TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR

Curs 1. Noțiunea de obligație. Clasificarea obligațiilor. Izvoarele obligațiilor.

Clasificarea izvoarelor obligațiilor. Contractul, principalul izvor de obligații. Noțiunea
de contract și clasificarea contractelor.
Noțiunea de obligație. Provine din latina veche, înseamnă a-l lega pe debitor din
pricina neexecutării obligații acestuia. Din stadiul de legătură materială s-a ajuns,
odată cu evoluția dreptului roman, la o legătură abstractă dintre debitor și creditorul
său.
Codul civil definește noțiunea de obligație în art. 1164. Din interpretarea titlului
art. 1164 reiese că s-a urmărit prezentarea noțiunii de obligație prin intermediul
conținutului acesteia, adică a drepturilor și obligațiilor subiectelor de drept. În al doilea
rând, definiția legală subliniază specificul obligației de a fi o legătură de drept. Sub
acest aspect, Codul civil continuă tradiția și influența romană, definind obligația ca
fiind o legătură de drept între creditor și debitor.
Sensurile noțiunii de obligație. Vom utiliza primele două sensuri.
Primul sens al noțiunii de obligație este sensul larg, prin obligație vom înțelege
raportul juridic obligațional.
Vom defini raportul juridic obligațional ca fiind acel raport juridic în conținutul
căruia intră dreptul subiectului activ, denumit creditor de a-i cere subiectului pasiv
denumit debitor să dea, să facă sau să nu facă ceva, sub sancțiunea de a recurge la
forța de constrângere a statului în caz de neexecutare de bunăvoie a obligațiilor.
Din această definiție reiese că raportul juridic obligațional are două laturi, latura
activă, reprezentată de dreptul de creanță al subiectului activ și latura pasivă,
reprezentată de datoria ce-i incumbă subiectului pasiv.
Al doilea sens al noțiunii de obligație este sensul restrâns, prin obligație
înțelegem datorie sau debit, desemnează doar latura pasivă a unui raport juridic
obligațional.
Al treilea sens al noțiunii de obligație desemnează înscrisul constatator al unui
drept de creanță având ca obiect o sumă de bani.
Structura obligației ca raport juridic obligațional.
Întâlnim aici trei elemente: subiectele, conținutul și obiectul.
Subiectele pot fi orice persoană fizică sau juridică. Distingem între subiectul
pasiv, creditorul și subiectul activ, creditorul. Calitatea de subiect poate să aparțină
unei singure persoane, în ipoteza obligaților pure și simple, însă calitatea de subiect
poate să aparțină mai multor persoane fizice sau juridice, cazul obligațiilor complexe
cu pluralitate de subiecte. Pluralitatea de subiecte poate fi activă, când sunt mai mulți
creditori în raportul juridic obligațional, sau pasivă, când mai multe persoane fizice
sau juridice au calitatea de debitor în raportul juridic obligațional.
Conținutul raportului juridic obligațional este format din dreptul de creanță ce
aparține creditorului și care formează latura activă a acestui raport obligațional. Tot în
conținut intră si obligația care incumbă debitorului, aceasta formând latura pasivă a
raportului obligațional.
Obiectul este reprezentat de conduita concretă sau prestația la care este
îndreptățit creditorul și la care este obligat debitorul. Obiectul obligației este prezentat
în art. 1226. Obiectul raportului juridic obligațional (prestația sau conduita debitorului)
nu trebuie confundat cu obiectul actului juridic, izvor al raportului juridic obligațional,
întrucât acesta din urmă are ca obiect o operațiune juridică pe care părțile actului
urmăresc să o încheie (vânzarea-cumpărarea unui bun, schimbul).
Condițiile de validitate ale obiectului obligației.
Obiectul obligației să fie determinat (precizat exact cantitativ sau calitativ) sau
cel puțin determinabil. În cazul în care prestația constă în obligația de a da un bun
individual determinat sau bunuri generice, discutăm despre cerința legală a existenței
bunului, aspect care este reglementat de Codul civil în art. 1229 – 1234.
Obiectul obligației trebuie să fie licit, sub sancțiunea nulității absolute. În
aceeași ipoteză, este de reținut art. 1229, în conformitate cu care numai bunurile care
sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestații contractuale.
Obiectul obligației nu trebuie să existe în mod obligatoriu la momentul nașterii
obligației, această condiție rezultă din interpretarea art. 1227, în conformitate cu care
contractul este valabil chiar dacă la momentul încheierii sale una dintre părți se afla în
imposibilitate de a-și executa obligația, cu excepțiile prevăzute de lege. Acest articol
nu face distincție după cum imposibilitatea de executare ar fi materială sau juridică,
relativă sau absolută, temporară sau permanentă.
În doctrină se subliniază că obligația este nulă numai atunci când intervine o
imposibilitate absolută de executare, nu și în cazul unei imposibilitate relativă
(raportată fix la debitorul în cauză).
În doctrină se precizează, în plus, un al patrulea element în structura obligației,
sancțiunea, care ar fi util în clasificarea obligațiilor în perfecte și imperfecte. În mod
tradițional, doctrina română reține primele 3 elemente, fiind specifice oricărei
obligații, independent de vreo clasificare a acestora.
Clasificarea obligațiilor
 Clasificarea după obiect sau în funcție de obiect. Aceasta presupune trei
subclasificări:
1. obligații de a da, de a face de a nu face
2. obligații de rezultat și de mijloace
3. obligații în natură și monetare.
Obligații de a da, de a face, de a nu face
1. obligația de a da este obligația de a constitui sau a transmite un drept
real, o întâlnim în art. 1483 (obligația de a strămuta proprietatea)
(seminar), art. 1487 (obligația de a constitui o garanție), art. 1488
(obligația de a da o sumă de bani) (controversă, obligație de a face).
Obligația de a da nu are o existență sau o consistență materială, ea se
execută prin însăși manifestarea de voință a părților contractante,
manifestare de voință însoțită, după caz, de o anumită formă ad
validitatem precum și de o formă de publicitate. (Obligația de a da
care se naște în urma unui contract de vânzare a unui bun imobil,
obligația de a da se naște ca urmare a încheierii în formă autentică a
contractului de vânzare cumpărare, iar înscrierea în cartea funciară are
doar efect de opozabilitate. În viitor, obligația de a da se va naște din
momentul înscrierii în cartea funciară, când aceasta va avea rol
constitutiv). (seminar obligația de a da care se naște în urma unui
contract de vânzare a unui bun mobil)
2. obligația de a face implică în sens material a executa o anumită
acțiune (a preda un bun, a efectua o lucrare)
3. obligația de a nu face presupune o inacțiune, presupune ca debitorul să
se abțină de la o acțiune, de la ceva ce ar fi putut face dacă nu și-ar fi
asumat obligația (art. 1903 – obligația de neconcurență în cazul
contractului de societate). Obligația de a nu face este o obligație
specială care nu trebuie confundată cu obligația generală, negativă de
a nu face pe care o întâlnim în materia drepturilor reale.
Interesul clasificării îl constituie regimul juridic diferit în materie de executarea
silită în natură (art. 1528, 1529), punerea în întârziere pentru neexecutarea obligației
operează diferit în funcție de felul obligației (art. 1523 alin. (2). lit. b)), daunele
moratorii (art. 1536), prescripție (art. 2524), proba în cazul neexecutării. (seminar)
Obligațiile de rezultat și obligațiile de mijloace sunt definite de Codul civil în
art. 1481
1. în cazul obligației de rezultat, denumită obligație determinată,
debitorul este ținut să procure creditorului rezultatul promis (obligația
de a transporta bunuri sau persoane). Neatingerea rezultatului urmărit
 înseamnă neexecutarea obligației, care declanșează prezumția relativă
de culpă a debitorului. Obligația asumată în contractul de transport.
2. obligația de mijloace, de prudență sau de diligență, reprezintă obligația
pentru a cărei executare, debitorul este ținut să folosească toate
mijloacele necesare sau specifice pentru atingerea rezultatului promis.
Debitorul nu garantează atingerea rezultatului promis, debitorul
trebuie să depună toată diligența necesară prin mijloacele specifice
pentru a ajunge la rezultatul promis. Obligația medicului de a vindeca
pacientul. Obligația avocatului față de client este de mijloace sau de
rezultat? (seminar)
Criteriile de diferențiere între obligațiile de mijloace și de rezultat sunt
menționate în art. 1481 alin. (3).
1. primul criteriul legal este modul în care obligația este stipulată în
contract. Este vorba de interpretarea clauzelor contractuale referitoare
la obligația în discuție. O obligație de rezultat este consacrată în scris
de părți prin sintagme de genul: „debitorul va face”, „debitorul trebuie
să”. Pentru obligațiile de mijloace, avem formulele: „debitorul va
încerca să”, „debitorul nu garantează că”. Părțile, în baza principiului
libertății contractuale, pot imprima unei obligații general recunoscute
ca fiind de rezultat caracter de obligație de mijloace și invers.
2. al doilea criteriu legal este existența și natura contraprestației (și
celelalte elemente ale contractului). Potrivit acestui criteriu, în cazul în
care, pentru executarea obligației în discuție este prevăzut un preț
considerabil sau o altă contraprestație, se poate considera că respectiva
obligație este de rezultat.
3. al treilea criteriu legal este gradul de risc, dacă gradul de risc e mare,
obligația va fi de mijloace.
4. al patrulea criteriu este influența pe care cealaltă parte sau alte
subiecte de drept asupra executării obligației
Interesul distincției este în dovedirea neexecutării fiecărei obligații în parte (Art.
1547). În cazul obligațiilor de rezultat, neatingerea rezultatului constituie o
neexecutare și se activează prezumția legală relativă de culpă a debitorului, însă
neexecutarea obligației de rezultat depinde de cum obligația de rezultat este pozitivă
sau negativă. În cazul obligației de mijloace, pentru a se activa răspunderea
contractuală a debitorului, pentru creditor nu e suficient să indice că rezultatul nu a
fost atins, creditorul trebuie să probeze (se răstoarnă sarcina probei) că debitorul nu a
depus diligența necesară sau mijlocul specific pentru atingerea rezultatului promis.
Obligații monetare și obligații în natură:
1. obligațiile în natură au ca obiect orice conduită pozitivă sau negativă,
cu excepția prestației de a da o sumă de bani.
 2. obligațiile pecuniare sau monetare se referă strict la obligațiile care
presupun prestația de a da o sumă de bani, indiferent de izvorul acestei
obligații de a da o sumă de bani, fie el contract de împrumut, fapt
juridic licit (îmbogățire fără justă cauză) sau ilicit (răspundere
contractuală sau delictuală).
Interesul distincției se referă la modul special al angajării răspunderii
contractuale a debitorului obligației pecuniare neexecutate la scadență (art. 1535).
Creditorul obligației pecuniare nu trebuie să dovedească prejudiciul, curgerea de drept
a dobânzilor, etc.
Clasificarea obligațiilor după criteriul sancțiunii
1. obligațiile civile perfecte (înzestrate cu acțiune în justiție). Reprezintă
majoritatea obligațiilor civile, și se caracterizează prin faptul că pot fi
aduse la îndeplinire în mod silit, prin forța de constrângere a statului,
în caz de neexecutare de către bunăvoie de către debitor.
2. obligațiile civile imperfecte (naturale). Acestea sunt susceptibile
numai de executare voluntară din partea debitorului, fiind menționate
în art. 1471, denumit plata obligației naturale și art. 2506, efectele
prescripției împlinite. De bunăvoie în acest caz înseamnă la inițiativa
debitorului, nu la inițiativa sau la cererea creditorului. Obligațiile
naturale executate nu pot fi restituite. Obligațiile naturale se subdivid
în:
a. obligații naturale legale, naturale prin esența lor, de exemplu,
art. 2264 privind contractul de joc și pariu.
b. obligații naturale avortate, născute din acte juridice nevalabile
c. obligații naturale degenerate, obligațiile prescrise, născute
valabil, dar își pierd eficacitatea ca efect al prescripției.
Clasificarea obligațiilor după criteriul opozabilității.
1. obligații obișnuite, opozabile numai părților contractante.
2. obligații reale (propter rem), care au o opozabilitate mai largă decât
obligațiile obișnuite, în sensul că, fiind accesorii unui drept real, vor fi
opozabile tuturor titularilor dreptului real față de care aceste obligații
sunt accesorii. Pot fi administrative sau civile.
3. obligațiile opozabile terților (scriptae in rem), obligații care rezultă
dintr-un act juridic, care sunt strâns legate de un bun, astfel încât orice
posesor ulterior al bunului respectiv este ținut să respecte obligația
respectivă deși nu a participat la încheierea actului juridic izvor al
obligației respective. art. 1811. Pentru a se asigura opozabilitatea,
trebuie îndeplinite condițiile de opozabilitate sau publicitate.
 Interesul distincției constă în nașterea de obligații față de subiecte neparticipante
la închierea actului juridic ca izvor al obligației respective.
Clasificarea obligațiilor în funcție de izvoare.
1. obligații extracontractuale, obligații născute din fapte juridice licite
(inclusiv contracte desființate retroactiv) sau ilicite.
2. obligații contractuale, născute din obligații născute din contracte
valabile.
3. obligații necontractuale, născute din lege sau din hotărâri
judecătorești.
Într-un raport juridic de natură contractuală întâlnim trei categorii de obligații
1. obligația legală generală de executare a contractului cu bună-credință
(art. 1170). În caz de neexecutare, de neîndeplinire a acestei obligații
legale, majoritatea doctrinarilor consideră că nu suntem în prezența
unui caz de neexecutare a contractului, cu consecința că nu se vor
aplica remediile contractuale la îndemâna creditorului prevăzute de
lege pentru neexecutarea unei obligații contractuale (executarea silită
în natură, răspunderea contractuală, rezoluțiunea sau rezilierea
contractului respectiv). Remediile contractuale sunt neaplicabile cu o
nuanțare, se poate ajunge la rezoluțiunea contractului pentru
neîndeplinirea obligațiilor cu bună-credință, numai în măsura în care
are un impact major asupra neexecutării obligației contractului,
respectiv un impact major pentru neatingerea scopului în care s-a
contractat. În concluzie, dacă debitorul este culpabil de neîndeplinirea
obligației legale de bună-credință, de regulă atitudinea lui se va
sancționa cu acordarea de daune-interese delictual. Cu referire la
creditor, în cazul în care creditorul se face vinovat de neîndeplinirea
obligației legale de bună-credință, acest aspect se sancționează, de
regulă, prin intermediul instituției abuzului de drept săvârșit de
creditor, deoarece nerespectarea obligației legale de bună-credință de
către debitor se manifestă prin exercitarea contrar bunei-credințe a
unor prerogative contractuale pe care le are creditorul, cum ar fi
prerogativa de a invoca un pact comisoriu, denunțarea contractului,
clauza penală.
2. obligațiile contractuale stipulate de părți, pentru stingerea valabilă a
acestor obligații, legea prevede criteriul diligenței bunului proprietar
(art. 1480).
3. obligații prestabilite prin lege (deduse din principii ca echitatea), sunt
obligații particulare în legătură cu obligația de executare cu bună-
credință, stabilite prin norme imperative sau prin norme supletive (art.
1272, art. 1531).
 Interesul distincției se regăsește în aplicarea remediilor contractuale exclusiv în
cazul neexecutării obligațiilor contractuale.
Izvoarele obligațiilor sunt faptele juridice lato și stricto sensu și actele juridice
Clasificarea legală a izvoarelor. Din art. 1165 reies patru tipuri de izvoare
1. contractul
2. actul juridic unilateral
3. faptul juridic licit
4. faptul juridic ilicit (răspunderea contractuală și delictuală)
Contractul este principalul izvor de obligații.
Definiție: Contractul este acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane
cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.
Fundamentul contractului este susținut de teza sau principiul autonomiei de
voință. Potrivit acestui principiu, voința părților este unica sursă și măsura drepturilor
și obligațiilor contractuale, cu consecința că subiectul de drept nu trebuie să fie supus
altor obligații decât acelora pe care le-a consimțit, iar acestea din urmă trebuie
executate întocmai cum au fost contractate. Înțeles la modul absolut, principiul
autonomiei de voință prezintă dezavantajul că nu ține cont de necesitatea de a
armoniza interesele individuale cu interesele societății. Ca urmare, acestui principiu i-
au fost aduse anumite limitări legale și pe vechiul și pe noul Cod civil. Limitările
aduse sunt reglementarea impreviziunii și reglementarea îndeplinirii cu bună-credință.
Materia contractului e guvernată de două principii
1. principiul libertății contractuale, prevăzut de art. 1169. Părțile sunt
libere să contracteze (aspectul pozitiv al principiului), după cum sunt
libere să nu contracteze (aspectul negativ al principiului), de
asemenea, subiectele sunt libere să aleagă partenerul contractual și, în
principiu să stabilească conținutul contractului. Libertatea
contractuală, astfel înțeleasă, nu e nelimitată sau absolută întrucât
legea prevede 3 limitări ale principiului libertății de a contracta:
a. legile imperative
b. ordinea publică
c. bunele moravuri
2. principiul bunei-credințe are sediul general în art. 14, art. 1170
reprezintă sediul bunei-credințe în negocieri, încheiere și pe timpul
executării, iar art. 1183 este sediul bunei-credințe pentru inițierea,
desfășurarea și ruperea negocierilor. Buna-credință presupune
loialitate, onestitate în exercitarea drepturilor și îndeplinirea
obligațiilor, cu respectarea regulilor impuse de lege sau de practica
socială sau profesională, după caz. Din principiul bunei-credințe au
 fost deduse, pe cale doctrinară și jurisprudențială o serie de obligații
care incumbă partenerilor contractuali, libertate, fidelitate
contractuală, obligația de transparență și informare. În art. 1170, teza
finală prevede că părțile nu pot înlătura în mod expres cerința bunei-
credințe, fiind un aspect care ține de ordinea publică, așadar orice
încercare de a o înlătura se sancționează cu nulitatea absolută. Buna-
credință apare ca o limită a principiului libertății contractuale.

Clasificarea contractului.
Clasificarea contractului după criteriul conținutului:
1. contracte sinalagmatice (bilaterale) prevăzut de art. 1171. Reprezintă
acele contracte care se caracterizează prin reciprocitatea și
interdependența obligațiilor în sensul că fiecare parte are atât calitatea
de creditor cât și calitatea de debitor (vânzare-cumpărare)
2. contracte unilaterale sunt cele care dau naștere la obligații numai în
sarcina uneia dintre părți (donație, depozit). Contractele sinalagmatice
imperfecte, în temeiul vechiului Cod civil erau acele contracte
unilaterale cum e depozitul, cu obligații în sarcina unei singure părți,
însă pe parcurs se mai năștea o obligație în sarcina proprietarului,
obligație ce consta într-o prestație având ca obiect o sumă de bani,
sumă de bani pe care depozitarul i-a cheltuit pentru repararea bunului.
Aveam aici două obligații reciproce dar independente. Codul civil în
art. 1171 teza a II-a a tranșat această situație, prevăzând că un contract
este unilateral, chiar dacă presupune obligații în sarcina ambelor părți.
Interesul clasificării se regăsește în faptul că numai contractele sinalagmatice
produc anumite efecte speciale (excepția de neexecutare, rezoluținea și rezilierea,
riscul în contract) și sub aspect probatoriu.
Clasificarea după criteriul scopului
1. contracte cu titlu oneros, prevăzute de art. 1172 alin. (1) (vânzare-
cumpărare, schimb)
2. contracte cu titlu gratuit, prevăzute de art. 1172 alin. (2) (donație,
mandat gratuit, comodat) Există contracte cu titlu gratuit prin esența
lor (donația) sau prin natura lor (mandat gratuit)
Interesul clasificării se regăsește în faptul că contractele cu titlu gratuit au
condiții mai severe de formă, sunt intuitu personae, iar obligațiile părților sunt
reglementate mai sever în cazul contractelor cu titlu oneros în lumina obligației de
garanție.
 Contractele cu titlu oneros se împart, conform art. 1173, în:
1. contracte comutative, sunt acele contracte în care existența și
întinderea prestațiilor sunt certe și pot fi cuantificate din momentul
încheierii contractului, ele nedepinzând de hazard (vânzare-cumpărare,
schimb).
2. contracte aleatorii, sunt acele contracte în care existența și întinderea
prestațiilor depind sau depinde de un eveniment incert sau aleatoriu
sau de hazard (asigurare, renta viageră, joc și prinsoare).
Interesul distincției se regăsește în aplicarea leziunii numai în cazul contractelor
comutative. Impreviziunea se aplică cu precădere în contractele comutative, însă nu e
exclus să fie aplicată și în contracte aleatorii.
Contractele cu titlu gratuit se împart în:
1. acte dezinteresate, sunt acele contracte cu titlu gratuit prin care se
urmărește a procura un beneficiu debitorului fără a se micșora
patrimoniul creditorului (mandat gratuit, comodat)
2. liberalitățile, sunt acele contracte care, în scopul procurării unui
beneficiu celeilalte părți se micșorează patrimoniul celui care a făcut
acest act (donație)
Interesul distincției îl găsim în condițiile de formă, și în materie succesorală,
rezerva succesorală, reducțiunea liberalităților excesive.
Clasificarea după criteriul formei
1. contracte consensuale reprezintă regula în materie, prevăzute de art.
1178. Sunt acele contracte care se formează în mod valabil prin simpla
înțelegere de voință a părților, fără a avea o altă formalitate pentru
încheierea valabilă (mandat, transport).
2. contractele solemne sunt cele care, pentru încheierea lor valabilă,
presupun, pe lângă acordul de voință, respectarea unei forme solemne.
De regulă, solemnitatea reiese din forma autentică notarială (donație),
însă poate reieși și dintr-un înscris sub semnătură privată (ipoteca
mobiliară).
3. contractele reale sunt cele care, pentru încheierea lor valbilă,
presupun, pe lângă acordul de voință, tradițiunea, adică predarea
bunului (depozit, gaj). Remiterea bunului are natura juridică a unei
condiții de validitate a contractului. La contractul de vânzare-
cumpărare, tradițiunea are natura de efect al obligației.
Interesul distincției se află în respectarea condițiilor de validitate pentru
încheiere.
Criteriul libertății părților de a negocia
 1. contracte negociate reprezintă regula în materie, conform art. 1182.
Contractul se încheie prin negociere
2. contractele de adeziune, prevăzute în art. 1175, contract în care
clauzele sunt impuse în parte sau în totalitate de o parte, cealaltă parte
neavând decât să le accepte ca atare (furnizare de energie electrică)
(contractul de credit e de adeziune?)
3. contractele obligatorii sunt acele contracte impuse de lege a se încheia.
(asigurare obligatorie de răspundere civilă în cazul autovehiculelor,
RCA). A nu se confunda cu efectele obligatorii ale contractului
Interesul distincției se referă la reglementarea și aplicabilitatea clauzelor
standard precum și a clauzelor neuzuale, în materia contractelor de adeziune.
Clauzele standard, prevăzute de art. 1202 sunt clauzele care nu sunt negociate
de către părți și sunt stabilite în prealabil de către una dintre părți pentru a fi utilizate
în mod general și repetat. Există o prezumție de clauze standard în cazul
profesioniștilor care încheie în mod regulat un fel de contract. Astfel de clauze le
reprezintă clauzele privind pactul comisoriu sau forța majoră.
Clauzele neuzuale sunt acele clauze standard care sunt reglementate în mod
expres în cadrul art. 1203 din Codul civil. Prin stipularea clauzelor neuzuale se creează
un dezechilibru în prestațiile părților, din acest motiv cealaltă parte trebuie să accepte
în mod expres, în scris clauza. Nu este suficientă doar semnarea contractului, nici dacă
semnătura este pusă lângă clauză, ci este necesară încheierea unui act adițional din
care să reiasă acceptarea clauzei neuzuale. Clauzele neuzuale pot privi denunțarea
unilaterală, limitări a dreptului de a opune excepții, legea aplicabilă sau decăderi
Un alt interes al distincției îl constituire aplicarea legislației protecției
consumatorului în cazul în care una dintre părți la contractul de adeziune are calitatea
de consumator.
Clasificarea contractelor conform criteriului raportului dintre contracte
1. contract-cadru și contract în executarea contractului cadru. Contractul-
cadru este contractul de distribuție, spre exemplu, care este urmat de
mai multe contracte de vânzare-cumpărare. Printr-un contract-cadru,
părțile stabilesc în linii mari relațiile contractuale desfășurate în viitor
și pregătesc încheierea ulterioară a mai multor contracte prin care se
ține seama de contractul-cadru. De regulă, contractele în executare
sunt contracte autonome, având o legătură mai mult cauzală decât de
contracte accesorii. Importanța clasificării o reprezintă aplicarea
regulii accesorium sequitur principale.
2. contracte principale și accesorii. Contractele principale nu depind de
alte contracte în privința încheierii, executării sau stingere. Contractele
 accesorii sunt cele care depind de alte contracte, garanții. Importanța
clasificării o reprezintă tot aplicarea accesorium sequitur principale.
Clasificarea după modul de executare
1. contracte cu executare imediată (uno ictu) (vânzare-cumpărare,
donație)
2. contracte cu executare succesivă sunt contractele care presupun
exectuarea în timp a prestației caracteristice contractului respectiv.
(rentă viageră, locațiune, antrepriză)
Interesul distincției se află în sancțiunea în caz de neexecutarea, pentru cele uno
ictu avem rezoluțiunea, pentru cele cu executare succesivă avem rezilierea.

Clasificarea după nominalizarea în legea civilă

1. contractele numite, nominalizate ca atare în legislație, din perspectiva
regimului juridic aplicabil, reprezintă regula în materie (vânzare-
cumpărare, schimb, donație).
2. contractele nenumite sunt acele contracte care nu sunt reglementate în
mod expres de legislație din perspectiva regimului juridic aplicabil.
Dacă în mod punctual este amintit un contract, fără să fie reglementat,
nu avem contract numit (asistență, contractele mixte).
Interesul distincției rezidă în regimul legal aplicabil. Astfel, pentru contractele
numite se aplică în principal normele legale speciale din materia fiecărui contract
numit în parte, în completare cu normele generale, anume dreptul comun al
contractelor. În situația contractelor nenumite, pentru a se contura regimul aplicabil se
aplică, în principal, dreptul comun în materia contractului, în completare cu regulile
speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult. Asemănarea dintre
un contract nenumit și un contract numit se analizează în funcție de prestația
caracteristică, principală a celor două contracte în comparație.
Curs 2. Încheierea contractului.
Există trei mecanisme de încheiere a contractului:
1. prin negociere
2. prin mecanismul ofertei și al acceptării
3. prin promisiunea de a contracta și pactul de opțiune (preferință)
Încheierea contractului prin negociere.
Negocierile sunt discuții purtate între părți în vederea încheierii unui contract
 Negocierile se clasifică în funcție de criteriul temporal, în funcție de care
distingem:
1. negocieri precontractuale menționate de art. 1182 alin. (2)
2. negocieri postcontractuale
Este suficient ca părțile să se înțeleagă cu privire la elementele esențiale ale
contractului, putând să lase alte elemente să fie negociate ulterior sau de către instanță.
Primul rezultat posibil este eșecul negocierilor. Obligația de negociere fiind o
obligație de mijloace, părțile nu sunt obligate să încheie contractul. Al doilea rezultat
posibil este încheierea contractului cu determinarea completă a conținutului acestuia.
Se poate încheia contractul și cu determinarea incompletă a conținutului contractului,
urmând negocierile postcontractuale, în scopul convenirii asupra elementelor
secundare. Interesează, așadar, definirea elementelor esențiale și a elementelor
secundare din conținutul unui contract.
Conform art. 1185, un element poate face obiectul insistențelor unei părți, iar
contractul nu se va considera încheiat decât atunci când se va ajunge la un acord cu
privire la respectivul element. Art. 1185 se referă la elemente esențiale subiective, care
sunt elemente secundare, potrivit naturii unui contract, sau elemente secundare
obiective, dar care devin esențiale prin acordul părților. Elementele esențiale obiective
sunt acele elemente care au legătură cu elementul contractului, în lipsa cărora nu se
poate ști ce fel de contract s-a încheiat și, pentru acceptarea cărora nu este necesar ca o
parte să insiste. De exemplu, existența prețului este un element esențial obiectiv în
contractul de vânzare-cumpărare.
În faza postcontractuală, părțile determină elemente secundare sau lasă la
determinarea unui terț, respectiv la aprecierea instanței determinarea respectivelor
elemente secundare.
Al doilea criteriu de clasificare a negocierilor este modul de organizare, unde
deosebim între:
1. negocieri libere
2. negocieri organizate convențional de către părți.
Această clasificare rezultă din art. 1279 alin. (4), conform căruia nu constituie
promisiune de a contracta convenția prin care părțile se obligă să negocieze în vederea
încheierii sau modificării unui contract. În ipoteza nerespectării clauzelor din
convenția de negociere, se va angaja răspunderea contractuală a părții culpabile.
Două principii guvernează etapa negocierilor:
1. principiul libertății contractuale, care se manifestă pentru ipoteza
negocierilor organizate convențional, prin posibilitatea părților de a
stipula regulile și condițiile de desfășurare a discuțiilor în vederea
 încheierii contractului. Pentru ipoteza negocierilor libere, principiul
libertății contractuale este reglementat în art. 1183 alin. (1), în sensul
că părțile au libertatea inițierii, desfășurării și ruperii negocierilor.
Această libertate nu e însă absolută sau nelimitată, fiind limitată prin
principiul bunei-credințe în faza încheierii contractului, prin alin. (2) și
(4).
2. principiul bunei-credințe este reglementat de legiuitor prin prisma
obligației legale de bună-credință pe care trebuie să le respecte părțile
în faza încheierii contractului
Obligațiile părților în etapa precontractuală.
1. obligația de bună-credință, reglementată de art. 1183 alin. (2) și (4).
Conform alin. (2), partea care se angajează într-o negociere este
obligată să respecte exigențele bunei-credințe. Legiuitorul nu definește
obligația legală de bună-credință, însă în alin. (3) oferă un exemplu de
comportament contrar bunei-credințe, anume conduita părții de a iniția
sau de a continua negocierile fără intenția de a încheia contractul. Alte
exemple de rea-credință sunt ruperea intempestivă a negocierilor,
menținerea partenerului într-o stare de incertitudine prelungită sau
inițierea negocierilor cu scopul de a obține informații de la cealaltă
parte. În cazul nerespectării obligației de bună-credință se va antrena
răspunderea delictuală a părții culpabile. Sunt precizate elemente de
determinare a reparării prejudiciului cauzat celeilalte părți prin
nerespectarea obligației de bună-credință, Codul civil spune că se va
ține seama de cheltuielile ocazionate de negociere (onorarii ale
avocaților, cheltuieli de transport, cazare). Se va ține seama, de
asemenea, de renunțarea de cealaltă parte la alte oferte primite. De
asemenea, se poate repara și prejudiciul nepatrimonial (numelui sau
reputației unei persoane fizice sau juridice din cauza eșecului la
negocieri). De remarcat este că obligația de bună-credință are un
conținut neprecizat în art. 1183, acest conținut al obligației se poate
concretiza, de la caz la caz, fie printr-o conduită pozitivă, fie printr-o
conduită negativă sau printr-o inacțiune a părților participante la
negociere. Drept consecință a caracterului vag a conținutului acestei
obligații, doctrina și jurisprudența au dedus pe calea interpretării o
serie de obligații concrete care decurg din obligația de bună-credință:
a. obligația de fidelitate
b. obligația de loialitate
c. obligația de informare
d. obligația de transparență
Dacă obligația de bună-credință este dezvoltată într-o condiție de
negociere, se va antrena răspunderea contractuală a părții culpabile.
 Obligația de bună-credință este reglementată printr-o normă cu
caracter de ordine publică, cu consecința că părțile nu pot renunța la
exigențele bunei-credințe.
2. obligația de confidențialitate, reglementată în art. 1184. Aceasta este o
obligație negativă, de rezultat care, spre deosebire de obligația de
bună-credință, are un conținut bine precizat. Debitorul este ținut să nu
divulge și să nu folosească în interes propriu o informație
confidențială ce i-a fost comunicată în timpul negocierilor.
Respectarea obligației de confidențialitate are drept premisă stabilirea
caracterului confidențial al unei informații precum și comunicarea
acestei infromații confidențiale către partenerul de negocieri.
Determinarea caracterului confidențial al unei informații se poate
realiza în două feluri:
a. cel care comunică informația declară în mod expres că e
confidențială
b. dobânditorul informației putea și trebuia, în mod rezonabil, în
funcție de împrejurări, să cunoască sau să-și dea seama că
respectiva informație are caracter confidențial (în funcție de
istoricul relațiilor dintre părți, context)
Aplicarea art. 1184 nu presupune existența unui contract sau a unei
convenții de negociere, cu consecința angajării răspunderii delictuale a
părții culpabile (cu titlu general, dacă o informație confidențială este
divulgată într-un alt context decât încheierea contractului, se poate
angaja răspunderea delictuală, în temeiul art. 1359, sediul general al
răspunderii civile delictuale.) În ipoteza în care există o convenție de
negociere cu o clauză de confidențialitate, nerespectarea clauzei va
antrena răspunderea contractuală. Prin comparație cu reglementarea
obligației legale de bună-credință, norma nu este de ordine publică,
astfel, părțile pot permite utilizarea informațiilor rezultate din
negociere.
3. obligația de informare, care poate fi de trei feluri
a. obligație de informare general legală dedusă pe cale de
interpretare din două texte legale:
i. art. 1183 pentru ipoteza culpei
ii. art. 1214 alin. (1) teza a II-a reglementând dolul prin
reticență, în ipoteza intenției sau a culpei grave.
b. obligație de informare contractuală, ce poate fi asumată
unilateral sau reciproc în cazul unei convenții de negociere.
c. obligații de informare special legale, spre exemplu Codul
consumatorului prevede obligația producătorului de a-i informa
pe consumatori în legătură cu serviciile contractate.
 Obligația de informare este o obligație pozitivă, de rezultat, referitoare
la împrejurări cunoscute de debitorul obligației, dar și la împrejurări
pe care debitorul ar fi trebuit să le cunoască în virtutea calităților sale
sau în virtutea împrejurărilor (beneficiarul unui viitor contract de
antrepriză pentru repararea unui imobil ar trebui să știe tipul de
material din care e edificată construcția, mai ales dacă s-a lovit de
acest lucru în trecut, lucru care trebuie comunicat constructorului, în
special acest aspect era greu de stabilit chiar și de un constructor).
Sancțiunea nerespectării poate consta în nulitatea contractului în
ipoteza dolului prin reticență (nulitatea e o soluție opțională, întrucât
se poate renunța la nulitate și să procedeze la încheierea contractului
cu acordarea de despăgubiri cauzate de dolul prin reticență), în
răspunderea civilă cu repararea prejudiciului, se pot activa garanțiile
pentru viciile lucrului sau răspunderea contractuală pentru obligația
contractuală de informare.
4. obligația de a se informa cu ocazia încheierii unui contract, aceasta se
poate înfățișa sub două aspecte:
a. în scopul de a-l informa pe partenerul de negociere, atunci când
acesta din urmă se află în imposibilitate sau onerozitate
excesivă sau într-o dificultate majoră de a se informa singur
(art. 1183)
b. în scop sau în interes propriu, pentru a nu fi în prezența erorii
nescuzabile, sediul fiind art. 1208.
5. obligația de a se informa într-o sarcină prea oneroasă, în sensul că nu
se poate angaja o parte să exercite cheltuieli prea oneroase pentru
aflarea de informații. Nu există obligația de a se informa în
următoarele două cazuri:
a. în cazul imposibilității de a se informa, aici fiind asimilată și
dificultatea sau onerozitatea excesivă
b. în cazul încrederii legitime în informațiile furnizate de
cocontractant, în funcție și de experiența și de calitatea părților
implicate, eventual și un istoric al relațiilor dintre ele.
Încheierea contractului prin mecanismul ofertei și al acceptării.
Oferta de a contracta sau policitațiunea este reglementată în art. 1187 – 1195.
Aceasta reprezintă actul juridic unilateral ce conține intenția emitentului de a contracta
și care cuprinde elementele esențiale ale contractului. Oferta este exprimabilă în
următoarele moduri:
1. în mod expres, în scris, verbal sau prin anumite acțiuni materiale
(expunerea mărfurilor în vitrină)
2. în mod tacit, (rămânerea chiriașului în imobil, motiv pentru tacita
relocațiune)
 Condițiile ofertei:
1. oferta trebuie să fie validă, să îndeplinească condițiile de fond ale
consimțământului deoarece, potrivit art. 1325, dispozițiile în materia
contractelor se aplică și pentru actele unilaterale
2. oferta trebuie să fie precisă sau completă sub aspectul elementelor
esențiale ale contractului propus a se încheia, conform art. 1188 alin.
(1). O propunere constituie ofertă dacă conține elemente suficiente
pentru încheierea contractului (elemente esențiale obiective sau
subiective). În cazul lipsei unuia dintre elementele esențiale, nu vom fi
în prezența ofertei, ci în prezența unui act de negociere
precontractuală, invitație sau intenție de a negocia.
3. oferta trebuie să fie fermă, adică să exprime o propunere neîndoielnică
de a contracta, această cerință este exprimată în alin. (1) de la art.
1188. Condiția nu va fi îndeplinită și vom fi în cazul unei solicitări de
oferă sau unei intenții de a negocia dacă emitentul condiționează
încheierea contractului de un alt eveniment ce urmează a apărea
ulterior
4. oferta trebuie să fie, confrom art. 1189 alin. (1), adresată unui
destinatar determinat. Propunerea adresată unor persoane
nedeterminate, nu valorează ofertă, ci, după împrejurări, intenție de
negocieri sau solicitare de ofertă. Astfel, legea prezumă că, în cazul
propunerii unei oferte unei persoane nedeterminate, nu suntem în
prezența unei oferte, deoarece cel care propune nu are intenția de a
contracta. Se poate răsturna respectiva prezumție dacă acest lucru
decurge din lege, uzanțe sau împrejurări
Forța juridică a ofertei. Oferta are forță juridică diferită în funcție de caracterul
revocabil sau nu al ofertei.
1. oferta irevocabilă este reglementată în art. 1191 alin. (1), respectiva
normă prevăzând două cazuri:
a. oferta este irevocabilă dacă autorii ei se obligă să o mențină un
anumit termen, simpla menținere a unui termen nu conduce
neapărat la o oferă irevocabilă, este necesar de a se stabili
intenția de a menține oferta în respectivul termen
b. oferta este irevocabilă când poate fi considerată astfel în cazul
în care reiese astfel din caracterul ofertei, împrejurări, în temeiul
acordului, uzanței.
Termenul de acceptare sau termenul de validitate al ofertei curge, în
conformitate cu art. 1192, din momentul în care oferta ajunge la
destinatar, însă pentru calculul exact al perioadei ofertei trebuie luat în
calcul și perioada necesară sosirii unei eventuale acceptări, și perioada
necesară acceptării. Declarația de revocare a unei oferte irevocabile nu
 produce niciun efect, deci nu se pune problema răspunderii pentru
revocarea unei oferte irevocabile, deoarece nu se poate revoca sau este
lipsită de efecte juridice. Contractul se consideră încheiat prin
eventuala acceptare a ofertei, iar o eventuală rea-credință a
ofertantului va interveni în legătură cu obligațiile ulterioare, spre
exemplu cazul excepției de neexecutare, răspunderea fiind
contractuală.
2. oferta revocabilă este orice ofertă care nu îndeplinește condițiile
enunțate anterior, care nu prezintă un termen de acceptare și care este
adresată unei persoane care nu este prezentă. Oferta revocabilă trebuie
menținută un termen rezonabil pentru ca destinatarul să o primească,
să o analizeze și să expedieze acceptarea. Revocarea este posibilă și va
împiedica încheierea contractului în condițiile art. 1193 alin. (3),
anume dacă revocarea ajunge la destinatar înainte ca revocantul să
primească acceptarea. Revocarea trebuie să parvină unui act sau fapt
începător de executare a contractului deoarece, conform art. 1186,
contractul se consideră încheiat dacă se execută un act sau fapt
începător de executare a contractului ce urmează a se încheia. Așadar,
există dreptul de a revoca acest tip de ofertă, însă acest drept nu se
poate exercita în mod nerezonabil, cu rea-credință sau cu intenția de a
prejudicia alte persoane. În caz contrar se va angaja răspunderea
delictuală a ofertantului revocant, acesta răspunzând pentru prejudiciul
cauzat pentru revocarea înaintea împlinirii termenului rezonabil.
Ofertantul poate fi obligat să repare prejudicii cum ar fi prejudiciul
suferit de destinatar pentru demesurile făcute în scopul acceptării
contractul. Pe vechea reglementare se considera, pe baza principiului
reparării integrale a prejudiciului, că o formă de reparare poate consta
în pronunțarea unei hotărâri în loc de contract, mai ales când
destinatarul a făcut fapte începătoare de executare. Această soluție este
discutabilă în prezent, deoarece art. 1193 alin. (3) vorbește de
repararea prejudiciului.
Oferta poate înceta prin ajungerea la termen fără a fi acceptată, prin revocare,
prin retragere sau caducitate. Retragerea ofertei este reglementată în art. 1199, oferta
poate fi retrasă dacă retragerea ajunge la destinatar concomitent cu oferta. Sunt
reglementate expres cazurile în care oferta devine caducă, anume dacă acceptarea nu
ajunge la destinatar în termenul stabilit sau în termen rezonabil, dacă destinatarul o
refuză, după cum și moartea destinatarului atrage caducitatea ofertei irevocabile, însă
doar când împrejurările impun această soluție.
Forma ofertei, avem în vedere art. 1187, atât oferta cât și acceptarea trebuie
emise în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului.
 Acceptarea ofertei este reglementată în art. 1196 alin. (1), ea poate fi definită ca
acea manifestare unilaterală de voință în sensul acceptării contractului
Ca forme de exprimare, acceptarea poate fi
1. expresă
2. tacită, conform art. 1196 alin. (2), doar când legea sau părțile o prevăd
Condițiile de fond ale acceptării
1. acceptarea trebuie să fie neîndoielnică
2. acceptarea trebuie să ajungă la timp la ofertant, însă art. 1198 acordă
efect juridic acceptării tardive.
3. acceptarea trebuie să concorde cu oferta, conform art. 1197. Dacă
răspunsul destinatarului conține completări, modificări sau condiții, nu
suntem în prezența unei acceptări, ci în prezența unei contraoferte.
