UNIVERSITATEA OVIDIUS DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

PROGRAMUL DE STUDII DE LICENȚĂ
DREPT

DISCIPLINA:
DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE

TEMA DE CERCETARE:
DREPTUL LA APĂRARE

PROFESOR COORDONATOR,

STUDENT,

CONSTANȚA,
2020
 Definirea drepturilor şi libertăţilor omului a preocupat întotdeauna literatura juridică.
Expresia drepturile omului exprimă drepturile fiinţei umane, drepturi inalienabile şi
imprescriptibile.
În literatura de specialitate s-au făcut mai multe clasificări ale drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului bazate pe diferite criterii.

Apreciem că cea mai potrivită clasificare este cea, care, pornind de la conţinutul celor
două Pacte, împarte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului în următoarele categorii :
- drepturi civile, adică acele drepturi şi libertăţi care se referă la persoana fizică, cum
sunt dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, libertatea individuală, dreptul la apărare,
secretul corespondenţei ş.a.;

- drepturi politice sunt acele drepturi şi libertăţi care vizează participarea individului
la viaţa politică, de exemplu, dreptul de vot, dreptul de a fi ales sau dreptul de a fi ales în
Parlamentul European;

- drepturi economice şi sociale, adică acele drepturi şi libertăţi care se referă la

asigurarea condiţiilor de viaţă, sociale şi materiale, cum sunt dreptul la ocrotirea sănătăţii,
dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii, dreptul la grevă, dreptul de proprietate
privată, protecţia copiilor şi a tinerilor, protecţia persoanelor cu handicap, ş.a.;

- drepturi culturale sunt acele drepturi care vizează asigurarea condiţiilor pentru
educaţie, cum sunt dreptul la învăţătură, accesul la cultură.

Potrivit art.53 alin.1 din Constituţia României, exercitarea unor drepturi sau al unor
libertăţi poate fi restrânsă numai prin lege şi numai în situaţii determinate. Restrângerea, se
arată în continuare, poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică şi
trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod
nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

Încă din timpurile vechi, s-a născut convingerea că indivizii au anumite drepturi ce
decurg din însăşi natura umană. Sofiştii au fost primii gânditori care au avansat teza că „omul
este stăpânul destinului său". Platon şi Aristotel au dezvoltat ideea, postulând că „din punct de
vedere natural oamenii sunt egali şi numai prin lege devine cineva liber sau sclav" .

In secolele XVII - XVIII, raţionaliştii reuşesc să pună bazele ştiinţifice ale doctrinei
drepturilor individuale ale omului, substituind revelaţia cu raţiunea, din această scoală
dezvoltându-se ulterior teoria contractului social. Şcoala istorică contestă teoria drepturilor
naturale imanente şi recunoaşte importanţa libertăţilor individuale, precum şi necesitatea
justiţiei sociale în forma organizată a societăţii.

De reţinut că în sistemul acuzatorial şi în special la greci şi la romani, apărarea era

exercitată de profesionişti.

La romani, la început, asistenţa în justiţie o îndeplineau patronii pentru clienţii lor,

apoi oratores, care pledau în favoarea litiganţilor;

- acestora li s-au asociat ulterior jurisconsulţii, ce lămureau litigiul în fapt şi în drept, pe baza
legilor şi principiilor de drept;

- în timp, cele două funcţii au fost contopite într-o singură persoană,numita avocat.

- avocatul îmbinând arta oratoriei cu ştiinţa dreptului.

Astfel, din oficiul aristocratic şi gratuit, avocatura dobândeşte caracteristica esenţială a

unei profesiuni.

În timpul Republicii, la romani şi la greci, avocaţii s-au ridicat la cele mai înalte
demnităţi,bucurîndu-se de cel mai mare prestigiu.

În perioada imperiului roman, avocatura a fost organizată în ordine profesionale

sau,organizaţii profesionale denumite consorţii sau corporaţii, în care erau înscrişi avocaţi,. În
sistemul inchizitorial - căruia îi erau specifice probele legale, judecătorul având rol
predominant, procedura era scrisă, funcţiile procesuale nefiind separate, existând concepţia că
inculpatul este obiectul şi nu subiectul procedurii - funcţia de apărare era lipsită de orice
garanţie, judecătorul fiind şi apărător.

