Frații Jderi de Mihail Sadoveanu

-Cele trei secole ilustrate de proza istorică sadoveniană marchează zbuciumata

istorie a Moldovei, capodopera acestui gen creator constituindu-l romanul Fraţii
Jderi, care evocă epoca de glorie a Moldovei în secolul al XV-lea. Romanul se
compune din trei volume, fiecare purtând un titlul semnificativ pentru esenţa
subiectului: Ucenicia lui Ionuţ (1935), Izvorul Alb (1936) şi Oamenii Măriei Sale
(1942).

-Opera are în centru epoca de strălucire a domniei lui Ştefan cel Mare, cuprinsă în
perioada 1469-1475, fiind prezentată de însuşi autorul ei cu subtitlul „roman
istoric” şi este o epopee care reconstituie timpul şi atmosfera acestei perioade cu o
deosebită autenticitate a evocării, o cronică, o legendă, un poem folcloric, un roman
realist, un roman de aventură, un roman de dragoste, un roman de familie, un
roman social. De aceea, această operă este cunoscută ca fiind „un roman de
romane”, o adevărată rapsodie naţională în care se împleteşte frumosul cu sublimul
şi cu tragicul.

-Ca orice roman, Fraţii Jderi este o specie a genului epic, în proză, de mare
întindere, cu acţiune complexă desfăşurată pe mai multe planuri narative,
organizată prin alternanţă sau înlănţuite, cu o intrigă amplă şi complicată.
Personajele numeroase, de diverse tipologii dar bine individualizate, sunt angrenate
în conflicte puternice, interioare şi exterioare, iar structura narativă istorică se
îmbină perfect cu ficţiunea auctorială şi profilează o imagine convingătoare a
Moldovei lui Ştefan cel Mare. Principalul mod de expunere este naraţiunea, iar
personajele se conturează direct prin descriere şi indirect, din propriile fapte,
gânduri şi vorbe, cu ajutorul dialogului, monologului interior şi al introspecţiei
auctoriale.

Perspectiva narativă
Perspectiva narativă defineşte punctul de vedere al naratorului obiectiv şi
omniscient (heterodiegetic) asupra evenimentelor relatate la persoana a III-a, iar
atitudinea auctorială reieşită din relaţia sa cu personajele profilează focalizarea zero
şi viziunea „dindărăt”, argumentând caracterul obiectiv al romanului.
 Timpul narativ
Timpul narativ este cronologic, bazat pe relatarea în ordine a derulării
evenimentelor situate într-un trecut istoric, iar spaţiul narativ este real, Moldova
secolului al XV-lea.

Instanţele comunicării
Instanţele comunicării sunt reprezentate de concepţiile autorului despre istoria
glorioasă a Moldovei, naratorul obiectiv comunicând naratarului, prin intermediul
personajelor, propriile concepţii morale, sentimentele şi atitudinea faţă de
străvechile tradiţii româneşti.

Semnificaţia titlului
În roman predomină elementele de epopee, care sunt ilustrate chiar de titlul Fraţii
Jderi, indicând o „pluralitate familială cu reminiscenţe gentilice”. Numărul de cinci
al Jderilor trimite la epopeea indiană Mahabharata, care are ca eroi pe cei cinci fraţi
Pandava. Solidaritatea familială a Jderilor implică totodată existenţa unei
colectivităţi legate indisolubil. Un exemplu în acest sens îl constituie pasiunea celor
doi fraţi, Simion şi Nicoară Jder, pentru aceeaşi femeie, fapt ce nu duce la
dezbinarea lor, nu-i face să se urască.

Tema
Tema prezintă istoria Moldovei în timpul lui Ştefan cel Mare, construită ca o amplă
cronică a vieţii sociale din perioada de maturitate a domniei, epocă de înflorire a
ţării, de progres şi de libertate naţională şi socială. Acţiunea are două planuri: unul
istoric care ilustrează evenimentele politice şi militare ale epocii şi unul social,
având în centru familia Jderilor şi devotamentul „oamenilor Măriei Sale”.
 Structura şi construcţia romanului
Ucenicia lui Ionuţ
Ucenicia lui Ionuţ (1935) prezintă formarea lui Ionuţ Jder, fiul cel mai mic al lui
Manole Păr-Negru, pregătirea sa în meşteşugul armelor, pe care-l deprinde în slujba
lui Alexăndrel-Vodă, dorind să-şi împlinească visul de a ajunge la Curtea
domnească, la Suceava. Cu prilejul sfinţirii hramului mănăstirii Neamţ, Ştefan
Voievod îl rânduieşte tovarăş lui Alexăndrel Voievod. Cei doi tineri sunt crescuţi
aspru, în spiritul bărbăţiei şi al demnităţii, devin fraţi de cruce, îşi împărtăşesc
grijile şi necazurile. Lipsa de experienţă, naivitatea vârstei, firea lor pasională şi
cutezătoare îi pun în situaţii grele din care ies datorită inteligenţei, curajului şi
priceperii în mânuirea armelor.
• Mihail Sadoveanu
După Sărbătoarea Hramului, Ştefan cel Mare se opreşte la grajdurile domneşti din
Timiş, îngrijite de comisul Manole Păr-Negru, unde se găseşte armăsarul alb de
rasă, Catalan, pentru a fi păzit împotriva hoţilor. Ionuţ află de un complot urzit
împotriva domnitorului şi îl salvează vitejeşte pe Alexandrei. În aceeaşi noapte,
Manole împiedică furtul armăsarului Catalan, care fusese pus la cale de boierul
Mihu, un român pribeag în Polonia şi care tocmise pentru aceasta pe vestitul hoţ,
cazacul Gogolea, deoarece se spunea că în acest armăsar stătea puterea legendară a
domnitorului şi de aceea învingea în războaie pe toţi duşmanii Moldovei.

