Sunteți pe pagina 1din 9

Principiul în care credeam atunci şi în care cred şi acum este că 

puterea care a creat corpul  îl şi


vindecă. Momentul în care am luat decizia a fost critic, deoarece a trebuit să cred cu adevărat că
pot aplica acest principiu, astfel încât să trec de la filozofie la aplicarea practica, încât să văd dacă
pot crea unele efecte în corpul meu. Nu mai aveam nimic altceva de făcut.
Am luat două decizii. Prima: nu voi lăsa să treacă niciun gând fără să-l verific. A doua: dacă cred în
această putere, poate că pot să creez o relaţie cu ea, să interacţionez cu ea, să-i dau un model, nişte
instrucţiuni.
Zilnic, timp de 2 ore dimineaţa şi 2 ore seara re-cream în mintea mea fiecare vertebră în parte.
Acesta era planul pe care doream să-l vadă subconştientul. Când mintea mea se ducea câtre un
gând, o frică, o temere, un simţământ, sau la întâmplare, începeam totul de la început. O vigilenţă
absolută. După câteva săptămâni procesul a devenit mai uşor. Când am reuşit să creez acea
imagine în întregime, fără niciun alt gând care să mă distragă, era ca şi cum am atins ţinta, ceva era
la locul lui. Şi am fost atent la asta!
După o perioadă, am început să observ nişte schimbări şi procesul a devenit din ce în ce mai uşor,
durând din ce în ce mai puţin timp. Ce nu ştiam în acel moment era că îmi cream noi legături în
creier. Când am început să observ schimbările măsurabile în corpul meu – referitoare la durere,
senzaţii fizice – ştiam că realizasem ceva.
În zece săptămâni şi jumătate m-am întors la birou, la munca mea, aveam pacienţi, mergeam, nu
aveam niciun ghips şi nu făcusem nicio operaţie.
În acea perioadă, în nopţile în care nu puteam să dorm, am făcut o înţelegere cu mine: dacă voi fi în
stare să merg din nou, atunci voi studia toată viaţa mea conexiunea dintre minte şi corp şi conceptul
de minte mai presus de materie.

Î: De atunci a trecut ceva vreme. Acum ajutaţi oamenii să înţeleagă cum funcţionează creierul, cum
interacţionează cu mintea superioară, cum interacţionează cu trupul. Îmi place ce aţi scris: „dacă îţi
schimbi cu adevărat mintea, poţi vedea dovezi fizice că creierul se schimbă”. Putem să intrăm în
detalii? Ce înseamnă asta? Cum se aplică asta?

R: Conceptul de neuro-plasticitate ne spune că ori de câte ori învăţăm ceva nou, facem noi
conexiuni prin sinapse. Învăţarea creează aceste conexiuni, reamintirea menţine şi susţine
aceste circuite. E nevoie de câteva repetiţii pentru a face ca grupuri de neuroni să înceapă să
creeze relaţii pe termen lung. Conceptul de evoluţie a creierului se referă la a învăţa lucruri noi şi a
avea experienţe noi (astfel îmbunătăţim partea sa de hard – la fel ca la un calculator).
Creierul este un organ anatomic, nu cu mult diferit de ficat sau rinichi. Dar mintea este atunci când
creierul este în acţiune, când lucrează. Mintea este ceea ce face creierul. Avem milioane de
neuroni adunaţi împreuna şi un neuron mediu are aproximativ 40.000 de conexiuni. Deci producem
nivele infinite de minte, schimbând secvenţele, modelele şi combinaţiile în care aceşti neuroni emit,
se leagă. Când schimbăm mintea, determinăm creierul să lucreze diferit.
Un concept din neurologie spune: celulele nervoase ce emit împreună se leagă împreună. Dacă
zilnic emitem aceleaşi gânduri, facem aceleaşi acţiuni şi adoptăm aceleaşi sentimente, atunci creierul
nu se schimbă niciodată. Rămânem blocaţi în obiceiuri, în modele fixe, în credinţe, percepţii, atitudini
şi gânduri fixe.
Prin insistenţă şi repetiţie creierul începe să se lege într-un număr finit de circuite şi de modele. Acea
structură finită neuro – chimică care se dezvoltată astfel, noi o numim „cutia creierului”. Începem să
gândim în interiorul cutiei, prin propria noastră gândire, prin comportamentele noastre, prin propriile
stări mentale şi sentimente.
Cum să gândim „în afara cutiei”?  Trebuie să începem să învăţăm informaţii, să facem alte circuite.
Acele noi conexiuni devin materialul de bază care va începe să-i permită creierului să exploreze
posibilităţi, să prognozeze evenimente, să examineze „dar dacă…”, „cum ar fi să…”.
Dacă facem asta şi aşteptăm timp suficient pentru a începe să găsim un răspuns, atunci se activează
lobul frontal (care este conducătorul, dirijorul). Ce face lobul frontal? Ne permite să începem să luăm
cunoştinţele pe care le-am învăţat din cărţi, filozofie, împreună cu experienţele avute şi să le îmbinăm
în noi paradigme, noi idei şi să facem în mod concret o nouă minte.
Dacă suntem capabili să schimbăm mintea noastră şi dacă reproducem acelaşi model în aceeaşi
secvenţă, în aceeaşi combinaţie, atunci grupuri de neuroni se vor aduna în modele noi şi astfel
schimbăm creierul. Deci, când schimbăm mintea se schimbă creierul. Acum, de îndată ce creierul se
schimbă – anatomia şi circuitele sunt diferite – este mai uşor să schimbăm mintea. Aşa îmbunătăţim
hardul (la fel ca la un calculator), când schimbăm mintea schimbăm creierul şi asta devine un ciclu în
sine.

