George Enescu (1881-1955)

Compozitor român, violonist, pianist, dirijor si pedagog, unul dintre cei mai proeminenți
muzicieni de la sfarsitul sec. al XIX-lea si din prima jumatate a sec. al XX-lea, Enescu a ridicat
muzica profesionala romaneasca la nivelul valorilor muzicii universale.

Viața și creația
Copilăria
Născut la 19 august 1881 în Liveni, judeţul Botoşani, a manifestat încă din copilărie o înclinaţie
extraordinară pentru muzică. Primele îndrumări muzicale le-a primit de la părinţii săi şi de la vestitul
lăutar, Niculae Chioru. A început să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, la vârsta de 5 începe studiul
noterlor, fiind îndrumat de Eduard Caudella.
Debutul ca interpret şi compozitor : primii ani
- Studiază la Conservatorul din Viena (1888-1894), având ca profesori pe Joseph Hellmesberger
jr. (vioară) şi Robert Fuchs (compoziţie). Întâlnirea cu J. Brahms. Participă activ în viaţa muzicală a
Vienei, concertele sale în care interpretează compoziţii de Johannes Brahms, Pablo de Sarasate, Henri
Vieuxtemps, Felix Mendelssohn-Bartholdy, entuziasmează presa şi publicul, deşi avea doar 12 ani.
Absolvirea Conservatorului din Viena cu medalia de argint.
- Continuă studiile la Conservatorul din Paris (1895-1899) sub îndrumarea lui Martin Pierre
Marsick (vioară), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet şi Gabriel Fauré (compoziţie). Este coleg
cu M. Ravel, Alfred Cortot.
- În 1897 scrie primul opus, Suita Simfonică Poema română , cu care debutează în calitate de
compozitor în cadrul Concertelor Colonne din Paris (1898)
- Susține o activitate concertistică la Bucureşti şi recitaluri de vioară. Este admirat de Regina
Elisabeta a României (cunoscută sub pseudonimul Carmen Sylva) ; este deseori invitat să execute piese
pentru vioară în Castelul Peleş din Sinaia. Enescu a pus pe muzică câteva dintre poemele reginei Carmen
Sylva, dând naştere mai multor lieduri în limba germană ale compozitorului. Prinţesa Martha Bibescu
şi-l disputa pe marele compozitor cu regina, dar se pare că aceasta din urmă a reuşit să învingă, George
Enescu fiind un invitat permanent la palat unde lua parte la seratele muzicale organizate de regină.
Începutul secolului XX : lucrări semnificative
- Din primii ani ai secolului XX datează compoziţiile sale mai cunoscute : două Rapsodii Române
(1901-1902), Suita Nr. 1 pentru orchestră (1903), Simfonia I (1905), Şapte lieduri pe versuri de Clément
Marot (1908).
- Activitatea sa muzicală alternează între Bucureşti şi Paris, întreprinde turnee în mai multe ţări
europene, având parteneri prestigioşi ca Alfredo Casella, Louis Fournier .
- În timpul Primului război mondial rămâne în Bucureşti. Dirijează Simfonia a IX-a de Ludwig van
Beethoven (pentru prima dată în audiţie integrală în România), compoziţii de Claude Debussy, precum şi
creaţiile proprii: Simfonia Nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră Nr. 2 (1915).
- În 1913 are loc prima ediţie a Concursului de compoziţie „George Enescu”, în cadrul căruia
compozitorul oferea câştigătorilor, din veniturile sale proprii, sume de bani generoase, precum şi şansa
interpretării acestor piese în concerte.
Perioada interbelică
- După război îşi continuă activitatea împărţită între România şi Franţa. De neuitat au rămas
interpretările sale ale Poemului pentru vioară şi quartet de corzi de Ernest Chausson şi ale Sonatelor şi
Partitelor pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach. Face mai multe călătorii în Statele Unite ale
Americii, unde a dirijat orchestrele din Philadelphia (1923) şi New York (1938).
- Activitatea sa pedagogică capătă de asemenea o importanţă considerabilă. Printre discipoli săi
se numără violoniştii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux şi Yehudi Menuhin. Acesta din urmă,
virtuoz cu o profundă cultură umanistă, a păstrat un adevărat cult şi o afecţiune pentru Enescu,
considerându-l părintele său spiritual.