În episodul luptei de la Lipnic cu tătarii este evidenţiat eroismul fraţilor Jderi,

Simion şi Ionuţ, strategia genială a voievodului Ştefan, ducând la prinderea
feciorului hanului tătar. Nasta, iubita lui Ionuţ, este răpită dc tătari, vândută lui
Suleiman-Bey şi dusă într-o tabără turcească pe malul Dunării. Ionuţ pleacă în
căutarea Nastei, trece prin mai multe peripeţii riscându-şi viaţa, dar e salvat de fraţii
şi de tatăl său. Ionuţ află că Nasta s-a sinucis aruncându-se în Dunăre de pe corabia
care o ducea în robie. Episodul se încheie cu uciderea hanului tătar de către
Gheorghe Botezatu, slujitorul credincios al lui Ionuţ, iar el revine la Curtea
domnească şi va deveni un adevărat oştean al Măriei-Sale.

Izvorul Alb
Izvorul Alb este, mai ales, un poem al iubirii. Simion Jder se îndrăgosteşte de
Maruşca, fiica lui Iaţco Hudici, care este răpită şi dusă în Ţara Leşească. Cu
învoirea lui Ştefan, Jder merge în Polonia şi îşi aduce înapoi iubita. Primirea
viitoarei doamne a voievodului şi nunta lui Ştefan cel Mare cu Maria de Mangop
sunt un prilej pentru ilustrarea protocolului şi a festivităţilor oficiale intrate în
tradiţia Curţii domneşti.
Alt episod al romanului prezintă vânătoarea domnească a bourului alb, care ar fi
fost îmblânzit de un sihastru din munţii Ceahlăului, de pe valea Izvorului Alb.
Ştefan dorea să stea „la sfat de taină” cu schivnicul, pentru a afla învăţături de care
avea nevoie pentru viitorul Moldovei, deoarece pustnicul „punea urechea la pământ
ca s-audă glasul pământului” şi „avea cunoştinţă ascunsă despre mersul stelelor şi
al soarelui”. Figura lui se desprinde parcă din miturile Daciei arhaice, este o
apariţie de mit. Domnitorul redobândeşte Pocuţia prin vitejia Jderilor şi prin
diplomaţia arhimandritului Şendrea.

Oamenii Măriei Sale

Oamenii Măriei Sale prezintă evenimentele istorice petrecute între 1471-1475. Este
descrisă căsătoria lui Simion Jder cu Maruşca. O pagină impresionantă o constituie
lupta de la Vaslui. Turcii pregătesc un nou atac împotriva Moldovei, Ionuţ este
trimis – ca iscoadă – de Vodă să aducă veşti din Grecia şi de la muntele Athos. În
drumul său aventuros, Ionuţ se întâlneşte cu înţeleptul şi viteazul său frate,
călugărul Nicodim, care-l sfătuieşte cum să treacă munţii în Transilvania şi în Ţara
Românească. Ionuţ este însoţit de Gheorghe Botezatu, iar drumul este un prilej de a
prezenta, în contrast, imaginea Moldovei şi împărăţia Otomană, întâmplările din
acest episod sunt dintre cele mai aventuroase: prinderea şi decapitarea unor boieri
trădători, primirea solilor veneţieni de către Ionuţ în târg la Roman, apoi la Curtea
domnească.
Romanul se încheie cu lupta de la Vaslui, unde Ştefan a obţinut o victorie strălucită
împotriva puhoiului turcesc condus de sultanul Mehmed El Fatih, cel ce se socoate
„trimis al lui Alah pe pământ”. În luptă au fost şi pierderi grele de vieţi omeneşti,
dureroase pentru domnitor. Având cultul morţilor pe câmpurile de bătălie, Ştefan îi
plânge pe eroii care au pierit la Vaslui, între care se numără şi bătrânul comis
Manole Păr-Negru, Simion Jder, Căliman şi fiul său, Samoilă. Măria-Sa porunceşte
o slujbă pentru sufletele celor căzuţi pe câmpul de luptă şi în toate bătăliile
anterioare, iar voievodul îi pomeneşte pe flecare în parte, fiind uimitor faptul că le
ştie tuturor numele.
Ştefan dictează scrisori diplomatice în care vesteşte izbânda şi previne asupra
noului pericol otoman care ameninţă toate ţările şi de aceea cere ridicarea întregii
creştinătăţi împotriva păgânilor. În final, părintele Nicodim, întors în chilia lui de la
Neamţ, consemnează în ceaslov: „Anul de la Hristos 1475, […] fost-a mare război
cu turcii la Vaslui şi l-a biruit Luminăţia sa Ştefan-Vodă pe păgâni. Pierit-au în
acest război părintele nostru după trup, comisul Păr-Negru şi fratele nostru după
trup comisul Simion şi alţi mulţi, Dumnezeu să-i miluiască întru iertarea sa”.
Romanul vieţii sociale
Romanul Fraţii Jderi ilustrează traiul, obiceiurile, datinile ţăranilor moldoveni, în a
căror existenţă Voievodul pusese capăt neorânduielilor: „În ţara asta a Moldovei,
staroste Căliman, umblă neorânduielile ca vânturile. Am găsit în ţara asta […] şi
mulţi stăpâni. Nu trebuie să fie decât unul.” Nicolae Manolescu afirma că „modelul
după care se structurează societatea în vremea lui Ştefan este familia” ţăranilor
liberi, a răzeşilor, cărora domnitorul le dădea – drept răsplată pentru patriotismul
lor – pământ, iazuri, mori. Familia Jderilor devine emblematică, deoarece
„voievodul este părintele tuturor”. Ştefan iubeşte şi respectă pe moldovenii care
luptă pentru ţară, le botează copiii, îi cunoaşte pe fiecare după nume, îi aduce la
curte pentru a-i pregăti să devină oşteni, le face dreptate, îi înţelege.

