Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Def. Sfintei Treimi. Sf. Atanasie formulează într-o frază toată această taină a relației
Persoanelor Sfintei Treimi în sânul Ființei: să cinstim pe Unul Dumnezeu în Treime și
Treimea în Unime, nici amestecând Persoanele, nici împărțind Ființa.
Când vorbim de treime în matematică e a treia parte dintr-un întreg. Învățătura de
credință nu se acoperă din punct de vedere matematic. Cînd spunem Sfânta Treime, ne referim
la trei Persoane care au o Ființă comună. Într-un anumit mod putem să spune că se și justifică
pentru că Persoanele Acestea nu au trei ființe, au o singură Ființă, dar Cele trei Persoane dețin
Ființa. Fiecare Persoană este Dumnezeu deplin, fiecare Persoană deține Ființa întreagă, la
Dumnezeu lucrurile sunt desăvârște.
De ce sunt trei Persoane și nu este decât o Persoană? Dacă privim Personele divine
numai una este necauzată, Tatăl, Celelalte Persoane sunt cauzate, Fiul prin naștere și Duhul
Sfânt prin purcedere. Cu toate acestea Ființa divină rămâne una singură. De ce trebuie ca trei
Peroane să dețină Ființa? Pentru că deținând Ființa trei Persoane, Ele au un dialog, o iubire și o
comuniune. De aceea Sfânta Treime desemnează pe Dumnezeul creștin.
Sfânta Treime desemnează un singur Dumnezeu, dar un Dumnezeu iubitor care are o
Ființă unică și subzistă (dăinuie) în trei Persoane. Fiecare Persoană este: Dumnezeu deplin,
deține Ființa întreagă, egală și consubstanțială. Fiecare Persoană prin intermediul Ființei
comunică cu Celelalte. Și comunicând prin intermediul Ființei, Fiecare este prezentă în Celelate
două. Aceasta este taina Dumnezeului iubirii care S-a descoperit într-un mod sublim.
Dumnezeu, S-a descoperit în Vechiul Testament: de la distanță prin semne exterioare,
unor persoane, în lucrare, și ca Dumnezeu Unic.
Dumnezeu a pregătit omenirea pentru un dialog deplin. Acest dialog a fost inițiat în
vechime, în Vechiul Testament indirect prin profeți, și în mod direct, după ce este pregătită
omenirea pentru întruparea Fiului lui Dumnezeu, hotărâtă din veci de Tatăl, acest dialog va fi
inițiat prin pogorârea Fiului lui Dumnezeu la noi și întruparea Sa. Până la acest moment relația
omului cu Dumnezeu a fost indirectă, uneori a avut forme directe doar cu anumite persoane pe
care Dumnezeu le-a ales pentru a-și împlimii planul Său de mântuire. Vorbim de Avraam, de
Moise.
Prezența Sfintei Treimi în Vechiul Testament este mai mult sugerată, este mai mult
prezentă prin teofanii, la stejarul Manvri când i se arată lui Avraam, la profetul Isaia când este
răpit să vadă Sfânta Treime pe care îngerii o lăudă: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot”
(Isaia 6, 3).
Sfânta Treime este prezentă la momentele cruciale omului:
la facere: Facere 1, 26: „Și a zis Dumnezeu: să facem om după chipul și după
asemănarea Noastră”;
la căderea în păcat: Facere 3, 22: „Și a zis Domnul Dumnezeu: Iată, Adam s-a făcut ca
unul dintre Noi”;
sau la turnul Babel: Facere 11, 6-7: „Și a zis Domnul:…Haidem, dar, să Ne pogorâm și
să amestecăm limbile lor”.
Sfânta Treime în Vechiul Testament nu este accesibilă tututor omenilor. Avem cele
două teofanii:
Teofania de la Isaia 6, 3: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot” în care repetă de trei
ori cuvântul “Sfânt” (cele trei Persoane), iar în “Domnul Savaot” vedem Ființa dumnezeiască
unică.
Teofania de la stejarul Mamvri (Facere 18, 1-9) nu este o arătare plenară a Sfintei
Treimi ci o arătare sugerată sub chipul celor trei Oameni sau Îngeri. Avraam vede trei bărbați,
cărora el se închină și li se adresează ca și cum ar fi unul singur: „Doamne, de am aflat har
înaintea Ta, nu ocoli pe robul Tău!”. Astfel, Avraam mărturisește un Dumnezeu în trei
Persoane.
