112

 Forme ale magiei populare în opera eminesciană

FORME ALE MAGIEI POPULARE ÎN

OPERA EMINESCIANĂ
profesor dr. Florin DORCU

Termenul magie are în opera eminesciană mai multe semnificaţii. Acesta apare în poezia
Venere şi Madonă atât cu valoare adjectivală, însemnând fermecător, încântător („Şi-am făcut din
tine-un înger, blând ca ziua de magie”1 - I, 29), cât şi cu valoare substantivală, însemnând farmec,
vrajă („Ţi-am dat palidele raze ce ‚nconjoară cu magie/Fruntea îngerului - geniu, îngerului –
ideal”). De asemenea, termenul face referire şi la o stare intensă de satisfacţie sau de plăcere: „E
beat de a visului lungă magie” (Povestea magului…, IV, 167). Rădăcinile magiei sunt plasate de
Eminescu în vremuri arhetipale, mitice când „basmele iubite erau înc-adevăruri/Când gândul
era pază de vis şi de eres,” (IV, 152), când magul îşi scria formulele magice pe piatră. Magia
însă se referă şi la ştiinţa magilor care cuprinde procedeele, formulele, gesturile şi riturile prin
care ar putea fi invocate anumite forţe supranaturale sau pentru a produce anumite miracole,
anumite acţiuni ce nu pot fi explicate după legile ştiinţei.
Prezentă în literatură încă din Antichitate (în epopeile homerice şi sanscrite, în Biblie, în
scrierile poeţilor latini, în opera lui Apuleius etc.), magia avea să constituie o temă importantă
şi în literatura următoarelor secole. Literaturizarea timpurie a magiei, începută încă din operele
sumeriene şi indiene, arată, pe de o parte, credinţa în eficienţa acesteia, iar pe de altă parte,
faptul că magia reprezintă o forţă, o autoritate, o formă de religiozitate în comunităţile arhaice.
Pentru Apuleius, magia era cultul zeilor2, iar magii sunt slujitorii acestora.
În Romantism însă, magia ocupă un loc de seamă în operele scriitorilor, aceştia revalorificând
şi resemantizând temele magice. Actul magic nu mai este văzut ca un prilej de a-l ajută pe erou să
lupte cu monştrii sau să scape de necazuri, ci este văzut, pe de o parte, ca o modalitate de a spori
şi susţine fantasticul, iar pe de altă parte, ca un fapt cultural ce trimite la vechile civilizaţii, la
credinţele, practicile şi ritualurile vechilor popoare, comparate, nu de puţine ori, cu mentalitatea
cotidiană. Pentru scriitorii romantici, fenomenul magic a reprezentat o formă de descătuşare, de
eliberare din spaţiul îngust al raţiunii secolelor precedente, precum şi o posibilitate de evadare
din cotidian şi de creare a unor noi lumi, a noi spaţii în care imaginaţia putea să zboare şi să
exploreze alte dimensiuni spirituale.
Aşadar, sub influenţa romantismului, care a avut o predilecţie binecunoscută pentru ocult,
magic, misterios şi mitologic, dar şi sub influenţa Daciei literare şi a lui Mihail Kogălniceanu,
care propunea folosirea folclorului şi a istoriei poporului român ca inspiraţie pentru literatură,
fenomenul magic apare şi în operele scriitorilor paşoptişti, însă mai mult sub formă populară.

1. Citatele din opera eminesciană se dau după Mihai Eminescu, Opere, ediţia îngrijită de Perpessicius, Editura
Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol al II-lea”, Bucureşti, 1939-1989.
2. Lynn Thorndike, Magia în istoria intelectuală a Europei, traducere de Alexandru Anghel, Editura Herald,
Bucureşti, 2011, p. 82.
Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz 113

