Rolul colecției filocalice în trezirea interesului pentru o

viață duhovnicească angajată

"Filocalia Sfintelor Nevoințe ale Desăvârșirii", înțeleasă ca iubire a omului față de tot
ceea ce este "frumos si bun", reprezintă o sinteză a întregii spiritualități ortodoxe. Autorii acestor
scrieri sunt preocupați de predarea unei metode de curățire de patimi și de punere în lucrare, cât
mai fidelă, a învățăturilor evanghelice. Din acest motiv, preocuparea lor este una mai mult
practică decât teoretică. La ei, ca de altfel la toți Părinții Bisericii, învățătura de credință este
strâns legată de cea morală. Creștinul, cu cât se curăță mai mult de patimi, cu atât pătrunde mai
adânc înțelesurile Scripturii, ale Cuvântului lui Dumnezeu. 1 (Maxime si cugetari filocalice,
Teodosie Paraschiv).
Biblia fiind o carte revelată nu-L explică pe Dumnezeu celui ce o citește, ci Îl descoperă,
nu-L impune ci Îl oferă într-un mod tainic. De aceea Filocalia este considerată cheia de
interpretare practică a celor cuprinse în Sfânta Scriptură, după cum marturisesc Sfinții Părinți.
Așadar, viața creștină nu poate fi decât filocalică. Creștinii au făcut primii pași citind
Sfanta Scriptura, s-au hranit cu Sfanta Liturghie si au crescut într-o neincetată iubire față de
frumosul și binele vieții. Olivier Clement spune: "Biserica Ortodoxă este în chip profund
filocalică, prin importanța pe care ea o acordă Liturghiei, privită ca Cerul pe pământ, si prin
conceptia sa liturgică despre existență."
Scrisă în mare parte de călugări, ca unii ce s-au dedicat trup și suflet dobândirii
desăvârșirii, Filocalia este o colecție de texte ce îndrumă pașii creștinului spre viețuirea împreună
cu Dumnezeu. Această carte, prezintă în mod practic, calea pe care trebuie să o parcurgă fiecare
credincios, prin trezvie, pentru regăsirea Paradisului pierdut. Episcopul Nicolae Mladin îi face
următoarea descriere: "Filocalia este o comoară a spiritualității ortodoxe, sedimentată în secole
de cugetare și luptă, de rugă și experiență duhovnicească. Ea este darul monahismului, este opera
celor care au vorbit cu Dumnezeu, a celor care nu si-au ingăduit să vorbească sau să scrie despre

1 Teodosie Paraschiv, Maxime și cugetări filocalice

lucruri pe care nu le-au verificat prin experiență." În continuare, el spune: "dacă toți oamenii ar
îndeplini condițiile necesare experienței, toți ar fi ridicati pe culmile cunoașterii mistice" 2
înțelegînd prin mistică trăire.

”În creștinism, mistica nu se fundamentează pe imaginație, pe fantezie, pe evadare din

real, pe simple, naive sau sinuoase experiențe subiective, nici pe axiome sau ipoteze, ci pe
concretul Revelației și pe echilibrul psihic, pe fapte concrete verificabile din punct de vedere
istoric, cultural și existențial.”3 Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, p.21
Filocalia a propovăduit, în felul ei, că scopul credintei ortodoxe este unul unic –
sfințenia. Pentru împlinirea acestui scop e nevoie de tactici de luptă și metode de apărare în fața
vicleniei vrăjmașului. Cel care intră în luptă cu un adversar , a cărui experiență de a-l înfrânge pe
om este de când lumea, are nevoie de experiența tuturor acelora care au reușit sa-l învingă.
Această luptă are multe și diverse etape iar cărțile filocalice pun în față o analiză duhovnicească
al acestora prin care crestinul învață să convertească patimile în virtuti si astfel să crească în
asemănarea cu Dumnezeu. Ca o "antologie a ascezei" ea ne pune la îndemână arme și metode
care sunt în măsură să potolească războiul nevăzut al ispitelor, redând sufletului integritatea
lăuntrică.
Pr.prof.dr. Dumitru Stăniloae afirmă că „Filocalia, de fapt, i-arată omului nu numai o
învăţătură teoretică, ci îi arată un model de viaţă. De aceea, bine ar fi ca ea să fie citită des şi
fiecare să-şi aducă aminte să citească în fiecare zi, fie dintr-un părinte din Filocalie, fie din altul,
şi cînd simte că are nevoie mai ales de dezvoltarea unei anumite virtuţi duhovniceşti să se ducă
la acel părinte.Să ajungă Filocalia familiară fiecăruia, aşa cum ar trebui să ştie fiecare creştin ce
cuprinde fiecare Evanghelie, fiecare epistolă a Apostolului Pavel, şi cînd are nevoie să se
lămurească într-o privinţă oarecare să se ducă acolo, la capitolul respectiv. Să devină o carte
familiară, carte de îndrumare, un îndrumător pentru viaţă. Pentru aceasta, bine ar fi să aibă
fiecare Filocalia proprie, să se găsească un mod de a se tipări în sute de mii de exemplare, ca să
fie nelipsită din fiecare casă de creştin adevărat şi din fiecare chilie de călugăr.Să devină o
călăuză în plan spiritual, arătîndu-ne felul cum trebuie să ne fie viaţa în relaţiile noastre cu
Dumnezeu şi în raporturile cu ceilalţi, ca să fie o viaţă de model, o viaţă care să întărească
legăturile între noi, dragostea între noi, să nu avem nimic de criticat în viaţa noastră, nimic care