Sfânta Treime care este Dumnezeul unic, adevărat și viu care a făcut lumea și pe om. Și
poartă de grijă și lumii și omului cu toate că Vechiul Testament este revelat de Dumnezeu în
ciuda neputinței omului de a fi capabil să primească după păcat revelația dumnezeiască prin
legea morală naturală omul nu își pierde total revelația primordială și poate și el să caute în
taină pe Dumnezeu dar nu oricum ci prin asceză și meditație.
Așa se face că și la popoarele păgâne în ciuda schimonosirii ideii de Dumnezeu care
este văzut întruchipând patimile omenești și diferite ambiții omenești în partea răsăriteană și nu
nu mai Sfânta Treime și Dumnezeul unic se află sugerate în religiile vechi, ca Dumnezeu
identificat sau sugerat. În Brahmanism, Șintoism, Daoism avem Treimea sugerată, dar nu în
modul explicit. Și la filosofi, cum este Platon întâlnim, în lumea Ideilor, Ideea Dumnezeului
Treimic: teza, antiteza și sinteza; se arată aceste categorii care pun bazele ideei de treime
Dumnezeu. Dar toate acestea sunt idei nu identificări ale lui Dumnezeu. Dar descoperirea
plenară a Sfintei Treimi o avem în Noul Testament, adusă de Mântuitorul Hristos.
Dacă la facerea lumii participă Sfânta Treime și continuă Să fie prezentă în momentele
cheie ale omului căzut la începutul răscumpărării noastre prin Fiul lui Dumnezeu participă din
nou Sfânta Treime ca și la facere. Cum participă? Fiul coboară ca să se întrupeze dar înainte de
a coborâ Fiul, coboară Duhul Sfânt, ca să curețe pântecele Fecioarei și Tatăl binevoiește pentru
că atunci când coboară Fiul cu îngerii din cer, Tatăl adumbrește pe Fecioara care să primească
pe Fiul lui Dumnezeu. Începutul mântuirii noastre este tot prin Sfânta Treime. Fiul are inițiativa
când Tatăl zice: Îmi pare rău de omul care L-am făcut, Fiul zice: Voi coborî Eu Părinte să fac
voia Ta, Dumnezeule. Fiul are inițiativa dar este însoțit de Tatăl și de Duhul Sfînt.
Prima grăire răspicată (exprimare) și lucrare despre Persoanele treimice este la Buna
Vestire. Așa începe activitatea Sfintei Treimi în afară și ca vorbire și ca acțiune. Întâlnim
distinct pronunțate Personele Sf. Treimi, Luca 1, 35: Duhul Sfânt Se va pogorâ peste tine și
puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui
Dumnezeu se va chema.
De la întruparea Fiului lui Dumnezeu putem vorbii despre începutul lucrării Sfintei
Treimi asupra omului căzut și asupra firii înconjurătoare.
Pentru prima dată la Buna Vestire sunt numite Persoanele divine cu numele lor specific:
Tatăl este numit Celui Preaînalt, Fiul este numit Fiul, Duhul Sfânt este numit Duhul Sfânt.
Prima dată în istoria omenirii avem Personele divine deslușite. De aici înainte începe lucrarea.
Fiul S-a Întrupat ca să ne poată vorbi în grai omenesc.
Taina lui Dumnezeu este în Sfânta Treime. Sfânta Treime, ca Dumnezeu al nostru viu
și adevărat este învățătura: Dumnezeu este unul în Ființă și întreit în Persoane. Fiind unul în
Ființă trebuie să arătăm că deși sunt trei Peroane este un singur Dumnezeu.
1
Perihoreza treimică este prin întrepătrundere. Întrepătrundere dar nu contopire pentru că Persoanele sunt distincte.
Sunt unite în iubire și în comuniune. Sunt unite prin Ființă că Ele dețin Ființa comună. Dar o dețin într-un mod
propriu nu se contopesc, nu se despart, nu se împart nu se divid, nu se subordonează ci doar conlucrează.
Există și perihoreza hristologică, perihoreză în acest caz înseamnă unire.
Fiul - este numit Răscumpărător
Duhul Sfânt - este numit Sfințitor
Se văd trei lucrări specifice. Unul creează, Altul răscumpără și Altul sfințește cu toate
acestea Ele sunt nedespărțite.
Cuvântul apropriere începe să ne lămurească cu numirile, însușirile și activitățile
Persoanelor Sfintei Treimi în afara Ființei. Prin modul în care Ele acționează, Persoanele
Treimice primesc nume specifice. Și numele le arată și activitatea și însușirile specifice.
2
Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl
purcede, Acela va mărturisi despre Mine (Ioan 15, 26).
