UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Facultatea: Drept
Catedra: Teorie şi Istorie a Dreptului

Raport pe tema:

RESOCIALIZAREA INFRACTORULUI

A executat:
Ulianovschi Dorina
Grupa 7

A examinat:
Ciobanu Rodica
doctor în filosofie
conferenţiar universitar

CHIŞINĂU 2011
 OBIECTIVELE RAPORTULUI:

O1 Introducere.
Cauzele fenomenului social al criminalităţii
Evoluţia şi aportul criminologiei în resocializarea
infractorului.

O2 Consideraţii generale privind resocializarea persoanelor

supuse pedepsei cu închisoare
Etapele resocializării infractorilor: În timpul executării
pedepsei penale şi După executarea sancţiunii penale.

O3 Aportul comunităţii la reintegrarea socială a infractorilor

supuşi probaţiunii

2
 «1»
Printre multiplele probleme ale societăţii contemporane, care necesită o
atenţie deosebită a cercetătorilor şi practicienilor, este resocializarea cetăţenilor,
care au comis fapte infracţionale. Starea criminalităţii recidive în Republica
Moldova, chiar şi în condiţiile diminuării unor indicatori statistici ai ei, trezeşte o
anumită îngrijorare.
Cea mai sumară analiză a criminalităţii existente ne convinge de faptul că
cauzele fenomenului dat nu sînt legate doar de existenţa unui mecanism insuficient
ajustat al reglementării juridice sau al unei activităţi nesatisfăcătoare ale organelor
de drept. Soluţionarea acestei probleme este organic legată de ombaterea şi
prevenirea criminalităţii în ansamblu. Ţinînd cont de aceasta o sarcină de bază şi
actuală a organelor de stat este elaborarea unor măsuri eficiente, în măsură să
asigure o luptă categorică cu criminalitatea în general şi cu criminalitatea recidivă
în particular.
Pînă în prezent pedeapsa cu închisoare rămîne a fi una din cele mai frecvent
aplicate măsuri de pedeapsă penală. Totodată statul nu trebuie să uite că după
ispăşirea termenului de pedeapsă stabilit de instanţa de judecată, iar în unele cazuri
şi înainte de termen, condamnatul se va întoarce în societate, unde va fi nevoit să
se adapteze la noile împrejurări şi să-şi asigure existenţa. În acest context o
importanţă deosebită o are problema resocializării persoanelor care îşi ispăşesc sau
şi-au ispăşit pedeapsa privativă de libertate în instituţiile penitenciare. Anume
resocializarea condamnaţilor la pedeapsa cu închisoare serveşte drept criteriu de
bază al aprecierii eficacităţii lucrului instituţiilor care pun în executare pedepsele.
Problema generală a resocializării are şi o importanţă de sinestătătoare.
Sporirea cantitativă a numărului indivizilor desocializaţi se poate răsfrînge într-o
ansformare calitativă în rezultatul căreia poate fi posibilă creşterea tempourilor
diferenţierii sociale, iar aceasta ameninţă cu apariţia unui număr mare de persoane
tentate să intre în conflict cu legea.

3
 Statul îşi face un deserviciu cheltuind sume mari pentru cercetarea noilor
infracţiuni, desfăşurarea proceselor de judecată, etaparea condamnaţilor şi
deţinerea lor în penitenciare termene de lungă durată în loc de a petrece unele
măsuri de mare anvergură în vederea adaptării lor sociale prevenind astfel recidiva
în rîndul acestora.

Cauzele fenomenului social al criminalităţii:

Factorii criminogeni ce determină criminalitatea ca fenomen social se clasifică în :

- factori economici,

- factori demografici,

- factori culturali,

1) Factori economici ce pot fi considerati cu continut criminogen

a) Industrializarea

 ofera locuri de muncă , posibilităţi de instruire , specializare şi creşterea

nivelului de trai ,

 mobilitatea populatiei spre zonele industriale din mediul rural, individul

devenind un necunoscut,
 navetismul prelungit
 dezechilibrul psihologic cu efecte în starea de stres a muncitorilor

b) Somajul

 scaderea nivelului de trai ,

 instabilitate emotionala,
 scade autoritatea tatălui ca şi “cap al familiei”.

c) Nivelul de trai

 sărăcia şi dorinţa de înavutire împing spre delicvenţă

4
d) Crizele economice

 scad salariile, creşte rata somajului,

 apare specula,
 proprietatea este în pericol atât a statului cât şi cea particulară.