Î: Să vorbim despre activităţile care ajută la extinderea plasticităţii creierului şi în procesul despre
care aţi vorbit. De exemplu, învăţarea unei limbi străine – să zicem italiana. Ce se întâmplă atunci?
Explicaţi-ne un pic, ca să înţelegem.

R: Avem trei creiere într-unul, trei creiere care ne permit să trecem de la a gândi la a face, la a
fi. Creierul care gândeşte este neuro – cortexul (partea mare, cutată). Este aşa pentru ca în această
forma sinuoasă poate intra mai multă materie cenuşie. Această parte este creierul nou, creierul care
gândeşte când învăţăm informaţii noi, fapte, semantică. Nu e suficient să învăţăm informaţie. Putem
învăţa toate cuvintele italieneşti din dicţionar, putem citi un manual, putem asculta nişte înregistrări
audio, totuşi toate aceste informaţii sunt încă stocate în creierul care gândeşte.
Acum, pentru a activa al doilea creier trebuie să aplicăm ceea ce am învăţat. Trebuie să
personalizăm, să demonstrăm, să ne modificăm cu adevărat comportamentul. Când facem asta vom
avea o nouă experienţă. Când trăim acea experienţă nouă, când suntem în mijlocul ei şi folosim toate
cele 5 simţuri, iar informaţiile de la simţuri se duc către creier prin cele 5 căi diferite, atunci neuroniI
se grupează şi forţează creierul să elibereze substanţe chimice.
Acele substanţe chimice se numesc sentimente. În momentul în care avem un sentiment nou,
înseamnă că avem o experienţă nouă. Sentimentele şi emoţiile sunt produsul final al
experienţelor.

Î: Deci, putem învăţa cuvintele, dar până când nu ne ducem la o cafenea italienească  să gustăm un
cappuccino incredibil şi să încercăm să vorbim italieneşte, să interacţionăm cu chelnerul, procesul nu
e complet.

R: Ţineţi minte: cunoaşterea este pentru minte, experienţa este pentru corp. Trebuie să învăţăm
corpul ceea ce mintea a înţeles intelectual. Când suntem în stare să facem asta, al doilea creier
(numit creierul limbic, creierul ce eliberează substanţe chimice) se activează. Acum lucrează două
creiere împreună. Comandând mâncare italienească, având o conversaţie cu chelnerul în italiană,
interacţionând, experienţa face ca mai mult hard (la fel ca la un calculator) să reflecte ceea ce am
făcut în afara noastră. Astfel, corpul primeşte un nou semnal chimic.
Nu este suficient să ne ducem o singură dată la restaurant şi să spunem că ştim italiana fluent.
Trebuie să fim capabili să repetăm experienţa. Când începem să o repetam foarte conştienţi şi plini
de dorinţă, atunci, peste un timp, activăm al treilea creier. Acesta este creierul „a fi”, trecem de la „a
face” la „a fi”. Acest al treilea creier este cerebelul, subconştientul. El ne permite să ţinem minte
abilităţi, reacţii emoţionale, comportamente, condiţionări, amintiri asociate. Dacă practicăm asta de
suficiente ori procesul devine subconştient, condiţionând neuro – chimic corpul să le memoreze,
împreună cu creierul conştient.
Un exemplu: atunci când eram mici şi cineva ne întreba cum se scrie un cuvânt şi nu puteam să ne
amintim, mâna îl scria în aer; atunci când nu ne amintim un număr de telefon, corpul îl ştie şi îl
formează.
Asta înseamnă că trupul a devenit minte. Aşa se formează un obicei, atunci când trupul devine
minte. Dacă repetăm experienţa de multe ori, ea este stocată în sistemul subconştient, numit
sistemul „a fi”.
Pe la 35 ani, când suntem în acest sistem, aproape 90% din cine suntem este legat de
comportamente, programe automate. Un exemplu în care corpul şi mintea lucrează în opoziţie: o
persoană vrea să fie fericită, dar a suferit şi a memorat acea stare emoţională (poate timp de 20 de
ani).
Referitor la exemplul cu limba străină: dacă continuăm să practicăm, va sosi un moment în care nu
ne mai gândim ce spunem, creierul emite într-un model sincron şi suntem într-un flux conştient. Când
ajungem la acea stare de a fi, atunci limba străină este fixată, integrată în sistemul nostru nervos şi
nu mai presupune niciun efort.