4. în cazul ofertei adresate unui destinatar determinat, acceptarea trebuie
să emane de la respectivul destinatar.

Condițiile de formă ale acceptării:

1. trebuie să fie în forma prevăzută de lege
2. condiționează valabilitatea acceptării de o formă anume cerută de
ofertant.
Momentul și locul încheierii contractului
Este prevăzut în art. 1186 alin. (1), anume contractul se încheie în momentul și
locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ea din
motive care nu îi sunt imputabile, acesta fiind sistemul recepției acceptării. Prin
comparație, pe veche lege, se aplica principiul informării destinatarului.
Conform alin. (2) al art. 1186, contractul se consideră încheiat în momentul în
care destinatarul ofertei săvârșește un act sau fapt începător de executare al
contractului, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor, al uzanțelor sau potrivit naturii
afacerii, acceptarea se poate face în acest mod.
Conform art. 1200, oferta, acceptarea și revocarea produc efecte numai din
momentul în care ajung la destinatar.
Locul încheierii contractului e important pentru că astfel se stabilește
competența teritorială a instanței. În materia dreptului internațional privat, dacă
contractul are un element de extraneitate, locul prezintă importanță pentru a determina
legea aplicabilă încheierii contractului.
Promisiunea de a contracta.
 Este reglementată în art. 1279, fiind cunoscută și sub denumirea de precontract,
antecontract, contract provizoriu. Ca natură juridică, promisiunea de a contracta
reprezintă actul prin care părțile, sau numai una dintre ele, se obligă reciproc sau
separat să încheie în viitor un contract ale cărui elemente esențiale sunt stabilite în
prezent.
Părțile sunt promitentul și beneficiarul. La promisiunea unilaterală, o parte e
beneficiar, iar cealaltă promitent, iar la cea sinalagmatică, amândouă părțile au ambele
calități.
Conținutul promisiunii este reprezentat de clauzele esențiale ale viitorului
contract și termenul de încheiere a contractului. Efectul juridic principal care se naște
din încheierea contractului este obligația de a încheia contractul, obligație de a face, de
rezultat. La promisiunea unilaterală, obligația incumbă doar unei părți, promitentul se
obligă să încheie contractul, iar beneficiarul are un drept potestativ de a încheia sau nu
contractul în termen (promisiune unilaterală cu titlu gratuit). Dacă beneficiarul își
asumă obligația de a-și asuma o prestație, vom fi în ipoteza unei promisiuni unilaterale
cu titlu oneros, dar care are caracter sinalagmatic, care nu se aplică cu privire la
prestația caracteristică, apreciindu-se în funcție de alte elemente ale contractului. La
promisiunea sinalagmatică de a contracta, ambele părți sunt beneficiar și promitent,
deci ambele au obligația de a face, de a încheia contractul, nu mai avem drept
potestativ.
Modurile de executare silită a promisiunii de a contracta. În caz de nerespectare
a obligației de a face, consultăm art. 1279. În alin. (1) se precizează că partea culpabilă
poate fi obligată să plătească despăgubiri celeilalte părți, astfel se va angaja
răspunderea contractuală. În alin. (2) se precizează un mod special de executare silită,
atipică, în natură, a obligației de a face, ce constă în pronunțarea unei hotărâri
judecătorești care să țină loc de contract. Conform alin. (3), se va ajunge la acest mod
de executare silită pentru contractele cu executare uno ictu. Dacă beneficiarul și-a
executat la rândul lui toate obligațiile din promisiune, și dacă toate condițiile legii cu
privire la validitatea contractului sunt îndeplinite în cadrul promisiunii, instanța va
putea pronunța o hotărâre care să țină loc de contract. În practica și doctrina judiciară,
s-a discutat necesitatea formei autentice pentru a pronunța o hotărâre care să țină loc
de contract însă ÎCCJ a precizat recent, într-un recurs în interesul legii, că, în
interpretarea și aplicarea art. 1279 alin. (3) și art. 1669 alin. (3) nu este necesară forma
autentică la încheiere pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract.
Pactul de opțiune este reglementat în art. 1278 și reprezintă o promisiune
unilaterală specială, promisiune prin care benficiarul primește angajamentul unilateral
al promitentului de a încheia contractul, fără ca beneficiarul să se oblige la rândul său.
Acest mecanism este împrumutat din dreptul francez, unde este singurul mod de
promisiune de a contracta.
 Art. 1278 alin. (1) prezintă pactul de opțiune prin trimitere la noțiunea ofertei
irevocabile cu care prezintă asemănare în privința efectului unilateral și irevocabil al
declarației de voință al promitentului de a încheia contractul. A se observa diferența
între pactul de opțiune și oferta irevocabilă. (!)
Deosebirea între pactul de opțiune și promisiunea de a contracta constă în
existența declarației irevocabile a promitentului de a încheia contractului, dar nu în
sensul nașterii unei obligații de a face în sarcina promitentului, acesta nemaiavând
nicio obligație de îndeplinit pentru a încheia contractul. Contractul se va încheia dacă
beneficiarul își va manifesta dreptul potestativ în sens pozitiv, în termenul prevăzut de
părți sau într-un termen rezonabil.
Pactul de opțiune trebuie să conțină toate elementele esențiale ale contractului
precum și elementele specifice pactului, anume termenul de exercitare, acceptarea
termenului de către beneficiar, momentul intrării în vigoare a contractului.
Încheierea contractului se va face prin emiterea unei declarații de acceptare de
către beneficiar, care trebuie să aibă forma prevăzută de lege. Prin acest mod
contractul se încheie în două etape, emiterea pactului de opțiune și emiterea declarației
de acceptare. Acest mecanism exclude o eventuală rea-credință a promitentului în
momentul încheierii contractului. O eventuală rea-credință a promitentului care ar
interveni după momentul acceptării de către beneficiar se poate manifesta exclusiv pe
planul executării contractului, caz în care se pune problema răspunderii sale
contractuale.
Juridice.ro încurcate sunt căile de încheiere a contractelor articol.
Curs 3. Interpretarea contractelor. Efectele contractului.
Reglementată în art. 1266 unde avem o ierarhizare a regulilor, o ordine.
Discutăm mai mult la seminar.
Efectele contractului. Vom face distincția între efectele contractelor și efectele
obligațiilor, vom discuta principiul forței obligatorii, cu accent pe excepții de la acest
principiu, în special impreviziunea, vom discuta și principiul relativității domeniul său
de aplicare și excepțiile sale și principiul opozabilității și simulația.
Potrivit concepției tradiționaliste, efectele contractului constă în nașterea,
modificarea sau stingerea de drepturi și obligații civile. Efectele contractului nu se
confundă cu efectele obligațiilor, acestea constă în dreptul creditorului de a urmări și
de a obține de la debitor executarea întocmai a obligației, precum și dreptul de a obține
despăgubiri sau alte remedii contractuale în caz de neexecutare.
Efectele contractului se clasifică în
1. efectele generale, comune tuturor contractelor guvernate de
următoarele principii: obligativitatea, relativitatea și opozabilitatea
 2. efectele specifice contractelor sinalagmantice, excepția de
neexecutare, rezoluțiunea și riscul contractului.
Efectele generale și principiile care guvernează aceste efecte.
Principiul forței obligatorii.
Art. 1270 reia formularea din art. 969 de pe vechiul Cod civil, și pune semnul
egalității între forța contractului și forța legii, însă, pentru a se produce efectul
obligatoriu al contractului trebuie îndeplinită cerința încheierii valabile a contractului.
Fundamentul contractului și a teoriei generale a contractului se regăsește, în
opinia majorității doctrinei, în autonomia de voință, împreună cu imperativul moral al
respectării cuvântului dat, și, ca noi teze, utilitatea și justiția contractuală, solidaritatea,
considerente de ordin economic-social, acestea tinzând să fundamenteze și teoria
contractului și principiul obligativității contractului. Aceste noi teze au apărut din
necesitatea de a stabili domeniul de aplicare, întinderea principiului forței obligatorii,
ele reprezentând totodată și o atenuare a caracterului absolut, intangibil al
obligativității contractului.
Alin. (2) al art. 1270 menționează, în prima teză regula simetriei în materia
contractului, în sensul că un contract se modifică, respectiv se stinge prin același mod
prin care s-a format, adică prin acordul părților, principiul irevocabilității fiind o
consecință a principiului forței obligatorii, deși unii autori îl consideră principiu
separat. Cea de-a doua teză a articolului introduce ideea de excepție de la principiul
forței obligatorii (cauzele autorizate de lege), fiind astfel o excepție de la
obligativitate, anume situațiile în care un contract produce alte efecte decât cele
prevăzute și menționate expres de către părți.
Excepții de la principiul forței obligatorii:
1. încheierea unor contracte înainte de termenul fixat, prin moartea unei
părți (mandat, art. 2030) sau din cauza dispariția obiectului material al
contractului (comodat, art. 2156)
2. prelungirea efectelor unor contracte de închiriere, prin efectul unei legi
speciale, cu scopul de a proteja chiriașii (Legea nr. 17/1994, Legea nr.
112/1995, în legătură cu imobilele naționalizate, numită și prorogarea
legală)
3. suspendarea sau încetarea efectelor unui contract din cauza apariției
unei situații sau unui caz de forță majoră (art. 1557)
4. denunțarea unilaterală în cazul contractelor pe durată nedeterminată,
expres menționată în art. 1277, legea instituind dreptul oricărei dintre
părți de a denunța unilateral contractul, în condițiile respectivului
articol (seminar). Prin comparație, art 1276, în ipoteza contractelor cu
durată determinată, nu reprezintă o excepție de la obligativitate,
întrucât articolul reglementează posibilitatea inserării unei clauze prin
 care se uneia dintre părți sau ambelor, în anumite condiții li se acordă
posibilitatea de a denunța unilateral contractul (art. 1276 -1277
seminar). Denunțarea unilaterală este legală și o excepție în ipoteza
art. 1277 și convențională, și nu reprezintă o excepție în ipoteza art.
1276 aici fiind incidentă aplicarea principiului libertății contractuale.
5. impreviziunea, care este reglementată în art. 1271. Noul Cod civil
reglementează în premieră impreviziunea, chiar dacă era admisă de o
parte a doctrinei și jurisprudenței pe vechea reglementare, printr-o
intrepretare a art. 970 referitor la echitate și bună-credință. Acest
articol are sursa de inspirație în art. 6:111 din dintr-un proiect
european numit Principiile Dreptului European al Contractelor, fiind
reglementată recent și în dreptul francez în art. 1895 din codul civil
francez (modificat prin ordonanță în octombrie 2016), având aceeași
sursă de inspirație.
Înainte de a discuta regimul impreviziunii, vom discuta situația contractelor de
credit (încheiate anterior anului 2011) în franci elvețieni pentru achiziționarea unor
imobile cu destinația de locuințe. Ca urmare a fluctuațiilor valutei, a creșterii valorii s-
a creat o disproporție evidentă între valoarea creditului contractat inițial și valoarea
ratelor ce trebuiau plătite de clienți.
Din cauza unei practici judecătorești neunitare, această problemă s-a încercat a
fi rezolvată prin Legea nr. 77/2016 privind darea în plată, care prevede un mecanism
special de dare în plată, cu caracter unilateral, prin manifestarea unilaterală de voință a
debitorului, cu suprimarea consimțământului creditorului. (în sistemul Codului civil,
debitorul poate să se elibereze dând ca plată un alt obiect decât cel contractat, având
nevoie și de consimțământul creditorului). Debitorii puteau să dea în plată dreptul de
proprietate asupra imobilului pentru a nu mai plăti ratele.
În urma ridicării mai multor excepții de neconstituționalitate, Curtea
Constituțională s-a pronunțat, prin Decizia nr. 623/2016, condiționând
constituționalitatea Legii nr. 77/2016 de îndeplinirea cerințelor impreviziunii conform
vechiului Cod civil. În opinia Curții, Legea nr. 77/2016 constituie un efect special al
impreviziunii, considerând că, pe vechea reglementare, impreviziunea era
reglementată în mod indirect, în cadrul art. 970, fiind o excepție aparentă de la
principiul autonomiei de voință. Prin comparație, pe noul Cod civil, impreviziunea
este o excepție veritabilă de la principiul forței obligatorii a contractului (seminar, de
ce era pe vechiul cod excepție aparentă și nu veritabilă)
Impreviziunea are ca fundament art. 1271 alin. (2), precizat în mod indirect,
prin reducerea la un raționament ad absurdum, legiuitorul arătând consecința de
neacceptat pe care ar putea să o aibă pentru debitor executarea obligațiilor excesiv de
oneroase, fiind „vădit injuste” pentru el. Vădita injustețe, în corelație cu echitatea, este
fundamentul logico-juridic pentru impreviziune. Impreviziunea este reglementată în
art. 1271 alin. (2) și (3) pentru cazurile în care executarea obligației este excesiv de
oneroasă, în alin. (1) se reiterează principiul forței obligatorii pentru situația în care
obligația este doar mai oneroasă. Trebuie stabilit de la caz la caz dacă executarea este
doar mai oneroasă sau a devenit excesiv de oneroasă.
Condițiile impreviziunii (art. 1271 alin. (2) și (3))
1. onerozitate excesivă, a intervenit o executare excesiv de oneroasă,
care are caracter bilateral. Astfel, ea reprezintă, prin raportare la
obligația debitorului o creștere substanțială a costurilor în executare,
însă, prin raportare la prestația pe care trebuia s-o primească
creditorul, reprezintă scăderea considerabilă a valorii prestației, cu
consecința pierderii interesului în menținerea contractului ca atare.
Legiuitorul nu oferă un criteriu de măsurare a onerozității excesive,
singurul indiciu fiind „vădita injustețe” în obligarea debitorului la
executarea unor obligații devenite excesiv de oneroase. Instanțele vor
trebui să aplice, în diferite domenii, în diferite grupuri de contracte,
anumite criterii, procente care vor indica onerozitatea excesivă. Astfel,
alte modalități, criterii de determinare a onerozității excesive, sunt:
a. ruina debitorului, obligația devenind excesiv de oneroasă dacă l-
ar ruina pe debitor în executarea ei. Acest criteriu nu s-a bucurat
de recunoaștere printre teoreticieni și practicieni, fiind
considerat un criteriu subiectiv și oarecum excesiv. Acest
criteriu este însă preferat de Curtea Constituțională, care, în
aplicarea impreviziunii, face diferența, pe de o parte, între
debitorii care nu vor să plătească ratele, dezvoltatori imobiliari
persoane fizice, care sunt de rea-credință care nu beneficiază de
impreviziune, și, pe de altă parte, debitorii care nu pot să
execute obligația, ruinându-se dacă ar executa, față de care
trebuie aplicată impreviziunea, dacă se îndeplinesc condițiile.
b. un procent de 50% de creștere a costurilor executării obligațiilor
sau de scădere a prestației care trebuie obținută. Procentul este
menționat în comentariul oficial al proiectului european de drept
al contractelor. În dreptul francez s-a propus și un procent de
30%. Acestea se vor aplica, probabil, de către instanță, spre
exemplu 30% la un contract de credit și 50% la un contract de
antrepriză.
2. imprevizibilitatea sau schimbarea excepțională a împrejurărilor
imprevizibile, aici trebuie discutate două aspecte:
a. în primul rând natura sau felul împrejurărilor sau ale situațiilor
intervenite. Legiuitorul nu precizează natura schimbării
imprejurărilor. Astfel, orice situație, indiferent de natura sa,
poate fi reținută ca o cauză a schimbării împrejurărilor. Reținute
 ca exemple din practică sunt războiul, greva, o schimbare
legislativă, cutremurul. În aceste situații contează natura
efectului produs de respectiva situație, nu situația în sine.
b. în al doilea rând trebuie să precizăm ce înseamnă o situația
excepțională, anume o situație obiectivă, general valabilă, nu o
situație relativă sau concretă la debitorul în cauză, cum e boala
sau șomajul acestuia. În determinarea caracterului imprevizibil
al schimbării situațiilor, legiuitorul a fixat criteriul
rezonabilității, spunând că situația este imprevizibilă, în mod
rezonabil, la data încheierii contractului. Fiind de inspirație
anglo-saxonă, este asimilat criteriului omului diligent și
prudent, însă amendat cu anumite elemente obiective, cele care
țin de natura contractului, sau subiective, anume calitățile
părților, în special profesionalismului debitorului. Prin
comparație, imprevizibilitatea este ținută să măsoare și forța
majoră, care însă în acea materie se măsoară după criteriul
absolut. (alin. (3) lit. b))
3. posterioritatea, anume momentul intervenirii schimbării de
circumstanțe trebuie să fie situat în timp după momentul încheierii
contractului. Sub acest aspect impreviziunea se deosebește de leziune,
care este o situație preexistentă contractului, cea dintâi fiind numită și
o leziune a posteriori. Tot sub aspect temporal, este important ca
partea afectată de impreviziune să invoce impreviziunea și să o
notifice celeilalte părți la un moment anterior scadenței obligației.
Ulterior scadenței obligației, dacă nu intervine vreo cauză justificată
de neexecutare a obligațiilor, se activează prezumția relativă a culpei
debitorului și se antrenează răspunderea lui contractuală.
Impreviziunea nu este o cauză justificată de neexecutare a obligațiilor,
aceasta sunt reglementate în art. 1555 – 1557, așadar ea trebuie să fie
invocată până la scadență. (alin. (3) lit. a))
4. neasumarea riscului care a intervenit sau considerarea în mod
rezonabil a neasumării riscului. Riscul într-o situație de impreviziune
trebuie să nu se încadreze în materia riscurilor care sunt asumate
expres de debitorul sau în materia riscurilor care sunt considerate în
mod rezonabil a fi asumate de către acesta (seminar – impreviziunea
se aplică și în prezența unei clauze exprese de asumare a riscului, dacă
în practică a intervenit un risc de o intensitate superioară celui
menționat în respectiva clauză.) (alin. (3) lit. c))
5. obligația de negociere a contractului într-un termen rezonabil de la
data intervenirii situației imprevizibile și cu bună-credință, care
incumbă părții afectate de impreviziune. Partea afectată, chiar dacă ar
fi interesată, nu poate propune desființarea contractului celeilalte părți,
 deoarece la desființare se poate ajunge numai prin intervenția instanței
de judecată. Pentru a se adresa instanței, trebuie îndpelinite condițiile
de fond de la punctele 1. – 4., precum și condiția formală a respectării
obligației de negociere, în cazul unui eșec în negocieri. (alin. (3) lit.
d))
Dacă sunt îndeplinite condițiile de mai sus, efectele impreviziunii, pronunțate de
instanță sunt :
1. adaptarea contractului, care se aplică cu precădere, din considerentul
de a fi salvat raportul juridic dedus judecății.
2. încetarea contractului.
Art. 1271 nu este o normă de ordine publică, conține norme supletive, părțile
putând deroga fie agravând situația debitorului, care își asumă riscul de a executa chiar
și în caz de onerozitate excesivă, fie pot conveni clauze de renegociere a prețului
contractului, caz în care nu se mai aplică impreviziunea, ci se aplică principiul
libertății contractuale.
Principiul relativității este reglementat în art. 1280, confrom căruia contractul
produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel. Trebuie să
distingem între aplicarea acestuia pentru acte juridice și aplicarea acestuia asupra
persoanelor.
Domeniul predilect de aplicare îl reprezintă contractele, însă, prin raportare la
art. 1325, conform căruia dispozițiile privitoare la contract sunt aplicabile și actelor
unilaterale, relativitatea este aplicabilă și în domeniul actelor juridice unilaterale.
Cu privire la aplicarea asupra persoanelor, pornim de la definiția noțiunilor de
părți, avânzi cauză și terți.
Există două concepții cu privire la termenul de părți:
1. concepția clasică, potrivit căreia părțile reprezintă subiectele de drept
care au încheiat contractul, direct sau prin reprezentant,
2. concepția modernă, potrivit căreia părțile nu sunt numai subiectele
care au încheiat contractul, și subiectele care au intervenit ulterior în
contract, dându-și acordul la producerea efectelor juridice ale
respectivului contract și față de el.
Avânzii cauză reprezintă o noțiune intermediară între părți și terți fiind o
categorie de subiecte de drept controversată în doctrină, termenul provenind de la
latinescul habentes causam. Aceștia dobândesc drepturi și obligații dintr-un contract la
încheierea căruia nu au participat.
Tradițional, erau considerați avânzi cauză succesorii universali sau cu titlu
universal, succesorii cu titlu particular și creditorii chirografari.
 Succesorii universali și cu titlu universal sunt reglementați în art. 1282. Aceștia
sunt, în cazul persoanelor fizice, moștenitorii legali sau legatarii universali sau cu titlu
universal. În cazul persoanelor juridice, acestea pot avea calitatea de succesor
universal sau cu titlu universal, ca urmare a unui legat constituit în favoarea lor, sau ca
urmare a reorganizării persoanei juridice. Între succesorii universali și cei cu titlu
universali nu există o deosebire calitativă, ci doar cantitativă, deoarece aceștia
dobândesc drepturi și obligații fie integral, fie parțial, proporțional cu participarea lor
la transmisiunea patrimonială. Aceștia primesc drepturile și obligațiile autorilor lor, cu
anumite excepții:
1. când legea nu permite transmisiunea drepturilor sau obligațiilor
respective. Spre exemplu, nu se transmite dreptul credirentierului,
beneficiarul unui drept de rentă viageră, nu se transmite dreptul de
uzufruct.
2. nu se transmit obligațiile dacă au convenit părțile astfel
3. dacă din natura contractului rezultă netransmisibilitatea lor (contracte
intuitu personae)
În doctrină există o controversă în ceea ce privește apartenența succesorilor
universali sau cu titlu universal la categoria avânzilor cauză.
UBB Cluj consideră că succesorii universali și cu titlu universal sunt părți
derivate, iar Universitatea din București consideră că sunt avânzi cauză, deoarece o
poziționare corectă a lor trebuie să aibă în calcul două momente, momentul nașterii
contractului, când ei sunt terți față de contract, și momentul când ei primesc drepturile
și obligațiile din contract, deci devin părți la contract, în acest interval ei încadrându-se
perfect în categoria avânzilor cauză.
Succesorii cu titlu particular, reglementați în art. 1282 alin. (2) sunt acele
persoane care dobândesc, de regulă, drepturi, și obligații cu titlu de excepție, privite în
mod de sine stătător și nu ca parte a unui patrimoniu drepturi și obligații izvorâte dintr-
un contract la care acestea nu au participat (dobânditorul unui bun imobil ce formează
obiectul unui contract de locațiune, art. 1811, sau al unui bun imobil în legătură cu
care s-a încheiat o servitute convențională). Succesorii cu titlu particular sunt avânzi
cauză pentru că pot dobândi drepturi (servitute) sau obligații (locațiune), din contracte
la care ei nu au fost parte. Transmiterea către succesorii cu titlu particular a drepturilor
și obligațiilor este condiționată de un dublu aspect: în primul rând de existența unei
strânse legături între drepturile și obligațiile transmise și contractul încheiat anterior de
autor (sau bunul care face obiectul contractului). În lipsa unei legături, succesorul cu
titlu particular este un terț față de contractele încheiate anterior de autorul său. În al
doilea rând, transmiterea mai este condiționată de îndeplinirea formalităților de
publicitate imobiliară și de anterioritatea contractului dintre autor și terț, consacrată
prin data certă a înscrisului
 Doctrina franceză consideră că succesorii cu titlu particular sunt terți, UBB Cluj
consideră că aceștia sunt părți derivate, Universitatea din București consideră că
aceștia sunt avânzi cauză.
Creditorii chirografari sunt menționați în art. 2324 fiind creditori fără garanții,
care se bucură de un gaj general asupra patrimoniul debitorului, neavând un drept real.
Sunt considerați avânzi cauză de UBB Cluj și terți de Universitatea din București.
Concluzia doctrinei de la Universitatea din București, avânzii cauză sunt numai
succesorii universali sau cu titlu universal și succesorii cu titlu particular, deoarece
numai ei dobândesc drepturi și obligații de la autorul lor care izvorăsc din contracte la
care nu au făcut parte.
Excepțiile veritabile de la principiul relativității sunt acele situații în care un terț
dobândește drepturi și obligații în temeiul unui act juridic la care nu a fost parte, adică
din manifestarea de voință a altor persoane.
Excepțiile aparente de la relativitate sunt acele situații în care terții dobândesc
drepturi sau obligații dintr-un contract la care nu au participat, dar care, în mod
concret, presupun manifestarea de voință a terțului în sensul acceptării dreptului și a
obligației sau presupun că drepturile și obligațiile sunt dobândite prin efectul legii,
prin prevedere expresă a legii.
Promisiunea faptei altuia, reglementată în art. 1283, este un mecanism prin care
debitorul promite propria faptă a sa de a-l convinge pe un terț să contracteze cu
creditorul său. Debitorul nu promite fapta terțului, terț care va contracta doar dacă își
exprimă consimțământul său de a se angaja, printr-un contract cu beneficiarul
promisiunii. Aceasta poate exista sub forma unei convenții principală sau accesorie, pe
lângă un contract principal, o convenție porte-fort Debitorul promisiunii, promitentul,
are o obligație pozitivă, de rezultat, de a face și care, în caz de neexecutare va naște
dreptul beneficiarului de a i se repara prejudiciul. De asemenea, promitentul își poate
asuma și calitatea de fideiusor, caz în care garantează executarea contractului încheiat
de terț și creditorul său. Promisiunea faptei altuia reprezintă doar o excepție aparentă
de la relativitate.
Acțiunile directe, acțiunea directă a lucrătorului față de beneficiarul unui
contract de antrepriză, art. 1856 sau acțiunea directă a mandantului împotriva
submandatarului, art. 2023, nu sunt adevărate excepții de la relativitate, deoarece
dreptul acestora nu se naște din contract, ci din lege.
Stipulația pentru altul este reglementată în art. 1284 conform căruia oricine
poate stipula în numele său, însă în beneficiul unui terț. Stipulația pentru altul
reprezintă convenția prin care o parte denumită stipulant prevede sau stipulează ca
partea cealaltă, denumită promitent, să dea, să facă sau să nu facă ceva în folosul unui
terț beneficiar, persoană care nu a participat la încheierea convenției. Sub aspectul
denumirii, este de evitat sintagma contract în folosul unei terțe persoane, deoarece, ca
mod de interpretare convențională de cele mai multe ori stipulația pentru altul apare
sub forma unei clauze menționată sau stipulată într-un contract între stipulant și
promitent și nu reprezintă un contract de sine stătător.
Interesul stipulației pentru altul este, spre exemplu, de a plăti o datorie a
stipulantului către terțul beneficiar, prin intermediul promitentului, evitându-se o dublă
plată. Ca aplicație practică avem art. 30 (cred) din Legea asigurărilor și art. 2199, texte
potrivit cărora, în materia asigurărilor plata indemnizației se poate face direct către
beneficiarul asigurării, care este terț față de contractul de asigurare.
Condițiile pentru încheierea valabilă a stipulației sunt următoarele:
1. condiții generale ale oricărui contract, prevăzute de art. 1179
2. condiții speciale:
a. părțile trebuie să exprime în mod neîndoielnic voința de a
stipula în favoarea unui terț (animus stipulandi)
b. terțul beneficiar trebuie să fie determinat sau cel puțin
determinabil, potrivit unor criterii menționate în stipulație. În
ambele situații terțul trebuind să existe la momentul în care
promitentul execută obligația. (se pot face stipulații pentru
persoane juridice care nu au personalitate juridică la data
stipulației, dar o dobândesc până la data executării) art. 1285
c. condiția negativă care se găsește în lipsa consimțământului
terțului beneficiar pentru nașterea obligației
Din interpretarea art. 1286 rezultă că acceptarea de către beneficiar a stipulației
nu reprezintă o condiție de existență a acesteia, ci o condiție de efectivitate, prin
acceptare stipulația se consolidează. Însă, neacceptarea stipulației de către terț
determină caducitatea stipulației, care nu va produce niciun efect, considerându-se că
dreptul său nu a existat niciodată. E o excepție veritabilă de la principiul relativității
efectelor contractului, pentru că se naște un drept potestativ în patrimoniul terțului
beneficiar.
Efectele stipulației se regăsesc în trei categorii de raporturi juridice:
1. raporturi dintre stimulant și promitent. Doar aceștia sunt părți la
stipulație, cu consecința că ei pot să ceară constatarea nulitatății sau
rezoluțiunea contractului în care este prevăzută stipulația. Pe de altă
parte, dacă promitentul nu execută stipulația față de terțul beneficiar,
stipulantul poate să ceară executarea silită în favoarea terțului sau
rezoluțiunea stipulației cu daune-interese. Revocarea stipulației,
reglementată în art. 1287, poate avea două cazuri:
a. revocarea unilaterală, care este efectuată de către stipulant fără a
fi necesar acordul promitentului (reprezintă regula). Creditorii
 sau moștenitorii stipulantului sunt excluși de lege de la
revocarea stipulației.
b. revocarea bilaterală, care presupune și consimțămânul
promitentului, dacă promitentul are și el un interes în executarea
stipulației față de terț. Explicația revocării bilaterale se află în
raporturi juridice preexistente între promitent și terțul
beneficiar. Revocarea stipulației produce efecte din momentul
în care ajunge la promitent.
2. raporturi între promitent și terțul beneficiar, textul aplicabil fiind art.
1284 alin. (2). Prin stipulație se dă naștere la un raport obligațional
între promitent și terț, în care promitentul este debitor și terțul
beneficiar este creditor. Prin efectul stipulației, terțul beneficiar
dobândește dreptul de a cere executarea stipulației în favoarea sa fie
pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție, beneficiind de toate
mijloacele juridice pe care le are la îndemână orice creditor. Terțul
beneficiar, însă, nefiind parte la contract, nu poate cere rezoluțiunea
acestuia. În continuare, art. 1288 reglementează mijloacele de apărare
ale promitentului. Promitentul poate opune beneficiarului numai
apărările întemeiate pe contractul care cuprinde stipulația. În funcție
de împrejurări, promitentul consimte la stipulație în temeiul unor
raporturi juridice preexistente pe care le are cu terțul beneficiar. În
acest caz, soluția legislativă este în sensul că promitentul nu poate
opune apărările întemeiate pe contractele încheiate anterior între el și
terțul beneficiar. Promitentul poate însă să opună excepția de
neexecutare, dacă stipulantul nu și-a executat propria obligație față de
promitent, sau poate să invoce excepția de nulitate a contractului
dintre stipulant și promitent.
3. raporturi între stipulant și terțul beneficiar. Ca urmare a stipulației nu
se nasc raporturi juridice directe între stipulant și beneficiar, însă, în
funcție de împrejurări pot preexista, între ei diverse raporturi născute
din contracte anterioare stipulației Spre exemplu, stipulantul este un
debitor al terțului beneficiar, deci executarea stipulației reprezintă o
plată care va stinge obligația stipulantului debitor către terțul
beneficiar creditor. În lipsa unor raporturi juridice preexistente între
cele două părți, stipulația are natura juridică a unei donații indirecte
(care presupune verificarea condițiilor de fond ale donației, dar nu și
forma autentică)
Principiul opozabilității contractului față de terți este reglementat în art. 1281.
Actul juridic, odată încheiat, deși produce efectele sale specifice față de părți
(nașterea de drepturi și obligații), nu este lipsit de valoare juridică, socială față de terți.
Față de aceștia, contractul reprezintă o realitate juridică care trebuie respectată, având
natura unui fapt juridic pentru ei, cu două consecințe importante:
1. dacă un terț este lezat în drepturile sau interesele sale de către o parte
la un contract cu ocazia executării contractului se va angaja
răspunderea delictuală a părții respective, în scopul reparării
prejudiciului.
2. sub aspect probatoriu, în măsura în care un terț are interesul să invoce
un contract la care nu a fost parte, va proba acel contract cu orice
mijloc de probă, ca orice fapt juridic.
Sensurile noțiunii de opozabilitate.
Într-un prim sens, între părți, opozabilitatea contractului semnifică dreptul
fiecăreia dintre părți de a se întemeia pe respectivul contract pentru a obține
executarea acestuia. Urmărind această idee, se spune că un contract este opozabil
părților, obligativitatea fiind sinonimă aici cu opozabilitatea. Acesta e doar un sens
tolerat în doctrină, însă sunt autori care consideră că acest sens este incorect.
În al doilea sens, între părți și terți, actul juridic este opozabil, anume că terții au
obligația juridică de a respecta situația juridică ce reiese din contract. Acesta este
sensul propriu al noțiunii de opozabilitate, în același timp și sensul reținut de
reglementare, în art. 1281.
Drepturile și obligațiile terților față de un contract la încheierea căruia nu au
participat.
Art .1281 teza I ne spune că terții nu pot aduce atingere drepturilor și
obligațiilor născute din contract, ei au obligația generală negativă de abținere. Cu toate
acestea, dacă un contract prejudiciază terții, aceștia pot ataca contractul respectiv
(acțiunea pauliană la creditorii chirografari, terții care introduc acțiunea în declararea
simulației). Art 1281 teza. a II-a prevede că terții se pot prevala de efectele
contractului, în sensul că terții pot să invoce un contract la încheierea căruia nu au
participat (creditorul care invocă un contract de vânzare al debitorului său pentru a
fundamenta executarea silită asupra bunului obiect al respectivului contract), însă fără
a avea dreptul de a cere executarea contractului, cu excepția cazurilor prevăzute de
lege (terțul beneficiar care solicită executarea stipulației față de el).
Excepțiile de la principiului opozabilității reprezintă acele situații în care un terț
poate ignora un contract, ca realitate juridică, solicitând în justiție inopozabilitatea
respectivului contract față de el. Exemple de excepții de la opozabilitate găsim în cazul
acțiunii pauliene, când creditorul cere inopozabilitatea contractului prejudiciabil
încheiat de debitorul său cu un terț, contract prejudiciabil prin care debitorul își
mărește sau își creează starea de insolvabilitate, și în cazul acțiunii în declararea
simulației.
 Simulația.
Simulația este reglementată în art. 1289 – 1294, care spun că simulația este
operațiunea juridică unitară care creează o aparență neconformă cu realitatea prin
încheierea a două acte juridice:
1. unul public, mincinos, ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate
total sau parțial de un alt act secret
2. unul secret și adevărat, conținând adevărata manifestare de voință a
părților.
Definiția utilizează noțiunea de acte juridice și nu de contract, deoarece
simulația se poate aplica și în cazul actelor unilaterale, chiar dacă domeniul
contractelor este cel predilect.
Simulația este de mai multe forme și se poate clasifica după cum urmează:
1. simulația absolută, este cea manifestată printr-un act fictiv. Aici,
acordul simulatoriu dintre părțile simulației privește doar existența
actului public, actul secret fiind inexistent (art. 1290). Există act
public și acord simulatoriu, și nu există act secret. (A face un act
public, fals prin care îi vinde lui B un bun imobil, însă, în realitate,
proprietatea a rămas la A). De obieci acest lucru se face pentru a
frauda creditorii sau moștenitorii
2. simulația relativă, în care prin acordul simulatoriu părțile simulează
doar un element al actului juridic. În funcție de importanța
respectivului element, simulația relativă se clasifică în:
a. simulație relativă obiectivă, în acest caz e ascuns un element
obiectiv al actului. Vom distinge între:
i. deghizarea totală, unde acordul simulatoriu poartă asupra
naturii actului juridic simulat (actul public e de vânzare,
actul secret e de donație sau invers)
ii. deghizarea parțială, unde acordul simulatoriu poartă
asupra unor elemente obiective, altele decât natura actului
(prețul, data, obiectul material al contractului)
b. simulație relativă subiectivă există atunci când acordul
simulatoriu poartă asupra identității uneia dintre părțile
contractului. Există două situații de simulație relativă
subiectivă:
i. mandatul fără reprezentare, care este reglementat în art.
2039 – 2042. Avem situația în care A contractează cu B
fără ca A să știe că B este mandatarul fără reprentare a lui
C, C având calitatea unui mandant ascuns. În persoana lui
C se vor produce toate efectele actului încheiat între A și
B. În această situație, sunt părți la acordul simulatoriu B
 și C, anume mandatarul și mandantul ascuns. Astfel se
ascunde contractul de mandat, cu consecința că A,
cocontractantul lui B, nu cunoaște existența mandatului
ii. interpunerea de persoane, care presupune încheierea un
act public între A și B și un act secret între A și C, iar
potrivit acordului simulatoriu, C este adevăratul
beneficiar al operațiunii juridice. Când se încheie o
simulație prin interpunere de persoane, spre deosebire de
mandatul fără reprezentare, toate cele trei părți
menționate fac parte la încheierea acordul simulatoriu, au
cunoștință de natura și de efectele operațiunea pe care o
încheie. Se recurge la acest mod din scopuri licite, pentru
discreție sau ilicite, pentru cazuri în care o persoană are o
incapacitate specială de a dobândi un anumit bun, caz în
care simulația este sancționată cu nulitatea (art. 992,
1033, 1653, 1654)
Simulația este compusă din două acte juridice:
1. actul public, care trebuie să îndeplinească, pentru validitate, condițiile
de formă pentru încheierea lui
2. actul secret lato sensu, care cuprinde adevărata manifestare de voință,
care la rândul lui este compus din:
a. actul secret stricto sensu, care reglementează raporturile reale
dintre părți
b. acordul simulatoriu, care reprezintă manifestarea de voință a
părților la simulație, constând în intenția părților de a simula. Ca
tehnică de interpretare convențională, acesta este rar explicit, cel
mai adesea implicit, rezultant din voința părților, fiind parte a
actului secret lato sensu.
Actul public și acordul simulatoriu sunt de esența simulației, ele nu pot lipsi
niciodată. Actul secret stricto sensu poate lipsi, în ipoteza simulației absolute.
Condițiile simulației sunt următoarele:
1. existența actului public și a actului secret
2. intenția părților de a simula (animus simulandi), obiectivată prin
acordul simulatoriu
3. între cele două acte trebuie să existe un raport temporal, anume actul
secret trebuie să fie anterior sau cel mult concomitent cu actul public
(în sens de negotium iuris și nu în sensul de instrumentum probatione,
ulterior încheierii actului public). Părțile pot încheia un act secret,
ulterior, cu rol probatoriu, dar trebuie ca actul secret care semnifică
înțelegerea între părți să preceadă sau să fie cel mult concomitentă cu
 actul public. Dacă nu se respectă această condiție, nu există simulație,
este vorba de o modificare a voinței părților, a actului public.
Toate cele trei condiții trebuie să fie cumulate, cel mai des a treia condiție pune
probleme în practică.
Efectele simulației se împart în două categorii:
1. efectele între părți
2. efectele față de terți
Efectele între părți sunt menționate în art. 1289, care în alin. (1) spune:
Contractul secret produce efecte între părți cu consecința că părțile trebuie să execute
obligațiile asumate prin actul secret. În caz contrar, creditorul care a fost prejudiciat de
neexecutarea obligațiilor izvorâte din actul secret poate să ceară executarea silită sau
orice alt remediu contractual pentru sancționarea neexecutării obligației. Astfel,
creditorul trebuie să introducă o acțiune cu două capete de cerere, primul care se referă
la declararea simulației, acțiunea în declararea simulației, pentru a se scoate la iveală
actul secret, iar al doilea are ca obiect remediul contractual pe care îl invocă creditorul
pentru neexecutarea obligației (executare silită sau rezoluțiune). Din alin. (2) rezultă
că trebuie îndeplinite doar condițiile de fond pentru încheierea validă actului secret,
deci acesta nu trebuie să îndeplinească condițiile de formă sau de publicitate
imobiliară. Au existat controverse doctrinare cu privire la forma actului secret pe
vechea reglementare.
Efecte față de terți. Facem diferență între terții în materia simulației și terții față
de un contract (toată lumea cu obligația generală negativă) Terții în materia simulației
sunt succesorii cu titlu particular ai părților și creditorii chirografari. Din interpretarea
per a contrario a art. 1289 alin. (1) rezultă că actul secret nu produce efecte față de
terți, adică nu le este opozabil, de aceea simulația este o excepție de la principiul
opozabilității actului față de terți. Pentru ca actul secret să le fie inopozabil, terții
trebuie să fie de bună-credință, care constă în necunoașterea sau ignorarea cu inocență
a actului secret (buna-credință se prezumă, cu nuanțările în materia contractului având
ca obiect bun imobil). În cazul în care succesorii universali sau cu titlu universal atacă
un act secret care constă într-o donație care le încalcă rezerva succesorală, nu li se cere
condiția bunei-credințe, deoarece dreptul acestor succesori de a ataca respectivul
contract rezultă din legea care reglementează rezerva succesorală.
Efectele față de terți sunt reglementate în art. 1290 alin. (1). Conform acestui
text legal, actul secret nu poate fi invocat de către creditorii înstrăinătorului aparent
împotriva terților de bună-credință care au dobândit dreptul de la dobânditorul aparent.
Avem aici exemplul simulației fictive, absolute, în cazul inexistenței unei vânzări.
Conform alin. (2) al aceluiași articol, terții pot invoca împotriva părților existența
contractului secret, atunci când acesta le vatămă drepturile. Este reglementat dreptul
de opțiune al terților în materia simulației, de a invoca fie actul public, fie actul secret,
în funcție de cum le dictează interesul. Ca să poată invoca actul public, trebuie ca terții
să fi fost de bună-credință. Art. 1291 reglementează raporturile dintre părțile la
simulație și creditorii acestora. Conform acestui articol, părțile nu pot opune actul
secret (în ipoteza inexistenței contractului de vânzare sau simulație fictivă) creditorilor
dobânditorului (cumpărătorului) aparent, care cu bună-credință au notat în cartea
funciară executarea silită sau au obținut sechestru asupra bunurilor care fac obiectul
simulației. De asemenea, contractul secret nu poate fi invocat de părți, succesorii lor
universali sau cu titlu universal. Conform alin. (2) al art. 1291, legea civilă
soluționează conflictul între creditorii chirografari ai părților simulației (creditorii
înstrăinătorului aparent și ai dobânditorului aparent). În acest caz sunt preferați
creditorii înstrăinătorului aparent, dacă creanța lor este anterioară contractului secret.
În sistemul vechiului Cod civil, soluția era preferința terților de bună-credință.
Scopurile simulației pot fi:
1. licite (anonimatul)
2. ilicite (se maschează prețul, o incapacitate de a dobândi), iar actul
secret va fi nul absolut în acest caz
Reglementarea simulației în dreptul român este guvernată de principiul
neutralității simulației, legiuitorul fiind neutru, permițând părților simulația care nu
atrage prin ea însăși nulitatea spre deosebire de alte sisteme unde este interzisă. Se
face o distincție între frauda contra intereselor unor persoane (creditorii chirografari și
moștenitorii) și frauda contra legii. (seminar)
Sancțiunile în cazul simulației.
