Sunteți pe pagina 1din 31

I.

ÎNVĂŢĂTURA BISERICII DESPRE SFÂNTA TREIME


1. Sfânta Treime taina acesteia și tălmăcirea ei în general
Răspuns: Sfânta Treime și tălmăcirea ei în general

Def. Sfintei Treimi. Sf. Atanasie formulează într-o frază toată această taină a relației
Persoanelor Sfintei Treimi în sânul Ființei: să cinstim pe Unul Dumnezeu în Treime și
Treimea în Unime, nici amestecând Persoanele, nici împărțind Ființa.
Când vorbim de treime în matematică e a treia parte dintr-un întreg. Învățătura de
credință nu se acoperă din punct de vedere matematic. Cînd spunem Sfânta Treime, ne referim
la trei Persoane care au o Ființă comună. Într-un anumit mod putem să spune că se și justifică
pentru că Persoanele Acestea nu au trei ființe, au o singură Ființă, dar Cele trei Persoane dețin
Ființa. Fiecare Persoană este Dumnezeu deplin, fiecare Persoană deține Ființa întreagă, la
Dumnezeu lucrurile sunt desăvârște.
De ce sunt trei Persoane și nu este decât o Persoană? Dacă privim Personele divine
numai una este necauzată, Tatăl, Celelalte Persoane sunt cauzate, Fiul prin naștere și Duhul
Sfânt prin purcedere. Cu toate acestea Ființa divină rămâne una singură. De ce trebuie ca trei
Peroane să dețină Ființa? Pentru că deținând Ființa trei Persoane, Ele au un dialog, o iubire și o
comuniune. De aceea Sfânta Treime desemnează pe Dumnezeul creștin.
Sfânta Treime desemnează un singur Dumnezeu, dar un Dumnezeu iubitor care are o
Ființă unică și subzistă (dăinuie) în trei Persoane. Fiecare Persoană este: Dumnezeu deplin,
deține Ființa întreagă, egală și consubstanțială. Fiecare Persoană prin intermediul Ființei
comunică cu Celelalte. Și comunicând prin intermediul Ființei, Fiecare este prezentă în Celelate
două. Aceasta este taina Dumnezeului iubirii care S-a descoperit într-un mod sublim.
Dumnezeu, S-a descoperit în Vechiul Testament: de la distanță prin semne exterioare,
unor persoane, în lucrare, și ca Dumnezeu Unic.
Dumnezeu a pregătit omenirea pentru un dialog deplin. Acest dialog a fost inițiat în
vechime, în Vechiul Testament indirect prin profeți, și în mod direct, după ce este pregătită
omenirea pentru întruparea Fiului lui Dumnezeu, hotărâtă din veci de Tatăl, acest dialog va fi
inițiat prin pogorârea Fiului lui Dumnezeu la noi și întruparea Sa. Până la acest moment relația
omului cu Dumnezeu a fost indirectă, uneori a avut forme directe doar cu anumite persoane pe
care Dumnezeu le-a ales pentru a-și împlimii planul Său de mântuire. Vorbim de Avraam, de
Moise.
Prezența Sfintei Treimi în Vechiul Testament este mai mult sugerată, este mai mult
prezentă prin teofanii, la stejarul Manvri când i se arată lui Avraam, la profetul Isaia când este
răpit să vadă Sfânta Treime pe care îngerii o lăudă: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot”
(Isaia 6, 3).
Sfânta Treime este prezentă la momentele cruciale omului:
la facere: Facere 1, 26: „Și a zis Dumnezeu: să facem om după chipul și după
asemănarea Noastră”;
la căderea în păcat: Facere 3, 22: „Și a zis Domnul Dumnezeu: Iată, Adam s-a făcut ca
unul dintre Noi”;
sau la turnul Babel: Facere 11, 6-7: „Și a zis Domnul:…Haidem, dar, să Ne pogorâm și
să amestecăm limbile lor”.
Sfânta Treime în Vechiul Testament nu este accesibilă tututor omenilor. Avem cele
două teofanii:
Teofania de la Isaia 6, 3: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot” în care repetă de trei
ori cuvântul “Sfânt” (cele trei Persoane), iar în “Domnul Savaot” vedem Ființa dumnezeiască
unică.
Teofania de la stejarul Mamvri (Facere 18, 1-9) nu este o arătare plenară a Sfintei
Treimi ci o arătare sugerată sub chipul celor trei Oameni sau Îngeri. Avraam vede trei bărbați,
cărora el se închină și li se adresează ca și cum ar fi unul singur: „Doamne, de am aflat har
înaintea Ta, nu ocoli pe robul Tău!”. Astfel, Avraam mărturisește un Dumnezeu în trei
Persoane.
Sfânta Treime care este Dumnezeul unic, adevărat și viu care a făcut lumea și pe om. Și
poartă de grijă și lumii și omului cu toate că Vechiul Testament este revelat de Dumnezeu în
ciuda neputinței omului de a fi capabil să primească după păcat revelația dumnezeiască prin
legea morală naturală omul nu își pierde total revelația primordială și poate și el să caute în
taină pe Dumnezeu dar nu oricum ci prin asceză și meditație.
Așa se face că și la popoarele păgâne în ciuda schimonosirii ideii de Dumnezeu care
este văzut întruchipând patimile omenești și diferite ambiții omenești în partea răsăriteană și nu
nu mai Sfânta Treime și Dumnezeul unic se află sugerate în religiile vechi, ca Dumnezeu
identificat sau sugerat. În Brahmanism, Șintoism, Daoism avem Treimea sugerată, dar nu în
modul explicit. Și la filosofi, cum este Platon întâlnim, în lumea Ideilor, Ideea Dumnezeului
Treimic: teza, antiteza și sinteza; se arată aceste categorii care pun bazele ideei de treime
Dumnezeu. Dar toate acestea sunt idei nu identificări ale lui Dumnezeu. Dar descoperirea
plenară a Sfintei Treimi o avem în Noul Testament, adusă de Mântuitorul Hristos.
Dacă la facerea lumii participă Sfânta Treime și continuă Să fie prezentă în momentele
cheie ale omului căzut la începutul răscumpărării noastre prin Fiul lui Dumnezeu participă din
nou Sfânta Treime ca și la facere. Cum participă? Fiul coboară ca să se întrupeze dar înainte de
a coborâ Fiul, coboară Duhul Sfânt, ca să curețe pântecele Fecioarei și Tatăl binevoiește pentru
că atunci când coboară Fiul cu îngerii din cer, Tatăl adumbrește pe Fecioara care să primească
pe Fiul lui Dumnezeu. Începutul mântuirii noastre este tot prin Sfânta Treime. Fiul are inițiativa
când Tatăl zice: Îmi pare rău de omul care L-am făcut, Fiul zice: Voi coborî Eu Părinte să fac
voia Ta, Dumnezeule. Fiul are inițiativa dar este însoțit de Tatăl și de Duhul Sfînt.
Prima grăire răspicată (exprimare) și lucrare despre Persoanele treimice este la Buna
Vestire. Așa începe activitatea Sfintei Treimi în afară și ca vorbire și ca acțiune. Întâlnim
distinct pronunțate Personele Sf. Treimi, Luca 1, 35: Duhul Sfânt Se va pogorâ peste tine și
puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui
Dumnezeu se va chema.
De la întruparea Fiului lui Dumnezeu putem vorbii despre începutul lucrării Sfintei
Treimi asupra omului căzut și asupra firii înconjurătoare.
Pentru prima dată la Buna Vestire sunt numite Persoanele divine cu numele lor specific:
Tatăl este numit Celui Preaînalt, Fiul este numit Fiul, Duhul Sfânt este numit Duhul Sfânt.
Prima dată în istoria omenirii avem Personele divine deslușite. De aici înainte începe lucrarea.
Fiul S-a Întrupat ca să ne poată vorbi în grai omenesc.
Taina lui Dumnezeu este în Sfânta Treime. Sfânta Treime, ca Dumnezeu al nostru viu
și adevărat este învățătura: Dumnezeu este unul în Ființă și întreit în Persoane. Fiind unul în
Ființă trebuie să arătăm că deși sunt trei Peroane este un singur Dumnezeu.

2. Ființa divină și energiile Ei


Răspuns: Ce este Ființa? Ființa este entitatea infinită, indefinită, incomprehensibilă
(care nu se poate comprima) și care o deține Tatăl de la Sine. Acestă Ființă este simplă și nu
se poate divide.
Fiul care ne descoperă taina Sfintei Treimi este Peroana divină ce ne aduce revelația
directă. În cele ce vorbește Fiul descoperă toată taina dumnezeirii.
Ființa este esența divină a lui Dumnezeu, o esență de natură pur spirituală, unică ce
nu poate fi asociată sau asemănată cu făpturile. De aceea Ființa fiind unică și pur spirituală
aparține lui Dumnezeu. Este de netăgăduit și de nediscutat Ființa aceasta pentru că Tatăl este
necauzat și El deține Ființa de la Sine. De ce este Necuzat? Nu există întrebare. Există de la
Sine, prin Sine și nu are altă cauză afară de Sine. Tatăl și ființa Sa incomprehensibilă și absolută.
Dar dăruiește Ființa, Fiului prin naștere și Duhului Sfânt prin purcedere. Ființa nu se divide.
Ea este deținută în mod personal de Persoanele divine și prin intermediul Ființei, Persoanele
comunică între Ele. Comnunică între Ele și fiecare Persoană este egală cu Celelalte, fiecare
Persoană este Dumnezeu adevărat și modul în care dețin Ființa, Le distinge între Ele dar nu
Le separă.

Ființa divină și energiile Sale


Ființa este vie. Ființa este Cea care izvorăște energii. Energiile Ființei divine sunt
nedespărțite de Ființă; și aceste energii sunt cele prin care Persoanele divine lucrează în afara
Ființei. În sânul Ființei între Personele divine este o relație de intercomuniune și de iubire. O
iubire și o comuniune infinită și deplină. În afara Ființei, Personele comunică sau împărtășesc
energia divină. Dacă Dumnezeu este Creator este Creator prin energiile Sale divine necreate.
Nu putem concepe energiile în alt chip decât că aparțin Ființei. Orice ființă vie produce energie
și Ființa divină are energiile Sale specifice. Dacă orice altă ființă din univers începând de la
ființele raționale până la ființele neraționale, de la cele gigantice până la cele infime toate aceste
ființe dețin o energie pentru că proprietatea oricărei ființe este de a se mișca și în mișcare ființa
emană energii și Ființa divină emană energii de natura Ei. Ființa divină fiind necauzată emană
energii necreate conform naturii Sale. Ființa celorlate făpturi fiind create avem de aface cu
energii specifice măsurabile, sesizabile dar apreciate conform fiecărei ființe în parte. Toate
aceste sunt energii vii.
În afara Ființei, energiile sunt împărtășite de Persoanele divine. Tocmai, de aceea nu
Ființa creează lumea ci Dumnezeul treimic creează lumea și omul. Lumea este creată de
Persoanele divine prin energiile divine. La crearea lumii participă toate Personele divine într-
un mod specific. Deasemenea și la restaurarea omului căzut și a creației în general participă tot
prin energii toate Persoanele divine.
Energiile necreate. Dumnezeu este necreat și energiile sunt necreate. Creatul este
distinct de necreat. Este diferență mare între Creator și creație. Dumnezeu se mișcă prin energii.
Ființa dumnezeiască este vie, dinamică dar nu se mișcă Ființa. Către om nu vine Ființa ci
Persoanele împărtășesc energiile. Ființa nu se manifestă decât prin Persoane. Persoanele
împărtășesc energiile Ființei. Dacă anulăm Persoanele înseamnă că avem o Ființă nedefinită,
impersonală, cum spun marii filosofi, Dumnezeu este o forță, adică un vânt ceva.
Relația noastră cu Dumnezeu este prin energii. El ne-a dat energii necreate și nouă. Dacă
ne-a făcut după chipul Său, ne-a dat și energiile Sale. Chipul Său este cea mai mare demnitate
pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Cum să purtăm chipul Său fără energiile Sale. Prin energiile
necreate Dumnezeu au făcut ființele care la rândul lor au energiile personale ale lor. Energia
personală a fiecărei ființe nu se confundă cu energiile divine. Primii oameni au rămas fără har
dar nu au rămas nemișcați. Noi avem o energie a noastră omenească.
Fiecare Persoană împărtășeșete harul? Harul coboară din Ființă. Coboară prin Persoana
Tatălui în Fiul și din Fiul vine în Sfântul Duh. Și Sfântul Duh prin Sfintele Taine. Săvârșitorul
Sf. Taine este Hristos, harul Sfântului Duh îl actualizază pe Hristos. Harul de unde Îl are?
Coboară de la Tatăl în Fiul, în umanitatea Fiului. El care săvârșește ca Arhiereu, Sfintele Taine
este preluat de Sfântul Duh în lucrarea Tainelor și harul actualizează prezenta Persoanelor
Sfintei Treimi nu Ființa.

3. Însușirile distincte ale Pesoanelor Sfintei Treimi


Răspuns: Însușiriile Persoanelor Sfintei Treimi:
Decurg aceste însușiri din modul cum dețin Ființa.
- Tatăl este necauzat și în raport cu Celelalte Persoane este născătorul Fiului și
purcezătorul Duhului Sfânt.
- Fiul își are cauza în Tatăl. Este născut din veci din Tatăl și născut în timp din Fecioara
Maria pentru restaurarea omului și a lumii.
- Duhul Sfânt este purces din veci din Tatăl și trimis în lume tot de către Tatăl, în timp
pentru restaurarea și împlinirea creației.
Există o relație intratrinitară (adică între Ele) în sânul Ființei și o relație în afara
Ființei. Modul de existență al Persoanelor divine în sânul Ființei se numește perihoreză.

4. Perihoreza și aproprierea Treimică


Răspuns: Perihoreza
Ce este perihoreza? este modul de comuniune a Persoanelor divine în interiorul
Ființei este iubire, dăruire prin dialog. Persoanele divine fiind egale între Ele își dăruiesc iubirea
reciprocă Tatăl, Își dăruiește iubirea Fiului și Duhului, Fiul, Tatălui și Duhului și Duhul, Tatălui
și Fiului. Această relație intratrinitară arată armonia, comuniunea, egalitatea și dragostea între
Cele trei Persoane. Ele sunt distincte dar niciodată despărțite. Unirea lor în sânul Ființei este
deplină, este o întrepătrundere, pentru că Tatăl locuiește în Fiul și în Duhul; Fiul, în Tatăl și în
Duhul; Duhul, în Tatăl și în Fiul. Această modalitate de unire și de locuire a Persoanelor divine
fiecare în Celelalte două se numește perihoreză. Această perihoreză treimică1 arată atât
consubstanțialitatea celor trei Persoane cât și egalitatea între ele.
Există această consubstanțialitate, acest dialog de iubire. Această lucrare este în sânul
Ființei. Există o lucrare și în afara Ființei. Dumnezeu nu a rămas Să lucreze numai în sânul
Ființei. De ce nu a rămas? Pentru că a creat lumea (văzută și nevăzută). Lumea este creată de
Dumnezeul Treimic, prin energii. Dar energiile nu le comunică Ființa ci energiile le comunică
Persoanele. La baza existenței omului și a lumii nu este Ființa divină ci Persoanele divine.
Persoanele înlăuntrul Ființei comunică în iubire; în afara Ființei comunică prin energii.
Când a zis Dumnezeu Să fie lumină!, Tatăl a zis prin Fiul și Duhul Sfânt a împlinit. Atunci a
slobozit Dumnezeu de la Tatăl în Fiul și prin Sfântul Duh energiile divine ca să se modeleze
pământul netocmit și gol. Dumnezeu prin energiile Sale la început a creat materia amorfă. Când
a zis Să fie lumină! energiile divine, Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor că
pământul era netocmit și gol. Cine a zis Să fie lumină?, Tatăl dar nu a zis El monolit ci a zis
prin Fiul și Duhul Sfânt a început să modeleze. De aceea la început a fost atmosfera cu energiile.
Aceasta este lumina, lumina se referă la energiile care s-au slobozit la sfatul Tatălui cu Fiul și
cu Duhul Sfânt în afara Ființei ca să apară materia și apoi să se modeleze materia. Înainte de
materie Dumnezeu Treimic a creat cerul, făpturile nevăzute ale îngerilor. În lucrarea lumii toate
le-a făcut Tatăl prin Cuvântul și le-a desăvârșit prin Duhul cum spune Psalmisul: Cu cuvântul
Domnului cerul s-a întemeiat și pământul s-a întărit și prin duhul gurii Lui toată puterea lor
(Ps. 32, 6).
Lucrarea Persoanelor divine în afară, în modul cum Ele acționează ca să se înfăptuiască
voința divină unică a lui Dumnezeu, Cel întreit în Persoane, o înfăptuiesc prin apropiere.
Aproprierea
Una are inițiativa și Celelalte o însoțesc.
Unirea Persoanelor divine și comuniunea Lor în sânul Ființei se numește perihoreză dar
în afară se numește apropriere (acțiunea Persoanelor divine în afară).
Aproprierea desemnează ceva propriu din ceea ce este comun.
Însușirile personale ale Persoanelor divine în activitatea lor externă, în afară
Ființei
Tatăl - este numit Creator

1
Perihoreza treimică este prin întrepătrundere. Întrepătrundere dar nu contopire pentru că Persoanele sunt distincte.
Sunt unite în iubire și în comuniune. Sunt unite prin Ființă că Ele dețin Ființa comună. Dar o dețin într-un mod
propriu nu se contopesc, nu se despart, nu se împart nu se divid, nu se subordonează ci doar conlucrează.
Există și perihoreza hristologică, perihoreză în acest caz înseamnă unire.
Fiul - este numit Răscumpărător
Duhul Sfânt - este numit Sfințitor
Se văd trei lucrări specifice. Unul creează, Altul răscumpără și Altul sfințește cu toate
acestea Ele sunt nedespărțite.
Cuvântul apropriere începe să ne lămurească cu numirile, însușirile și activitățile
Persoanelor Sfintei Treimi în afara Ființei. Prin modul în care Ele acționează, Persoanele
Treimice primesc nume specifice. Și numele le arată și activitatea și însușirile specifice.