2) Factorii demografici

a) moblitatea socială şi urbanizarea,

 scade controlul social ,

 structurile urbane nou formate sunt necuprinzatoare la început sub
aspectul emotional.

b) emigrarea spre ţări cu potential economic.

 tel neatins, frustrarea,

 necunoasterea legislaţiei ,
 acceptarea sclaviei şi a muncii forţate,
 export de delicvenţa si criminalitate autohtona ,

c) imigrarea din ţări foarte sărace, asiatice , africane spre spaţii favorizante
economic.

 dezechilibru social pe zonele unde se instalează,

 ermetizarea etniilor,
 lipsa factorilor educationali în mediul etniilor,
 lipsa comunicării cu autoritatile datorată necunoaşterii limbii.

d) traficul cu fiinte umane

 prostituţie ,
 cerşetorie,
 sclavie,

5
  dezvoltarea reţelelor de trafic…,

 spălarea banilor,
 violenţă maximă

3) Factori socio-culturali

a) familia

 familia contemporană şi-a micsort dimensiunile şi rolul,

 apar sintagme noi precum: “dispariţia familiei”,” familia în bucati”,
“familia asistată” “familia destramată”,
 s-a dezvoltat concubinajul,

 vârsta casatoriei a crescut înspre 40 de ani,

 procentajul divorturilor este în crestere,

 preocuparea pentru părinti ori rudele în neputiinta a scăzut.

b) eşecuri privind integrarea scolară

 copiii inadaptaţi social constituie o problema ,

 insubordonare ,
 lipsa de interes,

 absenteismul,
 repetenţia,
 conduita agresivă în raport cu cadrele didactice.

c) impactul activitatilor din timpul liber

 lipsa de interes pentru sport , cultura , arte,

 consumul de alcool şi tutun,
 fuga de acasă.

d) impactul mijloacelor de informare în masă ( radio , TV,presă scrisa).

6
 e) alcoolismul

 consum de alcool,
 consum şi trafic de droguri.

S-a sustinut ca stiinta criminologiei furnizeaza solutii de tratament a

cauzelor si a conditiilor care favorizeaza fenomenul criminalitatii.

Criminologia de tratament a aparut in SUA, in primele decenii ale secolului

XX si a fost fondata pe convingerea ca stiintele umane erau apte sa rezolve
problemele criminalitatii daca le rezolvau in acelasi timp, pe acelea ale
criminalilor.

Prin actiunile intreprinse se urmarea formarea omului prin mijloace morale

care sa fie reeducate si ajutat de un complex de masuri sociale si medicale.

Echipa care era instruita in acest sens trebuia sa modeleze subiectul astfel
incat la finalul tratamentului individul in cauza sa aiba un nou tip de
comportament apt sa se integreze social.

Au fost formate comisii din jurisiti, medici, pedagogi, profesori si asistenti

social ce urmau sa desfasoare asemenea activitati la periferia marilor orase, in
speranta ca procentul criminalitatii si in special recidiva vor fi prevenite,
urmarind si eliminarea pericolului criminalizarii non-delincventilor.

Terminologia folosita era aceea de “clinic”, “tratament”, “a vindeca”,

terminologie medicală ce apartinea unui demers stiintific.

Argumentele invocate de catre criminologii americani se situeaza la limita

dintre un curent umanitarist sau moral si un curent scientist. Curentul de gandire
behaviorist American considera ca omul va fi conditionat de stimuli si isi va
putea transmite genetic cunostintele, facându-se aplicatia “asa cum zici, asa sa te
comporti”.

7
 Rata criminalitatii nu este pe o linie descendenta, ci dimpotriva. Astfel, in
mod natural s-a semnalat esecul acestei ideologii.

Comparandu-se grupurile de delincventi care au fost “tratati” si grupurile

care nu au beneficiat de un astfel de tratament, in amabele cazuri nivelul recidivei
a fost acelasi.

Martinson Robert afirma ca “in afara de un mic numar de exceptii izolate,

eforturile realizate pentru reintegrarea delincventilor care au fost studiati pana in
aceasta zi, nu au avut un efect considerabil pentru recidiva.”