1. inopozabilitatea față de terți este sancțiunea specifică, în cazul în care
actul secret are scop licit și e valabil încheiat.
2. nulitatea, care apare ocazional, dacă actul secret sau actul public nu
îndeplinesc condițiile de validitate.
3. sancțiuni penale, ca falsul în declarații, evaziunea fiscală.
Domeniul predilect de aplicare al simulației îl reprezintă contractele, convențiile
matrimoniale, și actele unilaterale, în subsidiar (art. 1293). Pentru ofertă, avem actul
public, mincinos care este oferta și actul secret, bilateral și acordul simulatoriu între
emitentul ofertei și destinatar. Simulație mai găsim și în procesul civil și în materia
tranzacției, însă sunt excluse din materia simulației actele nepatrimoniale
Acțiunea în declararea simulației are ca scop scoaterea la lumină a actului
secret, devoalarea realității și poate fi introdusă fie de către terți, fie de către părți.
Aceasta este o acțiune în constatare de drepturi, imprescriptibilă. Situația se schimbă
atunci când acțiunea este însoțită de un al doilea capăt de cerere, de o altă acțiune pe
fond, o acțiune pentru invocarea unui remediu contractual pentru actul secret, aceasta
fiind prescriptibilă în termenul de trei ani. Dacă acțiunea pe fond se prescrie, chiar
dacă primul capăt de cerere este imprescriptibil, rămâne fără eficiență juridică, deci va
fi respinsă acțiunea. Proba simulației poate fi făcută de terți (și de creditori) cu orice
mijloc de probă, conform art. 1292. Între părți, actul se probează privind regulile
generale de dovadă a actelor juridice, au nevoie de înscris când valoarea e mai mare de
250 de lei. Cu titlu de excepție, și părțile pot dovedi simulația cu orice mijloc de
probă, atunci când actul secret este ilicit.
Efectul admiterii acțiunii în declararea simulației este constatarea actului public
simulat, actul secret va fi desecretizat, scos la lumină, și își va produce efectele,
eventual și conform efectelor acțiunii pe fond.
Curs 4. Efectele specifice contractului sinalagmatic. Actul juridic unilateral.
Faptul juridic licit.
Efectele specifice contractului sinalagmatic sunt excepția de neexecutare,
rezoluțiunea, rezilierea și reducerea prestațiilor și riscul contractului. Efectele specifice
contractelor sinalagmatice sunt consecința reciprocității și interdependenței obligațiilor
decurgând din această categorie de contracte. Aceste efecte se activează în cazul
neexcutării fortuite și/sau culpabile a uneia dintre obligațiile reciproce și
interdependente. Fiecare dintre aceste efecte va indica sau va oferi soluția de urmat cu
privire fie la soarte celeilalte obligații, fie cu privire la soarta contractului.
Excepția de neexecutare. Ca noțiune, excepția de neexecutare reprezintă un
mijloc de apărare a uneia din părțile contractului sinalagmatic pentru ipoteza în care i
se pretinde executarea obligației asumate fără ca partea care pretinde executarea să-și
fi executat propria obligație.
În materia teoriei obligațiilor, excepția de neexecutare poate fi analizată sau
privită din mai multe perspective. Tradițional, excepția este analizată în doctrină ca
fiind unul din efectele speciale ale contractului sinalagmatic. Dintr-o altă perspectivă
excepția de neexecutare este încadrabilă în art. 1517 alin. (2) pct. 3, care se referă la
alte mijloace prin care creditorul își poate realiza creanța ,alte mijlaoce decât cele
comune, anume despăgubirea, executarea silită, rezoluțiunea. Spre deosebire de
acestea, excepția este doar un mijloc de realizare indirectă a creanței de către creditor.
Dintr-o altă perspectivă, excepția de neexecutare este reglementată expres în actualul
Cod civil, în cadrul unei secțiuni intitulate „Cauze de neexecutare justificată a
obligațiilor”. Depinde din ce perspectivă ne uităm la excepție.
Excepția de neexecutare are un sediu special al materiei, art. 1556 Cod civil,
acest articol stabilește clar domeniul de aplicare al excepției, anume exclusiv în
materia contractelor sinalagmatice, ceea ce echivalează și cu temeiul excepției de
neexecutare, reciprocitatea și interdependența obligațiilor contractuale.
Condițiile care trebuiesc îndeplinite pentru a putea fi invocată excepția de
neexecutare:
 1. obligațiile părților să-și aibă temeiul în același contract sinalagmatic.
Simpla reciprocitate a obligațiilor nu este suficientă, din următoarele
motive: este exclusă din domeniul excepției situația contractelor
sinalagmatice imperfecte, unde se invocă dreptul de retenție. Cu atât
mai mult, este exclusă din domeniul de aplicare a excepției obligațiile
interdependente între aceleași părți izvorâte din contracte diferite sau
obligațiile izvorâte din fapte juridice licite.
2. exigibilitatea ambelor obligații reciproce la momentul invocării
excepției. Este permisă totuși o derogare pentru ipoteza în care una
dintre obligații este afectată de un termen suspensiv de executare: și în
acest caz poate fi invocată excepția dacă partea care este gata să-și
execute propria obligație are informații sau are convingerea că
partenerul nu-și va executa obligația la scadență. Această situație este
denumită o invocare preventivă, anticipată, a excepției de neexecutare.
3. din partea celuilalt contractant să existe o neexecutare totală sau
parțială a obligațiilor. Așadar, excepția de neexecutare poate fi
invocată și în cazul unei neexecutări parțiale. Cu toate acestea, alin.
(2) de la art. 1556 impune ca neexecutarea parțială să fie suficient de
importantă. În caz contrar, excepția nu poate fi invocată pentru că s-ar
opune exigențele bunei-credințe.
4. simultaneitatea obligațiilor, astfel excepția nu poate fi opusă de partea
care, potrivit legii sau contractului sau uzanțelor este obligată să-și
execute obligația înaintea celeilalte părți, cu reținerea derogării în
cazul obligației afectată de termenul suspensiv de executare.
5. în doctrină este prevăzută și cerința potrivit căreia neexecutarea să nu
se datoreze faptei celui care invocă excepția. Cu titlul de cerințe
negative, următoarele excepții au fost prevăzute în doctrină, dar
neadmise în legislație. Așadar:
a. este indiferentă culpa debitorului, excepția poate fi invocată și
pentru forța majoră ce determină neexecutare (dacă
neexecutarea este totală și definitivă, se va desființa contractul,
potrivit art. 1557).
b. nu este necesar ca creanța creditorului să fie lichidă.
c. nu este necesar ca cel care invocă excepția să facă oferta de
executare a propriei prestații
Efectul invocării excepției de neexecutare constă în suspendarea executării
obligației părții care invocă excepția. Prin urmare, și contractul va fi temporar
suspendat, fiind o suspendare a principiului forței obligatorii. Nu este necesară
punerea în întârziere și nici apelul la judecată pentru invocarea excepției. Excepția de
neexecutare reprezintă un mijloc de realizare și înfăptuire a justiției private.
 Există două situații în care excepția de neexecutare este dedusă instanței de
judecată:
1. de regulă, în ipoteza unui litigiu, excepția de neexecutare este invocată
de pârât cu titlu de apărare în cadrul unei acțiuni având ca obiect
executarea silită a pârâtului.
2. în al doilea rând, excepția de neexecutare poate fi invocată de
reclamantul debitor pe cale principală, pe cale de acțiune, atunci când
creditorul contestă îndeplinirea condițiilor excepției de neexecutare.
Excepția de neexecutare produce un efect temporar, cu efect asupra executării
contractului, care poate avea două deznodăminte:
1. introducerea unui remediu contractual mai puternic
2. desființarea contractului.
Rezoluțiunea și rezilierea.
Conform art. 1516 alin. (2) pct. 2, rezoluțiunea este unul din drepturile pe care
le are creditorul în caz de neexecutare fără justificare a obligației față de creditor,
alături de celelalte drepturi, executarea silită și dreptul la despăgubiri. Rezoluțiunea
este reglementată expres în art. 1549- 1554. Ca și în cazul excepției de neexecutare, în
mod clasic, rezoluțiunea este analizată în doctrină ca fiind unul din efectele specifice
contractelor sinalagmatice, ceea ce echivalează și cu temeiul rezoluțiunii, anume
reciprocitatea și interdependența obligațiilor contractuale.
O parte a doctrinei atribuie rezoluțiunii și natura juridică de sancțiune civilă sau
de acțiune în răspundere civilă, având la bază neexecutarea culpabilă a obligației față
de creditor. Alți autori consideră că pentru invocarea rezoluțiunii nu este necesar ca
neexecutarea să se datoreze culpei debitorului, cu consecința aplicării rezoluțiunii și în
caz de neexecutare fortuită a obligației.
În art. 1557, care prevede soluția desființării contractului pentru ipoteza unei
imposibilități de neexecutare totală și definitivă, se face precizarea că se vor aplica
corespunzător contractului dispozițiile din materia rezoluțiunii.
Art. 1549 nu conține nicio referire cu privire la tipologia contractelor ce pot fi
desființate prin rezoluțiune (spre deosebire de art. 1556), cu consecința unei extinderi a
domeniului de aplicare a rezoluțiunii, din materia contractelor sinalagmatice clasice în
materia contractelor sinalagmatice imperfecte, cum ar fi cel de depozit (contractelor
unilaterale care prezintă doar reciprocitatea obligațiilor și nu interdependența, art.1171
teza 2)
Neexecutarea oricărei obligații va naște dreptul la rezoluțiune, fără să distingem
între obligațiile principale sau accesorii, esențiale sau neesențiale, cu condiția ca
neexecutarea oricărei obligații să fie suficient de importantă prin raportare la
ansamblul drepturilor și obligațiilor părților sau prin raportare la scopul pentru care s-a
contractat. (O simplă obligație de informare poate împiedica executarea contractului)
Condițiile rezoluțiunii. Din punct de vedere tehnic există o singură condiție de
fond pentru rezoluțiune, anume neexecutarea nejustificată a obligației de către debitor,
precum și o condiție relativă de formă, anume punerea în întârziere a debitorului.
Aceste condiții sunt valabile pentru toate tipurile de rezoluțiune, cu anumite nuanțări.
1. neexecutarea nejustificată a obligației de către debitor este prevăzută
în alin. (2) art. 1516, reprezintă o condiție minimală pentru invocarea
oricărui remediu contractual. Neexecutarea fără justificare implică
neexecutarea culpabilă? Art. 1548 spune că neexecutarea fără
justificare instituie prezumția relativă de culpă a debitorului, iar pentru
a stabili dacă neexcutarea este fără justificare trebuie să ne raportăm la
cauzele de neexecutare justificată a contractului (art. 1555- 1557). În
această situație, trebuie îndeplinite două subcondiții:
a. neexecutarea să nu fie imputabilă creditorului (art. 1517,
cerința există pentru orice remediu contractual)
b. neexecutarea fără justificare să aibă o anumită însemnătate sau
gravitate. (art. 1551, o cerință care trasează limita dintre
rezoluțiune și reducerea prestațiilor). Pentru determinarea
gravității neexecutării, opinia majoritară din doctrină și practică
este în sensul aplicării unui criteriu mixt, care presupune luarea
în considerare atât a unor elemente obiective (obiectul
contractului, natura sau obiectul prestației neexecutate), precum
și elemente subiective (atitudinea părților, profesionalismul
părților). Această cerință nu este cerută întocmai pentru ipoteza
contractelor cu executare succesivă, în cazul acestora, art. 1551
precizând că creditorul are dreptul la reziliere chiar dacă
neexecutarea este de mică însemnătate, dar se produce repetat.
2. punerea în întârziere a debitorului (condiție de formă, relativă).
Condiția este relativă pentru că se aplică circumstanțial, în funcție de
doi factori:
a. de felul rezoluțiunii
b. de regulile punerii în întârziere (art. 1522, art. 1523, prevăd că
pentru neexecutarea anumitor tipuri de obligații, debitorul este
de drept pus în întârziere, spre exemplu obligațiile monetare
între profesioniști, obligațiile născute din săvârșirea unei fapte
ilicite extracontractuale). În măsura în care creditorul solicită și
acordarea de despăgubiri, creditorul va avea de demonstrat, în
plus, prejudiciul suferit, precum și raportul de cauzalitate dintre
neexecutarea obligației și acest prejudiciu.
Modurile de operare a rezoluțiunii.
 În conformitate cu art. 1550, rezoluțiunea poate opera prin unul din următoarele
moduri:
1. pe cale judiciară, numită rezoluțiunea judiciară, cu următoarele
caracteristici:
a. presupune formularea unei cereri de chemare în judecată de
către debitor, privind cererea rezoluțiunii și un al doilea capăt de
cerere privind acordarea de despăgubiri
b. cererea de chemare în judecată valorează punere în întârziere
conform art. 1522 alin. (4), însă este recomandabil ca, anterior
cererii de chemare în judecată, creditorul să-l pună formal în
întârziere pe debitor. Astfel, la primul termen de judecată,
constatând lipsa formală a punerii în întârziere, instanța poate să
acorde un termen rezonabil, suplimentar de executare a
debitorului pentru a-și executa obligația, în acest caz executarea
obligației va avea consecința rămânerii fără obiect a cererii de
chemare în judecată, creditorul va fi în culpă procesuală. Relația
dintre termenul de grație și termen suplimentar de executare la
seminar. Instanța, verificând îndeplinirea condițiilor
rezoluțiunii, va prounța rezoluțiunea. Pentru a se obține și
repunerea părților în situația anterioară este necesar un capăt de
cerere expres prevăzut în cererea de chemare în judecată.
2. printr-o declarație unilaterală de rezoluțiune din partea debitorului,
numită și rezoluțiunea unilaterală. Este reglementată în art. 1550 alin.
(1), care menținonează cazurile de operare a rezoluțiunii, printre care
se numără și operarea rezoluțiunii ca urmare a declarației emise de
debitor.
a. când există clauze care îi acordă creditorului dreptul de a
declara unilateral rezoluțiunea
b. când există cazuri în care debitorul este pus de drept în
întârziere
c. când debitorul, pus formal în întârziere, nu a executat obligația,
fie în cadrul unui termen impus expres de creditor, fie în
termenul impus de creditor.
Rolul instanței este redus la constatarea rezoluțiunii, eventual cu
verificarea îndeplinirii condițiilor rezoluțiunii.
Regimul declarației unilaterale de rezoluțiune. Este un act unilateral,
supus comunicării, care trebuie emis în termenul prevăzut de lege
pentru rezoluțiune sau reziliere. Conform alin. (3) de la art. 1552,
declarația de reziliere va produce efecte din momentul când declarația
a ajuns la debitor, chiar și atunci când debitorul nu ia la cunoștință din
 cauze neimputabile lui. Când obiectul contractului este un bun imobil,
este necesară înscrierea declarației de rezoluțiune în cartea funciară.
3. în mod automat sau de drept, art. 1550 alin. (2), în care regăsim două
situații:
a. convențională, prin intermediul pactelor comisorii. Sunt
reglementate în art. 1553, și reprezintă clauze contractuale
exprese privind rezoluțiunea unui contract pentru neexecutare,
clauze de favoare stipulate exclusiv în beneficiul creditorului.
Ele reprezintă, de asemenea, o manifestare a dreptului potestativ
al creditorului între executarea silită a debitorului și
rezoluțiunea, drept menționat în art. 1549. Dacă nu cere
executarea silită, creditorul are dreptul la rezoluțiune sau
reziliere. În doctrină este disputat aspectul referitor la
necesitatea emiterii de către creditor a unei declarații unilaterale
de invocare a pactului comisoriu, sunt autori care consideră că
nu este necesară nicio manifestare de voință a debitorului pentru
a putea invoca pactul, mai cu seamă în privința pactului
comisoriu de gradul II, pentru care nu e necesară punerea în
întârziere (seminar). Diferența între declarația unilaterală a
debitorului de a invoca un pact comisoriu și declarația
unilaterală de rezoluțiune. Potrivit noii reglementări,
diferențierea pactelor comisorii este posibilă în funcție de
necesitatea punerii a întârziere a debitorului de către creditor.
Există pactul comisoriu de gradul I, care prevede necesitatea
punerii în întârziere, art. 1553 alin. (2) teza I și pactul comisoriu
de gradul II, unde nu e necesară punerea în întârziere art. 1553
alin. (2) teza finală. Specificul rezoluțiunii prin pactelor
comisorii este că se produce desființarea sau rezoluțiunea de
drept a contractului ca urmare a condițiilor prevăzute în pact.
Condițiile pactului comisoriu:
i. pentru validitate, este necesară precizarea în contract a
obligațiilor a căror neexecutare atrage rezoluțiunea sau
rezilierea (specificitatea pactului comisoriu). Astfel, este
ineficient un pact comisoiu care nu specifică obligația sau
obligațiile care atrag rezoluțiunea pentru neexecutare
ii. în cazul pactului comisoriu de grad I, notificarea trimisă
debitorului de către creditor trebuie să conțină:
1. aspecte cu privire la punerea în întârziere
2. aspecte cu privire la condițiile de operare și de
invocare a pactului comisoriu
 iii. art. 1553 alin. (3) spune că în pactul comisoriu trebuie
precizate condițiile particulare cu privire la punerea în
întârziere, în special cu privire la termenul suplimentar.
Rolul instanțelor este de a interveni, la cererea debitorului,
pentru a constata dacă a intervenit sau nu rezoluțiunea prin
intermediul pactelor comisorii, anume dacă au fost respectate
toate condițiile prevăzute de părți pentru a opera pactul
comisoriu. În caz contrar, contractul își va produce în
continuare efectele. Invocarea abuzivă a pactului comisoriu,
abuz de drept, seminar.
b. rezoluțiuni legale (legea prevede rezoluțiunea, art. 1557,
imposibilitatea de executare)
O altă clasificare a rezoluțiunii este dedusă din art. 1549 alin. (2):
1. rezoluțiunea totală, care reprezintă regula
2. rezoluțiunea parțială, care intervine în două cazuri:
a. în cazul contractului bilateral care are mai multe prestații
divizibile
b. în cazul contractului multilateral, când intervine rezoluțiunea
pentru o singură parte a contractului.
Rezoluțiunea și reducerea prestațiilor. În cazul în care neexecutarea este de mică
însemnătate, creditorul nu este îndreptățit să ceară rezoluțiunea contractului, însă este
îndreptățit să ceară reducerea propriei prestații, proporțional cu neîndeplinirea
obligației de către debitor. Reducerea prestațiilor este un mijloc subsidiar rezoluțiunii,
când nu se îndeplinește condiția ca neexecutarea obligației să aibă însemnătate pentru
contract. Acest drept este condiționat de posibilitatea reducerii prestației creditorului,
dacă nu se poate reduce prestația sa, creditorul va avea doar dreptul la daune-interese.
Efectele rezoluțiunii sunt comune tuturor modurilor de reziliere. Efectul
principal este desființarea retroactivă a contractului, și pentru viitor și pentru trecut,
considerându-se că nu a existat niciodată contractul. Ca urmare a desființării se pune
problema repunerii părților în situația anterioră, problemă care se soluționează diferit,
după cum, la data desființării au fost executate anumite obligații din contract. În mod
concret, pentru precizarea regulilor potrivit restituirii prestațiilor executate în temeiul
unui contract pentru rezoluțiune este necesară aplicarea art. 1635 – 1649 cu privire la
restituirea prestațiilor.
Spre deosebire de rezoluțiune, rezilierea produce efecte doar pentru viitor, în
rest condițiile sunt asemănătoare cu privire la caracterul executării, art. 1549 alin. (3)
(?)
 De regulă, rezoluțiunea este totală, desființează contractul în întregime. Această
regulă comportă două categorii de excepții, anume menținerea clauzelor contractuale
ale contractului desființat:
1. vor fi menținute clauzele contractuale privitoare la soluționarea
litigiilor sau diferendelor. Vor intra în aplicare clauzele de mediere,
clauzele de arbitraj.
2. vor fi menținute clauze contractuale care, prin natura lor, sunt
destinate de a produce efecte după desființarea contactului, clauza
penală, clauza de confidențialitate, clauza de neconcurență.
Riscul contractului
Riscul contractului apare ca o consecință a neexecutării fortuite a contractului
sinalagmatic (aici intră și contracte sinalagmatice imperfecte). În privința unui contract
sinalagmatic a cărei obligație a devenit imposibil de executat dintr-o cauză fortuită se
pune întrebarea dacă și cocontractantul mai este ținut a-și executa propria obligație.
Trebuie răspuns la întrebarea: cine va suporta riscul contractului? Vom face o
distincție între riscul contractului și riscul pieirii bunului. Riscul pieirii bunului este
reglementat în art. 1558, cu titlu supletiv, care spune că proprietarul suportă riscul
pieirii bunului, dacă acest risc nu a fost preluat de cealaltă persoană sau dacă prin lege
nu se prevede altfel.
Art. 1274 reglementează riscul în contractul translativ de proprietate, această
normă juridică este însă supletivă, în privința alin. (1), care prevede regula res perit
debitori pentru următoarea ipoteză: între momentul încheierii contractului translativ de
proprietate și momentul predării efective a bunului, bunul piere fortuit. Părțile au făcut
transferul de proprietate, bunul rămânând a fi predat. Riscul rămâne în sarcina
debitorului obligației de predare. Este o regulă opusă față de vechea legislație, care
prevedea regula res perit creditori. Alin. (2) reglementează, pentru ipoteza în care
creditorul este pus în întârziere pentru a prelua bunul, intervine pieirea fortuită a
bunului ulterior punerii în întârziere a creditorului. Creditorul pus în întârziere va
suporta riscul pieirii bunului, și nu se poate libera de această regulă chiar dacă
demonstrează că bunul ar fi pierit și dacă obligația de predare ar fi fost executată la
timp.
Încetarea contractului. În această materie, Codul civil reglementează în art.
1321, cu titlu exemplificativ situațiile sau cazurile în care un contract își încetează
efectele, anume acordul de voință, denunțarea unilaterală, expirarea termenului,
imposibilitate fortuită de executare și prin alte cauze prevăzute de lege.
Efectele încetării, reglementate în art. 1322, se produc diferit în funcție de
situațiile în care și pentru care a intervenit încetarea. Unde se pune problema restituirii
prestațiilor, Codul civil trimite la art. 1635- 1649.
Actul juridic unilateral generator de obligații.
 Actul juridic unilateral generator de obligații reprezintă manifestarea de voință a
unei singure persoane fizice sau juridice exprimată cu intenția de a da naștere, a
modifica sau a stinge raporturi juridice, în mod independent de acceptarea din partea
altei persoane (din partea destinatarului actului unilateral). Avem o distincție între
actul juridic unilateral de formație unilaterală, și contractul unilateral, act juridic de
formație bilaterală cu conținut unilateral. O altă distincție o putem face între actul
juridic de formație unilaterală, care reprezintă genul, și actul juridic unilateral izvor de
obligații (oferta).
În art. 1324, este definit actul unilateral de formație unilaterală. Se pare că
legiuitorul a avut în vedere doar genul în materie, însă în secțiunea imediat următoare,
art. 1327 – 1328, legiuitorul reglementează două acte juridice generatoare de obligație
(promisiunea unilaterală și promisiunea publică de recompensă).
Conform art. 1325, oricărui act juridic de formație unilaterală i se pot aplica
dispozițiile legale privitoare la contract, anume condițiile de validitate (art. 1179) și
principiile care guvernează contractele, cu precădere obligativitatea și relativitatea.
Actele juridice de formație unilaterală se clasifică după criteriul obligativității
comunicării:
1. actele unilaterale supuse comunicării, care produce efecte din
momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta
nu a luat la cunoștință din motive care nu îi sunt imputabile. Așadar,
actele juridice supuse comunicării nu produc efecte până când nu sunt
comunicate, și deci nici înainte să fie comunicate. Art. 1326, în alin.
(1) prevede condiții pentru care un act să fie supus comunicării:
a. când e necesară potrivit naturii actului sau când modifică, stinge
un drept al destinatarului. Actul produce efecte din momentul
ajungerii la destinatar. (revocarea stipulației pentru altul, oferta,
acceptarea, revocarea mandatului de mandant)
2. actele unilaterale nesupuse comunicării, care produc efecte fără a fi
comunicate destinatarului, testamentul, renunțarea la moștenire,
anumite acte în materia filiației.
Art. 1327 reglementează un act juridic de formație unilaterală generator de
obligații, promisiunea unilaterală, diferită de promisiunea de a contracta cu conținut
unilateral. Promisiunea unilaterală reprezintă un act unilateral generator de obligații,
numit și angajament unilateral, prin care autorul se obligă față de un terț să execute o
anumită prestație, nașterea valabilă a actului unilateral nefiind condiționată de
acceptarea din partea terțului. Avem ca exemple promisiunea unilaterală de a ajuta o
rudă față de care nu există obligația de întreținere, promisiunea de a suporta costurile
universitare ale unei persoane. Lipsa acceptării beneficiarului nu are efecte asupra
validității actului, după cum acceptarea nu echivalează nici cu încheierea contractului,
însă un refuz al beneficiarului atrage caducitatea actului unilateral, lipsindu-l de efecte
juridice, art. 1327 alin. (3).
Promisiunea publică de recompensă, art. 1328, reprezintă actul juridic unilateral
generator de obligații ce dă naștere unui raport juridic obligațional în conținutul căruia
intră următoarele elemente:
1. din partea autorului actului, dă naștere obligației de a plăti o
recompensă, de regulă o sumă de bani, și dreptul autorului la
efectuarea unei prestații din partea găsitorului. Exemple avem în
găsirea de animale sau bunuri.
2. din partea destinatarilor, destinatari nedeterminați există dreptul
acestora la recompensă și obligația de a executa prestația.
3. potrivit alin. (4) de la art. 1328 există reglementat un termen special de
prescripție de un an de zile pentru acțiunea în despăgubiri a
destinatarilor, în caz de revocare fără justă cauză a acestei promisiuni,
dacă destinatarul a întreprins o serie de cheltuieli pentru executarea
prestației.
Faptul juridic licit. Faptele juridice stricto sensu prezintă acea manifestare
unilaterală de voință fără intenția de a produce efecte juridice, efecte produse în baza
legii.
Gestiunea de afaceri
Gestiunea intereselor altei persoane, art. 1330- 1340, reprezintă fapta voluntară
și unilaterală a unei persoane (numită gerant sau gestorul de afaceri) de a efectua acte
materiale sau juridice în interesul altei persoane (numită gerat sau stăpânul afacerii),
fără să existe o înțelegere prealabilă între ei sub forma mandatului. Pentru a fi în
prezența gestiunii de afaceri trebuie îndeplinite trei seturi de condiții:
1. obiectul gestiunii poate consta în:
a. acte materiale, o reparație făcută cu mijloace proprii
b. acte juridice, încheierea unui contract de antrepriză pentru
reparații (acestea pot fi acte de adminstrare prin raportare la
patrimoniul geratului, dar care, privite ut singuli, pot reprezenta
și acte de dispoziție)
2. gestiunea trebuie să fie oportună, art. 1330 alin. (1), trebuie să fie
necesară sau utilă, stabilite la momentul săvârșirii gestiunii, nu la
momentul introducerii unei cereri de chemare în judecată
3. atitudinea părților față de gestiune. Geratul trebuie să nu cunoască
gestiunea sau, dacă o cunoaște (pentru că există obligația gerantului de
a-l înștiința, dacă este posibil), să nu fie în măsură să se îngrijească de
afacere sau să numească un mandatar. Cu privire la gerant, el trebuie
să acționeze cu intenția de a gera sau de a administra interesele altuia.
 Condiția este îndeplinită și atunci când acționează în interesul
gerantului, și când acționează în interes propriu (repară gardul
despărțitor). Dacă gerantul acționează, fără să știe, în interesul altei
persoane (repară un bun despre care consideră că e al său, dar este al
altuia), conform art. 1330 alin. (2), gerantul nu va fi ținut de obligațiile
legale instituite unui gerant, astfel dreptul la rambursare al gerantului
nu se va întemeia pe gestiunea de afaceri, ci pe îmbogățirea fără justă
cauză.
4. capacitatea părților contează numai pentru ratificarea gestiunii, caz în
care se aplică reguli de la mandat, în schimb, gerantul trebuie să aibă
capacitatea juridică necesară săvârșirii actelor juridice care fac
obiectul gestiunii.
Efectele gestiunii, obligațiile geratului și gerantului.
Gerantul are următoarele obligații:
1. obligația de înștiințare a geratului (art. 1331)
2. obligația de a continua gestiunea începută (art. 1332)
3. obligația de a depune diligența datorată de gerant (art. 1334)
4. obligația de a da socoteală (art. 1335)
5. obligațiile gerantului față de terți atunci când încheie acte juridice ca
obiect al gestiunii (art. 1336), aceste obligații diferă după cum el a
acționat fie în nume propriu, fie ca reprezentant al geratului.
Geratul are următoarele obligații:
1. obligația de a rambursa cheltuielile gerantului, (art. 1337 alin.(1)) se
face diferența între cheltuielile necesare, utile și voluptuare.
2. obligațiile față de terții cocontractanți ai gerantului (art. 1337 alin.(2)).
În caz de litigiu, proba gestiunii va fi efectuată de partea interesată, de
regulă de gerant, pentru a i se rambursa eventualele cheltuieli. Proba
gestiunii va fi efectuată diferit în funcție de obiectul gestiunii (acte
materiale, orice mijloc de probă, acte juridice, regimul actelor juridice)
Plata nedatorată este reglementată în art. 1341 – 1344.
Plata lucrului nedatorat reprezintă faptul juridic licit care constă în executarea
de către o persoană a unei obligații la care nu era ținută și pe care a executată fără
intenția de a plăti datoria altuia. Cel care a făcut plata se numește solvens, și devine
creditorul obligației de restituire a plății efectuate. Cel care a primit plata se numește
accipiens, și devine debitorul respectivei obligații, cei doi fiind subiecții unui raport
juridic obligațional.
Condițiile care trebuie îndeplinite pentru a ne afla în situația plății nedatorate:
 1. prestația solvensului să fi fost făcută cu titlu de plată, alin. (2) art.
1341 spune că nu este supus restituirii ce s-a plătit cu titlu de
liberalitate sau gestiune de afaceri. Există prezumția că plata s-a făcut
cu intenția de a stinge o datorie proprie, art. 1341 alin. (3). Plata
trebuie să conste în restituirea unei sume de bani sau a unui bun. Dacă
avem o prestație, restituirea se va face în temeiul îmbogățirii fără justă
cauză.
2. datoria pentru stingerea căreia s-a făcut plata să nu existe între solvens
și accipiens. Dacă datoria există față de o altă persoană față de
accipiens în cauză, când a plătit din greșeală altcuiva, este îndeplinită
condiția, însă dacă avem o obligație naturală în temeiul căruia se face
plata nu mai avem plată nedatorată, suma plătită nu mai poate fi
restituită.
3. nu mai este prevăzută condiția ca plata să fi fost făcută din eroare.
Situații cu titlu de exemplu pentru plata nedatorată:
1. în care debitorul plătește și pierde chitanța eliberatorie, pentru a evita
executarea silită, plătește din nou, e plată nedatorată
2. plata care se face către moștenitorul aparent.
Efectele plății nedatorate sunt nașterea unei obligații la restituire, care are ca
obiect suma plătită. Codul trimite la art. 1635 – 1649. Restituirea se va face în funcție
e buna sau reaua-credință a debitorului, cel de bună-credință trebuie să restituie suma
plătită, iar cel de rea-credință trebuie să restituie mai mult (dobânzi).
Îmbogățirea fără justă cauză este reglementată în art. 1345 – 1347.
Îmbogățirea fără justă cauză este un izvor de obligații, reglementat cu titlu de
noutate în Codul civil, pe vechea reglementare era recunoscut principiul și aplicațiile
legale speciale, cum ar fi în materia accesiunii materiale imobiliare.
Îmbogățirea fără justă cauză reprezintă faptul juridic licit care determină
creșterea patrimoniului unei persoane (denumită îmbogățit) și scăderea patrimoniului
altei persoane (denumită sărăcit), fapt juridic din care se naște obligația celui care s-a
îmbogățit de a restitui, în limita îmbogățirii, către subiectul de drept căruia i-a scăzut
patrimoniul.
Condițiile materiale ale îmbogățirii fără justă cauză:
1. patrimoniul unei persoane să fi crescut, creșterea activului, scăderea
pasivului
2. patrimoniul unei persoane să fi scăzut, scăderea activului, creșterea
pasivului
3. să aibă același temei, anume faptul din care rezultă îmbogățirea fără
justă cauză
 Condițiile juridice ale îmbogățirii fără justă cauză.
1. să nu fi fost justificată îmbogățirea, pot exista obligații între cele două
părți
2. acțiunea în justiție (acțiune de in rem verso) să aibă un caracter
subsisdiar față de alte acțiuni posibile care pot fi introduse de sărăcit,
contractuală sau delictuală, sau orice alte acțiuni posibile (gestiunea de
afaceri). Nu se activează acțiunea în cazul unei acțiuni contractuale
prescripție
3. Îmbogățirea trebuie să subziste la data sesizării instanței, art. 1347
alin. (1), și nu la data săvârșirii faptului material care a declanșat
îmbogățirea, diferență față de gestiune.
Efectele îmbogățirii fără justă cauză sunt nașterea obligației de restituire care, în
mod concret se va executa conform regulilor de restituire a prestațiilor (art. 1639 –
1649)
Curs 5. (Baias) Faptul juridic ilicit ca izvor de obligații.
Răspunderea civilă delictuală este reglementată în Codul civil art. 1349, 1350,
1395.
Răspunderea civilă contractuală, care reprezintă restituirea prin echivalent a
obligațiilor care nu se restituie în natură, o vom studia peste două săptămâni.
Principiile de reglementare se regăsesc în art. 1349 și art. 1350.
Noțiunea instituției de fapt juridic ilicit ca izvor de obligații. Această răspundere
se concretizează în obligația celui care săvârșește un fapt juridic ilicit de a repara
prejudiciul pe care-l cauzează faptul pe care l-a săvârșit.
Pe noul Cod civil avem o reglementare mult mai amplă decât pe vechiul Cod,
noul Cod detaliind toate elementele răspunderii civile delictuale, pornind de la ceea ce
a dezvoltat doctrina și jurisprudența în aplicarea Codului civil din 1864.
Obligația de a repara prejudiciul este o sancțiune juridică având caracter
patrimonial. Astfel, răspunderea civilă delictuală nu este o pedeapsă, nu are caracter
personal, deși este însă o sancțiune. Dacă o obligație născută din răspunderea civilă
delictuală nu este executată, se va transmite succesorilor.
Funcțiile răspunderii civile delictuale sunt două:
1. funcția preventiv-educativă, subiectele de drept trebuie să se
gândească înainte să comită un fapt juridic licit
2. funcția reparatorie este recunoscută ca atare de doctrină, însă este
subliniat caracterul ei relativ, niciodată repararea unui prejudiciu nu
poate fi absolută, aceasta nu poate atinge toate fibrele neajunsurilor pe
care le aduce faptul juridic ilicit. Avem ca exemplu, accident auto,
 unde prejudiciul material e reparat, dar „nervii” pe care îi consumă
victima nu pot fi reparați, reparația neputând fi absolută
Răspunderea juridică e o formă a răspunderii sociale. În societate există mai
multe forme de răspundere, politică, juridică, morală. Răspunderea politică se poate
împleti cu răspunderea juridică, dacă este cazul. Dacă o persoană comite o faptă care e
contrară normelor morale, va fi sancționată moral prin oprobriul public.
Există mai multe forme ale răspunderii juridice:
1. contravențională, corespunde administrativului
2. penală, corespunde penalului
3. civilă
În ceea ce privește răspunderea civilă, aceasta are două forme:
1. delictuală, constituie dreptul comun al răspunderii civile și ori de câte
ori încălcarea sau o conduită care încalcă o obligație care nu se
regăsește în conținutul unui contract, atrage calificarea după sine ca
fiind sub incidența răspunderii delictuale (art. 1349) (iuris precepta
sunt hec, trei la număr, trebuie să trăiești onest, să nu aduci atingere
nimănui, dacă aduci atingere să dai ce trebuie cui i-ai adus atingere)
2. contractuală, dacă, fără justificare, nu sunt executate obligațiile din
contract, sau sunt executate cu întârziere sau necorespunzător, atunci
se va activa acest fel de răspundere. Subiectul de drept trebuie să
execute obligațiile contractate și nu trebuie să aducă, în acest fel,
atingere drepturilor creditorului, și dacă face asta, trebuie să repare
prejudiciul. Dreptul la daune-interese este prevăzut de art. 1530, 1531.
Amândouă formele sunt reglementate la nivel general în Codul civil, având
asemănări cât și deosebiri între ele.
Asemănări:
1. Amândouă au în comun încălcarea unei obligații de către un anume
subiect de drept.
2. Ambele sunt forme ale răspunderii juridice.
3. Ambele atrag după sine obligația celui care a avut o astfel de conduită
de a repara prejudiciul cauzat.
Deosebiri:
1. natura obligației încălcate. În cazul răspunderii delictuale, obligația e
legală sau prevăzută de obiceiul locului, iar în cazul răspunderii
contractuale, obligația încălcată este prevăzută de contract. În cazul în
care este vorba de fapte ilicite săvârșite în perioada negocierii
 contractului, ele atrag după sine răspunderea civilă delictuală, cu
excepția cazului în care negocierile sunt organizate contractual.
2. capacitatea părților. În cazul răspunderii delictuale, vorbim de o
capacitate delictuală, avem un articol, art. 1366 care stabilește un set
de prezumții (există de la 14 ani), în schimb ce în cazul răspunderii
contractuale nu vorbim de capacitatea delictuală, ci vorbim de
capacitate de exercițiu, unde avem praguri (între capacitate deplină și
restrânsă, și între capacitate restrânsă și lipsa ei, cu mențiunile de
rigoare dinn materia persoanelor)
3. punerea în întârziere. În cazul răspunderii delictuale, autorul faptei
ilicite este de drept în întârziere, debitorul fiind autorul faptei ilicite,
creditorul fiind victima prejudiciului, iar în cazul răspunderii
contractuale (dies (non) interpelat pro homine) ca regulă, nu este
atrasă punerea în întârziere de drept a debitorului.
4. clauzele de nerăspundere. În cazul răspunderii contractuale clauzele
sunt valabile dacă nu vizează intenția sau culpa gravă, creditorul poate
să-i spună „dacă nu execuți, nu e problemă, dar să nu fie cu intenție
sau din culpă gravă”. În cazul răspunderii delictuale avem reguli în art.
1355, în principiu nu se poate renunța la dreptul de a obține
despăgubiri atunci când această faptă a fost săvârșită cu intenție sau cu
culpă gravă, sunt însă valabile clauzele de nerăspundere prejudiciile
aduse din neglijență bunurilor victimei, însă dacă se vatămă
integritatea corporală sau sănătatea victimei, atunci nu funcționează
aceste clauze. Există o situație o situație în care astfel de clauze de
nerăspundere sunt admisibile (accidente sportive, în principiu).
Participând la antrenamente și sporturi este de presupus că sportivul va
accepta eventualele accidente.
5. repararea prejudiciilor. Prejudiciile trebuie reparate integral,
prejudiciul care trebuie reparat include paguba efectivă și beneficiul
nerealizat. Diferențele apar în zonele de nuanțe. Prejudiciul trebuie, de
asemenea, să fie previzibil. În cazul răspunderii contractuale se
răspunde pentru prejudiciile previzibile, în schimb ce în cazul
răspunderii delictuale se va răspunde și pentru prejudiciile
imprevizibile. Acest lucru rezultă din interpretarea art. 1349. Nu se
face o distincție la răspunderea delictuală între prejudicii previzibile și
imprevizibile, ca în cazul răspunderii contractuale. (?)
6. caracterul divizibil și solitar al obligației de restituire. În cazul
răspunderii contractuale, avem obligație divizibilă, la răspunderea
delictuală, obligația solidară e o regulă, cu articol expres, art. 1369,
deși și în contract se poate prevedea o astfel de obligație.
 7. sarcina probei. În cazul răspunderii contractuale avem o prezumție de
culpă pentru neexecutare, în cazul răspunderii delictuale nu avem o
astfel de prezumție, culpa trebuie dovedită separat de celelalte condiții
Cumulul răspunderii civile cu răspunderea contractuală. S-a pus problema dacă
un subiect de drept, victima unui prejudiciu, poate să amestece cele două regimuri, să
ia din fiecare răspundere ce îi convine, din contractuală culpa și din delictuală
repararea integrală a prejudiciului. Răspunsul a fost ferm: cumulul dintre cele două
răspunderi nu este admis, răspunderea este determinată de sursa ei, contractuală sau
extracontractuală, fiecare fiind guvernată de propriile reguli.
În măsura în care neexecutarea unui contract constituie și infracțiune în procesul
penal, unde victima urmează să se constituie parte civilă, victima ar putea să opteze fie
pentru răspunderea contractuală fie pentru răspunderea delictuală. Trebuie avut în
vedere că art. 1350 în alin. (3) spune: niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea
răspunderii contractuale, pentru a activa alt fel de răspundere care i-ar profita. În
absența unui text expres, art. 1350 e normă imperativă.
Felurile răspunderii civile delictuale:
1. răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie (art. 1357- 1371)
2. răspundere civilă delictuală pentru fapta altuia (art. 1372- 1374),
Părintele pentru minor
3. răspunderea civilă delictuală pentru faptele cauzate de animale și de
lucruri (art. 1375- 1376)
4. răspunderea pentru ruina edificiului (art. 1378)
5. alte forme de răspundere.
a. pentru pagubele cauzate de aeronave
b. pentru prejudiciile cauzate mediului
6. răspunderea pentru lucrurile defectuoase (art. 1379 alin. (2)) este
reglementată într-o lege specială.
Răspunderea civilă delictuală pentru faptă proprie.
În art. 1357, scrie că pentru a funcționa răspunderea trebuie îndeplinite mai
multe condiții:
1. faptă ilicită
2. prejudiciu
3. legătura de cauzalitate
4. vinovăția autorului faptei ilicite
Fapta ilicită. Din art. 1349 rezultă că orice subiect de drept are obligația de a
respecta drepturile pe care legea le recunoaște altor subiecte de drept și nu trebuie să
aducă atingere prin acțiunile sale drepturilor sau intereselor altor subiecte de drept.