În sistemul acuzatorial modern (procedural mixt), apărarea şi avocatul dobândesc o

dezvoltare accentuată. În realizarea justiţiei penale, respectarea drepturilor si intereselor
legitime ale indivizilor are o conotaţie privată şi o alta publică. Astfel, dacă societatea, prin
forma sa organizată, statul, are dreptul şi interesul ca cel ce a săvârşit o faptă penală să fie
pedepsit, potrivit culpei şi periculozităţii sale,potrivit vinovăţiei sale, inculpatul are interesul
şi dreptul să-şi dovedească nevinovăţia sau gradul de vinovăţie, astfel încât să nu primească o
sancţiune mai aspră decât i se cuvine.

Societatea este interesată să nu fie pedepsiţi nevinovaţii, pentru a asigura liniştea

publică şi ordinea de drept, să poată realiza dreptatea, să poată asigura ordinea în justiţie, cu
garantarea drepturilor si libertăţilor indivizilor, cu respectarea dreptului la apărare ,cu
garantarea dreptului de a avea un proces echitabil şi corect. Acestea sunt motivele pentru care
este necesar un sistem eficient de garanţii, mai ales că acuzatorul public, prin calitatea de
subiect procesual oficial, pregătirea sa tehnică şi mijloacele pe care le are la îndemână, se află
într-o evidentă şi netă superioritate faţă de inculpat. Prin recunoaşterea şi garantarea
exercitării efective a dreptului la apărare al inculpatului, prin asistarea sa de către un avocat cu
pregătirea adecvată ca ce a acuzatorului, se armonizează cele două interese publice (acuzarea
şi apărarea). Raţiunea şi esenţa apărării o constituie salvgardarea acestor interese ale societăţii
şi individului, pentru o cât mai bună realizare a justiţiei penale şi a apărării sociale.,a ordinii
de drept într-un stat de drept cu pretenţii democratice cum este ţara noastră.

Apărarea, - ca şi noţiune, presupune activitatea desfăşurată de o persoană în vederea

valorificării intereselor sale legale care i-au fost lezate şi de a combate acuzaţiile ce i se aduc.
Dreptul la apărare , - constă în facultăţile sau posibilităţile recunoscute prin lege
persoanelor, de a-şi valorifica interesele legitime încălcate şi de a se apăra împotriva unor
învinuiri ce I se aduc fie ele drepte sau nedrepte.

Ca principiu de drept,- dreptul la apărare se interferează cu principiile legalităţii, al

libertăţii persoanei, al echităţii, al justiţiei şi responsabilităţii etc. Sub aspectul naturii juridice,
într-o opinie se apreciază că apărătorul ar fi un „alter ego al inculpatului", „urechea şi gura
juridică a inculpatului", „eul formal al inculpatului".

Potrivit altor autori,- apărătorul ar fi reprezentantul inculpatului, în sensul că ar

interveni în procesul penal în numele şi în interesul acestuia.

Poate fi definit şi în acest fel ,însă el ,apărătorul , în realitate, dezvoltă o activitate

autonomă în nume propriu, asistându-l pe inculpat;

- alţii l-au asimilat substitutului procesual, întrucât ar interveni în procesul penal în baza unei
facultăţi conferite direct de lege, lucrând în nume propriu şi având un drept procesual propriu,
dar .pentru interesul altuia.

- în alte concepţii, apărătorul ar fi un consorteprocessuale al inculpatului, ambii constituind „o

parte procesuală unică reprezentată de două organe", activităţile lor întregindu-se tehnic una
pe alta, fiecare însă păstrându-şi autonomia de conduită, astfel că avocatul nu poate fi
considerat practic un consorte procesual.

-într-o altă opinie, se indică numai felul activităţii apărătorului, în sensul că el ar fi asistentul,
consultantul juridic al inculpatului.
-în realitate, activitatea desfăşurată de apărător este un serviciu de necesitate publică pentru
realizarea justiţiei penale şi a apărării sociale, acestea fiind şi elementele ce determină natura
juridică a apărării.Nu trebuie uitat nici rolul deosebit de important al avocatului în procesul
civil,pentru realizarea actului de justiţie.

Prin menirea şi importanţa sa apărarea trebuie considerată o adevărată instutuţie de

interes public de o egală importanţă cu cea a Ministerului Public.

Credem că rolul apărării este tot atât de nobil ca şi cel al acuzării,societatea fiind
deopotivă interesată ca cele două oficii să poată participa la realizarea justiţiei represive ,prin
asigurarea unei egalităţi de drepturi şi garanţii procesuale pentru aceste instituţii,căci numai
printr-o asemenea egalitate se poate ajunge la un act de dreptate judicios efectuat.