În anii 1921-1931 lucra la opera Oedip, monumentală creaţie dramatică şi muzicală, care abia în
ultimii ani a început să se impună pe scenele teatrelor de operă din lume. O dedică MarieiTescanu Rosetti
(fostă Cantacuzino), cu care se va căsători mai târziu. Aceasta fusese una din doamnele de onoare ale
Reginei Maria şi, după o căsătorie cu prinţul Cantacuzino şi o pasiune pentru filozoful Nae Ionescu, şi-
1
a turnat acid pe faţă. La auzul veştii, Enescu s-a întors de la Paris imediat la Bucureşti şi a vegheat la
căpătâiul doamnei de care era îndrăgostit. În urma acestui episod, Maruca Rosetti-Cantacuzino va
rămâne desfigurată toată viaţa şi va apare in fotografii cu un voal negru pe faţă. Pe 4 decembrie 1937
Enescu se va căsători cu ea. Opera Oedip a fost terminată la conacul Marucăi dinTescani, într-un pavilion
de vară ridicat pe o colină artificială de pământ, chiar în mijlocul pădurii. Premiera operei Oedip în 1936
s-a bucurat de succes imediat.
Al doilea război mondial şi ultimii ani : opere de maturitate
- În timpul celui de Al doilea război mondial, rămas în Bucureşti, are o activitate dirijorală bogată,
încurajând şi creaţiile unor muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Nicolae
Brânzeu, Sabin Drăgoi.
- După război susține concerte împreună cu David Oistrach, Lev Oborin, Emil Gilels şi Yehudi
Menuhin, care îl vizitează la Bucureşti şi Sinaia.
- În ultimii ani ai vieţii a compus Cvartetul de coarde Nr. 2, Simfonia de Cameră pentru
douăsprezece instrumente soliste, desăvârşeşte poemul simfonic Vox Maris pentru soprană, tenor ,cor şi
orchestră, schiţat încă din 1929, Simfoniile Nr. 4 şi 5, rămase neterminate, au fost orchestrate mai târziu
de compozitorul Pascal Bentoiu.
- Cu instaurarea dictaturii comuniste, se exilează definitiv la Paris, unde se stinge din viaţă în
noaptea de 3 spre 4 mai 1955. A fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris.

Stilul muzicii lui George Enescu

Stilul componistic al lui George Enescu este greu de definit, oscilând între stilul
romantic monumental al lui Richard Wagner (Simfonia Nr. 1), influenţele muzicii franceze (7 lieduri
pe versuri de Clément Marot), tendinţele neo-baroce (Suita pentru pian Nr.1, Suita orchestrală Nr. 2),
exprimarea modernă cu totul personală (muzica de cameră, opera Oedip, Simfonia de Cameră), influenţa
folclorului românesc (două Rapsodii Române, Sonata III pentru vioară "în caracter popular românesc",
Suita orchestrală Nr. 3 „Sătească”)., opera muzicală enesciană este pusă în valoare.

Creația sa componistică abordează aproape toate formele și genurile muzicale. Reflectând

dragostea pentru poporul din mijlocul caruia s-a ridicat și cu a carui sensibilitate s-a identificat, Enescu
a creat o muzica cu un vădit caracter popular, national și realist. Opera lui Enescu reprezintă o pildă de
însușire si dezvoltare creatoare a cuceririlor artei muzicale europene, de îmbinare a acestora cu tradițiile
muzicii folclorice românești. Chiar și in lucrările în care se manifestă influențe germane sau franceze,
ori în acelea al căror conținut nu presupune neaparat forma națională ca, de pildă, Suita I "în stil clasic"
pentru pian și opera "Oedip", se vădește legatura cu folclorul nostru, prin utilizarea, uneori discretă,
alteori destul de evidentă, a formelor modale, ritmice, intonațiile folclorice. Enescu a pus bazele temeliile
simfonismului nostru, deschizandu-i mari perspective.
Printre lucrarile lui mai de seamă se numara: "Poema romana"(1897), care intruchipeaza o serie
de tablouri sugestive ale vietii rustice; doua "Rapsodii române" (1901; 1902), caracterizate printr-o linie
melodică bogată, de autentică obarșie folclorică si înveșmântare orchestrală colorata; trei suite pentru
orchestra (printre care Suita a III-a "Săteasca", 1938), in care folclorul cunoaste o transfigurare subtilă;
trei simfonii (1905; 1913; 1919, aceasta din urma refacuta in 1921), care, prin maturitatea conceptiei,
exceptionala maiestrie armonică, polifonică si orchestrală, prin dimensiunile lor, reprezintă
monumentale fresce sonore; o Simfonie de camera pentru 12 instrumente soliste (1945), în care folclorul
atinge un grad înalt de rafinament; o Simfonie concertantă pentru violoncel si orchestra (1901). Enescu
a scris și lucrari pentru formații de cameră (doua Cvartete de coarde, 1912, 1952; doua Cvartete cu
pian 1909-1911, 1944; un Octet pentru instrumente cu coarde, 1900; un Dixtuor pentru instrumente de
suflat, 1906 s.a.) caracterizate printr-o melodica expresiva, prin constructii unitare, inchegate si prin
transparenta sonoritatii de ansamblu; lucrari pentru pian, pentru violoncel si pian, precum si pentru
vioara si pian (printre care Sonata a III-a "in caracter popular romanesc", 1926; suita "Impresii din
copilărie", 1940), care se remarca prin echilibrul dintre libertatea inspiratiei si disciplina formei; lieduri
(printre care ciclul de lieduri pe versuri de Clement Marot); prelucrari si transcriptii.