Magia ca motiv literar este prezentă la poeţii paşoptişti: Gheorghe Asachi, Vasile Alecsandri, Ion
Heliade-Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu. Printre motivele magice populare folosite de aceştia
se numără strigoiul (O noapte la morminte, Dochia, Domnul de rouă de Dimitrie Bolintineanu,
Strigoiul, Noaptea Sfântului Andrii de Vasile Alecsandri, Turnul lui But. Baladă de Gheorghe
Asachi), baba vrăjitoare, pactul cu diavolul, ielele, zburătorul, descântecele, blestemele (Mihnea
şi baba, Bolintineanu, Sburătorul, Ion Heliade-Rădulescu).
Trebuie specificat însă că Eminescu este cel care face trecerea de la magia populară la magia
cultă, fiind puternic influențat de romanticii europeni. Chiar dacă Eminescu preferă ritualurile
magice culte, înalte, identificăm în opera acestuia importante ritualuri magice populare: practicile
vrăjitoreşti, descântecele, magia erotică premaritală de aflare a ursitului, blestemele, chiromanţia etc.
Magia populară, preluată din credinţele populare, din operele folclorice, precum şi de la
scriitorii paşoptişti, se găseşte mai mult în operele bruionare ale poetului, nepublicate, în special
în operele dramaturgice sau în cele de inspiraţie populară, dar este prezentă şi în marile poeme
eminesciene, acolo unde se întrepătrund cu practicile magice înalte. În continuare, voi analiza
principalii agenţi magici, prezenţi în opera eminesciană, cât şi ritualurile şi practicile magice
pe care acestea le săvârşesc.
Principalii agenţi magici sunt vrăjitoarea, vracii şi zodierii domneşti, dar şi persoane neiniţiate
în tainele magiei. Motivul vrăjitoarelor este foarte vechi în literatură: celebre sunt vrăjitoarele
din Antichitate, Medeea şi Circe, Pamfila, soţia vrăjitoare a lui Milo, din romanul lui Apuleius
etc. În Evul Mediu, imaginea vrăjitoarei este pregnantă, din cauza, pe de o parte, a torturilor la
care acestea sunt supuse, iar pe de altă parte, din cauza legendelor care circulau despre faptele
lor, despre întâlnirile lor nocturne sau despre legăturile pe care le aveau cu diavolul. Motivul
reapare în imaginarul romantic european, iar autorii leagă aceste creaturi de Evul Mediu din
raţiuni istorice, dar şi poetice şi imaginare, consideră Isabelle Durand Le Guern.3
Magicianul şi vrăjitoarea sunt, potrivit lui Ion Acsan, „cele mai fascinante şi mai des întâlnite
personaje în scrierile Orientului şi Occidentului antic”4. Deşi fac parte din categoria agenţilor
magici, preocupările, îndeletnicirile, cultura şi acţiunile acestora diferă. Spre deosebire de
magi, care sunt minţi cultivate şi care cunosc simbolistica textelor sacre şi scrierile esoterice,
vrăjitoarele „sunt persoane simple, de multe ori analfabete, care-şi transmit oral relicvele unei
magii elevate pre-istorice şi a unor forme de cult primordiale. Ele folosesc în mod mecanic,
fără nicio fundamentare teoretică, procedee şi formule stereotipe care astăzi sunt în general
inventariate de cei care se ocupă de folclor.”5 De aceeaşi părere este şi Paul Ştefănescu care scrie
că vrăjitoarele nu cunosc şi nu practică ritualuri descrise în cărţile de magie. Ele folosesc vrăji
pe care le-au publicat folcloriştii6.
Se crede despre vrăjitoare că de când se înnopta până la cântatul cocoşului sufletul lor ieşea
din trup şi începeau să călătorească pentru a face rău călătorilor. Pentru teologii occidentali,
scrie Antoaneta Olteanu, zborul la sabat al vrăjitoarelor este o călătorie in spiritu, deplasarea
fiind făcută de suflet şi nu de vrăjitoare7. În Făt-Frumos din lacrimă, fiica babei îl înştiinţează pe

3. Simone Bernard-Griffiths, Bricault (coord.), Magie et magies dans la littérature et les arts du XIXe siècle français,
Presses Universitaires Blaise-Pascal, Clermont-Ferrand, 2012, p. 123.
4. Ion Acsan, Prefaţă la Magicienii egipteni şi vrăjitoarele tesaliene, selecţie şi traducere de Ion Acsan, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 2005, p. 7.
5. Constantin Bălăceanu-Stolnici, Dialoguri despre cele văzute şi nevăzute, Editura Harisma, Bucureşti, 1995, p. 260.
6. Paul Ştefănescu, Magia înaltă, Editura Miracol, Bucureşti, 1997, p. 9.
7. Antoaneta Olteanu, Şcoala de solomonie. Divinaţie şi vrăjitorie în context comparat, Editura Paideia, Bucureşti,
1999, p. 222.
114
 Forme ale magiei populare în opera eminesciană

