Duminica a III-a după Rusalii

-2016-

Introducere

Astăzi, în Duminica a III-a după Rusalii, ați auzit o pericopă evanghelică, care, pe lângă
altele, ne vorbește și despre atotștiința și purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Noi oamenii, în
general, atunci când construim ceva –fie o casă, o mașină, un bun oarecare, etc., ținem neapărat
să întreținem lucrul respectiv, indiferent de natura lui. Știți când omul nu mai dorește să își
întrețină bunul? Atunci când îl înstrăinează. Dacă ai o mașină pe care ai îngrijit-o și ți-o vinzi,
normal că nu mai ești responsabil față de ea. Cu toate acestea, dacă vezi că vecinul tău, căruia i-
ai vândut-o, nu are grijă de ea, parcă te doare un pic inima, și exemplele pot continua. Așa este și
cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Dacă noi știm să purtăm de grijă lucrurilor noastre,
familiilor noastre ș.a.m.d., oare Dumnezeu, nu poartă de grijă creației Sale? Despre aceasta este
vorba în pericopa evanghelică de astăzi. Dar știți când Dumnezeu nu mai poartă de grijă? Atunci
când omul își vinde sufletul diavolului, când se înstrăinează de Dumnezeu. Dacă omul se dedă
răului, atunci Dumnezeu îi respectă libertatea și se retrage, cu toate că îl doare enorm. Spune clar
Domnul Iisus: Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe
celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui
Dumnezeu şi lui mamona. (Matei 6:24).

Cuprins

Spuneam că această pericopă ne vorbește și despre atotștiința lui Dumnezeu. Știți care
este diferența între ce știm noi despre Dumnezeu și ce știe Dumnezeu despre noi? Diferența este
că noi știm anumite adevăruri despre Dumnezeu, pe când Dumnezeu nu știe adevăruri despre
noi, ci ne știe pe noi. Una e să știi ceva despre o persoană și alta e să cunoști persoana respectivă.
E ca și cum eu știu că d-l Klaus Iohannis este președintele României, știu că nu are copii, a fost
primar în Sibiu, a predat fizica ș.a.m.d., dar aceasta nu înseamnă că îl cunosc. Cam așa suntem și
noi creștinii, știm multe lucruri despre Dumnezeu, dar asta nu înseamnă că Îl cunoaștem. Cu alte

1
cuvinte, cunoașterea lui Dumnezeu nu se bazează pe deținerea unor informații despre El, ci pe
relația noastră cu Sfânta Treime.

Dar ca să avem o relație personală cu Iisus, trebuie mai întâi să avem încredere în
cuvintele Lui. Ați auzit cum a spus în pericopa evanghelică de astăzi: Deci, nu duceţi grijă,
spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? (Matei 6:31). Desigur că
nu vrea să ne zică să nu mai muncim. Cuvântul acela din Facere: în sudoarea feței îți vei câștiga
pâinea, (Fc.3:19) rămâne până la a doua venire, dar Dumnezeu ascunde aici un adevăr pe care cu
toții îl știm, chiar avem și un proverb despre acest adevăr. Însă, înainte să vă spun proverbul, aș
vrea să vă pun o întrebare: știți când își cunoaște cel mai bine omul prietenii? La nevoie, pentru
că, așa cum spune proverbul: prietenul la nevoie se cunoaște. Ori Dumnezeu, care ne este Prieten
și Părinte adevărat, știind că avem nevoie de anumite lucruri vremelnice, credeți că nu ni le va
da? Spune atât limpede: ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. (Matei 6:32).
Deci, Dumnezeu, prin faptul că ne cere să avem încredere în El în nevoile noastre pământești, nu
face altceva decât să ne invite să-L cunoaștem, să-i descoperim adevărata Față, pentru că, după
cum am spus, adevărata față a celui de lângă tine se vădește la nevoie.