2
 Pornind de la subiectul binecunoscut al tragediei clasice grecesti, Enescu a scris, dupa libretul lui
Ed. Fleg, opera "Oedip". Creatie capitala a lui Enescu, ea este strabatuta de un continut emotional
generos si intens si se distinge printr-un limbaj poetic evocator si dramatic. Ea cuprinde si transpuneri
ale unor elemente folclorice, pe planul unei inalte generalizari, cu mijloace de expresie caracteristice
artei contemporane occidentale. Sub inraurirea de mai tarziu a unor curente ale muzicii franceze si
germane si ca urmare a preocuparilor pentru gasirea unor noi modalitati de expresie, unele lucrari ale lui
Enescu, de pilda Simfonia de camera, vadesc pe alocuri o mai accentuata interiorizare si redare mai
abstracta a continutului emotional.
Ca violonist, arta sa interpretativa s-a caracterizat prin naturalete, sensibilitate, bogatia
coloritului, varietatea nuantelor si imbinarea atentiei acordate substantei muzicale cu virtuozitatea.
Repertoriul sau a cuprins intreaga literatura a instrumentului. in formatiile de camera, Enescu a colaborat
cu P. Casals, J. Thibaud, A. Cortot, A. Casella, D. Oistrah si alti artisti de seama. Ca pianist, arta sa se
distingea printr-o bogata si rafinata paleta si prin sonoritatea orchestrala a executiei. Enescu a fost unul
dintre cei mai de seama dirijori contemporani. Maiestria sa dirijorala se caracteriza prin profunzimea
redarii sensului operei artistice si prin sobrietatea, supletea si expresivitatea gestului. A fost un
remarcabil talmacitor al creatiei lui Bach, Mozart, Beethoven, R. Strauss, Brahms, Ceaikovski, Wagner.
Enescu a propagat peste hotare, alaturi de lucrarile sale care capatasera un incontestabil prestigiu
international, creatiile unor compatrioti ai sai, atragand astfel atentia asupra tinerei scoli muzicale
romanesti. Ca pedagog, Enescu a indrumat si a format o serie de renumiti instrumentisti (Dinu Lipatti,
Yehudi Menuhin, Ida Haendel s.a.). Multilaterala personalitate a lui Enescu se intregeste cu activitatea
sa pe plan obstesc: in 1913 a infiintat, din beneficiul concertelor sale, premiul de compozitie care-i
poarta numele si care a consacrat pe multi exponenti de frunte ai muzicii romanesti. in 1920 a fost unul
dintre intemeietorii Societatii compozitorilor romani si primul ei presedinte. Reprezentant al
intelectualitatii inaintate, Enescu a luat atitudine, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, impotriva
hitlerismului.
Prin creatia si activitatea sa Enescu se situeaza in randul celor mai reprezentative figuri ale
culturii romanesti progresiste. Pentru cinstirea memoriei lui Enescu, guvernul roman a infiintat bursa
"George Enescu" si a instituit Concursul si Festivalul International "George Enescu", care a avut loc din
trei in trei ani, incepand din 1958, la Bucuresti. Casa in care a locuit Enescu a devenit casa memoriala;
in capitala a luat fiinta Muzeul "George Enescu", iar satul natal al artistului si Filarmonica de stat din
Bucuresti ii poarta numele. George Enescu a fost membru al Academiei Romane precum si membru
corespondent al Academiei Franceze.

Creația simfonică
Apariția primelor lucrări simfonice ale lui George Enescu marchează începutul unei etape
decisive în evoluția culturii muzicale românești. Pînă la apariția Poemei române G. Enescu scrie
cîteva piese de școală (Simfonia d-moll, Balada pentru vioară și orchestră). La 15 ani și jumătate
Enescu compune Poema Română (1897) Prin Poema Română, muzicianul trece deja pragul
maturităţii, fiind considerat un maestru în compoziţie. Celebritatea internaţională a lui George Enescu
se datorează în special Rapsodiei Române Nr. 1 (1901) și Rapsodiei Române Nr.2 (1902)
Etapa următoare în evoluția creației simfonice enesciene se remarcă prin apariția Suitei I
pentru orchestră în C-dur, op.9 (1903) cu genialul Preludiu la unison, extras din elemente ritmo-
folclorice. Apar apoi Simfonia I, Es-dur, op.12 (1905) și Simfonia a II-a, A-dur, op.17 (1913), ambele
conținând câte trei părți, Suita a II-a pentru orchestră, op.20 (1915), Simfonia a III-a, C-dur, op.21
(1918).
Calitățile de simfionist înnăscut sunt evidente în Suita a III-a Săteasca pentru orchestră, în
care se evocă lumea de sentimente și idei din copilărie, frumusețea plaiurilor natale, oamenii și
locurile dragi de odinioară.
Spre sfârșitul vieții Enescu revine la preocupările sale din prima perioadă de creație, vădind
din nou interes pentru inspirația folclorică – Uvertura de concert (1948). Îndelung a fost elaborat și
poemul simfonic Vox maris, op.31 (1951), pentru soprană, tenor, cor și orchestră, ce descrie furtuna
3
pe mare. Simfonia de cameră pentru 12 instrumente solo, op.33 (1954) concentrează întreaga
experiență simfonică a creatorului.