erou de aceste aventuri nocturne ale mamei sale: „Adevărat că acu e ca şi moartă. Acu-i miază-
noaptea… un somn amorţit îi cuprinde trupul… dar sufletul ei cine ştie pe la câte răspinteni
stă, cine ştie pe câte căi a vrăjilor umblă. Până ce cântă cucoşul, ea suge inimele celor ce mor,
ori pustieşte sufletele celor nenorociţi.” (VI, 325).
O altă caracteristică a vrăjitoarelor este capacitatea de a se metamorfoza pentru a se putea
deplasa noaptea în locurile dorite sau la Sabatul vrăjitoarelor. Înfăţişările zoomorfe erau
preferatele vrăjitoarelor. De obicei, metamorfoza acestora avea drept principal scop faptul de
a nu fi recunoscute. În Făt-Frumos din lacrimă, bătrâna vrăjitoare îşi schimbă înfăţişările în
funcţie de situaţiile pe care le are de înfruntat: dacă prima data Făt-Frumos vede doar doi ochi
de jeratec, a doua oară vede o „bufniţă mare şi sură, din care nu străluceau decât ochii roşii, ca
două fulgere lănţuite de un nor”. Ultima metamorfoză a vrăjitoarei este într-o funie de fum,
„a cărei capăt dinainte ardea ca un cărbune”. La Eminescu nu găsim vrăjitorii în „bucătărie”
preparând tot felul de leacuri, de fierturi sau de unguente magice ca la ceilalţi scriitori romantici,
şi nici în ipostaze groteşti ca la poeţii paşoptişti (Bolintineanu, Alecsandri şi Matei Millo). De
altfel, imaginea vrăjitorului apare destul de rar în opera poetului român: în afară de ţigăncile
vrăjitoare din proiectele dramaturgice, doar în Sărmanul Dionis mai găsim acest motiv. Tânărul
Dionis nu era decât „un băiet de ţigan cu capul mic”.
Bogdana/Irina din cele două drame eminesciene (Bogdan-Dragoş şi Grue Sânger) este o
vrăjitoare care a moştenit această îndeletnicire de la mama ei, de pe vreme când era o simplă
copiliţă. Vrăjitorilor din naştere, spre deosebire de cei iniţiaţi, forţa tainică li se transmite natural,
aceştia fiind mai puternici, putând atât să facă rău, cât şi să desfacă răul făcut8. Aceştia moştenesc
această îndeletnicire încă din pruncie când sunt hrănite nu cu lapte, ci cu sângele din pieptul
mamei vrăjitoare: „Căci sînt o vrăjitoare şi mi-oi iubi copilul .... / Nu cu cuvinte blînde şi sîn
fără de lapte... / Cu sîngele din pieptu-mi îmi voi hrăni copilul / Şi drag mi-a fi ca ochii din
cap...” (VIII, 73). Locuinţa negrei vrăjitori este o peşteră adâncă din muntele Ceahlău, acolo
unde ea „încheagă apa-n sânge şi soarele-l albeşte”. Instrumentele magice de care aceasta se
foloseşte pentru a ghici viitorul lui Mihnea sunt oglinda magică, cât şi cazanul său: „Atuncea a
mea mamă uitatu-s-a-n cazanu-i... / Şi a spus: Mihnea Sînger, tu vei fi Domn al ţărei...” (VIII,
133).
În poezia eminesciană, Sherezada este o vrăjitoare a cuvântului, întrucât, prin basmul ei,
îl ajută pe tânăr să călătorească în lumea morţilor: „Şi de pe ochi-mi cade ceaţa sură / Şi noi
minuni uimiţii ochi văzură, / Căci înaintea mea stai vrăjitoare /Şi basmu - asculţi cu zâmbetul
pe gură.” (IV, 215).
În Rime alegorice, tânărul este purtat, în vis, în palatul unei alte vrăjitoare pe care „om cu
ochii vii de-o vede moare”. Puterile vrăjitoarei însă sunt mult mai mari, aceasta „celor morţi,
lumina lor adâncă, / Li dă viaţa nopţii trecătoare” (IV, 213).
Din rândul vrăjitoarelor fac parte şi zânele, care îşi afirmă prin nume descendenţa din zeiţa
Diana9. Printre acestea se află Dochia, Miradoniz, ursitoarele, sfintele Miercuri, Joi, Vineri şi
Duminică.
O altă categorie de agenţi magici sunt solomonarii, vrăjitori care, în tradiţia populară,
sunt capabili să manevreze după placul lor fenomenele atmosferice, aducând ploaia şi dirijând
furtunile şi grindina. Vehiculul lor aerian este balaurul. În Călin Nebunul, unul din tinerii
veniţi să ceară mâna fiicelor regelui, refuzat fiind de acesta, îşi dezlănţuie puterile şi aduce asupra

