Dor de iarnă

Mi-e dor de tine iarnă. De câte ori te îndepărtezi de mine, se frânge legământul de iubire,
suprema taină care ne-a legat. Rămâne în urmă o himeră, un zvon de dragoste cu gene însetate de
reîntâlnire și degete ce scriu pe geam.
Degeaba ninge cu amăgiri duioase, prezentul doare, iar clipele se tânguie cântând. Uneori
pășesc pe vârful picioarelor printre amintiri, încercând să nu le trezesc din somn, dar atunci când
oftez prea tare, mă împresoară și...mă predau zâmbind.
Te caut în cuibul de dorințe, la sânul gutuilor ce străjuiesc la geam, printre umbre, șoapte
și suspine, minuni care s-au făcut prelungi. Frâng vorbele de orice fel, las privirea să absoarbă
cerul și aștept să se-ntrupeze în păsări, bucăți din inimi, luciri din noi.
Dincolo de pasiune înrobitoare, mai sunt câteva stele agățate sus la horn, o iederă care se
împletește cu visurile mele, degete înlănțuite, portative și inegalabilul ,,închide ochii și deschide-
te în noapte”.
Așa cum știi, te aștept cu brațele deschise: Tivesc un alb cu iz de tine, pun Bolero-ul lui
Ravel, mult Zeppelin și risipesc ecoul vinovățiilor ce scârțâie la uși. Dansez cu ochii închiși,
nădăjduind să ningă blând, ca un poem despre destine și să renaști din lacrimi îngerești.
Ți-am pus pe prispă o lumânare, iar la intrare un voal împărătesc, am coji de măr pe plită
și încă multe file de roman. Luna este tot acolo, deși s-a ascuns într-un vers de poezie și așteaptă
să fie mijlocitoare între noi și El.
Știi, încă îți simt mângâierea. Pot să-ți mai văd aripile. Izbutesc să mă alătur zbaterilor
tale pline de frivolitate și să-ți cercetez poala rochiei cu acel nesățios dar irezistibil ,,vreau ceva
mai mult”. Mă hrănesc deseori din azima acelor dimineți jungherate de lumină când soarele
înfierbântat de bună seamă, își azvârle cât colo cojocelul din nori plușați și se tolănește pe un jilț
albastru, cu doi nasturi descheiați la bluza pe care o îmbrăcase atunci când abia se închegase
ziua.
Mi-e dor de tine, iarnă. Seninul din tine mă cheamă. Ecoul polifonic al fulgilor îmbătați
de lumină, serile cu parfum de scorțișoară, zăpada aplecată peste streșini, sărutul din partea
Crăiesei Zăpezii, poezia pe care o semnezi cu numele meu...toate aceste candele aprinse în
noapte, îmi taie răsuflarea și mă îndeamnă să sper.
Poate nu ți-am mărturisit până acum, dar te iubesc iarnă. În primul rând pentru că îmi
asculți șoaptele. Apoi fiindcă îmi tălmăcești visele. Datorită faptului că mă îndemni să iubesc
neîntrerupt, fiind chiar tu o poveste de dragoste, fără sfârșit. Întrucât pot să te strig de parcă m-aș
ruga. Deoarece atunci când pleci îmi lași în suflet ceva, așa cum fiecare vals presară pe condurii
Cenușăresei feericul praf de stele. Dar poate mai mult decât toate, pentru că ierți în aceeași
măsură în care iubești.
Mi-e dor de tine, rămâne să vii.

1
 Mărturisirea mea ar fi incompletă dacă nu aș aminti de ski. De fapt sportul acesta minunat
a fost factorul determinant care m-a apropiat de anotimpul alb. Iubesc la nebunie alunecarea –ba
nu, abandonul – în puful alb de zăpadă și infuzia de vitalitate pe care o dăruiește banalului vertij.
Atunci când privesc în vale pe geamul telecabinei, simt ocrotirea ținuturilor montane și mă
transform într-un adevărat demiurg. Ce poate fi mai frumos decât să ai la picioare micuțele
stațiuni alpine, ochii verzi ai pădurii de brazi și pârtiile, acele curele de transmise cu care muntele
își leagă destinul de fiecare schior?
Am iubit skiul încă de când eram copil, deși trebuia să urc pe jos colina de la marginea
orașului și nici nu aveam instrumentar adecvat pentru răfuiala cu zăpada tasată. Totuși, de câte
ori aveam ocazia să calc pe urmele lui Ingemar Stenmark, făceam orice sacrificiu pentru a-mi
îndeplini plăcerea supremă. Slavă Domnului, după revoluție această epifanie în alb a evoluat
foarte mult, domeniul skiabil autohton s-a extins pe mai toată întinderea țării, iar echipamentele
de profil au coborât dintr-un orizont incert, direct în magazinele sportive. Firește, am ținut
aproape de prima dragoste, mi-am investit în efluviul nostru empatic mult timp, bani și frenezie
interioară, iar ea m-a răsplătit cu clipe de beatitudine nebănuite.
În timp, această formă de iubire s-a acutizat, iar gândurile de zi cu zi au început să învârtă
tot mai mult în jurul concediului de iarnă. Nu le puteau risipi piscina (oah, ce blasfemie), filmele
ori fotbalul și nici programul dens de la serviciu. Discuțiile cu membrii familiei deviau invariabil
către deliciile alpestre, cele cu prietenii, vecinii sau hornarul, invariabil la fel. De la o zi la alta
am devenit tot mai alb-melancolic și mă entuziasmam doar în fața hărților cu domeniile de ski.
Am ajuns să mă trezesc în crucea nopții și neputând să dorm, îmi curățam la nesfârșit clăparii,
sau dădeam ture prin pivniță călare pe bețele de ski. E drept, nu am ajuns până acolo încât să fac
baie cu casca pe cap, dar...orișicât.
Cum de am dobândit această onorabilă servitute? În linii mari, au fost patru etape care m-
au adus aici. Știu că în această descriere se vor regăsi aceia care și-au pecetluit jurămintele cu
mahmureala, ba chiar și cei obișnuiți să tragă pe nară, însă dacă ăsta-i adevărul, trebuie să-l spun:
Cu pași mici. Așa ajungi skimaniac, narcoman, sau alcoolic. De fapt, ce mare diferență poate fi
între ultimul model de clăpari, o seringă nouă și un inedit sunet de pahare?
Lanțul e lanț, chiar dacă lucește în soare, așa că înainte de a-mi tămâia excesele cu ceva,
am să revin la succesiunea etapelor în care s-a consumat idila:
La început a fost un consum experimental. Uneori îmi plăcea, dar era prea frig, alteori mă
agasa faptul că trebuie să mă ridic prea mult de jos, însă farmecul incandescent al naturii mă
îmbia să o iau de la capăt. Era așa și așa, dar...am continuat.