Fapta ilicită este conduita unui subiect de drept, care, prin încălcarea dreptului
obiectiv, se aduc atingere drepturilor subiective sau intereselor legitime ale altor
persoane. Fapta poate consta atât într-o acțiune cât și o inacțiune, ca exemplu avem
nesemnalizarea unei gropi în drum.
Fapta ilicită aparține celui care urmează să repare prejudiciul, de aceea trebuie
să corelăm cu participația la săvârșirea la fapte ilicite, avem aici două texte:
răspunderea altor persoane, art. 1369, cel care l-a îndemnat, a ascuns rezultatul faptei,
a înlesnit fapta sau a tăinuit bunuri va răspunde împreună cu autorul faptei ilicite. Art.
1370 se referă la imposibilitatea de stabilire în cazul unei participații. Dacă nu se poate
determina contribuția fiecărui subiect de drept la săvârșirea faptei ilicite, aceștia vor
răspunde solidar. Există cauze care înlătură caracterul ilicit al faptelor:
1. legitima apărare, art. 1360. Conform acestui articol, nu datorează
despăgubiri cel care săvârșește fapta ilicită din legitimă apărare, fiind
necesară referirea la art. 19 Cod penal. (legitima apărare din penal, cu
respectivele condiții, atac injust, material, imediat). Mai avem
reglementată și situația excesului neimputabil, în art. 1360 alin. (2),
adică chiar dacă autorul faptei ilicite a fost în legitimă apărare, va fi
obligat totuși să plătească o indemnizație echitabilă pentru depășirea
limitelor legitimei apărări. Reglementarea din acest text pleacă de la
premisa că fapta nu are caracter ilicit, dar, deoarece prin depășirea
limitelor legitimei apărări a cauzat prejudicii celui care l-a atacat, caz
în care va trebui să repare prejudiciul.
2. starea de necesitate, art. 1361. Cel care a deteriorat sau a distrus
bunuri din stare de necesitate e obligat să repare prejudiciul cauzat
conform mecanismului de la îmbogățirii fără justă cauză. Astfel, fapta
nu mai atrage răspunderea civilă delictuală. Și aici trebuie făcută
corelația cu art. 20 din Codul penal (condiții) și, în plus, să avem în
vedere în măsura în care se aduce atingere dreptului de proprietate
prin acțiunea de salvare. Art. 624 reglementează starea de necesitate în
materia limitelor dreptului de proprietate și se deosebește de starea de
necesitate din răspunderea civilă delictuală prin faptul că nu se repară
integral prejudiciul, ci se oferă o indemnizație echitabilă.
3. divulgarea secretului profesional, comercial, art. 1363. Dacă se
divulgă un secret comercial în scopul de a proteja alte subiecte de
drept de efecte grave care privesc sănătatea publică sau siguranța
publică, cel care a divulgat secretul nu va răspunde delictual, chiar
dacă în acest fel se cauzează un prejudiciu titularului acelui secret.
4. fapta săvârșită în cursul îndeplinirii unei activități impuse sau permise
de lege sau din ordinul unui superior (art. 1364). Această exercitare
trebuie să se desfășoare în limite rezonabile, iar dacă aceste limite sunt
depășite, sau autorul faptei putea să-și dea seama de caracterul ilict al
faptei sale săvârșite în asemenea împrejurări, se poate încadra în
depășirea limitelor, care atrage răspunderea civilă delictuală
 5. exercitarea unui drept, art. 1353. Acela care cauzează un prejudiciu
prin exercitarea drepturilor sale, nu va trebui să răspundă pentru el,
dacă nu se constată o exercitare abuzivă. Instanța va constata
caracterul abuziv sau nu al exercitării dreptului. Art. 15 determină
teoria subiectivă a abuzului de drept, dacă scopul e producerea unui
prejudiciu exercițiul este abuziv.
6. consimțământul victimei, art. 1355, condițiile de la sportiv, acest lucru
poate să ducă la înlăturarea caracterului ilicit al faptei
Prejudiciu. Din reglementarea art. 1349 rezultă o implicație logică, pentru a
putea cauza un prejudiciu, este necesară o faptă ilicită.
Prejudiciul este efectul negativ suferit de un subiect de drept ca urmare a faptei
ilicite săvârșită de alt subiect de drept. Prejudiciul constă în lezarea dreptului subiectiv
sau interesului legitim al unei persoane, art. 1349. Art. 1359 este sediu expres pentru
atingerea adusă prin fapta ilicită unui interes legitim. Dacă o persoană moare, cu un
copil în întreținere (fiul său), nu mai poate să îl întrețină, copilul fiind victima
prejudiciului, copilul poate face acțiune în justiție solicitând despăgubiri constând în
cuantumul întreținerii, acesta nu va putea solicita întreținere. Dacă o persoană moare
cu un copil în întreținere pe care voia să-l adopte, cu condiția ca întreținerea să fi fost
constantă dinaintea adopției, pentru copil întreținerea era un interes legitim, fiind
vătămat în acest interes de moartea persoanei care dorea să-l adopte. Prejudiciul poate
să fie:
1. material
2. moral (nepatrimonial), în măsura în care copilul celui decedat a suferit
un prejudiciu material, pentru că nu mai are întreținere, dar are și
suferință psihică, e lipsit de dragoste părintească. Victima unui
prejudiciul asupra corpului sau sănătății suferă material pentru că e
lipsit de salariu, dar suferă și moral, psihic, pentru că îl dor rănile, nu
are viață socială.
Până în 1952, legitimitatea prejudiciilor morale era bazată pe lipsa de distincție
în vechiul Cod civil, așadar au fost reparate întotdeauna. Între 1952 și 1980, repararea
prejudiciilor morale nu a mai fost posibilă Tribunalul Suprem spunând expres, că nu
pot fi reparate prejudiciile morale. În 1990 a fost adoptată legea contenciosului
administrativ (?), care statuat că prin actele administrative ilegale se pot crea și
prejudicii morale și prejudicii materiale, cei vătămați putând avea amândouă tipurile
de prejudicii reparate.
În reglementarea actuală, în art. 1391, avem reglementare expresă pentru
prejudiciile morale (faptul că nu poți să ai viață socială dacă ești grav rănit). Art. 1391
vorbește și de despăgubiri acordate rudelor ca reparație pentru durerea încercată de
moartea victimei. Se pot repara prejudicii aduse dreptului la onoare, la demnitate, dar
dreptul victimei de a ceda dreptul la reparație nu poate fi exercitat decât atunci când a
fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească sau printr-o tranzacție. Acest lucru a fost
reglementat pentru a împiedica specula cu acest tip de drepturi, acestea fiind intime,
strâns legate de persoană. Dreptul la despăgubiri de natura celor arătate mai înainte nu
trece la moștenitori, însă aceștia pot continua acțiunea introdusă de autorul lor.
Drepturile inerente personalității sunt drepturile cum sunt viața, integritatea corporală,
etc.
Condițiile reparării prejudiciului:
1. prejudiciul trebuie să fie cert, neîndoielnic. Din art. 1385 alin. (2),
rezultă că vor putea fi acordate despăgubiri pentru prejudiciile
viitoare, dacă producerea lui este neîndoielnică. (cel care întreține un
copil moare, se va produce un prejudiciu viitor, neîndoielnic copilul
va putea fi întreținut de cel care a omorât părintele său, până la o
anumită vârstă) (ceva mai complicat aici, obligația de întreținere, dacă
decide să nu facă facultate până la 18 ani, dacă face până la 26, nu am
înțeles exact) (?)
2. prejudiciul trebuie să nu fi fost reparat. Avem trei situații:
a. atunci când o persoană este lezată printr-un fapt ilicit și își
pierde capacitatea de muncă, despăgubirile trebuie să țină cont
de pensie sau de ajutor social. Prejudiciul trebuie să repare
diferența pecuniară dintre ajutor social și salariu sau dintre
pensie și salariu, conform art. 1393. Instanța nu îl poate obliga
pe autorul faptei ilicite decât la o despăgubire provizorie dacă
nu a fost efectiv acordat ajutorul sau pensia.
b. sistemul de asigurări contractuale mai poate să îi repare acestuia
prejudiciul. Prejudiciul e acoperit de asigurare, autorul nu mai
trebuie să plătească nimic, doar dacă se demonstrează că nu a
fost acoperit prejudiciul prin asigurare se pot cere despăgubiri,
asta în cazul asigurării bunurilor. Pentru ipoteza asigurărilor
asupra persoanei, indemnizația primită de la asigurător este
integrală, iar cel care a a cauzat prejudiciul va plăti integral
indemnizația. Acest lucru rezultă din natura asigurării asupra
persoanei, anume de economisire.
c. prejudiciul poate fi reparat de un terț, dacă se aduce în fața
instanței acest litigiu, în care autorul spune că prejudiciul a fost
acoperit de un terț. În acseste cazuri, instanța trebuie să se uite
la intenția terțului, dacă intenția este de repara prejudiciul,
atunci autorul faptei ilicite nu va mai trebuie să plătească. Dacă
însă e făcut cu titlu de donație (doar cu intenția de a gratifica
persoana prejudiciată, nu pentru a repara prejudiciul), atunci
autorul va putea fi obligat la repararea prejudiciului.
Principiile reparării prejudiciilor.
 1. Din art. 1381 rezultă că dreptul la reparație se naște chiar din ziua
cauzării prejudiciului. În ceea ce privește regimul dreptului sau
obligației la reparație, le sunt aplicabile toate dispozițiile cu privire la
transmisiunea, nașterea, modificarea și stingerea obligațiilor, cu
excepția dreptului la reparație care se naște ca urmare a lezării unui
drept inerent personalității.
2. principiul solidarității, art. 1382 reglementează răspunderea solidară.
Atunci când sunt mai mulți participanți la săvârșirea faptei ilicite,
răspund solidar, conform art. 1382. Obligația de despăgubire se
împarte între ei, în funcție de gradul de participare și de intenție,
conform art. 1383.
3. principiul reparării integrale a prejudiciului, art. 1385. Poate fi reparat
și prejudiciul viitor, conform alin. (3)
4. principiul reparării în natură. art. 1386 spune că regula reparării unui
prejudiciu este repararea în natură. Codul civil a reglementat, pe de o
parte, faptul că victima poate să nu dorească repararea în natură (din
cauza contactelor dintre victimă și făptuitor), sau se poate ca repararea
în natură să nu fie posibilă. În aceste cazuri, repararea se face prin
echivalent. Există o serie de reguli speciale în materia reparării
prejudiciului în natură (art. 1387, 1388, 1389). În art. 1389 trebuie să
avem în vedere dreptul minorului. În măsura în care persoana care îi
acorda întreținere sau în măsura în care chiar minorul este cel
prejudiciat, trebuie să ținem cont că despăgubirea poate să fie acordată
până la vârsta de 18 ani, sau, dacă continuă studiile, până la maxim 26
de ani. Dacă e vorba de deces al victimei, dreptul minorului la
despăgubire în ipoteza în care victima îi acorda întreținere. În această
ipoteză, autorul faptei ilicite nu va fi obligat la întreținerea minorului
(la pensia de întreținere), ci va fi obligat la despăgubiri care vor trebui
evaluate în mod concret ținând cont de modul în care se acorda în mod
concret întreținere minorului. Criteriile pentru stabilirea despăgubirii
vor fi cele concrete, de fapt, instanța nu va putea opera cu
reglementările din dreptul familiei (1/4 din venit)
Prescripția dreptului de a cere repararea prejudiciului. Pe de o parte, termenul de
prescripție e de 3 ani de zile, începe să curgă, potrivit art. 2528, atunci când victima
prejudiciului a cunoscut sau trebuia să cunoască pe autorul faptei ilicite, însă avem
două prevederi speciale. Pe de o parte, art. 1394 reglementează prorogarea termenului
de prescripție, atunci când o faptă ilicită care a cauzat un prejudiciu civil, care a fost
săvârșit printr-o faptă penală, se aplică prescripția penală. Pe de altă parte, art. 1395
reglementează faptul că prescripția se suspendă pe parcursul procesului penal.
Legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. Fapta ilicită trebuie să fi
determinat cu necesitate producerea prejudiciului. Raportul din cauzalitate rezultă ex
re. Pot apărea situații în care victima este înjunghiată și este trimisă acasă de medic cu
o aspirină în burtă și moare, pot apărea probleme în stabilirea legăturii de cauzalitate.
Există mai multe teorii care stabilesc raportul de cauzalitate în astfel de situații
complexe. Avem teoria echivalenței condițiilor sau teoria condiției sine qua non, în
exemplul nostru va răspunde și medicul și autorul faptei ilicite. Avem teoria cauzei
proxime, ultima cauză a determinat procesul (răspunde medicul). Avem teoria cauzei
necesare, trebuie stabilită condiția care în mod necesar a cauzat rezultatul. Cauza
propriu-zisă nu acționează uneori singură, ci este favorizată de anumiți factori,
anumite condiții, care împreună duc la faptul păgubitor. Teoria indivizibilității
cauzale, formulată de M. Eliescu spune că niciunul dintre elemente, singure, nu au
produs rezultatul prejudiciant, însă, împreună, interacționând, au dus la rezultatul
prejudiciat. Ce efect are înlăturarea raportului de cauzalitate.
Pot apărea situații în care raportul de cauzalitate nu este între fapta autorului și
rezultatul prejudiciabil. Între fapta autorului și rezultatul prejudiciabil se interpun
elemente străine (cauză străină, străine de autorul faptei ilicite), cum ar fi forța majoră,
cazul fortuit sau fapta unui terț. Într-o asemenea ipoteză, în care raportul de cauzalitate
este întrerupt de o cauză străină care determină ea însăși prejudiciul, se rupe lanțul
cauzal dintre fapta autorului și rezultatul prejudiciabil.
Se ajunge la soluția înlăturării răspunderii civile delictuale, din moment ce
rezultatul nu s-a produs din fapta lui ci din fapta altuia. Doctrina a spus că această
cauză, cea străină înlătură vinovăția, însă s-a considerat că legătura de cauzalitate este
înlăturată, nu vinovăția. art. 1351. art. 1352. Această abordare este demonstrată de art.
1371, vinovăția comună sau pluralitatea de cauze. Este posibil ca, în concret, victima
să fi contribuit și ea la producerea prejudiciului, contribuția autorului se reduce în mod
corespunzător. (unul merge cu viteză, unul nu dă prioritate, aici avem și contribuția
autorului și contribuția victimei). Alin. (2) al articolului spune că pe drumul cauzal
mai poate interveni și o forță majoră, în acest caz autorul faptei nu va răspunde, în
acest caz forța majoră înlătură raportul de cauzalitate.
Vinovăția autorului faptei ilicite, este cea mai complicată de dovedit. În timp ce
fapta ilicită și prejudiciul și raportul de cauzalitate au o existență obiectivă, chiar și
atunci când raportul de cauzalitate este greu de stabilit. În ceea ce privește vinovăția,
nu mai avem o existență obiectivă, anume aceasta este atitudinea psihică a
făptuitorului asupra faptei sale și asupra urmărilor ei.
Procesul intern are două faze, faza deliberativă, în care cântărește opțiunile, și
faza volitivă, în care alege dintre conduitele înfățișate înaintea lui. Art. 16 Cod civil
reglementează vinovăția în cele două forme ale sale, intenția, directă și indirectă,
culpă, din neglijență sau imprudență. O condiție esențială a vinovăției este
discernământul, iar pentru determinarea acestuia în caz de dubiu se poate face o
expertiză psihică.
 Avem aici niște prezumții de discernământ și de lipsă a discernământului.
Același mecanism se aplică și persoanelor puse sub interdicție, operând prezumția de
lipsă a discernământului. Legiuitorul a fost nevoit să reglementeze și împrejurări de
fapt care au apărut de-a lungul timpului în jurisprudență, care fie au fost reglementate
civil, fie au fost reglementate în fostul cod penal. Art. 1367, beția accidentală, existând
două împrejurări. În măsura în care discernământul lipsește din cauza unei beții
accidentale și complete. Această împrejurare elimină discernământul și, respectiv
răspunderea. În ipoteza unei beții voluntare, nu se înlătură răspunderea civilă a
autorului faptei ilicite.
Pentru determinarea existenței vinovăției este nu numai importantă capacitatea
deliberativă (discernământul), ci și capacitatea volitivă (prin care a ales conduita).
Trebuie avute în vedere împrejurări care înlătură capacitatea volitivă.
Constrângerea fizică, căruia nu i se poate opune, îngrădește capacitatea volitivă,
constrângerea morală îngrădește de asemenea capacitatea volitivă. Un minor fără
discernământ săvârșește o faptă ilicită, poate să răspundă minorul?
În mod concret, luăm exemplul în care, pe de o parte părinții n-au bani, iar pe de
altă parte, minorul n-are discernământ, dar are bani, de la un unchi bogat din Jamaica.
În situația de mai sus nu este echitabil ca victima să rămână cu prejudiciul nereparat,
pentru că minorul are cum să repare prejudiciul. Art. 1368 relgementează obligația
subsidiară de indemnizare a victimei. Este vorba de situația de mai sus, în care cel
lipsit de discernământ are mijloace să acopere prejudiciul, iar cel care îl are în grijă nu
are. În această situație, minorul va acoperi prejudiciul cauzat, dar nu cu titlu de
răspundere, ci cu titlu de indemnizare a victimei.
Aprecierea vinovăției se face după criteriile de la art. 1358. Sunt situații în care
judecătorul trebuie să stabilească cum a acționat autorul faptei ilicite, care va răspunde
delictual, însă va trebui determinată în mod concret contribuția lui la cauzarea
prejudiciului. Avem aici criterii particulare de apreciere a vinovăției, anume de
împrejurări concrete și de persona autorului faptei. Modul în care s-a produs
prejudiciul îl obligă pe judecător să stabilească gradul de participare pe care l-a avut o
persoană la comiterea faptei, conform art. 1371. Situațiile în care o persoana care a
participat și ea sau mai multe persoane au săvârșit o faptă ilicită sunt reglementate de
art. 1369 și art. 1370.
Cum se determină contribuția fiecăruia la comiterea faptei ilicite? În măsura în
care judecătorul nu poate individualiza fiecare contribuție, toate persoanele care au
săvârșit fapta ilicită vor răspunde solidar, criteriul fiind egalitatea răspunderii solidare
a fiecăruia dintre ei.
Proba elementelor răspunderii civile delictuale. Fapta ilicită, prejudiciul și
legătura de cauzalitate nu pun probleme din punct de vedere al probei, din moment ce
există în mod obiectiv. Fapta s-a întâmplat, nu e greu de demonstrat, prejudiciul există,
se regăsește fie în devizul de asigurare, fie în diferența între salariu și indemnizație.
Doar existența vinovăției pune probleme din punct de vede probatoriu.
Din modul de probare a celorlalte condiții a modului de răspundere respectiv
rezultă și atitudinea psihică a autorului faptei ilicite, anume vinovăția. În ceea ce
privește proba elementelor răspunderii civile delictuale, este instituit un set de
prezumții, mai ales în situațiile în care fapta ilicită a constituit și infracțiune (art. 28
Codul de procedură penală, art. 1365 Cod civil).
Dacă fapta a fost urmărită ca fiind o infracțiune și se pronunță o hotărâre de
achitare, în procesul penal, autorul faptei ilicite va fi judecat în continuare procesul
civil. Valoarea hotărârii penale în procesul civil este reglementată după o regulă
prevăzută la art. 1365, anume că instanța civilă nu este legată de ce a zis instanța
penală sau legea penală în ceea ce privește existența prejudiciului sau vinovăția
persoanei. În materia faptei și a legăturii de cauzalitate, fostul inculpat se bucură de
autoritate de lucru judecat în acest caz. Sunt fapte (abuz în serviciu 200.000 lei) care
au un prag de prejudiciu, dar care totuși atrag răspunderea civilă, de aceasta mai are un
cuvânt de zis instanța civilă. Sunt de asemenea fapte care nu se pedepsesc din culpă,
dar legea civilă le poate pedepsi.
Aspecte specifice pentru răspunderea pentru fapta proprie a persoanei juridice.
Art. 219 Cod civil, faptele ilicite ale persoanei juridice sunt faptele administratorilor.
Condițiile răspunderii vor fi analizate în persoana organului decizional de la nivelul
persoanei juridice care a decis comiterea faptei.
Efectele răspunderii pentru fapta proprie sunt nașterea obligației de reparare a
prejudiciului.
Curs 6. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altuia, pentru fapta lucrului,
pentru fapta animalului. Corelații între aceste forme de răspundere.
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altuia.
Avem două forme de răspundere, prima formă este reglementată în art. 1372,
este vorba de răspunderea pentru fapta minorului și a persoanei puse sub interdicție.
Stabilirea domeniului de aplicare al acestei forme de răspundere presupune
stabilirea noțiunilor de persoane care sunt chemate să răspundă și persoane pentru care
se răspunde
Calitatea de persoane care sunt chemate să răspundă, de persoană responsabilă
civilimente este prezentată în mod general în art. 1372, fiind atribuită subiectului de
drept care are obligația de supraveghere a minorului sau a celui pus sub interdicție.
Art. 1372 nu condiționează angajarea persoanei responsabile civilimente de un
eventual comportament culpabil al acesteia, ceea ce reprezintă sub aspect probatoriu o
favoare sau o avantajare a victimei faptei prejudiciate. Comparativ, în vechiul Cod
civil, persoanele responsabile civilimente pentru fapta minorului erau părinții, sub
condiția comunității de locuință între părinți și copil, condiție care nu mai este reținută
în actuala reglementare.
Potrivit noii reglementări, obligația de supraveghere poate incumba unei
persoane în baza legii, unei hotărâri judecătorești sau în baza unui contract. În funcție
de izvoarele obligației de supraveghere, vom identifica subiectele de drept care sunt
chemate să răspundă.
În primul rând, părinții sunt chemați să răspundă în virtutea obligației legale de
supraveghere, în temeiul îndatoririlor părintești, al căror conținut este prevăzut în art.
261 și, în concret, supravegherea copilului de către părinți este reglementată în art.
493, văzută atât ca un drept cât și ca o obligație a părinților. În anumite situații
particulare, cum ar fi divorțul părinților, sunt necesare precizări. Chiar și după divorț,
părinții exercită împreună autoritatea părintească, însă locuința va fi stabilită la un
părinte, de regulă mama, care va răspunde pentru fapta minorului. Părintele s-ar putea
îndrepta împotriva celuilalt dacă săvârșirea faptei prejudiciabile a minorului reprezintă
urmarea modului în care ambii părinți și-au exercitat deficitar îndatorirea părintească
care le revine conform art. 261. Mama răspunde nu pentru că e comuniune de locuință,
ci pentru că ei îi incumbă obligația de supraveghere. Dacă după divorț, din motive
întemeiate, instanța decide ca autoritatea părintească să fie exercitată de un singur
părinte (cel căruia i-a fost încredințat copilul) acest părinte va fi chemat să răspundă
singur pentru fapta minorului. Însă, și în acest caz, regresul acestui părinte împotriva
celuilalt ar fi posibil dacă fapta prejudiciabilă a minorului a fost săvârșită la un interval
de timp scurt după divorț, caz în care instanța de judecată ia în calcul și influența pe
care celălalt părinte a avut-o asupra minorului.
Dacă, în mod excepțional, autoritatea părintească aparține, potrivit art. 399 altei
persoane decât părintelui (bunici, altă rudă, altă persoană), atunci persoana
responsabilă civilimente va fi acea persoană care va exercita autoritatea părintească,
respectiv la care s-a stabilit și locuința copilului după divorț.
În al doilea rând, o altă categorie de persoane responsabile civilimente sunt
tutorii. Tutorele poate fi numit de instanța de tutelă, fie pentru minor, fie pentru cel pus
sub interdicție, poate fi denumit și de părinte pentru minor (art. 114), după cum
tutorele mai poate fi numit și de către cel pus sub interdicție, evident anterior acestui
moment, fie printr-un act juridic unilateral, fie printr-un act juridic bilateral (art. 166).
Până la numirea tutorelui pentru persoana ce va fi pusă sub interdicție este numit un
curator, care însă nu va răspunde în temeiul art. 1372, întrucât el are obligația de
supraveghere a persoanei majore până în momentul în care aceasta este efectiv pusă
sub interdicție, pe o perioadă tranzitorie. Curatorul ar putea răspunde exclusiv în
temeiul art. 1357, dacă, în persoana lui sunt îndeplinite condițiile răspunderii pentru
fapta proprie.
În al treilea rând, mai sunt considerate persoane responsabile civilimente cadrele
didactice din învățământul școlar, până la cel preuniversitar, inclusiv cei care au sub
îndrumare ucenici, cu observația generală că se răspunde doar pentru elevii și ucenicii
minori. Mai sunt considerate persoane responsabile civilimente îngrijitorii sau bonele
care au grijă de copiii minori, obligația de supraveghere avându-și izvorul într-un
contract încheiat fie direct cu bona, fie un contract încheiat cu agențiile, caz în care
bonele au calitatea de prepus.
Persoanele pentru care se răspunde sunt minorii și interzișii judecătorești. Cu
privire la minori, sunt avuți în vedere minorii, indiferent de vârstă, indiferent dacă sunt
încadrați sau nu într-o formă de învățământ sau ucenicie. Nu se va răspunde pentru
minorii care dobândesc capacitate de exercițiu anticipată, în temeiul art. 39 și 40.
Interzișii judecătorești sunt vizați de art. 1372, ulterior momentului emiterii hotărârii
judecătorești de punere sub interdicție și ulterior denumirii unui tutore.
În ceea ce privește fundamentarea acestei forme de răspundere, ca obligație
generală, fundamentul răspunderii e unul obiectiv, dincolo de orice idee de culpă a
persoanei responsabile. În mod particular, fundamentarea răspunderii diferă parțial
după cum persoanele civilimente responsabile sunt părinții, tutorele sau celelalte
persoane menționate expres. Din art. 1372 alin. (3), teza I, reiese că fundamentul
răspunderii se referă strict la obligația de supraveghere, care aparține cadrelor
didactice, meșteșugarilor sau bonelor. Aceste categorii de persoane se pot exonera de
răspundere demonstrând că, deși și-au îndeplinit obligația de supraveghere, nu au
putut împiedica fapta prejudiciată. Teza a II-a are în vedere situația părinților și a
tutorelui, unde fundamentul răspunderii este mai cuprinzător relativ la celelalte
persoane, întrucât teza a II-a face vorbire despre îndatoririle care decurg din exercițiul
autorității părintești. În acest caz, răspunderea lor nu e fundamentată doar pe obligația
de supraveghere, ci și în temeiul îndatoririlor pe care le au în temeiul îndatoririlor
părintești. E greu de demonstrat faptul că faptul prejudiciabil al minorului nu se
datorează neîndeplinirii obligațiilor lor de a crește copilul, și că fapta e urmarea unei
alte cauze.
Condițiile răspunderii pentru fapta altuia sunt dispuse în două seturi:
În primul rând, în persoana minorului și a celui pus sub interdicție trebuie
îndeplinite condițiile generale ale răspunderii pentru fapta proprie, mai puțin vinovăția.
Art. 1372 alin. (2), răspunderea subzistă și în cazul în care făptuitorul, lipsit de
discernământ, nu va răspunde pentru fapta proprie.
În al doilea rând, condițiile speciale sunt două la număr, anume calitatea de
minor, sau de persoană pusă sub interdicție. A doua condiție care trebuie îndeplinită
este ca în sarcina celui chemat să răspundă să existe, la data săvârșirii faptei ilicite,
obligația de supraveghere, indiferent de izvorul acestei obligații.
Trebuie stabilită relația dintre fapta minorului și o eventuală culpă a persoanei
responsabile civilimente, acestea se materializează printr-un set de prezumții în
defavoarea celui chemat să răspundă, care e activează după ce se verifică îndeplinirea
condițiilor răspunderii.
1. Prima prezumție instituită este prezumția că persoana responsabilă și-a
îndeplinit necorespunzător obligația de supraveghere, ceea ce
constituie o faptă ilicită.
2. A doua prezumție este existența unei legături de cauzalitate între fapta
minorului sau interzisului și neîndeplinirea obligației de supraveghere.
3. A treia prezumție este existența vinovăției pentru neîndeplinirea
obligației de supraveghere.
Aceste trei prezumții sunt prezumții legale, relative.
Modul de răsturnare al acestor prezumții diferă după cum persoanele
responsabile civilimente sunt părinții sau tutorii, respectiv celelalte persoane, art. 1372
alin. (3).
Exonerarea de răspundere a persoanelor responsabile civilimente se împarte în
două seturi de cauze:
1. cauze generale, care sunt reprezentate de următoarele situații:
neverificarea oricăreia dintre condițiile generale de răspundere pentru
fapta proprie a minorului sau a celui pus sub interdicție.
2. cauzele speciale de exonerare, reglementate în art. 1372 alin. (3).
Dacă sunt îndeplinite toate condițiile acestei forme de răspundere, efectele
răspunderii sunt următoarele: nașterea obligației de restituire și acoperirea
prejudiciului de către persoana responsabilă civiliment. Părinții vor fi chemați să
răspundă solidar pentru fapta minorului. Dacă minorul a acționat cu discernământ în
momentul săvârșirii faptei, victima are două opțiuni, poate alege între:
1. a chema persoana care răspunde pentru minor sau pentru interzis în
justiție, în temeiul art. 1357
2. a chema pe minor sau pe interzis, pe temeiul răspunderii pentru fapta
proprie, în temeiul art. 1372
Alt efect al răspunderii este reprezentat de acțiunea în regres. Cel care răspunde,
persoana responsabilă civilimente se poate întoarce împotriva minorului sau
interzisului. Temeiul acțiunii în regres rezidă în art. 1384. Conform acestui articol,
regresul e condiționat de discernământul minorului sau interzisului judecătoresc.
Regresul este justificat pe mecanismul subrogației legale (art. 1596 lit. c)), subrogația
se produce de drept în folosul celui care, fiind obligat împreună cu alții sau pentru alții
are interes să stingă datoria. Practic, se consideră că cel care este chemat să stingă
datoria, anume persoana responsabilă, are situația unui codebitor solidar în situația
solidarității în interesul unuia dintre codebitori (art. 1459). Condițiile introducerii
acțiunii în regres sunt existența vinovăției și existența unui interes, când părintele are
ce să recupereze de la minor.
 A doua formă de răspundere civilă delictuală pentru fapta altuia este
reglementată în art. 1373, constând în răspunderea comitenților pentru faptele
prejudiciabile săvâșite de prepușii lor pentru funcțiile încredințate. Răspunderea
comitenților este o formă de răspundere indirectă pentru fapta altei persoane, însă, spre
deosebire de forma de răspundere din art. 1372, întotdeauna, persoanele pentru care se
răspundere, anume prepușii, sunt pasibili de răspundere pentru propria lor faptă. Însă,
pentru a se asigura victima împotriva unei eventuale insolvabilități a prepusului, legea
instituie și răspunderea comitentului, cu posibilitatea de regres împotriva prepusului.
Stabilirea domeniului de aplicare presupune stabilirea noțiunilor de comitent,
prepus și raport de prepușenie.
Astfel, este comitent cel care în virtutea unui contract sau în temeiul legii
exercită direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplineșe anumite
funcții sau însărcinăni în interesul său ori al altuia. Comitent poate fi orice persoană
fizică sau juridică, cu precădere persoanele juridice de drept privat.
Noțiunea de prepus nu este definită în mod expres de legislație, dar conținutul
poate fi dedus din reglementarea noțiunii de comitent. Prepusul este o persoană fizică
care îndeplinește funcții sau însărcinări în interesul comitentului sau altei persoane, dar
asupra căruia comitentul exercită direcția, supravegherea și controlul. Între comitent și
prepus se stabilește o situație juridică specială, denumită raport de prepușenie.
Din perspectiva comitentului, acest raport este unul de autoritate, iar din
perspectiva prepusului este vorba de un raport de subordonare. Temeiurile, izvoarele
raportului de prepușenie pot fi contractul de muncă, de mandat, de antrepriză, sau
ocazional. Contractul de muncă este cel mai întâlnit izvor al raportului de prepușenie,
din contractul de muncă se deduce o prezumție relativă a raportului de prepușenie. Mai
putem avea ca izvor contractul de mandat, în ipoteza unei depline subordonări a
mandatarului față de mandant, mandatarul renunțând la independența în executarea
obligațiilor contractuale. Contractul de antrepriză e un alt izvor al raportului de
prepușenie, dacă antreprenorul se subordonează beneficiarului. Raportul poate să
rezulte și în lipsa unui raport contractual, este vorba de prepuși ocazionali, stabiliți în
cadrul unei familii sau între membrii unei comunități.
Răspunderea comitentului se fundamentează pe obligația de garanție pe care o
are comitentul, garanție pentru riscul de activitate pe care îl introduce în societate prin
utilizarea activității prepusului. Este o fundamentare obiectivă, comitentul neavând
posibilitatea să se exonereze invocând propriul său comportament de a fi încercat să
împiedice fapta prejudiciabilă. Calificarea acestei forme ca fiind obiectivă rezultă din
natura fundamentului acestei forme de răspundere (obligația de garanție pentru riscul
de activitate).
Unii autori, din caracterul obiectiv al răspunderii au dedus necesitatea înlăturării
oricărei urme de subiectivitate din această formă de răspundere, cu consecința
respingerii ideii de culpă ca atitudine subiectivă a prepusului față de fapta
prejudiciabilă. Toată lumea e de acord că răspunderea e obiectivă, însă unii au
absolutizat ideea de obiectivitate, anume să nu mai existe atitudinea subiectivă a
prepusului, nu mai există condiția vinovăției. Opinia majoritară este în sensul reținerii
vinovăției prepusului ca o condiție generală a activării acestei forme de răspundere.
Condițiile răspunderii comitenților pentru prepuși sunt dispuse în două seturi:
Condițiile generale ale răspunderii comitentului sunt întrunirea condițiilor
generale a răspunderii pentru fapta proprie, în persoana prepusului, inclusiv vinovăția.
În această materie nu există un text similar cu art. 1372 alin. (2), care spune că
răspunderea subzistă și în cazul în care cel lipsit de discernământ nu răspunde pentru
fapta proprie, tocmai pentru că autorul faptei ilicite nu are discernământ și cineva
trebuie să răspundă.
Prima dintre condițiile speciale este existența raportului de prepușenie la data
săvârșirii faptei prejudiciabile. A doua condiție este menționată în art. 1373 alin. (1),
se referă la săvârșirea de către prepus a faptei în legătură cu atribuțiile sau cu scopul
funcțiilor încredințate. Nu este precizată ce fel de legătură trebuie să existe între fapte,
cu consecința că se consideră verificată această condiție ori de câte ori se poate reține
o minimă legătură, de orice fel (de timp, de loc, de mijloace tehnice), între fapta ilicită
și funcția încredințată.
Așadar, textul permite o interpretare largă a acestei condiții speciale, aceeași
interpretare largă era întâlnită și în sistemul vechiului cod, unde nu exista o
reglmenetare detaliată, însă doctrina și jurisprudența au utilizat sintagma de conexiune
necesară între faptă și funcție. Interpretarea largă a acestei condiții speciale acoperă
inclusiv ipotezele în care prepusul a săvârșit fapta abuzând de funcția încredințată.
Avem exemplul șoferului angajat care, după program, pleacă cu mașina de serviciu în
interes propriu și cauzează un accident. Se va angaja răspunderea comitentului
deoarece există legătura automobilului. Cât de largă este interpretarea ne spune art.
1373 alin. (3), care constituie o limitare a alin. (1) din perspectiva stabilirii condiției
speciale de existență a legăturii dintre faptă și funcție. Comitentul nu răspunde dacă
dovedește că victima cunoștea sau putea să cunoască, la data săvârșirii faptei
prejudiciabile, că prepusul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau cu scopul
funcțiilor încredințate.
Exonerarea de răspundere are două seturi de cazuri:
1. cazuri generale, anume neîndeplinirea oricăreia dintre condițiile
generale sau speciale în persoana prepusului, în condițiile pe care le-
am analizat.
2. cazuri speciale, art 1373 alin. (3) reglementează un caz special de
răspundere a comitentului. Comitentul nu răspunde dacă dovedește că
victima cunoștea sau putea să cunoască că la data săvârșirii faptei,
 prepusul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau cu funcția
încredințată. Exonerarea nu privește o anumită atitudine a
comitentului, ci rezultă din analiza atitudinii victimei. În exemplul cu
șoferul, dacă victima și-a dat seama că șoferul este un prepus, victima
și-a dat seama că există o legătură între faptă și prepus.
Dacă sunt îndeplinite condițiile și comitentul nu se poate exonera de răspundere,
efectele se împart în două categorii, în raport cu victima prejudiciului și în raportul
dintre comitent și prepus.
În raport cu victima prejudiciului, în primul rând există acoperirea prejudiciului
de către comitent. Victima are un drept de opțiune, poate alege între:
1. a se îndrepta împortriva comitentului, în temeiul art. 1373
2. a se îndrepta împotriva prepusului, în temeiul art. 1357
3. a se îndrepta împotriva amândurora în solidar, în temeiul art. 1382
Efectele în raporturile între comitent și prepus sunt regresul comitentului
împotriva prepusului. Dreptul de regres este condiționat de îndeplinirea tuturor
condițiilor generale pentru răspunderea pentru fapta proprie a prepusului. Autorii care
susțin excesiv caracterul obiectiv al răspunderii, admit totuși că în acest caz este
necesară existența vinovăției prepusului pentru a putea exista dreptul de regres. Opinia
majoritară susține că vinovăția este o condiție necesară pentru angajarea răspunderii.
Art. 1384 alin. (3) prezintă soluția regresului în cazul în care prejudiciul a fost cauzat
de mai mulți prepuși ai aceluiași comitent sau de mai mulți prepuși ai diferiților
comitenți (seminar).
Corelația formelor de răspundere pentru fapta altei persoane. A corela două sau
mai multe forme de răspundere nu înseamnă a stabili o comparație între ele, ci
înseamnă să alegem o anumită formă de răspundere, în ipoteza în care pentru o
anumită faptă prejudiciabilă sunt incidente mai multe forme de răspundere. Avem un
concurs de forme de răspundere, care este supus unor reguli instituite de art. 1374.
În art. 1374 alin. (1) este prevăzută soluția de concurs între răspunderea
părinților și răspunderea celorlalte persoane responsabile (cadre didactice). Părinții și
tutorii nu răspund dacă fac dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii profesorilor
pentru fapta minorilor. Acest alineat reglementează opinia unanimă care există în
doctrină conform căreia răspunderea părinților are caracter general prin raportare la
răspunderea profesorilor sau a meșteșugarilor pentru fapta minorilor, răspundere a
părinților care există în stare latentă și se va activa ori de câte ori cadrele didactice sau
meșteșugarii reușesc să se exonereze de răspundere. Răspunderea părinților are
caracter general, răspunderea cadrelor didactice și a meșteșugarilor are caracter
special.
Art. 1374 alin. (2) rezolvă problema concursului dintre răspundera comitentului
și alte forme de răspundere pentru fapta altuia. Răspunderea comitentului înlătură
orice alte forme de răspundere pentru fapta altuia. În măsura în care părintele este și
comitentul prepusului minor, victima va putea opta între art. 1372 și art. 1373. Victima
va opta între condițiile mai lesnicioase pe care le are de dovedit.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, reglementată în art. 1375.
Stabilirea domeniului de aplicare a acestei forme de răspundere presupune
stabilirea animalelor pentru care se răspunde și stabilirea persoanelor care răspund. Se
răspunde pentru fapta prejudiciabilă a animalelor domestice, dar și pentru fapta
prejudiciabilă a animalelor sălbatice captive, precum și pentru animalele sălbatice
aflate în rezervații și parcuri închise. Pentru fapta prejudiciabilă a animalelor aflate în
sălbăticie și în deplină libertate, există răspunderea pentru fapta proprie a gestionarului
sau administratorului fondului cinegetic local, răspundere reglementată în legea
vânătorii. Acest fel de răspundere se încadrează în categoria răspunderii pentru fapta
proprie, trebuind îndeplinită și condiția vinovăției.
Pentru a stabili sfera persoanelor responsabile civilimente, trebuie să stabilim
noțiunile de pază și de paznic juridic al animalului. Sunt chemate să răspundă
persoanele care au paza juridică a animalului. Noțiunea de pază juridică este detaliată
în art. 1377, atât cu privire la fapta animalului cât și cu privire la fapta lucrului. Paza
juridică presupune exercitarea în mod independent a controlului și supravegherii
asupra animalului, în temeiul unui contract sau în temeiul legii sau chiar a unui fapt
(hoțul care fură un animal răspunde pentru fapta animalului), cu condiția ca persoana
care exercită paza să se servească de animal în interes propriu.
Paza juridică se prezumă că aparține proprietarului, art. 1375 îl menționează pe
proprietar ca persoană responsabilă civilimente, în sensul că legea prezumă că
proprietarul animalului are paza juridică până la proba contrară. Paza juridică se poate
pierde prin furt, involuntar, se poate transfera paza juridică prin intermediul unui
contract, cum cunt cele de comodat. Noțiunea de prepus este incompatibilă cu
noțiunea de paznic juridic, aflându-se în subordonare față de comitent, ceea ce
caracterizează paza juridică este exercitarea independentă a controlului asupra
animalului. Dacă paza juridică este exercitată de mai multe persoane, coproprietarii
vor răspunde solidar. Art. 1382, cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă răspund
în mod solidar la reparații (seminar). Per a contrario, nu răspund persoanele care au
doar paza materială asupra animalului, cum ar fi îngrijitorul, depozitarul,
zootehnicianul, aceștia nu răspund deoarece nu se folosesc de animal în interes
propriu, ei se folosesc de el pentru interesul proprietarului, neexercitând nici în mod
independent controlul asupra animalului.
Dacă se reține o faptă a paznicului material care e prejudiciabilă, anume dacă
din cauza lui a cauzat prejudicii animalul, va răspunde în temeiul art. 1357. Paznicul
juridic se va putea întoarce împotriva paznicului material.
 Fundamentarea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale se găsește în
obligația de garanție pentru riscul de activitate. Art. 1375 ne spune că se răspunde
independent de orice culpă a paznicului juridic.
Condițiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale sunt:
1. existența acțiunii sau faptei animalului
2. existența prejudiciului
3. existența legăturii de cauzalitate între acțiune și prejudiciu
4. exercitarea pazei juridice de către persoana responsabilă civilimente.
Exonerarea de răspundere are două seturi de cauze:
1. persoana responsabilă poate invoca cauze generale de exonerare art.