Ce este aproprierea? Atribuirea de numiri, însușiri și activități comune Celor trei,


uneia dintre Ele. De ce îi atribuim? Pentru că are inițiativa.
Tatăl are inițiativa creației, Fiul are continuarea creației, Duhul Sfânt are desăvărșirea
creației. La răscumpărare cine are inițiativa? O are Fiul. Tatăl zice: Îmi pare rău de omul care
L-am făcut, Fiul zice: Voi coborî Eu Părinte să fac voia Ta, Dumnezeule. Fiul are inițiativa dar
este însoțit de Tatăl și de Duhul Sfînt.
Cine are inițiativa să aducă din noul lumina pe pământ? Duhul Sfânt care coboră în chip
de Limbi de foc.
Pentru fiecare activitate externă a Persoanelor Sfintei Treimi există o inițiativă. Ca să
cuprindem și numirile și însușirile și activitățile într-o singură frază le punem pe toate, ceva
propriu din ceea ce este comun.
Când spunem că Tatăl este Creatorul nu este singur Creator e împreună cu celelalte
Persoane cu Fiul și cu Duhul. El are doar inițiativa. Când spuem că Fiul e Răscumpărător, El
face voia Tatălui (mântuirea obiectivă), mântuirea subiectivă o aduce Duhul Sfânt (Harul
Duhului Sfânt ne sfințește).
Când spun că apropriez cuiva? Îi atribui ceva dar nu îi aparține numai lui.
În cazul Sfintei Treimi aproprierea este atribuirea de numiri, însușiri și activități
comune celor trei Persoane, unei Persoane. Deci Îi atribui unei Persoane numiri, însușiri și
activități din cea ce este comun Celor trei dar Îi atribuim uneia.
Modul de existență și de acțiune a Persoanelor în sânul Ființei se numește perihoreză.
Modul de acțiune în afara Ființei a Persoanelor divine se numește apropriere. De ce
acționează în afară? Acționează în raport cu creația și cu restaurarea ei.
Am spus că: Dumnezeu este unul în Ființă și întreit în Persoane. Dumnezeu nu
acționează ca Ființă ci acționează prin Persoane. Fiecare Persoană este Dumnezeu egal cu
Celelalte și consubstanțiale.
Persoanele sunt egale, consubstanțiale, Fiecare are o activitate specifică în afară.
Trebuie însă să precizăm că acțiunea pe care o au Persoanele divine în afară, Ele nu sunt
singure. Tatăl este Creatorul dar cum spune în Psalmi: Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit
(Ps. 118, 73) și unde se spune aceasta, la Botez, De ce se spune la Botez? Pentru că e o nouă
restaurare, Care sunt mâinile Tatălui, pentru că El nu are mâini? Mâinile Tatălui sunt: Fiul și
Duhul. Tatăl este Creatorul dar nu singur cu Fiul și cu Duhul.
Fiul ne-a răscumpărat pe noi din blestem dar nu ne-a răscumpărat Singur. Fiul a avut
inițiativa dar Îi înfățișează opera de răscumpărare Tatălui și desăvârșește opera de răscumpărare
Duhul Sfânt. Pentru că firea Sa umană pe care a asumat-o se umple de harul Duhului Sfânt și
devine un vehicol de comunicare a harului Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt este Sfințitorul, sfințenia ca însușire aparține cu adevărat Tatălui care e
necauzat, sfințenia este comunicată Fiului prin naștere și Duhului Sfânt prin purcedere. Când
ne sfințește Duhul Sfânt prin har, pe care Îl împărtășește, Face vie prezența Tatălui și a Fiului.
De diferențiază firea omenească de firea dumnezeiască? Firea omenească rămâne în
veci fire omenească, ea nu se schimbă în fire dumnezeiască ci se îndumnezeiește în sensul
împărtășirii de perfecțiunile dumnezeiești; comunică direct cu această fire dumnezeiască și se
bucură de perfecțiunile firii dumnezeiești dar nu devine în veci fire dumnezeiască.
Fiul Întrupat rămâne în veci Persoană divino-umană. Nu este Persoană într-o singură
fire, nu se contopesc firile ci cea umană îndumnezeindu-se devine un vehicul pentru toți
oamenii. De aceea a luat firea umană. Ca prin firea Sa umană îndumnezeită plină de harul
Duhului Sfânt, Să ne transmită și nouă harul Duhului Sfânt. Nu ne poate transmite
dumnezeirea direct, cum spun protestanții că Duhul Sfânt se comunică direct nu prin firea
umană a lui Iisus Hristos pentru că catolicii au despărțit harul de firea umană.
Firea umană rămâne în afara Sfânta Treime. Firea umană rămâne fire umană. Când
spunem S-a suit de-a dreapta Tatălui se arată demnitatea care ne urcat pe noi. De aceea, noi
suntem ridicați deasupra îngerilor, îngerii rămân dedesupt de oameni, deasupra rămâne firea
noastră umană. Se face vrednică de cinstirea supremă pentru că e asumată de Fiul lui Dumnezeu.
Ca închinare este adorare după ambele firi. De ce? Noi ne adresăm de fapt Persoanei. Cinstirea
înseamnă o adresare, firi nu te poți adresa pentru că nu este Persoană. Te adresezi Personei încât
aparținând Ipostasului dumnezeiesc al Fiului, firea noastră omenească se face părtașă prin
împreună comuniune. Firea omenească rămâne materială spiritualizată. Dumnezeu e pur
spiritual de aceea firea omenească nu poate face parte din dumnezeire.
Firea omenească este plină de har este îndumnezeită dar nu în sensul că depășește
limitele firii omenești ci rămâne fire omenească. Este îndumnezeită în sensul că se face stând
în comuniune cu firea dumnezeiască prin intermediul Persoanei, ea se face părtașă la toate
bucuriile, perfecțiunile, frumusețile, fericirile; și prin ea, harul Duhului Sfânt ni se comunică
nouă. Această fire omenească, noi ne împărtășim cu ea, ea se prelungește când ne Împărtățim,
în noi, Este prezent cu sufletul și cu dumnezeirea Dar cum este prezent? Este o prezență tainică.
Pentru că luăm adevăratul Trup și adevăratul Lui Sânge prin care Hristos este prezent cu trup
și cu dumnezeirea dar nu e prezent ca Ipostas în noi că atunci am fi și noi de o ființă cu
Dumnezeu. Nu este prezent ca Ipostas în noi. E prezent cu suflet și cu dumnezeirea. Acum Îl
luam pe Hristos care este izvorul harului prin Împărtășire. Ne facem părtași la cele dumnezeiești
dar nu ne îndumnezeim că am deveni de o ființă cu Dumnezeu. Noi știm că Ființa dumnezeiască
nu se poate divide, Ea aparține numai Persoanelor divine. Noi avem îndumnezeirea prin har.
Prin har suntem dumnezei. Că harul ne face prezente Persoanele divine. Dumnezeirea este prin
har nu prin Ființă.
Sfânta Treime desemnează pe Dumnezeul iubirii și nu este o idee ci este o arătare a
iubirii. Arătarea Dumnezeului iubirii nu este doar în cuvânt, în gând ci și în fapte. De aceea S-
a Întrupat Fiul ca să ne arate iubirea deplină. Iubirea cu care Tatăl îl iubește pe Fiul ne-o
dăruiește și nouă. De aceea după har noi devenim frați cu Iisus Hristos că purtăm același trup
omenesc.
Iisus cu trupul S-a ridica de-a drepta Tatălui dar El este și în trup și în afara trupului.
Aici este paradoxul. Firea omenească aparține Ipostasului dar Ipostasul nu este subiectul
propriu De unde vine această învăţătură nouă? Vine din dorința de a îndrepta o altă erezie. Și
din dorința de a o îndrepta au căzut în această erezie.
În Imperiul Roman au intrat vizigoții, care au ajuns și în Spania. Aceștea erau arieni (nu
dădeau importanță Fiului, socoteau că Fiul este un om superior). Și atunci ca să dea o mai mare
demnitate Fiului lui Dumnezeu au găsit această formulă că Duhul Sfânt purcede și de la Fiul,
ca să-l facă egal cu Tatăl pe Fiul. Aceasta a dus la o erezie care este greu de oprit. În felul acesta
nu mai există o relație de egalitate, de iubire, concretă între Persoanele Sfintei Treimi.
Dacă Tatăl are aceste însușiri de a fi necauzat, născător al Fiului și purcezător al Duhului
Sfânt au găsit că în textul de la Ioan 15, 26: Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, Care de
la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine. El va mărturisi despre Mine că din al Meu
va lua și vă va vesti vouă, nu exclude purcederea Duhului Sfânt și de la Fiul.
Biserica răsăriteană a susținut permenent purcederea Sfântului Duh numai de la Tatăl
pe același temei al cuvintelor rostite de Mântuitorul: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care
Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului…” (Ioan 15, 26).
Sinodul al II ecumnenic care a formulat ultimile 5 articole de credință au luat textul
exact de la Sf. Ev. Ioan care spune: Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul, Care din
Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit, Care a grăit prin
proroci (art. VIIII, Simbolul de credință).
În secolul VI, în Spania la Toledo (Sinodul al III-lea Toledo ,589) a apărut un text că
Duhul Sfânt purcede și de la Fiul. Textul acesta a fost însă sporadic.
În anul 808, călugării galicani rostesc pentru prima dată Crezul cu adaousul Filioque. În
secolul IX, s-a întrunit Sinodul de la Aquisgranum (809) tot din Spania însă nu a lămurit precis
dacă Duhul Sfânt purcede și de la Fiul.
În timpul împăratul Carol cel Mare, papă era Leon al III, i s-a adus la cunoștință papei
de acest adaus și papa care era un om credincios a fost scandalizat. Papa Leon al III a pus să se
graveze Simbolul de credință pe două plăci (în latină și greacă) pe pereții bisericii Sf. Petru din
Roma fără adausul filioque și a zis: Acestea le-am pus eu, Leon, din iubire și solicitudine pentru
credința ortodoxă.
Diferențele dintre Apus și Răsărit au început să fie din ce în ce mai accentuate.
Răsăritenii erau îndreptați spre contemplație și dezvoltaseră o literatură teologică foarte bogată.
În secolul al X-lea a început din nou să apară această erezie, în timpul patriarhului Fotie, că
Duhul Sfânt purcede și de la Fiul pe scurt „filioque” înseamnă „și de la Fiul”. A început să
apară o învățătură învăluită, o dezbinare între teologi, ierarhi, preoți dar au început să de-a și
expicații. Primul teolog apusean care a susținut ideea filioque a fost Fericitul Augustin.
Personele divine au o Ființă unică și atunci Ființa unică o dețin și Tatăl și Fiul. A spune
că purcede și de la Tatăl și de la Fiul nu înseamnă că purcede de la doi și că purcede ca de la
unul pentru că Cei doi Tatăl și Fiul locuiesc Unul în Celelalt prin Ființa unică pe care o dețin.
Au găsit că dacă nu se exprimă Sf. Ev. Ioan în mod concret că purcede de la Tatăl și de la Fiul
este cuprinsă purcederea și de la Fiul în mod virtual și implicit și nu este o greșeală să
spunem că purcede și de la Fiul.
Mai aduc argumente că Fiul îl trimite pe Duhul Sfânt pe Care Eu Îl voi trimite de la
Tatăl2, vor să arată că și El Îl purcede pe Sfântul Duh. Dar una este trimitere și alta este
purcederea. A admite că purcede și de la Fiul în baza trimiterii înseamnă că putem spune despre
Fiul că Duhul Sfânt i-a știința de la Fiul, din al Meu va lua și vă va vesti (Ioan 16, 14), în baza
faptului că ia știința de la Fiul înseamnă că Fiul se naște și de la Duhul nu numai de la Tatăl sau
Cine Îl pregătește pe Fiul să vină în lume? Duhul Sfânt înseamnă că Fiul se naște și de la Duhul
Sfânt. Toate acestea sunt așa zise repere care nu au logică.
Mai spun că în textul de la Galacteni3 este numit Duhul Sfînt, Duhul Fiului pentru că
purcede și de al Fiul. Însă aici este vorba de o stare harică nu este vorba de o relație a Fiului cu
Duhul Sfânt. Sigur, când creștinul primește Sfintele Taine prin harul Duhului Sfânt este făcut
prezent Fiul și cel ce primește darurile Duhului Sfânt poate să zică Avva, Părinte!, adică îl
cheamă pe Dumnezeu Tatăl său. În sensul acesta, nu este vorba despre o relație a Persoanelor
treimice ci de o relație a împărtășirii harului că fără răscumpărarea Fiului, harul Duhului Sfânt
nu ar fi lucrător și nu S-ar putea împărtășii celor ce sunt chemați la Sfintele Taine.
La Romani 8, 9 : Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi și la Galacteni 4, 6: Şi pentru că
sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva,
Părinte!, sunt două expresii care sunt folosite într-un mod subiectiv și tendențios de teologia
romano-catolică. Duhul Sfânt este numit Duhul Tatălui, spun ei, pentru că purcede de la Tatăl
dar este numit și Duhul Fiului pentru că purcede și de la Fiul. Pentru că sunteți fii a trimis
Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre care strigă Avva, Părinte!.

2
Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl
purcede, Acela va mărturisi despre Mine (Ioan 15, 26).
3
Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel 4, 6: Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului
Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte!
Se face această legătură că Duhul Tatălui se numește așa că este purces de la Tatăl și
Duhul Fiului este purces de la Fiul. Aici însă nu este vorba de Persoana Duhului Sfânt. Când
spune Sf. Ap. Pavel Duhul Fiului, nu se referă la Persoana Duhului Sfânt ci se referă la harul
împărtășit de Duhul Sfânt și este vorba de o stare harică și nu este vorba de Persoana a treia a
Sfintei Treimi.
Teologii romano-catolici consideră au găsit temeiul pentru a extinde învățătura că Duhul
Sfânt purcede de al Tatăl și de la Fiul. Întrucât la Ioan 10, 30 Iar Eu și Tatăl Meu una suntem,
de aici găsesc teologii romano-catolici că Cei doi Tatăl și Fiul au aceeași Ființă și atunci din
aceeași Ființă a Tatălui și a Fiului purcede Duhul Sfânt de aceea spun ei că nu purcede ca de la
Doi ci ca de la Unu pentru că au aceeași Ființă.
Trebuie să înțelegem: Fiecare Persoană deține într-un mod propriu Ființa dumnezeiască.
Tatăl o posedă de la Sine, că este necauzat, Fiul și Duhul Sfânt au cauza în Tatăl dar Duhul
Sfânt nu poate să aibă cauza în Tatăl și în Fiul pentru că Fiul este cauzat de Tatăl.
Cine trimite Duhul Sfânt? Fiul trimite Duhul Sfânt. În baza faptului că îl trimite Fiul
însemnă că purcede și de la Fiul după viziunea romano-catolică dar Mântuitorul precizează că
El îi roagă pe Tatăl să trimită pe Duhul Sfânt Voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va trimite
Care din al Meu va lua și vă va vesti. Deși Tatăl îl trimite, teologii catolici fac legătura că în
baza purcederii și de la Fiul i-a Duhul Sfânt știința. Ori ce este acest atribut al științei? Este un
atribut comun Celor trei Persoane. Ele sunt egale și consubstanțiale. Ființa și-o ia fiecare
Persoană de la Tatăl. Știința se referă la viitor, din al Meu va lua și vă va vesti. Ori purcederea
este din veci nu poate fi amestecată cu cele viitoare de care vorbește Mântuitorul, în timp și
vorbește tot pentru timp spre cele viitoare. Când se vorbește de nașterea și purcederea din veci
acestea nu sunt în timp ci dinainte de timp sau în afara timpului. De aceea nu pot fi susținute
aceste păreri și speculații.
Al temei pe care l-au mai găsit este la Sf. Ev. Ioan cap. 20, 21 și 23. Când Mântuitorul
se arată în casa lui Ioan Marcu, Sfinților Apostoli și suflând asupra lor le grăiește: Luați Duh
Sfânt; Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute. Teologii
romano-catolici spun că de fapt le împărtășeșete Duhul Sfânt pentru că purcede și de la Fiul.
Nici vorbă de așa ceva. Mântuitorul le împărtășește harul apostoliei pentru că El este Cel care
săvârșește lucrările dumnezeiești.
Concluzie: Învățătura despre filioque, fără temei în Sfânta Scriptură cu temeiuri forțate
în gândirea omenească. Temeiuri care dacă se susțin, învătătura despre Sfânta Treime, nu mai
este clară, nu se mai poate vădi relitatea existenței Persoanelor Sfintei Treimi în iubire de
comuniune, în egalitate și în afirmarea personală a Fiecăreia.