Peter Lejins de la Institutul de Justitie Criminala din Maryland, in raportul

pe care l-a prezentat spunea ca “criminologia sau geneza crimei exprima deziluzia
fata de rezultatele obtinute prin tratament sau prin masurile de reeducare, ca baza
de control a crimei.”

Criminologia de tratament isi propune cunoasterea cauzelor care genereaza

criminalitatea pentru a se putea adopta masuri eficiente impotriva ei.

In acelasi timp criminologia de tratament si-a propus realizarea unei

profilaxii criminale prin aplicarea unui tratament pluridisciplinar.

Reinsertia sociala a individului care a comis un act infractional este pe

puncul de a comite o crima reprezinta o alta latura a criminologiei de tratament.

Teoreticienii criminologiei de tratament si-au propus studierea cauzelor

care determina criminalitatea si in functie de aceste cause aplicarea si luarea de
masuri eficiente.

In privinta activitatii de reeducare a persoanelor considerate “in pericol” si

prevenirea recidivei, in doctrina criminologiei de tratament se sustine ca educarea
si in special reeducarea individului trebuie sa inceapa devreme dar, pe de alta
parte exista o indulgenta nelimitata pentru delincventii minori. Aceasta este o

8
contradictie a sistemului care este subliniata de practica prin aspectul sau de
profilaxie criminala.

In ceea ce priveste reintegrarea criminalilor, unii autori sustin ca pentru a

lupta impotriva criminalitatii trebuie sa fie combatute in primul rand cauzele
evidente si anume esecul scolar, lipsa formarii profesionale, somajul.

Inchisoarea trebuie sa fie locul unde delincventul va primi o educatie

scolara si profesionala.

Cauzele esecului criminologiei de tratament tin fie de ideologie, fie de

arsenal, fie de practica tratamentului. Este foarte important in a descifra geneza
esecului criminologiei de tratament si a gasi solutiile inlaturarii sale.

Ca si concept resocializarea infractorului se constituie intr-un process

educativ, reeducativ si de tratamen aplicat persoanelor condamnate penal prin
care se urmareste reinsertia sociala a infractorilor, acceptarea normelor si valorilor
protejate de lege.

Resocializarea infractorului presupune si aplicarea unor metode terapeutice

adecvate in vederea remodelarii personalitatii infractorului, ameliorarea
tendintelor sale reactionale, reinnoirea motivatiilor si modificarea atitudinilor in
scopul readaptarii la mediul socio-cultural.

«2»
Resocializarea este un proces educativ, reeducativ şi de tratament
aplicat persoanelor condamnate penal, prin care se urmăreşte readaptarea
infractorilor la sistemul de norme şi valori general acceptate de societate, în scopul
reintegrării sociale a acestora şi prevenirii recidivei.
Din definiţia prezentată rezultă caracteristicile acestui tip special de
recuperare socială:

9
- resocializarea vizează persoane care au săvârşit deja o infracţiune;
- resocializarea are drept scop imediat prevenirea recidivei, deci reprezintă o
componentă a prevenirii speciale;
- resocializarea constituie un demers social realizat în mod ştiinţific, de personal
calificat în acest scop;
- metodele resocializării sunt: educarea, reeducarea şi tratamentul.
Educarea vizează mai ales pe infractorii a căror personalitate a suferit o
"socializare negativă", asimilând norme şi valori contrare celor general acceptate
de societate. Reeducarea se adresează infractorilor a căror personalitate a suferit o
inadaptare la sistemul de norme amintit. Educarea şi reeducarea se realizează prin
modalităţi diverse, atât teoretice, cât şi practice, prin care se doreşte ca infractorii
să redobândească respectul pentru oameni şi lege, pentru muncă, pentru calificarea
ori recalificarea profesională etc.
Tratamentul de resocializare se realizează prin metode terapeutice
apreciate a fi adecvate (chirurgicale, medico-pedagogice, psiho-terapeutice,
psihanalitice etc.), urmărindu-se remodelarea personalităţii infractorului,
ameliorarea tendinţelor sale reacţionale, reînnoirea motivaţiilor care îi animă
interesele şi modificarea atitudinilor acestuia, în scopul reinserţiei sociale prin
readaptarea la mediul socio-cultural.Resocializarea infractorului constituie
domeniul de cercetare al criminologiei clinice.
Criminologia clinică
Criminologia clinică este o ştiinţă aplicată, care se concretizează în
examinarea multidisciplinară a cazului individual, formularea unui diagnostic, a
unei ipoteze asupra conduitei ulterioare (prognostic) şi luarea unei decizii
asupra tratamentului ce se va aplica infractorului, în scopul resocializării acestuia
şi prevenirii recidivei.
Examenul medico-psiho-social a fost instituit, pe plan legislativ, în Franţa, în
anul 1959, în cadrul art. 81 alin.4 C.proc.pen. Acesta are un conţinut complex, care
cuprinde:

10
 - un examen cu privire la personalitatea inculpatului şi o anchetă referitoare
la situaţia socială materială şi familială a acestuia;
- un examen medical;
- un examen medico-psihologic;
- orice alte măsuri utile.
Examenul de personalitate şi ancheta socială sunt obligatorii în materie
criminală şi facultative în materie corecţională. Examenul medico-psihologic este
facultativ în ambele situaţii. Organele competente să dispună efectuarea
examenului de personalitate sunt atât judecătorul de instrucţie cât şi instanţa de
judecată.
Dosarul de personalitate al infractorului serveşte la individualizarea
sancţiunii. După rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, dosarul se transmite
administraţiei penitenciare, iar ulterior, comitetului de reinserţie post-penală.
Fiind o ştiinţă aplicată, organizată metodic în maniera unei clinici
medicale, criminologia clinică îşi orientează eforturile asupra infractorului
concret, formulând un diagnostic, un prognostic şi, eventual, un tratament.
Totodată, criminologia clinică nu este un capitol al criminologiei medicale, întrucât
nu ia în considerare doar elementele bio-psihologice; ea are un caracter social
accentuat. Elementele sociale şi bio-psihologice sunt unite de criminologia
clinică într-o perspectivă sintetizatoare, dominată de conceptul de stare
periculoasă.
Starea periculoasă
Aprecierea criminologică a "stării periculoase" presupune evaluarea
capacităţii infracţionale şi a posibilităţii de adaptare la mediul social a
delincventului. Conceptul de stare periculoasă nu este o noţiune juridică, ci o
realitate clinică observabilă. Clinic, starea periculoasă se poate manifesta atât sub
formă cronică (permanentă), cât şi sub formă iminentă:
- forma cronică a stării periculoase poate fi definită ca o "modalitate
psihologică şi morală care caracterizează individul antisocial"; poate fi sesizată mai
ales la recidivişti;

11
 - Etienne de Greef a constatat faptul că, înainte de trecerea la săvârşirea
actului infracţional, toţi delincvenţii parcurg o stare periculoasă iminentă. Ea
poate fi caracterizată ca o stare de criză, de frământări, a individului care şi-a
propus să comită o faptă pedepsită de lege.
Aprecierea stării periculoase conduce la formularea unui diagnostic, a
prognosticului şi a tratamentului. Această apreciere se bazează pe metodele şi
tehnicile utilizate frecvent în criminologie: observarea, interpretarea şi
experimentarea.
În faza observării sunt puse în evidenţă elementele de personalitate ale
individului studiat, precum şi factorii sociali care au contribuit la orientarea
antisocială a personalităţii. Observarea este realizată de o echipă interdisciplinară
(psiholog, psihiatru, medic, asistent social etc.).
În timpul experimentelor efectuate vor fi identificate trăsăturile
patologice care constituie nucleul personalităţii orientate antisocial,
variabilitatea acestora sugerând nivelul de adaptabilitate socială a persoanei în
cauză.
Faza interpretării cuprinde trei etape:
- aprecierea personalităţii delincventului - formularea diagnosticului
criminologic;
- exprimarea unei ipoteze asupra comportamentului ulterior, ipoteză care
poartă numele de prognostic criminologic;
- formularea unui program de tratament bio-psiho-social.
Pe de o parte, se încearcă identificarea complexului de factori care au
contribuit la formarea personalităţii infractorului, iar pe de altă parte, clarificarea
situaţiei concrete de viaţă care a favorizat săvârşirea faptei penale.
Diagnosticul criminologic
Formularea diagnosticului criminologic se realizează în trei etape succesive:
aprecierea capacităţii infracţionale, evaluarea inadaptării sociale şi aprecierea stării
periculoase prin sinteza celor două elemente obţinute anterior.