1380, anume fapta victimei, fapta terțului sau forța majoră. Cazul
fortuit nu exonerează de răspundere pe paznicul juridic.
2. cauzele speciale sunt menționate în art. 1354 (seminar).
Efectele răspunderii pentru fapta prejudiciabilă a animalului, primul efect este
acoperirea prejudiciului, paznicul juridic va fi obligat la plata despăgubirilor. Victima
are un drept de opțiune, poate alege între:
1. a chema în justiție pe paznicul juridic, în temeiul art. 1375
2. a chema în justiție pe paznicul material, în temeiul art. 1357
3. a chema în justiție pe paznicul juridic și pe paznicul material
împreună, în solidar, în temeiul art. 1382
Dacă paznicul juridic este chemat să răspundă, se poate întoarce prin regres
împotriva paznicului material, întemeiat pe art. 1384 (seminar).
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general, oricine este
obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub
paza sa.
Stabilirea domeniului de aplicare a acestei forme de răspundere presupune
stabilirea lucrurilor pentru care se răspunde și stabilirea persoanelor care răspund.
Pentru orice fel de lucruri se poate răspunde, mobile sau imobile, indiferent de
dinamism propriu sau nu, periculoase sau nu. Sunt exceptate edificiile, care
beneficiază de o reglementare separată în art. 1378.
Persoanele responsabile civilimente sunt persoanele care la data faptei
prejudiciabile aveau paza juridică a lucrului. Se aplică mutatis mutandis condițiile de
la răspunderea pentru fapta animalului (paza materială și paza juridică).
Trebuie făcută o distincție între paza folosinței lucrului și paza structurii
lucrului. Anumite lucruri impun această distincție (liftul), dacă cade liftul trebuie văzut
dacă accidentul a fost cauzat de o folosință deficitară sau de structura lucrului. Paza
folosinței aparține utilizatorilor, iar paza structurii o are proprietarul sau cel care are
gestiunea asupra ascensorului. Avem exemple și pentru automobile, motor, cauciucuri.
Fundamentarea răspunderii este identică cu cea de la animale (obligația de
garanție pentru riscul de activitate). Și aici se răspunde indiferent de orice culpă a
paznicului juridic.
Condițiile pentru răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri sunt:
1. fapta lucrului trebuie să aibă o anumită autonomie în raport cu fapta
omului, să nu fie o simplă prelungire a unei acțiuni umane. (dacă dai
cu cuțitul nu e fapta lucrului)
2. prejudiciul
3. legătura de cauzalitate
4. exercitarea pazei juridice a celui chemat să răspundă în temeiul art.
1376.

Exonerarea de răspundere are două seturi de cauze:

1. generale
2. speciale, aceleași cu cele de la răspunderea pentru fapta animalului
(art. 1380 și art. 1354)
Efectele răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri sunt asemănătoare cu
cele de la fapta animalului, anume că răspunde paznicul juridic al lucrului, cu
posibilitatea regresului față de paznicul material. Art. 1376 alin. (2) instituie niște
reguli cu privire la coliziunea de vehicule, atenție la forța majoră în această materie
(seminar)
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului, reglementată în art.
1378.
Proprietarul unui edificiu sau al unei construcții este obligat să repare
prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor părți din ele dacă aceasta
este urmarea lipsei de întreținere sau a unui viciu de construcție.
Stabilirea domeniului de aplicare a acestei forme de răspundere presupune
stabilirea noțiunilor de edificiu, de ruină și stabilirea persoanelor care răspund..
Noțiunea de edificiu reprezintă orice lucrare edificată de om care fie este încorporată
solului (o casă, un bloc) sau este subterană (canal), cu condiția să fie o lucrare cu
caracter definitiv. Astfel, sunt înlăturate lucrările provizorii, nefixate în sol.
Prin ruină se înțelege orice dezagregare involuntară a edificiului sau a
construcției, precum și desprinderea unei părți din edificiu sau construcție. Nu se
încadrează aici demolarea sau dărâmarea voluntară a edificiului sau a construcției.
 Persoana chemată să răspundă, spre deosebire de răspunderea pentru lucruri, se
stabilește independent de noțiunea de pază juridică, care nu mai operează aici.
Operează răspunderea pentru lucruri, art. 1376 (?). Persoana responsabilă civilimente
este proprietarul unui edificiu, în afară de proprietar, mai poate răspunde și
superficiarul, cu înlăturarea posesorului neproprietar, locatarul, uzufructuarul.
Condițiile răspunderii pentru ruina edificiului sunt existența unei ruinări a
edificiului sau o desprindere voluntară a unei părți din acel edificiu, ruina să fie
urmarea lipsei de întreținere sau a unui viciu de construcție, să existe un prejudiciu
material sau moral, să existe o legătură de cauzalitate între ruină și faptă.
Exonerarea de răspundere are două seturi de cauze:
1. generale
2. speciale, reglementate în art. 1380, art. 1354.
Efectele răspunderii pentru ruina edificiului. Dacă sunt îndeplinite condițiile
răspunderii, proprietarul va fi obligat să repare integral prejudiciul. De asemenea, este
posibil un regres al proprietarului împotriva:
1. constructorului, în baza garanției pentru vicii (art. 1863, art. 1879)
2. vânzătorului, în temeiul garanției pentru vicii din contractul de
vânzare
3. împotriva locatarului care avea obligația de a efectua reparațiile
locative, izvorâtă din contractul de locațiune, iar desprinderea a apărut
ca urmare a neefectuării acestei reparații locative.
Spre deosebire de răspunderea pentru animale și lucruri, nu avem noțiunea de
pază juridică în această ipoteză.
În art. 1379 alin. (1) este reglementată o nouă formă de răspundere, răspunderea
pentru prejudiciile cauzate de căderea sau aruncarea unui lucru dintr-un imobil. Cel
care ocupă un imobil, chiar fără niciun titlu, răspunde pentru prejudiciul cauzat prin
căderea sau aruncarea din imobil al unui lucru. Legătură între art. 1376 și art. 1379,
dacă art. 1379 e special față de art. 1376 sau nu (seminar)
Putem avea corelații între diferitele forme de răspundere, altele decât cele
soluționate în art. 1374. În materia concursului între două forme de răspundere, avem
art. 1374, de la care nu se poate deroga, victima nu poate alege, cu răspunderea de
rigoare.
Totuși, în aceeași ipoteză pot exista răspunderea paznicului juridic și
răspunderea pentru fapta proprie, răspunderea comitentului și răspunderea în calitate
de paznic juridic (prepusul fiind paznic juridic). Victima poate invoca răspunderea
pentru comitent și pentru paznic juridic, nu poate răspunde prepusul ca paznic juridic,
ci ca paznic material. Răspunderea părinților pentru fapta lucrului aparținând copilului.
Nu avem norme de soluționare a problemei ridicată de concursul de răspunderi, în
toate aceste situații care exced situațiile de la art. 1374, victima va alege. Victima va
alege în funcție de obiectiv, subiectiv, cum îi convine ei mai bine. Spre exemplu, nu
trebuie să dovedească vinovăția la răspunderea obiectivă, sau în funcție de ce cauze de
exonerare există, victima să nu aleagă o situație cu un caz fortuit exonerator de
răspundere, etc.
Curs 7. Efectele obligațiilor
Efectele obligațiilor constau în dreptul creditorului de a cere executarea
întocmai a obligației și în îndatorirea debitorului de a executa obligația, în principiu de
bunăvoie, prin plată. Executarea în natură a obligației presupune executarea prestației
asumate de debitor, acesta neputând înlocui obiectul avut în vedere de către părți fără
consimțământul creditorului. Executarea în natură poate fi :
1. directă, voluntară prin efectuarea plății
2. silită, realizându-se prestația asumată, însă în mod indirect prin
constrângerea debitorului.
Atunci când executarea silită în natură nu este posibilă, se va ajunge la
executarea prin echivalent a obligației, iar dacă obligația are natură contractuală, se va
antrena răspunderea contractuală a debitorului.
Principiul executării în natură a obligațiilor este prevăzut în mai multe texte
legale, în primul rând în art. 1469 alin. (1), care prevede că obligația se stinge prin
plată atunci când prestația este executată de bunăvoie, iar, în al doilea rând, în art.
1516 alin. (1), conform căruia, creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și
la timp a obligației. Acest principiu este aplicabil indiferent de izvorul obligației, legal,
contractual sau extracontractual.
În concret, respectarea principiului executării în natură a obligației se apreciază
prin recurgerea la mai mulți factori. Astfel, se va ține cont de:
1. standardul diligenței bunului proprietar în executarea obligațiilor
2. specificul obligației de a fi se mijloace sau de rezultat
3. calitatea părților, profesioniști sau nu
4. clauzele contractuale care prevăd modul particular de executare a
obligației.
Plata, reglementată detaliat în art. 1469 - 1515, se numără printre modurile de
stingere a obligației enumerate în art. 1615. În sens larg, plata înseamnă executarea
oricărei obligații, indiferent de obiectul obligației, în timp ce în sens restrâns, constă în
remiterea unei sume de bani, sensul uzual, colocvial al termenului. În cele ce urmează,
ne vom raporta la sensul larg al noțiunii de plată.
Natura juridică a plății constituie subiect de dezbatere în doctrină, opiniile
constă în a considera plata fie un act juridic, bilateral sau două acte juridice unilaterale,
fie un fapt juridic. Potrivit noului Cod civil, plata are o natură juridică mixtă, soluție
care reiese din coroborarea mai multor articole, art. 1473 și art. 1476, care stabilesc
condițiile de capacitate ale subiectelor plății, precum și din art. 1499, reglementând
dovada plății, în conformitate cu care se statuează că dovada plății se poate face cu
orice mijloc de probă (aspect specific unui fapt juridic).
Condițiile plății se împart în două categorii:
1. cu privire la subiectele plății
2. cu privire la obiectul plății
Subiectele plății sunt solvensul și accipiensul. În privința solvensului, conform
art. 1472, plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este terț în raport cu
respectiva obligație. Regula generală a efectuării plății comportă următoarele excepții:
1. obligații asumate intuitu personae
2. clauzele contractuale prevăzând efectuarea plății exclusiv de debitor
3. în cazul obligației de a da, plata trebuie să fie făcută de proprietarul
bunului.
Terțul care efectuează plata în locul debitorului o face fie pentru că este
interesat, (are o datorie față de debitor), fie pentru că e neinteresat și vrea să facă o
liberalitate sau acționează ca gerant în cadrul unei gestiuni de afaceri. Plata făcută de
un terț are efect de stingere a obligației doar dacă este făcută în numele debitorului.
Subrogarea terțului în drepturile creditorului acționează în două cazuri: în situațiile
prevăzute de lege (art. 1594, subrogația reală) și în prezența unei convenții de
subrogare a terțului.
Solvensul trebuie să îndeplinească următoarele condiții: condiția generală a
capacității de exercițiu, și eventuale condiții speciale impuse de obiectul plății (să fie
proprietar în cazul obligației de a da). Condiția generală a capacității de exercițiu a
solvensului este reglementată indirect în art. 1473, plata făcută de un incapabil. Din
articol reiese că este suficientă capacitatea restrânsă de exercițiu când solvensul
plătește o datorie care este a sa, plata fiind un act de administrare. Este însă necesară
capacitatea de exercițiu deplină când solvensul plătește pentru altul, pentru o datorie
care nu îi aparține.
În privința accipiensului, art. 1475 denumește persoanele care pot primi plata, în
primul rând creditorul, în al doilea rând reprezentantul convențional sau legal al
creditorului, o persoană indicată de creditor, cum ar fi un creditor al creditorului, sau o
persoană autorizată de instanță să primească plata, un creditor popritor.
Problema capacității de exercițiu a accipiensului este tratată indirect în art.
1476, care tratează problema plății către un creditor incapabil. Conform art. 1476,
plata către un creditor incapabil nu îl liberează pe debitor decât în măsura în care
profită creditorului.
 Art. 1478 tratează un caz particular, anume plata făcută unui creditor aparent.
Pentru ca această plată să fie valabilă, trebuie îndeplinite două condiții: solvensul să
fie de bună-credință, iar accipiensul să fie creditor aparent. Buna-credință a
solvensului presupune încrederea eronată a acestuia că efectuează plata către un
adevărat creditor. Este suficient ca buna-credință a debitorului să existe în momentul
efectuării plății, chiar dacă acesta află ulterior că nu a plătit adevăratului creditor.
Condiția bunei-credințe este cerută doar în persoana solvensului, nu și accipiensului,
față de acesta din urmă, buna sau reaua-credință are relevanță doar pentru a vedea
câtimea restituirii plății primite către adevăratul creditor. Buna-credință a accipiensului
este importantă doar în raporturile dintre acesta și adevăratul creditor al obligației.
Pot fi considerați creditori aparenți: moștenitorul aparent indiferent dacă e cu
titlu universal, universal sau legatar cu titlu particular, cesionarul unei creanțe înainte
de anularea contractului de cesiune. Creditorul aparent este ținut să restituie plata
primită către adevăratul creditor, potrivit regulilor stabilite în materia restituirii
prestațiilor.
Condițiile valabilității plății în funcție de obiectul obligației.
Diligența cerută în executarea obligațiilor. Codul civil reglementează această
chestiune în art. 1480 sub un dublu aspect. În alin. (1) este prevăzută regula generală și
supletivă a standardului diligenței bunului proprietar în administrarea bunurilor sale.
În alin. (2), cu titlu de regulă specială se dispune că în cazul unei obligații asumate în
cazul unei activități profesionale, în aprecierea diligenței trebuie să se țină seama de
natura activității exercitate. Se aplică standardele din domeniul de activitate în care
debitorul își desfășoară activitatea economică. Cu titlu particular este reglementat în
diferite materii gradul de diligență care trebuie depus în executarea anumitor obligații.
Inițial, se reiterează nivelul de diligență, spre exemplu în materia unor contracte
speciale (art. 2148, comodat). Specific acestui criteriu este faptul că aprecierea culpei
debitorului are loc in abstracto, cu ceva mai mare rigoare decât celălalt criteriu, culpa
levis in abstracto.
În al doilea rând, Codul civil reglementează, prin norme speciale, criteriul
diligenței necesare pentru păstrarea sau conservarea bunurilor proprii. Este un criteriu
în conformitate cu care aprecierea culpei debitorului are loc în concret și prin
comparație cu primul criteriu menționat, aprecierea culpei se face cu mai puțină
rigoare. Aplicarea acestui criteriu găsim în materia contractului de depozit, diligența
depozitarului (art. 2107)
Principiile plății indiferent de obiectul obligației.
Principiul executării conforme sau în natură, este reglementat în art. 1469, art.
1516.
Principiul indivizibilității plății. Acest principiu este reglementat indirect de
Codul civil, prin intermediul art. 1490 referitor la plata parțială. În conformitate cu art.
1490, creditorul are dreptul să refuze o executare parțială, chiar dacă prestația ar fi
divizibilă. Textul legal instituie o normă generală supletivă de la care părțile pot
deroga. În afară de convenția contrară a părților, mai există două excepții de la acest
principiu. Compensația legală și decesul debitorului, când sunt mai mulți moștenitori
ai acestuia, datoria se va divide între aceștia.
Principiul imputației plății pornește de la premisa existenței între aceleași
subiecte de drept a mai multor obligații având ca obiect bunuri de aceeași natură. La
un moment dat, debitorul efectuează o plată care este insuficientă pentru stingerea
tuturor obligațiilor, caz în care se pune problema identificării datoriilor care se vor
stinge prin respectiva plată. Problema respectivă este rezolvată prin aplicarea
mecanismului imputației plății, care are loc, de regulă, în conformitate cu acordul
părților. În lipsa unui acord în acest sens, Codul civil stabilește că imputația să fie
făcută cu precădere de către debitor în conformitate cu regulile de la art. 1507 (acasă).
Dacă debitorul nu-și manifestă consimțământul pentru imputația plății, conform art.
1508 (acasă), imputația urmează a fi făcută de către creditor, în conformitate cu
regulile din articolul menționat anterior. În lipsa unui acord bilateral sau în lipsa unei
manifestări unilaterale de voință fie a debitorului fie a creditorului se va aplica
mecanismul imputației legale, reglementat în art. 1509 (acasă).
Valabilitatea plății în funcție de obiectul plății. Obligația de a da.
Obligația de a da un bun individual determinat. În această materie, a transmiterii
dreptului de proprietate asupra unui bun, în majoritatea doctrinei și a practicii se face
diferența între obligația de a da și obligația de a face. Codul civil a confirmat această
teză majoritară, și, deși nu operează cu noțiunea de obligație de a da, ci aceea de a
strămuta proprietatea, precizează, în art. 1483 alin. (1) că obligația de a strămuta
proprietatea implică două obligații de a face, obligația de a preda lucrul și de a
conserva lucrul până la predare. În ipoteza imobilelor înscrise în cartea funciară, există
și obligația de a face ce constă în predarea înscrisurilor necesare pentru efectuarea
înscrierii tranzacției în cartea funciară.
Obligația de a da se naște și se execută diferit în funcție de principiul
consensualismului în materia bunurilor mobile și în funcție de efectuarea obligației de
prestație tabulară, pentru imobile înscrise în cartea funciară. Nu în ultimul rând,
această obligație de a da se execută și în conformitate cu prevederile contractuale ale
părților, cum ar fi o prevedere contractuală care amână transferul proprietății la o
anumită dată ulterioară încheierii contractului.
Pentru a fi valabilă obligația de predare a unui bun individual determinat trebuie
îndeplinite următoarele condiții, în conformitate cu art. 1482. Prima condiție este o
condiție de ordin material ce presupune ca bunul să fie predat în starea în care se afla
la data nașterii obligației de predare (aici intervine obligația de conservare a bunului).
A doua condiție este de ordin juridic, presupune ca debitorul să fie titularul dreptului
de urmează a fi transmis, condiție prevăzută de art. 1482 alin. (2). În caz contrar,
obligația de predare nu se stinge, debitorul poate răspunde pentru prejudiciile cauzate
creditorului.
Art. 1491 reglementează situația plății făcute cu bunul altuia. Sintagma „plată
făcută cu bunul altuia” presupune fie că bunul aparține unui terț, fie că bunul, deși
aparține debitorului, acesta nu poate dispune de el, de exemplu face obiectul unui
uzufruct. În concret, art. 1491 oferă soluții diferite în funcție de buna sau reaua-
credință a creditorului, care se apreciază în funcție de cunoștința sau nu de calitatea
debitorului (seminar).
În privința bunurilor de gen, obligația de a da reglementată în art. 1486 se
execută la un moment ulterior încheierii contractului, prin intermediul unor activități
sau fapte materiale, cum ar fi individualizarea bunurilor prin cântărire, măsurare.
Așadar, transferul dreptului de proprietate are loc la momentul individualizării,
operațiune în legătură cu care Codul civil prevede dreptul debitorului de a alege
bunurile ce vor fi predate creditorului, cu condiția de a alege bunuri cel puțin de
calitate medie.
În materia obligației de a da o sumă de bani, în art. 1488 este prevăzut principiul
nominalismului monetar, principiu constatat printr-o normă cu caracter general și
supletiv. Conform acestui principiu, riscul deprecierii monetare este suportat de către
creditor, însă există două excepții de la acest principiu. Prima excepție o reprezintă
convenția părților, acestea având posibilitatea de a stabili clauze contractuale de
indexare a prețului sau de restabilire a prețului în cazul deprecierii. Există și derogări
legale cum e impreviziunea, din existența acestor derogări reiese că principiul nu este
consacrat într-o formă absolută.
Locul plății. Determinarea locului plății prezintă importanță pentru determinarea
cheltuielilor de transport, iar în dreptul internațional privat, legea țării locului unde se
efectuază plata se cheamă lex loci solutiones, este legea aplicabilă stabilirii plății. În
conformitate cu art. 1494, în lipsa unei stipulații contrare de stabilire a locului plății,
acesta se stabilește prin recurgerea la trei reguli. Obligațiile bănești trebuie executate
la sediul creditorului, plata este portabilă. Cu privire la obligația de a preda un bun
individual determinat, se efectuează în locul în care se afla bunul la data contractării,
pentru restul de obligații, plata se execută la domiciliul sau la sediul debitorului de la
momentul încheierii contractului, se aplică regula conform căreia plata este cherabilă.
Data plății, În lipsa unui termen stipulat de părți, obligația trebuie executată
deîndată. Articolul următor, art. 1496, reglementează regula efectuării unei plăți
anticipate, înainte de scadență. Aceasta este posibilă cu respectarea următoarelor
condiții:
1. dacă nu există clauză contractuală expresă
2. să nu contravină naturii contractului
3. să nu contravină împrejurărilor în care a fost încheiat contractul.
 Cheltuielile plății, în art. 1498, este prevăzută regula generală și supletivă de
suportare a cheltuielilor de către debitor. Părțile pot deroga de la această regula, iar în
anumite materii speciale, cum e vânzarea, în art. 1666 este prevăzut că cheltuielile
vânzării sunt în sarcina cumpărătorului.
Dovada plății este reglementată în art. 1499 - 1503. De principiu, sarcina probei
plății aparține debitorului, în sensul că el are interesul să susțină că plata a fost
efectuată și că a fost stinsă obligația. Dovada plății se face cu orice mijloc de probă,
însă în practică, cel mai des întâlnit mijloc de probă este chitanța liberatorie, prevăzută
în art. 1500. În art. 1503 sunt instituite două prezumții de dovadă a plății, în funcție de
remiterea din partea creditorului către debitor a înscrisului original al creanței. Dacă
remiterea înscrisului original s-a produs, se naște prezumția stingerii obligației prin
plată. În funcție de caracterul acestui înscris, dacă este înscrisul original constatator al
creanței și dacă este încheiat în formă autentică, avem instituită prezumția că remiterea
din partea creditorului este voluntară. (?)
Punerea în întârziere a creditorului reprezintă o instituție reglementată cu titlu
de noutate, pentru ipoteza în care creditorul refuză nejustificat să primească plata.
Plata reprezintă nu numai o obligație a debitorului, ci și un drept al debitorului de a
efectua plata. Sunt mai multe ipoteze în care debitorul este interesat a efectua plata la
scadență, în ipoteza în care datoria generează dobânzi după scadență, sau dacă are
bunuri perisabile și care ar pieri sau și-ar pierde din calități la scadență.
Art. 1510 reglementează două cazuri de punere în întârziere a creditorului.
Primul caz se referă la refuzul nejustificat al creditorului de a primi plata, chiar dacă
aceasta este efectuată cu respectarea principiului conformității. Al doilea caz se referă
la refuzul creditorului de a îndeplini anumite acte pregătitoare pentru ca debitorul să
poată efectua plata. Punerea în întârziere produce următoarele efecte:
1. transferul riscului imposibilității de executare de la debitor la creditor
2. păstrarea fructelor de către debitor din momentul punerii în întârzieres
3. instituirea unei obligații față de creditor de reparare a prejudiciilor
cauzate de întârzierea în primirea plății.
Art. 1512 reglementează o etapă ulterioară punerii în întârziere, anume dreptul
debitorului de a consemna bunul pe cheltuiala și riscul debitorului. Textul legal doar
menționează acest drept al debitorului, în concret, procedura ofertei de plată și a
consemnațiunii este prevăzută în Codul de procedură civilă. Pentru ipoteza în care
bunul nu poate fi consemnat conform procedurii din Codul de procedură civilă se
poate proceda la vânzarea bunului în scopul consemnării sumei de bani obținută prin
vânzare.
Mijloacele juridice ale creditorului în caz de neexecutare a obligației.
Nerespectarea fără justificare a principiului executării în natură a obligației se
soldează cu dreptul creditorului de a alege unul din mijloacele juridice din art. 1516
alin. (2), anume dreptul la daune-interese, executarea silită a obligației, rezoluțiunea
rezilierea, reducerea prestației sau alte mijloace prevăzute de lege pentru realizarea
dreptului creditorului. În această ultimă categorie intră mijloace indirecte cum sunt
acțiunea pauliană și acțiunea oblică.
În doctrina română și franceză există tendințe de conceptualizare a consecințelor
neexecutării obligației, unii preferă denumirea de sancțiuni, unii preferă denumirea de
remedii, noi preferăm denumirea de mijloace juridice, este o noțiune neutră, care le
caracterizează pe toate (seminar).
Pentru activarea oricărora din drepturile sau mijloacelor juridice ale
creditorului, trebuie îndeplinite două condiții minimale:
1. neexecutarea fără justificare de către debitor a obligației civile și
neimputabilitatea față de creditor
2. punerea în întârziere a debitorului.
Sunt suficiente aceste condiții pentru executarea silită în natură, dar nu și pentru
activarea dreptului la daune-interese.
Prima condiție generală este noțiunea de neexecutare fără justificare și fără
imputabilitatea creditorului. Putem distinge între mai multe feluri de executare,
neexecutare culpabilă și fortuită, neexecutare totală sau parțială, neexecutare definitivă
și provizorie, neexecutare licită sau ilicită, un caz de neexecutare licită fiind
reprezentat de impreviziune. Neexecutarea fără justificare și neexecutarea din cauze
justificate este clasificarea propusă de Codul civil prin reglementarea cauzelor de
neexecutare cu justificare a obligațiilor.
În art. 1516 legiuitorul prevede drept condiție generală a activării oricărui drept
al creditorului cerința executării fără justificare. Creditorul nu este în măsură să invoce
niciun remediu dacă este incidentă o cauză de neexecutare cu justificare a obligației,
anume excepția de neexecutare, ordinea de executare și imposibilitatea executării
obligațiilor. Legiuitorul nu este interesat de atitudinea subiectivă a debitorului față de
neexecutare, deoarece art. 1516 nu face nicio referire la vinovăția debitorului. În
materie contractuală însă, în conformitate cu art. 1548, neexecutarea obligației va
activa prezumția relativă de culpă a debitorului. Așadar, în materie contractuală, prin
art. 1548, o neexecutare fără justificare este în același timp o neexecutare culpabilă.
A doua condiție generală este punerea în întârziere a debitorului. Punerea în
întârziere reprezintă situația în care se află debitorul care nu a executat obligația la
scadență, situație care produce anumite efecte juridice.
Art. 1521 prevede că punerea în întârziere a debitorului poate opera de drept sau
la cererea creditorului. În conformitate cu art. 1521 deosebim două moduri, punerea în
întârziere a debitorului de către creditor și aflarea de drept în întârziere, prima situație
reprezintă regula și a doua reprezentând excepția. De principiu, debitorul nu este de
drept în întârziere, trebuie să fie pus în întârziere de către creditor.
Modurile de punere în întârziere și formalitățile pe care creditorul trebuie să le
îndeplinească pentru a-l pune în întârziere pe debitor sunt menționate în art. 1522 alin.
(1). Debitorul poate fi pus în întârziere printr-o notificare scrisă sau printr-o cerere de
chemare în judecată. Prin comparație cu vechiul Cod civil, e mai ușor pentru creditor
să îl pună pe debitor în întârziere în sistemul noului Cod civil. Punerea în întârziere se
face prin comunicarea notificării scrise, fie prin executor judecătoresc, fie prin orice
alt mijloc care asigură dovada comunicării.
În noua legislație apare un element de noutate, anume obligativitatea conform
alin. (3) de la art. 1522 acordării de către creditor debitorului unui termen suplimentar
de executare. Deși legea civilă prevede obligativitatea precizării unui termen
suplimentar de executare, nu este precizată o sancțiune asupra notificării ce nu conține
termenul de executare. Teza a doua a alin. (3) prevede că în lipsa precizării termenului
suplimentar de executare este subînțeles în favoarea debitorului un termen suplimentar
de executare rezonabil ce va începe să curgă în ziua comunicării notificării. Termenul
suplimentar de executare va fi stabilit în funcție de obiectul obligației, de calitatea
debitorului, de eventualul istoric al relațiilor dintre părți, în funcție de practici sau
uzanțe.
Regula punerii în întârziere a debitorului de către creditor comportă o serie de
derogări prevăzute de lege, cazuri în care debitorul este de drept în întârziere.
Întârzierea de drept în executarea obligației este prevăzută în art. 1523, care
reglementează două categorii de derogări, prima are natură convențională, părțile au
prevăzut în contract că debitorul se află în întârziere la momentul scadenței. În al
doilea rând, întârzierea de drept a debitorului este reglementată în alin. (2), lit a)-e) în
care debitorul este de drept în întârziere (acasă). Trebuie să reținem situațiile, fapt
juridic ilicit, obligații monetare între profesioniști.
Efectele punerii în întârziere. Principalul efect este acordarea termenului
suplimentar de executare (în opinia anumitor autori, termenul reprezintă un alt
remediu, dar opinia majoritară spune că termenul este doar un efect, face parte din
punerea în întârziere, parte dintr-o condiție pentru a activa remediile). La rândul lui,
termenul produce câteva efecte, unul facultativ, anume suspendarea executării
propriilor obligații din partea creditorului, și unul negativ, imposibilitatea de exercitare
de către creditor pe perioada termenului de executare a remediilor din art. 1516,
acordarea de daune-interese, executarea silită în natură, rezoluțiunea rezilierea.
Următoarele efecte se activează după împlinirea termenului de executare,
anume acordarea de daune interese, rezoluțiunea, rezilierea, executarea de către
creditor a obligației de a face, art. 1528. Dacă punerea în întârziere are loc prin cererea
de chemare în judecată, se întrerupe prescripția extinctivă. Aceste două condiții
generale sunt suficiente, de cele mai multe ori, pentru a activa executarea silită în
natură.
Executarea silită în natură este reglementată în art. 1527 -1529, cunoscută și sub
denumirile de executare directă sau executare ad ipsam rem. Din art. 1527 alin. (1)
rezultă dreptul creditorului de a cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns la
executarea obligației în natură, cu excepția cazului în care executarea este imposibilă.
În materia executării silite în natură, trebuie să facem distincția între două categorii de
norme juridice, avem norme de drept material, substanțial, reglementate în codul civil,
care reglementează cerințele necesare pentru ca creditorul să poată să-i ceară
debitorului să execute întocmai obligația asumată, dacă acesta nu a executat-o la
scadență.
Art. 1527 reglementează cerințele necesare pentru promovarea unei acțiuni în
justiție, prin care creditorul cere instanței să se execute întocmai obligația asumată. În
această materie sunt de luat în calcul și normele juridice de drept procesual civil, care
reglementează situația în care, ulterior pronunțării unei hotărâri judecătorești de
obligare a debitorului la executarea silită în natură a obligației, în conformitate cu art.
1527 -1529, se ajunge la situația constrângerii creditorului de punere în executare a
respectivei hotărâri (printr-un executor judecătoresc).
În această materie există și o ipoteză intermediară, și anume de constrângere a
debitorului prin mijloace de drept procesual, prin instituția amenzilor civile sau a
penalităților, reglementate în art. 906 Codul de procedură civilă (?), instrumente
juridice de stimulare a debitorului în vederea executării întocmai a obligației asumate
cu caracter intuitu personae, care presupune faptul personal al debitorului. Pentru a
recurge la amenzile civile este necesar ca creditorul să aibă un titlu executoriu.
În funcție de felul obligației de a da, a face și a nu face.
Executarea silită a obligației de a da are loc în mod distinct după cum obiectul
obligației este format dintr-o sumă de bani, dintr-un bun ut singuli sau din bunuri
generice. Executarea silită în natură a obligației de a da o sumă de bani este mereu
executabilă în natură prin natura lor de bunuri generice și fungibile. În cazul obligației
de a da un bun ut singuli, debitorul are de efectuat obligații de a da și obligații de a
face.
În continuare, sunt necesare precizări în legătură cu executarea silită în natură a
acestor obligații. Obligația de a da sau de a constitui un drept real asupra bunului, în
privința bunurilor mobile, se execută automat, potrivit principiului consensualismului,
din momentul încheierii contractului. În materia imobilelor înscrise în cartea funciară,
problema executării silite a obligației de a da este rezolvabilă prin introducerea acțiunii
în prestație tabulară. A doua obligație este obligația de a preda bunul, obligație de a
face. Executarea silită în natură este posibilă atâta vreme cât bunul se află la debitor și
există o procedură specială de predare a bunurilor reglementată în Codul de procedură
civilă. Dacă bunul nu se află la debitor, executarea nu e posibilă, se va ajunge la
executarea prin echivalent, sunt luate în calcul și situațiile în care bunul este transferat
unui terț, creditorul fiind interesat să introducă acțiunea în revendicare sau să fie
constatată inopozabilitatea actului subsecvent față de el.
În cazul obligației de a da având ca obiect bunuri generice, executarea silită în
natură comportă două ipoteze. Dacă bunurile sunt deținute de către debitor, se va
declanșa procedura predării silite a bunurilor. Dacă debitorul nu deține respectivele
bunuri, creditorul are două variante, fie să achiziționeze respectivele bunuri pe
cheltuiala debitorului, fie să ceară executarea prin echivalent a obligației.
Executarea silită în natură a obligațiilor de a face este reglementată în art. 1527
și art. 1528, primul reprezintă regula și se aplică inclusiv în domeniul obligațiilor de a
face intuitu persoane care presupun un fapt personal al debitorului. Art. 1528
reprezintă regula specială, care se aplică pentru obligațiile de a face care nu presupun
faptul personal al debitorului.
Dreptul comun în această materie este art. 1527. Acest articol prevede, cu
privire la obligațiile de a face, dreptul creditorului de a cere întotdeauna ca debitorul să
fie constrâns să execute obligația (de a face). Termenul „a fi constrâns” trebuie privit
prin interpretarea dispozițiilor de drept material substanțial, cu excluderea modurilor
specifice procedurale de constrângere în legătură cu punerea în aplicare prin executor
judecătoresc. În acest caz, ”a constrânge” înseamnă să fie constrâns de instanță să
execute obligația asumată (?). Cea mai mare parte a obligațiilor de a face sunt
susceptibile de executare silită în natură, cu unele excepții menționate de doctrină și
jurisprudență, cum sunt obligațiile de a face decurgând din contracte de muncă,
deoarece, în caz contrar, se consideră că s-ar încălca libertatea persoanei. În această
categorie intră și obligațiile care presupun crearea, interpretarea sau livrarea de opere
de artă. În aceste cazuri, dacă debitorul va fi constrâns să execute, ar fi o măsură
contraproductivă și s-ar încălca libertatea persoanei. Prima explicație este contestată
de doamna profesor, spune că este la latitudinea creditorului să facă ce vrea el, pentru
a obține executarea obligației.
Teza finală a art. 1527 alin. (1) condiționează recurgerea la executarea silită în
natură de posibilitatea acestui demers, „cu excepția cazului în care o asemenea
executare este imposibilă”. Distingem între imposibilitate juridică (obligație de
predare a bunului, dacă bunul a fost transferat unui terț de bună-credință) și
imposibilitate materială (când piere bunul). O parte din doctrină asimilează
imposibilității de executare silită în natură și obligațiile de a face intuitu personae, pe
considerentul că o eventuală executare silită în natură a respectivei obligației ar
contraveni adagiului potrivit căruia nimeni nu poate fi obligat la executarea unui fapt
personal. Adagiul menționat este aplicabil exclusiv în domeniul dreptului procesual
civil, în legătură cu recurgerea la un mod specific procedurii civile de constrângere a
debitorului la executarea unei hotărâri judecătorești (printr-un executor judecătoresc).
În domeniul dreptului material substanțial, adagiul menționat nu are aplicabilitate,
creditorul, sub rezerva celor două condiții menționate ale executării silite în natură
poate cere, în temeiul art. 1527 și a contractului, potrivit principiului forței obligatorii,
întotdeauna în instanță ca debitorul să fie obligat de instanță să execute întocmai
obligația de a face ce presupune un fapt personal al debitorului.
Pentru ipoteza specială în care creditorul are un titlu executoriu, poate solicita
acordarea unor amenzi civile sau penalități în temeiul art. 903-909 Codul de procedură
civilă (?), pentru a determina pe debitor să execute obligația de a face intuitu personae.
Executarea silită în natură a obligațiilor de a nu face are sediul materiei în art.
1529. Mai întâi este de precizat că sintagma de mai sus reprezintă o convenție de
limbaj juridic și trebuie citită într-o cheie tehnico-juridică ca o continuare firească a
reglementării executării silite în natură a obligațiilor în temeiul obligațiilor negative,
astfel, sintagma nu are sens.
Art. 1529 are domeniul de aplicație al obligației de a nu face care nu presupun
faptul personal al debitorului și, concret, executarea silită în natură a acestor obligații
de a nu face se realizează de către creditor, care este obligat să ceară încuviințarea
instanței de judecată pentru a distruge, a înlătura sau a ridica o lucrare sau ceea ce
debitorul a efectuat, deși avea obligația de a nu efectua acea lucrare. Pentru ipoteza
particulară în care creditorul are un titlu executoriu, se poate reduce la mijlocul
procedural al acordării de amenzi civile, penalități, în conformitate cu art. 903 și urm.
Codul de procedură civilă (?).
Curs 8. Efectele obligațiilor. Executarea prin echivalent și răspunderea civilă
contractuală.
În cazul în care executarea în natură a obligației nu este posibilă sau nu mai
prezintă interes pentru creditor se va recurge la executarea prin echivalent a obligației,
ipoteză în care creanța inițială este înlocuită cu o altă creanță care va avea drept obiect
o sumă de bani reprezentând repararea prejudiciului suferit de către creditor.
Totuși, nu se poate vorbi despre o novație a obligației prin schimbarea
obiectului întrucât, în cazul novației, transformarea obligației într-una nouă are loc
prin acordul părților în acest sens (animus novandi). Executarea prin echivalent a
obligațiilor mai este cunoscută sub denumirea de executare indirectă a obligației prin
acordarea de daune-interese sau de despăgubiri. Daunele-interese sau despăgubirile
sunt de mai multe feluri, clasificarea tradițională a despăgubirilor este următoarea:
1. daune-interse sau despăgubiri compensatorii, care reprezintă
echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării
totale sau parțiale ale obligației
2. daune-interese sau despăgubiri moratorii, care reprezintă echivalentul
prejudiciului pe care îl szuferă creditor ca urmare a executării cu
întârziere a obligațiilor. Daunele-interese moratorii se pot cumula cu
 executarea silită în natură a obligației și cu daunele-interese
compensatorii.
O altă clasificare împarte daunele-interese în:
1. daune-interese principale, care reprezintă un remediu de sine stătător,
care de regulă tind să înlocuiască executarea obligației (daunele
compensatorii)
2. daune-interese secundare sau complementare, care au rol accesoriu, pe
lângă un alt remediu principal. Daunele moratorii sunt daune
complementare sau secundare, pe lângă mijlocul juridic al executării
silite în natură.
Și rezoluțiunea poate fi acompaniată de daune-interese. Există o dezbatere în
doctrină asupra caracterului principal sau secundar al daunelor-interese ce
acompaniază rezoluțiunea.
Relația dintre executarea prin echivalent și răspunderea contractuală.
Răspunderea contractuală nu este menționată expres printre drepturile creditorului din
art. 1516. Instituția răspunderii contractuale o regăsim în cadrul art. 1516, prin
raportare la instituția daunelor-interese (alin. (2))
Relația dintre executarea prin echivalent și răspunderea contractuală devine
evidentă prin observarea funcțiilor pe care le îndeplinește răspunderii contractuale,
anume ce se urmărește prin activarea răspunderii contractuale. Potrivit Codului civil,
răspunderea contractuală are două funcții:
1. funcție de reparare a prejudiciului, care rezultă din art. 1350 alin. (2),
dacă o persoană nu-și îndeplinește obligațiile contractuale este
răspunzătoare de prejudiciul cauzat
2. funcția de executare prin echivalent a obligației contractuale, care
rezultă din interpretarea art. 1530, intitulat „Dreptul la daune-
interese”, care prevede condițiile răspunderii contractuale necesare
pentru acordarea de daune-interese. În plus, acest articol este
poziționat în cadrul unei secțiuni intitulată „Executarea prin
echivalent”.
Răspunderea contractuală. Domeniul de aplicare, Condițiile.
Domeniul de aplicare al răspunderii contractuale privește, cu prioritate,
contractele, însă domeniul răspunderii contractuale se extinde și în materia actelor
juridice unilaterale, prin interpretarea art. 1325. Dacă există o promisiune de
recompensă, și această obligație nu este executată, se pot aplica regulile răspunderii
contarctuale și se poate activa executarea prin echivalent.
Premisa în materia răspunderii contractuale este existența unui contract valabil
încheiat. Dacă contractul nu e valabil încheiat, acesta va avea natura unui fapt juridic.
 Condițiile răspunderii contractuale sunt compuse, în primul rând, din 4 condiții
generale:
1. fapta ilicită
2. prejudiciu
3. raportul de cauzalitate
4. vinovăția debitorului
Aceste condiții generale există și pentru răspunderea delictuală, fiind
acompaniate de 2 condiții speciale în materia răspunderii contractuale:
1. punerea în întârziere a debitorului
2. inexistența unei clauze sau a unei convenții de nerăspundere între
părțile contractante
Fapta ilicită, în materie contractuală, constă în executarea necorespunzătoare
sau neexecutarea unei obligații contractuale. În materie contractuală, prin raportare la
art. 1548, coroborat cu art. 1555, art. 1557, neexecutarea fără justificare este totodată o
neexecutare culpabilă. Totuși, teza finală a art. 1350 lasă impresia că ar putea exista și
situații în care să existe o neexecutare nejustificată și neculpabilă, este posibil
(seminar).
Sarcina probei faptei ilicite contractuale revine creditorului, proba fiind diferită
în funcție de felul obligației de a fi pozitivă sau negativă, de mijloace sau de rezultat.
Pentru o obligație pozitivă, de rezultat și de a face, cum e obligația de a preda un bun,
neexecutarea se dovedește prin probarea existenței respectivei obligații. Existența
obligației este demonstrată prin dovada contractului. De asemenea, trebuie probată
ajungerea respectivei obligații la scadență. Din aceste elemente rezultă o prezumție de
neexecutare, prezumție pe care debitorul o poate răsturna, arătând fie că a executat, fie
că neexecutarea este cu justificare.