3
Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel 4, 6: Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului
Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte!
Se face această legătură că Duhul Tatălui se numește așa că este purces de la Tatăl și
Duhul Fiului este purces de la Fiul. Aici însă nu este vorba de Persoana Duhului Sfânt. Când
spune Sf. Ap. Pavel Duhul Fiului, nu se referă la Persoana Duhului Sfânt ci se referă la harul
împărtășit de Duhul Sfânt și este vorba de o stare harică și nu este vorba de Persoana a treia a
Sfintei Treimi.
Teologii romano-catolici consideră au găsit temeiul pentru a extinde învățătura că Duhul
Sfânt purcede de al Tatăl și de la Fiul. Întrucât la Ioan 10, 30 Iar Eu și Tatăl Meu una suntem,
de aici găsesc teologii romano-catolici că Cei doi Tatăl și Fiul au aceeași Ființă și atunci din
aceeași Ființă a Tatălui și a Fiului purcede Duhul Sfânt de aceea spun ei că nu purcede ca de la
Doi ci ca de la Unu pentru că au aceeași Ființă.
Trebuie să înțelegem: Fiecare Persoană deține într-un mod propriu Ființa dumnezeiască.
Tatăl o posedă de la Sine, că este necauzat, Fiul și Duhul Sfânt au cauza în Tatăl dar Duhul
Sfânt nu poate să aibă cauza în Tatăl și în Fiul pentru că Fiul este cauzat de Tatăl.
Cine trimite Duhul Sfânt? Fiul trimite Duhul Sfânt. În baza faptului că îl trimite Fiul
însemnă că purcede și de la Fiul după viziunea romano-catolică dar Mântuitorul precizează că
El îi roagă pe Tatăl să trimită pe Duhul Sfânt Voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va trimite
Care din al Meu va lua și vă va vesti. Deși Tatăl îl trimite, teologii catolici fac legătura că în
baza purcederii și de la Fiul i-a Duhul Sfânt știința. Ori ce este acest atribut al științei? Este un
atribut comun Celor trei Persoane. Ele sunt egale și consubstanțiale. Ființa și-o ia fiecare
Persoană de la Tatăl. Știința se referă la viitor, din al Meu va lua și vă va vesti. Ori purcederea
este din veci nu poate fi amestecată cu cele viitoare de care vorbește Mântuitorul, în timp și
vorbește tot pentru timp spre cele viitoare. Când se vorbește de nașterea și purcederea din veci
acestea nu sunt în timp ci dinainte de timp sau în afara timpului. De aceea nu pot fi susținute
aceste păreri și speculații.
Al temei pe care l-au mai găsit este la Sf. Ev. Ioan cap. 20, 21 și 23. Când Mântuitorul
se arată în casa lui Ioan Marcu, Sfinților Apostoli și suflând asupra lor le grăiește: Luați Duh
Sfânt; Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute. Teologii
romano-catolici spun că de fapt le împărtășeșete Duhul Sfânt pentru că purcede și de la Fiul.
Nici vorbă de așa ceva. Mântuitorul le împărtășește harul apostoliei pentru că El este Cel care
săvârșește lucrările dumnezeiești.
Concluzie: Învățătura despre filioque, fără temei în Sfânta Scriptură cu temeiuri forțate
în gândirea omenească. Temeiuri care dacă se susțin, învătătura despre Sfânta Treime, nu mai
este clară, nu se mai poate vădi relitatea existenței Persoanelor Sfintei Treimi în iubire de
comuniune, în egalitate și în afirmarea personală a Fiecăreia.
4
Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani - fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu
ştie - a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer (II Cor. 12, 2).
7. Începutul răului în sânul creației prin Lucifer și ceata sa
Răspuns:O singură derută a intervenit în existența lor, când au auzit ceva neobișnuit
până atunci, cuvintele: să facem om după chipul și asemănarea Noastră, deodată a încolțit o
nedumerire, adică să fie o făptură deasupra noastră, mai buni decât noi și atunci Lucifer s-a
împotivit; voi fi eu deopotivă cu Dumnezeu, aveau destulă cunoștință, aveau bogăție de har, dar
aveau și voință liberă și au gândit să fie ei care să se împotrivească la ceea ce a spus Dumnezeu.