II. CREAREA LUMII ŞI A OMULUI


5. Crearea lumii în general (temeiuri, motivul și scopul)
1. Răspuns: Motivul și scopul creării lumii: spirituale și materiale.
Dumnezeu este Treime, este iubire. Dumnezeu este unul în Ființă, întreit în Persoană.
Din cele trei Persoane doar Tatăl este necauzat, Fiul și Duhul au cauză în Tatăl. De aceea este
un singur Dumnezeu. Pentru că Tatăl, naște pe Fiul și purcede pe Duhul Sfânt și transmite prin
naștere și prin purcedere Ființa pe care o are El, unică. Acestă Ființă unică este transmisă la
Fiul și la Duhul Sfânt. Nu are fiecare Persoană, Ființă de Sine ci este o singură Ființă divină;
dar dețin Ființa în mod diferit. Tatăl o deține de la Sine, Fiul o deține prin naștere și Sfântul
Duh prin purcedere. De aceea sunt distincte Persoanele; sunt trei Persoane și un singur
Dumnezeu (pentru că e o singură Ființă) dar și fiecare Persoană este Dumnezeu și este Persoană
de Sine, distinctă dar nedespărțită de Celelalte. Ce le unește de sunt nedespărțite? Ființa le
unește.
Dumnezeu fiind iubirea desăvârșită, a hotărât în a tot înțelepciunea și iubirea Sa să
creeze și o lume exterioară Sieși. Motivul creării lumii este iubirea Sa, de a împărtășii iubirea
Sa, făpturilor pe care a hotărât să le creeze din afara Ființei Sale. Scopul este ca Dumnezeu să
dialogheze cu aceste persoane pe care le creează. Lumea materială, în afară de cea rațională,
nu este un scop în sine, este un suport al creaturilor Sale, partenere de dialog cu El. De aceea
creează o dublă lume.
Pentru ce creează Dumnezeu pe îngeri și pe oameni? Pentru a le împărtăși fericirea. Și
ei cum își exprimă fericirea și bucuria, că au fost creați de Dumnezeu? Aducându-i mulțumire
și cinstire. Acestea nu sunt niște necesități ale lui Dumnezeu. Când cineva îți oferă un cadou,
ești rece, nu, ca să arăți că te bucuri, îi mulțumești; așa noi îi mulțumim lui Dumnezeu.
Dumnezeu ne-a dăruit cel mai mare cadou, ne-a dat existența, viața pe care o primim este un
dar de la Dumnezeu, este supremul dar.
Dumnezeu face o lume spirituală și una materială. Aceasta o vedem în cartea Facerii a
Vechiului Testament. La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul (Fc. 1,1). La început
desemnează începutul timpului, prin cuvântul cer înțelegem lumea spirituală a îngerilor, prin
pământ înțelegem materia, după aceea sunt prezentate etapele creației lumii materiale.
În Sfânta Scriptură atât avem enunțat despre lumea spirituală că a creat Dumnezeu cerul
și am enunțat că sunt trei ceruri, de care ne vorbește Sf. Ap. Pavel4:
- Cerul material, tăria, care învăluie Universul
- Cerul spiritual, lumea îngerilor
Cerul suprem care este locașul lui Dumnezeu.

6. Crearea lumii nevăzute (natura, numărul și modul dispunerii îngerilor)


2. Răspuns: Crearea lumii nevăzute. Lumea spirituală.
Prin cer, înțelegem îngeri.
Îngerii sunt ființe personale de natură spirituală, cu rațiune și voință liberă, capabili de
dialog permanent cu Dumnezeu și între ei.
Persoana este aceea făptură care este capabilă de dialog.
Îngerii sunt împărțiți în 9 cete: - Scaunele, Heruvimii, Serafimii;
(după Sf. Dionisie Areopagitul) - Domniile, Stăpâniile, Puterile;
- Începătoriile, Arhanghelii și Îngerii
Dar a fost creată o ceată mai strălucitoare decât celelalte, mai aproape de Dumnezeu.
Ceata lui Lucifer (= purtător de lumină), cel mai strălucit înger. Acestă ceată auzea toată
vorbirea lui Dumnezeu. În ce limbă vorbesc îngerii? Întru-un limbaj spiritual. În acest limbaj
vorbeau și primii oameni. Iată, îngerii cei mai apropiați de Dumnezeu, auzeau și modul în care
Dumnezeu exprima bucuria în Sfânta Treime. Tatăl vorbea cu Fiul și cu Duhul Sfânt, aveau
sfatul Lor pe care Lucifer l-a auzit.
A fost o vreme când a fost o lume nevăzută, noi nu putem să precizăm cât a durat lumea
nevăzută pe atunci nu se măsura timpul. Timpul a început să se măsoare odată cu crearea lumii
văzute, de atunci se intră în timp, propriu-zis. Și, atunci timpul încă era legat de veșnicie, pentru
că omul cel dintâi creat avea menirea să petreacă în veșnicie cu Dumnezeu în bucurie, putea să
nu moară niciodată, putea să crească spre desăvârșire.
Dumnezeu în dragostea Sa și respectând planul Său să creeze persoane cu personalitate
unică fiecare, îngerilor și oamenilor, le-a dat voință liberă. Prin voință se exprimă fiecare (de
aceea voința este pusă la mijloc, la om), prin voință se exprimă personalitatea.
Îngerii au rațiune și voință, de aceea nu sunt după chipul lui Dumezeu, dar sunt făpturi
libere create, cu lumina harului, cu bucuria de a rămâne în comuniune cu Dumnezeu.
Toți îngerii erau buni și se bucurau de frumusețea lui Dumnezeu pe care o priveau, o
percepeau, o trăiau; acea comuniune era o bucurie și o fericire permanentă.

4
Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani - fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu
ştie - a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer (II Cor. 12, 2).
7. Începutul răului în sânul creației prin Lucifer și ceata sa
Răspuns:O singură derută a intervenit în existența lor, când au auzit ceva neobișnuit
până atunci, cuvintele: să facem om după chipul și asemănarea Noastră, deodată a încolțit o
nedumerire, adică să fie o făptură deasupra noastră, mai buni decât noi și atunci Lucifer s-a
împotivit; voi fi eu deopotivă cu Dumnezeu, aveau destulă cunoștință, aveau bogăție de har, dar
aveau și voință liberă și au gândit să fie ei care să se împotrivească la ceea ce a spus Dumnezeu.
Cum să fie cineva deasupra noastră?, gândeau ei. Noi suntem deasupra celorlalți și așa trebui
să rămânem. Psalmistul ca să înțeleagă omul simplu exprimă aceea îndârjire a lui Lucifer și a
cetei sale : pune-voi scaunul meu deasupra norilor și voi fi și eu deopotivă cu Dumnezeu și nu
va fi cineva deasupra mea. Și, iată, invidia unită cu mândria și cu împotrivirea s-au născut în
cei mai luminoși îngeri care au strigat și la cetele de dedesuptul lor: iată veniți că cel ce ne-a
făcut îi pune pe alții deasupra noastră, veniți să ne împotivim lui Dumnezeu, să nu facă așa
ceva, să rămânem noi cei mai apropiați de Dumnezeu. Dar auzind aceasta arhanghelul Mihail
s-a ridicat deasupra tuturor cetelor, în afară de cea a lui Lucifer, și când a zis Lucifer să ne
împotivim cu toții, arhanghelul Mihail, a strigat: noi să stăm bine, să stăm cu frică și să luăm
aminte așa au rămas îngerii cu Dumnezeu și ceata lui Lucifer a coborât ca un fulger din cer, am
văzut pe satana ca un fulger coborând din cer. De ce ca un fulger? atât de repede au căzut, că
harul s-a întors la Dumnezeu, cum fulgerul se arată pe pământ și se urcă la cer așa și ei au căzut
și harul s-a întors la Dumnzeu. Lucifer și ceata sa au pierdut harul și au rămas în întuneric. Ce
a făcut Dumnezeu cu ceilalți îngeri? I-a întărit, ca în veci să nu mai poată să greșească; și drept
recompensă I-a întărit în bine, ca să nu mai cadă; pentru că ei cu voința lor s-au împotivit lui
Lucifer și au rămas cu Dumnezeu. Și pentru că le-a dat această tărie, Dumnezeu i-a făcut
slujitorii oamenilor.

8. Crearea lumii văzute (fizice și biologice) în cele șase zile, referatul biblic.
3. Răspuns: Crearea lumii materiale în șase zile.

Lumea văzută
Sf. Părinți spun că după ce a avut Dumnezeu sfatul Său, a început crearea lumii
materiale, a durat până la crearea omului, lumea este înfățișată ca fiind o creație în șase zile.
Științific este combătută aceasta, că sunt ere. Dar se arată că e creată în șase zile, pentru a se
sublinia, că lumea materială este opera atotputerniciei lui Dumnezeu. Erele sau zilele înaintea
veșniciei nu au nicio relevanță pentru că veșnicia nu are măsură, o mie de ani înaintea lui
Dumnezeu ca o zi, și o zi, ca o mie de ani. Deși Sfânta Scriptură nu prezintă într-o ordine
cronologică crearea lumii în zilele creației dar prezintă o ordine logică pentru că este de la:
particular la general, de la simplu la complex, de la anorganic la organic.
Hotărând Dumnezeu să creeze omul, cum spune Sf. Vasile cel Mare, a hotărât să îi
creeze lumea în care să îl așeze. Întâi a creat Universul și apoi a creat pe om ca stăpân al
universului.
Și pământul era netocmit și gol, Ce a creat Dumnezeu?, a creat materia amorfă.
Reprezenta un semn al atotputerniciei lui Dumnezeu. Era un început nedeslușit materia amorfă.
Dumnezeu a creat materia amorfă și întunericul era deasupra lui; Duhul lui Dumnezeu Se purta
pe deasupra apelor, aici se vede pregătirea pentru creația efectivă, propriu-zisă, explicită și
concretă. Tatăl a zis, Fiul a împlinit și Duhul Sfânt care Se purta pe deasupra apelor, a
desăvârșit. De aceea, toate se fac de către Tatăl prin Fiul și se desăvârșesc în Duhul Sfânt.
Lumea este opera Sfintei Treimi.
Prima zi: A zis Dumnezeu: Să fie lumină! Și a fost lumină.... Și a fost seară și a fost
dimineață: ziua întâi. Această lumină este harul pe care îl revarsă Dumnezeu asupra pământului
netocmit și gol. Harul este lumina (energiile divine necreate). Și fizica recunoaște că la baza
creării lumii este lumina, numai că ei văd o lumină materială. Dumnezeu a creat lumea prin
energiile Sale. Lumina începe de acum să însuflețească materia cea amorfă, fără formă, fără
fond.
A doua zi: A zis Dumnezeu: Să fie o tărie prin mijlocul apelor și să despartă ape de
ape! A făcut Dumnezeu tăria și a despărțit Dumnezeu apele de sus tăria de apele cele de
deasupra tăriei. Tăria a numit-o Dumnezeu cer. Ce este cerul? Cerul acesta este cerul material,
cerul cel mai apropiat de pământ, este aceea centură în care corpurile din Univers își duc câmpul
lor de gravitație. Tăria aceasta este cerul care desparte cele de sus de cele de jos.
Și a despărțit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei.
Dincolo de orice centură (tărie) este o lume spirituală, acolo este apa cea vie. Se desparte apa
cea vie de apa materilă. Acesta este sensul. Dincolo de Universul creat care se află cuprins într-
o centură (într-un câmp de gravitație mai precis, al lumii materiale), există o lume spirituală de
care vorbește Sf. Ap. Pavel. Lumea spirituală nu este înlăuntrul tăriei, este dincolo de tărie. Apa
cea vie, de care vorbește Sf. Ev. Ioan, este apa cea vie din izvoarele nesecate ale lui Dumnezeu.
Acestea sunt apele de deasupra tăriei.
Ziua a treia: Și a zis Dumnezeu :Să se adune apele cele de sub cer la un loc și să se
arate uscatul. Uscatul l-a numit pământ și adunarea apelor a numit-o mări și oceane....Să dea
pământul din sine verdeață: iarbă, flori, sămânță și pomi roditori.
Ziua a patra: Să fie luminători pe tăria cerlui, ca să lumineze pământul, să despartă
ziua de noapte...A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari:luminătorul cel mare pentru
cârmuirea zilei (soarele) și luminătorul cel mic pentru cârmuirea nopții (luna) și stelele.
Ziua a cincea: Să mișune apele de vietăți, ființe cu viață în ele și păsări să zboare pe
pământ, pe întinsul tăriei cerului.
Ziua a șasea: Să scoată pământul ființe vii, după felul lor: animale, târâtoare și fiare
sălbatice.......Să facem om după chipul și asemănarea Noastră....Și a făcut Dumnezeu pe om
după chipul Său.
Asociem: ziua I cu ziua a IV-a, ziua II cu ziua a V-a, ziua III cu ziua a VI-a.
Ziua I cu ziua a IV-a
În ziua I - lumina nematerială, Dumnezeu a zis: să izvorească lumină, adică să iasă
energiile divine, să meargă asupra lumii
În ziua a IV-a - lumina materială: soarele, luna (luminată de soare), stelele...
Ziua II cu ziua a V-a
Ziua II - cerul, mările și oceanele
Ziua V - păsările și peștii
Ziua III cu ziua a VI-a
Ziua III - a despărțit apele de ape și a arătat uscatul, verdeața, pomii
Ziua VI - animalele, târâtoarele și în a doua parte a zilei la făcut Dumnezeu pe om.
În ziua a VII-a
„S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut. Și a binecuvântat Dumnezeu ziua
a șaptea și a sfințit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut
și le-a pus în rânduială” (Facere 2, 3).
Ce este această odihnă? Dumnezeu își asumă purtarea de grijă față de creația Sa. În
aceasta trebuie să vedem: bunătatea, măreția lui Dumnezeu și relația Sa cu lumea creată.