2 Nicolae Mladin
3 Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, p.21
nu se cuvine să se datorească unui creştin, cum ne învaţă atît de minunat Filocalia.“ (Pr. prof. dr.
Dumitru Stăniloae), Cartea Filocaliilor.
Structurată în 12 volume, colecţia reuneşte scrierile părinţilor filocalici: Antonie cel
Mare, Evagrie Ponticul, Ioan Casian, Nil Ascetul, Marcu Ascetul, Diadoh al Foticeii, Isaia
Pustnicul, Maxim Mărturisitorul, Talasie Libianul, Isihie Sinaitul, Filotei Sinaitul, Ioan
Damaschin, Petru Damaschin, Macarie Egipteanul, Simeon Noul Teolog, Grigorie Sinaitul,
Grigorie Palama, Ioan Scărarul, Nicodim Aghioritul ş.a. Despre explicarea titlului acestei colecții
Părintele Stăniloae scria: „Cuvântul «Filocalia» înseamnă «iubirea de frumusețe», a unei
frumuseți care este totodată și bunătate. [...]Despre roadele pe care le poate culege cititorul din
această colecție extraordinar de hrănitoare pentru suflet, tot părintele scria: „Noi adeseori
socotim că ajunge să-i spui omului să facă binele și să nu facă răul la arătare. Dar până să ajungă
aici trebuie să-și câștige anumite deprinderi lăuntrice, să fi biruit înăuntrul [său] răul în mod
statornic și să se fi deprins cu cugetările bune. Altfel nu va putea face binele la arătare, sau îl va
face forțat, trecător sau fariseic. De aceea se pune atâta preț în scrierile Filocaliei pe paza
gândurilor. Patimile pot fi topite și faptele externe pot fi îmbunătățite numai după ce omul s-a
deprins să-și urmărească atent orice gând, că dacă este rău să-l alunge îndată, sau să-l curețe și
să-l îmbrace în pomenirea lui Dumnezeu. Când astfel toată desfășurarea vieții lăuntrice se va
face curată, luminoasă, bună, pătrunsă de lumina pomenirii lui Dumnezeu, omul va deveni bun
cu adevărat.” De aici înainte va creşte în dragostea de semeni şi va cunoaşte tot mai mult tainele
adânci ale vieţii spirituale, pătrunzând în centrul de lumină şi de fericire dumnezeiască.
Iubirea , spune pr. Ilie Moldovan este „dar al lui Dumnezeu... şi nu un fapt de simplă
biologie animală”; energie spirituală, sens al vieţii (iubirea ar fi, astfel, chiar dacă autorul nu o
numeşte ca atare, „Paştile existenţei”), cu ecou în eternitate, declaraţie a nemuririi („tu nu vei
muri niciodată”); extaz („ieşire din sine”), dar şi regăsire şi recunoaştere, ca întâlnire a copiei
idealului propriu de frumuseţe (descoperire a celuilalt, dar şi o autentică cunoaştere de sine);
revelaţie, căci, deşi liberă şi neîntâmplătoare, iubirea nu e totuşi „deliberativă”, raţională,
discursivă; „cea mai puternică energie formativă, pedagogică”. Tuturor acestor definiţii autorul
le adaugă însă condiţia morală: iubirea nu poate fi găsită şi păstrată decât prin sfinţenie. Ilie
Moldovan, adolescent( prefață la ediția a III-a)
Dar până atunci trebuie să ne conducem viaţa sufletului după prescripţiile cele mai
precise, cele mai amănunţite, în chipul cel mai statornic. Sfinţii Părinţi sunt maeştri neîntrecuţi
într'o ştiinţă, pe care noi am lăsat-o să ne fie răpită, în ştiinţa sufletului, care e cea mai scumpă
realitate după Dumnezeu, şi cunoştinţa aceasta a lor ne-o pun la dispoziţie în aceste scrieri.
( Filocalia I).Urmând celor mai mulți Sfinți Parinti și în special lui Evagrie Ponticul si Sfântul
Maxim Mărturisitorul, părintele Dumitru Stăniloae împarte teologia ascetică si mistică sau
cercetarea asupra vietii spirituale în trei etape: faza activă, a contemplației naturale si a
contemplației mistice a lui Dumnezeu; astfel cele trei se mai pot numi: a purificării, a iluminării
și a vederii lui Dumnezeu. Prima aparține în mod categoric ascezei, iar ultima misticii. Treapta
iluminării, in functie de prisma prin care este privită, poate să aparțină si asceticii si misticii, desi