Conformându-se Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi Pactului internaţional

privind drepturile civile şi politice, Constituţia din 1965, prin art. 31 alin. 3, a înscris dreptul
de apărare între drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţeanului, în C. pr. pen. românesc
din 1968, fiind recunoscut chiar ca regulă de bază a procesului penal.

După decembrie 1989, prin modificările succesive aduse Codului de procedura

penala, au fost legiferate importante garanţii ale dreptului la apărare, încercându-se astfel
crearea unui cadru juridic adecvat exercitării depline a drepturilor procesuale de către părţile
din procesul penal.

Primul pas în încercarea de a armoniza legislaţia internă cu cea internaţională, a fost

făcut prin adoptarea Constituţiei în anul 1991, în art. 24 statuându-se explicit că dreptul la
apărare este garantat şi în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat
ales sau numit din oficiu.

Modalităţile concrete de eficientizare a dreptului la apărare, recunoscut părţilor în

procesul penal, sunt consacrate în art. 6,171-173 C. pr. pen. şi în alte dispoziţii dispersate în
capitolele ce reglementează diferite instituţii procesuale.

În procesul penal, unde ilicitul penal reprezintă una din cele mai grave încălcări ale
ordinii de drept, este pe deplin justificată preocuparea legiuitorului şi a doctrinei juridice
pentru garantarea şi exercitarea deplină, cu mijloace juridice, a dreptului de apărare.

După cum este cunoscut, infracţiunea are repercusiuni atât în planul răspunderii
penale a autorului, dar şi asupra părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente.
 Dreptul la apărare este unul dintre drepturile fundamentale prevăzue atât în legislația
internă a statelor, cât și în documentele internaționale adoptate de state. În Declarația
Universală a Drepturilor Omului, art. 11 prevede că „Orice persoană acuzată de comiterea
unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăția sa va
fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate
garanțiile necesare apărării sale”.

Apararea este o activitate procesuala de necesitate publica, reflectata atat in drepturile

procesuale ale partilor, cat si in obligatiile organelor judiciare.

Apararea trebuie sa se refere la tot complexul cauzei, atat in fapt, cat si in drept si
trebuie sa se desfasoare prin actele si indeplinita dupa formele procesuale prescrise de lege, ea
neputand fi indeplinita in mod temeinic si in toata amploarea decat de un aparator cu pregatire
juridica, de un avocat.

Realizarea acestei functii este asigurata de avocatura care la noi in tara isi exercita
activitatea si este organizate in baza Legii nr.51/1995, publicata in M.O. nr.116 din 9 iunie
1995 si a statului profesiei de avocat, publicat in M.O nr.237 din 17 octombrie 1995.

Profesia de avocat se exercita numai de membrii barourilor, la alegere, in cabinete

individuale, cabinete asociate sau societati civile profesionale.

In exercitarea profesiei, avocatul este independent si se supune numai legii, statului si

eticii profesionale. Acesta trebuie sa ocroteasca interesele legale ale partii pe care o apara.

Potrivit art.2 alin.3 din Legea nr.51/1995, avocatul are dreptul sa asiste si sa reprezinte
persoanele fizice si juridice in fata tuturor instantelor, autoritatilor si institutiilor, precum si a
altor persoane, care au obligatia sa permita si sa asigure desfasurarea nestingherita a activitatii
avocatului in conditiile legii.

Desi se inscrie printre principalii participanti la rezolvarea cauzei penale si se situeaza

pe pozitia procesuala a parti ale carei interese le sustine, aparatorul nu este parte in proces, ci
el indeplineste functia apararii, functie ce reprezinta o necesitate publica.

Articolul 14 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice prevede

că orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni penale are dreptul, în condiții de
deplină egalitate, să fie prezentă la proces și să se apere ea însăși sau să aibă asistența unui
apărător ales de ea. Dacă nu are apărător, să fie informată despre dreptul de a-l avea și, ori de
câte ori interesul justiției o cere, să i se atribuie un apărător din oficiu, fără plată, dacă ea nu
are mijloace pentru a-l remunera.

Tot o dispoziție similară conține si art. 16 din Convenția pentru apărarea drepturilor și
libertăților fundamentale, conform căruia „(...) orice acuzat are, în special, dreptul să dispună
de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale și să se apere el însuși sau să fie
asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un
apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele
justiției o cer (...) ”.

Articolul 24 din Constituţie prevede că: „(1) Dreptul la apărare este garantat. (2) În tot
cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”.