12
 Diagnosticul capacităţii infracţionale presupune aprecierea trăsăturilor
psihologice care compun personalitatea orientată antisocial. Pe de o parte, sunt
puse în evidenţă trăsături specifice, cum ar fi agresivitatea, egocentrismul,
labilitatea şi indiferenţa afectivă, iar pe de altă parte, sunt relevaţi factorii şi
împrejurările concrete care au marcat evoluţia socială a individului.
Aprecierea adaptabilităţii persoanei studiate ia în considerare nivelul
aptitudinilor fizice, psihice şi profesionale pe de o parte, iar pe de altă parte,
pulsiunile instinctive ale acesteia, aspiraţiile sale la un anumit status social. Astfel,
un individ valoros şi cu aspiraţii înalte va ridica serioase probleme de adaptare într-
un microclimat social mediocru. În mod asemănător, o persoană mediocră, dar cu
aspiraţii care îi depăşesc posibilităţile reale, se va comporta inadecvat şi va fi
respinsă de un mediu social elevat.
Prognosticul social:
Prognosticul social reprezintă o ipoteză de lucru în care judecata de valoare
asupra stării periculoase de moment a unui infractor trebuie combinată cu
aprecierea situaţiilor probabile în care subiectul va evolua în viitor. De regulă,
elaborarea unei scheme de prognostic se bazează pe principii matematice, statistice
şi, mai recent, informatice. Valoarea reală a prognosticului nu poate fi deosebit de
înaltă întrucât, cel mai frecvent, datele necesare cu privire la infractor lipsesc ori
sunt eronate.
Programe de tratament
Tratamentul de resocializare a infractorului urmăreşte modelarea
personalităţii acestuia, ameliorarea tendinţelor sale reacţionale, reînnoirea
motivaţiilor şi modificarea atitudinilor, în scopul prevenirii recidivei şi
facilitării reinserţiei sociale prin readaptarea individului la mediul social.
Condiţia esenţială a tratamentului de resocializare este necesitatea
colaborării delincventului la transformarea propriei personalităţi.
Psihoterapii individuale

13
 a) Psihanaliza - vizează identificarea motivelor inconştiente ale diverselor
tulburări, dezechilibre sau comportamente specifice infractorilor, în scopul
înlăturării lor, ori a dezvoltării şi anihilării acestora prin conştientizare.
- Psihoterapia raţională se bazează pe represiunea psihologică, vizând
conştientizarea pacientului în legătură cu trăsăturile pozitive şi negative ale
caracterului său şi determinarea acestuia să se autoconcentreze şi să-şi cenzureze
comportamentul, să nu se lase influenţat şi intimidat de partenerii săi, să ia
decizii proprii etc.
Psihoterapii colective
Au la bază interacţiunile care apar la nivelul grupului în scopul depăşirii
dificultăţilor relaţionale şi emoţionale ale membrilor grupului.
În cadrul psihoterapiei de grup, analizatul foloseşte inter-relaţiile care apar în
grup pentru a examina problemele de ordin personal pe care le ridică participanţii.
Terapia se bazează pe discuţia liberă între membrii grupului, în cadrul căruia
subiecţii îşi expun propriile probleme şi încearcă să se "elibereze" de
tendinţele negative. Terapeutul îi ajută să conştientizeze etiologia acestor
tendinţe reacţionale şi comportamentale, demonstrându-le că în situaţii identice
sau similare se pot lua decizii care să nu afecteze societatea.
O altă metodă de resocializare este metoda relaţiilor de grup, care se bazează
pe teoria asociaţiilor diferenţiale şi constă în punerea infractorului în contact cu
grupuri sociale care respectă legea. Această metodă se aplică în general în perioada
de probaţiune sau de eliberare condiţională şi succesul ei depinde de respectarea
unor reguli, între care menţionăm:
- grupul va fi constituit în aşa fel încât infractorul să se bucure de o anumită
consideraţie;
- cu cât infractorul va fi atras mai mult de către grup, cu atât mai mare va fi
influenţa pe care grupul o va exercita asupra acestuia;
- atracţia exercitată de grup trebuie să se bazeze pe interesele majore ale
delincventului şi nu pe cele marginale;

14
 - grupul constituit trebuie să fie predominant anticriminal, astfel încât
orice abatere de la normele grupului să fie considerată o apropiere de calea
infracţională;
- grupul este acela care trebuie să-şi exercite presiunea asupra infractorului şi
să nu aştepte ca schimbările comportamentale să se ivească de la sine.