Î: Să presupunem că am devenit dependenţi de ceva şi am ajuns la disperare. Cum începem să


abordăm problema, care este modul cel mai eficient de a ieşi din acest mecanism?

R: Cât timp avem? Asta este o întrebare de milioane! De fiecare dată când sunt la un interviu sau la
televizor şi mai sunt doar câteva minute, realizatorul mă întreabă „Cum să ne schimbăm?” Eu îi
răspund să vină la cursurile mele.
De fiecare dată când avem un gând se emite o substanţă chimică. Gândurile bune emit anumite
substanţe chimice care ne fac să ne simţim bine. Gânduri negative emit substanţe care ne fac să ne
simţim negativi.
Deci,acest lucru eteric numit gând produce un set de reacţii chimice în creier care activează
circuite care încep să ne facă să ne simţim exact în modul în care gândim.
Avem un gând despre nesiguranţă, în câteva secunde ne simţim nesiguri. În momentul în care
începem să ne simţim aşa cum gândim, deoarece creierul este într-o continuă comunicare cu trupul,
începem să gândim în modul în care ne simţim. Şi atunci creierul emite mai multe substanţe chimice
ca să simţim aşa cum gândim, şi aşa se intră într-un ciclu.
Acest ciclu, această repetiţie, cu timpul, produce o stare de a fi. Noi condiţionăm chimic corpul să
memoreze acea stare. Acest ciclu în care gândul devine sentiment şi sentimentul gând, produce o
stare de a fi în care sentimentele devin mijloace de a gândi, sau, altfel spus, nu putem gândi mai bine
decât ne simţim.
Dacă nu putem gândi mai bine decât ne simţim, nu ne vom schimba niciodată.
O persoană care suferă şi a memorat această stare emoţională timp de 20 de ani, se află în acel
sistem subconştient despre care am vorbit. Se poate spune conştient „vreau să fiu fericit” – mintea,
intelectul, spune asta – dar corpul a memorat nevoie şi suferinţă. Deci mintea şi corpul lucrează în
opoziţie. Când o persoană se decide să facă un efort conştient să se schimbe, îşi dă seama peste
puţin timp că face aceleaşi lucruri, gândeşte aceleaşi gânduri şi a devenit inconştientă.
Singurul mod în care putem face aceste schimbări este să intrăm în sistemul de operare.
Trebuie să începem să gândim independent de mediul înconjurător, să începem să schimbăm
undele cerebrale, să ne permitem nouă să intrăm în acea lume subconştientă.

Î: Cum arată, cum funcţionează ea?

R: Vă voi răspunde dezvoltând o altă idee. Acelaşi sistem al creierului, care ne permite să trecem de
la a gândi la a face/la a fi, este acelaşi sistem care ne permite să învăţăm să experimentăm şi să
dobândim înţelepciune; minte, corp, suflet. Ajungem la o anumită vârstă când acele programe
automate se derulează fără să fim conştienţi de ele. Astfel, avem un anumit comportament faţă de
fiecare persoană pe care o întâlnim, avem o anumită strategie cum să acţionăm în condiţii diferite.
Ce se întâmplă pe termen lung este că în momentul în care aceste programe se desfăşoară (la fel ca
şi programele din calculator, atunci când încep să acţioneze haotic), încercarea de a folosi mintea
conştientă pentru a le schimba este ca şi cum am ţipa la calculator să se oprească, să nu mai ruleze
programele. Calculatorul va merge mai departe. Noi trebuie să învăţăm să intrăm în sistemul de
operare şi să îl schimbăm.
Scopul meditaţiei, al călătoriei interioare este de a trece de mintea egoistă, care se bazează pe
analiza amănunţită şi critică, ce gândeşte fiind focusată pe supravieţuire.
În tibetană, cuvântul meditaţie înseamnă „a deveni familiar cu, a face cunoscut”. Unul dintre
privilegiile de a fi fiinţe umane este că putem să ne observăm propriile gânduri, să reflectăm asupra
propriilor noastre acţiuni şi putem privi conştient cum ne comportăm şi cum simţim.
Astfel, dacă începem să devenim familiari cu propriile gânduri inconştiente şi le facem conştiente,
dacă începem să cunoaştem propriile acţiuni şi comportamente inconştiente şi le facem conştiente,
dacă începem să observăm cum simţim, cum acţionăm şi gândim (acest concept numindu-se
metacunoaştere), atunci putem să ne modificăm comportamentul în mod conştient şi să facem un
plan cum vom gândi şi vom acţiona în aceleaşi circumstanţe.

Î: E similar cu ceea ce aţi făcut când eraţi imobilizat la pat, când observaţi fiecare gând sau
simţământ care apărea.