Poema română prezintă o suită de un caracter pastoral cu program : ,,Suntem la priveghiul

unei zile de sărbătoare. Se aud clopotele de seară și prin ușa larg deschisă cântecul preoților. Se lasă
noaptea. Clar de lună. Se aud din depărtare fluierele păstorilor. Luna se acoperă de nori, se aud
bubuituri de tunete, furtuna se dezlănțuie... furtuna se calmează, apar zorile; cântecul cocoșului;
clopotele bat de sărbătoare.”
Prima parte descrie atmosfera unei seri de vară la țară în ajun de sărbătoare (tema incipientă,
cântul preoților, clar de lună, fluierele păstorilor);
A doua parte pune în evidență, prin contrast, momentul în care izbucnește furtuna. Tehnica
orchestrală creează aici o pagină simfonico-descriptivă impresionantă. Dintr-o dată furtuna s-a
potolit, cîntatul cocoșului anunță zorii, clopotele cheamă la sărbătoare. Melodiile de dans conduc spre
apoteoza triumfală din finalul poemei – Imnul Regal (tema furtunii, cântul cocoșului, tema jocului,
tema horei, Imnul Regal).
Poema română a fost prezentată în prima audiție sub conducerea lui E. Cologne la teatrul
Shatelet la Paris la 6 Februarie și s-a bucurat de un succes extrem de răsunător.
Poema Română a fost dedicată de Enescu Reginei Elisabeta a României: „Omagiu respectuos
M.S.Regina României” sună textul dedicaţiei înscrisă de autor pe frontispiciul lucrării. Ca şi imnul
„Deşteaptă-te, Române!” cu care se deschide prima Suită Română, Imnul Regatului României cu care
se încheie Poema Română este un imn-emblemă a naţiunii, ce se înscrie, muzical şi simbolic, în logica
firească a acestei „laude a patriei” ingenuul opus I al lui George Enescu”.

Personalitatea creatoare a lui G.Enescu se impune și în cele 2 Rapsodii române, lucrări în care
este sintetizată experiența înaintașilor și deschid noi perspective școlii naționale de compoziție.
Rapsodiile române sunt cele mai populare lucrări ale lui G.Enescu. Scrise în 1901 și 1902, au fost
executate în prima audiție la București în 1903 de către Orchestra Filarmonică sub conducerea
autorului.
Rapsodiile române, op. 11 constituie o etapă inițială în evoluția creatoare a lui G. Enescu –
acea a prelucrării cîntecelor populare. În Rapsodii G. Enescu a folosit cântece populare autentice de
o mare circulație la începutul sec. XX. G. Enescu emitea părerea că, forma rapsodiei este cea mai
potrivită pentru prelucrarea cântecului popular; în rapsodii el amplifică materialul melodic cu multă
subtilitate, fără a-l altera; folosește suprapunerile de melodii, contrapunctându-le cu rafinament și
instrumentîndu-le strălucit.

Rapsodia nr.1 în A-dur a fost scrisă și terminată la Sinaia în august 1901. Materialul melodic
este format dintr-o serie de cîntece populare lăutărești: ,,Am un leu și vreau să-l beau”, Hora lui
Dobrică, „Mugur, mugurel”, ,,Hai la moară”, ,,Banul mărăcine”, ,,Ciocîrlia”.
Rapsodia începe într-un tempou moderat, prin expunerea melodiei ,,Am un leu și vreau să-l
beau”; tempoul devine din ce în ce mai viu, rapid și culminează cu ,,Ciocîrlia” de o orbitoare sclipire
orchestrală. Toate melodiile utilizate în această rapsodie sînt cîntece de joc, care îi conferă
caracteristică ritmică, dansantă, cuceritoare. Datorită plasticității sonore expresive, această rapsodie
capătă unele trăsături proprii poemului simfonic. Ea evocă imagini pline de viață și voioșie,
exuberanța de culori și ritmuri ale unei serbări populare cîmpenești.

