privire la Dumnezeu, la noi, la păcat și dreptate"10

Așadar, aici avem un păcătos care merge la Cel împotriva căruia s-a răsculat, caută fața Aceluia pe
care l-a ofensat. Ieșind din întuneric, la lumină. Ieșind din moarte, tânjește la viața care vine din
cunoașterea Dumnezeului atotputernic (Ioan 17:3). În acest context, această invitație de a se
întoarce la Domnul este uimitoare în măreția sa, deoarece este îndreptată nu doar către iudei, ci și
către toate națiunile pământului (Isaia 55:5) asigurând că toți acei care îl caută pe Domnul îl vor
găsi. El nu izgonește afară pe cel care vine la el (Ioan 6:37). Poate că un astfel de păcătos ajunge la
cunoașterea lui Dumnezeu cu un duh la fel ca cel al lui Iov: ”chiar dacă mă va ucide în el voi
nădăjdui” (Iov 13:16) (traducerea Cornilescu e diferită). Se apropie tremurând fiind conștient că
merită cu adevărat moartea și că este nedemn să primească vreo binecuvântare, însă în ciuda
acestor lucruri nu se poate opri să nu vină. Păcătosul vine cu toată vinovăția păcatului, vinovăție
care se agață de el, dar pe care el pe o urăște.

Dar, indiferent de sentimentele păcătosului față de persoana lui și de păcat, el înțelege de

asemenea că are nevoie de Dumnezeu. Acest sentiment de profundă durere și ură față de păcat,
împreună cu dorința pentru un Dumnezeu milos, este ceea ce ne îndeamnă Ioel să facem:
„Sfâșiați-vă inimile, nu hainele, și întoarceți-vă la Domnul Dumnezeul vostru! Căci El este milostiv și
plin de îndurare, îndelung răbdător și bogat în bunătate și-I pare rău de relele pe care le trimite.”
(Ioel 2:13).

Se folosește același model, în scris, ca al apostolului Pavel, referindu-se la experiența

tesalonicenilor, când Evanghelia a venit la ei, nu doar în cuvinte, ci și în putere și în Duhul Sfânt și
cu toată convingerea: „Căci ei înșiși istorisesc ce primire ne-ați făcut și cum de la idoli v-ați întors la
Dumnezeu, ca să slujiți Dumnezeului celui viu și adevărat și să așteptați din ceruri pe Fiul Său, pe
care L-a înviat din morți: pe Isus, care ne izbăvește de mânia viitoare.” (1 Tesaloniceni 1:9-10). Tot
poporul lui Dumnezeu din toate vremurile a fost compus din oameni pocăiți.

Din nou, există câteva lucruri pe care trebuie să le clarificăm. În primul rând, pocăința adevărată
întotdeauna implică „convertirea de” pentru „a sluji la”. Aceasta duce la o căutare a lui Dumnezeu
și a pietății care, de obicei, urmează aceeași linie a păcatului de care ne-am pocăit, dar în direcție
diametral opusă acestuia, și care poate sau nu, să fie evidentă în aspectele cele mai mici ale vieții.
În aceasta se poate observa aceeaşi amplitudine, aceeași specificitate și aceeași dependență de
Dumnezeu în Hristos. De aceea, idolatrul, își va abandona idolii și se va închina numai lui
Dumnezeu. Omul furios se va pocăi de mânia sa și va căuta, nu intru în mod perfect, dar
perseverent și crescând, stăpânirea de sine. Omul care blestema va întoarce spatele felului său de
a vorbi rău și nepoliticos și va cultiva în schimb limba blândă care este un pom de viață. (Proverbe
15:4). Consumatorul de pornografie se va strădui să se abată de la toate mijloacele prin care
cuvintele și imaginile obscene intră în viața sa și așteaptă cu răbdare mijloacele legitime stabilite
de Dumnezeu pentru a căuta satisfacție sexuală numai prin intermediul acestora. Bârfitorul se va