Prin motivul literar al străinului, cei trei soli veneţieni veniţi ca oaspeţi la curtea
domnească observă şi comentează realităţile social-politice din Moldova, interesul
lor îndreptându-se spre aspectul social-economic, spre organizarea armatei, precum
şi spre relaţiile domnitorului cu supuşii săi. Ei observă starea înapoiată a Moldovei
din punct de vedere al civilizaţiei, pentru că aici „muzici şi baluri n-avem; cărţi şi
şah nu joacă nimeni”, iar drumurile „pur şi simplu nu există”.
Geronimo della Rovere este surprins de datinile aparte ale moldovenilor, de faptul
că aici, „la hotarul lumii barbarilor”, ei privesc viaţa şi moartea cu o înţelepciune
tulburătoare şi sunt de religie ortodoxă. Îi place fastul de la Curte, limba – atât de
apropiată de italiană – şi apreciază organizarea armatei, pe care o aseamănă cu
„rânduiala veche a sciţilor, despre care vorbeşte şi Herodot”. Despre Măria-Sa, solii
veneţieni descoperă cu uimire că este un prinţ adevărat, care a învăţat între monahi
şi dascăli ai Bizanţului, că vorbeşte „elineşte” şi se adresează solilor în propria
limbă. Reiese astfel că Ştefan este o personalitate a Renaşterii, „înzestrat cu o
chibzuinţă strategică puţin obişnuită frunţilor încoronate”.

Deplina legătură spirituală a lui Ştefan cu supuşii săi o explică însuşi voievodul,
referindu-se la izbânzile luptelor purtate împotriva duşmanilor ţării: „războiul ce
pregătesc e un război pentru suflet, după cuvântul sfânt că omul nu se hrăneşte
numai cu pâne”. În familia Jderilor, jupâneasa Ilisafta este o autoritate respectată de
toţi, deşi ea nu se amestecă în treburile bărbaţilor şi nici în politică este vrednică şi
impune prin judecata ei simplă şi profundă. Masele de ţărani sunt prezente ilustrând
întreaga tradiţie şi civilizaţie a păstorilor, vânătorilor, plugarilor şi ostaşilor despre
care Ştefan Meşter spune că sunt mai vechi decât războinicii lui Herodot şi sunt
legaţi de acest pământ în care zac părinţii lor de milenii.
Bătălia de la Vaslui este descrisă cu artă regizorală, vizualizată, personajele au
dimensiuni mitice, fabuloase, poartă veşminte de epocă, luptătorii sunt aspri şi gata
de jertfă pentru libertatea Moldovei şi pentru Măria Sa. Ştefan este prezent în toate
momentele importante ale „larmei de război”, conduce cu fermitate mişcarea
oştilor, mesajul patriotic fiind construit cu lirism, într-o viziune romantică şi
legendară, care impresionează, prin imaginea sacrificiului suprem al ostaşilor care
„au căzut unul lângă altul, cu arma în mână, străpunşi de multe suliţi…”.

Romanul mitic şi baladic

Romanul mitic şi baladic este construit din ilustrarea credinţelor şi datinilor
moldovenilor la naştere, nuntă şi moarte, a tradiţiilor transmise din vremuri
îndepărtate, oamenii conducându-se după semnele vremii, manifestările naturii şi
după superstiţii. Bocănitul cerbilor, plecarea cocorilor, cântatul cocoşilor cu
pliscurile spre răsărit sunt cunoscute de toţi, printr-o ştiinţă „veche de când lumea”.
Poveştile
Poveştile, legendele din roman ilustrează spiritul epocii medievale, ele fiind legate
de practici magice, de caii năzdrăvani ai lui Ştefan, în special despre Catalan care
atunci când „a nechezat de trei ori, bătălia de la Baia a fost câştigată”. Lupta cu
Soliman-Beg este redată în gesturi baladeşti, Jderii sunt viteji, iuţi, ei se luptă cu
ienicerii „pălind” în stânga şi-n dreapta, fiind înzestraţi cu trăsături fabuloase.

Bourul alb
Bourul alb, un mit care are puteri miraculoase asupra oilor, este răsplătit de
moldoveni cu daruri pe care i Ie lăsau în locurile prin care acesta umbla, pentru ca
să ferească oile de „vârtejuri ori bolişte”. Bourul fusese îmblânzit de un pustnic ce
trăia pe lângă Izvorul Alb, în locuri greu accesibile, pe care „dintru începutul
zidirii, oamenii nu le călcase”. Ştefan crede în prevestirile schivnicului care i-se
arată în vis şi-l înştiinţează despre un război apropiat, pe care acesta îl
binecuvântează şi-l vede ca pe „un pojar uriaş care cuprinsese satele şitârgurile
ţării”.