Rapsodia nr. 2 în D-dur, compusă un an mai tîrziu, se distinge prin caracter epic, prin
atmosfera de baladă. Ea apare ca o frescă de imagini din trecutul istoric, ca o evocare a unor vremi
de demult, într-o băsmuire care, după o culminație dramatică se stinge în sonorități din ce în ce mai
potolite, în vreme ce de departe, din liniștea nopții de vară se aude un ecou al ,,Ciocîrliei”.
Melodiile acestei rapsodii deasemenea sunt preluate din repertoriul lăutăresc: ,,Sîrba lui
Pompieru”, ,, Pe o stîncă neagră”, ,,Bîr oiță de la munte”, ,,Frunza” (Țânțăraș cu cizne largi). Dintre
aceste cântece populare doar ,,Frunza” are caracter de joc. ,,Pe o stîncă neagră”este o romanță a lui
Alexandru Flechtenmacher, intrată în repertoriul lăutarilor.

4
 Muzica de cameră
Enescu a cultivat permanent genul muzical instrumentală de cameră atît în calitate de interpret,
cât și în calitate de compozitor. La începutul activității sale compune pentru ansamblu instrumental
una din lucrările de primă valoare: Octetul op.17. După cîțiva ani în Dixtuorul, op.14 îmbină
elementele muzicale de cameră cu cele oferite de o formație, ce se apropie de genul simfonic.
După 50 de ani Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste, op.33, apare ca o ultimă
concluzie, în care se adună experiența acumulată pe mai multe planuri, încheind creația enesciană de
cameră.
Pentru vioară Enescu a scris cîteva lucrări deosebite. De la Sonata, op.2 pentru vioară și pian
pînă la Sonata a III și Suita Impresii din copilărie se arată iarăși nivelul de creație în perioada anilor
de școală și concluziile exprimării personale, ale contopirii creatorului cu esența specificului muzicii
românești.
Ca interpret de muzică de cameră Enescu se arată și un cunoscător al pianului. Suita pentru
pian, op.3 în stil vechi arată influiența muzicii baroce. Suita №2 pentru pian, op.10 se situiază pe
drumul paralel cu crearea rapsodiilor, reflectă influiențele muzicii romantice tîrzii și muzicii franceze
de la sfîrșitul secolului XIX. Prin Sonata, op.24 №1 (1924) muzica pentru pian a lui Enescu reflectă
experiența lucrărilor din domeniul cameral.
O serie de piese mai puțin cunoscute de dimensiuni restrînse pentru combinații instrumentale
variate răspund unor cerințe de ordin pedagogic. Astfel la cererea Conservatorului din Paris au fost
scrise cîteva lucrări destinate concursurilor pentru instrumentaliști: Cantabile și Presto (pentru flaut
și pian 1904); Allegro de concert (pentru harpă cromatică sau 2 harpe diatonice); Concertstük (pentru
violă și pian; Legendă pentru pian

Enescu a scris și în genuri muzicale vocale aproape 40 de lieduri compuse în perioada anilor
1898 – 1916, inspirate din versurile lui Lemaitre, Carmen Sylva. Dar capodopera genului vocal-
cameral o constituie ciclul 7 cîntece pe versuri de Clement Maro.
Creația de cameră enesciană mai include trio, cvartete, cvintete.

Sonata III pentru pian și vioară “în caracter popular românesc”, la minor, op.25
Datează din 1926 și este o importantă lucrare românească din muzica de cameră. Fără a cita
vreodată melodiile folk reale, materialul posedă autenticitatea unui fel de "super folclor". Vioara este
aruncată în rolul unei piese de țigă, iar scrierea pentru pian imită cimbalul și kobza (Bentoiu 2010, 286).
Partea I, Moderato malinconico este scrisă în formă de allegro de sonată. Primul grup tematic,
TP de un caracter nostalgic este prezentat în linii continue și suple la pian și mult mai ezitant la vioară.
Cînd materialul revine în recapitulare, el este transformat într-un fel de ,,horă bătrânească” (dansul
bătrânilor).
Al doilea grup tematic, TS, aduce o atmosferă contrastantă de sobrietate și o diferențiere intensă
a culorii, caracteristică, care va reveni pentru dezvoltarea ulterioară în a doua mișcare. Dezvoltarea este
limitată aproape în întregime la materialul din primul grup tematic, dar după recapitulare există un coda
extinsă care reunește fragmente motivice din ambele grupuri. Transformarea materialului din stilul liric,
cântecul expoziției și dezvoltării în ritmurile dansului persistent al recapitulării (Repriza) conferă
mișcării impresia de ansamblu a unei rapsodii în două părți în modelul tradițional de lassu-friss (lassu –
secțiune introductivă în csardas; contrastează cu friss - ) (Bentoiu 2010, 291) .
Partea II, Andante sostenuto e misterioso, poate fi descrisă ca o formă de cântec în trei părți: o
secțiune lungă de deschidere plină de fațete introspective și poetice, unde vioara interpretează aproape
în întregime în armonii. Este urmată de o secțiune centrală contrastantă în stil popular și revenirea
materialului incipient cu o coda finală, blândă.
Partea III, Allegro con brio, ma non troppo mosso. Finalul este în formă rondo, folosind un
refren, a cărui melodie aminteste de un dans de ursar din nordul Moldovei. În ciuda formei secționale,
materialul tematic este supus unei variații continue - un proces făcut deosebit de clar în secțiunea C, care
este structurată ca o temă miniaturală și variațiuni . Această procedură are ca rezultat un efect descris ca
"stil rapsodic" al lui Enescu.