8. Ibidem, p. 118.
9. Mircea Eliade, Ocultism, vrăjitorie şi mode culturale, traducere de Bortă Elena, Editura Humanitas, Bucureşti,
1997, p. 103.
Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz 115

locului furtuni şi fulgere: „Unu - atunci din ei s-a dus/ Şi în noaptea cea senină ca să fluere s-a
pus, / Vine-un nour, ce-i de nour? Vine-un vânt — da ce-i de vânt? / Vine-o ploaie de şivoae
şi furtună pe pământ / Şi în nori hrăniţi de fulger şi pin râuri de scântei / Sboară fetele răpite
duse-n lume de cei trei.” (VI, 23-24).
În proiectele de teatru eminesciene identificăm o altă categorie de agenţi magici, şi anume
vracii, care nu ştiu nici să prepare ierburile magice, şi nici să citească, fapt ce-i împiedică să
pătrundă secretele magiei. În general, la curtea domnitorilor găsim tot felul de zodieri, ghicitori,
vrăjitori, vraci etc., mai mult sau mai puţin iniţiaţi. Această practică este destul de veche. O
prezenţă constantă la curţile domneşti din operele eminesciene este Roman Bodei (Apare în
Bogdan Dragoş, Nunta lui Dragoş, Grue-Sânger.), un vraci care deţine diferite funcţii, însă nu
face parte din categoria vrăjitorilor care fac rău. Termenul vraci are două sensuri: vrăjitor şi
doctor. Ca agent magic, scrie Valeriu Bălteanu, vraciul se bucură de o consideraţie deosebită în
cadrul comunităţii, el putând realiza operaţiuni magice diverse10.
Roman este un om simplu care, probabil, ştie câteva leacuri magice, însă nu posedă o
cunoaştere profundă a magiei. Atât în Bogdan Dragoş, cât şi în Grue Sânger, Roman Bodei
afirmă că nu face parte din acea categorie de vrăjitori care se slujeşte de cărţi magice, de alte
obiecte sau plante magice: „O, preanălţate Doamne, / eu sunt un vraci prea prost / Şi nu ştiu
ca să măsur a vieţii clipe repezi — / Ceasornicele vieţii am învăţat să stric /Când îmi arunc
săgeata în pieptul duşmănesc.” (VIII, 129). El este cel care practică chiromanţia, în drama Grue
Sânger, Iuga Vodă cerându-i acest lucru: „Vino încoaci la mine — ia mâna noastă-n mâna-ți /
Şi vezi cum îmi mai îmblă ceasornicul vieţii.” (VIII, 129).
De asemenea, Roman nu ştie nici la ce sunt bune „mademuri, buruiene”, deoarece nu ştie
carte. Vraciul este conştient de importanţa cărţii pentru un vrăjitor şi, mai ales, de faptul că
vorbele, descântecele, cunoaşterea nu vin din senin. Cu toate acestea, Iuga Vodă ştie că practică
chiromanţia şi îl pune să-i citească în palmă firul vieţii: „Vino încoaci la mine — ia mâna noastă-n
mâna-ți / Şi vezi cum îmi mai îmblă ceasornicul vieţii.” (VIII, 129).
Spre deosebire de Roman Bodei, Ali ben Maimun din poezia Din Halima, vraci şi cititor
de zodii, este un înţelept care a cutreierat toată lumea făcându-şi iniţierea în magie în cele mai
importante popoare: arabi, indieni, egipteni: „Cutreerat-au dânsul lumea toată, / Oraşe, ţări
din sfera depărtată, / Pustiile Saharei, râul Gange, / Şi la izvorul Nilului odată.” (IV, 407).
Tot o practică magică populară este şi datul în bobi, numai că cea care recurge la această
practică este soarta „blestemată” care aruncă „oarbă bobii”. Soarta nedreaptă care „La ori cine
în lume dai ceia ce nu-i trebue”, asemănată vrăjitorilor care aruncă bobii, este vinovată de
nefericirea poetului.
Printre practicile magice prezente în opera lui Eminescu se află magia erotică (premaritală
şi maritală), întâlnită mai mult în forma populară de aflare a ursitului, de legare a căsătoriilor,
de întreţinere a iubirii sau de despărţire a unui cuplu etc. Magia premaritală cuprinde acte
magice de aflare a ursitului, descântece de dragoste, acestea fiind folosite, în general, de fetele
care au ajuns la vârsta măritişului, ele fiind cele care erau atât beneficiarele cât şi oficiantele
actului magic. Scopul ultim al acelora care se foloseau de aceste practici era nevoia de echilibru
emoţional, de situare în ordinea socialului şi a universalului cosmic, dar mai ales dorinţa de a
fi în conformitate cu întreaga comunitate ontologică11. Timpul prielnic pentru acest act magic
era în preajma marilor sărbători: Crăciun, Anul Nou, Bobotează, Rusalii, Sânziene, Noaptea
Sfântului Andrei etc.