Aflat în a doua fază, am început să consum regulat, cam la două săptămâni odată, pe toată
durata sezonului de iarnă. Câțiva ani la rând am păstrat această frecvență echilibrată, deși uneori
aveam tendința să sudez ieșirile pe pârtie.
Apoi a urmat treapta cea mai alunecoasă: Fără să îmi cânte pe prispă, starea de euforie se
transformase și era deja un scop în sine. Încuraja consumul pe furiș și inventa oportunități dintre
cele mai neverosimile, fapt care nu-mi asigura totdeauna acuitatea argumentărilor. Am căutat
soluții alternative pentru ieșirea din acest impas, dar...

2
 Ei bine, la ultimul palier m-am pomenit intrat într-o nouă dimensiune: Dependența. Pe
nesimțite boala evoluase galopant, ajungând de domeniul patologicului. Dacă înainte luam doze
rezonabile, adică 3 - 4 ore pe zi, acum nu-mi mai ajungea programul afișat la baza pârtiei și
ajunsesem să mă obsedeze schiul de noapte. Această fază cronică de servitute poate produce
codependență (vizibilă și pe apucăturile fetelor mele), distorsionează programele prestabilite,
echilibrul discuțiilor, visele, până și terapia de cuplu.
Ajuns în acest punct m-am întrebat ce era de făcut cu această nevoință supremă care
pusese laba pe mine așa înverșunat? Rezistența mea se șubrezea de la o zi la alta, iar fulgii de nea
păreau să instituie unicele emoții ale iubirii. Ce putea să mai urmeze? Să-mi schimb pijamaua cu
uniforma lui Moș Crăciun, sau să mă mut de acasă în vreun iglu, pe Valea lui Carp?
Ei bine, înainte de a fi învins cu desăvârșire, am încercat să schimb în regie proprie datele
problemei. Degeaba. Experimentul a eșuat de fiecare dată, chiar dacă am folosit substituți dintre
cei mai ademenitori: Rubens, Minulescu, sau Steven Gerrard. Nici măcar Joplin nu a reușit acolo
unde vindecase de fiecare dată rană. Ar mai fi fost o soluție cu moliftele Sfântului Vasile cel
Mare, dar era greu de crezut că Episcopul de Cesareea i-ar fi adus izbăvirea nevolnicului de
mine. Într-un moment de disperare am apelat și la un amic psiholog (sau psihiatru, să fi fost
pisicolog totuși?) în fața căruia am recunoscut că sunt neputincios iar luminița de la capătul
tunelului devenise o Fata Morgana. ,,Aceste paradoxuri misterioase sunt semne ale migrației
sufletului. Faptul că acumulezi anxietate primăvara, frustrare vara și aprehensiune la începutul
toamnei îmi dă senzația că ai atins stadiul unde nu te mai poți echilibra prin forța minții. Va
trebui să intervenim mult mai dur”, mi-a zis el pe un ton care nu îngăduia nici cel mai mic
scărpinat intervenționist. ,,Ce înseamnă asta?” l-am întrebat ntr-un târziu contrariat (mă rog,
speriat, intimidat, angoasat). ,,N-ai cum să înțelegi, sunt niște mecanisme complexe. Ar putea
dura ani la rând și nimeni...”. Am fugit, ce puteam să fac?
După semne (și semnale) mă aflam într-o fundătură unde sevrajul își cam prinsese
urechile. Mă simțeam extrem de nesigur pe situație și fiindcă nu eram în stare - precum Faust al
lui Goethe - să-mi vând sufletul pentru a-mi atinge scopul, am apelat la o consiliere de
specialitate. La urma urmei nu este rușine să constați că ți-ai atins limitele, iar vindecarea poate
veni doar din altă parte, dar este extrem de important să nu amâni momentul primei întâlniri cu
taumaturgul. Știind toate acestea, m-am îndreptat spre sediul unui ONG extrem de respectat în
urbea noastră ,,Singuri și beți”, despre care aflasem că avusese câteva cazuri de vindecări
miraculoase. ,,Consumați alcool?”, m-a întrebat doamna de la intrare sfredelindu-mă cu
privirea. ,,În funcție de dispoziție și situație. Ca tot omul...cred”. ,,Ascultă domnule, n-am vreme
de discuții inutile. Ai băut și te-ai lăsat, iar apoi ți-ai reluat năravul?”. ,,Știu eu? În general nu am
avut sinusoide în viață”, m-am confesat spășit, fără să-mi ridic privirea înfiletată în vârful
pantofului. ,,Fii atent, la mine nu ține vrăjeala”, m-a prevenit duios preopinenta învârtind un mop
în mână. ,,Cine a băut, va mai bea. Cine a băut și nu mai bea, n-a fost niciodată un băutor
veritabil”. Am dat semne că pentru a ingera profunda cugetare mi-ar fi de folos o oarecare
perioadă de reflexie și m-am dezintegrat fără a mai face alte conexiuni cu problema pentru care
venisem.

3
 Situația devenise de-a dreptul cotoioasă, optimismul meu cam la fel și cum fugit
irreparabile tempus, m-am adresat doctorului de familie. Acesta după ce m-a examinat în
detaliu, s-a declarat depășit de situație și mi-a dat o trimitere către Final Help, un centru modern
ce asigura terapii complete pentru orice tip de afecțiune. Nu m-am simțit prea bine la prima
ședință de recuperare: Am fost repartizat într-o grupă de vreo douăsprezece persoane și m-am
simțit foarte ciudat când a trebuit să spun ,,Bună, numele meu este Călin Pintea și sunt
dependent”. Nu m-a încălzit prea tare nici corul care mi-a răspuns ,,Bună Călin, aici ești acasă” și
nici confesiunile colective care au urmat. La plecare, simțind că sunt un caz destul de grav,
amfitrionul (medicul, brancardierul sau cine naiba o fi fost ipochimenul acela chel) m-a luat
deoparte și mi-a șoptit misterios: ,,Să nu-ți faci griji, la început întâlnirea poate părea ciudată, dar
în timp te vei obișnui. Primul pas este cel al acceptării ideii de dependență, al doilea empatizarea
cu terapeutul profesionist care îți prelua cazul, iar abia apoi vei intra treptat în tratamentul
propriu zis”. ,,Bun și eu la ce trebuie să mă aștept data viitoare? L-am întrebat cu răsuflarea
întretăiată. ,,Să înțeleg că altcineva se va ocupa de mine”? ,,Firește. Fiecare dependent trebuie să
își găsească un naș cu experiență care să îl conducă spre obiectivul dorit. În plus, pentru
dependenții de alcool sau etnobotanice avem proceduri asemănătoare, dar nota bene, deși vizează
tot receptorii plăcerii, ele sunt diferite din punct de vedere al componentelor și administrării față
de intervențiile necesare în cazul dumnitale”. ,,Bine, dacă asta este procedura...”. ,,Dragul meu,
știu ce cumplită este abstinența care ține de pârtiile înzăpezite și tocmai pentru a-ți putea găsi
consilierul potrivit, este necesar să complezi hârtiile acestea”. Le-am completat aproape
patruzeci de minute și am revenit mult mai optimist a doua zi. Nașul, un individ cu frizură afro,
belciug în nas și șlapi îmblăniți în picioare, m-a liniștit când am intrat în cabinetul său: ,,Fii fără
grijă, nu ești singurul prins în capcană. Ți-am citit dosarul și pot să-ți spun că am găsit remedii
pentru cazuri mult mai grave, la afecțiuni de același tip”. ,,Mai distructive decât al meu”?