9. Crearea omului chip și asemănare


Răspuns: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră....Și a făcut Dumnezeu pe
om după chipul Său, Luând țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de
viață și s-a făcut omul ființă vie” (Facere 1, 26).
Când spune Dumnezeu că a luat țărână din pământ și a făcut pe om, Sf. Vasile cel Mare
se exprimă foarte limpede că în timp ce i-a făcut trupul, i-a creat și sufletul.
Când a zis: să facem om după chipul și asemănarea Noastră, se referă la creația integrală
a omului cu: trup și suflet.
Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său, nu mai spune și după asemănarea Sa,
pentru că i-a dat chipul ca prin chip să ajungă la asemănare. Aceasta este creația continuă.
Dumnezeu continuă creația Sa, pe om continuă să-l îmbunătățească, a creat un om bun nu
desăvârșit, un om capabil de dialog cu El; prin această stăruință în dialog cu El, omul să poată
să se desăvârșească și să tindă spre asemănarea cu Dumnezeu.
Când spune și a suflat în fața lui suflare de viață atunci i-a împărtășit harul pentru ca
sufletul și trupul să poată să fie în armonie, să fie într-un dialog sufletul cu trupul, într-o continuă
armonie.
Acest chip al lui Dumnezeu se referă mai mult la suflet; dar trupul care poartă sufletul
se face și el părtași la chipul lui Dumnezeu. De ce? pentru că în suflet sunt cele trei puteri:
rațiunea-voința- simțirea, dar se manifestă prin trup. De aceea și trupul se face părtași la această
zestre, icoană a lui Dumnezeu pentru că: rațiunea este Tatăl, voința este Fiul și simțirea este
Duhul Sfânt. Acesta este chipul lui Dumnezeu, chipul Treimic. Dar mai ales l-a făcut Dumnezeu
pe om după Chipul Fiului Său. De ce? pentru că în planul din veci al creației, Dumnezeu în
atotștiința Sa a văzut ce va face omul liber și atunci Dumnezeu a pregătit salvarea omului. De
aceea l-a creat pe om după chipul Sfintei Treimi dar și după chipul Fiului, Fiul cel mai apropiat
de om, pentru că Tatăl știa că Fiul se va îmbrăcat în Fiul omului. Fiul ia suflet întreg și real din
Fecioara Maria. Fiul primește și El pecetea Sfintei Treimi prin sufletul pe care îl asumă din
Fecioara Maria. Fecioara Maria îi dă suflet din sufletul său. Tatăl, Creatorul îi creează suflet
Fiului din sufletul Feciorei Maria, sufletul curat care a fost curățit de păcatul strămoșesc și
trupul curat dar rănit de păcat și muritor.
Natura constitutivă a omului creat de Dumnezeu este: suflet, trup și har. Ce fel de har i-
a dat Dumnezeu? Un har personal, care face parte din natura constitutivă a omului. Prin har,
omul are această dimensiune de a fi într-o comuniune permanentă cu Dumnezeu.
La îngeri vedem : rațiune și voință. Dar la om vedem: rațiune, voință și simțire (chipul
Sf. Treimi). De aceea omul era superior îngerilor, înainte de cădere. După cădere, îngerii sunt
superiori oamenilor; dar după ce va fi Judecata cea din urmă și biruința binelui asupra răului,
oamenii vor fi mai aproape de Dumnezeu decât îngerii.
10. Starea paradisiacă a omului
Răspuns: Omul a fost așezat în rai, în cel din Eden, și i-a spus Dumnezeu iată nu este
bine să fie omul singur să-i facem un ajutor potivit lui și a luat Dumnezeu lui Adam una din
coastele sale și i-a făcut o femeie pe care a numit-o Eva, că avea să fie mama tuturor celor vii.
Numele lui Adam este din pământ, pe femeie a numit-o Eva care înseamnă mama tuturor celor
vii. În limba în care s-a scris Sf. Scriptură, în limba ebraică, au un radical comun, bărbat
înseamnă iș, femeie înseamnă ișa. Așa înțelegem că ea s-a numit femeie că din bărbat s-a luat
ea, adică femeia e ruptă din Adam.
Dumnezeu pe cei doi oameni i-a așezat în raiul cel din Eden și le-a spus creșteți și vă
înmulțiți și stăpâniți pământul, luați aminte din toți pomii raiului să mâncați dar din pomii
cunoștinței binelui și răului, și al vieții să nu mâncați căci în ziua în care veți mânca cu moarte
veți muri.
Cei doi oameni în rai erau fericiți, Dumnezeu și îngerii era cu ei în rai. Adam a fost
chemat de Dumnezeu să pună nume tuturor animalelor care le-a creat Dumnezeu și a pus Adam
nume tuturor și s-au numit cum Adam a vrut să le numească.
Petrecerea în rai era o stare de fericire, de mulțumire, de pace, de armonie, de dragoste.
Dumnezeu Însuși se arăta în rai și vorbea cu oamenii, ei vorbeau cu Dumnezeu și se bucurau,
Dumnezeu le împărtășea harul și ei răspundeau lui Dumnezeu cu bucuria și mulțumirea lor. Era
biserica cea originală. Aceasta este prima Biserică. Dumnezeu locuia cu oamenii, vorbea cu
oamenii, comunica cu oamenii, nu era numită biserică în sensul strict dar văzând ce este biserica
în timp constatăm că și aici era biserică, Dumnezeu și omul.
Această stare de bucurie, de armonie, de fericire nu a ținut mult. S-a pus întrebarea: În
ce limbă a vorbit Adam cu Dumnezeu? În nici o limbă articulată pentru că omul era îmbrăcat
în har, nu aveau haine, harul era și dinlăuntru și pe dinafară, oamenii nu se vedeau dezbrăcați
că erau îmbrăcați cu lumina ca și cu o haină cum s-a îmbrăcat Mântuitorul după Înviere. Astfel
încât strămoșii în rai au vorbit cu Dumnezeu o limbă mult superioară limbajului articulat și
sărac al cuvintelor limitate, ei au vorbit limba harului, a Duhului Sfânt. Așa comunicau
strămoșii noștrii cu Dumnezeu pentru că harul era măsura armoniei lor.
Dacă Dumnezeu este mai presus de fire și dacă îngerii au limba lor spirituală și
Dumnezeu are limbajul Său. Noi numim limbaj, comunicarea Sa mai presus de fire cu omul.
Omul avea o haină mai presus de fire care îi îmbrăca și sufletul și trupul. De aceea spunem că
era îmbrăcat și pe dinlăuntru (sufletul) și pe dinafară (trupul) pentru că sufletul se manifesta în
trup. Harul era mijlocul și măsura de comunicare cu Dumnezeu. Această stare paradisiacă era
cu una de intimitate cu Dumnezeu prin vorbirea cea harică a celor dintâi oameni.
Starea paradisiacă era o stare: de armonie, de bucurie și de fericire. Starea paradisiacă era
o stare de fericire, cu posibilitatea de a crește spre desăvârșire. Când putea omul să nu mai cadă?
Când s-ar fi întărit atât de mult, s-ar fi identificat total cu bucuria comuniunii cu Dumnezeu,
încât să nu mai poată fi derutat de la această stare, să caute o altă stare, astfel încât starea aceasta
paradisiacă a rămas o nostalgie pentru om.
Această stare de fericire, de bucurie, de armonie nu a ținut mult. Și a venit șarpele către
femeie: „Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncați roade din orice pom din rai?” Iar femeia a
zis către șarpe: Roade din pomii raiului putem să mâncăm doar din pomul cunoștinței binelui
și răului să nu mâncăm că în ziua în care vom mânca ne-a zis Dumnezeu că vom muri.... nu
veți muri dar știe Dumnezeu că dacă veți mânca din pomul acela veți cunoște binele și răul
fiind deopotrivă cu Dumnezeu. Cum s-a autoispitit Satana să fie deopotrivă cu Dumnezeu așa
i-a ispitit pe oameni să guste și ei din momeala lui, pentru că invidia era atât de puternică, după
ce a căzut și-a dat seama dar nu se mai putea întoarce, a căzut prin sine, căderea lui Lucifer și a
îngerilor lui a fost abisală, imposibilă de refacere, De ce? Pentru că a căzut prin sine însuși, în
el s-a iscat primul păcat invidia, apoi mândria și împotrivirea. Invidia la stăpânit pe Lucifer în
permanență.
Adam i-a dat nume și șarpelui și îl admira că era atât de înțelept și știa să se păzească.
Adam știa numai ce este binele. Veți cunoaște binele și răul ca și Dumnezeu, Adam credea că
răul era ceva mai frumos ca binele, dacă Dumnezeu știe binele și răul, de ce să nu fie și el ca
Dumnezeu. Și la înșelat divolul pe om că ar fi mai aproape de Dumnezeu. Curiozitatea femeii
care privea la fructul pomului, văzând că este frumos la vedere și vrednic de dorit pentru că dă
știință, deci mai multă știință decât avea până atunci, a făcut-o să guste și a dat și bărbatului
său. Și au fost înșelați total. Ei nu și-au ținut porunca să asculte pe Dumnezeu, de aceea păcatul
este neascultarea de Dumnezeu, nu este împotrivirea. Omul cade, trăiește într-o luptă cu răul
dar în această luptă cu răul omul are de câștigat nu doar ce a pierdut ci mai mult decât atât;
Dumnezeu îl ridică mai sus.
Starea paradisiacă a fost una de bucurie dar nu a durat mult. De ce nu a durat? Pentru că
omul nu s-a statornicit în bine. Dacă s-ar fi statornicit în bine ar fi fost mai puternic, nu ar mai
fi fost atât de curios. S-au întrebat mulți oare cât a stat omul în rai cât a durat? Sf. Părinți ne
spun că nu a durat mult pentru că omul nu a fost pregătit destul de bine pentru aceea ispită.
Omul se întărește prin ispită. Creșterea în rai era o creștere spirituală continuă pentru om; de
aceea spun Sf. Părinți că nu a stat prea mult în rai că nu a crescut destul ca să fie atât de puternic
să respingă ispita, trebuia să nu mai aibă curiozități, să fie super mulțumit cu ceea ce primea de
la Dumnezeu.
28. Căderea în păcat și urmările ei
Răspuns: Căderea omului este mijlocită; nu este o cădere abisală și de aceea Dumnezeu
arată că este o cădere din care omul se poate ridica. Încât Dumnezeu îl caută pe om. Omul după
căderea în păcat a constatat că nu mai are haine pe el, s-a văzut gol, i s-au trezit instinctele,
curiozitățile cele pătimașe, a căutat să se învelească. Dumnezeu îl caută pe om și îi vorbește
omului într-o limbă pe care nu o putem preciza, de aici începe limba cea articulată, Dumnezeu
îi poate vorbi omului în limba articulată, omul nu mai poate vorbi în limba harului. Și îl strigă
Adame unde ești? ... Am auzit glasul tău în rai și m-am temut, căci sunt gol, și m-am
ascuns...Cine ți-a spus că ești gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ți-am poruncit să
nu mănânci...Femeia care mi-ai dat-o, aceea mi-a dat din pom și am mâncat. O întreabă și pe
Eva De ce ai făcut aceasta? Șarpele m-a îndemnat. Dădea fiecare vina unul pe celălalt; această
dezvinovățire prin alții s-a perpetuat pînă în vremea de acum. Prin păcat, harul a devenit
exterior, omul nu mai avea puterea să se poată căi, fără un ajutor, nu avea resursele necesare.
Și când a zis: Șarpele m-a îndemnat, a venit blestem asupra șarpelui...Dușmănie voi pune între
tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei
înțepa călcâiul. Aici arată Dumnezeu că nu este o cădere abisală ci lasă să se înțeleagă că poate
să se ridice omul cel căzut, apoi aduce blestemul față de Adam: Blestemat va fi pământul pentru
tine! Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale! Spini și pălămidă îți va rodi el
și te vei hrănii cu iarba câmpului! În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până te vei
întoarece în pământul din care ești luat , pentru că ai făcut acesta, îi spune femeii, în dureri vei
naște copii; atrasă vei fi către bărbatul tău și el te va stăpâni. Blestemele acestea arată urmările
păcatului strămoșesc; sunt urmările concrete asupra sufletului și asupra trupului.

Urmările păcatului strămoșesc


Urmările asupra trupului sunt: bolile, suferințele, moartea.
Urmările asupra sufletului sunt: harul devine exterior, omul devine vulnerabil.
În starea paradisiacă: harul ținea în echilibru, mintea, voința și simțirea. Ceea ce mintea
sugerea, voința împlinea și simțirea trăia. Toate cele trei puteri ale sufletului erau într-un
echilibru deplin. Prin cădere acest echilibru se strică, mintea o ia înaintea voinței și invers,
puterile sufletului alternează.
Căderea în păcat și urmările ei
Urmările păcatului strămoșesc nu se răsfrânge doar asupra omului ci și asupra firii
înconjurătoare. De aceea cum spune Sf. Apostol Pavel toată firea are dureri până acum, toată
firea în suferință. Firea lumii celei văzute este în suferință din pricina omului, omul fiind direct
în legătură cu lumea care i-a fost dată să o stăpânescă.
Putem face o comparație: Cum este văzută antropologia atât în ortodoxie cât și în
celelalte confesiuni. Și tot aici trebui să vorbim și despre omul trup și suflet.
La ce a dus căderea în păcat în afară de urmările asupra omului? Căderea în păcat a dus
la pierderea raiului, raiul a devenit un loc arid. Dacă înainte avea numai pomi roditori, iarbă cu
sămânță în ea și flori, de data aceasta conform blestemului dat de Dumnezeu: Blestemat va fi
pământul pentru tine! îi spune lui Adam. Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții
tale! Spini și pălămidă îți va rodi el și te vei hrănii cu iarba câmpului! În sudoarea feței tale îți
vei mânca pâinea ta, până te vei întoarece în pământul din care ești luat (Facerea 3, 17-18).
Firea întreagă suportă consecințele păcatului strămoșesc. Noi vedem pe omul căzut în
păcat cu chipul diminuat, cu harul exterior dar nu căzut de tot; așa este omul văzut în ortodoxie.
De ce i se știrbește chipul? Pentru că rațiunea se împuținează, ne mai având lumina harului,
voința slăbește și simțirea ne fiind curată se pervertește, dar nu se distruge chipul lui Dumnezeu.
Nici harul nu se piere. A enunța: harul se pierde, înseamnă a nu exprima o relitate, harul se
pierde dinlăuntul omului dar rămâne mai departe legat de om din exterior, omul nu cade abisal,
i se diminuează zestrea primită, pierde raiul, pentru că raiul nu își mai avea rostul. Și iată, este
aici, o discuție legată de rai. De ce Dumnezeu îl alungă pe om din rai?, ca nu cumva să mănânce
din pomul vieții și să trăiască? și atunci De ce nu vrea Dumnezeu să trăiască?, Dumnezeu nu
vrea ca omul să trăiască în răutate.
Și a zis Domnul Dumnezeu: ,,Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele
și răul. Și acum nu cumva să-și întindă mâna și să ia roade din pomul vieții, să mănânce și să
trăiască în veci!...” De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să
lucreze pământul, din care fusese luat (Facerea 3, 22-23).
Sunt două păreri că au existat doi pomi: pomul cunoștinței binelui și răului și pomul
vieții. Părerile Sf. Părinți sunt puțin diferite unii spun că sunt doi pomi, alții că există un singur
pom. Indiferent că ar fi doi pomi sau un singur pom, adevărul este unul singur și anume: ca să
nu fie răutatea fără de moarte, Dumnezeu a hotărât despărțirea sufletului de trup, adică moartea,
pentru ca răutatea să se ducă cu trupul în pământ și sufletul să rămână liber. Așadar, pomul
cunoștinței binelui și răului a adus omului o cunoștere în plus, care nu era necesară, cunoașterea
răului, omul cunoștea numai binele. Noi știm că libertatea totală a omului, așa cum a fost creat
de Dumnezeu, este cea în bine. Libertatea în a săvârși răul este pervertirea demnității inițiale a
omului. El a avut libertate în a face bine sau rău, acesta este pomul cunoștinței binelui și al
răului, a alege porunca ca să o împlinești sau a alege călcarea poruncii ca să mori. Dumnezeu a
pus alternativa, de vei mânca din pomul cunoștinței binelui și al răului cu moarte vei muri.
Moartea trebuie să o vedem cu cele trei laturi ale sale:
- moartea ca despărțire a sufletului de trup și aceasta este mortea firească. În care cele
două elemente constitutive ale omului, sufletul și trupul, se despart.
- moartea spirituală, omul se desparte de Dumnezeu
- moartea veșnică. Despărțirea omului de Dumnezeu după păcat nu este absolută ci
este relativă (omul încă poate să cugete la Dumnezeu. Dumnezeu nu îl părăsește
total pe om) și temporală. Omul, prin chipul lui Dumnezeu care i-a rămas diminuat
și prin harul lui Dumnezeu care activează din exterior, încă comunică cu Dumnezeu
de la distanță. Dar moartea absolută sau veșnică este aceea în care se despart oamenii
definitiv de Dumnezeu la Judecata cea din urmă.
De aceea omul este într-o poziție oblică. Este legat de pământ, de viața vremelnică cu
toate frământările și necazurile ei dar tinde și spre Dumnezeu, Modelul său, pe care nu l-a
pierdut de tot, comnunică cu greutate și de la distanță cu Dumnezeu; dar nu și-a pierdut orice
mod de comunicare. Este o comunicare exterioară întrucât harul a devenit omului exterior. Cum
au comunicat cei vechi cu Dumnezeu? prin jertfe. Jertfele lui Cain și Abel arată cum Dumnezeu
comunică cu omul de la distanță. Între cer și pământ s-a făcut prăpastie mare. De aceea, iată,
omul tinde spre Dumnezeu, aduce jertfa care se suie la cer și Dumnezeu o primește.
Dacă în ortodoxie, chipul lui Dumnezeu era ținut în echilibru, în frumnusețe, în
armonie, prin har care face parte din natura constitutivă a omului și fără acest har, armonia era
periclitată, era afectată, la romano-catolici, vedem o altă concepție despre creație. Omul are
chip: rațiune, voință și simțire, dar este un chip ce se ține în echilibru prin el însuși nu prin
har. Harul este un dar supraadăugat omului. La protestanți, omul este alcătuit din: trup,
suflet și har. Dar harul este chiar Duhul Sfânt. Pt că romano-catolicii au detașat harul de natura
omului, protestanții l-au contopit atât de mult încât spun că harul este însuși Duhul Sfânt și că
Duhul Sfânt ține în echilibrul chipului lui Dumnezeu din om, nu un har personal. La noi, la
ortodocși este harul personal care face parte din natura constitutivă a omului. La protestanți este
Duhul Sfânt care este același pentru toți, nu-i aparține omului, ci este Dumnezeu cel care îi ține
pe om, și îl ține cu forța Sa atotputernică în echilibru.