Cum să fie cineva deasupra noastră?, gândeau ei. Noi suntem deasupra celorlalți și așa trebui
să rămânem. Psalmistul ca să înțeleagă omul simplu exprimă aceea îndârjire a lui Lucifer și a
cetei sale : pune-voi scaunul meu deasupra norilor și voi fi și eu deopotivă cu Dumnezeu și nu
va fi cineva deasupra mea. Și, iată, invidia unită cu mândria și cu împotrivirea s-au născut în
cei mai luminoși îngeri care au strigat și la cetele de dedesuptul lor: iată veniți că cel ce ne-a
făcut îi pune pe alții deasupra noastră, veniți să ne împotivim lui Dumnezeu, să nu facă așa
ceva, să rămânem noi cei mai apropiați de Dumnezeu. Dar auzind aceasta arhanghelul Mihail
s-a ridicat deasupra tuturor cetelor, în afară de cea a lui Lucifer, și când a zis Lucifer să ne
împotivim cu toții, arhanghelul Mihail, a strigat: noi să stăm bine, să stăm cu frică și să luăm
aminte așa au rămas îngerii cu Dumnezeu și ceata lui Lucifer a coborât ca un fulger din cer, am
văzut pe satana ca un fulger coborând din cer. De ce ca un fulger? atât de repede au căzut, că
harul s-a întors la Dumnezeu, cum fulgerul se arată pe pământ și se urcă la cer așa și ei au căzut
și harul s-a întors la Dumnzeu. Lucifer și ceata sa au pierdut harul și au rămas în întuneric. Ce
a făcut Dumnezeu cu ceilalți îngeri? I-a întărit, ca în veci să nu mai poată să greșească; și drept
recompensă I-a întărit în bine, ca să nu mai cadă; pentru că ei cu voința lor s-au împotivit lui
Lucifer și au rămas cu Dumnezeu. Și pentru că le-a dat această tărie, Dumnezeu i-a făcut
slujitorii oamenilor.
8. Crearea lumii văzute (fizice și biologice) în cele șase zile, referatul biblic.
3. Răspuns: Crearea lumii materiale în șase zile.
Lumea văzută
Sf. Părinți spun că după ce a avut Dumnezeu sfatul Său, a început crearea lumii
materiale, a durat până la crearea omului, lumea este înfățișată ca fiind o creație în șase zile.
Științific este combătută aceasta, că sunt ere. Dar se arată că e creată în șase zile, pentru a se
sublinia, că lumea materială este opera atotputerniciei lui Dumnezeu. Erele sau zilele înaintea
veșniciei nu au nicio relevanță pentru că veșnicia nu are măsură, o mie de ani înaintea lui
Dumnezeu ca o zi, și o zi, ca o mie de ani. Deși Sfânta Scriptură nu prezintă într-o ordine
cronologică crearea lumii în zilele creației dar prezintă o ordine logică pentru că este de la:
particular la general, de la simplu la complex, de la anorganic la organic.
Hotărând Dumnezeu să creeze omul, cum spune Sf. Vasile cel Mare, a hotărât să îi
creeze lumea în care să îl așeze. Întâi a creat Universul și apoi a creat pe om ca stăpân al
universului.
Și pământul era netocmit și gol, Ce a creat Dumnezeu?, a creat materia amorfă.
Reprezenta un semn al atotputerniciei lui Dumnezeu. Era un început nedeslușit materia amorfă.
Dumnezeu a creat materia amorfă și întunericul era deasupra lui; Duhul lui Dumnezeu Se purta
pe deasupra apelor, aici se vede pregătirea pentru creația efectivă, propriu-zisă, explicită și
concretă. Tatăl a zis, Fiul a împlinit și Duhul Sfânt care Se purta pe deasupra apelor, a
desăvârșit. De aceea, toate se fac de către Tatăl prin Fiul și se desăvârșesc în Duhul Sfânt.
Lumea este opera Sfintei Treimi.
Prima zi: A zis Dumnezeu: Să fie lumină! Și a fost lumină.... Și a fost seară și a fost
dimineață: ziua întâi. Această lumină este harul pe care îl revarsă Dumnezeu asupra pământului
netocmit și gol. Harul este lumina (energiile divine necreate). Și fizica recunoaște că la baza
creării lumii este lumina, numai că ei văd o lumină materială. Dumnezeu a creat lumea prin
energiile Sale. Lumina începe de acum să însuflețească materia cea amorfă, fără formă, fără
fond.
A doua zi: A zis Dumnezeu: Să fie o tărie prin mijlocul apelor și să despartă ape de
ape! A făcut Dumnezeu tăria și a despărțit Dumnezeu apele de sus tăria de apele cele de
deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Ce este cerul? Cerul acesta este cerul material,
cerul cel mai apropiat de pământ, este aceea centură în care corpurile din Univers își duc câmpul
lor de gravitație. Tăria aceasta este cerul care desparte cele de sus de cele de jos.