,,Ohoho, alții erau într-o stare mult mai alterată, crede-mă pe cuvânt”. ,,Bine, dar ce făceau?
Scuturau pârtia de praf, vara? Coborau în același timp cu schiurile și placa? Se baricadau pe timp
de noapte în gondolă? Se închinau la Sfântul Fulg și la Madonna Zăpada”? ,,Când au venit aici,
aproape toți aveau simtome asemănătoare cu cele ale tale. Necazul este că au așteptat totul de la
personalul medical, iar ei au manifestat prea puțină inițiativă personală din păcate. Așa că nu este
de mirare că boala a evoluat în loc să stagneze”. ,,Înțeleg, dar ce ar trebui să fac? Să-mi zgârii
ochelarii de ski cu cea mai portocalie nuanță posibilă? Sunt totuși ultimul model de Oakley”. ,,O,
nu. Eu am să-ți propun câteva coordonate de lucru, iar tu va trebui să continui tratamentul
prescris cât mai mult cu putință și în afara stabilimentului nostru, bineînțeles cu completările pe
care le vei considera necesare. Uite, pentru afecțiunea ta m-am gândit să aplic ceva mai inovativ,
inspirat fiind de studiul unui grup de cercetători britanici care au vindecat până și pandemii din
Indochina. Ei bine, pentru asta am chemat-o aici pe domnișoara de față, scuză-mă, ați făcut
cunoștință”? Nu făcusem. Credeam că pațachina cu ochelari de soare și șuvițe rozalii-albastre era
asistenta felcerului, sau vreo laborantă. ,,Mimsy”, s-a recomandat vocea tăbăcită de țigară, la
care abia am apucat să răspund fascinat ,,Îmi pare bine”. ,,Nu te mai zgâi la ea și apleacă urechile
la mine”, m-a readus tămăduitorul în viața reală. ,,Veți încerca să lucrați împreună, în tandem,
fiecare cu afecțiunea lui, de parcă ați interpreta la pian o sonată la patru mâini. Ah, nu mai știu
4
dacă am apucat să-ți spun, colega ta este dependență de sex și în plus suferă de o dublare astrală
a personalității. I-am aplicat mai multe scheme de tratament, dar degeaba. Susține că în general
(de ce nu și în particular?), abstinența are valențe reductive care nu te împlinesc, ba chiar
demonstrează contrariul, cu argumente...irefutabile. Sunt convins că descoperindu-vă reciproc
micile anxietăți, veți putea...”. Vai de capul meu! Nici nu mai știu dacă am zburat pe ușă ori prin
fereastră, dar...ce importanță ar mai putea avea?
Eram deznădăjduit, plin de amărăciune, aproape resemnat. Aveam sentimentul că
dependența mea nu putea fi tratată, mai mult, că se putea agrava. Era sfărșit de toamnă,
anotimpul meu favorit se apropia cu repeziciune și lucrurile puteau fi scăpate de sub control,
dar...,,nu aduce anul ce aduce ceasul care prevestește iarna”, cum ar trebui să sune un proverb din
bătrâni:

Ningea fin, drămuit, de parcă o mână vlăguită ar fi presărat petale înghețate din cer.
Zăpada înveșmântase șoseaua cu o hlamidă vaporoasă, dar dădea senzația că îi pregătea un
cojocel mai dodoloț. Deși era început de Noiembrie, iarna își vestea apariția trimițând
antemergători albi și pufoși. Veneam dinspre București spre casă, iar de la Brașov ștergătoarele
de parbriz dansau într-una, bucuroase de întâlnirea cu scânteierile ce se înmărgelau la geam.
Trecuse cu puțin de miezul nopții și de minute bune nu mă intersectasem cu nici o mașină,
probabil și datorită buletinelor meteo care avertizau că anotimpul friguros își făcuse apariția pe
neașteptate, tocmai pentru a surprinde autoritățile încă ancorate în sezonul estival. Drumul era
ușor alunecos, dar aveam cauciucuri de iarnă (încă de la sfârșitul lunii August, fiindcă de, se
apropia sezonul și...), iar farurile de ceață mă ajutau să răzbesc prin eterul neguros, așa că am dat
frâu liber cailor putere ca să se desfășoare după bunul lor plac. Lăsasem în urmă serpentinele din
Pădurea Bogatei și mă apropiam de izvorul ,,tiriștilor”, când mi s-a părut că văd două luminițe
jos în vale, într-un loc unde doar pârâul își dezvăluia urmele. Am frânat brusc, apoi mi-am căutat
un refugiu pentru mașină cât mai aproape de parapeții ce străjuiau șoseaua. Cunoșteam foarte
bine zona și știam că era imposibil ca la acea oră târzie din noapte să se desfășoare tocmai acolo
vreo activitate, decât dacă... M-am dat jos din auto-buburuză și la lumina telefonului mobil am
coborât costișa, mai pe fund, mai pe picioare, până la marginea apei. Instinctul nu mă înșelase:
Un S-Class cabriolet, negru, se cuibărea la sânul unei stânci ocrotitoare. Probabil șoferul
pierduse controlul volanului și supărat, se hotărâse să ia o pauză într-un loc mai ferit de agitația
rutieră. Între timp, un camion de mare tonaj se oprise din alergătură și pufăia de zor la marginea
drumului.
-Hei, a pățit cineva ceva? A strigat șoferul monstrului pe roți, pus în gardă de luminile
intermitente ale mașinii mele și alertat de parapetul avariat care semnala un impact cu violență.