29. Învățătura despre suflet


Răspuns: Dumnezeu a creat sufletul primului om din nimic și la așezat în trup. Cele
două părți ale omului nu sunt create consecutiv ci concomitent. Trebuie să vedem cum se
perpetuiază neamul omenesc.
Sf. Ioan Gură de Aur ne spune că dacă păcatul strămoșesc nu s-ar fi produs, omenirea
ar fi avut o altă cale de perpetuare decât cea trupescă.
Dar sufletul are o existență de sine, sufletul este de natură spirituală în timp ce trupul
este de natură materială. Sufletul este cel care dă viață trupului încât trupul fără suflet este mort
iar sufletul fără trup rămâne viu. Sufletul fiind creat din substanță spirituală niciodată nu se
poate pierde. Adus de Dumnezeu la existență sufletul rămâne în veci.
Prin noțiunea de suflet desemnăm și toate viețuitoare din univers, și cele necuvântătoare
și plantele dar acestea nu au un suflet rațional. Sufletul rațional este cel care având chipul lui
Dumnezeu se perpetuiază, că are conștiința existenței de sine.
Ce este sufletul animalelor și al plantelor? Unde rezidă (există)? Dacă viața omului
rezidă în suflet și sufletul se manifestă în trup. Unde este viața animalelor? La animale viața
este în sânge. La plante, sufletul este o mișcare a celulelor respective. Toate acestea au o
raționalitate așezată de Dumnezeu în ele dar nu o rațiune conștientă și vie. Animalele au și
judecată prin instinct. Omul are rațiune și instinct și Dumnezeu a pus rațiunea să stăpânească
instinctele, rațiunea este deasupra instinctelor. Cele necuvântătoare nu au rațiune dar au niște
judecăți prin care percep o anumită chemare a lor, la o acțiune din partea Creatorului sau din
partea celor așezați de Creator să le coordoneze.
Sufletul lui Adam a fost creat de Dumnezeu, sufletul Evei a fost creat de Dumnezeu din
sufletul lui Adam. Sufletele copiilor cum apar? Pentru a înțelege s-au emis mai multe ipoteze.
Teoria traducianistă (sufletele se nasc din sufletele părinților)
Sufletul este născut direct din sufletele părinților, deci continuă existența părinții prin
copii, pentru că sunt ca: lumina din lumină sau scânteia din focul cel mare.
Teoria creaționistă spune că Dumnezeu creează fiecare suflet în parte din nimic
(inexistență, zero).
Originea primului suflet este în Dumnezeu, în mod total, pentru că Dumnezeu a creat
sufletul lui Adam din nimic. Originea celorlalte suflete a urmașilor lui Adam, chiar și Eva luată
din Adam, Dumnezeu a creat din sufletul lui Adam pe Eva ca soție. Aici se vede intimitatea
primei familii, intimitate care o va aduce Dumnezeu în creștinism oricărei familii că nu s-a
perpetuat decât intimitatea primei familii. Izgoniți din rai oamenii au păstrat căsătoria. Căsătoria
era o modalitate de continuitate a nemului omenesc. Mântuitorul săvârșește prima minune la
Cana Galileii, o ia din nou cu începutul, cu prima familie care devine intimă ca familia
primordială. De la familie începe reconstrucția noastră, restaurarea noastră. Fiul lui Dumnezeu
a venit să ne restaureze pe noi. Și cum ne restaurează? tot de la început, restaurează familia.
După învățătura bisericii (învățătura despre suflet, este teologumenă) nici teoria
creaționistă, nici cea traducianistă nu exprimă adevărul deplin ci numai prin asocierea lor se pot
înțelege.
Dumnezeu a făcut creația, lumea și omul, Dumnezeu a încetat creația în a șasea zi dar
în a șaptea s-a odihnit. Dumnezeu conservă creația prin purtarea Sa de grijă. În sensul
conservării acestei creații prin purtatea de grijă a Sa, creația continuă. Și cum continuă creația
(referitor la om)? Omul nu poate fi conceput ca despărțit de Dumnezeu. Există un moment al
finalității creației în ziua a șasea când a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau bune
foarte (Facerea 1, 31) și în ziua a șaptea în care spune că S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe
care le-a făcut. Și a binecuvântat Dumnezeu ziua a șaptea și a sfințit-o, pentru că a făcut-o,
pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut și le-a pus în rânduială
(Facerea 2, 2-3). Prin odihnă, înțelegem că Dumnezeu rămâne în creație, aceasta este odihna
lui Dumnezeu, rămâne cu creația pe care a făcut-o și continuă să creeze, nu în sensul de a crea
ființe noi ci de a perpetua creația. Dumnezeu este creatorul fiecărui om, ne spune și Sf. Ap.
Pavel, că sufletul fiecărui om care se zămislește din părinți este creat de Dumnezeu, nu din
nimic ca la început, ci este creat din sufletele părinților de aceea avem această creație continuă.
Biserica a stabilit că Dumnezeu continuă să creeze, nu în sensul de a crea din nimic, ci
continuă să perpetuieze creația Sa, creând pe fiecare om în parte, adică sufletul Său, din sufletul
părinților. Dar când creează Dumnezeu sufletul? Când sufletul este capabil să îl primească.
Trupul primește sufletul atunci când este capabil să-l primească, atunci când se creează celula
vie, din prima clipă a zămisliri sale. Noi, știm că viața omului nu este în sânge sau într-o
mișcare de celule ci în suflet. Sufletul este viața trupului.

30. Privire interconfesională referitoare la omul paradisiac după cădere


Răspuns: La ortodocși, harul devine exterior, nu dispare total, harul nu mai poate să
locuiască în interiorul omului datorită păcatului, nu este învoire între harul lui Dumnezeu și
păcat, de aceea harul a devenit exterior, pentru că păcatul a devenit lăuntric. La ortodocși omul
rămâne oblic, după căderea în păcat.
La catolici, harul a fost un dar supraadăugat (sec. X) care a fost retras. Aici este marea
enigmă după învățătura romano-catolică deși harul a fost retras, chipul a rămas întreg. Dar
vedem noi oamenii cu chipul întreg?, aici nu au logică dogmele inventate. În rai primii oameni
săvârșeau numai binele, de unde ar rezulta că oamenii dacă au chipul întreg trebui să
săvârșească tot numai binele, păcatul a fost doar un accident. La catolici omul rămâne vertical,
după căderea în păcat.
La protestanți găsim un chip distrus. Omul rămâne orizontal, după căderea în păcat.
Omul nu mai are nici o putere de a face binele. Este în afara binelui. Nu este capabil să
săvârșească binele încât a rămas total orb, fără chipul lui Dumnezeu. În gândirea protestantă
omul pățește ceea ce au pățit demonii care au căzut prin ei înșiși. Omul căzut nu mai poate să
facă nimic. Dacă omul este capabil de fapte bune le face Duhul Sfânt forțat și omul le primește
ca un cadou. Aceste puteri sau fapte bune omul nu participă le ele, pentru că nu mai are: voință,
rațiune, simțire. La romano-catolici e harul supraadăugat care vine după ce faci binele; este un
merit. Ambele învătături nu au suport nici în revelație, nici în logică.
III. HRISTOLOGIA
31. Plinirea vremii
Răspuns: Mântuirea omului căzut în păcat a existat în planul creației lui Dumnezeu.
Dumnezeu când a făcut pe om a știut că el va păcătui și în planul creației a existat și cel al
răscumpărării omului de păcat.
Omul a fost în creația Sa, opera Sfintei Treimi, creat după chipul lui Dumnezeu, dar și
după chipul Fiului întrucât Întruparea Fiului era hotărâtă din veci de Dumnezeu.
Când se împlinește această hotărâre a Întrupării Fiului? la plinirea vremii. Se aștepta
venirea Fiului pentru că a fost vestită Răscumpărarea în Protoevanghelie: Dușmănie voi pune
între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei
înțepa călcâiul (Facerea 3, 15). Femeia care îi va zdrobi capul este Fecioara Maria, urmașa Evei
care avea să Întrupeze pe Fiul lui Dumnezeu. Toată omenirea aștepta, proorocii vesteau (au
vestit și timpul și locul). Toate acestea trebuiau să fie cunoscute și de întreaga omenire dar nu
întreaga omenire putea să perceapă venirea Fiului lui Dumnezeu de aceea Dumnezeu a ales pe
Avraam ca din seminția să se nască Fecioara Maria care să dea trup Fiului lui Dumnezeu. Și
aceasta s-a făcut la plinirea vremii.
Plinirea vremii
Ce este plinirea vremii? să fie plinite condițiile pentru ca Fiul lui Dumnezeu care vine
să se nască, să fie la timpul cuvenit ca omenirea să-l recunoască și să-l primească.
Prin plinirea vremii înțelegem momentul și starea de a se începe efectiv refacerea
legăturii între Dumnezeu și oameni în vederea mântuirii.
Omul după păcat a tot decăzut pentru că păcatul s-a moștenit. Fiecare din urmași lui
Adam a moștenit păcatul strămoșesc la care a adăugat și păcatele personale. Astfel, rătăcirea
religioasă și morală a fost din ce în ce mai coborâtă, iar oamenii s-au văzut sufocați de păcat,
care aducea atâta durere și atâta patimă în sufletele lor pe care o simțeau o grea povară.
Conștiința s-a diminuat, dar nu a adormit, a rămas glasul viu al lui Dumnezeu în oamenii
păcătoși. În paralel cu această decădere, cu această rătăcire religioasă și morală, Dumnezeu
trebuia să aibă grijă să apară persoana potrivită și capabilă să dea trup Fiului lui Dumnezeu. Și
atunci alege Dumnezeu pe cel mai credincios om pe care l-a găsit, pe Avraam. Dumnezeu
scoțându-l din neamul său îl duce într-un pământ al făgăduinței. Face cu el un legământ, ca întru
el și seminția sa să se binecuvânteze toate neamurile pământului, iar seminția sa să perpetueze
legătura cu Dumnezeu și să rămână fidel lui Dumnezeu. Pentru a-l face ales cu adevărat și de a
fi vrednic de chemarea și binecuvântarea lui Dumnezeu îi dă niște momente de ispitire ca să-l
întărească și să își poată arăta atașamentul și credincioșia sa față de Dumnezeu.
Dumnezeu văzând cât de milostiv este Avraam, cât de bun este cu slugile sale, a binevoit
să-i dea ca dar la bătrânețe un fiu, pe Isaac. Atât de bun și drept era Avraam încât i s-a arătat
Dumnezeu. În Vechiul Testament avem prima teofanie la stejarul Mamvri, unde Sfânta Treime
i-a chipul a trei Oameni sau trei Îngeri. Ca omenirea să înțeleagă câtă credință și bunătate are
Avraaam și de ce a fost ales i-a poruncit să-i aducă jertfă pe fiul său Isaac. Avraam atât de
credincios a fost încât nu a zis: Doamne te ascult în toate dar să ucid pe fiul meu, nu pot. Însă,
Avraam și-a dovedit credincioșia, dârzenia în a apăra măreția, dreptatea, bunătatea și dragostea
lui Dumnezeu până când a pregătit totul pentru jertfa fiului său încât își zicea: dacă Dumnezeu
mi l-a dat și îl vrea înapoi în chipul acesta este dreptul lui Dumnezeu. Căutând să ducă jertfa
până la capăt, Dumnezeu îl oprește. După ce a văzut atâta dragoste, atâta credință, atâta
atașament, credința lui s-a socotit ca dreptate. Isaac este jertfa cea curată a credinței lui Avraam.
Dar, în locul lui este adus jertfă un berbec. Acesta îl reprezintă pe Fiul lui Dumnezeu deci nu
este adus omul jertfă ci este adus un miel care se încurcase cu coarnele într-un tufiș în locul lui
Isaac care este prototipul lui Iisus Hristos, căci El este Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele
lumii. Prin jertfa și moartea Sa î, aduce răscumpărare întregului neam omenesc.
Din acest popor a lui Avraam se naște Fecioara Maria și ea tot din părinți bătrâni cum
s-a născut Isaac urmașul lui Avraam. De ce la bătrânețe? La cei bătrâni care au zămislit nu se
mai poate vorbi de plăcere. Aceștia au fost întăriți în mod providențial de Dumnezeu, cu puterea
Sa pentru momentul acela, să zămislească în chip firesc (Avraam cu Sarra, Zaharia cu
Elisabeta).
Urmașii lui Avraam sunt cei care țin legătura cu Dumnezeu, care înnoiește legământul
făcut cu Avraam și cu Isaac și cu Iacob. Dumnezeu a ales pe Avraam să facă din el un popor ca
să aibă conștiința Dumnezeului celui adevărat, să se închine Dumnezeului celui adevărat.
Dumnezeu cu poporul care l-a ales prin Avraam cu care a făcut un legământ ține o legătură
intensă și permanentă. Se instituie legea. Se pregătește prin legea ceremonială și morală venirea
Lui Mesia. Prin legea ceremonială se instituie Cortul Sfânt și Templul Sfânt cu preoția și cu
slujbele. Dumnezeu dă lui Moise Legea, apoi își conduce pe poporul său, prin judecători, regi
și prooroci. Proorocii pregătesc precis datele despre Mesia ca omenirea să poată să-L
recunoască și să-L primească. În răstimpul acesta, plinirea vremii a însemnat:
- rătăcirea religioasă și morală care ajunsese la apogeu.
Omenirea era atât de debusolată încât aștepta o eliberare și mai ales cei din neamul lui
Israel;
- întrega omenire aștepta o eliberare din robia stricăciunii și a morții.
De ce această eliberare, de ce nu s-a făcut mai înainte Întruparea Fiului? Omenirea
trebuia să își dorească eliberarea, din această robie apăsătoare pe care o simțea. E un proces
interior de conștientizare a suferinței. În același timp trebuia: să-L cunoască, să-L recunoască,
pe Cel ce vine, după niște repere. În ciuda rătăcirii, apare Fecioara curată în contrast la lumea
aceasta, trăită în întuneric și păcat. Maica Domnului este cea mai curată mlădiță a umanității,
din care se naște ca Om Dumnezeu.
Profeții anunță timpul, locul, numele și împrejurările nașterii lui Mesia, jertfa Lui,
Învierea, slava pe care o dăruiește lumii, Împărăția lui Dumnezeu pe care o inaugurează pe
pământ.
De aceea, Hristos a venit la plinirea vremii pentru că plinirea vremii a însemnat ca
toate condițiile să se împlinească și omenirea să-L recunoască

32. Pregătirea omenirii pentru venirea lui Mesia


Răspuns: Avem o pregătire dublă: o pregătire a poporului ales și o pregătire a
neamurilor.
La poporul iudeu:
Cum a fost pregătită omenirea? A fost pregătită de Dumnezeu de când la ales pe Avraam
să facă prin el un popor și prin seminția lui să se binecuvânteze toate nemurile pământului. De
acum Dumnezeu stă în legătură cu Avraam și cu urmașii săi. El înnoiește legământul cu primii
urmași ai lui Avraam cu Isaac, fiul său și cu nepotul său Iacob și cu toți frații lui Iacob din care
se crează cele 12 seminți ale lui Israel. Numărul 12 fiind și simbolic este o sinteză a lumii care
se va menține și la Apostoli. După această chemare a lui Avraam urmează în etape Moise,
Cortul Sfânt, Templul Sfânt, prorocii. Toate aceste sunt etape de pregătire a venirii lui Mesia,
etape crescânde până când prorocii indică pe Mesia în mod precis care este Fiul lui Dumnezeu
Întrupat. Se indică timpul, locul, împrejurările și toate momentele prin care poate fi recunoscut.
La popoarele păgăne:
Ele merg într-o rătăcire religioasă și morală care ajunge la un apogeu. Și din sânul
păgânilor se ivesc zorii pregătirii venirii Izbăvitorului. Și aceasta prin filosofi, poeți, care aduc
ideea de Dumnezeu unic sau treimic.
A fost o dublă pregătire pentru venirea lui Mesia. O dată pregătirea la poporul ales și în
același timp a fost pregătită și păgânătatea într-un mod nu direct, ci indirect. Dumnezeu nu i-a
lăsat uitați nici pe păgâni5, ci și în sânul lor apar acei înțelepți, filosofii, care au arătat că
Dumnezeu nu poate fi personificat în animale sau în patimi. Cu toate că ei aveau atâtea
divinități, atâtea rătăciri, filosofii vorbesc despre un singur Dumnezeu. Apar astfel în sânul
popoarelor păgâne, personalitățile care prin rațiune și prin asceză reușesc să contureze ideea
unui singur Dumnezeu. Așa sunt filosofii idealiști care de fapt pregătesc venirea lui Mesia.
Aceștia prezintă un singur Dumnezeu, ideea Dumnezeului treimic: teza, antiteza și sinteza; și
unele religii păgâne vorbeau de un Dumnezeu principal, cum ar fi: Brahmanismul, Șintoismul,
Daoismul, toate acestea făceau o pregătire a venirii lui Mesia.
Profeții și filosofii clasici sunt cei care pregătesc venirea lui Mesia. O pregătire specială
prin poporul ales, o pregătire generală prin popoarele păgâne.
Dumnezeu pregătește mai întâi venirea lui Mesia propriu-zisă și apoi pregătește oamenii
ca să-l primească pe Mesia.
Ca să vină Mesia era nevoie de un cadru în care să vină. Mesia nu putea să vină într-o
lume păgână care pierduse din revelația primordială în mare parte și nu mai avea o autenticitate
a revelației primordiale. Pentru că Dumnezeu s-a descoperit omului în rai dar acea descoperire
pe care au avut-o strămoții înainte de păcat după păcat s-a diminuat.

33. De ce s-a Întrupat Fiul lui Dumnezeu?

5
Rom. 2,14-15 ,, Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceștia, neavând lege, își sunt loruși
lege, Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conștiinței lor și prin judecățile lor, care îi
învinovățesc sau îi și apără”. Lg. naturală- păgânii împlinesc prin fire legea lui Dumnezeu, întrucât o au înscrisă
în inimile lor ca lege naturală.
Răspuns: De ce din Sfânta Treime s-a întrupat doar Fiul? Mai întâi pentru că după
chipul Lui a fost făcut omul și toate s-a făcut prin El. Tatăl prin Fiul a făcut lumea văzută și cea
nevăzută și le-a desăvârșit în Sfântul Duh. De aceea, avem pe Fiul lucrător cu Tatăl și cu Duhul
Sfânt la facerea lumii. Și vedem aceasta în cuvintele Psalmistului: Mâinile Tale m-au făcut și
m-au zidit; pentru că Tatăl are ca mâini pe Fiul și pe Duhul în mod spiritual (după expresia
Sfântului Irineu de Lugdunum).
De ce trebuia să se Întrupeze Fiul? Pentru ca să-Și păstreze prin Întrupare atributul de
Fiu. Și astfel nu se amestecau proprietățile personale între Persoanele Sfintei Treimi. Fiul lui
Dumnezeu devine Fiul Omului. Adam, cel dintâi om creat a fost după chipul Fiului, Cel ce se
întrupează devine Noul Adam și Noul Adam este net superior vechiului Adam pentru că are
existența vechiului Adam în Noul Adam. Și dacă în vechiul Adam s-a moștenit păcatul,
stricăciunea și moartea, prin Noul Adam care este Dumnezeu desăvârșit acestea toate se
înnoiesc. Întruparea Fiului este bine ancorată în Sfânta Scriptură. Mai mult decât atât, Fiul s-a
întrupat, pentru că prin jertfă avea să se răscumpere omenirea din păcat și din moarte. Nici o
jertfă a oricărui om nu avea valoarea infinită a jertfei lui Dumnezeu. Această demnitate
dumnezeiască cu valoare infinită nu putea fi repusă în lumina ei prin jertfa omului, pentru că
demnitatea divină nu a fost diminuată, dar trebuia restabilit un echilibru, căci omul a greșit
împotriva demnității divine. Pentru aceasta, Fiul lui Dumnezeu devine Fiul al Omului și El Se
aduce pe Sine pe altarul jertfei înaintea Lui Dumnezeu. Hristos se roagă și spune tuturor:
Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac (Luca 23, 34). Deci, El prezintă Răscumpărarea pe care
o aduce prin jertfa Sa, din partea omenirii. Altfel, această răscumpărare nu avea adresă; dar El
este Persoană divino-umană și atunci prezintă Răscumpărarea ca om din partea omenirii și fiind
și Dumnezeu Îi dă acestei jertfe a Sa valoare infinită, pentru că firea umană care a luat-o din
Fecioara Maria nu Și-a asumat-o temporal, ci veșnic. Cu această fire omenească, El S-a suit să
șadă de-a dreapta Tatălui și rămâne în veci cu această fire omenească.
Cum a avut loc Întruparea? Ce este unirea între cele două firi? Dumnezeu S-a Întrupat
și a devenit Persoană divino-umană, de aceea vom vorbi de unirea ipostatică în Persoana unică
a Mîntuitorului.