R: Dacă servea scopului meu sau nu. Intrăm în sistemul de operare atunci când ne aşezăm în
meditaţie, când nu mai permitem ca mediul înconjurător să activeze aceleaşi circuite în creierul
nostru (cunoaştem aceiaşi oameni, facem aceleaşi lucruri, mergem în aceleaşi locuri, avem aceleaşi
experienţe), când eliminăm mediul înconjurător şi începem să gândim independent de el, când
începem să devenim conştienţi de aceste programe inconştiente.
Atunci undele cerebrale se schimbă, frecvenţa lor se micşorează, creierul nu mai este focusat pe
supravieţuire, egoul nu mai este atât de activ. De fapt, permitem minţii şi trupului nostru să înceapă
să ne dea informaţii.
Dacă putem face asta şi devenim conştienţi de atitudinea de neîncredere, de îndoială faţă de noi
înşine, atunci putem “preda” această atitudine puterii din noi.
Dacă poţi crea 10 milioane de celule într-o secundă [creierul], înseamnă că ştii mult mai multe decât
mine sau tine. Dacă reuşeşti să coordonezi 100.000 de reacţii chimice pe secundă, într-o singură
celulă, înseamnă că ai o voinţă impresionant de mare sau dacă poţi să menţii o persoană în viaţă şi
să iubeşti viaţa mai mult decât o face acea persoană. Dacă egoul şi personalitatea vor să moară,
atunci ceva mult mai mare decât suntem noi ne iubeşte necondiţionat şi răspunde doar dacă i-o
cerem.
Această minte superioară, această putere ne dăruieşte viaţa şi ne susţine indiferent de cum suntem.
Câmpul cuantic este câmpul care menţine inteligenţa ce menţine Pământul în mişcarea de rotaţie în
jurul Soarelui şi este aceeaşi inteligenţă care face ca inima noastră să bată.
Când începem să trecem către starea de a fi, deoarece am început să învăţăm, să experimentăm, să
memorăm noi emoţii şi să le dez-învăţăm pe cele vechi, atunci unul dintre lucrurile care se întâmplă
(deoarece am făcut gândul mai real decât orice altceva), după ce “predăm” acea stare emoţională
care ne limita, este că putem să ne reinventăm pe noi înşine.
Există suficiente experimente ştiinţifice care să dovedească că putem schimba creierul doar
gândind în mod diferit.
Câţi oameni îşi acordă timpul necesar să facă asta? Puţini, şi ştiţi de ce? Pentru că în trecut,
ori de câte ori am avut un sentiment neplăcut, modul în care am scăpat de el a fost să ne
ocupăm de altceva: să ne uităm la televizor, să vorbim la telefon, etc. Acel lucru exterior nouă,
produce în corpul nostru o schimbare chimică de moment şi ne face să ne simţim mai bine. Astfel,
noi suntem în mod inconştient (prin asocieri subconştiente) atenţi la acel lucru exterior. Identificarea
acelui televizor, acelei persoane, acelui program ce ne schimbă în interior şi ne face să ne simţim
bine, este un eveniment de sine stătător şi asta este ceea ce creează identificări şi asocieri puternice.
O persoană, căreia nu-i place cum se simte, să privească acest simţământ şi să-şi spună: îl pot
preda unei minţi mai mari, mă pot reinventa pe mine însumi, pot ajunge la cel mai evoluat eu. Lasă-
mă să încep să gândesc în moduri diferite! Ce carte să citesc, ce informaţie să primesc pentru a mă
inspira să încep să creez o renaştere în mine însumi?
Dar cei mai mulţi oameni devin dependenţi de exterior sau de droguri, în această ordine.
Î: Nu neapărat droguri ilegale, ci chiar medicamente. Dacă persoana doreşte, poate creierul să facă
aceste schimbări, în prezenţa altor substanţe chimice, medicamente?

R: Anumiţi oameni au nevoie de medicamente, deoarece există un dezechilibru chimic în creierul lor.
Dar amintiţi-vă: o schimbare în conştiinţă produce o schimbare în reacţiile chimice, şi reacţiile
chimice sunt emoţii şi emoţiile sunt energie şi corpul începe să se regleze pe un nou set de
reacţii chimice.

Î: Ce se întâmplă când cineva ia antidepresive de mult timp şi vrea să nu o mai facă?