Romanul Fraţii Jderi este o specie a genului epic, în proză, de mare

întindere, cu acţiune complexă şi complicată, desfăşurată pe mai multe
planuri narative, care se intersectează şi cu o intrigă complicată.
Personajele numeroase şi puternic individualizate sunt angrenate în
conflicte puternice, structura narativă este amplă şi conturează o imagine
bogată şi profundă a vieţii moldovenilor. Principalul mod de expunere
este naraţiunea, iar personajele se conturează direct prin descriere şi
indirect, din propriile fapte, gânduri şi vorbe, cu ajutorul dialogului şi al
monologului interior. Elementele realiste ilustrate, de adevărul istoric,
preluat de Mihail Sadoveanu din Letopiseţele cronicarilor definesc opera
Fraţii Jderi drept un roman istoric.
Mihail Sadoveanu
Creator al romanului istoric românesc - experienţele lui B. P. Haşdeu sau
I. Slavici rămânând în sfera bunelor intenţii - Mihail Sadoveanu evocă
momente din trecut, transformând, după opinia lui T. Vianu, în mit şi
colorând liric realitatea. Inspirându-se din cronici (Grigore Ureche,
Miron Costin, Ion Neculce), din literatura populară, din documente,
scriitorul realizează o operă în care există o permanentă alternare de real
şi fabulos, observaţia realistă îmbinându-se cu avântul romantic,
documentul cu legenda.
De la timpurile îndepărtate ale existenţei noastre pe aceste
meleaguri(Creanga de aur, Vremuri de bejenie), până în perioada
secolului al XVII-lea, evocată mai ales prin povestiri, trecutul trăieşte
sub o aură legendară, aflându-se la graniţa dintre real şi fabulos, încărcat
de lirism. Prozatorul se dovedeşte preocupat, în mod deosebit, de trei
momente ale istoriei Moldovei: perioada de glorie, de independenţă şi de
înflorire sub Ştefan-Voievod (Fraţii Jderi), perioada luptei pentru
recâştigarea prestigiului ţării după moartea lui Ion-Vodă cel Cumplit şi
perioada decăderii din timpul domniei lui Duca-Vodă (Nunta domniţei
Ruxanda şi Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă).
Trilogia Fraţii Jderi are proporţii ea singură de epopee, întrucât
reprezintă o gigantică, impunătoare construcţie epică, în care lirismul
sadovenian se topeşte într-o naraţiune enormă, homerică. Al. Piru arată
cum tehnica din epopeea clasică se uneşte în Fraţii Jderi cu tehnica
romanului de aventuri de tipul Cei trei muşchetari de Alexandre Dumas -
tatăl. Lupte, expediţii, victoria de la Podul Înalt, evocarea unei epoci
strălucite din istoria statului moldovenesc când, între 1469 şi 1475,
domnia lui Ştefan cel Mare asigurase libertatea ţării sale, toate dau
densitate epică unei epopei cu amplă desfăşurare.
Romanul este ficţiune poetică în care se topeşte documentul istoric:
accentul se pune într-o măsură mai mare pe eroismul fraţilor Jderi, al
oamenilor Măriei-Sale, decât pe figura autentică a lui Ştefan Vodă. Fraţii
Jderi sunt rodul fanteziei autorului. Lucrarea surprinde esenţa spiritului
epocii, atmosfera ei particulară, problematica ei socială şi etică al cărei
element fundamental e lupta istorică a poporului pentru independenţa
patriei.
Astfel structura acestei opere devine, în mod necesar, epică.
Marele poet al naturii şi amintirii, impregnându-şi proza cu un lirism
caracteristic, a creat în Fraţii Jderi o bogăţie de peripeţii epice, după
modele homerice, un adevărat epos copleşitor. Trilogia are o complexă
desfăşurare. Ucenicia lui Ionuţ începe cu evocarea unui hram al ctitoriei
Neamţu în primăvara anului 1469, la care participă şi Ştefan Vodă.
Nechifor Căliman istoriseşte multe întâmplări printre care, mai
însemnate sunt asasinarea lui Bogdan, tatăl voievodului, de către Petre
Aron, fratele său. În ceea ce priveşte “ucenicia lui Ionuţ” ea se realizează
prin probe de foc, prin bătălii vitejeşti, care alimentează substanţa epică a
romanului. El se luptă cu mercenarii din slujba duşmanilor lui Ştefan
Vodă, îl scapă de la primejdie pe Alexăndrel, fiul domnului, iar după ce
tătarii pradă ţara şi o răpesc pe jupâniţa Nasta, iubita lui Ionuţ, el se duce
s-o scape, întreprinde o acţiune eroică, plină de peripeţii, dar zadarnică,
întrucât fata preferase să se arunce în Dunăre, ca şi Chira Chiralina din
baladă, decât să ajungă roabă într-un serai.
Titlurile capitolelor sunt, ca-n atâtea opere sadoveniene, foarte sugestive
şi cu semnificaţii complexe. Capitolul XV poartă titlul: Pe neaşteptate,
Ionuţ pune la cale cea mai mare nebunie. Sadoveanu înţelege
zburdălniciile tinereţii, de aceea zugrăveşte cu simpatie pe Ionuţ Jder,
eroul principal al trilogiei, dar consideră o mare nebunie acţiunea lui aşa
de imprudentă sub stăpânirea impulsurilor, când porneşte pe urmele
Nastei, fără să mediteze prea mult asupra riscurilor. Jderii cei mari îl
urmează pe mezin cu gândul de a-l salva. Ionuţ, în toiul acţiunii lui,
începe a căpăta mai mută judecată şi măsură. Presimţind că fraţii mai
mari îl vor ajuta, deşi plecase fără voia şi ştirea lor, el îi aşteaptă în
stufurile de pe lângă cetatea ienicerească, unde era seraiul. E o adevărată