foarte adesea este arătată ca făcând parte din urcușul propriu-zis, adică din ascetică. Motivul este
că ea pleacă de la contemplarea creației și, cu ajutorul apofatismului, îl duce pe om până la
unirea tainică, fiind umplerea de harul divin prin apropiere neîncetată, dar niciodată deplină, de
lumina dumnezeiască.
Purificarea este prima treaptă prin care divinul este trăit în chip mistic , este începutul
vieții în Hristos prin Taina Botezului. Asceza este o prelungire a Botezului, un fel de moarte
perpetuă față de păcat. Mortificarea nu este o luptă împotriva materiei ci pentru purificarea firii și
păstrarea ei în starea de demnitate și curăție primordială.
Iluminarea este treapta în care primează nu eforturile personale de curățire ale sufletului
ci darurile Duhului Sfînt care devin active prin Sfintele Taine, mai ales prin Taina Botezului și
Mirungerii, a căror efecte nu se manifestă imediat, ci mai tărziu în faza pregătitoare a curățirii
deschisă nouă prin Taina Botezului.( D.Stăniloae Ascetica vol.I). Înzestrările supranaturale cu
care i-a dăruit Botezul în pruncie, sunt ca semințele care stau ascunse în pământ pentru a-și da
rodul la primăvară. Viața mistico-ascetică este anotimpul favorabil înfloririi și rodirii acestor
daruri timpurii ale Mirungerii.( susține Nichifor Crainic, după Nicolae Cabasila). Mirungerea își
verifică prezența prin înfrângerea patimilor, biruința virtuților, primirea darurilor Duhului Sfânt,
contemplație și harisme speciale.
Toate darurile speciale care abundă în această perioadă duc la starea de theosis sau de
participare harică la viața intimă și tainică a Dumnezeirii, la îndumnezeire.
Contemplarea lui Dumnezeu sau îndumnezeirea este scopul final a celor două faze
anterioare. Nichifor Crainic consideră creştinismul doctrina care a ştiut să dezvolte în lume
personalitatea umană, până la ultima posibilitate, până la îndumnezeire. Conceptul de sfinţenie
înseamnă împlinirea umanului. În această fază rolul Sfîntei Taine a Euharistiei este de aliment, și
prin această asimilare divină se realizează adopțiunea harică, adică integrarea în corpul mistic al
lui Hristos. Pe lăngă Sfânta Euharistie și concomitent cu ea în această fază, misticul e ajutat de
rugăciune, ținta contemplației, și de meditația mistică.
Celor trei faze katharsis, fotismos, teliosis le corespund trei atitudini sau comportări
trupești și sufletești apateia (nepătimirea), theoria(vederea lui Dumnezeu) și
theologia(îndumnezeirea).
Scopul ascezei nu este numai sănătatea spirituală și sfințenia sufletului ci și sănătatea și
sfințenia trupească care aminteşte de starea paradisiacă, normală a naturii umane, şi poate fi
socotită, din acest motiv, un bine în sine, arată  Sf. Maxim Mărturisitorul. Însă, ea  slujeşte
omului numai dacă este pusă în slujba binelui, prin împlinirea poruncilor divine. În plan spiritual,
aceasta este o „stare de mijloc”, întrucât, potrivit Sfântului Ioan Casian, depinde foarte mult de
dispoziţia celui care o foloseşte în bine sau în rău, ca instrument de sporire duhovnicească sau ca
prilej de a păcătui.
Opusul sănătăţii, însă, este boala, sub toate aspectele ei, care îndeamnă pe om să caute
mereu răspunsuri la diverse întrebări. De aceea Sfinţii Părinţi, în operele lor, au oferit cu
prisosinţă răspunsurile cele mai complete la aceste frământări, ce au fost sintetizate în lucrări de
excepţie precum „ Teologia bolii ” a prestigiosului teolog contemporan francez Jean Claude
Larchet. Autorul identifică izvoarele bolii, înţelesurile spirituale ale sale, precum şi căile
duhovniceşti de vindecare, fără a exclude aportul medicinei profane. Boala, notează autorul,
provine, pe de o parte ca moştenire pe linie biologică a naturii umane decăzute, în urma păcatului