10. Valeriu Bălteanu, Dicţionar de magie populară românească, Editura Paideia, Bucureşti, 2003, p. 285.
11. Nicoleta Coatu, Nicoleta Coatu, Eros, magie, speranţă, Editura Rosetti international, Bucureşti, 2004, p. 17.
116
 Forme ale magiei populare în opera eminesciană

Acte magice premaritale apar şi la Eminescu, însă ritualurile magice nu sunt detaliate ca la
Hoffmann. Pentru ca dezlegarea de farmecele erotice în care era prins Anselmus să fie eficace,
bătrâna vrăjitoare din Ulciorul de aur îi cere fetei să vină în noaptea echinocţiului de toamnă,
pe 23 septembrie, („Hai să mergem şi să facem tot ce trebuie şi se poate face în noaptea asta care
e prielnică lucrului”12) pentru a săvârşi un ritual terifiant. Poetul german acordă ritualurilor
magice o importanţă deosebită, fiind atent la toate detaliile, însă Eminescu doar le numeşte,
foarte rar prezentând ritualul exhaustiv, deoarece el este interesat mai mult de efectul pe care
îl are magia şi mai puţin de formele ei.
În basmul Făt-Frumos din lacrimă, întâlnim un alt procedeu menit să dezlănţuie pasiuni,
să stârnească dragostea cuiva, şi anume filtrul magic. Fata mumei pădurilor, visându-şi noaptea
ursitul (practică folosită de fete care în noaptea de Sfântul Andrei îşi pun sub pernă busuioc
sfinţit pentru a-şi visa viitorul soţ), ţese, în aşteptarea lui, o haină pe care o descântă, astfel încât,
cel care o îmbrăcă să o iubească numai pe ea, conform principiului contagiunii sau contactului
enunţat de Frazer13: „Bine-ai venit, Făt-Frumos, zise ea cu ochii limpezi şi pe jumătate închişi
— cât e de mult de când te-am visat. Pe când degetele mele torceau un fir, — gândurile mele
torceau un vis, un vis frumos, în care eu mă iubeam cu tine; Făt-Frumos, din fuior de argint
torceam şi eram să-ţi ţes o haină urzită în descântece, bătută ‚n fericire; s-o porţi... să te iubeşti cu
mine. Din tortul meu ţi-aş face o haină, din zilele mele o viaţă plină de desmierdări.” (VI, 313).
Tânăra nu pune haina, asemeni Deianirei din mitologia greacă care dorea să-l facă pe
Hercule s-o iubească, într-un lichid fermecat, ci rosteşte asupra acesteia un descântec care să
aibă acelaşi efect. Tot în acest basm, fata Genarului mărturiseşte, văzându-l pe Făt-Frumos, că
„astă noapte mi se părea că vorbesc c-o stea, şi steaua mi-a spus, că vii din partea împăratului
ce mă iubeşte” (VIII, 96-97).
În Crăiasa din poveşti, avem un act de magie premaritală, de aflare a ursitului în apa lacului
vrăjit. Operaţiunea nu este simplă, ci trebuie urmaţi anumiţi paşi: fata săvârşeşte un mic ritual,
folosindu-se de sfaturile primite de la cele două sfinte: Miercuri (având atributele unei străvechi
divinităţi autohtone ale naturii, fiind stăpână peste păduri, ape şi animale) şi Vineri (protectoarea
femeilor), personificările celor două zile ale săptămânii. Fata aruncă în apă trandafiri tineri
roşii (simbol al dragostei arzătoare). Chiar dacă nu vedem rezultatul acestei operaţii magice,
important este ritualul magic împrumutat de poet din folclor: „Trandafiri aruncă roşii / Peste
unda fermecată. /Ca să vad’ un chip, se uită / Cum aleargă apa ‚n cercuri, / Căci vrăjit de mult
e lacul / De-un cuvânt al sfintei Miercuri; / Ca să iasă chipu’ n faţă, / Trandafiri aruncă tineri,
/ Căci vrăjiţi sunt trandafirii / De-un cuvânt al sfintei Vineri” (I, 72).
Obiectele folosite, de regulă, în timpul fermecării sunt plantele mirositoare care au scopul
de a atrage, de a fura minţile cuiva, astfel încât acesta să iubească. La o formă de magie erotică
populară recurge şi iubita din Floare albastră care, ascultând „poveştile” tânărului, testează iubirea
acestuia rupând petalele unei flori de romaniţă: „Şi mi-i spune - atunci poveşti / Şi minciuni
cu-a ta guriţă, / Eu pe-un fir de romăniţă / Voiu cerca de mă iubeşti.” (I, 55).
În Diamantul Nordului, apare un nou tip de farmec: legarea de prag: „- Zadarnică este
iubirea ta, june!/ De-un farmec legată-i întreaga-mi simţire, / Iubirea-mi asemeni de-a lui
împlinire. / Oricât mi-ai fi drag şi-o jur că-mi eşti drag, / Un farmec te-opreşte, te leagă de
prag...”. (IV, 326). Pragul are, în folclorul autohton, mai multe roluri. Pe de o parte, pragul este
strâns legat de casă, de vatră. În acest caz putem interpreta că femeia este legată de casa ei, de