expediţie a fraţilor Jderi, încununată de succes pentru că se termină cu
pedepsirea exemplară a lui Suliman beg, pleşuvul, unsurosul şi coptul de
grăsime, stăpân al seraiului, căruia îi era destinată şi jupâniţa Nasta.
Materia epică este densă şi în volumul al II-lea, Izvorul Alb. Sporesc
isprăvile vitejeşti ale fraţilor Jderi. Jitnicerul Neculăeş Albu o răpeşte pe
jupâniţa Maruşca, dragostea lui Simion Jder, fiică nelegitimă a lui Ştefan
Vodă, aprigă ca şi ilustrul ei părinte. Lupta lui Simion Jder pentru
eliberarea fetei, în Polonia, are semnificaţie politică, întrucât Neculăeş
Albu era nepot al logofătului Mihu, unul din marii boieri trădători,
duşmani ai lui Ştefan Vodă. Acţiunea de pedepsire a lui Neculăeş Albu,
care-şi pierde capul “dintr-o prostie a tinereţii”, după vorba aşa de
înţeleaptă a lui Amfilohie Şendrea, sfetnicul de taină al voievodului, are
implicaţii etice profunde în contextul întregii opere a lui Mihail
Sadoveanu. Neculăeş Albu nu e departe de Alecu Ruset, eroul din Zodia
Cancerului, care cade înfrânt în acţiunea lui nechibzuită de răpire a
domniţei Catrina, zdrobit de buzduganul lui Duca Vodă. Scriitorul
sancţionează încă o dată dezechilibrul pasional, lipsa de raţiune, spiritul
anarhic. Neculăeş Albu se face vinovat nu numai prin răpirea unei
fecioare, răpire silnică, ci şi prin faptul că făcea jocul duşmanilor lui
Ştefan Vodă, prin urmare ai ţării, în contrast cu lupta dreaptă a fraţilor
Jderi.
Ultimul volum al trilogiei, Oamenii Măriei-Sale, e însufleţit de un elan
epic şi mai puternic, încununând toată opera cu evocarea unei eveniment
epocal, pentru domnia lui Ştefan cel Mare şi a ţării, bătălia moldovenilor
cu turcii la Vaslui, bătălie în care îşi află sfârşitul Manole Păr-Negru şi
Simion Jder. Acesta e un deznodământ-apoteoză al epopeii, pregătind,
însă, prin alte isprăvi eroice.
Titlurile dau o indicaţie asupra construcţiei epice. E vorba de capitolul X
Întâmplările de mirare ale comisului Jder, pe drumurile Împărăţiei şi de
capitolul XI Alte întâmplări şi mai de mirare. Într-adevăr sunt de mirare,
aparţin baladei şi legendei, acţiunile temerare ale lui Ionuţ ca iscoadă
până la muntele Athos, urmărind mişcările armatei turceşti a lui Solomon
Hadâmbul, conform indicaţiilor date de marele voievod al Moldovei,
demonstrându-şi vitejia, dibăcia în mânuirea armelor chiar în capitala
monstruoasei împărăţii înrobitoare. Suflu epic au şi evocările unor lupte
preliminare cu urdiile turceşti date de fraţii Jderi, comandanţi ai
răzeşimii armate, precum şi capturarea lui Mitru, mare boier, duşman al
stăpânirii celei drepte.
Alături de partea epică pe alocuri apare în epopee şi imaginaţia lirică a
scriitorului, forţa de a plăsmui simboluri poetice. Cel mai sugestiv
simbol poetic din Fraţii Jderi îl găsim în capitolul Vânătoare domnească
şi bourul cel tare de la Izvorul alb. De altfel, titlul celui de al doilea boul
e o indicaţie către esenţe: Izvorul Alb. Ştefan cel Mare apare în primul
plan. El pleacă în fruntea oamenilor lui de încredere în căutarea unui
pustnic legendar, de la care aşteaptă îndrumare pentru acţiunea lui
istorică de apărare a ţării, pentru biruinţa dreptăţii poporului său. Izvorul
alb este simbolul legăturii dintre Ştefan cel Mare şi tradiţiile străvechi,
neprihănite ale pământului. Pustnicul n-a mai fost găsit, dar voievodul a
înţeles că adâncurile s-au mişcat şi că lupta cu balaurul se apropie.
Pustnicul era ucenic al unui sihastru care a fost proroc lui Alexandru cel
Bun, profeţind că după acesta va urma o perioadă grea pentru Moldova,
“cu mişelia răzvrătirii şi a uitării de Dumnezeu”, până ce “va ieşi din
nouri un bour tânăr care va sufla pe nări foc îngemănat”. Aceşti monahi
erau din seminţie domnească, aveau o înţelepciune şi o ştiinţă mai veche
decât creştinismul şi au povăţuit pe primii voievozi, Dragoş şi Bogdan.
Cercetând urmele schivnicului, Ştefan cel Mare făcea legătura cu
înţelepciunea magilor din străvechea Dacie.
Pentru conturarea personajelor Sadoveanu nu foloseşte analiza
minuţioasă a stărilor sufleteşti pentru conturarea personajelor care se
dezvăluie treptat din evocarea faptelor, printr-o selecţie subtilă a
momentelor semnificative. Această mişcare epică fuzionează permanent
cu lirismul într-o sinteză artistică unică.
Ionuţ Jder se conturează ca personaj literar în mod treptat în funcţie de
viziunea artistică a lui Sadoveanu care e creator de ample povestiri
baladeşti, opere epico-lirice, nu de tipuri balzaciene.
Ucenicia lui Ionuţ, adică formarea lui, este fecundă întrucât prin
cucerirea treptată a înţelepciunii el se maturizează în focul experienţei şi
devine Comisul Onu, unul din oamenii de încredere şi de nădejde ai
Măriei Sale.
La început, zburdălnicia firească a vârstei lui e prinsă în formulări
sugestive, lirice, metaforice: “Era fluture, flacără, schimbător ca un pui
de demon.”
Proiecţia folclorică dă un contur tot mai sugestiv şi pregnant virtuţilor lui
Ionuţ. El este mezinul din basme, superior până la urmă fraţilor, deşi la