10
Murray, răscumpărarea terminată si aplicata ,112

7
strădui să vorbească cuvinte de viață și sănătate în locul acelora care rănesc cu cruzime.
Abuzatorul plin de tupeu se va umili înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor și va umbla cu
blândețe. Copilul mincinos se va strădui să spună întotdeauna adevărul. Soția sau mama care
simte resentimentul său că a fost neglijentă, va cultiva un spirit de sacrificiu și va investi timpul în
acea sferă în care Domnul în mila Sa a așezat-o. Tatăl leneș va stabili, în rugăciune, modele de un
lider spiritual temător de Dumnezeu dând la moarte tendința la indolență. Găsim creștinul
neglijent pe genunchi apropiindu-se de stânca care este Hristos și cerând lui Dumnezeu iertare
pentru acel moment, rugând-se pentru harul necesar zilnic. Fiecare membru al bisericii începe să îi
vadă pe ceilalți mai importanți decât el însuși și vor cultiva o atitudine ca cei din Berea față de
păstori și învățători.

În al doilea rând pocăința nu are merit în sine însăși. Pocăința nu înseamnă că merităm favoarea lui
Dumnezeu și nici nu Îl obligă să ne ierte. Nu este cauza pentru care Dumnezeu iartă păcatele
noastre. Ispășirea păcatelor noastre este lucrarea lui Hristos și numai a lui. Să depindem de
pocăința noastră ca ceva prin care într-un fel obținem dreptul la favoarea lui Dumnezeu, ne face
merituoși de aceasta, fiindu-i luată gloria lui Hristos și face ca salvarea noastră să depindă de o
faptă bună. Am putea spune că inclusiv pocăința noastră este păcătoasă: putem să ne pocăim de
pocăință noastră, pentru că niciunul dintre noi nu înțelege cu adevărat gravitatea și răul păcatului.
Niciodată n-ar trebui să confundăm ideea biblică de penitență cu ideea de a face penitență. A face
penitență presupune că există lucrări pe care cu adevărată le putem face pentru a compensa
păcătoșenia și păcatele noastre. Pocăința însă nu e ca și un sistem de greutăți și contragreutăți
prin intermediul căruia putem să facem ispășire prin noi înșine, prin forța noastră, cântărind
pentru păcat o cantitate cu o valoare la fel sau mai mare. Pocăința noastră nu este baza pe care ne
sprijinim pentru a satisface dreptatea divină, și penitența nu este o virtute cu care omul câștigă
favoarea lui Dumnezeu. Mântuirea nu este prin fapte -nici măcar prin faptele care sunt bune în ele
însele – pentru ca nimeni să nu se poată lăuda (Efeseni 2:8). Această atitudine transformă pocăința
într-un dușman al harului.

Așadar, vedem că aceste elemente ale pocăinței formează un întreg: "Să se lase cel rău de calea lui
și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la
Dumnezeul nostru, care nu obosește iertând." (Isaia 55:3). Pocăința nu este altceva decât
renunțare la păcat, urându-l, și alergând la Dumnezeu cu disperare. Fără pocăință nu se poate
scăpa de iad și nici obține pacea cu Dumnezeu. Dacă nu ne vom pocăi, toți vom muri (Luca 13:1)

Poți să observi promisiunea care este legată de ceea ce Dumnezeu declară? Cel ce abandonează
păcatul și îl caută pe Dumnezeu va găsi, întorcându-se la Domnul, toate adâncimile bunătății divine
în care s-a încrezut. Dumnezeu va avea milă. Dumnezeu nu va obosi iertând. Aceasta nu este doar
o simplă probabilitate, ci este o promisiune absolută. Subiectiv, păcătosul pocăit descoperă
personal toată dragostea care izvorăște din inima divină, minunatul favor nemeritat al
Atotputernicului, când Dumnezeu primește acest păcătos și, ca fiul risipitor întorcându-se la casa
părintească, acesta găsește mult mai mult decât se aștepta. (Luca 15:21-22). Obiectiv, păcătosul
pocăit găsește că mila divină lucrează iertare abundentă pentru toate păcatele sale, pentru că
ispășirea mielului lui Dumnezeu garantează că păcatul poate fi iertat cu dreptate și poate oferi

8
iertare tuturor tipurilor de păcate înfăptuite de toate tipurile de păcătoși.