-Am nevoie de ajutor, aici în vale, i-am strigat precipitat, dar în același timp mai ușurat că
puteam împărți cu cineva problema inopinată.
-Stați așa, să iau lanterna. Am una care bate ca un reflector de la Casa Albă, nu alta.
Nu a rebuit să aștept decât vreo câteva secunde că m-am și pomenit cu un vlăjgan care
ținea o rangă metalică în mână.

5
 -Sunteți lovit? M-a chestionat luminându-mă insistent din cap până-n picioare, de parcă
eram eram exponat dintr-o catacombă sumeriană.
-Eu nu, însă domnul din mașină pare să aibă o problemă serioasă.
Brusc, am dispărut din sfera de interes, iar fascicolul orbitor și-a îndreptat atenția spre
mașina avariată. După câteve volte de pe un element al caroseriei autovehiculului pe altul,
lumina s-a stabilizat pe una dintre anvelopele din față.
-Cum bănuiam: Merțanu` e încălțat de parcă s-ar duce la plajă. Unii oameni nu se
gândesc la faptul că datorită ignoranței lor, pot pune în pericol pe ceilalți participanți la trafic.
Uite, ăsta care stă cu airbagul deschis pe burtă, pare să reflecteze la alegerea cauciucurilor de
iarnă.
-E rănit? Am întrebat dârdâind mai tare datorită încurcăturii în care mă băgasem, decât
din cauza frigului ce îmi dezmierda mădularele.
-Nu știu, ușile sunt blocate.
-Să sun la 112?
-Nu avem vreme, trebuie să îl scoatem cât mai repede de acolo, până nu face hipotermie.
Haideți lângă mine și țineți presat levierul în deschizătura ușii. Buuun... La trei împingeți cât
puteți de tare, iar eu am să forțez încuietoarea. Doi, trei și: hopa, a cedat mai ușor decât
prevăzusem. Nici nu-i de mirare după cum se fac piesele în ziua de astăzi.
Omul din interior era în viață. Respira greu, sacadat, dar nu avea echimoze vizibile.
Încerca să ne transmită ceva și arăta cu degetul către ceva aflat în partea din sparte a mașinii.
-E rece ca pistolul, a remarcat expert șoferul și pare cât de cât întreg la prima vedere, așa
că dacă vrem să nu se transforme într-o statuie de gheață, ajutați-mă să-l car în spate.
Icnind, alunecând, căzând, într-un cuvânt suferind, am reușit să îl ducem pe costișă până
la drum și fiincă nu se întrezărea vreo altrenativă mai confortabilă, l-am așezat pe bancheta din
spate a mașinii mele.
-Îmi pare rău, dar nu mai pot sta, mi-a spus șoferul în timp ce încerca să-mi smulgă mâna
din locul unde se găsea înșurubată. Sunt într-o mare întârziere și tahometrul mă presează să-mi
găsesc cât mai rapid un loc de popas pentru pauza obligatorie. La urma urmei, de aici încolo este
treaba medicilor de pe ambulanță, noi ne-am cam făcut treaba. Rămâne-ți cu bine, sănătate.
Nici n-am apucat să îi spun câteva cuvinte de complezență, că s-a pus în mișcare cu
hadurghia aia mare cu tot, așa că mi-am căutat telefonul pentru a lansa apelul de urgență necesar.
Surpriză: era închis. Am încercat să-l redeschid, însă o luminiță pală îmi dădea de veste că
bateria se pregătea să capituleze. Ce era de făcut? Să aștept prima mașină care trecea pe acolo?
Putea să mai dureze nu se știe cât, iar omul să-mi moară în bătătură. Atunci să vezi distracție:
poliție, declarații, tip pierdut și cine știe câte alte dandanale. Ar mai fi fost o variantă să îl
transport la spitalul din Rupea aflat la nici un sfert de oră distanță. Acolo personalul medical
putea să îi administreze ajutorul necesar, iar eu, hopa-hopa spre casă. Cum alte opțiuni erau în
hibernare, am optat pentru a doua variantă, dar mi-am temperat elanul chiar înainte de a pune
mașina în mișcare: dacă avea ceva bunuri importante în mașină? Într-o zonă retrasă, în mijlocul
pădurii, o mașină avariată era o potențială invitație la devalizare. Am scrâșnit din dinți și fără
prea mare tragere de inimă, m-am deplasat din nou în vale, spre limuzina cu pricina. N-am găsit
6
telefonul, nici alte obiecte cât de cât prețioase, dar am reușit să deschid portbagajul unde se aflau
un troler și câteva haine mototolite. Timpul mă presa cu îndârjire, țoalele nu, așa că am luat
valiza și mi-am calibrat pașii către victima care necesita asistență neîntârziată. La spital am lăsat
suferindul pe mâna medicilor, geamantanul la camera de gardă și m-am volatilizat înainte de
apariția poliției care urma să investigheze accidentul. De ce atâta grabă? Simplu: Pentru că în
trecut cenzura funcționa prin blocarea fluxului informațional, iar în prezent, mult mai malefic,
prin bombardarea semenilor cu informații irelevante. Totuși, pentru eventuale clarificări, mi-am
lăsat numele, adresa și numărul de telefon, unei asistente care picotea la ghișeul
Compartimentului Primiri Urgențe. În ciuda modului elegant prin care am încercat să mă spăl pe
mâini (precum Pilat din Pont odinioară), nu am scăpat chiar așa de ușor, pentru că a doua zi a
trebuit să dau o declarație la sediul forțelor de ordine din urbea mea, dar eram deja acasă, iar
lucrurile au decurs mult mai ușor. Trecuseră câteva zile și aproape uitasem de incident, când un
telefon m-a proțăpit din nou în fața situației respective:
-Alo, domnu` Călin?
-Da vă rog.
-Geany la telefon.
-Care Geany?
-Geany Beșleagă, bre. Tovarășii îmi zice și ,,Lăncieru`” de la daravela aia cu spoitorii din
Bolintini. Ce, n-ai auzit?
-Nu, dar asta are prea puțină importanță. Spuneți, doriți ceva?
-Te-am sunat să-ți mulțumesc pentru că l-ai salvat pe ăla micu, acolo între copaci. Să-ț`
trăiască familia, să ai parte de lovele și zburdălnicii.
Clar, era o confuzie, așa că am zăvorât ușa temniței:
-Probabil ați vrut să vorbiți cu altcineva, așa că...la revedere.
Degeaba: în ciuda orei întârziate telefonul a țârâit din nou, odată, de două ori, de șapte.
Până la urmă a trebuit să răspund, fiindcă domnul de la celălalt capăt al firului avea perseverență:
-Alo da.