început se dovedeşte atât de nechibzuit în dragoste.
Ca Nică a lui Ştefan a Petrei din Amintirile lui Creangă, Ionuţ Jder
confundă realitatea cu basmul, e copilul universal care crede în propriile
lui fantasme. La 12 ani, i-a dat harmăsarului alb, năzdrăvan ca în poveşti,
lui Vizir al lui Ştefan Vodă, să mănânce jăratec, dar calul domnesc l-a
lovit cu copita; era să dea foc grajdului. Tot din cadrul fanteziei
zburdalnice fac parte fraţii Onoferi şi Samoilă care devin Sfarmă Piatra
şi respectiv Strâmbă Lemne.
Scrisorile solilor veneţieni în Moldova pe lângă curtea lui Ştefan Vodă
ajută la conturarea personalităţii lui Ionuţ. Părintele Geronimo della
Rovere primise de la postelnicul Ştefan Meşter confirmarea vitejiei şi
iscusinţei în luptă a lui Ionuţ: “te încredinţez, cuvioase părinte, că acest
tânăr are minte cât şi vitejie”. Nepot al Papei Sixt, Geronimo îi scrie
stăpânului său despre Signor Onu, comandantul cavaleriei răzeşeşti care
a prezentat voievodului pe solii italieni. Scrisoarea veneţianului Guido
Solari ne arată pe un străin foarte curio să cunoască pe răzeşi ca ostaşi
care participă la lupta de la Voineasa, condusă cu deplin succes de
Comisul Onu.
Opera este plină de virtuţile fraţilor Jderi care sunt pe primul plan. Titlul
ales trilogiei subliniază ideea de bază, ca şi titlul celui de-al treilea volum
care accentuează comuniunea dintre “Oamenii Măriei-Sale” şi
personalitatea marelui domn. Fraţii Jderi sunt boieri mici, ridicaţi din
răzeşime.
Toţi sunt devotaţi lui Ştefan Vodă, dar fiecare are calităţi particulare.
Simion e deosebit de viteaz şi curajos, în toate acţiunile lui, un om
închis, un caracter nestrămutat. El cade eroic în lupta de la Podul Înalt,
ca şi tatăl său, cu care semănă foarte mult. Cristea are graiul dulce şi
împodobit. Damian are şiretenia neguţătorului. Bădiţa Nicoară, călugăr
la Mănăstirea Neamţului, în urma unei decepţii sentimentale, reprezintă
înţelepciunea. Devotat marelui domn, el devine la nevoie iscusit în
mânuirea armelor şi viteaz ca şi fraţii săi.
Ionuţ, mezinul, întruneşte toate calităţile fraţilor, de la vitejie până la
diplomaţie şi vorbire înflorită, depăşindu-şi ca-n basme, pe fraţii mai
mari.
Figura lui Ştefan cel Mare e realizat în lumina cronicii marelui domn,
adică Letopiseţ de când s-a făcut Ţara Moldovei, precum şi a cronicii lui
Grigore Ureche. Voievodul e o expresie a epocii feudale, un domn
autoritar, cu drept de viaţă şi moarte asupra supuşilor. Intransigenţa lui în
pedepsirea duşmanilor şi a trădătorilor de ţară, ca boierul Mihu, e
caracteristică eroilor sadovenieni, tari şi neînduplecaţi în sancţionarea
mişeliei. E la fel de necruţător cu tătarii care prădaseră ţara, punând în
ţeapă pe soli şi desfăcând în două pe feciorul hanului, pedepsind
cotropirea Moldovei.
E un strateg iscusit, foloseşte cu măiestrie terenul în câştigarea
războaielor. Diplomat abil, se înconjoară de sfetnici cu simţ politic
deosebit, ca Arhimandritul Amfilohie Şendrea, care-l sfătuieşte să-şi
aleagă oameni devotaţi, oameni tineri împotriva puterii marilor boieri
feudali. Fraţii Jderi reprezintă noua boierime ridicată până la divan prin
încrederea domnului şi virtuţile ei.
Ştefan cel Mare are preocupări cărturăreşti şi artistice. A învăţat la
şcolile Bizanţului, ascultă cu înfiorare psalmii, călăuzeşte pe meşterii
care-i lucrează bisericile, vorbeşte cu italienii în limba lor. În viziunea lui
Sadoveanu, se pune accentul pe înţelepciunea şi iscusinţa sa politică şi
militară, pe comuniunea cu norodul, pe calităţile oamenilor săi, fie
sfetnici apropiaţi, fie oameni simpli, care duc la apoteoza finală, la
cucerirea independenţei patriei. Nu se ocolesc slăbiciunile omeneşti ale
voievodului. Postelnicul Ştefan Meşter, om cult format la şcolile
Veneţiei, îl califică astfel: “după cum vinul îi e dat să-l bea numai
voinicii, asemenea şi dragostea nu priesc oricui. Însă lui Ştefan Vodă îi
priesc fiind Măria-sa blăstămat aşa.”
Eroismul popular îşi găseşte omagiul patetic în scena când, după victorie,
domnul îngenunchează, cu inima înnegurată de mâhnire, în cinstea
oştenilor căzuţi (printre care şi Manole şi Simion Jder, ca şi bătrânul
Căliman), vorbind celor din preajmă din inimă.
Încă o dată puterea de evocare sadoveniană se sprijină pe audiţie. Se ştie
că s-au scris pagini despre simfonia vântului în proza lui Sadoveanu.
Universul său e în proporţie copleşitoare sonor şi ne face să vibrăm mai
ales prin muzicalitatea frazei. George Călinescu compară sugestiv opera
lui Sadoveanu cu o harfă eoliană, în care toate gândurile, priveliştile,
figurile sunt puse pe portativ, încă până şi virgulele cântă. Paul
Georgescu o numeşte un uriaş coral, asemenea muzicii lui Johan
Sebastian Bach. Până şi titlul ultimului capitol al epopeii, cap. XV, e
impregnat de lirismul textelor vechi: Genune pe genune o cheamă.
Pregnanţa artistică are şi evocarea personajelor feminine, de la
Comisoaia Ilisafta Jderoaia, înţeleapta şi vorbăreaţa stăpână de la Timiş,