Declaraţia Universală Drepturilor Omului se referă, în art. 11 alin. (1), la asigurarea

„(…) tuturor garanţiilor necesare apărării” persoanei acuzate de comiterea unui act cu caracter
penal.

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale stabileşte

dreptul oricărei persoane acuzate de o infracţiune de a dispune „de timpul şi de înlesnirile
necesare pregătirii apărării sale” [art. 6 pct. 3 lit. b)], respectiv dreptul acesteia de a se apăra
sau de a fi asistată de un apărător ales şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării
unui apărător, „(…) să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele
justiţiei o cer” [art. 6 pct. 3 lit. c)].

Articolul 48 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede
că „oricărei persoane acuzate îi este garantată respectarea dreptului la apărare”.

Textul constituţional se referă la cele două accepţiuni ale dreptului la apărare,

respectiv: a) dreptul la apărare în sens larg (ca posibilitate a oricărei persoane de a
beneficia de toate garanţiile oferite de lege în cursul unui proces);

b) posibilitatea părţilor din cadrul unui proces de a fi asistate de un apărător calificat,

de un avocat.

Garantarea dreptului la apărare reprezintă o obligaţie ce revine statului, în strânsă

legătură cu alte reguli şi principii incidente şi în materia liberului acces la justiţie, găsindu-şi
reflectarea în drepturi şi garanţii procesuale pentru părţile unui proces. Sunt asemenea
garanţii: obligaţia organelor judiciare de a aduce la cunoştinţa tuturor părţilor drepturile lor
procesuale şi condiţiile în care se pot exercita; obligaţia organelor judiciare de a-l înştiinţa pe
învinuit/ inculpat în cel mai scurt timp despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea
juridică, dreptul de a avea un apărător şi de a nu face nicio declaraţie etc.

Cât priveşte asistenţa judiciară, aceasta este, de regulă, facultativă. În materie

procesual-penală, ea este obligatorie pentru învinuit sau inculpat în 3. Drepturile
inviolabilităţii 235 cazurile expres prevăzute de lege, sub sancţiunea nulităţii absolute a
tuturor actelor procesuale efectuate în absenţa apărătorului, cu obligaţia refacerii lor în
condiţiile legii. Dacă asistenţa judiciară este obligatorie, iar învinuitul sau inculpatul nu are un
apărător, se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu.

Articolul 20 din Constituția României precizează că:

(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi

aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu
celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale
ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările
internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai
favorabile.

Articolul 21 spune că:

(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a
intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen

rezonabil.

(4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite.

Art. 15 din Constituția României (Universalitatea) are următorul conținut: „(1).

Cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi
și au obligațiile prevăzute de acestea. (2). Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii
penale sau contravenționale mai favorabile”.

În alin. (1) este consacrată poziția de egalitate a cetățenilor români în fața legilor.
Bineînțeles că este vorba despre o formulare de principiu deoarece este cunoscut că
cetățenilor români cărora li s-au aplicat pedepse complementare, nu beneficiază de drepturile
din care au fost decăzuți de instanța de judecată penală. Alin. (2) consacră la nivel
constituțional neretroactivitatea legilor. Principiul era deja prevăzut în Codul Civil Român
dar, prin integrarea sa în Constituția României, a căpătat noi valențe fiind un principiu
constituțional. Cu privire la excepțiile de la acest principiu observăm că inițial s-a prevăzut o
excepție referitoare la legea penală mai favorabilă. După revizuirea Constituție României în
cadrul excepției a fost introdusă și legea contravențională mai favorabilă. Astfel s-a dat
eficiență principiului general al aplicării legii penale mai blânde (melior lex) care a fost extins
și la legile cu caracter contravențional.

Art. 16 din Constituție (Egalitatea în drepturi) prevede: „(1). Cetățenii sunt egali în
fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. (2). Nimeni nu este mai
presus de lege. (3). Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în
condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară. Statul român
garantează egalitatea de șanse între femei și bărbați pentru ocuparea acestor funcții și
demnități. (4). În condițiile aderării României la Uniunea Europeană, cetățenii Uniunii care
îndeplinesc cerințele legii organice au dreptul de a alege și de a fi aleși în autoritățile publice
locale”.