Și a despărțit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei.
Dincolo de orice centură (tărie) este o lume spirituală, acolo este apa cea vie. Se desparte apa
cea vie de apa materilă. Acesta este sensul. Dincolo de Universul creat care se află cuprins într-
o centură (într-un câmp de gravitație mai precis, al lumii materiale), există o lume spirituală de
care vorbește Sf. Ap. Pavel. Lumea spirituală nu este înlăuntrul tăriei, este dincolo de tărie. Apa
cea vie, de care vorbește Sf. Ev. Ioan, este apa cea vie din izvoarele nesecate ale lui Dumnezeu.
Acestea sunt apele de deasupra tăriei.
Ziua a treia: Și a zis Dumnezeu :Să se adune apele cele de sub cer la un loc și să se
arate uscatul. Uscatul l-a numit pământ și adunarea apelor a numit-o mări și oceane....Să dea
pământul din sine verdeață: iarbă, flori, sămânță și pomi roditori.
Ziua a patra: Să fie luminători pe tăria cerlui, ca să lumineze pământul, să despartă
ziua de noapte...A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari:luminătorul cel mare pentru
cârmuirea zilei (soarele) și luminătorul cel mic pentru cârmuirea nopții (luna) și stelele.
Ziua a cincea: Să mișune apele de vietăți, ființe cu viață în ele și păsări să zboare pe
pământ, pe întinsul tăriei cerului.
Ziua a șasea: Să scoată pământul ființe vii, după felul lor: animale, târâtoare și fiare
sălbatice.......Să facem om după chipul și asemănarea Noastră....Și a făcut Dumnezeu pe om
după chipul Său.
Asociem: ziua I cu ziua a IV-a, ziua II cu ziua a V-a, ziua III cu ziua a VI-a.
Ziua I cu ziua a IV-a
În ziua I - lumina nematerială, Dumnezeu a zis: să izvorească lumină, adică să iasă
energiile divine, să meargă asupra lumii
În ziua a IV-a - lumina materială: soarele, luna (luminată de soare), stelele...
Ziua II cu ziua a V-a
Ziua II - cerul, mările și oceanele
Ziua V - păsările și peștii
Ziua III cu ziua a VI-a
Ziua III - a despărțit apele de ape și a arătat uscatul, verdeața, pomii
Ziua VI - animalele, târâtoarele și în a doua parte a zilei la făcut Dumnezeu pe om.
În ziua a VII-a
„S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut. Și a binecuvântat Dumnezeu ziua
a șaptea și a sfințit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut
și le-a pus în rânduială” (Facere 2, 3).
Ce este această odihnă? Dumnezeu își asumă purtarea de grijă față de creația Sa. În
aceasta trebuie să vedem: bunătatea, măreția lui Dumnezeu și relația Sa cu lumea creată.
5
Rom. 2,14-15 ,, Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceștia, neavând lege, își sunt loruși
lege, Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conștiinței lor și prin judecățile lor, care îi
învinovățesc sau îi și apără”. Lg. naturală- păgânii împlinesc prin fire legea lui Dumnezeu, întrucât o au înscrisă
în inimile lor ca lege naturală.
Răspuns: De ce din Sfânta Treime s-a întrupat doar Fiul? Mai întâi pentru că după
chipul Lui a fost făcut omul și toate s-a făcut prin El. Tatăl prin Fiul a făcut lumea văzută și cea
nevăzută și le-a desăvârșit în Sfântul Duh. De aceea, avem pe Fiul lucrător cu Tatăl și cu Duhul
Sfânt la facerea lumii. Și vedem aceasta în cuvintele Psalmistului: Mâinile Tale m-au făcut și
m-au zidit; pentru că Tatăl are ca mâini pe Fiul și pe Duhul în mod spiritual (după expresia
Sfântului Irineu de Lugdunum).