pentru care autorul are o simpatie uşor inundată de umor, până la
jupâniţa Nasta, cu visurile şi spaimele ei, eroina unei tragice poveşti de
dragoste; de la frumoasa şi bogata Candachia, originară din Bârlad, soţia
devotată a lui Cristea Jder, la apriga Maruşca, fiica tăinuită a lui Ştefan
Vodă, care bate din picior şi lui Vodă; de la Moaşa Irina Vorniceasa până
la doamna Maria de Mangop.
Cu simpatie, c-un blând umor, Sadoveanu înfăţişează pe Comisoaia
Ilisafta, mama bună a Jderilor, ocrotitoarea lui Ionuţ pentru care are o
slăbiciune aparte, deşi nu era fiul ei, ci numai al soţului.
Exuberanţa ei temperamentală, locvacitatea ei fără sfârşit, artistul le
evocă printr-un procedeu invariabil şi de efect: o pune să vorbească
mereu. Abia o vedem mişcându-se cu gesturile ei domoale de mamă
grijulie, de amfitrioană, revărsându-şi generozitatea unui suflet bogat. O
blajină ironie a povestitorului însoţeşte până şi-n titlul capitolelor cum ar
fi al şaselea: Unde se arată şi vorbeşte iar cunoştinţa noastră veche,
Comisoaia Ilisafta.
Vorbăria ei are totuşi substanţă. Are rezerve fată de politica lui Ştefan cel
Mare, necruţătoare cu marii latifundiari necredincioşi, mai ales că e gata
de războaie pentru a apăra independenţa Moldovei. Ea lăcrimează uşor
din cauza primejdiilor eventuale ce ameninţă pe feciorii ei, totuşi îi
îndeamnă la supunere, intuind misiunea istorică a marelui voievod. Când
află că soţul ei Manole şi fiul ei Simion au căzut în lupta de la Vaslui, e
cutremurată, dar se pregăteşte să plece pentru a împlini ritualurile
strămoşeşti.
Capodoperă a evocării istorice sadoveniene, prin fuziunea desăvârşită
dintre epos şi lirism, Fraţii Jderi e o epopee ce preamăreşte acele virtuţi
morale care constituie zestrea esenţială a poporului român, definindu-l
într-o imagine unică.
Frații Jderi - prezentare generală
Capodopera romanului istoric sadovenian; o trilogie închinată unei epoci
eroice şi unei personalităţi de dimensiuni mitice: Stefan cel Mare.
Geneza:
La baza romanului stă o vastă documentaţie. Romancierul a consultat
cronicile moldovene - Neculce, Ureche. Din cronica lui Neculce a reţinut
mai ales legendele, în care era evocată figura domnitorului, legende
grupate în O samă de cuvinte; de asemenea a mai consultat Descrierea
Moldovei de Dimitrie Cantemir. Romancierul a mai avut în vedere şi
lucrările înaintaşilor săi, care evocau figura lui Ştefan cel Mare:
Alecsandri, Eminescu, Delavrancea, Bolintineanu.
În ţesătura romanului Sadoveanu a introdus şi motive din balade
populare româneşti: Corbea, Gruia lui Novac, Chira chiralina. De
asemenea a mai folosit elemente reale, controlabile documentar. Aceste
fapte, evenimente reale le-a tratat însă cu libertatea ficţiunii artistice: a
imaginat scene, dialoguri, a creat personaje, a reconstituit tabloul de
epocă, toate dând senzaţia de viaţă reală, autentică. Faptele, personajele
sunt credibile pentru că Sadoveanu a dovedit o intuiţie şi o capacitate
rară de a insufla viaţă trecutului istoric.
Nu întâmplător Sadoveanu se opreşte asupra Moldovei secolului al XV.-
lea şi asupra domniei lui Ştefan cel Mare. El vede în acest timp o epocă
de echilibru, de stabilitate şi de armonie, iar în figura lui Ştefan cel Mare,
un conducător ideal.
Criticul literar Nicolae Manolescu consideră, că din acest punct de
vedere, romanele istorice sunt nişte proiecţii utopice: dezamăgit de
societatea în care trăia, romancierul îşi caută refugiul în trecut, într-o
perioadă arhaică, caracterizată prin stabilitate şi armonie socială.
 Astfel în Fraţii Jderi ne oferă modelul unei democraţii ţărăneşti, condusă
de Ştefan cel Mare, care reuneşte calităţile înţeleptului cu cele ale
viteazului.
Structura:
Este o trilogie, alcătuită din: Ucenicia lui Ionuţ (1935), Izvorul Alb
(1936), Oamenii Măriei sale (1942).
În atenţia romancierului stă figura domnitorului Ştefan cel Mare, dar şi
familia Jderilor, slujbaşi credincioşi ai domnitorului. Jderii reprezintă
răzeşimea ridicată la rangul boieresc de Ştefan cel Mare, care stabileşte o
nouă ierarhie bazată pe merit personal.
Fraţii Jderi este o construcţie amplă, epopeică, figura domnitorului şi
spiritul de sacrificiu al Jderilor fiind urmărite pe fundalul unei soceietăţi
medievale româneşti.
Sadoveanu realizează o construcţie epică monumentală, o adevărată
cronică a vieţii sociale, economice, politice şi culturale a acestei epoci.
Fraţii Jderi poate fi considerat un roman al romanelor. Astfel
întâlnim:romanul formării unui caracter, roman istoric, roman de
aventuri, roman al eroismului.
Trilogia lui Sadoveanu este o epopee eroică, care urmăreşte destinul
individului (Jderii) în strânsă legătură cu destinul colectiv. Romanul are
o structură complexă pe două nivele:
nivelul social: în cadrul căruia distingem:
planul istoric (acţiunile politice şi militare ale lui Ştefan cel Mare)
planul civil (viaţa moldovenilor)
nivelul existenţial: în care distingem:
planul real (concret al vieţii)
planul miraculos (legendar)
 Ucenicia lui Ionuţ