R: Nu aş sfătui pe cineva să înceapă brusc fără să studieze puţin. În cultura noastră, definiţia
conceptului de liber arbitru este atât de bizară! Noi nu avem cu adevărat liber arbitru. Avem opţiuni
care se bazează pe ce cunoaştem şi asta nu este liber arbitru. Liberul arbitru înseamnă să faci o
alegere bazându-te pe lucruri necunoscute. Problema cu necunoscutul este că dacă trăim focusaţi pe
a supravieţui, conduşi de adrenalină şi cortizol, aceste substanţe chimice sunt exact cele care ne
permit să ne fie frică de necunoscut. Dacă am fi un animal sălbatic încercând să supravieţuiască şi
vedem, auzim, simţim ceva neobişnuit pentru noi – de exemplu o maşină – vom fugi. Deci, când noi
trăim conduşi de aceste substanţe chimice de vigilenţă (adrenalină şi cortizol) niciodată nu
vom considera necunoscutul ca o aventură. Atunci, liberul arbitru devine alegerea între două
mărci de medicamente pentru dureri de cap. Asta este singura soluţie din acest univers? 
Dacă medităm, aducând continuu atenţia înapoi la momentul prezent, concentrându-ne pe
respiraţie şi fiind atenţi, schimbând neuro – sistemul “loveste si fugi” cu cel de relaxare, vom
re-regla neuro-sistemul nostru, vom produce unde alfa în creierul nostru, care apoi vor regla
schimbări chimice în corpul nostru.
Să luăm persoana care ia medicamente, de exemplu Prozac. Există studii care dovedesc că dacă
face gimnastică aerobică timp de 6 săptămâni este mai bine decât dacă ia acest medicament.
Persoana care vrea să renunţe la Prozac trebuie să se decidă. Trebuie să-şi spună: poate că sunt
depresiv, dar încă trebuie să fiu capabil să gândesc mai înalt decât mă simt. În momentele mele cele
mai întunecate trebuie să cred că acestea vor trece.
Pe un tomograf excitabilitatea şi depresia arată la fel: prima este a privi spre viitor, spre ce va veni,
depresia este a privi spre trecut şi a nu vedea viitorul. Din punct de vedere funcţional sunt la fel. Cei
mai mulţi oameni care sunt neliniştiţi sunt depresivi şi invers. Înseamnă, de fapt, a trăi în trecut sau în
viitor, dar nu în momentul prezent.
Acea persoană care vrea să renunţe la Prozac trebuie să înveţe foarte multe despre sine, despre
stările limitate ale minţii, despre depresie, să cunoască nuanţele ei pentru a face alegeri diferite.
Ajungând la a aplica ceea ce a învăţat îşi spune : Cum ar fi să fiu o persoană fericită?   Pe cine
cunosc în viaţa mea care este fericit? Ce calităţi are? Pe cine admir în viaţa mea şi cu care vreau să
semăn? Ce ar trebui să schimb în mine? Ce gânduri continui să gândesc încât produc aceleaşi
substanţe chimice care mă fac să mă simt în acelaşi mod şi să ajung atât de jos?
Această descoperire de sine va începe să schimbe creierul. La început va fi dificil, deoarece mintea
neantrenată este ca un cal nărăvaş, dar dacă insistăm către acel ideal despre noi înşine, nu numai
că vom schimba creierul doar gândind, ci şi atunci când ne spunem: azi nu mă ridic din pat până
când nu mă simt o altă persoană.
În momentul în care începem să simţim bucurie, ridicare, inspiraţie, condiţionăm corpul faţă de o
minte nouă. Pur şi simplu trimitem un nou semnal chimic corpului. Să memorăm acel simţământ
pentru că el este ceea ce suntem cu adevărat. Putem memora acel simţământ la fel de bine cum am
memorat suferinţa.
E nevoie de insistenţă pentru a ajunge aici, nu putem să o facem o singură dată (se poate întâmpla şi
asta, dar persoana trebuie să fie foarte decisă că asta se va întâmpla). De cele mai multe ori când
luăm o decizie o facem de genul: mă voi schimba începând de luni, etc.
Când suntem într-o criză şi ne decidem, spunem: asta este, m-am hotărât! Pentru prima oară, corpul
primeşte semnalul: de data asta e serios! Mintea şi corpul încep să lucreze împreună. Nu trebuie să
aşteptăm o criză, putem începe să facem asta pentru că ne simţim grozav, suntem într-o stare de
gratitudine, iubim viaţa noastră şi vrem mai multe experienţe bune.
Când acea persoană deprimată începe să aplice cunoaşterea dobândită, să facă meditaţii, să facă
exerciţii de aerobic, începe să descopere unele părţi din sine însăşi (aflate în memoria sa) şi să-şi
spună: acea experienţă mi s-a întâmplat acum 20 de ani şi nu am ştiut că de fiecare dată când mă
gândesc la ea produc aceleaşi substanţele chimice ca şi cum experienţa se produce în acest
moment, 20 de ani am condiţionat corpul să fie într-o stare de depresie. Nu ştiu cum să mă schimb!
Această persoană trebuie să se întoarcă la evenimentul care a cauzat acea emoţie? NU! Tot ce
trebuie să facă este să dez-memoreze acea emoţie. Când face asta, se uită la acel eveniment şi
îşi spune: acel eveniment a fost exact ce am avut nevoie în acel moment, pentru a mă face
cine sunt acum, ca personalitate. Scuzându-ne pe noi înşine că nu ne schimbăm din cauza
unui eveniment trecut, re-întărim identitatea actuală. În concluzie, trebuie să trecem de la a
gândi, la a face/la a fi.
Am văzut că se poate! Oamenii se simt eliberaţi. Atunci creierul îşi îmbunătăţeşte circuitele şi chimia
internă, pentru a ne menţine pe noul drum.