12. E.T.A. Hoffmann, Ulciorul de aur, în Nuvela romantică germană, antologie de Ion Biberi, vol. I, traducere de I.
Cassian-Mătăsaru, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968, p. 166.
13. James George Frazer, Creanga de aur, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p. 30.
Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz 117

familia ei, astfel încât nimeni să n-o poată cuceri. Pe de altă parte, pragul este legat de cultul
strămoşilor, deoarece a existat obiceiul îngropării strămoşilor sub pragul casei. Astfel, femeia
căreia îşi încredinţează inima, nu este altceva decât un strigoi, iar înfăţişarea ei, apariţia ei ne
fac să credem acest lucru. Haina albă a femeii este asemănătoare rochiei miresei sau a Mariei
din Strigoii: „Arată-te ‚n haina de albă mătasă, / Ce pare ‚ncărcată c’o brum’ argintoasă, / Să
văd a ta umbră ‚n lumină ‚mmuietă, / În părul cel galbăn înnalt - mlădietă. (IV, 325).
Există însă şi ritualuri magice de desfacere a farmecelor, aşa cum apare şi la Sadoveanu, în
Divanul persian: „Cunosc aceşti filozofi, pe lângă asta, şi meşteşugul depărtării farmecelor; căci
şi pe dânşii a încercat ea să-i încurce, să-i muţească, să-i încremenească, şi n-a fost cu putinţă
prin niciun fel de vrajă”14. Grue Sînger merge la o vrăjitoare foarte frumoasă căreia îi propune
un amor nebun pentru o altă femeie, pentru a o uita pe Angelica. La Shakespeare, farmecele
iubirii se fac cu ajutorul plantelor, iar dezlegarea are loc la fel. Puterea florii dragostei poate fi
anihilată, la scriitorul englez, de calităţile magice ale altei flori: „Fii din nou precum erai, / Vezi
din nou precum vedeai, / A Dianei floare blândă / Floarea lui Amor să-nfringă / Trezeşte-te
din somn, iubita mea!”15
Farmecul, legarea celui iubit, nu se realizează numai prin practici magice complexe, ci şi
prin gesturi simple, care au însă puteri magice asupra celui vrăjit. Unul din aceste gesturi este
privirea, deochiul. Deochiul este puterea atribuită unei persoane de a purta răul prin privirea
lor, de aceea, îndrăgostiţii din opera eminesciană, fascinaţi de frumuseţea partenerilor, se tem
să nu deoache: „O tu umbră pieritoare, cu adâncii, triştii ochi, / Dulci-s ochii umbrei tale — nu
le fie de diochi!” (Călin (file din poveste), I, 80).
Deochiul este o forţă care pleacă de la spiritul celui ce fascinează, intră în ochii celui fascinat
şi-i pătrunde până la inimă. Instrumentul fascinaţiei este spiritul. El emite prin ochii trupului
nişte raze asemănătoare sieşi care îi antrenează cu ele virtutea spirituală. Astfel, razele plecate
din ochii urduroşi şi roşii, întâlnind ochii celui ce priveşte, antrenează cu ele aburul spiritului
şi sângele corupt şi prin această contagiune constrâng ochii celui care priveşte să contracteze
aceeaşi boală, adică iubirea: „Câteodat’ — deşi arare — se ‚ntâlnesc, şi ochii lor / Se privesc,
par a se soarbe în dorinţa lor aprinsă. / Ochii ei cei mari, albaştri, de blândeţe dulci şi moi, /
Ce adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoşi! / Şi pe faţa lui cea slabă trece-uşor un nour
roş — / Se iubesc... Şi ce departe sunt deolaltă amândoi!” (Înger şi demon, I, 52).
Ochii vrăjitoarei Bogdana din proiectul dramatic Bogdan-Dragos provoacă nebunia, turbarea
lui Sas, care preferă să nu-i mai vadă, deoarece se simte subjugat de puterea lor misterioasă de
sub a cărei influenţă nu se poate elibera:
„Da, simt că tu mi-eşti Domn.
Eu te urmez, dar totuşi eu te urmez ca-n somn,
Simt că l-a ta privire voinţele-mi sînt [sterpe],
M-atragi precum m-atrage un rece ochi de şerpe.
Fugi, fugi în lumea largă, nu vezi că nebunesc!
Eu te urmez, nebuno, şi totuşi te urăsc!” (VIII, 89)
Efectele magiei privirii sunt greu de evitat, deoarece odată ajunse în inima celui vrăjit,
săgeţile amorului iau în stăpânire pe inima şi mintea lui. Acest lucru l-a făcut pe Apuleius să
spună: ochii tăi pătrunzând prin ochii mei în lăuntrul meu, îmi stârnesc un mare pojar în