Pocăința adevărată întotdeauna găsește un răspuns favorabil din partea unui Dumnezeu milos;
cum ar putea fi altfel când este atât de măreață, atât bunăvoința Sa, cât și darul Său? (2Petru 3:9,
Fapte 11:18;2 Timotei 2:25). Dumnezeu se oferă pe El însuși cu condiția cea mai glorioasă și plină
de milă: "Pocăiți-vă dar și întoarceți-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se șteargă păcatele, ca să
vină de la Domnul vremurile de înviorare" (Fapte 3:19). Ne putem apropia de Dumnezeu așa cum
suntem dar nu putem să continuăm așa. Cei care nu se încred în puterile lor striga către
Dumnezeu: "întoarce-mă Tu, și mă voi întoarce, căci Tu ești Domnul Dumnezeul meu!” (Ieremia
31:18)

Deasemeni, trebuie să avem certitudinea că întotdeauna când se evidențiază că aceste principii

lucrează în suflet, abandonarea căi păcătoase și gândurile de om rău și întoarcerea la un
Dumnezeu milos și iertător, întotdeauna produce roade (Matei 3:8). Unde există o umilință internă
întotdeauna există o reformă externă. Rezultatul unei inimi transformate trebuie să fie o viață
transformată.

Când Pavel predica în ascultare de revelația cerească pe care a primit-o el a propovăduit: ”întâi
celor din Damasc, apoi în Ierusalim, în toată Iudeea și la neamuri, să se pocăiască și să se întoarcă
la Dumnezeu și să facă fapte vrednice de pocăința lor." (Fapte 26:20)

"În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăință care duce la mântuire
și de care cineva nu se căiește niciodată, pe când întristarea lumii aduce moartea. Căci uite, tocmai
întristarea aceasta a voastră după voia lui Dumnezeu ce frământare a trezit în voi! Și ce cuvinte de
dezvinovățire! Ce mânie! Ce frică! Ce dorință aprinsă! Ce râvnă! Ce pedeapsă! În toate voi ați
arătat că sunteți curați în privința aceasta." (2 Corinteni 7:10-11)

După cum pomul se cunoaște după roade la fel și pocăința se cunoaște în același mod.

Păcătosul pocăit este harnic și sincer, este conștient de seriozitatea situației și păcătoșenia
păcatului și de aceea se va îngriji ca să evite orice tentație și ocazie de a păcătui. Se curăță pe el
însuși, se pocăiește de păcatul său, corectează lipsurile și refuză să cedeze înaintea principiilor și
practicilor păcătoase ale lumii care îl înconjoară. Se simte indignat și ofensat de păcat în toate
formele sale în special când îl găsește făcându-și loc în inima sa. Simte teamă și tremură pentru cât
de scârbos e păcatul înaintea Dumnezeului pe care el îl iubește și pentru durerea care i-o provoacă
în propriul suflet, fuge de această tendință involuntară înspre ceea ce el urăște. Este plin de o
dorință intensă ca puterea păcatului să fie înfrântă în el astfel încât să poată fi extirpat viciul și
cultivată virtutea, înfruntă efectele păcatului în relația sa, atât cu Dumnezeu, cât și cu oamenii.
Acum este interesat de gloria lui Dumnezeu, pentru curăție în viața sa și a bisericii lui Hristos, de
ascultarea învățăturii sănătoase. Dă dovadă de pocăință, făcând cunoscută noua sa condiție,
manifestând o dorință pentru dreptate, și caută într-o luptă intensă împotriva păcatului să se
revolte împotriva răutății unde ea există sau se manifestă, facând în acest fel o renovare completă
unde și când poate. În acest fel „pocăitul” dovedește că este liber de vină în acest aspect.

9
Nimeni nu poate să fie mântuit dacă nu se pocăiește. Avem nevoie de o pocăința adevărată care
precede iertarea lui Dumnezeu pentru păcatele noastre pentru că o astfel de durere pentru păcat
și depărtarea față de el sunt răspunsul unei inimi regenerate. Când Dumnezeu în mila Sa suverană
dă o inimă nouă omului, Duhul lui Dumnezeu întotdeauna face o lucrare de credință și pocăință în
inima acestuia și îl inspiră să caute o noua ascultare în așa fel încât să dea roadă. Suntem mântuiți
prin credință în Persoana glorioasă și lucrarea terminată de Hristos și nu datorită pocăinței, ca și
cum aceasta ar fi cauza eficientă a salvării noastre. Fără îndoială nu suntem mântuiți fără a avea
credința în Hristos și fără pocăința care duce la viață. Din nou cu aceasta nu spunem că pocăința
este o condiție pentru a primi mila, ci mai degrabă îi dăm locul care îi corespunde. Lloyd-Jones
afirma: „Nici un om nu poate să experimenteze mântuirea creștină fără ca să știe ce este
pocăința”11 Fowles Fawcett, păstoru și eruditu baptist al secolului 18, sublinia relația corectă
dintre credință și pocăință când afirma:

„Credința adevărată este unită pocăinței față de păcat. Dacă nu ne întoarcem de la păcat
la Dumnezeu și păcatul nu devine amar pentru noi și nu îl urâm, și dacă inimile noastre nu
se umplu de durere, suferință, și o ură de propria noastră ființă datorită acestuia, în zadar
putem să ne gândim că credem în Isus. Când privim la Cel pe care l-a rănit ne umplem de
suferință și amărăciune în suflet. Credința care permite ca inima să rămână fără regret nu
este salvatoare; pentru că pocăința este absolut necesară pentru salvare. Binecuvîntatul
nostru Mântuitor a spus cândva unei femei în evanghelie: "Credința ta te-a mântuit, dute
în pace!". Dar ce însoțea ceastă credință pe care ea o poseda? Nu era părerea de rău?
Pocăința, cum spun pe drept unii, este lacrima de iubire care cade din ochiul credinței.”12

Exemple de pocăință
Privind în scriptură, găsim că principiile menționate mai sus pot fi observate în practică. În timp ce
vom observa pe scurt câteva momente de pocăință, trebuie să avem grijă de a nu șablona
expresiile externe ale căinței adevărate. Nu trebuie să convertim ceea ce este descriptiv în
prescriptiv. Să ne rugăm pentru darul lacrimilor de pocăință însă aceastea nu sunt pentru ca
Dumnezeu să le strângă într-un vas sau ca să le scrie într-o carte (Psalm 56: 8) și nici pentru ca noi
să ne gândim că pentru a ne pocăi cu adevărat trebuie mai întâi să vărsăm un anume număr de
lacrimi.

Realitățile și rezultatele pocăinței sunt evidente în măsură diferită în fiecare exemplu autentic ale
acestui har. Nu se găsește în groaza lui Cain, în promisiunile lui Faraon, în umilința lui Acab, în
acțiunile lui Irod și nici în mărturisirea lui Iuda. Găsim însă, într-un fel sau altul, în exemplele
pozitive de inimi pocăite pe care Domnul ni le dă.

Putem să găsim din toate elementele în pilda care include istoria fiului risipitor (Luca 15:11-31).

11
D.Martyn Loyd-Jones,Din profunzime:o expunere al psalmului 51(Editura pelerinul,2004), 14.
12
John Fawcett,Christ Precious [Hristos cel prețios] (Minneapolis),Minnesota: Block & Block, 1979), 22-23

10
Chiar dacă dispoziția lui Dumnezeu pentru a primi pe cel ce se pocăiește este centrală și tema
pocăinței este incidentală, putem găsi însă elemente care să ne instruiască în această direcție. Fiul,
după ce abandonează pe tatăl său, cu timpul începe să reflecteze. Găsim că există o reevaluare
radicală în ceea ce privește forma de a gândi, a vorbi și a acționa față de tatăl, la fel în ceea ce
privește eul și comportamentul. Găsim că dorește să se întoarcă cu umilință și să se roage pentru
iertare ca unul care nu merită nimic.Vedem că va pune în aplicare intențiile sale cu sinceritate.
Atunci vedem răspunsul magnific și generozitatea splendidă a tatălui care primește în brațele sale
pe fiul care se întoarce pocăit și recunoscându-și greșelile, umplându-l de toate dovezile de
dragoste și o satisfacție fără limită. Putem să ne imaginăm că după aceasta fiul care a fost
restaurat nu a trăit o viață de serviciu în ascultare voluntară și bucuros, silindu-se pentru a fi tot
ceea ce un adevărat fiu trebuie să fie?