Î: Îmi place cum folosiţi modelul calculatorului, pentru că oamenii pot înţelege prin prisma aceasta. Să
trecem la nivelul tehnologiei, pentru că mă îngrijorează foarte mult, pe multe planuri. Să vorbim
despre interfaţa dintre dezvoltarea creierului şi jocurile pe calculator, acestea fiind aproape toate
foarte violente. Ce impact au asupra creierului uman şi a fiinţei umane?

R: Aceasta este o zonă periculoasă!


Atunci când copiii se joacă pe calculator şi împuşcă pe cineva, aruncă ceva în aer, dărâmă
ziduri, etc., în momentul în care ei depăşesc acel obstacol ridicat de joc, creierul lor produce
dopamină. Dopamina este substanţa chimică a plăcerii, stimulează centrul recompensei din
creier. Astfel, copilul petrece ceva timp cu acest incredibil stimulator al senzaţiilor. Dacă
continuă să facă asta, centrul plăcerii se recalibrează la un prag mai înalt, având nevoie de un
pic mai multă dopamină ca să-l facă să funcţioneze.Receptorii din centrul plăcerii sunt foarte
receptivi la aceste substanţe chimice şi dacă îi stimulăm prea puternic, ei se desensibilizează şi
avem nevoie de mai multe substanţe chimice pentru a-i activa. (La fel se întâmpla şi în cazul în care
unul dintre soţi ţipă la celălalt. De fiecare dată el trebuie să ţipe un pic mai tare pentru a capta atenţia
celuilalt.)
Dacă copilul petrece două ore jucând jocuri pe calculator, creierul este supus prea mult timp
unei astfel de stimulări. Asta împinge la un nivel foarte ridicat pragul de sensibilitate al
centrului plăcerii. Apoi, copilul se duce la şcoală. Deoarece creierul a produs atât de multă
dopamină şi uneori adrenalină, atunci când copilul se află într-un mediu obişnuit cu stimuli
obişnuiţi (de exemplu să se joace cu câinele, să se plimbe prin parc cu bunicii), aceşti stimuli
nu vor activa centrul plăcerii.

Î: La mulţi copii se poate observa o privire pierdută!

R: Unii nu mai au o plăcere din nimic, creierul lor are o chimie internă care nu mai este
normală. Când a învăţa ar trebui să fie o recompensă în sine, aceşti copii nu sunt stimulaţi, aşa că ei
adorm sau descoperă că o bună modalitate de activare este să intre în necazuri. Când fac prostii,
nivelul adrenalinei creşte şi au un moment în care sunt foarte alerţi. Copiii nu sunt conştienţi
că fac asta, ei fac ceva ca să simtă aceeaşi stare excitată, de alertă.
Gândiţi-vă ce se întâmplă peste 10 ani cu aceşti copii când se confruntă cu situaţii dificile  – şi-
a pierdut cel mai bun prieten, a divorţat, etc – corpul fiind într-o stare chimică diferită! Ce fac ei ca să
se simtă mai bine? În loc să privească înăuntrul lor şi să integreze durerea şi suferinţa, ei se
vor întoarce câtre exterior, către ceva dinafară care să-i aducă în starea excitată: poate
droguri.

Î: Spuneţi-ne ceva despre ciclurile de violenţă ca rezultat al stării de excitaţie şi desensibilizare.

R: Asta se numeşte a programa şi programarea creierului se face prin repetiţie. Este un proces
inconştient.
Iei un grup de oameni şi le spui: iată 5 cuvinte, vă rugăm să formaţi o propoziţie cu ele. Dacă
aceste cuvinte sunt de genul slab, debil, obosit, după ce au scris propoziţia pleacă de acolo în
starea descrisă de cuvinte. Ei nu îşi dau seama că sunt aşa, se petrece sub nivelul minţii
conştiente.
Deci, creierul începe să fie programat într-un anumit mod datorită stimulării excesive şi acea
stare devine normală. Când se petrece asta, se pierde contactul cu realitatea.

Î: Genul acesta de oameni nu sunt utili în armată, datorită nivelului lor mare de condiţionare?

R: Da. Dacă tu sau eu vedem pe cineva că este împuşcat, vom avea o reacţie foarte severa, inclusiv
la nivel chimic. Pe termen lung, dacă te condiţionezi pe tine suficient de mult, vine un moment în
care, dacă apeşi pe trăgaci, nu mai ai aceste reacţii puternice. Cei mai buni trăgători de elită sunt
aşa.

Î: Se poate dezvolta un grup de tineri care, teoretic, să poată fi programaţi în această direcţie?

R: Nu există lucruri clare care să dovedească asta, dar putem specula zicând că dacă se împinge
mai sus pragul centrului plăcerii, atunci există posibilitatea ca aceştia să devină dependenţi de
lucrurile exterioare lor. Astfel se schimbă valorile lor, morala lor şi în final devin foarte controlabili.