14. Mihail Sadoveanu, Divanul persian, Editura Hera, Bucureşti, 2003, p. 113.
15. William Shakespeare, Visul unei nopţi de vară, în Opere, vol. XI, traducere de Leon Leviţchi, Editura
Eminescu, Bucureşti, 1963, p. 283-284.
118
 Forme ale magiei populare în opera eminesciană

străfundurile trupului, până în măduva oaselor16. Prin intermediul privirii se face o legătură cu
schimburile de „spiritelli”17, ieşiţi atât din ochii iubitei, cât şi din inima bărbatului.
Contactul vizual permanent cu iubita are un rol esenţial, deoarece cel ce iubeşte se prăpădeşte
nemaivăzând-o. De multe ori poetul nu aşteaptă niciun răspuns de la ea, mulţumindu-se doar
de vederea acesteia. Dispariţia femeii, „neivirea ei” de după gratii provoacă durere în sufletul
îndrăgostitului care conştientizează ruperea vrăji, a dragostei, nu datorate lui, ci transformării
sufletului şi, mai ales, ochilor femeii: „Altul este al tău suflet, / Alţii ochii tăi acum”. (Pe aceeaşi
ulicioară, I, 112).
Aceiaşi ochi ai fetei, verzi, din poezia Venin şi farmec, au asupra poetului şi un efect nociv:
„Şi-nveninat de ochii verzi” (IV, 279). Şi pustnicul se teme de efectele pe care le poate avea
asupra sa privirea femeii, de aceea preferă să se ferească de aceasta: „Închideţi ochii, căci păzească
zeii / L’a lor lucire să te uiţi cu dor: / Abisuri sunt în suflet. Pe o clipă / Pasiunea li lumin’ a lor
risipă” (Pustnicul, IV, 203).
După cum am văzut, poetul român întră în contact cu fenomenul magic atât prin intermediul
credinţelor şi eresurilor prezente în mentalitatea poporului şi a literaturii populare, cât şi prin
intermediul scrierilor literare şi populare. De aceea, găsim în opera poetului practici magice
populare diverse (farmece, descântece, deochi, ritualuri vrăjitoreşti, magia erotică), diferiți
agenţi magici, elemente şi instrumente magice. Chiar dacă nu este un din principalele teme
eminesciene, magia este o temă culturală care ne ajută să înţelegem mai bine opera poetului
român. Dacă cercetăm opera lui Mihai Eminescu, observăm că aceasta este impregnată de
termeni magici, vocabularul magic prezent în opera poetului cuprinzând atât cuvinte folosite în
magia populară, cât şi în cea cultă. Termenii magici pot fi clasificaţi astfel: agenţi magici (mag,
vrăjitoare, vraci, zodier, discipol); acte divinatorii (rabdomanţia, chiromanţia, astrologia, datul în
bobi, hidromanţia, catoptomanţia); plante, pietre şi animale magice (tei, mac, somnoroasă, tămâie,
ametist, corb, cucuvea, bufniţă, căţelul pământului, pisica etc.); acţiuni magice (a blestema, a
afurisi, a descânta, a cânta, a binecuvânta, a vrăji, a ghici); termeni care denumesc practica magică
(magie, vrajă, farmec, deochi); instrumente magice (varga, oglinda, cupa, căţuia, cartea, cercul,
apă vie, apă moartă, tripodul); fiinţe supranaturale invocate (zei, strigoi, demoni, genii, suflete
ale morţilor). Poetul foloseşte în opera sa bogate serii sinonimice, unele cuvinte apărând atât în
forma populară, cât şi în cea cultă: blestem, blestemă, blesteme, blastămă, blestemuri, blăstămată,
blăstemată, blestemat, a blestema, sau vrajă, vrăjit, a vrăji, vrăjitoare, vraja etc., sau magie, mag,
magică. Aşadar, magia ocupă un loc important în opera poetului român, iar studierea acestei
teme decelează cultura poetului şi îmbogăţeşte imaginarul poetic eminescian.