-S-a-ntrerupt, că ăștia știe decât să-ți ia materialele, nu și să facă calitate la servicii. Cum
îți spuneam, mare baftă am avut cu matale. Că vorba aia: „Când a dat norocul peste tine, până și
cocoșul îți face ouă”. Bine, acuma nu s-a ouat, da` nici nu s-a pierdut ouălele.
Îmi simțeam capul despărțit de trup. Ăla care odată mai pricepea ceva, firește.
-Sunteți sigur că nu ați greșit destinatarul apelului?
-Păi cum? Kentulețul își face bine treaba, indiferent de situație. Și io știu cum să-l învârt
atunci când cere situația. Așa și acu`: l-am învârtit de două ori și aia a sărit cu număru`, bașca
celelante despre ce te privește, că ce-o fi, cum o păți.
Degeaba, nu mă puteam dumiri ce vrea să-mi spună, semn sigur că trebuia să îmi
deparazitez creierul.
-Știți, e târziu, iar fetele mele mă așteaptă să le spun noapte bună. Poate reluăm discuția
mâine dimineață.
-Stai așa că nu se culcă ele ca babele la ora asta. Îți spun sigur că după ce stinge lumina
bagă la instagrame de se afumă pereții. Degeaba dacă mă contrazici, că știu eu mai bine. De aia
7
și cu ăla a` meu, i-am spus că pe vremea aia e mai bine să priponească calul, da` el nu și nu, că
merge și vede după. Și ai văzut ce s-a întâmplat. Bine, câteodată oamenii trebuie să moară mai
devreme sau mai târziu, da` nici chiar așa. N-am dreptate?
Degenerasem: înțelegem greu, fracționat, cu noduri. Cu un efort suprem am mai ridicat
odată torța:
-Chiar nu vreți să-mi spuneți ce doriți de la mine?
-Dacă nu mă lași... Uite eu sunt băiat salon și am vrut să fac un gest, așa, că l-ai dus pe
finu` Mache la spital atuncea noaptea. Adică să te cinstesc. Tare ne-am speriat, că accidentele
sunt lucruri mare și poa` să dea colțu` oricât e de tare. Unde mai pui că avea și cașcavalu` la el în
mașină. Când am auzit de ce i s-a întâmplat, am venit cu o mie la oră, degeaba se legau lăutarii
cu lanțuri de mine. Că eram la o paranghelie de două zile, cu potol grețos, băutură șuvoi și
cadâne tocmai de la Constanța. Apoi când l-am văzut în salon legat cu mațele alea de aparate, am
început să plâng, zău așa, da` mi-a trecut când am văzut valiza cu marafeți la picioarele patului.
Vai de capul meu, prin ce-am trecut, să fac infract la inimă nu alta.
„Evrica” a exclamat Arhimede când a găsit săpunul în baie și era cât pe ce să repet
interjecția înțelegând cu cine stau de vorbă. Mult mai ușurat, am continuat discuția:
-A fost o împrejurare nefericită, sper că domnul…finul, a depășit problemele de sănătate.
-Da, e bine. L-au ținut ăia acolo încă o zi ca să fie siguri că nu-i creapă ceva pe dinăuntru,
da` după aia i-au dat drumu` acasă. Ohoho, să vezi cum l-au întâmpinat toți vecinii de pe uliță,
parcă venise din Irak, mâncați-aș gălăgia.
-Mă bucur. Să îl salutați din partea mea când aveți ocazia. Acum vă las pentru că mai am
de făcut câteva lucruri în seara asta.
-Stai așa, vericule, nu fugi ca calu` de căpăstru. Zi mai bine, pot să vin la tine că vreau să
te omenesc?
-Nici nu se pune problema vreunei recompense. Am făcut un gest normal pentru situația
respectivă, fără să mă gândesc la gratificații ulterioare. Mă bucur că am putut ajuta și atât.
-E, nu așa merge situația. Știi câți biștari erau acolo în paporniță?
-???
-Ei vezi? Nici nu-ți poți imagina! Tocmai de aceea vreau să-ți întorc binele făcut. Zi, cum
să procedez?
-Nicicum. Mă descurc foarte bine și n-am nevoie de ajutor.
-Tot trebuie să fie ceva. Ce fel de ceas ai?
-Un Atlantic, dar sub nici o formă nu vreau să îl înlocuiesc.
-Telefon?
-Samsung, A3. Nu vreau iphone sau ceva asemănător.
-Aha, da` parcă ziceai că ai copii.
-Am, de ce întrebați?
-Îți spun imediat. Ce învârt, cu ce se ocupă am vrut să zic?
-Nimic deosebit. Sunt încă la școală și chiar nu au nevoie de nimic.
-Nasol, adică nu neapărat: Cu mândrele cum stai? Cam toți avem câte o codană cu țâțe
mai mari decât ălea de-acasă.
8
 -Nu chiar toți.
-Atunci dă-mi omule o idee, spune-mi ceva.
-V-am spus că am tot ce-mi trebuie și nu îmi datorați nimic. Vă doresc sănătate ca să
puteți înmulți banii din troler și o seară liniștită în mijlocul celor dragi.
-Mulțumesc, da` să știi că nu las lucrurile așa. Ai să vezi cine-i Geany, când are el ceva
interes. Noapte bună.

Aproape mi se șterseseră din memorie întâmplarea din Pădurea Bogatei și protagoniștii,

când am primit un nou porumbel voiajor pe calea undelor:
-Sal`tare nea Căline, ce faci?
-Pe aici, prin urbea natală, dar cu cine am plăcerea să vorbesc?
-Geany, bre, ce nu mai ții minte? Ăla la care i-ai salvat finu` de la necaz.
-A, da, îmi amintesc. Spuneți vă rog.
-Îți zic, da` înainte de asta, cum e pe la voi? Ninge?
-Ușurel. Abia dacă s-a depus un deget de zăpadă.
-La noi în Sud e balamuc rău de tot. Străzi blocate, trotuare înghețate și lunecuș peste tot.
Oricum, la fel ca anii trecuți.
-Mda, sperăm că situația se va remedia cât mai curând.
-Curând pe mă-sa. Sunt niște hoți și nenorociți toți. De-ar rămâne câți am îmbălsămat eu.
-Scuzați-mă, putem intra în subiect?
-Meștere, încă vreau să mă revanșez pentru chestia aia ce mi-ai făcut. M-am tot gândit la
cum să fac, de uneori simțeam că mi se înmoaie oasele capului, nu alta. Și nimic. Bă, da` nimic,
nimic. Până adineaori când m-am întâlnit cu un cumătru de văr care a pățit o dandana și nu mai
poate merge undeva.