34. Profețiile mesianice


Răspuns: Ce sunt profețiile? sunt acele preziceri ale unor evenimente care urmează să
se întâmple în viitor și despre care nu se poate ști în ce condiții normale, fără descoperire
dumnezeiască.
Ce este profeția? Este acea descoperire a lui Dumnezeu în care El își alege oamenii
potriviți cărora le destăinuie planul Său și le transmite niște informații la care omul nu poate să
ajungă pe o cale firească.
Profețiile sunt acele prevestiri pentru un anume timp care se și împlinesc atunci când
sunt proiectate să se împlinească.
Toate profețiile mesianice s-au împlinit la timpul lor.
Alte prevestiri: prorocii vesteau fapte mai apropiate sau mai îndepărtate. Prevesteau
fapte pt popor, pentru pedepsirea popoarelor sau a unor regi, sau a unor persoane chemate la o
anumită misiune, sau prevesteau fapte ale mântuirii. De aceea sunt doi termeni: profet și proroc.
Prorocul este acel om ales de Dumnezeu dintre oameni, căruia Dumnezeu îi insuflă
ceea ce vrea să transmită prin el unui popor sau unei persoane și îl asistă pe tot timpul până la
împlinirea scopului alegerii. El expune planul lui Dumnezeu, dar cu personalitatea sa. Lui i se
descoperă ceea ce vrea Dumnezeu să împărtășească, dar nu-i dictează Dumnezeu cum să spună,
ci el spune după puterile sale, după contextul timpului și după cultura sa.

35. Unirea ipostatică motivul și modul unirii


Răspuns: Ce este unirea ipostatică?
Def. Unirea între Cuvântul sau Fiul lui Dumnezeu și firea omenească se numește unire
ipostatică sau unire personală.
Ce este acela ipostas? Ipostas s-ar traduce prin persoană sau persoană unică; Hristos
Dumnezeu a luat din Fecioara Maria firea umană. Ce a luat din firea umană? A luat întreaga
fire umană, adică trup, suflet, a luat afectele de durere, în trupul Său, în afară de păcat. Firea
omenească este asumată cu trup, cu suflet, cu afecte, dar fără subiect separat. În Persoana unică
a Mântuitorului sunt două firi dar un singur Subiect. Că nu putea să fie și Dumnezeu și Om cu
două Subiecte, că nu putea să fie Persoană dublă, Persoana este Unică, Persoana Dumnezeului
Fiu, aceasta este Persoana. A luat firea din Fecioara Maria, cu suflet și cu trup, dar Ipostasul
rămâne al Fiului lui Dumnezeu.
Este greșită definiția: unirea între firea omenească și firea dumnezeiască. Dar nu se
unește firea dumnezeiască, se unește Fiul lui Dumnezeu cu firea omenească. Și ce însemnă firea
omenească? Trup și suflet luate din Fecioara Maria, dar fără subiect, căci Subiectul rămâne doar
al Fiului lui Dumnezeu. Cum se naște sufletul? Din sufletul a doi părinți. Aici, sufletul este
numai de la Fecioara Maria și care e Subiectul? Subiectul e Fiul lui Dumnezeu. Dar suflet și
trup integral. Hristos nu are subiect omul, ci are Subiect pe Dumnezeu. Aceasta este Taina cea
mare a Întrupării de care se minunează îngerii. Numai Dumnezeu fiind, putea să dea valoare
infinită operei Sale răscumpărătoare și numai Om adevărat fiind, putea să prezinte opera Sa
răscumpărătoare sau jertfa Sa, din partea omenirii.
Astfel, unirea ipostatică s-a făcut în chip, mod:
- Neîmpărțit, nu se împarte Ipostasul între firea omenească și firea dumnezeiască
- Nedespărțit,
- Neamestecat, sunt distincte dar nu se amestecă între ele
- Neschimbat
Firile dumnezeiască și omenească rămân distincte, ele nu se amestecă să facă o sinteză
sau un ghiveci, o amestecătură, așa încât rămâne Dumnezeu și Om, Iisus Hristos cel unic în
același timp. Dar nu Om ca Persoană distinctă, ci fire umană asumată de Ipostasul dumnezeiesc
al Fiului. Hristos este Persoană divino-umană cu un singur Ipostas. Dumnezeu S-a făcut Om ca
pe noi să ne îndumnezeiască și firea umană rămâne fire umană în veci. Umanitatea se
îndumnezeiește, dar rămâne fire umană deplină, de aceea firile s-au unit fără să se amestece,
fără să se schimbe, fără să se împartă, fără să se despartă. Dumnezeu a rămas și în cer și a intrat
și în pântecele Sfintei Fecioare Maria, aici se miră îngerii că Îl văd întreg în cer, dar Îl văd întreg
și în Fecioara Maria. Aici, rațiunea este neputincioasă. Acceptă Infinitul divin prin credință.
Prin rațiune nu îl poate accepta. Cel neîncăput Se face cuprins, încăput în pântecele Fecioarei,
Cel nevăzut Se face văzut, Cel din afară de trup, devine trup. Iată, acestea sunt paradoxurile,
acesta este sublimul învățăturii dumnezeiești a Întrupării. Cu cât cunoaștem mai mult, cu atât
ne putem ruga mai deplin, cu atât ne apropiem mai mult de Dumnezeu. Dumnezeu este Taina
cea Mare. Aceste descoperiri ale lui Dumnezeu, prin care noi înțelegem tainele vieții divine ne
ridică deasupra tuturor preocupărilor ieftine care ni se par că ne conferă ceva. Unirea ipostatică
este o taină pe care trebuie să o acceptăm prin credință dar nu e iranțională, ci e suprarațională
pentru că vedem că punem în antiteză infinitul cu finitul, necreatul cu creatul. Gândirea ne duce
către infinit, căci așa este lăsată de Dumnezeu să se ducă rațiunea către infinit. Nu putem atinge
infinitul, dar nici nu putem spune că e absurd să mergem spre infinit, infinitul este un privilegiu,
este o chemare să mergem spre infinit. Prin această antiteză noi putem să suim rațiunea la cele
preaînalte și să ducem permanent această luptă a sufletului cu trupul. Că sufletul se înrudește
cu infinitul și trupul cu finitul de aceea trebuie să înțelegem că sufletul trebuie să conducă trupul
și nu trupul prin instincte să conducă sufletul.

36. Consecințele unirii ipostatice


Răspuns: Ca să înțelegem unirea ipostatică trebuie să vedem ce rezultă din această
unire.
Ce sunt consecințele? Sunt privirea cu mintea, cu inima, cu credința, cu rațiunea, a
Persoanei divino-umane a Fiului lui Dumnezeu Întrupat.
Și anume: (acestea sunt concomitente6)
- Comunicarea însușirilor adică Firile comunică între ele prin Ipostas. Dacă însușirile
comunică între ele, înseamnă că firea cea puternică și infinită îi dăruiește din perfecțiunile sale
celei slabe, firea slabă e cea umană, cea puternică este cea dumnezeiască. Dacă însușirile
comunică, firea omenească se îmbogățește și se ridică și ea, îndumnezeindu-se.
- Îndumnezeirea firii omenești. Dacă firea se îndumnezeiește înseamnă că ea se
eliberează de slăbiciuni, de limitările materiei, e făcătoare de minuni și este lipsită de păcat.
- Lipsa de păcat. Dacă este lipsită de păcat înseamnă că: Lui Iisus Hristos i se cuvine o
singură închinare, cea supremă, adorarea după ambele firi. Și dacă Iisus Hristos este o
Persoană divino-umană căruia I se cuvine o singură închinare însemnă că:
- Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu, pentru că a născut Ipostasul
dumnezeiesc al Fiului cu trup.
1. Comunicarea însușirilor. Firile fiind unite în mod natural, comunică între ele. Firile
comunică prin intermediul Ipostasului unic. Firea mai slabă, cea omenească, se îmbogățește de
la cea mai puternică. De aceea se atribuie firii omenești însușiri dumnezeiești și firii
dumnezeiești însușiri omenești, datorită faptului că ele comunică. Firile comunică, dar nu
distinct, încât firea dumnezeiască își asumă firea omenească în relație cu ea și asumând-o, îi
comunică perfecțiunile sale. Dumnezeu pe pământ a coborât din cer și cu oamenii a petrecut,
acestea sunt de fapt însușiri omenești care I se atribuie lui Dumnezeu; Omul acesta este din cer,
deci firii omenești i se atribuie însușiri dumnezeiești. Prin această comunicare a însușirilor firea
omenească necontenit se îmbogățește și se întărește în sfințenie. Comunicarea însușirilor duce
la îndumnezeirea firii omenești.
2. Îndumnezeirea firii omenești. Firea omenească este străbătută de luminile și
perfecțiunile firi dumnezeiești până la perfecțiune. Ce fel de perfecțiune? o perfecțiune în ea
însăși, nu o modificare a firii, o lărgire a firii, o ieșire a firii din condiția ei umană. Avem temei
scripturistic: A luat firea noastră cea omenească și a îndumnezeit-o pe ea, spune Sf. Ap. Pavel.
Pentru că este îndumnezeită, firea omenească rămâne constantă în bine, de aceea a treia
consecință este lipsa de păcat.
3. Lipsa de păcat. Trebuie să precizăm că lipsa de păcat nu este o virtute. La Maica
Domnului lipsa de păcat (lipsa de păcate personale) a fost o virtute, la Mântuitorul Hristos, Fiul
Său, nu este o virtute ci este o imposibilitate. De ce? Păcatul înseamnă împotrivire față de
Dumnezeu. Întrucât Subiectul celor două firi, dumnezeiască și omenească, este Fiul lui
Dumnezeu, El nu putea să fie împotriva Sa Însuși, impecabilitatea Sa este absolută, Hristos ca
Fiu al lui Dumnezeu Întrupat nu putea să păcătuiască. Însuși Mântuitorul exprimă aceasta, ne
spune Sf. Ev. Ioan: Cine dintre voi Mă vădește de păcat? (Ioan 8, 46).
4. Lui Iisus Hristos i se cuvine o singură închinare. Aceasta decurge din faptul că
firea omenească împropriată de Ipostasul dumnezeiesc al Fiului se face părtașă la toată
demnitatea Fiului. Închinarea se adresează Persoanei, nu se adresează firii. Firea omenească s-
a făcut părtașă la toate cele dumnezeiești fiind asumată de Ipostasul dumnezeiesc al Fiului. De
aceea închinarea după cele două firi care sunt în Ipostas este subliniată de Sf. Ap. Pavel și
această închinare I-o aduc nu numai oamenii ci și îngerii Întru numele lui Iisus Hristos tot
genunchiul să se plece al celor cerești și a celor pământești și acelor de dedesubt. Să

6
numai Dumnezeu are cunoaștere concomitentă, ce vede cunoaște dintr-o dată, are timpul prezent (trecutul și
viitorul sunt în prezent); noi avem o cunoaștere succesivă.
mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl (Filipeni
2, 10-11). Când vorbim de Iisus Hristos, vorbim de Fiul Întrupat care are cele două firi.
5. Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu pentru că ea naște pe Fiul lui
Dumnezeu cu trup. S-a Întrupat Ipostasul dumnezeiesc al Fiului, ea naște cu trup pe Fiul
dându-i trup din trupul său, ea naște după trup pe Ipostasul dumnezeiesc al Fiului. De
aceea Fecioara Maria rămâne deasupra cetelor îngerești, un vas sfințit al lui Dumnezeu.
Ea însăși se sfințește prin Întruparea Fiului. Fiul ia trup din trupul ei dar petrecând în ea
ca într-un lăcaș al Său o înfrumusețează, o sfințește și o înalță deasupra firii îngerești.

37. Persoana Mântuitorului în raport cu Sfânta Treime


Răspuns: Ce precizăm la Sfânta Treime? Ființa. Ființa este Unică, nu se schimbă
niciodată. Deși ființa rămâne identic aceeași, totuși ființă nu aparține Sieși, ci aparține
Persoanelor. Aceasta trebuie să înțelegem. Ființa divină nu este ceva abstract. Ființa divină,
noi spunem că este personală, dar nu este unipersonală, ci este tripersonală.
Ființa divina aparține Tatălui prin excelență, aparține Fiului în relație cu Tatăl și
Duhului Sfânt tot în relație cu Tatăl. Ființa divină este Una, este esența divină. Ființa sau esența
divină desemnează această realitate obiectivă foarte precisă.
Cum este Ființa? Este absolută, infinită. Dacă ființă este infinită și Persoanele care dețin
ființa sunt infinite, pentru că și Ele dețin ființa întreagă.
Aici, trebuie să mai precizăm niște realități cu totul obiectiv. Care sunt termenii? ființa,
firea, ipostas.
Ce este Ființa? Ființa este entitatea infinită, indefinită, incomprehensibilă (care nu se
poate comprima) și care o deține Tatăl de la Sine. Ființa este esența divină a lui Dumnezeu, o
esență de natură pur spirituală, unică.
De unde este Ființa? De la Sine, prin Sine, fără cauză. Ființa este fără cauză; și ființa,
în modul acesta, aparține Tatălui. Tatăl este cauză Fiului, este cauză Duhului, dar în același
timp cauza nu subordonează, ci cauza este o prelungire a iubirii, a existenței în iubire a
ființei divine la Fiul și la Sfântul Duh. Această prelungire reprezintă o perfecțiune. O
perfecțiune absolută nu una relativă. Prelungirea existenței în iubire a ființei Tatălui către Fiul
și către Duhul Sfânt înseamnă absolut, infinit.
Ce este firea? Firea este natura ființei divine. Nu este ființa Însăși ci este natura ființei
divine. Aceasta este firea, cea dumnezeiască, că vorbim de firea oamenilor, firea îngerilor, în
comparație. Sigur, nu putem să comparăm firea divină, cu firea îngerilor, firea oamenilor, firea
necuvântătoarelor. Ele reprezintă fiecare o fire, desemnează o realitate, aceasta este firea. Firea
dumnezeiască desemnează o realitate a naturii supranaturale, în cazul acesta.
Ce este Ipostasul? Este o existență personală. Ipostasul, de data aceasta, este ceva
foarte precis. Ființa este precisă, dar este necuprinsă și Ipostasul divin este tot necuprins, dar
este personal. Ființa aparține tuturor celor trei Persoane. Ipostasul este persoană care cuprinde
în Sine și ființa, și firea. Cum le cuprinde? Într-un mod personalizat, adică unic. Asta înseamnă
persoană. Persoana are unicitate. Care e diferența dintre persoană și individ? Individul se
multiplică, persoana nu se multiplică niciodată, persoana nu se modifică niciodată.
De aceea este o nebunie învățătura despre reîncarnare, absolut o nebunie, pentru că
persoana este identică cu ea însăși, nu mai are altă identitate. Aceasta e definiția persoanei.
Persoană rămâne unică pentru totdeauna are unicitatea ei, are specificitatea ei în cele din urmă,
are personalitatea ei. În limbajul nostru sunt numite personalități acele persoane care au
vizibilitate largă, deși orice personalitate are orice om, dar vedeți cum am separat noi și am
făcut discriminare față de ceea ce a făcut Dumnezeu. Noi trebuie să spunem că fiecare om este
o persoană și o personalitate pentru că în fiecare om a pus Dumnezeu aceeași zestre. Zestrea ne
este comună, comună în sensul cuprinderii aceleași naturii, dar zestrea nu se poate măsura, nu
este egală de la o persoană la alta, ea cuprindere în principiu aceleași daruri, dar nu aceeași
măsură a darurilor. Personalitățile sunt distincte, sunt atât de deosebite una de alta și
personalitatea este de fapt orice om. În sensul uman care ierarhizeză personalitățile, sigur, că
nu vorbește despre slugă că este o personalitate, despre un om cu handicap ca este o
personalitate, ceea ce este o aberație din punct de vedere teologic. Din punct de vedere uman,
oamenii au ierarhiile lor de valori și aceste ierarhii sunt răsturnate de evidență. Un om cu
handicap poate să depășească un om cu o zestre mare prin personalitatea lui. Fiecare om este
personalitate, De ce este personalitate? Pentru că este o oglindă a lui Dumnezeu. Și, aici trebuie
să desprindem. Fiecare Persoana divina are o relație cu lumea creată, cu omul în special. O
relație cu întreaga creație.