Aceleași caracteristici similare le regăsim și în vameșul din templu (Luca 18:13). În timp ce fariseul
face o rugăciune în care nu face altceva decât să se întoarcă la toată virtutea sa imaginară,
vameșul face o rugăciune care este ca și un glonț. Vedem aici o rugăciune de pocăință sinceră. El
adoptă poziția care îi corespunde descriindu-se ca fiind el însuși ca "păcătosul"; conștient de
marea sa răutate înaintea ochilor lui Dumnezeu, face o confesiune personală și individuală de
propria mizerie si disperare. Merge la persoana adecvată: Dumnezeu nu este aici audiența unui
spectacol, ci mai degrabă este un judecător ofensat de toată lumea - și totodată este judecătorul
său. El are ceva care trebuie să rezolve cu Cel ce este sfânt și din această cauză se bate cu pumnul
în piept și nu poate să își ridice ochii în spre cer. Cu toate acestea el face cererea adecvată
deoarece cunoaște că există doar un singur lucru care poate depăși distanța dintre Dumnezeul
ofensat și păcătosul care l-a ofensat: "Doamne, ai milă de mine păcătosul!". Acolo unde se vărsat
sânge pentru ispășirea păcatelor, strigă ca Dumnezeu să se împace cu el, să se depărteze de mânia
divină și să îi fie iertat păcatul datorită sacrificiului unui înlocuitor. Acesta este omul care se
întoarce acasă după ce a fost declarat neprihănit înaintea ochilor unui Dumnezeu iertător cu care a
fost împăcat.

Aceste elemente de asemeni le găsim la convertirea lui Zacheu( Luca 19:1-10). Deși la început doar
are o curiozitate, răspunde bunătăți lui Hristos, care cheamă pe acest mic om ca să vină la El.
Pocăința este un răspuns la inițiativa divină, una dintre primele lucrări ale unei inimi cercetate de
chemarea lui Dumnezeu făcute păcătosului. Atunci vedem că Zacheu reacționează în mod personal
și particular în fața păcatelor particulare și personale. Nu doar recunoaște adevărul acuzației
generale care se face public împotriva lui că e un păcătos, ci merge mai departe: „Iată, Doamne,
jumătate din avuția mea o dau săracilor și, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi
împătrit.”(Luca 19:8). Pocăința nu este ceva ambigu nici evaziv. Se acuză cu o precizie neechivocă
și o severitate implacabilă. Se analizează pe el conform cu ceea ce cunoaște despre sine insuși. Mai
mult, toate acestea se întâmplă ”astăzi" (Luca 19:9). Zacheu nu amână răspunsul pentru o altă zi,
ci imediat pune în mișcare roțile pietății umile. Nu vedem o promisiune îndoielnică în sensul că
"vreo dată o să dau” ci o acțiune concretă:"iată...dau". De multe ori întârzierea în aceste aspecte
devine fatală. Foarte ușor facem promisiuni în timp ce ascultăm o predică sau citim o carte, însă
când vine timpul să acționăm, deja ne-am convins împotriva acestui impuls spiritual si umil, care a

11
izvorât din convingerea de păcat. Nu așa a fost cu Zacheu. Pocăința sa a fost profundă și
costisitoare. Schimbul radical în prioritățile și interesele sale a afectat mult contul bancar. Idolul a
fost demis. Nu se iartă nimic. Iarba rea a păcatului a fost în întregime smulsă. Zacheu se vede pe el
însuși ca un hoț și pocăința sa sinceră o întrece pe cea a fariseilor. Merge mai departe de ceea ce
era strict necesar conform Legii. Chiar dacă este radicală și dureroasă, pocăința lui Zacheu este
completă,voluntară și fără rezerve. Nu este nevoie de nimeni care să îi dea instrucțiuni pentru a o
face și nici de cineva care să îl forțeze. Nu îi pare rău când cancerul păcatului este extirpat din viața
sa. Nu se întoarce înapoi la păcat precum câinele la ceea ce a vomat( 2 Petru 2:22), ci manifestă o
atitudine a unei inimi renovate cu teamă sfântă. Să observăm de asemenea că aceasta se
demonstrează într-o forma activă și pozitivă. Cel care le ia celorlalți se transformă într-un dator.
Hoțul se transformă în binefăcător. Avarul pofticios se transformă în dăruitor generos. Șiretul
amăgitor este acum un om de o onestitate scrupuloasă. Păcatul dă loc harului și este înlocuit de
acesta în același punct de conflict.