-A pățit și el vreun accident? M-am pomenit băgându-mă în discuție fără să-mi dau
seama că mă pot accidenta.
-A, nu: i-au dat gaborii o interdicție să părăsească țara pentru ceva daravele mai vechi.
Oricum, timp de o lună canci să o mai șteargă pe undeva. Ideea e că a pierdut rezervarea și aici
putem profita.
-Scuzați-mă, dar ce am de-a face eu cu problema asta?
-Ascultă-mă și nu te repezi ca curca la pere, că îți spun tot. Zi mai bine ce-i de sărbătorit
săptămâna viitoare?
-Întâi Decembrie?
-Vezi că știi? Și mai ce?
-Sfântul Andrei?
-Aia-i vericule. Ce bine că sunt amândouă la un loc.
-Bun, dar ce legătură?...
-Nu te-ai prins? Atunci să-ți spună mandea care-i chichirezul: ideea că astea două sunt
Miercuri și Joi.
-Și?

9
 -E libere de la Stat. Bașca Vinerea că ne-a dat-o cadou la noi toți. Dacă poți să păcălești
Marțea, ai patru zile pline că Duminica tre` să vii înapoi.
-De unde să vin?
-Din Austria bre. Că Janezu` nu mai poate merge, ți-am zis adineaori. A plătit sejuru` ca
să meargă cu familia și să intre în rându` lumii cu ăia care se dă pe ski, da` dacă l-au oprit... Ce
nu-nțelegi? Și să vezi: S-a dus omu` să-și ia banii înapoi, amărâtu` de el, da` ăia i-a zis că nu se
poate, c-o fi, c-o păți. Că să-și caute pe cineva care să meargă în locul lor, da` cum n-a găsit, asta
e, i-a pus cruce și își vede de ale lui. Din fericire locurile e blocate, așa că dacă vrei să mergi nu
te costă nimic. Măcar așa să mă revanșez față de matale, că altfel mă nebunesc de cap.
M-am scărpinat între urechi, ca un ardelean relativ cumpătat care nu se avântă să înfulece
fânul fără ca în prealabil să îi rumege culoarea.
-Mulțumesc, dar nu cred că se pune problema. În nici un caz.
-Ai ceva program stabilit?
-Nu, dar...cum să spun, e complicat.
-Uite cum facem: Dau numărul tău de telefon fetei de la agenție și vă înțelegeți voi. Dacă
vrei - bine, dacă nu - nu-i nici un necaz. Atâta doar că se pierde banii degeaba, că nici aia de la
turism nu a găsit pe altcineva în loc. Acuma te las, că am și altele de făcut. Hai sal`tare. Ceao.
Recunosc, discuția mă descumpănise puțin: Pe de o parte mă lovisem de o situație cu care
nu eram obișnuit, iar instinctul îmi spunea imperativ STOP, însă pe de altă parte tentația era
mare, pentru că asemenea oportunități sunt aproape imposibil de găsit. Lucrurile s-au clarificat și
mai mult în urma telefonului primit de la reprezentanta agenției turistice: aveam asigurată
cazarea într-un apartament din Fugen cu două dormitoare, pentru cinci nopți, în regim self-
service, cu skipass pentru doi adulți și un copil inclus. Asta însemna că dacă spuneam da, mă mai
costau în plus doar cheltuielile de drum, mâncarea și cartela pentru utilizarea instalațiilor de
transport pe cablu pentru celălalt copil. Extrem de tentant, nu?
Fără să vreau, deja visam cu ochii deschiși: patru zile de ski intens, adrenalină, gluhwein
cu scorțișoară, kaiserschmarrn, therme și apres-ski cu rockul anilor 80. Cine poate refuza o
asemenea pleașcă venită din senin? Eu cu siguranță NU.
Mai fusesem pe ,,cea mai activă vale a lumii”, locul de obârșie a cântecului de Crăciun
„Silent Night” care nu și-a pierdut deloc din prospețime odată cu trecerea anilor. Mă și vedeam
urcat cu prima gondolă pe Hintertuxer, la 3250 de metri altitudine, tolănit pe unul dintre
șezlongurile cabanei Kristallhutte la un brunch cu jazz, ori seara alunecând pe Black Hole în
„Sanitas per aquam” la Erlebnistherme. Cei peste 600 de kilometri de pârtii întinse pe
cingătoarea ce leagă landurile Tirol și Salzburg, oferă pasionațiilor de ski posibilități multiple
prin care își pot testa abilitățile, cele mai provocatoare fiind Stephan Eberharter Goldpiste (după
numele celui medaliat de șapte ori la Jocurile Olimpice) și fără îndoială celebra Harakiri din
Mayrhofen (cu o înclinație de 78%). „The place to be”, nu?
Ajuns acasă am prezentat familiei darul ceresc, l-am analizat minuțios și în ciuda unui
consens unanim (împănat cu urale și țâpuituri), ne-am hotărât să luăm decizia finală abia a doua
zi. Noaptea a fost cumplită: Visam că îmi dădeam drumul de pe tâmplele încărunțite ale
muntelui, dar pe măsură ce coboram, zăpada se transforma într-un nisip alb și trebuia să mă
10
opresc. Mă trezeam asudat, înțelegeam că somnul îmi era bântuit de o formă întunecată a
oniricului, dar când reușeam să adorm, coșmarul se repeta. Evident, era un semn care coroborat
cu încălzirea globală, îmi atrăgea atenția că trebuie să profit de binefacerile alpestre, până nu era
prea târziu. Ceea ce până la urmă am și făcut.