CONTROVERSE ŞI EREZII HRISTOLOGICE

Dogma hristologică in toate aspectele şi laturile sale rămâne o mare taina (I Timotei
3,16),care nu va putea fi pătrunsă niciodată deplin de mintea omenească şi de cuvânt.”Misterul
lui Iisus”- zice Sf. Maxim Mărturisitorul-“rămâne ascuns şi nu poate fi scos la iveală nici de
cuvânt , nici de minte,ci,chiar spus,rămâne negrait , şi chiar înteles , rămâne necunoscut”.Fără
luminile Bisericii, care este “stâlpul şi întărirea adevărului”(I Tim 3,15),mintea omenească
iscoditoare şi doveditoare de a explica raţional misterul adevărului relevat despre Hristos şi
lucrările sale , îin toate laturile sale , foarte uşor a lunecat şi aluneca pe povârnisurile ereziilor
.Nici o dogma n-a iscat atâtea neîntelegeri şi n-a peodus atâtea ereyii ca dogma hristologică
privitoare la Persoana şi lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos , erezii care nu alternează numai
un adevăr oarecare , ci date fiind importanţa şi centralitatea sa , răstălmăcesc grav însăşi
mântuirea noastră îin Iisus Hristos , erezii care nu alternează un adevăr oarecare , ci date fiind
importanţa şi centralitatea sa, răstălmăcesc grav însăşi mântuirea noastra îin Iisus Hristos ,
“Mântuitorul lumii”(In 4,42).

1.EREZII REFERITOARE LA DIVINITATEA MÂNTUITORULUI


ARIANISMUL

Învăţătura lui Arius (256-336), preot în Alexandria, care, invocând unele texte biblice,
a susţinut că fiinţa lui Dumnezeu este unică şi a tras concluzia că Fiul nu are o natură identică
cu Tatăl. În concepţia lui Arius, Fiul este prima creaţie a Tatălui, schimbabil, mărginit şi chiar
capabil de a păcătui. Scopul pentru care Dumnezeu a creat pe Fiul face parte din planul de
creare a lumii, fiindcă Dumnezeu nu putea crea universul material decât cu ajutorul unei fiinţe
intermediare. Dumnezeu nu se poate atinge el însuşi de materie, căci s-ar întina. Arius mai
susţine că a fost o vreme când Dumnezeu nu a fost Tată, până a-l crea pe Fiu, deci a fost singur.
De aceea, Arius numeşte pe Fiu mai mic decât Tatăl şi supus Tatălui. Separând firea Tatălui de
cea a Fiului, Arius face o diferenţă între născut şi creat, de unde şi inferioritatea Fiului. Fiul e
Dumnezeu, nu în mod adevărat, prin naştere, ci este ulterior creat, de aceea Fiul are un început.
"A fost un timp când Fiul nu era", adică Tatăl a existat înainte de, şi fără, Fiul. Fiul nu este de
aceeaşi natură cu Tatăl, dar se deosebeşte de celelalte creaturi terestre. El e cea dintâi dintre
creaţii, înţelepciunea creată sau chipul lui Dumnezeu, instrumentul prin care Tatăl a creat
celelalte creaturi. Deşi a fost apărat de Eusebiu, episcop de Nicomidia, Arius a fost criticat de
episcopii Alexandru şi Atanasie din Alexandria. Sinodul 1 Ecumenic (Niceea 325) formulează
răspunsul împotriva tezei ariene sub diverse expresii: "care din Tatăl s-a născut mai înainte de
toţi vecii", "născut, iar nu făcut", "cel de o fiinţă cu Tatăl". Esenţa Fiului ar fi identică
(homoousios) cu a Tatălui, iar naşterea sa din Tatăl ar fi dintotdeauna, ceea ce înseamnă că
Tatăl n-a existat vreodată fără Fiul. Discipolii lui Arius s-au separat apoi în două grupuri: unii
care susţineau că nimic nu e comun între Tatăl şi Fiu (eunomienii), alţii susţineau că Fiul are o
esenţă asemănătoare cu a Tatălui (homeenii). Disputa ariană nu s-a sfârşit cu Sinodul 1
Ecumenic, deoarece arianismul a fost adoptat de către urmaşii împăratului Constantin cel Mare,
Constant (353-362) şi Valens (364-378), care i-au combătut pe partizanii Crezului de la Niceea.
Arianismul a influenţat profund viaţa bisericească multe secole de-a rândul (fiind promovat în
ziua de azi de secte ca Martorii lui Iehova, de exemplu). Arianismul a fost un mod raţional-
omenesc de înţelegere a creştinismului.
2.EREZII REFERITOARE LA OMENITATEA LUI IISUS HRISTOS
GNOSTICISMUL

[gr. gnosis = cunoaştere, iniţiere]. Doctrină sincretistă, compusă din elemente ale
religiilor de mistere, foarte populare în India, Babilonia şi Persia, mituri ale filozofiei greceşti,
asociate însă şi cu unele idei creştine inspirate din Evanghelia lui Ioan. Ideea comună a
gnosticismului este dualismul între fiinţa divină originară, inaccesibilă, şi o serie de emanaţii
rele care ajung în lume, în materie. Sistemul lui Valentin (160 d.H.), creştin din Alexandria,
care a expus învăţătura sa la Roma în acelaşi timp cu Marcion, între 135-160 d.H., este centrat
pe ideea de pleroma. Lumea spirituală pură (pleroma) este compusă dintr-o unitate de eoni,
emanaţii divine provenite din Dumnezeu-Tatăl. Creaţia ar fi identică cu căderea în păcat, iar
lumea materială, în esenţă rea, ca şi spiritele umane, au fost modelate de un demiurg. Cuvântul
(Hristos, Logosul) nu este acelaşi cu Dumnezeu-Creatorul, ci o emanaţie spirituală, care a trecut
prin Maria ca apa prin conductă, nu a murit fizic şi nu a înviat. Mântuirea ar fi un act de
cunoaştere revelata, necesara revenirii în armonia pleromei. Exista o inegalitate fiinţială între
oameni, deoarece numai cei spirituali, gnostici (nu cei trupeşti, nici cei psihici) posedă această
cunoaştere şi deci se pot mântui. Origen, Clement de Alexandria, Tertulian, Hipolit, Epifanie,
Efrem Sirul şi Irineu de Lyon au combătut gnosticismul. Ei afirmă despre creaţie că este bună,
fiind opera lui Dumnezeu. Printre reprezentanţii gnosticismului creştin se numără: Simon din
Samaria (Simon Magul), Nicolae (fondatorul sectei Nicolaiţilor), Cerint (contemporan cu
apostolul Ioan), Menandru din Samaria, Satornil din Antiohia, Vasilide din Alexandria
(cca125), Carpocrate (155-166), Cerdon, Marcion din Sinope, Pont (născut cca. 85), Bardesan
din Edessa (n.154).

Doctrine gnostice:

Dumnezeu este indiferent la soarta omenirii şi a universului, omenirea şi materia sunt