Î: Să vorbim de mintea care se dezvoltă, creierul dezvoltându-se pe deplin abia la 25 de ani. Ce
se întâmplă cu o persoană care şi-a petrecut foarte mult timp cu jocurile pe calculator,
inclusiv în perioada dezvoltării sale sociale? Problema multor tineri este lipsa capacităţii de a
putea relaţiona din punct de vedere social.

R: Se întâmplă asta deja. S-au făcut nişte experienţe pe copii care se joacă mult pe
calculator. Li s-a spus: îţi dăm un dolar dacă te opreşti din joc ori de câte ori sună clopoţelul. Copiii
au fost încântaţi să participe la experiment pentru a câştiga uşor nişte bani. Rezultatul a fost că
niciunul nu s-a oprit. Spuneau: „Stai aşa, încă puţin, încă o secundă!” Nu puteau să se
oprească. Dependenţa este ceva din care nu te poţi opri.
Noi avem capacitatea de a citi semnele sociale într-un mod non-verbal. Dacă începem să devenim
bidimensionali  cred că ne pierdem bucuria vieţii. Dacă toată această plăcere este dată de
nişte puncte care se mişcă pe un ecran şi pe care creierul le interpretează ca ceva plăcut, ca o
recompensă, atunci când va veni momentul să trăim în lumea reală vom deveni aproape
inapţi. 

Î: Asta seamănă cu un tip de autism social!

R: Da, aşa este.

Î: Referitor, acum, la adulţi. În domeniul pornografiei există o stimulare extrem de înaltă. Ce se


întâmplă în relaţiile în care s-a introdus pornografia de unul dintre parteneri, sau de amândoi?
R: Pe măsură ce îmbătrânim şi trăim având puternice dependenţe emoţionale (budiştii le numesc
ataşamente emoţionale), cu cât suntem mai dependenţi de emoţii, cu atât mai mare este discrepanţa
între cum ne prezentăm celorlalţi şi cine suntem cu adevărat, cum simţim cu adevărat. Între aceste
două nivele sunt simţămintele cu care trăim fiecare zi. Cu cât suntem mai dependenţi, cu atât mai
mare este această discrepanţă. Avem nevoie de mediul, oamenii, locurile, lucrurile, experienţele care
să ne reamintească cine suntem. Fugind de acest gol avem acest simţământ şi nu ştim cum să-l
facem să dispară.
În criza vârstei de mijloc ne cumpărăm o maşină nouă, ne facem o nouă relaţie, ne ducem la un club
nou, în vacanţă, avem nevoie de lucruri şi oameni noi, toate acestea folosind mediul exterior, pentru
ca să încercăm să ne amintim cine suntem şi să facem să dispară acel simţământ că suntem
neimportanţi, nefericiţi. În această criză ne dăm seama că nimeni şi nimic nu ne va face fericit şi
putem să prezicem destul de bine cum ne vom simţi.
Următorul nivel sunt dependenţele: pornografie, cumpărături, jocuri video, jocuri de noroc,
droguri, alcool.Ceva va face ca acel simţământ de gol şi durere să dispară şi să dispară
repede.Dar, se aplică aceeaşi lege. Data viitoare e nevoie de un pic mai mult pentru a-l face să
dispară. Acest tip de dependenţă în care se pierd oamenii, este cel mai bun lucru pe care ştiu
să-l facă pentru ca să dispară acel simţământ. Adevărata schimbare începe când ne uităm la
acea emoţie, când începem să o definim şi să o dezvăţăm.
Persoana care devine dependentă de pornografie şi e puternic stimulată, cu timpul, poate deveni
dependentă de alcool. Efectul este că va încerca să găsească noi moduri diferite pentru a crea un
nou simţământ, într-un mod diferit dintr-o experienţă similară, consumată. Aşa că ajunge la o limită,
dar continuă să o împingă la extrem pentru a avea acel stimul, pentru că nu ştie cum să facă să
dispară golul.
Rezultatul final este că trăim într-o societate foarte nerealistă, unde devenim căutători ai
plăcerii. Avem tendinţa să cercetăm mediul înconjurător şi să ne îndreptăm către lucrurile care ne
fac să ne simţim bine şi ne aduc confort şi să ne depărtăm de lucrurile care ne fac să ne simţim rău şi
ne aduc disconfort. Este o stimulare de bază, durere –plăcere. Această condiţionare se petrece şi în
lumea animală, pentru supravieţuire.
Dar dacă am înţeles că schimbarea este un proces inconfortabil, ce vom face atunci? În
momentul în care nu se simt bine, cei mai mulţi oameni se reîntorc la ce le este familiar şi
încearcă să creeze un simţământ nou care să-i facă să se simtă mai bine, astfel încât să se
simtă mai mult ca fiind ei înşişi. Aceste persoane nu se vor schimba niciodată.În momentul în
care se rup de acea continuitate chimică între gând şi simţământ, nevoie şi suferinţă, corpul
intră în haos. Deci, în loc să se schimbe, aceste persoane aleargă către ceva care să facă să
dispară simţământul de gol şi durere.
Se poate trece de la jocuri de noroc la pornografie, de la alcool la droguri, iar motivul adevărat
care-i face pe oameni să facă asta este că există un simţământ terifiant şi nu ştiu cum să-l
facă să dispară.