De ce trebuia să se Întrupeze Fiul? Pentru ca să-Și păstreze prin Întrupare atributul de
Fiu. Și astfel nu se amestecau proprietățile personale între Persoanele Sfintei Treimi. Fiul lui
Dumnezeu devine Fiul Omului. Adam, cel dintâi om creat a fost după chipul Fiului, Cel ce se
întrupează devine Noul Adam și Noul Adam este net superior vechiului Adam pentru că are
existența vechiului Adam în Noul Adam. Și dacă în vechiul Adam s-a moștenit păcatul,
stricăciunea și moartea, prin Noul Adam care este Dumnezeu desăvârșit acestea toate se
înnoiesc. Întruparea Fiului este bine ancorată în Sfânta Scriptură. Mai mult decât atât, Fiul s-a
întrupat, pentru că prin jertfă avea să se răscumpere omenirea din păcat și din moarte. Nici o
jertfă a oricărui om nu avea valoarea infinită a jertfei lui Dumnezeu. Această demnitate
dumnezeiască cu valoare infinită nu putea fi repusă în lumina ei prin jertfa omului, pentru că
demnitatea divină nu a fost diminuată, dar trebuia restabilit un echilibru, căci omul a greșit
împotriva demnității divine. Pentru aceasta, Fiul lui Dumnezeu devine Fiul al Omului și El Se
aduce pe Sine pe altarul jertfei înaintea Lui Dumnezeu. Hristos se roagă și spune tuturor:
Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac (Luca 23, 34). Deci, El prezintă Răscumpărarea pe care
o aduce prin jertfa Sa, din partea omenirii. Altfel, această răscumpărare nu avea adresă; dar El
este Persoană divino-umană și atunci prezintă Răscumpărarea ca om din partea omenirii și fiind
și Dumnezeu Îi dă acestei jertfe a Sa valoare infinită, pentru că firea umană care a luat-o din
Fecioara Maria nu Și-a asumat-o temporal, ci veșnic. Cu această fire omenească, El S-a suit să
șadă de-a dreapta Tatălui și rămâne în veci cu această fire omenească.
Cum a avut loc Întruparea? Ce este unirea între cele două firi? Dumnezeu S-a Întrupat
și a devenit Persoană divino-umană, de aceea vom vorbi de unirea ipostatică în Persoana unică
a Mîntuitorului.
6
numai Dumnezeu are cunoaștere concomitentă, ce vede cunoaște dintr-o dată, are timpul prezent (trecutul și
viitorul sunt în prezent); noi avem o cunoaștere succesivă.
mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl (Filipeni
2, 10-11). Când vorbim de Iisus Hristos, vorbim de Fiul Întrupat care are cele două firi.
5. Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu pentru că ea naște pe Fiul lui
Dumnezeu cu trup. S-a Întrupat Ipostasul dumnezeiesc al Fiului, ea naște cu trup pe Fiul
dându-i trup din trupul său, ea naște după trup pe Ipostasul dumnezeiesc al Fiului. De
aceea Fecioara Maria rămâne deasupra cetelor îngerești, un vas sfințit al lui Dumnezeu.
Ea însăși se sfințește prin Întruparea Fiului. Fiul ia trup din trupul ei dar petrecând în ea
ca într-un lăcaș al Său o înfrumusețează, o sfințește și o înalță deasupra firii îngerești.
Dogma hristologică in toate aspectele şi laturile sale rămâne o mare taina (I Timotei
3,16),care nu va putea fi pătrunsă niciodată deplin de mintea omenească şi de cuvânt.”Misterul
lui Iisus”- zice Sf. Maxim Mărturisitorul-“rămâne ascuns şi nu poate fi scos la iveală nici de
cuvânt , nici de minte,ci,chiar spus,rămâne negrait , şi chiar înteles , rămâne necunoscut”.Fără
luminile Bisericii, care este “stâlpul şi întărirea adevărului”(I Tim 3,15),mintea omenească
iscoditoare şi doveditoare de a explica raţional misterul adevărului relevat despre Hristos şi
lucrările sale , îin toate laturile sale , foarte uşor a lunecat şi aluneca pe povârnisurile ereziilor
.Nici o dogma n-a iscat atâtea neîntelegeri şi n-a peodus atâtea ereyii ca dogma hristologică
privitoare la Persoana şi lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos , erezii care nu alternează numai
un adevăr oarecare , ci date fiind importanţa şi centralitatea sa , răstălmăcesc grav însăşi
mântuirea noastră îin Iisus Hristos , erezii care nu alternează un adevăr oarecare , ci date fiind
importanţa şi centralitatea sa, răstălmăcesc grav însăşi mântuirea noastra îin Iisus Hristos ,
“Mântuitorul lumii”(In 4,42).