Poți să vezi cum pocăința întotdeauna are ca rezultat schimbări reale și concrete în atitudinile,
afecțiunile și acțiunile unei persoane? Când se petrece un schimb în inimă, întotdeauna există un
schimb în viață. Biblia ne declară și ne arată atât natura cât și efectele pocăinței adevărate.

Practica pocăinței
Poate știi ca unele dintre curentele care au alimentat reforma s-au întâlnit în ziua în care un
călugăr pe nume Martin Luter, în orașul Wittenberg, a afișat unele premize teologice pe poarta
bisericii palatului, dând loc unor întrebări pentru discuții și dezbateri. Prima dintre aceste teze
spune:"Când Stapânul și Domnul Isus Hristos a spus "pocăiți-vă”a fost o chemare pentru ca toată
viața de creștin să fie de pocăință".

Pocăința față de Dumnezeu -la fel ca și credința in Hristos- trebue să caracterizeze în mod continuu
viața credinciosului. Nu sunt doar simplele porți duble prin care creștinul intră pe drumul vieții;
mai degrabă sunt încălțămintea care se folosește pentru a călători pe cale. Adevărații creștini, prin
mijlocul multor lupte și suferințe, niciodată vor înceta să creadă în Isus Hristos și, găsind păcat în
inimile noastre, niciodată vom înceta să ne depărtăm de el și să ne întoarcem la voia lui
Dumnezeu.

"Dacă zicem că avem părtășie cu El și umblăm în întuneric, mințim și nu trăim adevărul. Dar, dacă
umblăm în lumină, după cum El Însuși este în lumină, avem părtășie unii cu alții; și sângele lui Isus
Hristos, Fiul Lui, ne curățește de orice păcat. Dacă zicem că n-avem păcat, ne înșelăm singuri și
adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte
păcatele și să ne curățească de orice nelegiuire. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos și
Cuvântul Lui nu este în noi." (1 Ioan 1:6-10)

Curățirea de care ne bucurăm datorită milei iertătoare a lui Dumnezeu în Isus Hristos, nu este doar
un fapt inițial, ci o binecuvântare continuă în ceea ce privește aceste păcate de care continuăm să

12
ne pocăim. Trebuie să trăim aproape de acest izvor care este deschis pentru a spăla păcătosul de
murdărie( Zaharia 13:1) și să venim mereu și mereu la el cu trecerea timpului când descoperim
păcate de omitere si de comitere în inimile și viețile noastre. Ne va face bine să ne amintim că
plânsul penitent a lui David în Psalmul 51 este mărturisirea și neliniștea unuia care a recăzut și nu a
unui necredincios. Acesta este omul după inima lui Dumnezeu care a păcătuit împotriva Domnului
său. Pocăința nu este o plantă care înfloreșt în primii metri pe marginea drumului către cer ca mai
apoi să se usuce si să moară înainte ca să ajungem prea departe. Mai degrabă este un har care are
rădăcina în părtășia noastră cu Isus Hristos cu și care crește progresiv dând de fiecare dată mai
multe rod în viața noastră.

Ți-ai venit în fire vreodată și ai recunoscut că trebuie să te întorci la Dumnezeu? Te-ai rugat cu o
inimă ca a vameșului în templu:"Doamne ai milă de mine păcătosul"? Te-ai pocăit vreodată în mod
particular și personal de păcatele tale particulare și personale fără să te intereseze cât de scump
este prețul și ai făcut-o voluntar și fericit într-un mod pasiv și activ? Acestea sunt câteva din
evidențele clare că în tine s-a produs convertirea. Dacă nu le posezi, atunci reflectează asupra
ororilor păcatului și milei lui Dumnezeu și atunci imediat vei alerga la cruce. Imploră-L pe
Dumnezeu ca să îți dea o inimă umilă. Cercetează-ți sufletul în lumina cuvântului lui Dumnezeu,
roagă-L pentru a primi darul lacrimilor de pocăință și abandonează idolii pentru a te întoarce la
Dumnezeu!