Resocializarea infractorului se face în două etape:

1) în timpul executării pedepsei penale

2) după executarea sancţiunii penale.

Resocializarea infractorului în timpul executării pedepsei penale

În această perioadă se urmăreşte prioritar schimbarea şi transformarea
vechiului sistem de norme, valori şi convingeri ale delincventului prin „dirijarea”
comportamentului său.
Indiferent de diversele accepţiuni acordate noţiunii de tratament, acesta
(delincventul) trebuie subordona unor finalităţi care urmăresc prioritar:
a) cultivarea deprinderii de a munci, ce include pregătirea şcolară şi
profesională adecvată a deţinuţilor, în scopul prevenirii degradării
personalităţii lor;
b) dobândirea unei vieţi adecvate şi a unor îndeletniciri sociale
educarea socială şi pregătire în vederea readaptării lor potrivit
vieţii în afara penitenciarului;
c) asistenţa de specialitate şi îndrumarea expertă în scopul
soluţionării necesităţilor şi problemelor personale ale deţinuţilor.
La baza procesului de reintegrare socială a persoanelor condamnate trebuie
să se afle următoarele principii:
 principiul reabilitării imediate (timpurii), fiindcă un delincvent
ocazional se poate reabilita mult mai uşor decât unul recidivist;

15
  principiul individualizării măsurilor, metodelor, tehnicilor şi
procedeelor de corectare şi reeducare în funcţie de particularităţile
individuale ale personalităţii infractorului;
 principiul continuităţii procesului de corectare şi reeducare;
 principiul umanismului trebuie să trateze persoana supusă
corectării şi reeducării prin prisma respectării drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale acesteia.
Pentru a obţine rezultate pozitive în procesul de resocializare este necesară
îmbinarea a trei aspecte aflate într-o strânsă legătură:
1) Reintegrarea personală psihosocială – echilibrarea eului, a tendinţelor şi
înclinaţiilor psihice ale delincventuli, prin restructurarea personalităţii sale.
2) Reintegrarea economică constă în crearea posibilităţii de calificare
profesională a acelor persoane, care săvârşind infracţiuni şi fiind
condamnate, nu au reuşit să-şi termine studiile sau să obţină o profesie.
3) Reintegrarea socioculturală vizează acordarea posibilităţilor fostului
condamnat de a avea acces la viaţa socio-culturală, de a-şi dezvolta
inteligenţa şi aptitudinile, de a practica schimburi informaţional-culturale cu
ceilalţi membri ai societăţii.
Un principiu, dar şi un obiectiv al procesului de resocializare desfăşurat în
instituţiile de profil este normalizarea, care presupune apropierea, pe cât e posibil,
a condamnaţilor vieţii din penitenciare şi închisori de cele ale lumii exterioare.
Deţinuţii trebuie să-şi păstreze majoritatea drepturilor lor civile, excepţie făcând
doar libertatea de deplasare.
Resocializarea infractorului în perioada post-privativă de libertate
Din punct de vedere criminologic, principala problemă constă în prevenirea
recidivei, care este posibilă doar în cazul unei reîncadrări cât mai reuşite în viaţa
socială a ex-condamnatului.
Reuşita adaptării condamnatului depinde de cel puţin trei grupe de factori:

16
 1) factorii care se referă la personalitatea infractorului
concepţiile sale despre lume, inteligenţa, cultura generală şi juridică,
moralitatea, cunoştinţe profesionale, etc.;
2) factorii care se referă la mediul unde va nimeri persoana
eliberată: prezenţa locuinţei, a locului de muncă şi relaţiile cu colectivul,
prezenţa familiei şi relaţia cu aceasta, etc.;
3) factorii ce privesc condiţiile în care s-a aflat condamnatul
în locul de detenţie, structura colectivului, organizarea procesului de muncă,
instruirea, influenmţa educativă a administraţiei, etc.
Printre deţinuţii eliberaţi sunt mulţi minori, bătrâni, bolnavi, femei cu copii,
deţinuţi pe termen lung. Aceste persoane nu au aceleaşi posibilităţi de adaptare i
resocializare. Cel mai greu le vine să se adapteze persoanelor care au fost deţinute
pe termen lung. Statistica afirmă că din această categorie de persane aproximativ
96 la sută vor săvârşi iarăşi o infracţiune.
Un alt obstacol însemnat cu care se confruntă persoanele eliberate din locurile
de detenţie este cel legat de locul de trai şi de lucru, de hrană şi de întreţinere.
Regulile europene prevăd că fiecare deţinut trebuie să beneficieze de condiţii
legale ce i-ar oferi posibilitatea de reîntoarcere în societate, ca el să reînceapă o
viaţă nouă în familie, să-şi găsească un loc de lucru. Deţinuţii condamnaţi la
privaţiune de libertate pe termen lung urmează să fie pregătiţi treptat pentru
revenirea la libertate. În acest sens se pot organiza programe separate în aceeaşi
instituţie sau în instituţii alăturate sau deţinutul poate fi eliberat condiţionat mai
devreme sub controlul unui asistent social.

«3»
Implicarea comunităţii în procesul reintegrării sociale nu este un proces
chiar atât de uşor, precum ar părea la prima vedere. Volumul şi gradul de implicare
a comunităţii depinde, în cea mai mare parte, de faptul dacă societatea aprobă
sancţiunea dată sau nu. Deoarece dacă societatea aprobă politica statului în
domeniul probaţiunii, atunci ea va susţine, direct şi/sau indirect, executarea acestei

17
sancţiuni. Acceptarea sancţiunii din partea comunităţii este necesară şi pentru
realizarea scopului pedepsei, iar referitor la sancţiunile comunitare, asemenea
acceptare este indispensabilă realizării scopului pedepsei.
Cea mai eficientă metodă de relevare a gradului de acceptare a sancţiunilor
de către comunitate este sondajul sociologic, însă chiar şi „sondajele de opinie se
pot dovedi a fi un indicator înşelător, răspunsurile depinzând, în mare măsură de
natura şi specificitatea întrebării puse, ordinea şi succesiunea întrebărilor, contextul
în care au loc măsurile alternative sugerate, precum şi compoziţia socio-
economică, etnică şi de gen a infractorilor”.
Astfel la nivelul Naţiunilor Unite a fost realizat un sondaj sociologic cu
privire la preferinţele persoanelor asupra pedepselor penale. Analizând efectele
studiului realizat putem concluziona că atitudinea societăţii faţă de sancţiunile
comunitare este în funcţie de nivelul socio-economic de dezvoltare, şi anume, în
ţările dezvoltate, cetăţeni acceptă mai mut pedeapsa de probaţiune decât cetăţenii
ţărilor în tranziţie sau în cur de dezvoltare.
Totodată menţionăm că Finlanda este singura ţară, dintre cele dezvoltate,
care raportează o creştere a tendinţei negative în atitudinea generală faţă de
infractori.
În Irlanda potrivit unui studiu general, mai mult de o treime din public, este
la curent cu activitatea serviciilor de probaţiune şi aproape două treimi consideră
rezultatele acestor servicii drept bune.
Italia raportează o creştere a interesului societăţii faţă de activitatea de
probaţiune.
În final, în Olanda, studiile arătau că sancţiunile alternative primesc, în
general, un suport din partea populaţiei, oricum, opinia generală susţine ideea că
infracţiunile nu sunt suficient de puternic, din punct de vedere fizic sau psihic,
pedepsite.
În acelaşi context, relevăm şi situaţia din Republica Moldova, adică vom
elucida faptul dacă cetăţenii acestei ţări, pot şi doresc să participe la reintegrarea
socială a persoanelor supuse probaţiunii. În acest sens a fost întreprins un studiu