Învăţătura lui Arius (256-336), preot în Alexandria, care, invocând unele texte biblice,
a susţinut că fiinţa lui Dumnezeu este unică şi a tras concluzia că Fiul nu are o natură identică
cu Tatăl. În concepţia lui Arius, Fiul este prima creaţie a Tatălui, schimbabil, mărginit şi chiar
capabil de a păcătui. Scopul pentru care Dumnezeu a creat pe Fiul face parte din planul de
creare a lumii, fiindcă Dumnezeu nu putea crea universul material decât cu ajutorul unei fiinţe
intermediare. Dumnezeu nu se poate atinge el însuşi de materie, căci s-ar întina. Arius mai
susţine că a fost o vreme când Dumnezeu nu a fost Tată, până a-l crea pe Fiu, deci a fost singur.
De aceea, Arius numeşte pe Fiu mai mic decât Tatăl şi supus Tatălui. Separând firea Tatălui de
cea a Fiului, Arius face o diferenţă între născut şi creat, de unde şi inferioritatea Fiului. Fiul e
Dumnezeu, nu în mod adevărat, prin naştere, ci este ulterior creat, de aceea Fiul are un început.
"A fost un timp când Fiul nu era", adică Tatăl a existat înainte de, şi fără, Fiul. Fiul nu este de
aceeaşi natură cu Tatăl, dar se deosebeşte de celelalte creaturi terestre. El e cea dintâi dintre
creaţii, înţelepciunea creată sau chipul lui Dumnezeu, instrumentul prin care Tatăl a creat
celelalte creaturi. Deşi a fost apărat de Eusebiu, episcop de Nicomidia, Arius a fost criticat de
episcopii Alexandru şi Atanasie din Alexandria. Sinodul 1 Ecumenic (Niceea 325) formulează
răspunsul împotriva tezei ariene sub diverse expresii: "care din Tatăl s-a născut mai înainte de
toţi vecii", "născut, iar nu făcut", "cel de o fiinţă cu Tatăl". Esenţa Fiului ar fi identică
(homoousios) cu a Tatălui, iar naşterea sa din Tatăl ar fi dintotdeauna, ceea ce înseamnă că
Tatăl n-a existat vreodată fără Fiul. Discipolii lui Arius s-au separat apoi în două grupuri: unii
care susţineau că nimic nu e comun între Tatăl şi Fiu (eunomienii), alţii susţineau că Fiul are o
esenţă asemănătoare cu a Tatălui (homeenii). Disputa ariană nu s-a sfârşit cu Sinodul 1
Ecumenic, deoarece arianismul a fost adoptat de către urmaşii împăratului Constantin cel Mare,
Constant (353-362) şi Valens (364-378), care i-au combătut pe partizanii Crezului de la Niceea.
Arianismul a influenţat profund viaţa bisericească multe secole de-a rândul (fiind promovat în
ziua de azi de secte ca Martorii lui Iehova, de exemplu). Arianismul a fost un mod raţional-
omenesc de înţelegere a creştinismului.
2.EREZII REFERITOARE LA OMENITATEA LUI IISUS HRISTOS
GNOSTICISMUL
[gr. gnosis = cunoaştere, iniţiere]. Doctrină sincretistă, compusă din elemente ale
religiilor de mistere, foarte populare în India, Babilonia şi Persia, mituri ale filozofiei greceşti,
asociate însă şi cu unele idei creştine inspirate din Evanghelia lui Ioan. Ideea comună a
gnosticismului este dualismul între fiinţa divină originară, inaccesibilă, şi o serie de emanaţii
rele care ajung în lume, în materie. Sistemul lui Valentin (160 d.H.), creştin din Alexandria,
care a expus învăţătura sa la Roma în acelaşi timp cu Marcion, între 135-160 d.H., este centrat
pe ideea de pleroma. Lumea spirituală pură (pleroma) este compusă dintr-o unitate de eoni,
emanaţii divine provenite din Dumnezeu-Tatăl. Creaţia ar fi identică cu căderea în păcat, iar
lumea materială, în esenţă rea, ca şi spiritele umane, au fost modelate de un demiurg. Cuvântul
(Hristos, Logosul) nu este acelaşi cu Dumnezeu-Creatorul, ci o emanaţie spirituală, care a trecut
prin Maria ca apa prin conductă, nu a murit fizic şi nu a înviat. Mântuirea ar fi un act de
cunoaştere revelata, necesara revenirii în armonia pleromei. Exista o inegalitate fiinţială între
oameni, deoarece numai cei spirituali, gnostici (nu cei trupeşti, nici cei psihici) posedă această
cunoaştere şi deci se pot mântui. Origen, Clement de Alexandria, Tertulian, Hipolit, Epifanie,
Efrem Sirul şi Irineu de Lyon au combătut gnosticismul. Ei afirmă despre creaţie că este bună,
fiind opera lui Dumnezeu. Printre reprezentanţii gnosticismului creştin se numără: Simon din
Samaria (Simon Magul), Nicolae (fondatorul sectei Nicolaiţilor), Cerint (contemporan cu
apostolul Ioan), Menandru din Samaria, Satornil din Antiohia, Vasilide din Alexandria
(cca125), Carpocrate (155-166), Cerdon, Marcion din Sinope, Pont (născut cca. 85), Bardesan
din Edessa (n.154).