5
 OEDIP
OEDIP deține locul de frunte în creația compozitorului, atît în privința crezului artistic enescian
(“ opera vieții”), cît și în privința stilului său – fruct al simbiozei atributelor specifice muzicii românești
și a cuceririlor expresive și stilistice universale. Reflectând sufletul poporului său, Enescu a exprimat
cele mai bune, cele mai umane trăsături ale lui. Deaceea naționalul a devenit pentru el o de formă de
exprimare a conținutului uman, în același timp și ideile jubilării, începutului creator, al afirmării vieții
asupra forțelor întunericului.
La alegerea legendei despre Oedip în calitate de subiect pentru operă, Enescu a ajuns după căutări
îndelungate. Acest concept, născut din 1906, Enescu l-a purta un pătrar de secol; aproape 10 ani a
lucrat asupra operei, împreună cu libretistul Edmond Fleg. Opera a fost finalizată în 1932,
premiera a avut loc la Grande-Opera, în 1936.
Compozitorul a expus funcția elementelor componistice, caracteristice operei sale în următoarele
teze: 1. Opera trebuie să se desfășoare fără patos, fără repetări, fără discursuri inutile, acțiunea trebuie
să se înnoade repede.
2. Publicul nu trebuie să se plictisească. De astfel este o consecință firească a primului punct.
3. Auditorul trebuie să înțeleagă textul. Convingera mea este că nu se merge la opera pentru a
asculta numai muzica. O dramă lirică reușită trebuie să aibă o acțiune și un text inteligibil.

Subiectul operei
Actul I. În palatul din Teba se oficiază ritualurile, ce însoțesc nașterea unui moștenitor, fiul regelui
Laios și al reginei Iocasta. Într-o atmosferă senină, se aduc orfande, se dansează.
Apare bătrînul orb, Tiresias, care le comunică pedeapsa hotărîtă de zei, pentru că le-au nesocotit
interdicția de a avea urmași: Oedip va fi ucigașul tatălui și soțul mamei sale. Îngrozit, Laios îi poruncește
unui păstor să arunce copilul într-o prăpastie a muntelui Kitheron.
Actul II, t.1 ( se petrece după 20 de ani). Oedip, aflat la palatul din Corint, al regelui Polibos și al
reginei Merope, este frămîntat de prezicerea oracolului din Delphi despre blestemul care-l apasă. El
refuză invitația de a se alătura serbărilor Aphroditei și o întreabă pe regină despre nașterea lui; ea îl
asigură că este mama lui adevărată. Ca urmare, Oedip se decide să plece în pribegie pentru a evita
împlinirea funestei prevestiri.
t. 2: la o răscruce de drumuri, Oedip se întreabă, ce cale să ia, cînd în fața lui apare Laios, cu care
are o altercație și, fără să știe cine este, Oedip îl ucide.
t. 3: ajuns sub zidurile Tebei, Oedip află de la un paznic că la porțile orașului sălășluiește Sphinxul,
care îi ucide pe toți trecătorii incapabili să-i răspundă la o ghicitoare. Cel care va scăpa cetatea de
monstru, va dobîndi coroana și mîna frumoasei regine Iocasta, văduva lui Laios.
Oedip decide imediat să-l înfrunte. La întrebarea Sphinxului “ Cine e mai puternic decît destinul?”,
răspunde cu toată convingerea: “Omul! Omul este mai tare decît destinul!”. Sphinxul piere, cetatea este
salvată și îl aclamă pe erou.
Actul III ( se petrece după 20 de ani.) Teba este lovită de ciumă. Creon, fratele Iocastei, aduce
mesajul oracolului, că Teba va fi mîntuită numai cînd va fi descoperit și pedepsit ucigașul lui Laios.
Oedip pornește o anchetă care se desfășoară prin acumularea informațiilor aduse de Tiresias, care evocă
profeția sa inițială; de Iocasta, care dezvăluie amănuntele nașterii și morții regelui; de Phorbas,
mesagerul, care îi confirmă lui Oedip că nu este fiul suveranilor din Corint; de Păstorul, care le dă
amănunte despre misiunea sa, aducînd ultima clarificare. În fața tragediei, Iocasta se sinucide și Oedip
își scoate ochii. Exilat, el pleacă întovărășit de fiica sa Antigona.
Actul IV. Condus de Antigona, Oedip ajunge lîngă Atena, unde simte că se află ținta finală a
călătoriei și sfîrșitul chinurilor sale. Este oprit de Creon, care încearcă să-l atragă din nou la Teba, pentru
că oracolul a spus că trupul bătrînului răscumpărat prin suferință va fi o protecție pentru pămîntul în care
va fi îngropat. El încearcă s-o răpească pe Antigona, penrtu a-l obliga pe tatăl ei să-l urmeze, dar țipetele
fetei atrag intervenția lui Theseu, stăpînul locurilor. În fața agresivității lui Creon, Oedip își proclamă
nevinovăția într-un mare monolog justificativ, amintind prilejurile în care a fost silit (fără știrea lui), să
înfăptuiască crimele – paricidul și incestul, încheind cu cuvintele: “Sînt nevinovat! Voința mea n-a fost
nicicînd în mînile mele! Biruit-am pe zei!” După care pornește, urmat de Theseu, spre locul său de odihnă
și dispare într-o explozie de lumină.