Prejudiciul, în materie contractuală, constă în consecințele negative
(patrimoniale sau nepartrimoniale) ale nerespectării de către debitor a dreptului de
creanță al creditorului. Pentru a fi reparabil, prejudiciul contractual trebuie să
îndeplinească următoarele cerințe:
1. să fie cert
2. să fie imputabil în totalitate debitorului
3. să fie consecința directă și necesară a neexecutării obligației
Dovada prejudiciului este menționată în art. 1537, care spune că dovada
neexecutării obligației nu îl scutește pe creditor de proba prejudiciului, cu anumite
excepții (nu este necesară dovada prejudiciului în prezența unei clauze penale precum
și în materia neexecutării obligațiilor bănești). Care este obiectul probei, existența
prejudiciului sau cuantumul prejudiciului? (seminar)
 Raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, în materie contractuală, trebuie
să fie dovedit de către creditor, în doctrină se apreciază că analiza conținutului
obligației de a fi de mijloace sau de rezultat, pozitivă sau negativă, echivalează cu
cercetarea raportului de cauzalitate dintre neexecutare (fapta ilicită) și prejudiciu.
Vinovăția debitorului, în materie contractuală este aplicabil art. 1547 din Cod,
care menționază expres gradele și formele de vinovăție a debitorului, intenție și culpă.
Menționarea acestor grade confirmă teza conform căreia răspunderea contractuală este
și rămâne o răspundere subiectivă, însemnând că necesită cercetarea atitudinii
subiective a debitorului.
Intenția este prima formă a vinovăției menționată în art. 1547, presupune reaua-
credință a debitorului în neexecutarea obligației sau refuzul expres de executare a
obligației. Intenției îi este asimilată și culpa gravă, din perspectiva consecințelor pe
care le produce. Formele sau gradele de vinovăție produc efecte deosebite pe planul
răspunderii contractuale, după cum urmează:
1. Intenția sau culpa gravă agravează răspunderea debitorului,
creditorului poate solicia și repararea prejudiciului imprevizibil.
2. Intenția sau culpa gravă se soldează cu imposibilitatea de a se invoca o
clauză sau o convenție de nerăspundere sau de limitare a răspunderii.
3. Art. 1548 reglementează regimul probatoriu din perspectiva culpei
debitorului, în sensul instituirii unei prezumții simple de culpă a
debitorului, prezumție ce rezultă din dovada neexecutării obligației.
Condițiile speciale ale răspunderii contractuale.
Punerea în întârziere a debitorului, este o condiție comună oricărui remediu
contractual, trebuie avute în vedere regula și excepțiile de la art. 1522 și urm.
Inexistența unei clauze de nerăspundere a debitorului este o condiție negativă.
Clauzele privind limitarea sau exonerarea de răspundere a debitorului sunt
reglementate în art. 1355, iar valabilitatea acestor clauze este condiționată de 2 factori:
1. natura prejudiciului (să fie un prejudiciu material)
2. natura subiectivă a debitorului, debitorul trebuie să acționeze din
culpă, cu excluderea intenției sau a culpei grave.
Aceste condiții sunt comune pentru neexecutarea oricărei obligații contractuale.
Evaluarea daunelor interese. Există trei căi de evaluare a daunelor interese:
1. evaluarea judiciară
2. evaluarea legală
3. evaluarea convențională
Evaluarea judiciară a despăgubirilor are loc în cadrul unui proces civil când
instanța va proceda la stabilirea cuantumului despăgubirilor odată ce creditorul a reușit
să demonstreze toate condițiile răspunderii contractuale. În stabilirea cuantumului
despăgubirilor, instanța va ține cont de următoarele reguli:
Principiul reparării intergrale a prejudiciului, în materie contractuală, face
obiectul de reglementare al art. 1531. Pentru a se repara integral prejudiciul se va
aplica următoare structură de calcul: pierderea suferită + beneficiul nerealizat.
Pierderea suferită de creditor reprezintă costurile efective pe care creditorul le-a
efectuat cu ocazia executării contractului, costuri care s-au dovedit a fi inutile din
cauza neexecutării obligației (cheltuieli ocaziate de încheierea unor contracte de
depozit sau de transport). În doctrină există și opinia care include în categoria pierderii
suferite și costurile care au legătură cu încheierea contractului (avocați) (seminar).
Beneficiul nerealizat corespunde câștigului așteptat de creditor prin încheierea și
executarea contractului, câștig care nu a mai fost obținut din cauza neexecutării
obligației. Un exemplu este profitul scontat sau urmărit de creditor prin revânzarea
bunului care nu a mai fost predat sau prin încheierea sau exploatarea prin alt mod a
bunului. Acest principiu nu este o expresie a reparării prejudiciului nepatrimonial. (?)
Regula reparării prejudiciului previzibil este menționată în art. 1533, se aplică
ori de câte ori se reține culpa debitorului prin neexecutare. Debitorul răspunde pentru
prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevădă ca urmare a
neexecutării. Cu titlu de excepție, dacă neexecutarea este intenționată ori se datorează
culpei grave a debitorului, creditorul are dreptul să solicite repararea prejudiciului
imprevizibil, a nu se confunda cu impreviziunea. (seminar). Se calculează dacă
prejudiciul este previzibil sau nu raportat la momentul încheierii contractului.
Regula reparării prejudiciului direct și necesar este menționată în art. 1533 teza
a II-a, conform căreia daunele interese nu cuprind decât ceea ce este consecința directă
și necesară a neexecutării obligației (regulă care se aplică atât în materia reparării
prejudiciului previzibil cât și în materia reparării prejudiciului imprevizibil).
În aplicarea principiului reparării integrale trebuie să se țină seama de ipoteza
prejudiciului imputabil creditorului, noțiune reglementată în art. 1534, care se află în
strânsă legătură cu reglementarea obligației creditorului de a depune minime diligențe
în evitarea prejudiciului. Această regulă reprezintă o aplicare a principiului bunei-
credințe în executare, creditorul nu trebuie să depună eforturi supraumane, ci doar
minime diligențe pentru a evita prejudiciul.
Evaluarea legală este aplicabilă în cazul neexecutării obligațiilor bănești și a
obligațiilor de a face. Potrivit acestei metode de evaluare este stabilit prin lege
prejudiciul cauzat creditorului prin executare, prejdudiciu care constă în dobânda
legală.
Dobânda legală în cazul obligațiilor bănești, cu sediul materiei în art. 1535 și
OG nr. 13/2011. Din analiza art. 1535 alin. (1) rezultă că creditorul este scutit de
dovada prejudiciului, în ipoteza neexecutării obligației bănești la scadență, putând
pretinde și daune moratorii. În cazul în care obligația rezultă din exercițiul unei
întreprinderi, caz în care debitorul este pus de drept în întârziere, opinia majoritară este
că pentru aceste obligații nu mai este necesară punerea în întârziere pentru a se putea
pretinde daune moratorii. Această concluzie rezultă din interpretarea art. 1535,
coroborat cu art. 1523 lit. d). (?)
OG nr. 13/2011 stabilește dobânda legală în funcție de felul dobânzii:
1. remuneratorie
2. penalizatoare
Dobânda remuneratorie are natura juridică de fructe civile, reprezintă preț al
capitalului împrumutat. Conform art. 3 alin. (1), rata dobânzii legale remuneratorii se
stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință a BNR.
Dobânda penalizatoare are natură juridică a unor daune interese moratorii, care
se aplică cu titlu sancționator pentru neexecutarea la timp a unei obligații bănești.
Dobânda penalizatoare (moratorie) poate fi prevăzută și de părți pe cale convențională,
sub formă de clauză penală. În caz contrar, se aplică rata dobânzii legale penalizatoare,
care, conform art. 3 alin. (2) se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință + 4
puncte procentuale. În materia dobânzii legale penalizatoare, legea civilă suplinește
atât existența dobânzii legale penalizatoare cât și cuantumul acesteia. În cazul dobânzii
legale remuneratorii, legea civilă suplinește doar cuantumul, nu și existența dobânzii
remuneratorii.
Nivelul dobânzii legale, fie remuneratorie fie penalizatoare, este diferit în
funcție de natura raporturilor juridice, precum și în funcție de prezența unui element de
extraneitate:
1. conform art. 3 alin. (3) din OG, în raporturile juridice care nu decurg
din exploatarea unei întreprinderi, rata dobânzii legale se stabilește
potrivit alin. (1) și (2), diminuat cu 20%. Deci alin. (1) și (2) se aplică
în raporturile juridice care decurg din exploatarea unei întreprinderi.
2. conform art. 4, în funcție de existența unui element de extraneitate în
contract, în raporturile juridice cu elemente de extraneitate, când legea
aplicabilă contractului este legea română și când s-a stipulat plata într-
o monedă străină, dobânda stabilită este 6% pe an.
OG stabilește o limită a evaluării convenționale a dobânzilor, exclusiv pentru
raporturile dintre neprofesioniști. În acest caz, dobânda nu poate depăși dobânda legală
cu mai mult de 50% pe an (art. 5 alin. (1)). Conform alin. (2), orice clauză ce
contravine acestei prevederi este nulă de drept, în acest caz, creditorul fiind decăzut
din drepturile de a pretinde dobânda legală. Art. 1535 alin. (2) și (3) (seminar), alin.
(3) reglementează ipoteza unor daune compensatorii suplimentare.
 Evaluarea legală se regăsește și în ipoteza executării cu întârziere a obligațiilor
de a face. Obiectul art. 1536 constă în menționarea modalităților de stabilite a daunelor
moratorii în cazul obligațiilor de a face.
1. Prima metodă este evaluarea convențională prin introducerea unei
clauze penală pentru stabilirea despăgubirilor în caz de executare cu
întârziere a unei obligații de a face.
2. În al doilea rând, evaluarea daunelor moratorii poate avea loc și pe
cale judiciară
3. În fine, evaluarea daunelor moratorii în cazul obligațiilor de a face
poate avea loc pe cale legală, caz în care creditorul are dreptul la
dobândă legală, calculată asupra echivalentului uman al obligației.
Totodată, în această materie, creditorul trebuie să îl pună în întârziere
pe debitor (indiferent de calitatea părților de a fi profesioniști sau nu).
În contextul art. 1536 există discuții dacă dobânda legală la care face referire
articolul este penalizatoare sau remuneratorie; În curpinsul OG nr. 13/2011, conform
art. 10 există o normă de interpretare a Codului civil, a art. 1535 și art. 1538-1543.
Conform acestei norme de intepretare, dobânda legală la care fac referire articolele din
Codul civil menționate este dobânda legală penalizatoare. Art. 1536 excede domeniul
normei de interpretare, atunci dobânda este penalizatoare sau remuneratorie? (seminar)
Evaluarea convențională a daunelor-interese, în cadrul acestei instituții discutăm
de două clauze contractuale speciale:
1. clauza penală
2. arvuna
Clauza penală este reglementată în Codul civil, art. 1538-1543 și reprezintă o
convenție accesorie sau o clauză în cadrul unui contract prin care părțile determină
anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neîndeplinirii sau
îndeplinirii necorespunzătoare a obligațiilor. Efectul clauzei penale constă de regulă în
plătirea unei sume de bani, însă, conform art. 1538, alin. (1), obiectul poate consta în
orice prestație.
Domeniul de aplicare al clauzei penale. Clauza poate fi stipulată în orice
contract pentru a însoți executarea oricărei obligații, inclusiv obligația de a da o sumă
de bani. În acest caz, clauza penală are natura juridică a unei dobânzi convenționale,
moratorii și penalizatoare. În redactarea clauzei penale, în raporturile dintre
neprofesioniști, trebuie să avem în vedere art. 5 din OG nr. 13/2011.
Utilitatea clauzei penale. Prin stipularea acesteia se lasă la aprecierea părților și
nu a unei instanțe cuantumul despăgubirilor sau o altă prestație care urmează să fie
datorată de debitor la momentul neexecutării contractuale. Clauza penală poate
prezenta un inconvenient, în cazul în care un debitor de rea-credință preferă să
plătească clauza penală decât să execute prestația.
 Caracterele clauzei penale
Clauza penală, fiind o convenție, are caracter consensual și obligatoriu.
Conform art. 1541, care reglementează reducerea cuantumului penalităților, instanța
nu poate reduce penalitate decât în două situații, restrâns tratate în respectivul articol.
Se poate majora prin instanță o clauză penală, atât timp cât nu avem un articol care să
permită majorarea clauzei penale, cum avem în cazul reducerii cuanumului? (seminar).
Clauza penală are caracter accesoriu față de contractul a cărui executare o
însoțește, de aici decurg două consecințe prezentate în art. 1540 alin. (1) și (2).
Conform alin. (1), se stabilește că nulitatea obligației principale atrage nulitate clauzei
penale, însă nulitatea clauzei penale nu o atrage pe aceea a obligației principale.
Clauza penală are caracter reparator dar și un caracter sancționator. Pentru a se
activa clauza penală, creditorul trebuie să facă dovada tuturor condițiilor răspunderii
contractuale a debitorului, mai puțin condiția prejudiciului, conform art. 1538 alin. (4),
din moment ce existența și cuantumul prejudiciului sunt stipulate în clauză. Dreptul de
opțiune atașat clauzei penale aparține exclusiv creditorului, așa cum este prevăzut
expres în alin. (2) și (3) de la art. 1538. Clauza penală este stipulată exclusiv în
favoarea creditorului.
Cumului clauzei penale cu alte drepturi ale creditorului depinde de felul sau
obiectul clauzei penale. Clauza penală poate fi stabilită fie pentru neexecutare totală
fie pentru neexecutare corespunzătoare (timp sau loc). Al doilea factor este specificul
fiecărui remediu în legătură cu care se discută chestiunea cumulului (executare silită,
rezoluțiunea). Chestiunea cumulului clauzei penale cu alte remedii este reglementată
în art. 1538 alin. (5).
În legătură cu cumulul au existat foarte multe litigii în legătură cu cumulul
clauzei penale cu indexarea cu rata inflației. Practica ÎCCJ este în sensul favorabil
cumulului dintre clauza penală și indexarea capitalului cu rata inflației. Natura juridică
a dobânzii este diferită de natura juridică a actualizării cu rata inflației, prima
reprezentând o sancțiune (daune moratorii) iar a doua reprezintă valoarea reală a
obligației bănești la data plății, ceea ce ar conduce la concluzie că este admisibil
cumulul acestora. Există și opinia contrară, în sensul că, dacă s-ar fi dorit cumulul
clauzei penale cu indexarea, părțile ar fi prevăzut expres acest cumul cu prilejul
redactării clauzei penale. În absența unei asemenea prevederi, din aplicarea
principiului obligativității contractului, nu este posibil cumulul.
Arvuna, reglementată în art. 1544-1546, este o clauză accesorie prin care una
dintre părți predă celeilalte o sumă de bani sau alte bunuri fungibile ca o confirmare a
încheierii și executării contractului sau ca preț al dezicerii sale de contract. Din
definiție rezultă existența a două tipuri de arvună, arvuna confirmatorie, art. 1544 și
arvuna penalizatorie, art. 1545.
 Arvuna are caracter real, accesoriu, sancționator și reparator. Ultimele trei
caractere sunt la fel ca la clauza penală, primul (caracterul real față de caracterul
consensual) fiind diferit. Despre felurile arvunei, etc. (seminar)
Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului. Este vorba de
mijloacele juridice indirecte de realizare a creanței creditorului, și care sunt încadrabile
în punctul 3 de la art. 1516. Aceste mijloace indirecte sunt reglementate în art. 1558-
1565, și pot fi grupate în 3 categorii:
1. măsuri conservatorii, cum sunt asigurarea de dovezi, îndeplinirea unor
formalități de publicitate, acțiunea oblică
2. măsuri asigurătorii, cum sunt sechestrul asigurător, poprirea
asigurătorie, dreptul creditorului de a intenta acțiunea în declararea
simulației
3. acțiunea pauliană, care este privită ca fiind o acțiune de sine stătătoare.
Acțiunea oblică este reglementată în art. 1560-1561, mai este numită și acțiunea
indirectă sau subrogatorie și este definită ca acea acțiune în justiție pe care creditorul o
exercită pentru valorificarea unui drept care aparține debitorului său, drept pe care
debitorul, cu rea-credință sau din neglijență refuză sau omite să-l exercite. Ca natură
juridică, acțiunea oblică nu reprezintă o acțiune juridică de sine stătătoare, nu este o
figură juridică independentă, ci va avea regimul juridic particular al acțiunii ce
însoțește dreptul valorificat de creditor. Drepturi care pot fi valorificate printr-o
acțiune oblică sunt cele precum dreptul de proprietate, acțiuni în executarea unui
contract, acceptarea unei succesiuni, partajul, etc.
Acțiunea oblică poate fi intentată în legătură cu toate drepturile patrimoniale ale
debitorului, cu următoarele excepții: drepturile patrimoniale neurmăribile, dreptul de
uz, dreptul de abitație, precum și drepturile insesizabile, potrivit Codului de procedură
civilă, cum sunt pensia de întreținere, bursele de studii acordate de stat, drepturile
patrimoniale care presupun o apreciere subiectivă din partea debitorului, revocarea
unei donații pentru ingratitudine, reducerea unei pensii se întreținere.

Condiții pentru admiterea acțiunii oblice sunt:

1. creanța creditorului trebuie să fie certă și exigibilă, însă cerința
exigibilității este considerată de doctrină ca fiind o cerință excesivă,
este suficient ca exigibilitatea să existe la data pronunțării hotărârii de
admitere a acțiunii oblice.
2. debitorul să fie inactiv din neglijență sau cu intenție
3. conduita debitorului să îl prejudicieze pe creditor, prejudiciul constă în
faptul că debitorul își creează sau își mărește o stare de insolvabilitate.
 În plus, față de aceste condiții generale ale acțiunii oblice, concret, acțiunea
formulată de debitor mai trebuie să îndeplinească și condițiile speciale de
admisibilitate a acțiunii ce însoțește dreptul concret valorificat. În legătură cu
prescripția în materia acțiunii oblice, creanța creditorului împotriva debitorului trebuie
să nu fie prescrisă și trebuie să fie urmărit și termenul de prescripție ce urmărește
dreptul la acțiune valorificat de creditor prin intermediul acțiunii oblice. Prescripția
acțiunii oblice depinde de natura dreptului ce urmează a fi valorificat prin acțiunea
oblică.
Efectele acțiunii oblice. Distingem între efectele față de debitorul inactiv și
efectele față de ceilalți creditori ai debitorului. Față de debitorul inactiv, ca urmare a
admiterii acțiunii oblice, dreptul valorificat se va întoarce în patrimoniul debitorului,
fără să fie necesară introducerea în cauză a debitorului. Față de ceilalți creditori ai
debitorului, efectele admiterii acțiunii oblice sunt reglementate în art. 1561, potrivit
căruia hotărârea de admitere a acțiunii va profita și celorlalți creditori ai debitorului
chiar dacă nu au fost introduși în cauză și fără ca creditorul reclamant să aibă vreo
preferință în executarea bunului valorificat prin comparație cu ceilalți creditori
chirografari ai debitorului. Se spune că acțiunea oblică are efecte erga omnes.
Acțiunea pauliană este reglementată în art. 1562-1565 și mai este cunoscută și
sub numele de acțiune revocatorie. Reprezintă acțiunea prin care creditorul solicită ca
un act juridic încheiat fraudulos de debitorul său cu un terț să îi fie declarat inopozabil
deoarece actul juridic l-a prejudiciat prin faptul că debitorul și-a creat sau și-a majorat
o stare de insolvabilitate cu ocazia încheierii respectivului act.
Domeniul de aplicare al acțiunii pauliene este asemănător cu domeniul de
aplicare al acțiunii oblice, cu precizarea că conform alin. (2) art. 1562 intră în
domeniul de aplicare inclusiv o plată efectuată de către debitor.
Condiții pentru introducerea acțiunii:
1. este suficientă certitudinea creanței creditorului la data introducerii
acțiunii.
2. actul atacat trebuie să fie prejudiciabil pentru creditor indiferent de
natura actului, atât timp cât își majorează starea de insolvabilitate.
3. frauda debitorului constă în atitudinea subiectivă a debitorului cu
prilejul încheierii contractului sau actului fraudulos, atitudine
subiectivă care constă în faptul că debitorul a cunoscut că prin
respectivul act juridic încheiat l-a prejudiciat pe creditorul său. Este
vorba de intenție, culpă gravă, dar și culpă simplă. În legătură cu
complicitatea la fraudă a terțului cocontractant al debitorului, aceasta
trebuie dovedită exclusiv în privința contractelor cu titlu oneros. (art.
1562 alin. (2))
 Prescripția acțiunii pauliene este reglementată expres de art. 1564, acesta
prevăzând un termen de prescripție de un an de la data la care creditorul a cunoscut
sau a trebuit să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat.
Efectele acțiunii pauliene sunt declararea inopozabilității față de creditorul
reclamant și față de toți ceilalți creditori intervenienți. Art. 1565 alin. (2), pentru a
simplifica relațiile dintre terțul cocontractant și creditor, reglementează dreptul terțului
de a păstra bunul precum și obligația acestuia de a plăti prețul bunului respectiv.
Comparație între acțiunea oblică și acțiunea pauliană (seminar)
Curs 9 (Baias). Obligațiile afectate de modalități. Obligațiile complexe.
Obligațiile complexe au mai multe subiecte de drept pe ambele laturi ale
raportului obligațional sau mai multe obiecte, debitorul este obligat la mai multe
prestații. O obligație este complexă din perspectiva obiectului său atunci când
obligațiile sunt alternative (poate să facă ceva sau altceva, trebuie să facă ceva sau se
poate libera făcând altceva). Dacă însă debitorul este obligat să-i dea și un bun și o
sumă de bani, avem o obligație pur și simplă.
Pluralitate de subiecte. Obligațiile divizibile și indivizibile, obligațiile solidare.
Obligațiile divizibile constituie regula, iar obligațiile indivizibile și/sau solidare
reprezintă excepția.
Obligațiile divizibile, conform art. 1421 și art. 1422, sunt obligațiile care,
indiferent din ce perspectivă sunt privite, atât din partea creditorului sau creditorilor
cât și din partea debitorului sau debitorilor sunt obligații divizibile (conjuncte).
Obligațiile indivizibile au un obiect indivizibil, fie prin convenția părților fie prin
natura sa.
Proba divizibilității se face conform unei prezumții instituită de art. 1424,
anume că orice obligație este divizibilă dacă părțile nu au convenit altfel sau dacă
obiectul este indivizibil. În măsura în care există mai mulți creditori sau debitori
solitari, dacă nu există stipulație contrară, există prezumția că aceștia sunt egali,
prezumție instituită de art. 1423. Obligațiile divizibile se transmit ca atare la
moștenitori, chiar dacă în raporturile dintre debitori și creditori ea a fost privită ca
indivizibilă, în această situație se aplică principiul indivizibilității plății. Dacă într-
adevăr nu este indivizibilă obligația, datoria se divide de plin drept prin efectul
moștenirii.
Efectele divizibilității, fiecare debitor este ținut de partea sa de prestație, fiecare
creditor este îndreptățit la partea sa de prestație. Insolvabilitatea unui debitor este
suportată de un singur creditor.
Punerea în întârziere a unui debitor nu are niciun efect asupra celorlalți debitori.
 Prescripția intervenită în legătură cu datoria unuia dintre debitori nu are niciun
efect asupra datoriilor celorlalți debitori.
Plata făcută de către unul de către debitori stinge datoria față de un singur
creditor, nu are niciun efect față de obligațiile celorlalți debitori, sunt separați.
Izvorul indivizibilității sunt convenția părților sau natura obligației. În cazul
convenției părților, părțile fac o obligație inerent divizibilă indivizibilă prin contract.
În cazul naturii obligației, există exemple cum ar fi mai mulți debitori care s-au obligat
să dea un cal de curse, sau un animal. Obiectul obligației poate să fie indivizibil
material sau juridic, din natura lucrurlui decurgând indivizibilitatea obligației. În cazul
obligației de garanție pentru evicțiune în cazul vânzării, obligația de garanție este
indivizibilă.
Efectele indivizibilității în cazul indivizibilității active (mai mulți creditori)
În primul rând, obligația nu se divide nici între creditori, nici între debitori, nici
între moștenitorii acestora. Pe cale de consecință, fiecare debitor poate fi constrâns să
execute întregul, după cum fiecare creditor este îndreptățit să ceară debitorilor
prestația în intergralitatea sa.
În al doilea rând, un al doilea efect este lipsa reprezentării între creditori. De aici
decurg câteva consecințe: în legătură cu novația, remiterea, compensația, confuziunea,
în măsura în care un creditor consimte ca aceste mecanisme să opereze față de
debitori, acest tip de consimțământ nu stinge obligația decât față de partea de creanță a
creditorului care a consimțit la aceste mijloace. Față de ceilalți creditori, debitorul
rămâne obligat pentru tot. La executarea în natură, fiecare creditor cere de la debitor
prestația în întregul său.
(Novația este o modalitate de transformare a obligației. Remiterea de datorie
înseamnă iertarea de datorie. Compensația intervine în cazul obligațiilor reciproce, au
ca obiect bunuri fungibile, părțile își datorează una alteia ceva, se scade ce se
datorează de către fiecare către cealaltă parte. Confuziunea intervine în cazul în care
unul dintre creditori este moștenitorul debitorului sau invers.)
În privința prescripției, neexistând puterea de reprezentare, suspendarea
prescripției față de unul dintre creditori sau debitori produce efecte și față de ceilalți.
Același lucru se întâmplă și în privința întreruperii prescripției (art. 1433)
Efectele indivizibilității în cazul indivizibilității pasive (mai mulți debitori).
În primul rând, în raporturile dintre creditori și debitori indivizibili, creditorul
poate să ceară oricăruia dintre debitori executarea prestației. Dacă un debitor este
chemat în judecată de un creditor, el are posibilitatea să introducă în proces și pe
ceilalți codebitori, pentru a sta în justiție împreună. Dacă prestația nu poate fi
executată decât de cel chemat în judecată nu are de ce să-i introducă pe ceilalți în
cauză, din moment ce doar el poate să execute obligația. Dacă va fi constrâns să
execute singur, va avea drept de regres împotriva codebitorilor, dar e mai favorabil să
îi cheme în justiție și pe ceilalți debitori, deoarece dacă sunt chemați în justiție, vor fi
constrânși toți debitorii chemați în justiție să execute obligația.
Punerea în întârziere a unuia dintre debitor de drept, nu produce efecte față de
ceilalți creditori.
Dacă un debitor beneficiază de mecanismele de mai sus (novația, remiterea de
datorie, compensațiunea, confuziunea), doar față de el își vor produce mecanismele
efectele în raport cu creditorul sau creditorii, nu și față de ceilalți debitori.
Prescripția și împlinirea ei produce efecte și față de ceilalți debitori.
Indivizibilitatea încetează odată cu încetarea cauzei indivizibilității, moment
începând cu care obligația devine divizibilă. Poate să înceteze cauza, sau se poate ca
bunul să nu mai fie indivizibil. Dacă părțile convin să transforme obligația în
divizibilă, indivizibilitatea încetează. Trebuie avute în vedere dispozițiile în materia
restituirii prestațiilor în măsura în care această instituție devine incidentă în cazul unei
obligații indivizibile în care se pierde caracterul indivizibil, obligațiile de restituire a
prestațiilor devin divizibile.
Daunele-interese și executarea prin echivalent a unei obligații au aplicare într-o
asemenea ipoteză, fiind o ipoteză în care devine incidentă răspunderea civilă
contractuală. Debitorii pot fi obligați la daune interese pentru prejudiciile cauzate
creditorului prin neexecutare. Obligația de a executa prin echivalent o obligație
indivizibilă devine divizibilă.
Obligațiile solidare (apar în cazul răspunderii delictuale) sunt reglementate în
art. 1434-1460. Obligația solidară, din perspectiva laturii active, este obligația care
trebuie executată sau poate fi executată în integralitate față de orice creditor, iar din
perspectiva laturii pasive este aceea în care executarea poate fi cerută oricărui debitor.
Solidaritatea este fie activă, între creditori, fie pasivă, între debitori.
Solidaritatea activă. Debitorul poate să execute valabil plata față de oricare
dintre creditori. În art. 1434 este prevăzut dreptul fiecărui creditor de a solicita de la
debitor executarea întregii obligații, întregii prestații și dreptul de a da chitanță
liberatorie pentru tot
Izvorul solidarității active este convenția părților, art. 1435 prevede că trebuie
prevăzută expres solidaritatea dintre creditori.
Efectele solidarității active, între creditori. Principiul este reprezentarea
reciprocă a creditorilor spre deosebire de indivizibilitate, enunțat în art. 1436, care
prevede în alin. (1) că creditorii solidari sunt prezumați că și-au încredințat reciproc
puterea de a gestiona creanța față de debitor. De aici decurg consecințe, cu privire la
actele care profită tuturor creditorilor.
 În materia punerii în întârziere, art. 1526 prevede expres cazul obligațiilor
solidare, în ipoteza în care un creditor pune în întârziere debitorul, profită tuturor
creditorilor.
În materia prescripției, suspendarea sau întreruperea profită tuturor creditorilor.
Hotărârea judecătorească pornită doar de către un creditor profită tuturor debitorilor.
Actele care nu profită tuturor creditorilor au un regim diferit. În art. 1436 alin.
(2) prevede că actul făcut de către un singur creditor solidar care are ca efect
micșorarea creanței, pierderea creanței sau pierderea garanției, nu produce efecte față
de ceilalți creditori, fiindu-le inopozabile, ci doar față de creditorul care le-a consimțit.
În privința hotărârii judecătorești, când le este defavorabilă celorlalți creditori
care nu au fost parte în proces, le este inopozabilă acestora, cum e o hotărâre
favorabilă debitorului. Dacă un creditor solidar primește plata, consecința fiind că
trebuie să restituie și celorlalți creditori creanța.
Efectele solidarității active în raporturile dintre creditorii solidari și debitor.
Debitorul are alegerea cărui debitor îi plătește, atâta timp cât nu este chemat în
judecată. Dacă debitorul este chemat în judecată de către un creditor, este obligat să
plătească către acesta.
Art. 1438 ne spune că dacă operează o compensație între creditor și debitor,
aceasta operează numai pentru partea acelui creditor. Art. 1439 reglementează în teza
a doua ipoteza confuziunii între unul dintre creditori și debitor. Într-o asemenea
ipoteză, ceilalți creditori solidari își păstrează dreptul de regres față de noul creditor
dar proporțional cu partea ce revine fiecăruia dintre ei, deci încetează solidaritatea. În
cazul remiterii de datorie, art. 1440 ne spune că și aceasta poate fi consimțită de către
unul de către creditorii solidari față de debitorul său, iar ceilalți creditori care nu au
consimțit rămân solidari.
Stingerea solidarității active poate să aibă loc prin convenția părților sau prin
transmiterea creanței la moștenitori. Nu se transmite solidaritatea la moștenitori, ci se
transmite o obligație diviziblă, care se împarte de drept între moștenitori, conform art.
1442.
Solidaritatea pasivă, între debitori. Creditorul poate să ceară prestația integrală
față de oricare dintre debitori.
Art. 1443 reglementează situația creditorului care se poate îndrepta oricăruia
dintre debitori pentru a obține întreaga prestație și faptul că dacă unul dintre debitori
plătește îi liberează pe toți de creanță. Conform art. 1444, solidaritatea pasivă se
păstrează chiar dacă obligația consimțită de către debitor este afectată de diferite
modalități.
Izvoarele solidarității pasive sunt convenția părților și legea, exemplu avem
solidaritatea între debitorii care au cauzat împreună un prejudiciu, conform art. 1382.
În art. 1446 este instituită o prezumție de solidaritate între cei care își asumă o
obligație în exercițiul exploatării unei întrepinderi. Aceștia devin debitori solidari,
obligațiile lor fiind întotdeauna solidare până la proba contrară
Efectele solidarității între creditor și debitorii solidari sunt de două feluri:
1. efecte principale
2. efecte secundare
Efectele principale ale solidarității între creditor sau creditori și debitorii
solidari.
Creditorul poate să ceară executarea obligației solidare oricărui debitor, iar
debitorul nu poate să invoce beneficiul de diviziune, adică nu poate cere urmărirea
între el și ceilalți debitori (?). Dacă este pornită urmărirea împotriva unui debitor, nu
este împiedicat creditorul să-i urmărească și pe ceilalți debitori. Spre deosebire de
indiviziune, debitorul urmărit poate să ceară instanței introducerea celorlalți debitori
solidari. Debitorul va face asta nu pentru a fi toți obligați împreună, ci pentru ca
hotărârea să le fie opozabilă celorlalți debitori care sunt introduși în cauză.
Debitorul poate să ridice în instanță un număr de apărări împotriva creditorului.
În cazul în care este chemat în judecată unul dintre debitorii solidari, acesta poate să
invoce aspecte care îi sunt lui (debitorului chemat în judecată) proprii și personale,
cum sunt viciile propriului consimțământ, sau poate să invoce apărări generale cum
sunt nulitatea absolută, prescripția, care sunt valabile pentru toți debitorii. În schimb,
debitorul chemat în judecată nu poate invoca viciile proprii și personale ale celorlalți
debitori nechemați în judecată.
În ipoteza compensației, art. 1450 ne spune că aceasta nu operează decât în
limita datoriei dintre acel debitor și creditor, aceasta nu va stinge întreaga datorie.
Ceilalți debitori vor fi ținuți solidar pentru partea rămasă din datorie, deci solidaritatea
se păstrează. În cazul remiterii de datorie, art. 1451 prevede posibilitatea creditorului
de a consimți la iertarea de datorie a tuturor debitorilor, printr-o declarație expresă în
acest, fie prin remiterea înscrisului original constatator al creanței, sub semnătură
privată. Dacă creditorul îi remite debitorului înscrisul autentic creditorul poate
demonstra că nu a consimțit remiterea de datorie decât în privința acelui debitor. Însă,
regula instituită de acest articol ne spune că ceilalți debitori rămân obligați solidar în
continuare, pentru partea de datorie rămasă. În mateira confuziunii avem art. 1452,
textul prevăzând că îi liberează pe ceilalți debitori pentru partea aceluia care reunește
în persoana sa calitățile de creditor și debitor al obligației solidare.
În materia punerii în întârziere, art. 1526 ne spune că odată pus în întârziere
unul dintre debitorii solidari, efectele acesteia operează față de toți debitorii solidari.
Prescripția, suspendarea sau întreruperea acesteia produc efecte față de toți
debitorii
 Efectele secundare ale solidarității între creditor sau creditori și debitorii
solidari.
Imposibilitatea executării în natură a obligației poate fi fie din vina debitorului,
fie dintr-o cauză externă neimputabilă acestuia. În art. 1454 sunt reglementate
consecințele imposibilității de executare, care sunt diferite în funcție de cauza
imposibilității. În cazul în care cauza imposibilității de executare este externă și
neimputabilă acestuia și debitorul fost pus în întârziere, ceilalți codebitori nu sunt
liberați de obligația de a-i plăti creditorului prin echivalent, însă nu răspund de daunele
interese suplimentare care s-ar cuveni. Același lucru este valabil și în cazul în care
cauza imposiblității executării în natură este vina debitorului, caz în care punerea în
întârziere nu mai este o condiție necesară pentru a se activa consecințele de mai sus.
Daunele interse suplimentare se cer debitorului care a făcut imposibilă executarea
precum și celor care se aflau în întârziere când obligația a devenit imposibil de
executat.
Efectele hotărârii judecătorești în cazul solidarității pasive sunt asemănătoare cu
cele din cazul solidarității activă. Hotărârea judecătorească care îl obligă pe un debitor
nu are autoritate de lucru judecat față de ceilalți debitori. Astfel, creditorul deștept îi
cheamă în judecată pe toți debitorii. Dacă hotărârea judecătorească este favorabilă
unui debitor, aceasta profită tuturor codebitorilor
Efectele solidarității în raporturile dintre debitori.
În ipoteza în care un singur debitor plătește, se va naște în patrimoniul său
dreptul de regres împotriva celorlalți codebitori în mod divizibil, nu se păstrează
solidaritatea.
Insolvabilitatea debitorilor. În cazul insolvabilității unui singur debitor,
solidaritatea funcționează ca o garanție, din moment ce avem mai mult de un debitor,
creditorul crede, are nădejdea că cel puțin unul va fi solvabil la scadență.
Apărările și excepțiile pe care le pot ridica debitorii în cazul acțiunii în regres
se supun aceluiași raționament cu cel de la creditorii solidari. Debitorii pot invoca
toate apărările personale și apărările care țin de contract, generale. Debitorii solidari
chemați în judecată de către un debitor prin acțiunea în regres nu pot invoca apărări
pure și personale ale altor creditori.
În ipoteza în care un debitor solidar a plătit și se poate întoarce împotriva
celorlalți, cum ar fi ipoteza comitentului pentru prepus, intervine art. 1459. Articolul
reglementează faptul că dacă obligația solidară este contractată în interesul exclusiv al
unuia dintre codebitori sau rezultă din fapta unuia dintre ei, acesta este ținut singur de
întreaga datorie față de ceilalți codebitori, care, în acest caz, sunt considerați fideiusori
în raport cu acesta.
 Solidaritatea pasivă se stinge prin convenție, prin renunțare și prin decesul unuia
dintre debitorii solidari.
În art. 1426, este prevăzut faptul căsolidaritatea nu atrage după sine automat și
indivizibilitatea, însă părțile pot conveni ca debitorii să fie obligați solidari și
indivizibili.
Comparație între solidaritate și indivizibilitate.
Indivizibilitate:
1. Izvorul poate fi legal sau consensual
2. Reprezentarea reciprocă nu este prezumată
3. Punerea în întârziere a unuia dintre debitori nu își produce efectele și
față de ceilalți debitori
4. Chemarea în judecată a tuturor debitorilor se face pentru a fi obligați
să execute împreună
5. În cazul succesiunii se transmite și starea de indiviziune
Solidaritate:
1. Izvorul poate fi doar consensual
2. Reprezentarea reciprocă este prezumată
3. Punerea în întârzierea unuia dintre debitori își produce efectele și față
de ceilalți debitori
4. Chemarea în judecată a tuturor debitorilor se face pentru motive de
opozabilitate
5. În cazul succesiunii nu se transmite și starea de solidaritate
Justificarea existenței obligațiilor solidare și indivizibile rezidă în comparația de
mai sus.
Pluralitatea de obiecte ale obligației are două feluri:
1. obligațiile alternative
2. obligațiile facultative
Obligațiile alternative există în cazul în care obligațiile au două sau mai multe
obiecte, prestații pe care poate să le execute debitorul, alegerea fiind fie a debitorului,
fie a creditorului după caz. Art. 1462 prevede, ca principiu, că alegerea e a debitorului,
în lipsă de stipulație expresă contrară. Limitele alegerii sunt prevăzute de art. 1463,
anume debitorul nu poate alege să execute o parte dintr-o prestație și o parte dintr-o
prestație, conform principiului indivizibilității plății.
Obligația alternativă se stinge prin executare, însă dacă toate obligațiile
debitorului devin imposibil de executat fără culpa debitorului, obligația se stinge de
drept cu condiția ca debitorul să nu fi fost pus în întârziere anterior, conform art. 1466
 Obligațiile facultative sunt reglementate în art. 1468 alin. (1). În acest caz,
debitorul este obligat să-i presteze un anumit lucru creditorului, dar el se poate libera
executând o altă prestație determinată. Ambele prestații trebuie să fie determinate.
Diferența față de obligațiile alternative constă în faptul că obligația are un obiect
principal, numai în ipoteza în care debitorul își manifestă dorința, se poate libera
oferindu-i creditorului celălalt obiect.
Obligația facultativă se stinge prin orice mod de stingere a obligațiilor, dar are și
un mod specific de stingere, care rezultă din art. 1468 alin. (2). Debitorul este eliberat
dacă, fără culpa sa, prestația principală devine imposibil de executat.
Curs 10. Transmiterea și transformarea obligațiilor
Transmiterea obligațiilor are mai multe mecanisme: cesiunea de creanță,
cesiunea contractului, subrogarea personală și preluarea de datorie.
Transformarea comportă un singur procedeu, novația.
Cesiunea de creanță.
Din perspectiva reglementării Noului Cod civil, există două secțiuni de
reglementare a materiei cesiunii de creanță:
1. prima secțiune, cesiunea de creanță în general, are sediul materiei în
art. art. 1566- 1586
2. a doua secțiune este intitulată cesiunea de creanță constatată printr-un
titlu nominativ sau la purtător, reglementată în art. 1587 și următoarele
În materia teoriei generale a obligațiilor, o să ne ocupăm de studierea primei
secțiuni, dispozițiile cu caracter general din materia cesiunii de creanță.
Ca noțiune, cesiunea de creanță reprezintă o convenție prin care creditorul
cedent transmite unei alte persoane (cesionar), cu titlu gratuit sau cu titlu oneros
dreptul său de creanță pe care îl are împotriva unui terț (debitorul cedat).
Cesiunea de creanță, privită ca operațiune juridică, implică 3 subiecte de drept,
creditorul cedent, creditorul cesionar și debitorul cedat însă, potrivit naturii sale
juridice de convenție, pentru formarea valabilă a convenției de cesiune de creanță este
necesar doar consimțământul creditorului cedent și al creditorului cesionar. Așadar,
doar cei doi creditori sunt părți ale cesiunii de creanță. Debitorul cedat este terț prin
raportare la convenția de cesiune de creanță, iar pentru a-i fi opozabilă cesiunea
trebuie îndeplinite formalități de publicitate.
Prin excepție, consimțământul debitorului este necesar în două situații:
1. art. 1570 alin. (2) lit. a), ipoteza cedării unei creanțe inițial inalienabilă
convențional (pentru a fi valabilă este necesar și consimțământul
debitorului, pentru a se înlătura inalienabilitatea)
 2. art. 1573 alin. (2), ipoteza cesiunii unei creanțe strâns legată de
persoana debitorului (debitorului nu îi este indiferent cu ce debitor va
avea de tratat, de aceea este necesar consimțământul debitorului)
Cesiunea de creanță nu e un contract de sine stătător, ea reprezintă un mecanism
care în concret se realizează prin intermediul unui contract numit sau nenumit,
contract de vânzare-cumpărare sau de donație, după titlul oneros sau gratuit al cesiunii.
Funcțiile cesiunii de creanță. Principala funcție este de transmitere a creanței de
la creditorul cedent la creditorul cesionar, creanță care se poate trasmite în patrimoniul
cesionarului, păstrându-și natura juridică, garanțiile și accesoriile sale. Cesiunea de
creanță mai poate îndeplini funcția de instrument de plată, în ipoteza în care cedentul
are o datorie față de cesionar, sau funcția de garanție, care presupune imobilizarea
creanței în patrimoniul cesionarului, până la executarea unei anumite obligații a
cedentului față de acesta. Ultimele două funcții presupun raporturi preexistente între
cesionar și cedent.