Lucrezi pentru ca, prin lucrarea Duhului Sfânt și conform învățăturii Cuvântului, să poți fi sensibil
față de păcat în gândire, cuvânt și faptă? Creștinul sănătos întotdeauna este sensibil în ceea ce
privește păcatul. La un credincios, cu cât relația sa cu Hristos este mai strânsă, cu atât mai acută va
fi convingerea sa de păcat. Călătorind mai mult în lumină, poate să observe mai clar groaza
fărădelegilor sale, cât și mila iertătoare a lui Dumnezeu și suficienta salvare a Răscumpărătorului.
Pocăința nu este o etapă prin care trebuie să treci înainte de a ajunge în cer, ci este călătoria de-a
lungul acestui drum așa cum a spus John Murray: ”duhul zdrobit și o inima plină de remușcări sunt
semnele permanente ale sufletului credincios"13. Nu înceta vreodată să lupți împotriva păcatului și
să strigi către Dumnezeu să aibă milă de tine pentru păcatele care le săvârșești în timpul bătăliei!
Cultivă o teamă sfântă de Dumnezeu care să te facă să fii conștient că trăiești în înaintea Lui și să
urăști să îl ofensezi. "Dacă ai păstra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în
picioare, Doamne?Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut." (Psalmul 130:3-4)

Mai mult, continui să faci fapte vrednice de pocăință? Amintește-ți că o inimă transformată
întotdeauna are ca rezultat o viață transformată. Tristețea pioasă pentru păcat a produs în tine
pocăința care duce la mântuirea de care nu îți pare rău? Continuă să lucreze în tine o grijă atentă
care te determină să eviți să păcătuiești?Ai ca rezultat curățirea în așa fel încât încă te pocăiești de
păcat și lupți împotriva lui? Ești indignat de păcat și îl consideri ca o ofensă oribilă împotriva lui
Dumnezeu și ca pe dușmanul pentru care Hristos a murit ca să îl învingă în tine? Ai teamă de păcat
ca de ceva respingător pentru Dumnezeul pe care îl iubești? Te străduiești ca să vezi păcatul învins
în viața ta? Ești gelos pentru fapte bune și pentru Gloria lui Dumnezeu? Gândurile tale, felul de a

13
Murray, răscumpărarea terminată si aplicata ,114

13
vorbi și comportamentul sunt dovezi ale mărturisirii tale de a fi un ucenic al lsus Hristos?
Dovedești că ai o bună conștiință în aceste aspecte? Există o evidență clară în viața ta că continui
să ai o pocăință care te costă, însă voluntară? Că ai o pocăință dureroasă, dar cu bucurie? O
pocăință profundă, însă vehementă, datorită faptului că te silești să smulgi tot păcatul de care ai
cunoștință, cu ajutorul harului puterii lui Hristos înviat?

Pocăința a fost partea esențială a mesajului venit din partea Domnului în timpul misiunii sale,
împreună cu chemarea de a veni la el pentru a fi mântuiți. Nu există iertare fără pocăință, nici
bucurie care să dureze fără această tristețe care este conform voii lui Dumnezeu. Dacă nu ne
pocăim toți vom pierii la fel (Luca 13: 5). Dacă ne pocăim chiar dacă păcatele noastre sunt precum
cârmâzul, Domnul le va face albe ca zăpada.

Nimeni nu poate cu adevărat să fie fericit fără să învețe a fi îndurerat pentru păcat. Nu există
bucurie ca cea de a primi iertarea păcatelor și toți cei care doresc să călătorească spre cer trebuie
trebuie să o facă pe râul lacrimilor cauzate de pocăință, avânt vântul credinței, suflând în pânzele
sale. Ești un "pocăit"? În sensul acesta toți trebuie să ne punem întrebarea, care odată s-a născut
în sufletul lui John Bunyan: ”Lași păcatele tale pentru a merge în cer sau mergi în iad cu ele?" 14.

Amintește-ți că Domnul este îndurator și plin de compasiune, încet la mânie și mare în mila Sa,
grabnic pentru a ierta. Atunci să lăsăm toate căile rele și toate gândurile murdare. Și cu toată
inima, inclusiv cu post și doliu să ne sfâșiem inimile noastre și să ne întoarcem la Dumnezeu, care
v-a avea milă de noi.

Întoarce-te la Domnul Dumnezeul nostru, pentru că el va fi grabnic în a te ierta!

14
John Bunyan , Grace Abounding to the Chiar of Sinners[har din belsug ], din Works of John Bunyan [lucrarea lui John
Bunyan],ed.George Offor(Edinburg:Standardul adevărului, 1991), 1:8(paragraful 22).

14