6
 Dramaturgia operei
“OEDIP”-ul enescian reprezintă o tratare în întregime a legendei antice. Primele două acte ale
libretului constituie partea de invenție dramatică a lui Ed. Fleg, iar ultimele două acte sînt scrise, plecând
de la textul tragediei clasice, mai aproape de Sofocle.
În 4 acte și 6 tablouri este adusă întreaga viață a personajului central cu momentele: naștere,
tinerețe, maturitate, moarte. Compozitorul așează personajele într-un mod interesant:
- la început, bătrînul Tiresias, orbul care “vede” tot, cunoaște trecutul și viitorul, cel care anunță
ursita copilului abia născut;
- spre sfîrșit, Oedip, matur, renunță la vederea ochilor (care nu au văzut), străpungîndu-i.

Stilul muzical și limbajul operei

Stilul muzical este realizat printr-o sinteză a mai multor tendințe stilistice, cristalizate în muzica
universală precedentă și curentă, a unor elemente provenite din folclorul local și tradiția lăutărească.
Enescu a inventat un limbaj nou, absolut original, ce evită pastișa și epigonismul. A trecut pe
lîngă Wagner, l-a absorbit pe Puccini, l-a studiat pe Debussy, i-a cunoscut pe Faure și Dukas, i-a observat
pe Schönberg și Berg, l-a înțeles pe Strauss. Din toți a luat cîte ceva, un procedeu, o sugestie, astfel,
încît, în cele din urmă, i-a lăsat neatinși.
Enescu a sintetizat spiritul muzicii moderne cu culorile antichității și simțirea robustă, dramatică
și ancestrală a poporului său: „Să îngemănez antica simțire cu felul de a simți a păstorilor noștri”.
Rolul muuzicii în operă
Componentele muzicii, întîlnite în operă: muzică vocală și instrumentală, realizată de ansambluri,
soliști, cor și orchestră în factură omofonă și contrapunctică și forme de opreă: recitativ și arie, coruri.
Importanța muzicii în operă:
1. Prin intermediul procedeelor sale specifice muzica operei dezvoltă și modelează caractere
umane.
2. Datorită muzicii, în operă se întâlnește o infinită gamă de trăiri și situații scenice, de nuanțe
și contraste dramatice;
3. În muzică se realizează coloritul epocii și mediului, in care pulsează acțiunea.
4. Muzica oglindește nu numai gesturille dar și prefigurează sensul intonației cuvintelor.
5. În muzică se relevă întreaga concepție dramatică a operei.

Enescu : „Muzica unei opere este întocmai unui giuvaier. Piatra prețioasă o constituie acțiunea,
conflictul dramatic. Muzica este accesoriul, un accesoriu esențial, iar drama este principalul element.
Călăuzit de acest principiu, am scris OEDIP”

Pentru ca muzica să devină ființa operei, ea trebuie să fie clădită pe o concepție unitară,
riguros condusă și animată. Această concepție, este cea simfonică în viziunea lui Enescu. Prin
simfonism, Enescu înțelege sistemul dezvoltării dramatice a ideilor muzicale. Cu ajutorul tratării
simfonice, compozitorul face ca muzica să fie nu numai expresia dramei, ci și conținutul ei. Simfonismul
singur permite transpunerea și intensificarea în muzică a acțiunii, a mersului său ascendent.

Leitmotivele
Simfonist înnăscut, Enescu a creat simboluri muzicale, echivalente sonore ale fiecărei imagini
poetice. Aceste simboluri muzicale sînt leitmotivele – materializarea muzicală, sistematică a unei idei.
Sistemul leitmotivelor enesciene asigură unitatea și varietatea tematismului. Funcția dominantă a
leitmotivelor constă în asigurarea continuă a modificării structurii intonaționale, a expresiei imaginilor
muzicale în contextul momentelor dramatice respective, a schimbărilor psihologice. Prin intermediul
lor, în operă se obține fluxul discursului muzical. Leitmotivele generează teme noi și noi idei
muzicale. Ele furnizează operei unitate în diversitate.
Leitmotivele reprezintă nu numai personaje sau elemente concrete din tragedie, ci au întotdeauna
un subtext generalizat. Astfel, leitmotivul lui Oedip este cel al omului, ca noțiune generalizată;
leitmotivul lui Laios se asociază cu paricidul; leitmotivul Iocastei – cu incestul; leitmotivul Sphinxului
– cu disputa.