Domeniul de aplicație al cesiunii de creanță. Principalul domeniu de aplicare
este cesionarea unei creanțe pe o bază contractuală. Prin coroborarea art. 1566 alin. (2)
și art. 1591 dispozițiile în materia cesiunii de creanță nu sunt aplicabile în următoarele
ipoteze: în ipoteza unei transmiteri universale sau cu titlu universal, inter vivos sau
mortis causa. A nu se confunda caracterul universal sau cu titlu universal al modului
de transmitere al creanței cu posibilitatea cesiunii unei universalități de creanță,
potrivit art. 1579.
Dispozițiile cesiunii nu se aplică transferurilor titlurilor de valoare, întrucât
avem o secțiune specială în această materie. Dispozițiile în această materie nu se
aplică nici transmisiunilor cu titlu particular a unei creanțe prin intermediul unui legat,
legatul fiind un act unilateral.
Obiectul cesiunii. În principiu toate creanțele civile sunt trasmisibile sau
cesibile, operează regula cesibilității creanței indiferent de izvorul lor, indiferent dacă
sunt pure și simple sau afectate de modalități și indiferent de obiectul prestației. De la
această regulă, a transmisibilității creanțelor, există trei excepții:
1. art. 1569 alin. (1), în ipoteza creanțelor inalienabile potrivit legii (în
materia contractului de întreținere)
2. din coroborarea art. 1569 alin. (2) și art. 1571 alin. (2), nu sunt
transmisibile creanțele având ca obiect o altă prestație decât plata unei
sume de bani sau obligațiile în natură dacă prin efectul cesiunii,
respectivele obligații ar deveni substanțial mai oneroase pentru
debitor.
3. nu sunt transmisibile creanțele convenite ca fiind inalienabile, cu
condiția asigurării unui interes serios și legitim al inalienabilității.
Avem excepții de la această excepție, în situațiile reglementate la art.
 1570 alin. (1) lit. a), b), c), când debitorul a consimțit la cesionarea
unei creanțe considerate inalienabile (lit. a)) (acasă)
Felurile cesiunii:
1. cu titlu gratuit sau cu titlu oneros
2. totală sau parțială, cea parțială, art. 1571 (seminar)
3. cesiunea unei creanțe ut singuli și cesiunea unei universalități de
creanțe
4. cesiunea unei creanțe prezente și cesiunea unei creanțe viitoare (art.
1572), operează de la momentul cesiunii, nu de la momentul la care
creanțele sunt prezente.
Condițiile de valabilitate ale cesiunii de creanță.
Cesiunea de creanță, fiind o convenție bilaterală, trebuie să îndeplinească
condițiile art. 1179 alin. (1), care trebuie îndeplinite pentru încheierea valabilă a
oricărui contract, fiind de asemenea un contract consensual, cu anumite excepții.
Cesiunea de creanță mai trebuie să îndeplinească și condiții speciale de fond și de
formă menționate de lege pentru contractul special prin intermediul căruia se
realizează cesiunea (vânzare, donație). În prezența unei cesiuni cu titlu oneros, Codul
civil trimite la respectarea dispozițiilor legale din materia contractului de vânzare
(condiția unui preț serios). În prezența unei cesiuni cu titlu gratuit, Codul civil trimite
la respectarea dispozițiilor legale din materia contractului de donație, forma autentică,
etc.
Condițiile de opozabilitate față de terți.
Cine sunt terții? Debitorul cedat, creditorii cedentului și cesionarii succesivi ai
aceleiași creanțe (în ipoteza unor cesiuni succesive ale aceleiași creanțe)
Deși cesiunea de creanță produce efecte din momentul încheierii convenției, față
de terți, cesiunea va produce efecte doar dacă sunt îndeplinite formalitățile de
publicitate, prevăzute în art. 1578 – 1581. Sintetizând, următoarele formalități sunt
specifice cesiunii de creanță. În orice moment, până la îndeplinirea uneia dintre
formalitățile de publicitate prevăzute de lege, debitorul poate să plătească valabil
creditorului cedent.
1. art. 1578 alin. (1), acceptarea cesiunii de către debitor printr-un înscris
cu dată certă. Ce înseamnă acceptare? Luarea la cunoștință a
debitorului că acesta va trebui să plătească cesionarului (seminar).
2. comunicarea scrisă a cesiunii de către părțile cesiunii către debitor, pe
suport de hârtie sau electronic. Dacă comunicarea este făcută
debitorului de către cesionar, debitorul este îndreptățit să condiționeze
plata de probarea efectuării cesiunii de către cesionar.
 3. înscrierea cesiunii în AEGM (Arhiva Electronică de Garanții
Mobiliare). Această formalitate de publicitate mai trebuie dublată de o
altă formalitate de publicitate, anume comunicarea cesiunii către
creditor. Înscrierea cesiunii are rol de a da preferință unui cesionar, în
ipoteza unor cesiuni succesive, iar a doua formalitate are în vedere
relația cu debitorul. Această înscriere are trei roluri:
a. este obligatorie potrivit art. 1579 pentru ipoteza cesiunii unei
universalități de creanță
b. este necesară potrivit art. 1583 alin. (3) pentru ipoteza unei
cesionări succesive ale aceleiași creanțe și anume pentru a se
stabili regula de preferință față de cesionarii succesivi. Potrivit
acestui articol, va fi preferat acel cesionar succesiv care își va
înscrie primul cesiunea în AEGM, indiferent de data cesiunii și
indiferent de comunicarea cesiunii către debitor.
c. este facultativă, pentru restul de ipoteze de cesiuni de creanță.
4. cererea de chemare în judecată a debitorului pentru a se face plata
către cesionar, nu e o modalitate specifică.
5. notarea în cartea funciară a cesiunii cu privire la chiriile viitoare,
potrivit art. 902 NCC.
Efectele cesiunii de creanță. Avem efecte între părți și față de terți.
Efectul principal al cesiunii de creanță între părți este transmiterea creanței între
creditori, producându-se și efectele contractului special prin care se realizează
cesiunea. În ipoteza unei cesiuni cu titlu oneros, potrivit art. 1585, cedentul are
obligația legală de garanție față de cesionar. Obiectul obligației legale de garanție se
referă la existența creanței și a accesoriilor sale. Este vorba de o obligație de garanție
ex lege pentru a cărei existență nu este necesară introducerea unei clauze contractuale
în contractul prin care se realizează cesiunea cu titlu oneros. Dacă se dorește ca
obligația de garanție să vizeze și solvabilitatea debitorului, va fi nevoie de inserarea
unei astfel de clauze în convenția de cesiune de creanță. Pentru ipoteza unei cesiuni de
creanță cu titlu gratuit, potrivit legii, cedentul cu titlu gratuit nu garantează nici
existența creanței, în lipsa unei stipulații contractuale exprese.
Efectele față de terți se produc din momentul îndeplinirii uneia dintre
formalitățile de publicitate față de aceștia. Până la îndeplinirea acestor formalități,
debitorul cedat poate ignora cesiunea și plăti valabil cedentului. Față de creditorii
chirografari ai cedentului, din momentul îndeplinirii formalităților de publicitate,
aceștia nu mai pot urmări creanța, din moment ce nu mai face parte din patrimoniul
cedentului. Creditorii chirografari pot intenta acțiunea pauliană în caz de fraudă. Față
de cesionarii aceleiași creanțe, conflictul se soluționează potrivit art. 1583, fiind
preferat cesionarul care și-a înscris primul creanța în AEGM. Înscrierea cesiunii de
creanță a unei creanțe având ca obiect o universalitate îi vizează pe terți, conform art.
1579, așadar este necesară comunicarea acesteia către debitor.
 Cesiunea contractului este reglementată în art. 1315 – 1320
Trăsăturile juridice ale cesiunii contractului:
1. este o transmisiune inter vivos cu titlu particular a raportului juridic
obligațional
2. este nevoie de consimțământul părții care rămâne în contract, se
transmit în această ipoteză atât latura activă cât și latura pasivă a
raportului juridic obligațional.
În această operațiune sunt implicate trei subiecte de drept, cedentul care își
cedează poziția contractuală, cesionarul este terțul care se substituie cedentului în
contract, partea cedată este cea care își păstrează poziția contractuală în raportul
obligațional, în contract.
Doctrina este împărțită în a considera cesiunea de contract o convenție bilaterală
sau trilaterală în funcție de rolul care se atribuie consimțământului părții cedate.
Potrivit unor autori, partea cedată trebuie să dea consimțământul pentru însăși
valabilitatea întregii operațiuni de cesiune a contractului, potrivit acestei opinii,
consimțământul părții cedate are rol de element constitutiv al cesiunii. Conform
celeilalte opinii, consimțământul părții cedate trebuie dat pentru ca cesiunea de
contract să fie efectivă. Cesiune de contract imperfectă și perfectă (seminar)
Domeniul de aplicație al cesiunii contractului. Poate fi obiect de cesiune de
contract orice raport juridic obligațional în curs de executare. Excepțiile sunt situațiile
în care contractul are caracter intuitu personae sau nu este posibilă cesionarea prin
natura contractului. Există și cazuri legale de interzicere a cesiunii de contract
(interzicerea cesiunii contractului de întreținere).
Condițiile de validitate ale cesiunii de contract. (pe lângă cele instituite de art.
1179 alin. (1), necesare pentru valabilitatea oricărui contract)
Potrivit art. 1316, consimțământul părților implicate trebuie să îmbrace forma
juridică prevăzută de lege pentru valabilitatea contractului cedat. Este necesară
condiția consimțământului părții cedate, care poate fi anticipat sau posterior. În funcție
de rolul atribuit părții cedate, această condiție este fie una de validitate, fie una de
efectivitate.
Cesiunea de contract produce efecte din momentul în care părții cedate îi este
notificată cesiunea efectivă a contractului. Consimțământul anticipat al părții cedate se
realizează printr-o clauză introdusă în contract care permite cesiunea contractului fără
a fi nevoie de manifestare de voință ulterioară a părții cedate.
Efectele cesiunii contractului sunt prevăzute de art. 1318 – 1320, cu titlu de
reguli supletive, care se aplică în tăcerea părților. Principalele efecte sunt:
 1. cedentul este eliberat de efectele contractului dacă părțile nu au stabilit
altfel. Pentru ipoteza în care cedentul nu a fost liberat, el poate fi
urmărit în ipoteza în care cesionarul nu-și va fi executat obligația
2. este reglementată obligația legală de garanție a valabilității
contractului de către cedent. Obiectul obligației legale de garanție se
referă doar la valabilitatea contractului, dacă se dorește garantarea și
executarea contractului, este necesară inserarea unei clauze separate și
exprese în contract, cedentul se comportă ca un fideiusor
3. cocontractantul cedat îi poate opune cesionarului toate excepțiile care
rezultă din contract, însă nu pot fi invocate față de cesionar viciile de
consimțământ sau orice apărări sau excepții născute din raporturile
sale cu cedentul decât dacă și-a rezervat acest drept când a consimțit la
substituire
Subrogația în drepturile creditorului prin plata creanței, subrogația personală.
Subrogația personală reprezintă un mijloc de transmitere legală sau
convențională a unui drept de creanță cu toate garanțiile și accesoriile sale către un terț
care a plătit pe creditor în locul debitorului, operând ca urmare a acestei plăți o
înlocuire sau o subrogare în drepturi a creditorului cu terțul plătitor.
Subrogația este de două feluri:
1. convențională
2. legală
Funcțiile subrogației:
1. Prima funcție este funcția de plată a unei obligații, plată făcută de
debitor, nu de către terț.
2. A doua funcție a subrogației este de transmitere a obligației de la
creditorul inițial la terțul plătitor.
Utilitatea subrogației. În lipsa subrogației, terțul plătitor, pentru a-și recupera
plata efectuată ar fi avut un recurs în contra debitorului, recurs fundamentat în funcție
de temeiul juridic al plății efectuate. Terțul a efectuat plata în locul debitorului în baza
unui mandat sau în baza unei gestiuni de afaceri, iar dacă a fost dezinteresat, nu mai
există recurs. În ipoteza recursului, terțul plătitor ar fi avut calitatea unui simplu
creditor chirografar care ar fi intrat în concurs cu alți creditori chirografari ai
debitorului. Importanța practică a subrogației este că terțul plătitor nu va intra în
concurs cu ceilalți creditori ai debitorului și va beneficia de toate drepturile accesorii
ale creanței și de dobânzi, fără a intra în categoria creditorilor chirografari. Însă,
subrogarea terțului plătitor în drepturile creditorului poate opera prin două modalități:
1. convențional
2. legal
 Subrogația convențională, art. 1594 și 1595, este operațiunea juridică prin care
creditorul subrogant subrogă în drepturile sale și împotriva debitorului pe cel care i-a
făcut plata în locul acestuia. Subrogația convențională este de două feluri:
1. consimțită de creditor
2. consimțită de debitor
Condițiile subrogației convenționale consimțită de creditor. (pe lângă cele
instituite de art. 1179 alin. (1), necesare pentru valabilitatea oricărui contract)
Subrogația convențională consimțită de creditor este reglementată în art. 1594 și
impune existența unui contract între creditor și terțul plătitor. Contractul existent între
cei doi este un contract consensual care trebuie să fie consemnat printr-un înscris
pentru a fi opozabil terțului, art. 1593 alin. (3). O altă condiție este că transmiterea
dreptului de creanță de la creditor către terțul plătitor are loc concomitent cu plata.
Reținerea acestei condiții temporale face diferența între această operațiune și cesiunea
de creanță, unde nu este condiționată cesiunea creanței de efectuarea plății. De
asemenea, înscrisul care atestă plata trebuie să aibă dată certă, pentru a se dovedi
condiția de mai sus, anume că subrogarea terțului în locul creditorului are loc
concomitent cu plata. Mai avem o condiție negativă, nu este necesar consimțământul
debitorului.
Condițiile subrogației convenționale consimțită de debitor
Subrogația convențională consimțită de debitor este reglementată în art. 1595,
este operațiunea prin care debitorul ia inițiativa să subroge în drepturile creditorului pe
cel care l-a împrumutat pe debitor în scopul efectuării plății. Contractul de împrumut
trebuie să existe între debitor și terț, scopul contractului de împrumut fiind acela de a
se asigura plata de către debitor creditorului. Trebuie precizat în mod expres, exact,
suma împrumutată și scopul, anume pentru a plăti o datorie. Contractul de împrumut
precum și chitanța de plată a datoriei trebuie să aibă forma înscrisului sub semnătură
privată cu dată certă. (vechiul Cod civil conținea condiții de formă mai riguroase
(forma autentică)). În chitanța de plată a datoriei trebuie precizat că datoria se plătește
cu suma împrumutată. Nu este necesar consimțământul creditorului, în lipsă de
stipulație contrară expresă. Dacă nu există stipulație expresă creditorul nu acceptă
plata, acesta poate fi pus în întârziere de către debitor
Subrogația legală, art. 1596 reglementează cazurile acesteia.
Cazurile de subrogație legală reglementate în art. 1596 se referă la acele situații
în care terțul plătitor are un interes de a efectua plata sau este îndatorat alături de
debitor sau pentru debitor. Specificul subrogației legale constă în faptul că suborgarea
terțului plătitor are loc automat, independent de o convenție.
Vom reține toate cazurile de subrogație legală de la art. 1596.
 1. litera a) Subrogația se produce în folosul creditorului care plătește
altui creditor care are preferință. Un creditor chirografar plătește unui
creditor care are preferință, ca să aibă și el preferință.
2. litera b) Subrogația se produce în folosul dobânditorului unui bun care
îl plătește pe titularul creanței având o garanție asupra bunului
respectiv. Plătește celui care are ipoteca ca să scape de ea.
3. litera c) Subrogația se produce în folosul aceluia care, fiind obligat cu
alții sau pentru alții la plata datoriei are interes de a o desface.
Codebitorul solidar plătește ca să nu mai fie obligat.
4. litera d) Subrogația se produce în folosul moștenitorului care a plătit
din bunurile sale datoriile succesiunii.
Cazuri speciale se subrogație: în materia asigurărilor, etc. (?)
Efectele subrogației sunt comune indiferent de felul subrogației de a fi
convențională sau legală. Subrogatul, solvensul, dobândește toate drepturile și
acțiunile și garanțiile creditorului căruia a plătit. Cu privire la debitor, nu se schimbă
cu nimic situația acestuia în cazul în care operează subrogația, deci acesta poate să
opună noului creditor orice mijloace de apărare. Subrogația operează numai în măsura
sau în limita plății efectuate. Art. 1598 reglementează ipoteza unei subrogații parțiale.
(seminar)
Preluarea datoriei este un alt mod de transmitere a obligațiilor, art. 1599- 1608.
Conform art. 1599, preluarea de datorie reprezintă operațiunea juridică prin care
datoria se transmite din patrimoniul debitorului inițial în patrimoniul altei persoane, în
baza acordului între debitorul inițial și noul debitor, cu consimțământul creditorului
sau în baza acordului de voință dintre creditor și noul debitor.
Cele două tipuri de preluare de datorie sunt:
1. preluarea inițiată de crebitor
2. preluarea inițiată de debitor.
Condițiile de validitate ale preluării de datorie (pe lângă cele instituite de art.
1179 alin. (1), necesare pentru valabilitatea oricărui contract)
Pentru prima formă, este necesar acordul de voință între creditor și noul debitor,
nu este necesar consimțământul debitorului inițial, este necesară notificarea lui însă?
(seminar). Deoarece această formă de preluare nu are drept condiție necesară
consimțământul debitorului, se aseamănă cu novația prin schimbare de debitor. Pentru
a doua formă este nevoie de consimțământul creditorului. Într-o opinie,
consimțământul creditorului are rol de valabilitate, condiționează încheierea valabilă a
preluării de datorie, într-o a doua opinie, consimțământul are rol de efectivitate.
Preluarea de datorie este exclusiv operațiunea de transmitere a datoriei sau înglobează
și celelalte aspecte contractuale dintre debitorul inițial și noul debitor? (seminar)
 Efectele preluării de datorie sunt comune celor două forme, efectul principal
constă în înlocuirea vechiului debitor în obligație cu noul debitor, al doilea efect este
că vechiul debitor va fi liberat dacă nu s-a stipulat altfel, cu observațiile art. 1601, art.
1604. Liberarea de datorie a vechiului debitor nu operează decât dacă noul debitor este
solvabil la data preluării. Dacă contractul de preluare de datorie a fost desființat,
debitorul vechi se va întoarce în raportul contractual.
Transformarea obligațiilor are reglementat un singur mecanism prin care
operează, novația, reglementată în art. 1609-1614.
Novația este o convenție, din punct de vedere al naturii juridice, o convenție
prin care părțile urmăresc stingerea unei obligații vechi și înlocuirea ei cu o nouă
obligație.
Novația îndeplinește două funcții, de stingere a unei obligații vechi,
preexistente, și de naștere a unei obligații noi, prin introducerea unui element esențial
nou al obligației.
Avem două feluri de novație:
1. obiectivă
2. subiectivă.
Novația obiectivă este reglementată în art. 1609 alin. (1). Novația obiectivă are
loc prin schimbarea obiectului sau prin schimbarea cauzei juridice a raportului juridic
obligațional, menținându-se aceeași prestație dar cu alt temei. Cumpărătorul păstrează
prețul cu titlu de împrumut. Obiectul și cauza juridică reprezintă elemente esențiale,
dar nu sunt elemente esențiale moneda de plată sau adăugarea sau suprimarea unei
garanții.
Novația subiectivă este reglementată în art. 1609 alin. (2) și (3), când se
înlocuiește una din părțile raportului obligațional, creditorul sau debitorul. Nu trebuie
confundată cu cesiunea de creanță pentru că raportul obligațional inițial se stinge.
Condițiile novației, pe lângă cele de la art. 1179 alin. (1) sunt :
1. existența unei obligații valabile care se va stinge prin novație. Dacă nu
avem obligație valabilă din cauza unei nulități absolute nu se poate
nova, dar dacă avem o nulitate relativă ea este confirmată prin novare
2. nașterea unei obligații noi, valabile, dacă e lovită de nulitate relativă,
atunci e confirmabilă, dacă e nulă absolut, se va anula novația, ne
întoarcem la vechea obligație
3. aliquid novi, obligația nouă să conțină un element obiectiv, esențial,
nou sau un element subiectiv nou. Dacă avem adăugare de termen sau
condiție e novație sau nu? (seminar)
 4. animus novandi, intenția părților de a nova, care trebuie să fie
neîndoielnică, deci nu trebuie obligatoriu să fie scrisă, dar trebuie să
reiasă din modul în care este redactat actul juridic ca negotium iuris
Efectele novației sunt stingerea obligației vechi, efectul extinctiv al novației, se
va stinge obligație veche împreună cu toate garanțiile și accesoriile sale. Art. 1611
alin. (1) menționează regula privind ipotecile, anume ipotecile garantând creanța
inițială nu vor greva creanța novată. Alin. (2) ne spune că în privința unei novații
subiective, ipotecile pot subzista dacă debitorul și-a dat acordul. Al doilea efect este
cel creator, se naște simultan o nouă obligație. Noua obligație are un nou termen de
prescripție.
Curs 11. Stingerea obligațiilor. Restituirea prestațiilor.
Stingerea obligațiilor. Modurile de stingere a obligațiilor sunt reglementate în
art. 1615. Primul mod de stingere a obligațiilor menționat în art. 1615 este plata. Am
vorbit despre plată mai înainte deoarece plata este un mod voluntar de stingere a
obligațiilor și modul principal.
Art. 1615 mai menționează moduri de stingere precum compensația,
confuziunea, remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de executare precum și prin
alte moduri expres prevăzute de lege.
Clasificarea modurilor de stingere a obligației după criteriul rolului voinței
părților în ceea ce privește stingerea obligațiilor.
1. voluntare: plata remiterea de datorie, compensația convențională
2. involuntare: compensația legală și judiciară, confuziunea,
imposibilitatea fortuită de executare
Clasificarea modurilor de stingere a obligației după criteriul realizării creanței,
după cum aceste moduri de stingere duc sau nu la realizarea creanței:
1. care duc la realizarea creanței: plata, executarea silită, compensația,
darea în plată, confuziunea
2. care nu duc la realizarea creanței: imposibilitatea fortuită de executare,
remiterea de datorie
Compensația, reglementată în art. 1616-1623. Codul civil utilizează noțiunea de
compensație cu două sensuri:
1. compensația este utilizată de Codul civil în anumite materii cu titlu de
prestație acordată pentru compensarea unei pierderi sau pentru
repararea unui prejudiciu (art. 1757, rezoluțiunea contractului de
vânzare-cumpărare)
2. compensația este utilizată de Codul civil cu titlu de stingere a
obligației, sensul pe care îl vom reține astăzi în discuție.
 Compensația poate fi definită ca un mod de stingere a două obligații reciproce,
până la concurența celei mai mici dintre ele, obligații ce aparțin unor subiecte de drept
care au concomitent calitatea de creditor și debitor. Dacă obligațiile reciproce sunt
egale, se vor stinge în întregime, dacă există o diferență de valoare va rămâne nestinsă
obligația cea mai mare. Compensația este o excepție de la principiul plății integrale.
Domeniul de aplicare. Compensația se aplică în toate cazurile în care există
obligații reciproce, indiferent de izvor. Utilitatea compensației constă în faptul că prin
intermediul acesteia se evită plăți suplimentare. Art. 1618 reglementează cazul în care
compensația este exclusă:
1. dacă una dintre creanțe rezultă dintr-un act făcut cu intenția de a
păgubi (uzurpator). Chiar dacă uzurpatorul este în același timp
creditor, acesta nu poate opune compensația
2. dacă una dintre datorii are ca obiect restituirea bunului dat în depozit
sau cu titlu de comodat. Depozitarul este creditor al deponentului, este
exclusă de la compensație din cauza specificul executării celor două
contracte, la fel și în cazul comodatului. Debitorul contractului trebuie
să restituie la cerere proprietarului bunul dat.
3. dacă una dintre obligații are ca obiect un bun insesizabil, afectat de o
inalienabilitate legală sau convențională, insesizabilitatea este
menționată în Codul de Procedură Civilă și poate avea ca efect
inalienabilitatea legală sau convențională. Trebuie îndeplinite
formalități de publicitate pentru insesizabilitatea convențională
Compensația se clasifică în funcție de izvorul ei, avem compensație:
1. legală, care se produce prin efectul legii, ope legis, deîndată ce sunt
îndeplinite condițiile prevăzute în art. 1617.
a. să existe obligații reciproce între creditor și debitor, care au
acest titlu concomitent.
b. să fie obligațiile certe, lichide și exigibile, iar termenul de grație
acordat pentru plata unei datorii nu împiedică operarea
compensației (seminar)
c. obligațiile să aibă ca obiect material o sumă de bani sau bunuri
fungibile de aceeași natură. Nu putem compensa mere cu pere.
d. părțile să nu fi renunțat expres sau tacit la compensație, această
condiție rezultă din art. 1617 alin. (3), oricare dintre părți poate
renunța expres sau tacit la compensație. Renunțarea poate fi
tacită însă neechivocă, spre exemplu executarea propriei
obligații de către una dintre părți.
Există o situație în care îndeplinirea celor 4 condiții nu este necesară
pentru a putea opera compensația legală, art. 1158 alin. (3), prevede
situația moștenitorului care este atât creditor cât și debitor al
 moștenirii. Acesta se poate prevala de compensația legală chiar dacă
nu sunt îndeplinite toate condițiile acesteia
2. judiciară, art. 1617 alin. (2), o parte poate cere lichidarea judiciară a
unei datorii pentru a putea opune compensația. Noțiunea de lichidare
este specifică procedurii insolvenței, folosirea termenului este
nefericită, iar o parte a doctrinei susține că acest mecanism poate
opera doar în cadrul procedurii insolvenței. La acest fel de
compensație se apelează atunci când nu sunt îndeplinite condițiile
compensației legale. Una dintre părți se adresează instanței pentru a se
fixa caracterul lichid al unei creanțe sau pentru a se stabili
contravaloarea în cazul compensației pentru obligațiile de naturi
diferite. Compensația judiciară poate fi opusă și cu titlu de apărare de
către debitorul pârât față de care se cere executarea unei obligații,
acesta solicită instanței să se facă compensația judiciară.
3. convențională, acest mod nu este expres reglementat, însă posibilitatea
de a recurge la acest mod de compensație decurge din principiul
libertății contractuale. Asemănător compensației judiciare, se ajunge la
acest mod de compensație pentru că nu sunt îndeplinite condițiile
compensației legale, se înțeleg părțile să compenseze. Compensația
trebuie să respecte condițiile art. 1179 alin. (2)
Efectele compensației sunt comune pentru cele trei tipuri de compensație:
1. între părți se sting obligațiile reciproce până la concurența celei mai
mici dintre ele. Compensația operează ca o dublă plată, se evită
efectuarea a două plăți.
2. față de terți, art. 1622 prevede că compensația trebuie să aibă loc cu
respectarea drepturilor dobândite de terți în legătură cu obligații ce
urmează a fi stinse prin compensație cât și accesoriile, garanțiile
respectivelor obligații. Fideiusorul, garant personal, art. 1621, poate
opune prin compensația creanța pe care debitorul principal o obține
împotriva creditorului obligației garantate. Debitorul principal nu
poate opune compensația pe care creditorul o datorează fideiusorului.
Confuziunea, reglementată în art. 1624-1628, reprezintă acel mod de stingere a
obligațiilor care presupune întrunirea în aceeași persoană a creditorului și debitorului.
Vorbim de ipoteza moștenirii, pentru persoana fizică, și de ipoteza reorganizării,
pentru persoana juridică.
Condițiile confuziunii.
Confuziunea operează atunci când se întrunesc în aceeași persoană și debitorul
și creditorul.
 Confuziunea nu operează dacă datoria și creanța se găsesc în același patrimoniu,
dar în mase de bunuri diferite.
Efectele confuziunii. Efectul principal este stingerea obligației, dar mai putem
avea efecte în situații speciale, cum ar fi în cazul obligațiilor divizibile, art. 1431, art.
1432, sau în cazul obligațiilor solidare, art. 1439, art.1452
Ipoteca se stinge prin confuziunea calităților de creditor ipotecar și de proprietar
al bunului ipotecat, așa operează ipoteca în general. (?)
Efecte față de terți. Confuziunea nu aduce atingere drepturilor dobândite
anterior de terți în legătură cu creanța stinsă pe această cale. Dacă se desființează
confuziunea, dispariția cauzei care a determinat confuziunea face să renască obligația
cu efect retroactiv. Această ipoteză devine incidentă în cazul unei anulări a hotărârii de
declarare a morții.
Darea în plată, reglementată în art 1492 și art. 1493, este o convenție, un
contract care are ca efect stingerea unei obligații printr-o plată având ca obiect un alt
bun sau altă valoare decât cel stabilit inițial de către părți. Creditorul nu poate fi
constrâns să primească un alt bun, chiar dacă avea o mai mare valoare decât cel stabilit
inițial.
Debitorul nu se poate libera executând o altă prestație decât cea datorată decât
dacă creditorul consimte la aceasta, prin intermediul convenției de dare în plată.
Condițiile generale ale dării în plată sunt cele impuse de lege pentru
valabilitatea oricărui contract, prevăzute în art. 1179 alin. (2).
Condițiile speciale ale dării în plată:
1. să existe obligație valabilă pe care părțile doresc să o stingă
2. să întrunească cerințele de a face o plată valabilă
3. debitorul să fie proprietarul bunului dat în plată
Darea în plată stinge obligația, iar stingerea obligației este condiționată de
efectuarea unei noi plăți valabile, având în vedere noul bun sau noua valoare. Simpla
acceptare a noii prestații de către creditor nu-l liberează pe debitor, efectul înțelegerii
fiind nașterea convenției de dare în plată, obligația trebuind executată ulterior. De
asemenea, se sting garanțiile și accesoriile vechii obligații. Art. 1492 alin. (2), pentru
ipoteza în care din anumite motive se ajunge la caducitatea convenției de dare în plată
cu consecința reactivării vechii prestații a debitorului, nu vor renaște vechile garanții.
Cazurile speciale ale dării în plată sunt prevăzute de art. 1493, avem exemplul
cesiunii de creanță în locul executării, darea în plată având ca obiect cedarea unei
creanțe. Pentru a fi valabilă darea în plată, avem trei seturi de condiții, cele generale și
speciale menționate mai sus, și condițiile de valabilitate și opozabilitate ale cesiunii de
creanță. Părțile să aibă grijă!
 Efectele dării în plată având ca obiect darea unei creanțe. Art. 1493 alin. (1) ne
dă regula supletivă a stingerii obligației debitorului din momentul satisfacerii creanței
cedate, moment în care creditorul își va satisface creanța față de terț, terț care este
debitorul debitorului. Este o regulă supletivă, se poate deroga de la această regulă. Art.
1493 alin. (2) reglementează ipoteza în care se stinge obligația și se liberează debitorul
la momentul dării în plată a creanței, prin convenție, situația în care pot apărea
probleme. Legiuitorul a prevăzut două posibilități, în primul rând, în ipoteza în care
creanța cedată nu se mai execută, și datoria s-a stins prin darea în plată la momentul
cesiunii, se vor aplica art. 1586, garanțiile pentru evicțiune aplicabile pentru creditor.
A doua posibilitate este ca creditorul să opteze pentru executarea prestației inițiale,
invocând caducitatea convenției de dare în plată specială. Se aplică soluțiile
menționate la art. 1492 privitoare la caducitatea convenției de dare în plată. Trebuie să
avem în vedere atât valabilitatea din materia plății, dacă se ajunge la evingerea
creditorului avem art. 1568 în materia garanțiilor pentru evicțiune în cazul contractului
de vânzare cumpărare, cât și dispozițiile și condițiile cesiunii de creanță
Remiterea de datorie, reglementată de art. 1629-1633, ca natură juridică este un
act juridic bilateral, o convenție prin care creditorul renunță în favoarea debitorului la
executarea prestației acestuia.
Clasificarea remiterii de datorie:
1. totală sau parțială. Art. 1629 alin. (2) reglementează prezumția de
remitere de datorie totală
2. expresă sau tacită. Cazuri de remitere tacită de datorie: din partea
debitorului se face o ofertă de remitere de datorie, creditorul îi remite
înscrisul constatator al creanței, sau creditorul rupe chitanța, înscrisul
constatator al creanței. Remiterea de datorie nu este un act unilateral,
de fapt, este o convenție, poate că debitorul nu vrea să fie remis de
datorie, este necesar și consimțământul expres sau tacit al debitorului
3. cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Cu titlu gratuit, remiterea de datorie
este tot contract, este o donație, o donație indirectă, trebuie îndeplinite
condițiile din punctul de vedere a fondului, dar nu este necesară
condiția formei pentru donația prin remiterea de datorie cu titlu
gratuit. Remiterea de datorie cu titlu oneros este asemănătoare cu o
novație cu schimbare de obiect, sau cu darea în plată, sau cu o
tranzacție (seminar)
Condițiile de valabilitate ale remiterii de datorie:
1. condițiile generale, art. 1179 alin. (2)
2. condițiile speciale, sunt prevăzute în cadrul condițiilor pentru
contractul prin care se face remiterea, condițiile de fond la donație,
vânzare cumpărare la titlu oneros.
 În privința probării remiterii de datorie, art. 1631, dovada remiterii de datorie se
face în condițiile art. 1499, în materia plății, care reglementează libertatea formelor de
probă a plății. Dacă nu am fi avut norma de trimitere, am fi avut regula înscrisului
pentru datorii mai mari de 250 de lei. Avem cazuri în care debitorul consideră că nu se
poate preconstitui un înscris, cazuri în care datoriile se pot proba cu prezumții și cu
martori. Asemenea cazuri sunt cazul șeful împrumută bani subalternului, prietenii între
ei, familia, etc.
Efectele remiterii de datorie între părți sunt stingerea totală sau parțială a
obligației, împreună cu efectele contractului prin intermediul căruia s-a procedat la
remiterea de datorie. În legătură cu efectele față de terți, legiuitorul s-a preocupat în
special de fideiusor, în art. 1633 ne spune că remiterea de datorie făcută debitorului
principal liberează pe fideiusor, ca și pe oricare persoane ținute pentru el, însă
remiterea de datorie consimțită în favoarea fideiusorului nu liberează pe debitorul
principal. Efectele speciale ale remiterii intervin în ipoteza unor obligații indivizibile,
sau unor obligații solidare, art. 1431, art. 1432, art. 1440, art. 1451
Imposibilitatea fortuită de executare.
Este reglementată în art. 1634, însă pentru a avea o imagine de ansamblu asupra
efectelor imposibilității fortuite de executare, art. 1634 trebuie coroborat cu art. 1557
alin. (1), cu art. 1511, art. 1525, cu art. 1351, art. 1352, art. 1624.
Imposibilitatea fortuită de executare este acel mod de stingere a obligațiilor care
constă în imposibilitatea absolută a debitorului de executare a prestației la care sau
obligat, fapt datorită căruia se stinge obligația
Condițiile imposibilității fortuite de executare sunt menționate în art. 1634.
1. alin. (1), imposibilitatea trebuie să fie cauzată de o situație de caz
fortuit, forță majoră (art. 1351) sau evenimente asimilate acestora (art.
1352)
2. teza a II-a alin. (1), debitorul să nu fi fost pus în întârziere. Excepție în
alin. (2), debitorul este de asemenea liberat chiar dacă a fost pus în
întârziere dacă creditorul nu ar fi putut să beneficieze de executarea
obligației, afară de cazul în care debitorul a luat asupra sa riscul
producerii acestora
3. alin. (3), imposibilitatea să fie absolută și perpetuă, pentru că, în caz
contrar, dacă imposiblitatea este temporară, se poate suspenda
obligația, nu se desființează automat
4. alin. (5), debitorul trebuie să-l notifice pe creditor despre intervenția
sau apariția evenimentului fortuit, într-un termen rezonabil de la
constatarea acestei apariții. Dacă nu este efectuată și transmisă
notificarea, debitorul răspunde pentru prejudiciul cauzat creditorului
din cauza lipsei de notificare, aici nu e vorba de prejudiciul cauzat de
 imposibilitatea de executare, aici e ipoteza unui prejudiciu cauzat
creditorului care putea fi evitat în cazul în care debitorul îl notifica mai
repede pe creditor.
5. alin. (6), condiție negativă a imposibilității de executare cu privire la
obiectul prestației imposibil de executat, prestația obligației imposibil
de executat nu trebuie să aibă ca obiect bunuri de gen. Genera non
perunt.
În materia aceasta, trebuie să avem în vedere efectele pe care imposibilitatea de
executare le are asupra contractului. Art. 1634 nu ne oferă o imagine de ansamblu
asupra a ceea ce se întâmplă cu contractul, ne spune doar ce se întâmplă cu debitorul.
La prima întrebare ne răspunde art. 1557 alin. (1), se va ajunge la desființarea
contractului în condițiile respectivului articol pentru ipoteza unei imposibilități totale
și definitive ale unei obligații contractuale importante. Desființarea contractului se
produce automat, de plin drept, fără a fi necesară vreo formalitate sau notificare.
Art. 1634 alin. (5) vs art. 1557 alin. (1), între respectivele articole se naște un
conflict în ceea ce privește desființarea și necesitatea notificării. În ipoteza prevăzută
de art. 1557, desființarea se produce retroactiv, din momentul producerii
evenimentului fortuit. Articolul face trimite la art. 1274, pentru a se rezolva problema
subrogării riscului în contractele translative de proprietate.
Dacă imposibilitatea de executare nu este totală, absolută și perpetuă cu privire
la o obligație importantă, atunci se suspendă contractul, nu se desființează. Efectul
suspendării nu se produce ope legis, acesta poate să rezulte normal și logic din natura
contractului, sau rămâne la latitudinea creditorului.
Efectele imposibilității fortuite de executare
Primul efect al este liberarea debitorului, sub rezerva art. 1634 alin. (5), iar al
doilea efect e stingerea obligației imposibil de executat și stingerea dreptului corelativ,
desființarea contractului/suspendarea contractului, cu precizările în materia
suspendării.
În materii speciale, cu privire la obligații alternative, facultative, art. 1468 alin.
(2), vom avea efecte speciale ale imposibilității fortuite de executare.
Ce am prezentat mai sus reprezintă reguli supletive, părțile pot deroga în mai
multe direcții, pot defini forța majoră, art. 1351 sau pot deroga de la art. 1634, părțile
putând prevedea ca debitorul să execute și în caz de forță majoră.
Nu trebuie confundată imposibilitatea fortuită de executare cu impreviziunea
contractuală. Cele două se aseamănă prin imprevizibilitate, dar se măsoară diferit, la
forță majoră se măsoară folosind criteriul absolut și la impreviziune se măsoară
folosind criteriul rezonabilității.
 Restituirea prestațiilor este reglementată în art. 1635-1649 cu titlu de noutate, se
reglementează de o manieră unitară regulile supletive de restituire a unor prestații
primite, generic vorbind, fără temei. Articolele menționate reprezintă dreptul comun în
materia restituirii prestațiilor, care se aplică ori de câte ori nu există reguli speciale în
alte materii (rezoluțiune, nulitate, plată nedatorată)
Art. 1635 reglementează principalele cauze sau ipoteze care generează
restituirea prestațiilor.
1. prima situație este a prestațiilor primite fără drept, plata nedatorată
fără eroare, restituirea bunului donat în cazul restituirii donației, în
ipoteza încetării contractului, în cazul ruperii logodnei.
2. a doua situație are în vedere prestațiile primite din eroare, plata
nedatorată cu condiția erorii.
3. a treia situație este situația prestațiilor efectuate în temeiul unui act
juridic desființat ulterior cu efect retroactiv, nulitate, rezoluțiune.
4. a patra situație intervine când prestația a fost primit în baza unui act
juridic din care izvorăsc obligații imposibil de executat, forță majoră,
se restituie prestația corelativă celei imposibil de executat.
5. a cincea situație este cea a restituirii a ceea ce s-a prestat în temeiul
unei cauze viitoare care nu s-a înfăptuit, vânzarea unui bun viitor,
afară numai dacă cel care a prestat-o a făcut-o știind că înfăptuirea
cauzei este cu neputință sau, după caz, a împiedicat cu știință
realizarea ei.
Astfel, se sancționează reaua-credință a celui care a prestat dacă a făcut-o știind
că înfăptuirea cauzei este cu neputință sau, după caz, a împiedicat cu știință realizarea
ei, avem exemplul logodnei știind că nu se va căsători niciodată, fără intenția de a se
căsători.
Conform alin. (3) art. 1635, se vor strămuta garanțiile care au însoțit obligația
inițială asupra obligației de restituire dacă garanția a fost constituită de creditor sau de
un terț. Aceste situații cu titlu generic reglementate în art. 1635.
Avem două situații speciale, art. 1638, restituirea pentru o cauză ilicită. Prestația
primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna
supusă restituirii. În sistemul vechiului Cod civil, aveam o soluție complet diferită, se
aplica principiul conform căruia nimeni nu poate invoca propria culpă, deci unul care
încheia un contract ilicit nu își va lua prestația înapoi obligatoriu, pentru că trebuie și
el sancționat că a avut un obiect ilicit. În sistemul noului Cod civil se acordă prioritate
principiului restitutio in integrum.
Art. 1471 prevede că restituirea nu este admisă în privința obligațiilor naturale
care au fost executate de bunăvoie, adică la inițiativa debitorului acestei obligații, fără
a fi importantă buna-credință a acestuia. În materia obligațiilor naturale prescrise, mai
avem reguli speciale în materia prescripției. (?)
Regimul restituirii prestațiilor
Titularul restituirii, conform art. 1636, este cel care a efectuat prestația supusă
restituirii sau, după caz, unei alte persoane îndreptățite, potrivit legii. Codul civil nu ne
spune fundamentul restituirii prestațiilor, iar în art. 1635 sunt enumerate doar
situațiile. Vechiul Cod civil era sărac în această materie, nu exista expres temeiul legal
al restituirii prestațiilor, iar dispozițiile de la nulitate și rezoluțiune erau sărace.
Doctrinarii discutau care este temeiul filosofic juridic al restituirii, în fața instanței
argumentele aduse în cazul constatării nulității erau tranformarea într-un fapt juridic,
anume plata nedatorată, acesta fiind temeiul restituirii.
Formele restituirii sunt prevăzute de art. 1637, restituirea se face în natură dacă
este posibil, dacă nu, prin echivalent. Art. 1639 ne spune că restituirea se face în
natură, prin înapoierea bunului primit,iar dacă bunul a fost înstrăinat unui terț de
bună-credință sau a pierit, se va restitui prin echivalent, la fel în cazul serviciilor deja
prestate. În aceste cazuri, se va executa indirect obligația de restituire, fiind înlocuit
obiectul obligației cu o sumă de bani.