neascultării protopărinţilor, iar pe de altă parte, din faptele  rele pe care fiecare le săvârşeşte,
multiplicând astfel efectele păcatului iniţial şi provocând dezordine cu ecou în întreaga creaţie şi,
totodată, din lucrarea mijlocită sau nemijlocită a „puterilor întunericului” care luptă să ocupe
„locul gol” ivit în om, prin depărtarea harului (Iov 2, 6-7). Aşadar, toate slăbiciunile, între care şi
boala, sunt consecinţe ale responsabilităţii tuturor ca descendenţi ai aceleaşi „rădăcini” umane
decăzute că „din pricina păcatului neascultării îl asaltează bolile pe om” (Sf. Irineu). Natura
umană bolnavă şi întrega creaţie îşi recapătă, însă, pe deplin, vindecarea prin Întruparea, „la
plinirea vremii”, a Mântuitorului Hristos, Care enipostaziază întreaga natură umană, „că precum
prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi, tot aşa prin ascultarea Unuia se vor face
drepţi cei mulţi” (Rom. 5,19). Aceasta devine activă când persoanele umane prin voinţa liberă,
prin care au şi păcătuit, se încorporează de bunăvoie în El, prin harul Sfântului Duh prezent în
Sfintele Taine ale Bisericii, primind astfel „arvuna Duhului”. Cu toate acestea, omul rămâne
supus condiţiilor fizice actuale, întrucât, în pofida solidarităţii în primirea „bunătăţilor făgăduite
nu există decât un singur trup, care-şi aşteaptă răscumpărarea” (Origen), nestricăciunea şi ne-
murirea devenind reale „când se vor arăta cer nou şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea” (II
Petru 3,13). Mulţi Părinţi văd în ea o „pedagogie divină”, curăţitoare de păcate, deoarece: „Cine
a suferit cu trupul, a isprăvit cu păcatul” (I Petru 4, 1), fiind totodată prilej de întărire în credinţă,
izvor de smerenie, răbdare, pocăinţă şi de folos duhovnicesc, căci „puterea lui Dumnezeu în
slăbiciune se arată!” (II Cor. 12, 9)
”Durerea constituie o încercare cumplită pentru om. Aproape întotdeauna însoțește
stricăciunea și descompunerea lui biologică sau psihică. Cu toate acestea durerea rămâne
inexplicabilă și paradoxală nu doar ca fenomen psihologic ci și biologic. Ea are consecințe
tanscendente și contribuie la curățirea lăuntrică a omului și devine cel mai bun mijloc de înnoire
spirituală a lui.”Morala creștină Georgios Mantzaridis, p484
În privinţa morţii cred că trebuie să începem de la viziunea biblică, fundamentală şi foarte
adâncă, în privinţa a ce este moartea de fapt. Pe de o parte sunt cei care pur şi simplu sunt
înspăimântaţi de ideea morţii, când toate visele, speranţele şi ambiţiile lor ajung la capăt. Pe de
altă parte avem foarte mulţi alţi oameni, în special în lumea secularizată, care consideră că
moartea nu este altceva decât unul dintre aspectele vieţii biologice, fără nici o altă semnificaţie,
şi care cred că atunci când murim dispărem pur şi simplu. Perspectiva creştină, perspectiva
biblică este bineînţeles foarte diferită. Moartea este şi rămâne în limbajul Sfântului Apostol
Pavel, ultimul duşman, noi înţelegem că Dumnezeu ne-a creat pentru viaţă şi nu pentru moarte,
moartea este un intrus în această lume, este consecinţa revoltei noastre împotriva lui Dumnezeu,
sursa vieţii. Însă în şi prin această umbră a morţii Dumnezeu întotdeauna ne cheamă la viaţă.
Viaţa aceasta nu este numai existenţă biologică, de fapt viaţa noastră biologică nu este decât o
foarte scurtă pregătire pentru comuniunea veşnică împreună cu Dumnezeu şi în Dumnezeu.
Aşadar trebuie să începem, cred eu, cu această perspectivă, dar la un nivel psihologic trebuie să
recunoaştem că astăzi, ceea ce pare a-i înspăimânta pe oameni cu adevărat, este procesul
morţii, degradarea treptată şi nu moartea în sine.
Calea firească de a sluji pe Dumnezeu rămâne însă sănătatea, lucru vizibil, atât în
vindecările săvârşite de Mântuitorul Hristos, cât şi în mijloacele duhovniceşti de vindecare pe