7
 Leitmotivul lui Oedip, al omului aflat în eternă dispută cu forțele supranaturale, vrăjmașe, este
unul din caracteristicile muzicale, centrale ale operei. Leitmotivul se cristalizează treptat în preludiu și
revine în decursul celor 4 acte sub diferite ipostaze. Se distinge prin caracter măreț, convulsionat și
patetic, exprimă tensiune și încordare. El se manifestă autoritar, concluziv la încheierea fiecărui act sau
tablou, ceea ce îi atribuie un rol unificator.
Iocasta, mama și apoi soția lui Oedip simbolizează pe parcursul acțiunii, incestul, căruia Oedip îi
cade victimă. Leitmotivul Iocastei apare încă din preludiu, expus la viori și clarinet. Se caracterizează
prin melodie cantabilă, aducînd o notă de strălucire și lumină în atmosfera învăluită de nuanțe întunecate.
Laios, tatăl lui Oedip, este întruchipat printr-un leitmotiv sumbru, sinistru, cu caracter de semnal,
ce apare în preludiu la final (fagot).
Leitmotivul Antigonei apare pentru prima oară după marea culminație a operei, săvîrșită în actul
III (saxofon alto). El va reveni apoi, deseori, pînă la sfîrșitul trăgediei lirice.
Creon, fratele Iocastei, aliat și apoi aflat în opoziție cu eroul central, are o caracteristică muzicală,
ce amintește de semnalele militare. Leilmotivul său este hotărît și energic, brutal și rigid.
Leitmotivul destinului cu care debutează prologul, face parte din grupul advers de letmotive. Din
leitmotivul destinului derivă celelalte leitmotive și, în primul rînd, al eroului central. Muzica
leitmotivului este gravă, enigmatică, sumbră, de o imagine amenințătoare, cu mersul sinuos al liniei
melodice și intervale de 2 m, 2 mcș. (contrabași).
Un alt ansamblu de leitmotive este atribuit de către Enescu cetăților antice, ce servesc drept
peisaj spiritual și natural al dezvăluirii intrigii: Teba, Corint și Atena.

Procedee vocale în operă

Caracterul instrumental se răsfrânge și asupra tratării părților vocale. Enescu recurge la o serie
de procedee noi, de esență vocală: declamația prozodică, stilul parlando, vorbirea ritmică, stilul
cantabil, declamația percutantă, portamentul ș.a. Prin ele melodica operei capătă un profil original,
asigurând diversitate expresiei (act. III, secțiunea mediană și finală – partida lui Oedip oferă o gamă
largă de procedee tehnice și expresive vocale cu ajutorul cărora Enescu realizează dialectica trăirilor
și prăbușirii lui Oedip.).

Arhitectonica tragediei lirice, privită în ansamblu, relevă cîteva trăsături noi care pledează tot
pentru unitate și simetrie. Toate actele (nu și tablourile) sînt deschise și închise de cor, cu excepția
finalul prologului. Numerele muzicale relativ închise – ariile, monologurile, corurile de divertisment
– sînt plasate la actele extreme.
Totodată, în actele mărginașe se întîlnesc teme cantabile, melodioase, pe cînd în actele cu acțiune
intensă, aceste atribute lipsesc. Unele teme cu sfera de acțiune restrînsă la un act sau tablou joacă rol
hotărîtor în definitivarea construcției (tema corală a înțelepților; tema sărbătorească din act.I).
Enescu vede în forma artistică întruchiparea desăvîrșită a intențiilor creatoare, mijlocul prin care
se realizează concepțiile autorului: „Simfonismul este înainte de toate logică, adică o construcție
arhitecturală, fără de care nu există compoziție…”. Într-o indicație mai concretă, laconic, Enescu
confirmă: “Oedip are 4 acte, dintre care fiecare este ca o mișcare de simfonie”.
Fiecare act are o formă riguroasă:
Actul I, Prolog – fantezie lirico-dramatică;
Actul II, t. 1 – formă de sonată cu repriză în oglindă;
t. 2 – lied, formă complexă tripartiă
t. 3 – poem dramatic complex și formă complexă tripartită variațională, cu elemente de
sonată;
Actul III – variațiuni dramatice;
Actul IV – rondo bitematic (cu elemente de sonată)

Planul dramaturgic al operei

Actul I și tabloul 1 al actului II prezintă expoziția.
Actele II și III – dezvoltarea conflictului.
Actul III – culminația.
Actul IV – deznodămîntul.