Doctrine gnostice:
MONOFIZISMUL
[l.gr. mono-physis = o singură fire]. Teza predicată de Eutihie (378-454) călugăr din
Constantinopol, care a afirmat că Iisus Hristos nu are decât o singură fire (monophysis), cea
divină, întrucât trupul omenesc l-a luat în mod aparent. Eutihie refuza distincţia dintre
hypostasis (ipostas, persoană) şi physis (natura, fire), spunând că dacă Iisus Hristos e o
persoană, el nu poate avea două naturi. Monofizismul era încurajat de formularea lui Chiril din
Alexandria, care a apărat formula: "unică este natura (physis) întrupată a cuvântului
dumnezeiesc". În faţa acestei teze, Sinodul de la Calcedon (451) vorbeşte de realitatea integrală
a Fiului, care are o singură persoană, în două naturi. Cele două firi, dumnezeiască şi omenească,
îşi păstrează integritatea lor, dar ele sunt unite într-un singur ipostas. Una din formele sub care
a circulat după Calcedon teza lui Eutihie este monofizismul severian sau moderat, propus ca o
formulă de reconciliere între calcedonieni şi necalcedonieni, de către Sever, patriarh de
Antiohia (512-538). Monofiziţii susţineau deci că firea omenească luată de Hristos la întrupare
în Maria a fost absorbită de firea sa dumnezeiască, încât cea dintâi a dispărut cu desăvârşire,
asemenea unei picături de apă în imensitatea mării. După unii monofiziţi Iisus Hristos n-ar fi
avut un trup omenesc real, ci un trup aparent. Consecinţa concepţiei monofizite este că, dacă
Iisus Hristos nu are pe lângă firea lui divină şi o fire omenească adevărată, atunci se nimiceşte
întreaga operă de răscumpărare/mântuire a omului. Numai Fiul lui Dumnezeu, devenit om
adevărat, putea duce neamul omenesc la mântuire. Doar prin întruparea Sa, Dumnezeu a putut
îndumnezei firea omenească cea decăzută. Dumnezeu s-a făcut om, ca sa facă pe om dumnezeu.
Doctrina ortodoxă referitoare la firile din persoana lui Iisus Hristos învaţă că sunt două la
număr, divină şi umană - diefizitism, unite într-o singură persoană divino-umană.
MONOTELISMUL
O alta controversă hristologică care a luat naştere în secolul 7 a fost Monotelismul. Noua
problema care era pusă de teologii vremii era dacă a avut Iisus Hristos o dublă energie şi o dublă
voinţă, cu toate că Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon stabilise că fiecare din cele două naturi
ale lui Iisus îşi păstrează toate însuşirile şi caracteristicile. Monotelismul nu este altceva decât
o prelungire a monofizismului. Monotelismul a fost eliminat odată cu venirea la domnie a lui
Constantin Pogonat. Acesta, dorind să restabilească pacea şi înţelegerea în Biserică, convoacă
Sinodul VI Ecumenic unde s-a hotărât că nu se poate admite ca Dumnezeu şi firea omenească
a lui Iisus Hristos să fi avut o singură şi aceeaşi lucrare.
ADOPŢIANISMUL
Mişcare apărută la Roma, datorită lui Theodotus (către anul 195 d.H.), după care Iisus,
născut dintr-o fecioară, a primit la botez în Iordan Duhul Sfânt, adică l-a primit în corp pe
logosul Hristos (conştiinţa universală). Iisus a fost răstignit, a înviat şi a mântuit lumea. Pentru
exemplara lui supunere, Dumnezeu l-ar fi adoptat ca Fiu al său. În acelaşi sens, Pavel de
Samosata (260-272), episcop de Antiohia, susţine că logosul Hristos, care a sălăşluit şi în
sufletul lui Moise şi a altor profeţi iniţiaţi, a stat temporar şi în Iisus (între botez şi răstignire).
Iisus se află într-o relaţie de iubire cu Dumnezeu, iar între Duhul Sfânt şi Iisus a existat numai
o unitate de voinţă, o unitate morală, nu o unitate de substanţă.