impure (nu sunt rezultatul creaţiei unui Dumnezeu iubitor şi grijuliu, ci emanaţii asupra cărora
Dumnezeu nu are control direct). Puterile care guvernează în mod secret universul sunt
arhanghelii răului, asupra cărora Dumnezeu nu are nici un control. Oamenii sunt răi în esenţă
(cu excepţia acelor puţini aleşi, în care scânteia divina arde încă, cei predestinaţi să se reunească
cu lumea divină). Salvarea, mântuirea, nu sunt oferite tuturor, ci doar unui număr limitat de
aleşi. Cei aleşi primesc cunoaşterea divină de la Hristos (revelaţia este pură cunoaştere divină
şi indiferentă de aprecierea intelectului uman. Logica şi bunul simţ reprezintă oricum răul.
Vechiul Testament ar fi rău, fiind produs de dumnezeul rău al evreilor. Idealul este viaţa divină
a spiritului uman (care se atinge prin ascetism extrem, condamnarea mariajului, desprinderea
de animalitatea restului omenirii). Mântuitorul aduce salvarea odată cu înţelegerea (revelaţia).
Biblioteca gnostică din Nag Hammadi (Egipt):
În anul 1945, un felah (ţăran egiptean) descoperă într-un cimitir de lângă satul Nag
Hammadi 13 manuscrise copte scrise în sec.3-4 în dialect sahidic. Majoritatea par a fi traduceri
din limba greacă. Cele 13 manuscrise cuprind 51 de texte scrise în tradiţie gnostică.
Manuscrisele se află azi la Muzeul Coptic din Cairo cu excepţia lui Jung Codex (Zürich). Doar
câteva au fost publicate: "Evanghelia Adevărului" (probabil de Valentinus) şi "Evanghelia lui
Toma" (cuprinde 114 pilde ale lui Iisus).
Jung Codex: manuscrisul a fost separat de celelalte 12 şi cumpărat de Institutul Jung în anul
1952. Se pare că datează din sec. 4 d.H. şi cuprinde: "Evanghelia Adevărului", "Scrisoarea lui
Rheginos", "Tratat asupra celor Trei Naţiuni" şi fragmente din "Rugăciunea Apostolilor".
Creştinismul, care este o mişcare mesianică evreiască, posedă o tensiune internă provenită din
întârzierea temporală a Parousiei (sfârşitului lumii) aşteptate. De vreme ce Parousia nu s-a
produs, Biserica preschimbă eshatologia (ştiinţa despre sfârşitul lumii) istorică în eshatologie
supranaturală. Aşteptarea Parousiei nu dispare însă niciodată cu totul din viata comunităţilor
creştine. Acest element apocaliptic reprezintă fermentul anarhist, revoluţionar, care însoţeşte
creştinismul în cursul întregii sale istorii. Atunci când presupusa promisiune a lui Hristos de "a
se întoarce pe când (credincioşii contemporani) vor fi încă în viaţă" nu s-a împlinit, gnosticii au
ales calea helenistico-dualist-esoterică şi au denunţat învăţăturile bisericii creştine ca fiind
minciuni banale, bune pentru prostime.
Parousia: Platon foloseşte cuvântul parousia în sensul prezenţei ideii în obiect şi a
transcendenţei obiectului în idee. Teologia îl foloseşte în sensul prezenţei lui Hristos în
momentul întoarcerii (amânată sine die). În aşteptarea întoarcerii lui Hristos, unii credincioşi
şi-au pierdut răbdarea şi au urcat în căruţa gnosticismului. Creştinismul considera că Domnul
este pentru trup şi trupul este pentru Domn, în timp ce gnosticismul socotea că materia
reprezintă totdeauna răul, iar spiritul reprezintă totdeauna binele. Extinzând această idee şi
aplicându-o la persoana Fiului lui Dumnezeu, gnosticii vedeau o distincţie separativă între Iisus
şi Hristos. Iisus ar fi fost un simplu om, în timp ce Hristos ar fi reprezentat o emanaţie divină,
care a venit la botezul său în Iordan şi care l-a părăsit la răstignirea sa. Ca atare, atât întruparea,
cât şi învierea, piloni ai creştinismului, sunt negate. Doctrina creştină cu privire la persoana
Fiului lui Dumnezeu afirmă că Iisus Hristos este Dumnezeu, este o persoană divină, cu două
naturi inseparabile: natura divină şi natura umană. Natura umană perfectă a făcut posibilă
crucificarea lui şi actul de mântuire a păcătoşilor. Natura divină a făcut posibilă învierea,
înălţarea şi slăvirea lui. Deja din scrierile Noului Testament se observă o înţelegere şi acceptare
diferită a mesajului creştin. Accentuarea unor elemente ale anunţului biblic, adică urmând
metoda alegerii, a contribuit la crearea unor divergenţe care, urmând tradiţii diferite sau
bazându-se pe doctrine salvifice curente, a avut ca efect final formarea unor grupuri creştine ce
tindeau sa iasă din comuniunea Bisericii. Aceasta, spre diferenţă de practica din religiile păgâne,
în faţa acestor tendinţe separatiste, se vede constrânsă să insiste asupra unităţii adevărului ce-i
fusese transmis prin tradiţia comunităţilor fondate de apostoli, adevăr apărat de criteriul
apostolicităţii. Încă de la început, aşadar, diagnoza istorică ne arată că nu exista un izvor pur al
adevărului de credinţă, care, puţin câte puţin să fi fost alterat de doctrine false, ci o multitudine
de mărturii de credinţă care printr-o alegere unilaterală, adică printr-o deviere de la doctrină, au
condus la formarea comunităţilor separate (secte). Confruntarea Bisericii cu aceste comunităţi
separate şi cu învăţătura lor a contribuit mult la aprofundarea mesajului creştin şi la o trăire
corectă a lui de către primii creştini (cfr. 1 Cor 11, 19).
La sfârşitul primului secol, în Asia Mica trăieşte şi-şi propagă învăţătura Kerintos,
despre care Irineu de Lyon ne spune că susţinea o hristologie diferită de cea transmisă
de tradiţia apostolică. Pentru dânsul, Hristos este fiul natural al Mariei şi al lui Iosif. Pentru a
se deosebi de ceilalţi oameni, după botez, Hristos s-ar fi coborât asupra lui Iisus sub forma de
porumbel. Numai de acum înainte, Iisus Hristos l-ar fi revelat pe Tatăl şi ar fi săvârşit minuni.
Înainte de moarte, Hristos l-a părăsit iarăşi şi numai Iisus a pătimit, a murit şi înviat. Tot Irineu
se spune că evanghelistul Ioan a fost determinat să scrie evanghelia sa şi pentru a apăra puritatea
mesajului şi a persoanei lui Hristos de erorile pe care Kerintos le propaga. Se pare că ideile lui
nu au câştigat mulţi adepţi. Dacă Kerintos rămâne un personaj singular, ebioniţii (de la termenul
ebraic ebion=sărac) în schimb, vor găsi numeroşi adepţi pentru ereziile lor. Poate că la început,
ei erau iudeo-creştini ortodocşi care după anii 66-67 au plecat din Ierusalim, stabilindu-se în
Transiordania. Mai târziu, susţinând obligativitatea legii mozaice pentru mântuire, ei se vor
separa de Biserica. Ruptura s-a produs probabil în jurul anului 150. De la dânşii avem
fragmente ale unei Evanghelii a lui Matei, Predicile lui Petru şi Pseudo-Clementinele. Un
scriitor ebionit este Simmacus, traducător al Scripturii. Aceasta traducere cât şi alte scrieri ale
sale vor fi cunoscute şi de către Origen. Atât în problema hristologică cât şi în considerarea
validităţii legii mozaice, ebionitii sunt împărţiţi, unii lăsându-se cuprinşi şi de idei gnostice.
Eterodoxia lor se constată cu claritate în dualismul referitor la originea lumii. De la început,
Dumnezeu a creat două principii, unul bun (care va stăpâni în lumea viitoare) şi altul rău
(stăpânul lumii prezente). Principiul bun este Hristos (Mesia doar din momentul botezului şi
până la începerea pătimirii), care trebuie sa conducă iudaismul la o autentică observare a legii
mozaice. Hristos a respins orice formă de sacrificiu; nici sacrificiul său pe cruce nu are aşadar
vreo valoare. În locul sacrificiului intră viaţa de sărăcie şi comuniunea bunurilor; pentru
iertarea lipsurilor şi greşelilor personale, ebionitul face abluţiuni zilnice, participă la o cina
sacră cu apă şi pâine şi sfinţeşte zilele de sâmbătă şi duminică. Alături de ebioniţi, trebuie
menţionaţi şi elchasaiţii, de la un oarecare Elchasai care la începutul secolul al II-lea şi-ar fi
desfăşurat activitatea printre sirieni şi parţi. Secta susţine existenţa a două principii, unul
feminin (Duhul Sfânt) şi altul masculin (Iisus Hristos, om şi profet, care ar fi avut mai
multe încarnări). Se practică abluţiunile frecvente şi este susţinută obligativitatea legii, inclusiv
circumciderea. Mandeii sunt asemănători acestora; în plus, insistă asupra botezului ce poate fi
primit de multe ori, ca semn de curăţire interioară. Se acordă mare importanţă celebrării
ascensiunii sufletelor defuncţilor spre împărăţia luminii. În eterodoxia lor exista un mare rege
al luminii, Marele Mani, iar alături de el nenumăraţi mici Mani. În opoziţie cu Marele Mani şi
însoţitorii săi, se află lumea apei negre populată de demoni şi spirite rele. Între cunoaşterea
profundă a misterului creştin, care are ca finalitate apropierea creştinului de Dumnezeu, şi
gnosticismul propriu-zis nu se poate stabili decât o simplă paralelă de metodă; nicidecum nu se
poate admite ideea că gnosticismul şi-ar avea vreo rădăcină în paginile Noului Testament, aşa
cum unii autori lăsa să se înţeleagă. Gnosticismul reprezintă un sincretism religios al antichităţii
târzii care, pe baza unui dualism oriental, pune împreună concepţii religioase ale iudaismului
târziu şi unele elemente, denaturate, ale revelaţiei creştine. Gnosticismul a existat şi înaintea
creştinismului, iar multe din persoanele care îl îmbrăţişaseră, iar apoi trecuseră la creştinism,
nu au renunţat total la vechea lor credinţă, ci s-au limitat doar la a adăuga unele idei creştine la
vechile lor convingeri gnostice. În acest fel apare "gnosticismul creştin”. El încearcă să ofere
omului religios o explicaţie validă despre lume şi despre el însuşi, pentru care se serveşte fără
mare discernământ de doctrina cultelor orientale, de filosofia greacă şi de noţiuni doctrinare
creştine. Referitor la izvoarele acestei erezii, în afară de târzia Pistis Sophia şi Cărţile lui Je, ea
poate fi reconstituită în cea mai mare parte din scriitorii creştini antignostici (Irineu, Tertulian,
Iustin şi Hipolit, şi într-o măsură mai mică din Clement Alexandrinul, Origen, Epifaniu din
Salamina şi Filastrius din Brescia). Între anii 1945-1946, săpăturile arheologice scot la
iveală bogata bibliotecă de la NagHammadi, în Egiptul de Sus, în apropiere de străvechea
chinovie pahomiană Chenoboskion. În 13 papirusuri sunt cuprinse 40 de opere necunoscute
până atunci, în limba coptă, în cea mai mare parte reprezentând traduceri din opere greceşti
scrise în secolul 2 d.H. Din aceste opere (apocrife ale Noului Testament şi lucrări gnostice pure)
putem reconstitui cu siguranţa principalele concepte ale gnosticismului:
a. un dualism accentuat între cauza primă ultraterenă şi lumea materială destinată morţii;
b. imposibilitatea de a se pierde scânteia divină a luminii din eul gnosticului, chiar dacă sufletul
sau este înclinat total şi învins de rău;
c. urmând calea cunoaşterii, eul poate să se elibereze de legăturile materiei şi să se întoarcă
spre împărăţia luminii adevăratului Dumnezeu;
d. căderea şi ridicarea gnosticului sunt îmbrăcate în speculaţii mitologice care, completate cu
elemente scoase din filosofia, religia şi astrologia contemporană, accentuează caracterul său
sincretist. Prezentarea acestor patru mari caracteristici nu trebuie să ne determine sa credem că
gnosticismul reprezintă un sistem unitar şi uniform în toată zona sa de răspândire şi pe toată
durata existenţei sale. Rădăcinile sale trebuie căutate în Orientul Mijlociu şi în estul bazinului
Mării Mediterane, iar pe parcursul timpului îmbracă forme şi aspecte noi, în funcţie de
promotorii săi principali sau din cauza adaptării sale la noile situaţii. Dualismul său, de
exemplu, provine din Iranul antic, iar atunci când se întâlneşte cu Vechiul Testament,
Dumnezeul creator este interpretat ca un Demiurg care nu cunoştea lumina. O alta zonă de
provenienţă trebuie căutată în concepţiile astrologice babiloniene; după Alexandru cel Mare,
acestea au pătruns masiv în lumea greacă, propagându-se acum pe scară largă ideea influenţelor
planetare asupra destinului omului. Un aspect ce trebuie încă aprofundat este cel al raportului
dintre iudaism şi gnoză, mai ales în problema creaţiei. Este posibil ca sectarismul iudaic târziu
(de exemplu, esenienii de la Qumran) să fi exercitat un rol de mediere între curentele iraniene
şi eleniste, pe de o parte, şi mişcarea gnostică, pe de altă parte. Atunci când sincretismul gnostic
ajunge la apogeu, el se întâlneşte cu creştinismul care începe să se răspândească peste graniţele
Palestinei. Mulţi creştini aud acum vorbindu-se despre o persoană mânuitoare care are să le
comunice noi revelaţii, complet necunoscute până atunci. Spre anul 160 d.H., Iustin ne spune
că există creştini care îl recunosc pe Hristos ca mântuitor, însa văd în creatorul lumii un
Dumnezeu rău; exista grupuri de creştini ce se numesc valentinieni, marcioniţi sau vasilieni.
Însă atât el, cât şi mai târziu Origen, ne spun că aceste grupuri nu mai fac parte din Biserică.
Succesul propagandiştilor gnostici în rândul creştinilor se poate baza pe doua motive principale.
În primul rând, datorita superiorităţii şi profunzimii sale (dubioase), mesajul gnostic nu se
serveşte de tradiţia bisericeasca; el este transmis pe căi secrete, în parabole, şi nu poate fi înţeles
decât de către cei cărora le este dat să-l înţeleagă. Însăşi Evanghelia lui Marcu spune că: Şi cu
multe parabole asemănătoare le propovăduia Cuvântul, aşa cum erau în stare să-l asculte. Şi nu
le vorbea fără vreo parabolă; dar în particular le lămurea toate discipolilor săi. În al doilea rând,
succesul gnosticilor se bazează pe ideea că numai ei, oameni superiori celorlalţi, spirituali,
posedă adevărata interpretare a evenimentelor cosmice, capabili aşadar să-l cunoască pe
Dumnezeu. Principalii exponenţi ai gnosticismului sunt: Menandru, samarinean de origine, ce
se propune pe sine ca adevăratul răscumpărător, trimis în această lume de puterile invizibile.
Din Siria, provine Vasilide, influent la Alexandria, dar care are urmaşi şi la Roma. El susţine
dualismul persian şi propagă teoria emanaţiilor (nenumăraţi îngeri care populează cele 4 ceruri
şi 365 de firmamente). Un gnostic mai renumit este egipteanul Valentin, care începe să predice
la Alexandria spre anul 135 d.H., propagându-şi apoi ideile, pentru două decenii, la Roma. Lui
îi este atribuit Tratatul despre cele trei naturi, iar Irineu de Lyon cunoaşte Evanghelia
Adevărului, atribuită valentinienilor. Valentin se serveşte de Platon şi Pitagora, ca şi de gândirea
paulină şi de cuvinte ale lui Iisus, pentru a avea un plus de acceptare din partea creştinilor. Înăa
la dânsul, ca la toţi gnosticii de altfel, este prezentă în mod substanţial cosmogonia mitologică:
de la Tatăl invizibil îşi au originea realităţile (fiinţele) emanate, ce culminează în cei 30 de eoni
supremi ce constituie pleroma, lumea spirituală superioară de la care provine realitatea terenă
şi spre care creaţia imperfectă tinde să se întoarcă. Precizăm că ideile expuse aici nu redau decât
ceea ce credem că se repeta frecvent în amalgamul concepţiilor gnostice, amalgam sincretist
fără o logică şi o coeziune interioară. Este posibil ca gnosticismul în această fază a sa,
determinantă şi definitivă de altfel, să reflecte indirect o tentativă imatură din punct de vedere
cosmogonic, filosofic şi teologic, tentativă de realizare a unui acord-
dialog (gnozeologic-mântuitor) între religiile păgâne ale zonei de interes şi creştinism.
Exponentul principal al gnosticismului creştin este Marcion. Născut la începutul secolul al II-
lea, probabil este fiul episcopului din Sinope, în Pont. Din cauza unei divergenţe de opinii
referitoare la scrierile pauline, bogatul armator vine în conflict cu autorităţile comunităţii locale.
Apoi, atât Papia cât şi Policarp din Smirna îl exclud din comuniunea eclezială. Spre anul 140
d.H. vine la Roma, unde intră în contact cu comunitatea creştină pe care o ajută cu o substanţială
contribuţie financiară. Aici întâlneşte un alt gnostic, sirianul Cerdon. Pentru Marcion,
Dumnezeul creator nu este adevăratul Dumnezeu, nici Tatăl lui Iisus Hristos, ci doar un
Dumnezeu drept şi sever care, prin impunerea legii mozaice, a impus evreilor un jug
insuportabil. Ideile sale sunt cunoscute repede şi de către comunitatea de aici, pentru care motiv
după doar un an, contrar voinţei sale, el trebuie sa se separe şi de această comunitate. De acum
nu-l mai interesează apartenenţa la comunitatea creştină; începe să-şi propage cu mult zel ideile
şi în scurt timp reuşeşte să-şi câştige numeroşi adepţi. Rezultatul îl constituie formarea a
numeroase comunităţi gnostice (cu proprii episcopi şi preoţi) alături de cele creştine.
Deoarece liturghia lor este foarte asemănătoare cu cea a comunităţilor ortodoxe, mulţi creştini
trec cu uşurinţă în grupul marcioniţilor. Biserica îşi dă seama imediat de pericolul marcionit,
iar scriitori importanţi, Iustin, Tertulian şi alţii, scriu cu toata hotărârea împotriva lui şi a
învăţăturilor sale. Datorită clarificărilor doctrinare ce apar şi care demonstrează
incompatibilitatea învăţăturilor marcionite cu tradiţia apostolică, forţa de
atracţie a gnosticismului marcionit scade simţitor. Doctrina marcionită exclude întreg Vechiul
Testament, deoarece aici vorbeşte Dumnezeul dreptăţii (judecaţii), creatorul universului,
demiurgul, căruia îi sunt străine bunătatea şi caritatea. Dumnezeul cel bun se revelează doar
atunci când îl trimite ca Mântuitor pe Hristos, care aduce Evanghelia iubirii divine. Pavel este
singurul apostol care a primit această Evanghelie, prezentă în epistolele sale şi în Evanghelia
lui Luca. Însă şi aceste scrieri au fost alterate prin introducerea dreptăţii şi legalismului vetero-
testamentar; aceste două aspecte, afirma Marcion, trebuie scoase din scrierile pauline şi din
evanghelia lucană. Pentru această Scriptură purificată, Marcion scrie un comentariu, păstrat în
puţine fragmente, Antitheseis, din care reiese cu toată claritatea contrastul dintre Vechiul şi
Noul Testament. Nu numai dualismul prezent la dânsul i-a determinat pe scriitorii creştini să ia
poziţie împotriva lui, ci şi docetismul destul de accentuat. Marcion nu poate admite faptul ca
Mântuitorul să se întrupeze în impurul trup uman; aceasta ar însemna pentru Dânsul să fie în
stăpânirea demiurgului. Neputând avea un adevărat trup uman, Hristos nu a putut suferi pe
cruce; aşadar, jertfa sa pe Calvar este doar aparentă, şi aparentă este şi mântuirea creştinilor.
Aceste concluzii, consecinţe drastice şi înspăimântătoare pentru creştini, sunt trase de discipolii
lui Marcion, care încearcă să-l corecteze, ceea ce ne dovedeşte fragilitatea tezelor marcionite în
faţa poziţiei doctrinare a Bisericii. Ideile sale despre impuritatea şi decăderea trupului uman îl
determină apoi să condamne căsătoria, considerată păcătoasă tocmai din cauza decăderii grave
a trupului uman. Lui Marcion îi sunt străine speculaţiile gnostice despre emanaţiile pleromei,
credinţa în destinul impus de aştri, cosmogoniile, împărţirea creştinilor în psihici şi pneumatici.
Succesul marcioniţilor se datorează personalităţii fondatorului,
seriozităţii exigenţelor ascetice impuse, ca şi liturghiei foarte asemănătoare cu cea a marii
Biserici. Nici unul dintre gnostici nu a determinat atât de acut Biserica să-şi examineze propria
poziţie faţă de Scriptură şi faţă de norma credinţei (o contribuţie importantă o are Irineu de
Lyon), să-şi revadă formele de organizare şi să se coalizeze cu toate energiile pentru a
contracara o erezie atât de periculoasă.

3.EREZII REFERITOARE LA UNIREA IPOSTATICĂ


NESTORIANISMUL

Doctrină susţinută de patriarhul Nestorie al Constantinopolului (380-440), care atribuia


lui Iisus Hristos două persoane: una umană (omul Iisus) şi una divină (Logosul, Cuvântul,
Hristos). Natura umană este distinctă şi independentă; de aceea în Iisus Hristos au existat două
subiecte. Nestorianismul a fost condamnat de Sinodul Ecumenic de la Efes (431) pentru că
refuza Mariei titlul de Născătoare de Dumnezeu (Maica Domnului). Pentru Nestorie, firea
umană a fost nu numai completă şi independentă, compusă din trup cu suflet şi din
intelect/voinţă, ci a avut şi Ego-ul ei propriu, care se păstrează împreună cu persoana
Cuvântului. Unirea n-ar fi decât o simplă asociere a celor două persoane, corespunzătoare celor
două firi. Încercând să soluţioneze logic prezenţa lui Iisus în chipul omenesc, Nestorie ajunge
să formuleze ideea unei a treia persoane, persoana unirii, care le leagă pe celelalte două şi este
cea care propovăduieşte, face minuni, mănâncă alături de apostoli şi ucenici. O consecinţă a
nestorianismului este faptul că nu mai recunoaşte în Maria pe Maica Domnului, care pentru
această concepţie este Născătoare de Iisus şi nu Născătoare de Dumnezeu, cum afirma Biserica.
Deci, Nestorie susţinea că în Iisus Hristos au existat practic două persoane: persoana divină a
Fiului lui Dumnezeu, născut din Dumnezeu-Tatăl şi persoana uman-istorică, cu care s-a născut
din Maria. Concepţia nestoriană era că Maria n-a născut pe Dumnezeu (Fiul este Dumnezeu),
ca să merite să fie numită Născătoare de Dumnezeu (Theotokos), ci doar pe Hristos-omul,
propunând astfel denumirea de Hristotokos. Nestorianismul a fost combătut la Sinodul III din
Efes.

MONOFIZISMUL

[l.gr. mono-physis = o singură fire]. Teza predicată de Eutihie (378-454) călugăr din
Constantinopol, care a afirmat că Iisus Hristos nu are decât o singură fire (monophysis), cea
divină, întrucât trupul omenesc l-a luat în mod aparent. Eutihie refuza distincţia dintre
hypostasis (ipostas, persoană) şi physis (natura, fire), spunând că dacă Iisus Hristos e o
persoană, el nu poate avea două naturi. Monofizismul era încurajat de formularea lui Chiril din
Alexandria, care a apărat formula: "unică este natura (physis) întrupată a cuvântului
dumnezeiesc". În faţa acestei teze, Sinodul de la Calcedon (451) vorbeşte de realitatea integrală
a Fiului, care are o singură persoană, în două naturi. Cele două firi, dumnezeiască şi omenească,
îşi păstrează integritatea lor, dar ele sunt unite într-un singur ipostas. Una din formele sub care
a circulat după Calcedon teza lui Eutihie este monofizismul severian sau moderat, propus ca o
formulă de reconciliere între calcedonieni şi necalcedonieni, de către Sever, patriarh de
Antiohia (512-538). Monofiziţii susţineau deci că firea omenească luată de Hristos la întrupare
în Maria a fost absorbită de firea sa dumnezeiască, încât cea dintâi a dispărut cu desăvârşire,
asemenea unei picături de apă în imensitatea mării. După unii monofiziţi Iisus Hristos n-ar fi
avut un trup omenesc real, ci un trup aparent. Consecinţa concepţiei monofizite este că, dacă
Iisus Hristos nu are pe lângă firea lui divină şi o fire omenească adevărată, atunci se nimiceşte
întreaga operă de răscumpărare/mântuire a omului. Numai Fiul lui Dumnezeu, devenit om
adevărat, putea duce neamul omenesc la mântuire. Doar prin întruparea Sa, Dumnezeu a putut
îndumnezei firea omenească cea decăzută. Dumnezeu s-a făcut om, ca sa facă pe om dumnezeu.
Doctrina ortodoxă referitoare la firile din persoana lui Iisus Hristos învaţă că sunt două la
număr, divină şi umană - diefizitism, unite într-o singură persoană divino-umană.

MONOTELISMUL
O alta controversă hristologică care a luat naştere în secolul 7 a fost Monotelismul. Noua
problema care era pusă de teologii vremii era dacă a avut Iisus Hristos o dublă energie şi o dublă
voinţă, cu toate că Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon stabilise că fiecare din cele două naturi
ale lui Iisus îşi păstrează toate însuşirile şi caracteristicile. Monotelismul nu este altceva decât
o prelungire a monofizismului. Monotelismul a fost eliminat odată cu venirea la domnie a lui
Constantin Pogonat. Acesta, dorind să restabilească pacea şi înţelegerea în Biserică, convoacă
Sinodul VI Ecumenic unde s-a hotărât că nu se poate admite ca Dumnezeu şi firea omenească
a lui Iisus Hristos să fi avut o singură şi aceeaşi lucrare.
ADOPŢIANISMUL
Mişcare apărută la Roma, datorită lui Theodotus (către anul 195 d.H.), după care Iisus,
născut dintr-o fecioară, a primit la botez în Iordan Duhul Sfânt, adică l-a primit în corp pe
logosul Hristos (conştiinţa universală). Iisus a fost răstignit, a înviat şi a mântuit lumea. Pentru
exemplara lui supunere, Dumnezeu l-ar fi adoptat ca Fiu al său. În acelaşi sens, Pavel de
Samosata (260-272), episcop de Antiohia, susţine că logosul Hristos, care a sălăşluit şi în
sufletul lui Moise şi a altor profeţi iniţiaţi, a stat temporar şi în Iisus (între botez şi răstignire).
Iisus se află într-o relaţie de iubire cu Dumnezeu, iar între Duhul Sfânt şi Iisus a existat numai
o unitate de voinţă, o unitate morală, nu o unitate de substanţă.

S-ar putea să vă placă și