Principiul prevăzut în alin. (1) consacră egalitatea tuturor cetățenilor români în fața
legilor și a autorităților publice. Evident, există diferențe între anumite categorii de cetățeni
manifestate în mod obiectiv în societate. Astfel, cetățenii români care au calitatea de
comercianți sunt obligați să declare veniturile obținute; identic, demnitarii și anumite categorii
de funcționari publici au această obligație. Ceilalți cetățeni români nu au această îndatorire.
Alin. (2) al articolului analizat statuează, pe cale de principiu, asupra imposibilității unor
categorii de persoane, demnitari sau funcționari publici de a nu respecta legile statului.
Indiferent de demnitatea sau de funcția publică pe care o deține, cetățeanul român nu poate
beneficia de absolută „imunitate”; el nu poate fi considerat -ab initio - nonresponsabil. Alin.
(3) se circumscrie la persoanele fizice care ocupă demnități sau funcții publice. Acestea
trebuie să posede cetățenia română și să aibă domiciliul în țară.

Art. 16 alin. (3) trebuie privit în antiteză cu dispozițiile art. 54 alin. (2) din Constituția
României care prevede că demnitarii, funcționarii publici și militarii răspund de modul în care
își îndeplinesc atribuțiile de serviciu. Pentru a se putea angaja răspunderea, aceste categorii de
persoane fizice vor depune jurământul cerut de lege. Firesc, demnitățile și funcțiile publice
trebuie să fie ocupate doar de persoanele fizice care au cetățenia română (nu se exclude
bipatridia sau multipatridia). Acestea au obligația de fidelitate față de țară. De asemenea,
trebuie să domicilieze pe teritoriul statului român. Aceasta întrucât cel ce domiciliază în țară
manifestă un atașament puternic față de națiunea română.

În ocuparea funcțiilor și demnităților publice este garantată egalitatea de șanse între bărbați și
femei. Se realizează astfel înscrierea unei garanții de nondiscriminare în raport de sex. Acest
alineat se referă exclusiv la funcțiile și demnitățile publice, adică la funcționarii și demnitarii
încadrați în autoritățile publice care au aptitudinea de a exercita puterea de stat.

Alin. (4) recunoaște cetățenilor aparținând statelor membre ale Uniunii Europene, dreptul de a
alege și de a fi aleși în autoritățile publice locale. Evident, această recunoaștere se realizează
exclusiv în temeiul unei legi organice menită să afirme condițiile necesare de îndeplinit în
prealabil.

Art. 17 din Constituția României se referă la „Cetățenii români în străinătate” și are

următorul conținut: „Cetățenii români se bucură în străinătate de protecția statului român și
trebuie să-și îndeplinească obligațiile cu excepția acelora ce nu sunt compatibile cu absența
lor din țară”. Articolul sus citat consacră îndatorirea statului român de a se preocupa de
situația cetățenilor săi aflați pe teritoriul altor state. Această obligație a statului român are
caracter constituțional. Analiza textului din Constituția României conduce la concluzia, de
altfel logică, că instituția cetățeniei reprezintă liantul dintre stat și individ. La rândul lor,
cetățenii români sunt datori să-și execute obligațiile în raport cu statul român. Există și o
excepție referitoare la acele obligații care nu sunt compatibile cu absența din țară a cetățenilor
români.

În cadrul excepției se încadrează, de exemplu, participarea la înlăturarea efectelor unui

dezastru, a unei calamități naturale sau a unei catastrofe. Cetățenii români aflați pe teritoriul
unui stat străin sunt supuși legilor acelui stat. Ei beneficiază de drepturi și au obligații
prevăzute de legile române, dar totodată au drepturi și obligații rezultate din legislația statului
pe teritoriul căruia se află. Textul se referă exclusiv la obligațiile decurgând din dreptul
pozitiv (obiectiv) român. Dacă s-ar considera altfel, ar fi afectată suveranitatea (supremația)
statului străin pe teritoriul căruia se află cetățeanul român.

În concluzie, conform precizărilor anterioare, dreptul la apărare, pe lângă celelalte

drepturi fundamentale ale omului, are o importanță deosebită pentru cetățenii români.
 BIBLIOGRAFIE

CURPĂN, Vasile, Sorin: Tratat de Drept Constituţional Român. Bacău: Rovimed Publishers,
2011

SAFTA, Marieta: Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. I. Teoria generală a dreptului
constituţional. Drepturi şi libertăţi Ediţia a 4-a, revizuită. București: Editura Hamangiu, 2018

VIERU, Eufemia; VIERU, Dumitru: Drept constituțional și instituții politice. Bucuresti: Pro
Universitaria, 2010

Constituția României din 2003