Este un adevăr general acceptat că Dumnezeu se face cunoscut în împrejurările concrete

ale vieții. Dar, din păcate, de cele mai multe ori, omul nu-și pune încrederea în Dumnezeu atunci
când trebuie să rezolve o problemă, nu-L lasă pe El să decidă ce și cum va fi, ci crede mai mult
în diferite mijloace materiale, dintre care cel mai cunoscut este banul. În acest sens o să vă spun
o întâmplare: era un soț și o soție care trăiau curat și își puneau neîncetat încrederea în
Dumnezeu. Niciodată nu puneau bani deoparte, ci tot ce le rămânea din salariu, dădeau la cei
nevoiași. Și așa au trăit toată viața, neducând lipsă de nimic, până ce, într-o zi, se gândi bărbatul
și-i spuse femeii să pună și ei câțiva bani deoparte, că cine știe, dacă se vor îmbolnăvi, să aibă să
dea la medic. Zis și făcut. Au început să pună banii deoparte, până ce au strâns o sumă
frumușică. În tot acest timp n-au mai făcut nici o milostenie, că doar aveau nevoie pentru ei.
Însă, nu după mult timp, bărbatul se îmbolnăvește. Din păcate făcu-se cancer. A stat cât a stat la
spital, a făcut tratament, dar degeaba…boala a avansat și a ajuns în fază terminală. Nimeni nu i-a
mai dat nici o șansă. Într-o zi îi spune soției sale așa: cât timp am făcut milostenie și ne-am pus
nădejdea în Dumnezeu, n-am avut nevoie de nimic; dar de când am început să punem banii

2
deoparte pentru noi și să nu mai facem milostenie, nimic nu a mers bine! . Vedeți, asta se
întâmplă când omul se înstrăinează de Dumnezeu și își pune încrederea în propria avuție!

Vreau să vă gândiți pentru o clipă, cum ar fi ca cineva să știe totul despre

dumneavoastră? Câți oameni nu se plâng, și mai ales dintre cei tineri, spunând: „nimeni nu-mi
știe durerea, nimeni nu-mi știe necazul, nimeni nu mă înțelege”. Toți avem nevoie de cineva care
să ne înțeleagă, care să ne știe durerile, problemele ș.a.m.d. De cele mai multe ori, nu avem tăria
și încrederea să ne deschidem sufletul în fața celui de lângă noi. Atunci când cineva ne întreabă:
ce mai faci, cum o mai duci? De fiecare dată spunem același lucru: bine. Dar, de multe ori nu e
chiar așa. Am vrea să spunem că nu e bine, că avem probleme cu copii, cu sănătatea, cu resursele
financiare ș.a. asemenea acestora! Noi oamenii avem nevoie ca cineva să ne înțeleagă
problemele. Dar ne-am gândit vreodată la ce spune psalmistul David în ps. 139? El spune atât de
frumos: Doamne, cercetatu-m-ai şi m-ai cunoscut. Tu ai cunoscut şederea mea şi scularea
mea; Tu ai priceput gândurile mele de departe. Cărarea mea şi firul vieţii mele Tu le-ai
cercetat şi toate căile mele mai dinainte le-ai văzut. Că încă nu este cuvânt pe limba mea Şi
iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate şi pe cele din urmă şi pe cele de demult; Tu m-ai zidit
şi ai pus peste mine mâna Ta. Minunată este ştiinţa Ta, mai presus de mine; este înaltă şi n-o
pot ajunge. (Psalmii 138:1-6). Nu are rost să ne amăgim iubiți creștini! În lumea aceasta, nu
suntem singuri! Indiferent câte griji ai avea, este cineva acolo Sus, care te știe, te cunoaște, și mai
mult decât atât, vrea să te ajute. Singurul lucru pe care trebuie să îl faci, este să crezi Lui, să nu te
înstrăinezi de Dumnezeu.

Concluzie

Cu alte cuvinte, trebuie să conștientizăm că suntem creația lui Dumnezeu și că El nu ne

va lăsa niciodată, cu o singură condiție! Să nu ne vindem sufletul diavolului. Și fără să ne dăm
seama, noi ne vindem sufletul de fiecare dată când facem din alergarea noastră pentru cele
pământești un scop în sine. În momentele acelea uităm de tot ceea ce ține relația noastră cu
Dumnezeu. Uităm de rugăciune, uităm de post, uităm de Biserică, uităm de spovedanie, uităm de
tot. De ce? Repet: trebuie să muncim, dar să nu uităm niciodată că totul are o limită. Și de fiecare
dată când depășim limita, ne înstrăinăm tot mai mult de Dumnezeu. Spune Domnul Iisus: Nu vă
îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei.

3
(Matei 6:34). Adică, cum am spus, trebuie să avem o limită. Acest cuvânt „ajunge!” ar trebui să
sune în urechile multora dintre noi.

Amin!