Este considerat un roman al iubirii adolescentine. În acelaşi timp poate fi

considerat şi un roman al cunoaşterii primitive: oamenii cred în
superstiţii, semne, în practici primitive. Astfel jupâneasa Ilisafta crede că
soarta omului depinde de un urs mitic; oamenii cred în cai năzdrăvani, ca
de exemplu Catalan, calul lui Ştefan cel Mare.
Volumul începe cu prezentarea sosirii lui Ştefan cel Mare la hramul
mănăstirii Neamţu. Apariţia domnitorului provoacă emoţie şi tulburare în
rândul poporului.
Oamenii discută despre Ştefan cel Mare, ca despre o fiinţă miraculoasă.
Cu acest prilej Ştefan cel Mare îl alege pe Ionuţ Jder, ca prieten şi
slujitor al fiului său, Alexăndrel.
Dragostea spontană pentru domniţa Nasta îl face pe Ionuţ să trădeze
frăţia de cruce cu Alexăndrel. Această primă criză erotică îl face pe Ionuţ
să-şi piardă capul şi să expună viaţa lui Alexăndrel.
Sub impulsul acestor senimente pentru Nasta Jonuţ pleacă-n căutarea ei,
răpită la porunca lui Soliman bei. Această evadare necugetată este
pedepsită de domnitor şi din acest moment Ionuţ se străduieşte să devine
un oştean adevărat a lui Ştefan cel Mare.
Călătoria lui Ionuţ şi toate aventurile prin care trece, au un caracter
iniţiatic; ca şi personajele din basme, drumul şi aventurile reprezintă
probe, încercări, prin care Ionuţ Jder dobândeşte experienţa şi
înţelepciunea vieţii.
 Izvorul Alb

Este romanul iubirii de familie. Viaţa de familie este prezentă prin

existenţa zilnică a familiei Jderilor. Se pare că în fruntea familiei stă
femeia, care se îngrijeşte de toate problemele gospodăriei. Jupâneasa
Ilisafta este păstrătoarea tradiţiilor, dovedând o gândire arhaică plină de
înţelepciune.
Titlul este simbolic. Astfel călătoria lui Ştefan cel Mare, vânătoarea de
la Izvorul Alb cu sensul unei iniţieri a luării unui contact cu
înţelepciunea străveche, mitică, magică.
Faţă de volumul I., ritmul epic este mai accelerat. Pe primul plan sunt
acţiunile lui Simion Jder, comisul din Timişeni, priceput în creşterea şi
îngrijirea cailor domneşti. Un grup de boieri călători pun la cale răpirea
lui Catalan - calul lui Ştefan cel Mare - bănuit că are puteri magice.
Şi în acest volum există o aventură romantică. Astfel Simion Jder se
îndrăgosteşte de Maruşca, răpită de Niculăieş Albu, şi dusă în Polonia.
Fraţii Jderi pornesc într-o expediţie de pedepsire a vinovaţilor. Această
expediţie este un episod erioc şi cavaleresc.
Tot în acest volum se face o descriere amplă a căsătoriei lui Ştefan cel
Mare cu Maria de Mangop, dezvăluindu-se scopurile politice ale acestei
căsătorii. Acest volum este considerat şi un roman al cunoaşterii magice.
 Oamenii Măriei sale

Este romanul iubirii de ţară. Titlul se referă la oştenii lui Ştefan cel
Mare, care îşi părăsesc familia mică, pentru a-şi apăra ţara, familia cea
mare. Faţă de volumul II. care este romanul cunoaşterii magice, acest
volum este romanul cunoaşterii raţionale. Accentul se pune pe pregătirea
şi desfăşurarea bătăliei de la Vaslui.
Sunt prezentate amănunţit manevrele prin care se urmăreşte eliminarea
acţiunilor tătarilor pentru ca întreaga forţă să se concentreze împotriva
turcilor. La război participă tot poporul. Cel mai sugestiv este capitolul
Genune pre genune cheamă.
Sfârşitul romanului este cel mai încărcat de istorie. Discursul
domnitorului, care elogiază eroismul celor dispăruţi este plin de
patetism.