18
prin metoda sondajului sociologic. În primul rând menţionăm că populaţia nu este
familiarizată cu noţiunea de probaţiune şi implicările acesteia şi priveşte sceptic
asemenea instituţie. Investigaţia dată a avut la bază aplicarea unui chestionar pe un
eşantion de 100 de subiecţi din municipiul Chişinău. Astfel, circa 85% din subiecţii
chestionaţi au confirmat disponibilitatea de a ajuta un fost infractor la reintegrarea
acestuia în societate. Totodată, majoritatea absolută dintre ce disponibil consideră
că ajutorul pe care ar fi în măsură să-l ofere este doar de ordin moral sau spiritual.
Când este vorba de un ajutor concret, real, doar 27% dintre subiecţi ar fi de acord
să-l ofere, ceilalţi au menţionat că ajutorul concret în reintegrarea socială trebuie
pus în sarcina unui organ de stat.
În concluzie, menţionîm că, populaţia autohtonă nu est disponibilă de a
participa activ la reintegrarea socială a persoanelor supuse probaţiunii. Cauzele
acestui fenomen sunt diverse, de exemplu: foştii infractori sunt priviţi, în general,
prin prisma formelor grave de manifestare a criminalităţii, adică noţiunea de
infactor se asociază cu noţiunea de ucigaş, tîlhar, etc. Nu ultimul rol îl joacă şi
conştiinţa civică a populaţiei, care nu este la nivelul necesar pentru a accepta o
astfel de sancţiune cum este probaţiunea.
Rolul comunităţii este şi mai mare, dacă acceptăm teria absoluţionistă,
conform căreia, doar comunitatea poate rezolva problema infracţiunilor. Potrivit
acestei teorii, infracţiunea nu trebuie tratată ca o faptă social-periculoasă, ce
urmează a fi pedepsită, ci ca un „conflict” ce trebuie soluţionat de comunitatea în
care această „problemă” apare.
Prin urmare şi metodele de înfăptuire a justiţiei trebuie să fie altele, în cadrul
acestei teorii se pledează pentru metode neformale de sancţionare, precum ar fi
justiţia restaurativă şi aplicarea pedepselor de către comunitate. Deci putem
concluziona că rolul comunităţii în atingerea scopului probaţiunii este imens.
Pentru atingerea scopului reabilitării persoanei supuse probaţiunii este
necesar a apela la posibilităţile comunităţii. Însă comunitatea nu trebuie utilizată în
scopul supravegherii, deoarece limitările de drepturi şi supravegherea sunt realizate

19
deja de ofiţerul de probaţiune şi nu este binevenit ca, în cadrul probaţiunii, la unele
intimidări, să fie adăugate altele, cele din partea comunităţii.
Comunitatea trebuie inclusă în procesul de executare al probaţiunii pentru a
argumenta şi condiţiona conformarea persoanei cu normele morale de care se
conduc membrii societăţii. Este necesar ca mediul social să fie o parte a procesului
de comunicare morală cu infractorul. Intervenţia comunităţii, în varianta sa ideală,
trebuie să aibă drept scop determinarea infractorului să conştientizeze că fapta sa
este una greşită şi să accepte cenzura existentă în comunitate cu privire la unele
fapte antisociale, regretând, totodată, cele săvârşite.
Astfel, persoana supusă probaţiunii nu va fi respinsă de membri comunităţii,
ale cărei reguli le va accepta şi le va respecta. În acest mod, infractorul va dispune
de cele mai mari şanse pentru o reintegrare reuşită în comunitate.
Implicarea comunităţii în procesul de reintegrare nu este un ideal, dar o
necesitate ce poate fi realizată prin diverse mijloace juridice, de exemplu: la
întrevederile ofiţerului de probaţiune cu persoana vinovată pot fi invitaţi şi unii
membri ai societăţii sau victima; întrevederile cu persoanele sus-menţionate, însă
cu excepţia infractorului; punerea în sarcina comunităţii a unor activităţi
neînsemnate de asistare şi conciliere etc.

20
 BIBLIOGRAFIE

 Alexandru Spoială „Probaţiunea şi Reintegrarea Socială a

Infractorilor”, Centrul editorial al UASM, Chişinău, 2009;

Igor A.Ciobanu, „Criminologie”, Vol. III, Cartea Juridică, Chişinău,

2006;

 Damian Miclea, NOŢIUNI DE CRIMINOLOGIE ŞI

CUNOAŞTEREA CRIMEI ORGANIZATE, Note de Curs

 Bujor V., Bejan O. Criminalitatea recidiviştilor, Chişinău, 1998;

 Preda Vasile. Profilaxia delincvenţei şi reintegrarea socială,

Bucureşti, 1981;

 www.scritube.ro – Drept - CRIMINOLOGIA DE TRATAMENT.

RESOCIALIZAREA INFRACTORULUI;

21