Prima zi de ski a fost o nebunie: vreme superbă, soare, pârtii perfect rătrăcite și ocazia de
a testa ultimul model de skiuri Atomic (producător de echipamen înfințat în anul 1903!) în mod
gratuit. Am ales să ne facem acomodarea cu simfonia în alb pe domeniul skiabil Spieljoch, unde
pistele din zona pleșuvă a muntelui - Geolsalm - sunt o provocare continuă, iar coborârea de 7
kilometri printre brazi până în stațiune o feerie greu de povestit. Poate datorită faptului că am
urcat la prima oră (odată cu alimentele și echipamentele școlilor de ski) și pentru că am prestat la
greu aproape fără oprire, ne-am oprit pentru realimentare mai devreme de ora la care o făceam
de obicei, hămesiți, gata să înfulecăm bucatele cu tot cu masă. Locul crimei a fost
Bergrestaurant, la 1865 de metri altitudine, afară pe terasă, cu toată panorama văii Zillertal în
față. Soția mea a încercat în premieră un Tafelspitz cu carne de vițel, legume și ierburi aromate,
fetele mele având contract pe viață cu tradiționalul Wiener Schnitzel au trebuit să respecte
prevederile convenției asumate, iar eu care m-am despărțit de carne cu ceva ani în urmă, mi-am
consolat pierderea cu o salată de andine. Bucate binecuvântate, dar care riscau să-și piardă din
savoare dacă nu erau stropite cu licorile potrivite. Nu ne permiteam un risc atât de mare așa că
fetele au comandat Almdudler (anexă al aceluiași contract pe care l-am pomenit înainte),
jumătatea mea (partea cea bună) o sticlă de Gosser StiftsZwickl (adevărați vrăjitori berarii ăștia
din inima Stiriei), iar eu un pahar (de fapt două) de Gruner Veltiner, demisec din binecuvântata
zonă Kamptal, rezultatul altoirii dintre Traminer și St. Georgen. Doar la desert am avut o
problemă de viață și de moarte, fiindcă noi vrednicii urmași ai lui Dracula preferam Apfelstrudel
cu...sirop de coacăze roșii, dar în lipsa acestuia ni s-a recomandat Guguluf Mozart cu glazură de
ciocolată. Hm, nu mai încercasem până atunci acel desert clasic din bucătăria austriacă, dar
văzând cum stătea acolo pe polița frigiderului, acoperit cu zahăr pudră, lângă o stalagmită
imaculat din frișcă, ne-am spus că merită să experimentăm o nouă provocare culinară. Dacă a
meritat? Oh Doamne, este întruchiparea supremă a deliciului. Austriecii susțin că dacă este servit
alături de o ceașcă cu Schnaps de ienupăr, poate desfereca porțile cerului. De fapt această
prăjitură ce seamănă cu un turban și are în mijloc un soi de „horn” astfel încât aluatul să poată fi
încălzit simultan din exterior dar și din cavitatea interioară, este o brioșă delicioasă care poate fi
preparată de oricine deține pe lîngă obișnuitele ingrediente, câteva giuvaere culinare: stafide,
rahat, fructe confiate, migdale. Originea acestui dar al zeilor se pierde în negura istoriei și este
revendicat de mai multe popoare. Astfel italienii aduc în sprijinul argumentării lor tăvițele lor
circulare aproape identice cu cele din perioada romanilor. Francezii, mai scrupuloși, perpetuează
mitul celor trei Magi care în drumul lor dinspre Bethleem s-au oprit în Alsacia și îi invită pe
cârcotași la festivalul gastronomic „Fete du kougelhopf ” din Ribeauville, anual, în fiecare a
doua Duminică a lunii Iunie. În fine, austriecii vin mai aproape de actualitate și susțin (cu izvoare
concrete) că datorită curții imperiale habsburgice Gugelhupf-ul a prins anvergură europeană. Evit
să mă pronunț într-o problemă atât de spinoasă, dar știu că atunci când soția mi-a servit o porție
11
de guguluf umplut cu mousse de căpșuni și glazură de vanilie, avea ceva din privirea Katharinei
Schratt, iar eu aduceam din profil cu umbra Împăratului Franz Joseph.
Poate singurul inconvenient a fost că mi se descărcase mobilul, iar faptul că nu puteam
vorbi la telefon îmi crea un oarecare disconfort, dar încercam să îmi domolesc surescitarea
spunându-mi că pentru urgențe apropiații au numerele celorlalți membri ai familiei. În rest,
reîntâlnirea cu marea dragoste schiul a decurs în cele mai minunate împrejurări cu putință, iar
ziua a fost un adevărat festin. Chiar discutam despre asta cu fetele mele în timp ce urcam treptele
cabanei unde eram cazați și nu aș fi crezut în ruptul capului că ar fi putut ceva (sau cineva) să
schimbe situația, atâta doar că...
Ajuns în cameră, mi-am pus telefonul la încărcat și l-am deschis imediat după aceea
curios să văd dacă nu am fost căutat de cineva important. Stupoare: pe lângă câteva câteva
apeluri de la prieteni și rude, aveam o persoană necunoscută care mă căutase de...fix șaptespreze
ori!!! Evident, am sunat înapoi și spre surpriza mea (hm, să spun cât de plăcută) m-am pomenit
cu o voce pe care nu țineam neapărat să o ascult:
-Ohoho, moare mâța, nea` Căline, nu? Te așteptai să mă auzi așa curând?
-Să fiu sincer, nu.
-Mă gândeam, d-aia te-am sunat adineaori.
-De șaptesprezece ori?
-Credeam că n-auzi. Ce faci?
-Tocmai ne-am întors de pe pârtie și am pus telefonul la încărcat, că se descărcase
bateria. Din cauza asta nu am putut răspunde când m-ați apelat.
-Nu-i nimic, las` că vorbim acuma. Da` mai bine hai jos la bar, ca să ne strângem mâna.
-La care bar?
-Jos la parter tăticule. Uite ce e: Tot am zis că vreau să ne cunoaștem, bașca că i-am
umplut capu` neveste-mi de mata, așa că ne-am hotărât să-ți facem o surpriză și să venim la ski.
Tot cu fătuca aia am găsit locuri diponibile, da` la hotel, că noi așa suntem obișnuiți, deci o să
petrecem momente bengoase împreună, de asta fii convins. Să știi că l-am adus și pe Mache cu
noi, ca să-l cunoști mai bine după ce l-ai salvat atunci. N-ai idee ce băiat salon și simțitoriu e.
Da` și când o dă pe bairam, să te ții: Are o caterincă de de-alea nu s-a mai pomenit. Ba pe
deasupra știe să cânte la solz de pește, că s-a învățat când era proptit la Văcărești. O să fie foarte
bine: mâncăm bine, bem zdravăn, ne veselim. Nu te bucuri? Ce zici?
Am rămas trăznit. Nici în cele mai negre vise nu îmi imaginasem că un concediu poate fi
destabilizat așa. Ce era de făcut? Cum puteam să scap din încurcătură?
-Ăăăă, sper să petreceți câteva zile liniștite. Vremea este frumoasă, pârtiile la fel, iar
stațiunea…bla, bla, bla…
Speram că mă lasă în pace, dar nici vorbă de așa ceva.
-Hai să o facem lată în seara asta. Să le arătăm ăstora de ce suntem în stare. Să ne
pomenescă tot neamu` lor că le-am călcat stațiunea. Te aștept jos lângă cuptor, ce să-ți comand?
Hopa! Situația devenise…cotoioasă, ca să mă exprim așa cum se cuvine. Îmi trebuia
neapărat un dispozitiv de scos din încurcătură.