care Sfânta Biserică le posedă precum: rugăciunea personală, cea pentru aproapele şi cea a
sfinţilor, ungerea cu untdelemn sfinţit, apa sfinţită, precum şi semnul biruinţei lui Hristos, Sfânta
Cruce. Deşi boala şi suferinţa  se constituie într-o înaltă formă de asceză spre un autentic drum
spiritual, ele pot fi şi piedici deoarece „pe cât sunt bolile de folositoare pentru cei începători, pe
atât de vătămătoare sunt ele celor ce-au sporit în ostenelile virtuţilor […], căci îi întrerup de la
îndeletnicirea cu cele dumnezeieşti” (Sf. Nichita Stithatul).
Abia după urcarea aceasta, după reguli „ştiinţific" stabilite, a sufletului din treaptă în
treaptă, până la virtutea dragostei, omul se umple şi în sine şi în faţa semenilor de farmecul
cuceritor al unei frumuseţi spirituale, al prezenţii neînţelese a lui Dumnezeu. Se caută adeseori în
timpul mai nou „trăirea" religiei. Dar trăirea aceasta nu e canalizată spre o ţintă, pentru a duce
sufletul după legi precise spre tot mai multă curăţie şi dragoste, ci e socotită ca o valoare în sine,
chiar dacă în concepţia Sfinților Părinţi trăirea îşi are o valoare numai întru cât este o înaintare cu
rânduială spre ţinta desăvârşirii. Trăirea nu poate fi o stare sufletească, pe care să o lăsăm să ne
cucerească atunci când se nimereşte, sau să o provocăm prin cuvinte frumoase, fără a ne impune
nici o obligaţie în ce priveşte păstrarea ei statornică şi dezvoltarea ei progresivă, spre o ţintă
clară.
Primul model de sfințenie, a cărei viață a fost filocalică este Maica Domnului în care
sunt unite ” toate desăvârșirile create și necreate”: ”Voind să creeze, spune el, un chip al
frumuseții desăvârșite și să arate limpede îngerilor și oamenilor puterea măiestriei Sale,
Dumnezeu a făcut pe Maria atotfrumoasă….El a făcut din ea un fel de amestec din toate
desăvârșirile dumnezeiești, îngerești și omenești, o frumusețe sublimă care înfrumusețează
amândouă lumile, înălțându-se de la pământ la cer și chiar întrecându-l pe acesta din
urmă.”4Lossky, p.223.
Așadar, sfințenia nu este ceva de neatins, dar ea cere efort personal și prezența darurilor
Duhului Sfânt, numai astfel omul poate învăța calea sfințeniei având experiența celor ce au
cunoscut-o, acesta e rolul Filocaliei, și ea se adresează oamenilor din toate timpurile. Omul
modern se află în situația de a nu se mai înțelege pe sine și nici sensul autentic al existenței sale.
Heraclit spunea că ” locuința omului este Dumnezeu” și atunci exilul sau înstrăinarea omului de
Dumnezeu, de adevărata lui natură, și închiderea lui într-o simplă individualitate duce la o trăire
în afara comuniunii cu Dumnezeu și semenii. Un pedagog modern a surprins acest adevăr: ” Este
o eroare cât se poate de profundă să se creadă că există iubire sinceră de oameni, acolo unde

4 Lossky, p.223.
lipsește iubirea de ordin metafizic. Cum poate cineva să se înduioșeze în mod sincer de durerea
și suferința semenului, când pe el nu-l cutremură fiorul infinitului, misterul creației și taina
existenței?... Fără iubire de Dumnezeu nu este iubire sinceră de oameni, iar iubirea sinceră de
oameni nu-I decât manifestarea dragostei lui Dumnezeu.5”F. W. Foster, Îndrumarea vieții, trad.
Nicolae Pandelea, București , 1922, p.53.
Așa cum sunt alte cărți îndrumătoare în domeniul agricol, comercial sau economic, tot
așa și Filocalia este o călăuză în plan spiritual, un ghid duhovnicesc, arătându-ne felul cum
trebuie să ne fie viața în relațiile noastre cu Dumnezeu și în raporturile cu ceilalți.6

5 F. W. Foster, Îndrumarea vieții, trad. Nicolae Pandelea, București , 1922, p.53.

6 https://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/spiritualitate-filocalica/despre-filocalie-dumitru-staniloae