Î: În condiţiile crizei economice, toate acele opţiuni exterioare de a trăi de plăcere s-ar putea să
dispară, pur şi simplu pentru că nu mai avem mijloacele financiare să ni le procurăm. Ce vă aşteptaţi
să vedeţi la nivelul maselor?

R: În mod evident vom vedea mult haos! Vom vedea oameni acţionând într-un mod ilogic, pentru că
nu mai pot avea excitarea obişnuită din stimulii exteriori (jocuri pe calculator,  maşini noi, etc). Ştiţi,
confort, consum, convenabil, capitalism, toate C-urile! Când aceste lucruri ne sunt luate, ne
rămân valorile. Oamenii care au fost dependenţi se vor afla în situaţia de a se trezi foarte
repede sau a pierde controlul.
Î: Care este reţeta dumneavoastră ca să iasă din această situaţie, să se întoarcă la umanitate ? Să
se întoarcă la a se cunoaşte pe sine?

R: Când trăim crezând că ceva din afara noastră ne face fericiţi şi încercăm să acumulăm
lucruri, nu facem decât să întărim ego-ul. Dacă trăim folosind doar substanţele chimice pentru
supravieţuire (ceea ce fac cei mai mulţi oameni, toată ziua), acele substanţe chimice produc
agresiune, mânie, frică, durere, nelinişte, suferinţă şi alte variaţiuni pe aceeaşi temă. Aceste
substanţe chimice ne determină să ne concentrăm toată atenţia noastră pe corpul nostru, să devenim
foarte conştienţi de mediul înconjurător şi foarte preocupaţi de timp.
Nu suntem prea mult diferiţi de un animal care este vânat de un prădător. Pentru a ieşi din acea
situaţie, animalul trebuie să protejeze sinele – identificat cu trupul – trebuie să o facă foarte repede şi
trebuie să privească foarte atent mediul înconjurător, ca să ştie în ce direcţie să fugă. O emisie
puternică de adrenalină îl ajută să facă asta.
Noi trăim toată ziua în mod inconştient sub influenţa acestor substanţe chimice, deoarece ne putem
aştepta să se petreacă ceva, putem anticipa că se va petrece ceva. Când aceste previziuni se
îndeplinesc, ne felicităm singuri spunând: „Vezi ce deştept am fost?!” Dar ce se întâmplă când
anticipăm un eveniment şi acesta nu se petrece? Atunci apare depresia, neliniştea, insomnia. Noi
putem activa răspunsul la stres doar prin gând şi când nu putem să-l oprim, ajungem la dezechilibru,
boală. Cu timpul, acele substanţe chimice dereglează genele şi corpul şi astfel se creează bolile.
Cealaltă stare a minţii în care trăim se numeşte creaţie. Când te afli cu adevărat în această
stare, uiţi de tine însuţi. Nu mai există sine, nu mai există trup, nu mai există timp. Eşti atât de
implicat în ceea ce faci încât gândul devine experienţa unui alt sine.
Acele persoane care trăiesc în modul de supravieţuire  sunt centrate doar pe ele, vorbesc
despre problemele lor, se gândesc la ele.Aşa se comportă oamenii care gândesc aceleaşi
lucruri, fac aceleaşi lucruri şi se aşteaptă ca ceva să se schimbe în viaţa lor, pentru că aceste
substanţe chimice ne întorc către acţiuni primitive şi activează circuitele necesare pentru
asta. Războiul, competiţia, politica, toate sunt doar versiuni diferite ale acestor substanţe
chimice.
Starea adevărată de creaţie implică un nou set de substanţe chimice care se relaţionează cu a
fi inspirat, a fi vesel, a avea o stare înaltă. Acestea nu se găsesc în afara noastră, ci înăuntrul
nostru.
În starea mea prezentă de ignoranţă, atât cât am evoluat ca fiinţă umană, pot spune că atunci când
am experimentat acele momente, sau când am devenit bucuros fără niciun motiv, bucuria era în
mine, nu aveam nevoie de nimeni şi de nimic şi mă bucuram de mintea mea, aveam tendinţa să nu
fiu egoist.
Când eliminăm barierele, blocajele acelor stări emoţionale ale minţii care ne menţin în starea de a
întări ego-ul, când „desfacem” ego-ul, identitatea noastră, atunci pătrunde lumina prin noi şi avem
tendinţa să adoptăm acele caracteristici ale puterii din fiinţa noastră, ale minţii superioare: să fim
bucuroşi, generoşi, altruişti, iubitori, inspiraţi, răbdători.
Cred că adevărata noastră misiune în viaţă este să exprimăm acea putere din noi, prin noi, să
eliminăm barierele, blocajele. Când facem asta, există o tendinţă mai mare în natura noastră
non-egoistă să manifestăm unele dintre acele calităţi de care are nevoie lumea noastră pentru
a se schimba.
 

S-ar putea să vă placă și