Art. 1640 reglementează restituirea prin echivalent în cazul în care restituirea
prin natură este împiedicată de imposibilitatea unei astfel de executări sau de un
impediment serios. În aceste cazuri, valoarea prestațiilor se apreciază la momentul la
care debitorul a primit ceea ce trebuia să restituie. Câtimea restituirii este influențată
de buna sau reaua-credință a debitorului, care se raportează la data cauzei de restituire.
Dacă el a provocat nulitatea sau rezoluțiunea din culpa, atunci e de rea-credință
debitorul, conform art. 1641. În acest caz, al debitorului de rea-credință, el va restitui
mai mult, fructe, daune interese, etc. (?)
Art. 1639 alin. (2) face vorbire despre restituirea prestațiilor are loc chiar dacă,
potrivit legi, nu sunt datorate daune-interese. Restituirea prestațiilor poate coexista pe
lângă cererea unor daune-interese. În acest caz avem răspundere delictuală, va datora
daune-interese debitorul de rea-credință.
O acțiune în restituirea prestațiilor va avea mai multe capete de cerere, primul
capăt de cerere fiind legat de cauza de ineficacitate (nulitatea, rezoluțiunea). Al doilea
capăt de cerere va fi restituirea prestațiilor, acest capăt de cerere poate apărea și ca o
acțiune separată într-un proces ulterior, dar e mai complicat (?). Al treilea capăt de
cerere va fi legat de daunele-interese dacă e cazul. Unii doctrinari consideră că instanța
poate băga restituirea prestațiilor automat în cazul în care se cere nulitatea.
Efectele restituirii față de terți sunt stabilite de art. 1648. În principiu, toate
actele juridice făcute în favoarea unui terț în legătură cu un bun care a făcut obiectul
unui act desfiinșat sunt opozabile adevăratului proprietar, cu observarea tezei a II-a a
art. 1648 alin. (1), care se referă la protejarea terțului dobânditor de bună-credință, în
funcție de natura mobiliară sau imobiliară a bunului respectiv.
Prescripția cererii de restituire a prestațiilor. Dreptul la restituirea prestațiilor se
prescrie în termenul general de 3 ani, data de la care curge este precizată de art. 2525,
anume data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a constatat nulitatea sau data la
care declarația de rezoluțiune sau reziliere a devenit irevocabilă, în cazul restituirii
prestațiilor făcute în temeiul unui act anulabil ori desființat pentru rezoluțiune sau altă
cauză de ineficacitate.
Curs 12. Garanții
Garanțiile se află la intersecția dintre drepturile reale și teoria generală a
obligațiilor, în probleme cum ar fi rangul lor sau concursul dintre ele, prioritatea se
stabilește în funcție de rangul fiecărei creanțe, drepturile reale sunt incidente în
materia ipotecii imobiliare.
Garanțiile se împart în:
1. garanții personale: fideiusiunea
2. garanții reale:
a. ipoteca, imobiliară și mobiliară pe noul Cod civil, cea din urmă
nu exista pe vechiul cod
b. gajul, cunoscut și sub numele de amanet
c. dreptul de retenție, o garanție extrem de atipică, prin faptul că
nu oferă creditorului său drept de preferință și drept de urmărire,
se oferă creditorului doar un drept de a se opune la restituirea
bunului către debitor. Distincția între dreptul de retenție și un
efect specific al contractului sinalagmatic, anume excepția de
neexecutare, cele două instituții au o legătură strânsă (seminar).
d. privilegiile, magie neagră a garanțiilor, dacă la restul de garanții
avem câte o formă de pubilcitate (cartea funciară, AEGRM, prin
posesie la gaj) la privilegii nu avem publicitate. Astfel, este
posibil să ne împiedicăm când se pune problema satisfacerii
unei creanțe de către creditorul privilegiat, chiar dacă suntem
creditori ipotecari de rangul I. Privilegiile au caracter ocult, deși
noul Cod civil a încercat să rezolve problema în special în
materia concursului dintre ipoteca imobiliare și privilegii,
supunând privilegiile unei forme de publicitate, dar numai
pentru cele înscrise în cartea funciară. Ordinea privilegiilor este
stabilită de Codul de procedură civilă, avem privilegiul pentru
cheltuielile de judecată rang I, după cheltuielile cu
înmormântarea, de rang II, cu mult înaintea oricărei creanțe
ipotecare.
 Fideiusiunea, o garanție personală prin definiție, este o instituție cu o fizionomie
puțin modificată față de dreptul roman, unde a luat ființă. Fideiusiunea reprezintă un
contract, de regulă bipartit, încheiat între creditor și fideiusor prin care fideiusorul se
obligă față de creditor să execute fie cu titlu gratuit, fie cu titlu oneros, obligația
debitorului în cazul în care debitorul nu o va executa.
Dacă fideiusiunea va exista, creditorul va avea la dispoziție două patrimonii în
loc de unul, atât pe cel al debitorului principal cât și pe cel al fideiusorului.
Fideiusiunea este o garanție extrem de întâlnită în special în cazul contractelor
bancare, pentru că chiar dacă mecanismul nu e tocmai nou, exista și înainte de 1989,
exista posibilitatea de a aduce un garant în astfel de contracte, anume un fideiusor.
Fideiusiunea este o garanție extrem de adaptabilă, ea se poate constitui inclusiv
pentru a garanta dreptul de regres al altui fideiusor față de debitorul principal, în
ipoteza în care există un creditor, un debitor și doi fideiusori. Fideiusiunea poate avea
ca obiect garantarea dreptului de regres a fideiusorului 1 față de debitorul principal.
Nimic nu împiedică constituirea unei astfel de garanții, însă nu este prea întâlnită în
practică.
Fideiusiunea este de 3 tipuri:
1. contractuală, este o convenție
2. legală, cu aceasta ne-am întâlnit în materia drepturilor reale, când
uzufructuarul cesionar garantează față de nudul proprietar.
3. judiciară, însă în acest caz, practica, deși neunitară, în principiu ar
spune că este un contract forțat pentru că în ipoteza fideiusiunii
judiciare, fideiusorul este chemat prin intermediul hotărârii pentru a
garanta obligația debitorului.
În cazul fideiusiunii legale sau judiciare, regimul este mai strict, în aceste cazuri
fideiusorul trebuie să fie obligatoriu o persoană capabilă de a contracta, care
domiciliază în România și care deține bunuri urmăribile pe teritoriul României, într-o
măsură suficientă pentru a garanta executarea obligației. De asemenea, la aceste ultime
două tipuri de fideiusiune nu există beneficiul de discuțiune, iar potrivit art. 2316,
fideiusorul judiciar nu poate constata rezilierea unilaterală a fideiusiunii dacă, fie
garantează pentru o perioadă nedeterminată, fie pentru obligații viitoare și
nedeterminate.
O figură juridică aparte este fideiusiunea asimilată (examen), prevăzută de art.
2292. Este o aplicație particulară a stipulației pentru altul (care de altfel funcționează
ca un briceag elvețian). În această ipoteză, stipulația pentru altul constituie
mecanismul pe baza căreia se realizează fideiusiunea asimilată, prin care stipulantul
devenind fideiusorul promitentului. Poate să meargă acest mecanism la art. 714 alin.
(3), se poate aplica acest mecanism și în cazul fideiusiunii asimilate? E o problemă
legată de caracterul cesibil al uzufructului, de vreme ce pe vechiul cod era uzufructul
incesibil, cu o singură excepție, iar acum uzufructul e cesibil chiar fără acordul
nudului proprietar de la momentul încheierii contractului, dar în aceste cazuri trebuie
asigurată o protecție juridică nudului proprietar. La art. 714 alin. (3) nu e vorba de un
împrumut acordat unui terț, deci e discutabil dacă în acest caz avem o fideiusiune
asimilată. În orice caz, protecția juridică a nudului proprietar trebuie să se realizeze,
chiar dacă am avea o fideiusiune sui generis și nu una asimilată în materia
uzufructului, protecția nudului proprietar este capitală pentru legiuitor. Sunt aplicabile
acestui mecanism toate principiile din materia fideiusiunii? (seminar).
Caracterele contractului de fideiusiune.
1. este un contract solemn ca natură juridică, se încheie fie în forma
înscrisului autentic fie în forma înscrisului sub semnătură privată,
conform art. 2282. În principiu ste un contract unilateral, obligații sunt
doar din partea fideiusorului, însă acest lucru nu este de esența
fideiusiunii ci de natura ei, astel la fideiusiunea oneroasă, contractul va
avea caracter sinalagmatic, deoarece și debitorul va fi obligat la o
anumită prestație.
2. este un contract cu titlu gratuit, de principiu, dar se poate transforma
foarte ușor într-un contract cu titlu oneros.
3. este un contract accesoriu, viețuiește din punct de vedere juridic pe
lângă o obligație principală, de regulă de a da sau de a face. De regulă,
obligația principală este o obligație mixtă, fideiusiunea în contractele
bancare privește obligația de a da o sumă de bani, o obligație cu natură
juridică mixtă, obligație de a da și de a face în egală măsură.
În legătură cu caracterul accesoriu al fideiusiunii, prin fideiusiune se pot garanta
și obligații naturale, condiția esențială este ca fideiusorul să fie înștiințat de la bun
început de acest caracter al obligației. Doctrina franceză a zis că în cazul fideiusiunii
unei obligații naturale, în realitate între fideiusor și creditor se încheie o convenție
porte-fort, o promisiune a faptei alteia prin care fideiusorul se obligă față de creditor
să-l determine pe debitor să transforme obligația dintr-una naturală în una civilă
(seminar)
Consecințe ale caracterului accesoriu.
1. fideiusiunea se poate da doar pentru o obligație valabilă, conform art.
2288, nulitatea obligației principale atragând nulitatea fideiusiunii, cu
excepția ipotezei incapacității debitorului, care trebuia să fie cunoscută
de către fideiusor La vânzare, garanția supraviețuiește creanței, în mod
ciudat (seminar)
2. în ceea ce privește întinderea fideiusiunii, regula e că fideiusiunea nu
poate depăși întinderea obligației principale, și nici nu poate fi
contractată în condiții mai oneroase decât obligația principală asumată
de debitor.
 3. fideiusorul va datora toate cheltuielile de executare cu excepția celor
avansate de către creditor pentru care fideiusorul nu a fost înștiințat la
timp. (seminar)
4. beneficiile de discuțiune și diviziune, vom vedea cum funcționează
mecanismele în cele ce urmează
O chestiune complicată apare la art. 2312 alin. (2) și anume regresul anticipat al
fideiusorului. Formal, fideiusiunea funcționează după cum urmează: dacă debitorul
principal nu plătește, atunci creditorul se întoarce împotriva fideiusorului, care îl
satisface pe creditor în baza convenției de fideiusiune, urmând ca fideiusorul să se
întoarcă împotriva debitorului. Există și cazuri în care anterior cererii creditorului,
fideiusorului se poate regresa împotriva debitorului. Pentru mecanismul regresului
anticipat ste esențial ca fideiusorul să se oblige față de creditor cu acordul debitorului.
Este vorba de o convenție în trei, între fideiusor, creditor și debitor, care trebuie
încadrată pe una din ipotezele de la art. 2312, pentru a vedea exact cum trebuie făcut
regresul anticipat al fideiusorului.
Efectele fideiusiunii se împart în trei categorii:
1. între creditor și fideiusor
2. între debitor și fideiusor
3. între cofideiusori
Efectele fideiusiunii în raporturile dintre creditor și fideiusor
Dacă debitorul nu plătește, creditorul îl poate urmări direct pe fideiusor.
Împotriva debitorului, fideiusorul poate să invoce toate excepțiile personale, cum e de
exemplu remiterea de fideiusiune din partea creditorului. De asemenea, fideiusorul
poate invoca efectele nulității deduse din anularea obligației principale, cea asumată de
către debitor.
Totuși, fideiusorului îi sunt proprii două apărări distincte:
1. beneficiul de discuțiune
2. beneficiul de diviziune.
Beneficiul de discuțiune, reglementat de art. 2294, reprezintă posibilitatea
fideiusorului de a cere creditorului să urmărească cu prioritate bunurile debitorului.
Condițiile pentru a fi invocat beneficiul de discuțiune sunt următoarele:
1. trebuie să fie invocat înainte de fondul procesului
2. fideiusorul trebuie să arate executorului care sunt bunurile urmăribile
ale debitorului
3. fideiusorul trebuie să avanseze și cheltuieli de executare, complicat în
unele ipoteze.
 Dacă beneficiul este invocat cu succes, produce efectul procedural dilatoriu,
anume se suspendă urmărirea bunurilor fideiusorului
Nu e accesibil beneficiul în următoarele ipoteze:
1. fideiusorilor care au renunțat la el, cum e cazul contractelor bancare
(de adeziune, cu clauze de renunțare la beneficiu)
2. în ipoteza solidarității dintre fideiusor și debitor
3. în ipoteza fideiusiunii judiciare, unde legea nu permite invocarea
beneficiului de discuțiune.
Beneficiul de diviziune, reglementat de art. 2298, se activează într-o ipoteză
specifică, a pluralității de fideiusori, ipoteza cofideiusorilor. Beneficiul reprezintă în
acest caz posibilitatea fiecărui fideiusor de a cere creditorului să-și dividă urmărirea
pentru fiecare cofideiusor în parte. Beneficiul de diviziune trebuie să fie invocat de
fideiusori, nu poate fi invocat de instanță din oficiu, aceasta fiind o altă excepție de la
principiul indivizibilității plății. Este importantă invocarea beneficiului de diviziune,
când unul sau mai mulți fideiusori se știu insolvabili sau foarte aproape de starea de
insolvabilitate. Mecanismul funcționează astfel: dacă insolvabilitatea fideiusorului
intervine anterior invocării beneficiului de diviziune, atunci riscul insolvabilității unui
fideiusor se va suporta de către ceilalți rămași. Dacă invocarea beneficiului intervine
anterior insolvabilității, atunci creditorul va suporta această insolvabilitate deoarece
urmărirea sa se va divide.
Nu poate fi invocat în cazul în care :
1. se renunță la el
2. în cazul fideiusiunii solidare. Este vorba de art. 2300. Fie fideiusorul
este un codebitor solidar cu debitorul, fie fideiusorul nu este un
codebitor solidar alături de debitorul principal, caz în care acesta este
un garant, fie sunt mai mulți fideiusori. Dacă există un singur debitor
și un singur fideiusor și fideiusorul se obligă solidar față de debitor,
niciunul dintre cele două beneficii nu se poate aplica.
Beneficiul de diviziune ridică o problemă interesantă în cazul pluralității de
fideiusori, pentru că sunt posibile mai multe ipoteze:
1. dacă avem un creditor, un debitor și mai mulți fideiusori între care
există solidaritate dar nu există solidaritate cu debitorul, atunci
cofideiusorii au discuțiune dar nu au diviziune.
2. dacă fideiusorii sunt solidari și între ei și cu debitorul principal, aceștia
nu au niciun beneficiu.
3. dacă fiecare dintre fideiusori este obligat solidar cu debitorul principal,
nu au discuțiune, dar au diviziune.
Efectele fideiusiunii între debitor și fideiusor
 Ne interesează aici regresul fideiusorului înainte sau după plată. Ca temei
juridic al acestei acțiuni putem avea gestiune, mandat, subrogație în drepturile
creditorului plătit. Ne interesează dacă fideiusorul se poate regresa pentru tot sau nu,
cea mai bună variantă e subrogația în drepturile, dar aici fideiusorul poate cere doar
ceea a plătit. Aici apar avantajele mandatului sau ale gestiunii. Problema la mandat
este că acesta trebuie să fie ratificat de către debitor. Dacă temeiul este gestiunea,
atunci avantajele vor fi mai mari, pentru că se poate face regresul pentru ce s-a plătit și
pentru cheltuielile utile, nu numai cele necesare. La subrogație, instituția este mult mai
fixată, are în vedere efectiv ceea ce s-a plătit, cheltuielile necesare.
Este posibil ca înainte de toate fideiusorul să fie interesat să se întoarcă
împotriva debitorului nu pentru capital, dar pentru dobânzi și pentru daune-interese.
Doctrina și jurisprudența au acceptat faptul că acțiunea poate să se întemeieze pe
subrogație, mandat, gestiune, sau cumulul dintre aceste trei instituții.
Când se pierde regresul fideiusorului? Acesta se pierde, de exemplu, în ipoteza
unei duble plăți, atunci când fideiusorul plătește și nu îl înștiințează pe debitor că a
făcut plata, urmând ca debitorul să plătească din nou. O altă ipoteză există atunci când
fideiusorul, deși plătește, debitorul vine și spune că avea mijloace suficiente ca să
stingă creanța creditorului la momentul respectiv, dreptul de regres se pierde.
Fideiusorul își va putea lua banii înapoi în temeiul plății nedatorate (seminar).
Regresul anticipat, vom detalia la seminar ipoteza debitorului insolvabil sau
când fideiusorul s-a obligat să-l libereze pe debitor într-un anumit termen (seminar).
Efectele fideiusiunii între cofideiusori
Ne interesează aici temeiul acțiunii unui cofideiusor care a plătit tot. Împotriva
celorlalți cofideiusori, fideiusorul plătitor are o acțiune întemeiată fie pe mandat, fie pe
subrogație. În principiu, acțiunea rămâne divizibilă, fideiusorul care a plătit tot se
poate întoarce împotriva celorlalți cofideiusori pentru partea fiecăruia de datorie,
insolvabilitatea unui fideiusor se va suporta proporțional de către ceilalți
Stingerea fideiusiunii
Fiind o garanție accesorie sunt aplicabile cele două moduri de stingere:
1. pe cale principală
2. pe cale accesorie
Pe cale principală cel mai important mod de stingere este remiterea de
fideiusiune, care are natura juridică a unui contract, nu a unui act unilateral, un mutuus
dissensus în materia fideiusiunii, din moment ce contractul este consensual.
Compensația și confuziunea sting și ele fideiusiunea, pe cale principală, mai ales
atunci când ele operează de drept.
 Pe cale accesorie stingerea este ceva mai complicată, ea are în vedere în primul
rând darea în plată, care are rol liberator în ceea ce privește garanțiile și novația care
are, ca regulă, același efect extinctiv de garanții. Confuziunea și remiterea de datorie
produc același efect, la fel și compensația, însă în ipoteza particulară de la art. 1621
alin. (1), cea în care fideiusorul poate opune creditorului compensația unei creanțe pe
care debitorul o obține la rândul său împotriva creditorului.
În afară de aceste două moduri, doctrina a identificat modurile specifice de
stingere a fideiusiunii, cel mai important fiind rezilierea unilaterală, pe ipoteza art.
2316. Regula instituită de articol nu se aplică în cazul fideiusiunii judiciare. În această
ipoteză, fideiusiunea se dă pentru obligații viitoare nedeterminate și trece un termen de
3 ani de la contractarea acesteia, caz în care scopul fideiusiunii este posibil să nu mai
poată fi îndeplinit, iar executarea contractului poate deveni sarcina mai oneroasă
pentru fideiusor. De asemenea, decesul fideiusorului stinge obligația, din moment ce
obligația este intuitu personae. (ipotezele fideiusiunii, seminar)
Ipoteca imobiliară
Caracterele ipotecii imobiliare
Este un drept real imobiliar ce conferă titularului său atributele de preferință și
de urmărire. Așadar, dacă debitorul a înstrăinat bunul respectiv, creditorul îl poate
urmări în orice patrimoniu ar intra, iar preferința reprezintă posibilitatea creditorului
de a se satisface cu prioritate, ca urmare a executării silite a bunului, din valoarea
acestuia.
Are caracter accesoriu, el trăiește pentru a garanta un drept de creanță. Ipotecii i
se poate aplica principiul accesorium sequitur principale, stingerea obligației
principale urmând a duce și la stingerea garanției. Avem o excepție în materia
prescripției, art. 2504. Acțiunea ipotecară este imprescriptibilă, dacă ne uităm Codul
de procedură civilă, lucru foarte ciudat după 170 de ani de tradiție, în care acțiunea era
prescriptibilă în 30 de ani. Legiuitorul a făcut acțiunea ipotecară imprescriptibilă,
detașând caracterul prescriptibil al acțiunii de caracterul prescriptibil al creanței.
Așadar, conform art. 2504, dacă se prescrie creanța garantată prin ipotecă, singura
pierdere pe care o are creditorul sunt dobânzile, dar poate fi recuperat în totalitate
capitalul, acțiunea ipotecară fiind imprescriptibilă.
Cesiunea de ipotecă și cesiunea de rang sunt alte excepții la caracterul accesoriu
al ipotecii. Se au în vedere două elemente, la cesiunea de ipotecă (seminar), ipoteca
este efectiv ruptă de creanța garantată și este atașată unei alte creanțe. Practic, un
creditor ipotecar devine chirografar și viceversa, astfel încât cesiunea de ipotecă este
doar o excepție aparentă, deși ipoteca este ruptă de creanța garantată va fi imediat
atașată unei alte creanțe. Se poate face doar cesiunea de rang care, spre deosebire de
cesiunea de ipotecă, se face numai între creditorii ipotecari, de exemplu creditorul de
rang I face schimb cu unul de rang III. În acest caz, ipoteca rămâne atașată de creanța
inițială, ce se rupe este numai rangul, prioritatea pe care o are la satisfacere respectiva
creanța ipotecară.
Ipoteca a fost, este și va fi, un drept indivizibil ca regulă, ea va continua să
garanteze întreaga sumă chiar și atunci când s-a plătit doar o parte din aceasta. Chiar și
în ipoteza în care mai rămâne un euro de plătit din 20.000 de euro, ipoteca va continua
să greveze bunul pentru toți cei 20.000 euro luați. Acest lucru e de natura ipotecii și nu
de esența ei, pentru că se poate face o remitere parțială de ipotecă din partea
creditorului.
Obiectul ipotecii imobiliare
Obiectul ipotecii imobiliare îl reprezintă bunurile imobile prin natura lor,
bunurile imobile prin destinație, cu excepția situației în care ipoteca poartă asupra
materialelor de construcție, art. 2356, caz în care vom avea o ipotecă mobiliară.
Art. 2350 ne introduce o ipoteză ciudată, a universalităților de bunuri,
reglementare situată în secțiunea dispozițiilor generale în materia ipotecii. Ipoteca
mobiliară este o instituție interesantă care a avut ca sursă de inspirație Uniform
Commercial Code din SUA, care introduc criterii foarte interesante în ceea ce privește
valorificarea, exectuarea și efectele ipotecii mobiliare. Ipoteca mobiliară este mult mai
adaptabilă decât cea imobiliară, fiind o chestiune de vârf în reglementarea noului Cod
civil, cu reglementare bună și detaliată.
Ce universalități pot fi grevate cu o ipotecă imobiliară? Cele de drept, cele de
fapt sau ambele? La o primă vedere, pot fi imobiliar ipotecate doar cele de fapt.
Totuși, nu este exclusă ipoteca imobiliată a unei universalități de drept, dacă există
elemente care pot fi individualizate din punct de vedere al cărții funciare. Constituirea
ipotecii imobiliare, conform art. 2377, se face prin înscriere în carte funciară. Acest
lucru încă nu se va aplica până când sistemul de carte funciară nu e aplicat nivel
național, nu va avea aplicație, cel puțin nu generală, până când nu e terminat cadastrul.
Așadar, mecanismul de la art. 2377 alin. (1) e suspendat, cu excepția cazului în care
avem bunuri imobile situate în uat-uri cu cadastrul terminat, în acele cazuri ipoteca se
va constitui prin înscriere în cartea funciară. Ipoteca se intabulează, intenția de a
ipoteca se notează.
Nu se pot ipoteca bunurile inalienabile și insesizabile, din moment ce primele
nu se pot executa silit, nu se pot înstrăina, iar cele din urmă nu pot fi urmărite.
Întrebarea e dacă se pot ipoteca bunurile altei persoane, din moment avem vânzarea
bunului altuia, donația bunului altuia, legatul bunului altuia, de ce nu și ipoteca
bunului altuia? Dacă pur și simplu asimilăm ipoteca bunului altuia cu o ipotecă sub
condiție, răspunsul ar fi da, însă nu e tocmai așa. Încă un element care intră în aceeași
sferă ar fi ipoteca asupra unui bun viitor. Așadar, avem 3 instituții aparent distincte,
ipoteca asupra bunului altuia, ipoteca sub condiție și ipoteca asupra unui bun viitor.
 Tradițional, doctrina veche a spus că ipoteca sub condiție nu are nicio problemă
în a exista din punct de vedere juridic, acesta se poate înscrie provizoriu în cartea
funciară, și se va definitiva sau se va radia în funcție de soarta condiției. Ipoteca
asupra unui bun lovit de o clauză de inalienabilitate va exista doar ca o ipotecă sub
condiție, sub condiția împlinirii termenului sau radierii clauzei de inalienabilitate
înainte de împlinirea termenului din cartea funciară
Ipoteca asupra unui bun viitor poate semăna cu ipoteca sub condiție, însă nu
este chiar același lucru. În mod formal, condiția că un bun poate deveni proprietatea
debitorului se poate accepta, dar ipoteca asupra unui bun proprietatea viitor vizează
bunurile aflate în construcție, spre exemplu cazul unui un imobil. În cazul acestora,
art. 2380 ne spune că ipoteca asupra unei construcții viitoare se poate doar înscrie
provizoriu, dar Legea nr. 7/1996 ne spune că ipoteca asupra bunului viitor, dacă avem
un proces verbal de recepție parțială, se poate și intabula. Dacă nu avem proces verbal
de recepție, se poate face doar înscrierea provizorie.
Ipoteca asupra bunului altuia este posibilă sau nu? Doctrina franceză a zis că nu,
o astfel de ipotecă deschide o cutie a pandorei, iar tot sistemul economic și social va fi
în umbra deznădejdii și nesiguranței. Dacă creditorul ipotecar e banca, banca va zice
nu, nu va admite o ipotecă asupra bunului altuia. Dacă o persoana fizică va fi creditor
ipotecar atunci e posibilă discuția. Un posibil răspuns în sensul că da, s-ar putea, este
dacă împachetăm ipoteca asupra unui bun viitor sub forma unei ipoteci sub condiție,
care se va înscrie provizoriu în cartea funciară. Art. 1230 și art. 1638, privind bunurile
altuia sunt norme speciale față de normele generale, regula fiind că astfel de
operațiuni, cu bunurile altuia, nu sunt permise, fiind nevoie de un text expres în acest
sens. În cazul ipotecii nu avem text expres, cum există în materia vânzării.
În ipoteza în care se ipotechează un bun, ambele înscrieri se cer deodată în
materia cărții funciare. Avem ipoteza în care A cumpără un bun de la B, n-are bani să
plătească tot prețul, A apelează la C să ia împrumut de la el, care îi cere ipotecă, și A îi
oferă ipotecă asupra bunului cumpărat pe care urmează să-l primească. Regulile de la
cartea funciară ne spun că ambele înscrieri se cer deodată, atât intabularea lui A ca
proprietar, cât și intabularea lui C ca și creditor ipotecar. În această ipoteză, dacă bunul
nu este în proprietatea lui A (debitorul ipotecar), atunci ipoteca nu se poate naște
valabil. Răspunsul, de principiu ar fi că nu se poate face o ipotecă asupra bunului
altuia, ipoteca are efecte mult mai perverse decât la prima vedere, iar nici statele din
Europa nu permit, în principiu ipoteca asupra bunului altuia. Tripla comparație dintre
cele trei ipoteci, ipoteca sub condiție, ipoteca asurpa unui bun viitor, ipoteca asupra
bunului altuia suntfoarte asemănătoare dar fiecare are fizionomia ei juridică
Felurile ipotecii imobiliare
1. convențională, se naște din contractul de ipotecă. Ipoteca trebuie să
descrie bunul ipotecat sub sancțiunea nulității, trebuie să arate cine
este titularul sau proprietarul acestuia. Se poate ipoteca un bun care nu
este al debitorului, în garantarea unei obligații, nu aici suntem în
ipoteza unei fideiusiuni, deoarece fideiusiunea este o garanție
personală, acest mecanism se numește cauțiune reală, reprezintă
situația în care un terț garantează cu bunul său propriu sau cu bunurile
sale proprii determinate obligația asumată de către debitor față de
creditor. Terțul nu va avea regimul unui fideiusor, iar conform art. 163
LPA, acesta va avea drepturile și obligațiile unui debitor ipotecar, fără
a fi supus regimului garanțiilor personale. Principiul specializării
ipotecii ne spune că ipoteca trebuie să arate de la început asupra a ceea
ce poartă, nu cu privire la bun, ci cu privire la cuantum. Cuantumul
este mai complicat de determinat, mai ales în ipoteca ipotecărilor
succesive. Ipoteca va garanta, în acest caz capitalul, dobânzile și
penalitățile și alte accesorii ale creanței. Trebuie văzut dacă bunul
respectiv acoperă toate cele dinainte, dacă cineva vrea să devină
creditor de ultim rang, lucru care poate fi greu de calculat. La cartea
funciară scrie, ipoteca nr 1, cu suma de (exprimată în bani) + dobânzi,
penalități, etc. Pentru a putea face un calcul, trebuie ca cel care dorește
să devină creditor ipotecar să vorbească cu ceilalți pentru a vedea ce
creanțe au scadente și ce dobânzi și penalități au. La Roma, delictul de
stelionat, ipotecarea succesivă, unde nu exista sistem de publicitate, se
pedepsea cu deportarea și munca în mină. Exista și ipoteca statului,
care se realiza prin punerea steagului statului pe un teren. La greci,
structura era mult mai suplă, sistemul de publicitate era tăblița de la
intrarea casei, pe care scria denumirea creditorului și valoarea
creanței. Se pot ipoteca și dezmembrămintele dreptului de proprietate,
cel mai la modă e superficia, urmează servitutea și uzufructul. Ipoteca
asupra superficiei și servituții este acceptată forțat de către bănci,
asupra uzufructului nu prea se admit. Se poate ipoteca, lato sensu, și
un drept de folosință care se acordă asupra terenurilor, în special
pentru străinii care au dobândit acest drept fără să poată să devină
proprietari la acel moment. Și nuda proprietate poate fi ipotecată, se
reîntregește la momentul stingerii dezmembrământului. Un text ciudat
îl avem la art. 2382, în materia extinderii ipotecii prin ipoteca
accesiunii, unde avem 3 categorii de extinderi
a. construcții, durabile cu caracter adăugat
b. îmbunățiri, autonome cu caracter durabil, adăugate cu caracter
durabil
c. accesoriile, servituțile constituite în favoarea imobilului, alte
dezmembrăminte care profită fondului respectiv.
Sunt ipoteze mai dubioase în care ipoteca nu se extinde prin accesiune,
anume dacă debitorul ipotecar cumpără o suprafață de teren lângă
bunul ipotecat dar nu o alipește, în acest caz ipoteca nu se va extinde
 prin accesiune, chiar dacă se desființează gardul. Ipoteca se va extinde
asupra imobilului nou format prin alipire. Art. 699 alin. (3), (4), art.
700, art. 701. (seminar)
2. legală, care are foarte multe cazuri de aplicabilitate. Pe vechiul cod
civil această ipotecă exista sub forma unui privilegiu special imobiliar,
sediu ocult. Legiuitorul a zis că ne întoarcem la natura de ipotecă
legală a acestei instituții. Ele se bazează pe același mecanism,
creditorul ipotecar aduce în patrimoniul debitorului o valoare, caz în
care un patrimoniu crește și unul scade, astfel, el devine chirografar.
Art. 2386 ne enumeră ipotecile legale din Codul civil:
a. pct. 1. Problema este executarea obligațiilor de a da. Se
cumpără cu credit, la momentul tranzacției cumpărătorul devine
proprietar, dar prețul se plătește după. În acest caz, vânzătorul,
lipsit de bun și de bani, primește o ipotecă legală ca să se
chilleze, ipoteca va purta asupra prețului sau restului de preț.
Părțile apelează la pactul comisoriu, pentru că băncile nu permit
asta.
b. pct. 2. Ipoteza antecontractului de vânzare care are ca obiect un
imobil înscris în cartea funciară, ea garantează pentru
promitentul vânzător în cazul în care promitentul cumpărător
zice că nu mai vrea să cumpere. Ipoteca legală poartă asupra a
ceea ce s-a plătit, nu va fi acoperită clauza de arvună, doar dacă
cel care a plătit se obligă să o restituie
c. pct. 3. Ipotecă legală, plecând de la principiul la creditorul chior
îi face legiuitorul ipotecă legală. Pentru creditorul care nu-și
rezervă o ipotecă convențională când ar trebui, legiuitorul oferă
din partea lui o ipotecă legală, care garantează doar împrumutul,
capitalul, nu și dobânzile, penalitățile, accesoriile
d. pct. 4. Acest caz de ipotecă legală a apărut ca urmare a
exceselor făcute de debitorii întreținerii în cadrul contractelor de
întreținere, neexistând pe vechiul Cod civil. În majoritatea
cazurilor, aceste contracte ascund din partea debitorului
întreținerii o avidă și nesățioasă dorință de a se îmbogăți rapid
cu bunul care îi va reveni la final. Erau multe cazuri în care se
vindea imobilul care venea în schimbul întreținerii după puțin
timp în întreținere, iar cel care a dat imobilul în schimbul
întreținerii, creditorul întreținere rămânea cu nimic. Nu se va
putea înscrie dreptul de proprietate al debitorului întreținerii fără
ipotecă. În acest caz, spre deosebire de primele 3, nu se poate
renunța
e. pct. 5. Această ipotecă legală garantează plata sultei la partaj
sau a creanței rezultate din evicțiune dacă unul dintre
 copartajanți este evins de un terț, caz în care se poate întoarce
împotriva copartajanților pentru a fi despăgubit.
f. pct. 6. Această ipotecă legală garantează numai sporul de
valoare obținut. Astfel, antreprenorul evaluează valoarea lucrării
ca să știe de unde a plecat, deoarece atunci când termină
lucrarea trage linie și vede care e sporul de valoare, diferența.
Constructorul va avea ipotecă legală asupra diferenței
g. pct. 7. Ipoteca legală este a legatarilor cu titlu particular pentru a
le asigura plata, executarea legatului din partea executorului
testamentar. Executorul testamentar trebuie să existe, să fie
determinat de către defunct, trebuie să aibă bunuri imobile în
masa patrimonială din succesiune, trebuie să avem legatar cu
titlu particular căruia legatul să nu-i fie predat bunul. În acest
caz, legatarul cu titlu particular
Ipotecile legale există instituite de legile speciale, mult mai multe,
aceste sunt doar cele 7 din Codul civil. Ordonanța nr. 68/2007, spre
exemplu, prevede ipotecă legală a agenției de protecție a mediului
asupra tuturor bunurilor poluatorului.
Ipoteca se poate stinge:
1. pe cale principală (acasă)
2. pe cale accesorie (acasă)
Cesiunea de rang și cesiunea de ipotecă (seminar)
Dispoziții interesante în materia ipotecii avem la art. 2385, anume o instituție
care a existat până în 1930, antihreza. Legiuitorul spune expres că n-ai voie ca cel
puțin până la data executării silite, tu creditor n-ai voie să-ți însușești imobilul sau să
îți însușești fructele sau veniturile acestora. Pe vechiul Cod civil se permitea acest
lucru, posibilitaea ca respectiva creanță să se impute asupra veniturilor făcute de
respectivul imobil, dacă luai chirie, putea să impute creditorul respectiva creanță
asupra sumei pe care o primea. Acest lucru se poate întâmpla în cadrul executării silite
dar numai sub tutela instanței de executare. Poate creditorul ipotecar poate să-și
însușească bunul ipotecar în contul creanței? Această instituție se numește pact
comisoriu ipotecar în Franța. Până la apariția legii dării în plată, acest mecanism era
aplicabil pe baza regulilor generale, formal, acest lucru presupune o convenție din care
rezultă acest lucru. Legea dării în plată se aplică doar pentru imobilele pentru care a
intervenit impreviziunea. Dacă nu suntem într-o situație de impreviziune și vreau să
dau bunul în contul creanței, nu se poate face darea în plată decât dacă se face o
convenție de dare în plată. Acest lucru nu se poate face la ipoteca imobiliară, dar se
poate face de către la ipoteca mobiliară.
Antihreza ar fi utilă pentru evitarea unei duble plăți, dar legiuitorul interzic
expres acest lucru. Băncile interzic ca asupra bunului să se facă locațiuni fără ca banca
să fie notificată. În practică, e cam la liber în situația asta. Banca poate avea drept de
inspecție în caz de locațiune a bunului ipotecat.
Gajul.
Gajul este o garanție eminamente mobiliară. Acesta se constituie întotdeauna
prin deposedarea debitorului de bun. Gajul este un contract real, nu se poate naște
valabil fără remiterea materială a bunului. Creditorul gajist are în acest caz preferința
și urmărirea, și este o garanție mobiliară, nu se aplică la bunuri imobile.
Forma gajului. În principiu ad validitatem gajul nu trebuie întocmit în nicio
fomră, dar ad probationem da.
Caracterele accesorii și indivizibile sunt la fel ca la ipotecă, nu e nicio distincție.
Gajul se poate forma și într-un mod mai ciudat, specific lui, și anume ipoteza de
la art. 2481, dacă bunul deja se află în detenția creditorului gajist, gajul se poate
constitui numai dacă debitorul își dă acordul. Dacă se gajează titlul la ordin, acest
lucru se face printr-o procedură specifică care poartă denumirea de andosament,
provenind din franceză, unde înseamnă a scrie pe spate.
Publicitatea gajului se face prin remiterea bunului către creditorul gajist. Art.
2483 instituie aparența față de terți, dacă se creează impresia că debitorul deține bunul,
gajul nu poate fi opus terților.
Creditorul gajist este un detentor precar, ceea ce înseamnă că el nu poate să facă
intervertire decât pe mecanismul de la art. 920. Gajul poate constitui obiect al
mecanismului de la art. 937 alin. (2), dobândirea bunurilor mobile prin posesia de
bună-credință, numai că aici nu se dobândește proprietatea, ci este vorba de o formă
extinsă de publicitate a gajului. Avem ipoteza în care A îi dă în detenție lui B în bun,
iar B îi dă bunul în gaj lui C, dacă în persoana lui C sunt îndeplinite condițiile de la art.
937, creditorul gajist C poate să opună gajul adevăratului proprietar A, putând să se
opună ala restituire. Gajul se mai poate înscrie la Arhiva Electronică de Garanții Reale
și Mobliare, dacă bunurile respective sunt susceptibile de publicitate.
Efectele gajului
Efectele gajului sunt urmărirea și preferința (seminar). Dreptul de urmărire
poate fi foarte eficient în materia gajului, mai ales când creditorul a pierdut detenția
bunului, caz în care creditorul poate urmări bunul în mâinile oricărui dobânditor, cu
excepția cazului unui creditor gajist superior sau unui creditor ipotecar privilegiat.
Preferința acordată creditorului gajist este din valoarea de executare a bunului gajat.
Obligațiile creditorului gajist.
Creditorul gajist trebuie să conserve bunul respectiv și să-l administreze, el fiind
în postura unui administrator al bunului altuia. În materia gajului se practică antihreza,
exact ca la reglementarea din materia ipotecii. Creditorul trebuie să restituie bunul
dacă obligația a fost executată, lucru care în practică poate fi uneori extrem de
anevoios. Creditorul va răspunde de bun în cazul în care el piere fortuit
Stingerea gajului
Stingerea gajului se face prin renunțarea creditorului gajist la beneficiul gajului,
care se face tacit sau expres, mai complicat când se face tacit. Ipoteza în care bunul se
remite pentru reparație, întreținere, îmbunătățire, nu avem renunțare tacită în acest caz,
chiar dacă creditorul gajist pierde detenția. O altă ipoteză de stingere este decăderea
creditorului din dreptul de gaj pentru abuz de folosință.
Dreptul de retenție
Dreptul de retenție este dreptul unei persoane de a reține și refuza restituirea
unui bun până când debitorul nu va plăti datoria născută în legătură cu bunul. Dreptul
de retenție se bazează pe o instituție din dreptul roman, anume o datorie aflată în
strânsă legătură cu bunul respectiv, lucru care îl diferențiază de excepția de
neexecutare a contractului. La dreptul de retenție avem o problemă de fapt, iar în cazul
excepției de neexecutare avem o problemă de drept, dar avem același efect în
principiu. În primul caz, se va refuza restituirea bunului, iar în al doilea caz, poate
suspenda forța obligatorie a contactului.
Dreptul de retenție nu are nici preferință și nici urmărire, nu conferă creditorului
niciuna din aceste prerogative, motiv pentru care principalul inamic al dreptului de
retenție îl reprezintă alte garanții asupra bunului. Dreptul de retenție va funcționa
foarte bine când bunul nu va fi grevat cu nicio altă garanție și debitorul să vrea bunul
înapoi, ar face orice pentru a-l lua înapoi, se bazează pe legătura dintre debitor și bun
Aplicații ale dreptului de retenție avem la acțiunea în revendicare, art. 566, art.
937 alin. (3), când e vorba de bunurile vândute într-un loc public în care se
comercializează bunuri de același fel. În acțiunea în revendicare, verus dominus va
trebui să-l despăgubească pe terțul dobânditor cu prețul plătit de acesta vânzătorului de
rea-credință, urmând ca adevăratul proprietar să se subroge în drepturile terțului cu
prețul plătit.

Condițiile dreptului de retenție.

Presupune o creanță certă, lichidă și exigibilă. Teoretic, la fel ca la acțiunea
pauliană, creanța trebuie să fie anterioară intrării în stăpânirea bunului, bunul să se afle
în detenția creditorului și bunul să fie corporal. Dreptul de retenție este uneori interzis
expres de lege, spre exemplu la comodat, în cazul art. 2153.
Privilegiile le vom face la ultimul seminar de săptămâna viitoare (seminar)
Concursul între gaj, ipoteci și privilegii. (seminar)
 La examen nu intră ipoteca mobiliară, scrisoarea de confort și scrisoarea de
garanție bancară, nu vor intra termenul și condiția la obligațiile complexe, nu vor intra
răspunderile pe legile speciale, anume pentru dauna ecologică, răspunderea pentru
daunele nucleare, răspunderea statului pentru erorilor judiciare, răspunderea medicilor
pe malpraxis, legea produsele cu defecte. În rest intră tot, inclusiv răspunderea pentru
animalele sălbatice.