Bibliografie:
Acsan, Ion, Prefaţă la Magicienii egipteni şi vrăjitoarele tesaliene, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 2005.
Bălăceanu-Stolnici, Constantin, Dialoguri despre cele văzute şi nevăzute, Editura Harisma,
Bucureşti, 1995.
Bălteanu, Valeriu, Dicţionar de magie populară românească, Editura Paideia, Bucureşti, 2003.
Bernard-Griffiths, Simone, Bricault, Céline, (coord.), Magie et magies dans la littérature et
les arts du XIX-e siècle français, Presses Universitaires Blaise-Pascal, Clermont-Ferrand, 2012.
Coatu, Nicoleta, Eros, magie, speranţă, Editura Rosetti International, Bucureşti, 2004.

16. Heinrich Corneliu Agrippa von Nettesheim, Filosofia ocultă sau magia. Magia naturală, traducere de Maria
Genescu, Editura Herald, Bucureşti, 2010, p. 139.
17. Robert Klein, Forma şi inteligibilul, vol. I, traducere de Viorel Harosa, Editura Meridiane, Bucureşti, 1977, p. 71.
Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz 119

Eliade, Mircea, Ocultism, vrăjitorie şi mode culturale, traducere de Bortă Elena, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1997.
Eminescu, Mihai, Opere complete, vol. I, ediţia îngrijită de Perpessicius, Fundaţia pentru
literatură şi artă „Regele Carol al II-lea”, Bucureşti,1939-1989.
Frazer, George James, Creanga de aur, vol. I, traducere de Gabriela Duda, Editura Minerva,
Bucureşti, 1980.
Hoffmann, E.T.A., Ulciorul de aur, în Nuvela romantică germană, antologie de Ion Biberi,
vol. I, traducere de I. Cassian-Mătăsaru, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968.
Klein, Robert, Forma şi inteligibilul, vol. I, traducere de Viorel Harosa, Editura Meridiane,
Bucureşti, 1977.
Olteanu, Antoaneta, Şcoala de solomonie. Divinaţie şi vrăjitorie în context comparat,
Editura Paideia, Bucureşti, 1999.
Sadoveanu, Mihail, Divanul persian, Editura Hera, Bucureşti, 2003.
Shakespeare, William, Visul unei nopţi de vară, în Opere, vol. XI, traducere de Leon Leviţchi,
Editura Eminescu, Bucureşti, 1963.
Ştefănescu, Paul, Magia înaltă, Editura Miracol, Bucureşti, 1997.
Thorndike, Lynn, Magia în istoria culturală a Europei, traducere de Alexandru Anghel,
Editura Herald, Bucureşti, 2011.
Von Nettesheim, Heinrich Cornelius Agrippa, Filosofia ocultă sau magia. Magia naturală,
traducere de Maria Genescu, Editura Herald, Bucureşti, 2010.