12
 -Știți, am o problemă: am căzut pe pârtie și mă doare rău piciorul. Vreau să fac un duș
fierbinte, iar apoi să-mi masez locul rănit cu cremă antiimflamatoare. N-are rost să stați după
mine, pentru că nu știu cât durează. Vă caut eu când rezolv problema. Unde sunteți cazat?
-La capătul uliței, în hotelul cu coarne la intrare.
-Știți cumva cum se numește?
-Nu, dar n-ai cum să-l ratezi pentru că am parcat în mijlocul rondului din față. Dacă din
cauza anotimpului lipsesc florile, măcar un jeep să decoreze părculețul. Are număr cu SEF, ca să
știe toată lumea cu cine are de-a face, atunci când, dacă e o problemă nasoală.
-Bine, bine, atunci rămâne să ne întâlnim puțin mai târziu. În cel mai rău caz, mâine
dimineață.
-N-o lăsăm pe mâine moșule, că viața trece ca și fumu`, ca în cântecu` lu` ăla...cum mă-sa
îl cheamă?
-Hai că vedem mai târziu. Vă las acum, la revedere.
-Te aștept, pe terenu` de luptă. Până vii, testez armamentele.
Am închis telefonul, asudat ca un lipițan după o zi de hămălit prin pădure. Clar, nu eram
obișnuit cu astfel de situații și riscam să-mi găuresc izmenele dacă nu eram ajutat să mă avânt
peste creștetul pârleazului. Așa că, reunit în procedură de urgență, consiliul de familie întrunit
pentru salvarea din criză, a hotărât după lungi deliberări aproximativ următoarele:
Articolul 1: Chiar dacă nu era politicos (nici elegant sau prea plin de toleranță),
potențialele pierderi colaterale ne îngăduiau să declarăm forfait în seara respectivă.
Articolul 2: Dacă legislația locului nu ne obliga să avem program comun pe pârtie cu
cineva împotriva voinței noastre, întâlnirile mai puțin dorite puteau fi reduse drastic.
Articolul 3: Indiferent de presiuni, era necesar să luptăm pentru principiile noastre.
Aveam modelul înaintașilor noștri din vremea când proletariatul lupta împotriva clasei
muncitoare.
Articolul 4: Ținând cont că eram beneficiarii unui wild card, în caz de agresiune puteam
ridica mânerele, dar trebuia să păstrăm săbiile în teacă.
Și articolul 5: La mârlănie trebuia să răspundem cu ironie, la prostie...să fugim cât putem.

Ca să nu ne întâlnim cu respectivii, a doua zi dimineață am ciugulit rapid ceva la micul

dejun și ne-am cărăbănit cu schiurile în spate fără să mai așteptăm autobusul care ducea gratis
schiorii la pârtie. Ne-am dezmățat pe pârtii până spre orele prânzului, când, la o pauza de ceai,
ne-a abțiguit din nou năpasta: stăteam întinși la soare pe șezlonguri (ah, cât de dulci sunt unele
năravuri levantine) când cineva a interpelat-o telefonic pe soția mea de trei ori una după alta. I-
am zâmbit romanțios:
-Hai să vezi și tu cum e când te sună unii exact atunci când îți îngădui o mică pauză.
Mi-a făcut un semn că este zen și a răspuns, dar s-a îngălbenit după primele cuvinte.
După ce a rostit câteva cuvinte monosilabice, s-a apropiat ținând telefonul lipit de corp ca să nu i
se audă vocea gâtuită:
-„El” e. Zice că mi-a cerut numărul de telefon de la recepție, fiindcă nu reușea să dea de
tine. Acum n-avem ce face, trebuie să vezi ce dorește.
13
 M-am apropiat cu mișcări atât de sacadate că Michael Jackson ar fi reconfigurat
coregrafia Thriller-ului văzându-mă. Despre scrâșnetul din dinți, nu vreau să fac referiri.
-Da vă rog.
-Nea Călineee... Ăla chelu, Bruce și mai nu știu cum, e greu de ucis, matale, greu de prins
la telefon. Da` după cum vezi m-am descurcat. Unde ești, ce faci?
-Pe pârtie, bineînțeles. Îmi cer scuze că nu am putut veni aseară, dar după dușul fierbinte
am adormit și eram atât de obosit încât fetele n-au reușit să mă trezească.
-Nu-i nimic, recuperăm astăzi. Nu vrei să mâncăm împreună de prânz, iar apoi s ă stăm
liniștiți la o pizza?
-Îmi pare rău, tocmai ne-am ridicat de la masă. Poate mâine, dacă ne coincide programul.
-Nici un desert măcar? Hai te rog frumos, câteva minute. Sunt aici la baza pârtiei cu
Mache și familiile și așteptăm cu toții să vă cunoaștem.
Am ezitat: Cred la fel ca Brassens că „de îndată ce ne strângem laolaltă mai mult de
patru, suntem o gașcă de idioți”.
-Deseară nu e bine? Atunci avem mai mult timp.
-Ce să mai așteptăm atâta? Ne vedem, ciugulim ceva, apoi fiecare pe drumu` lui.
Eram de-a dreptul exagerat dacă mai refuzam, așa că am cedat:
-Bine, cum vreți să procedăm?
-Suntem la parcul de joacă a copiilor, în țarc, lângă capra aia cu gâtu` lung. O să mă
recunoști după costumul de camuflaj cu care merg la pescuit. Hai, ne vedem când ne`ntâlnim.
Eram livid. Îmi veneau în minte cuvintele lui Miron Radu Paraschivescu: „Temerarule
domn călare pe iapa galbenă a situației – te salut”. Fetele mele care ascultaseră discuția, m-au
încurajat strângându-mă în brațe, iar soția mi-a dăruit un pupic înviorător. Era momentul să îmi
reamintesc cine este stâlpul bont al familiei, cel care în cazuri limită trebuie să se sacrifice
primul, așa că am oftat:
-Asta e, nu avem ce face: fără el nu ajungeam să ne bucurăm de priveliștea asta minunată.
Coborâm, facem cunoștință cu trupa, apoi vă scuzați spunând că trebuie să căutați o genunchieră
la magazinul sportiv de lângă telecabină, iar când scap, ne întâlnim pe undeva. Hai să ne dăm
drumul în vale.
Nu mi-a fost greu să îi găsesc la baza pârtiei, în incinta țarcului unde copilașii învățau să
țină schiurile în picioare: erau singurii paltonari care gesticulau și vorbeau tare. Ne-am prezentat,
încercând chiar să arborăm zâmbetul de încântare pe care îl schițează un eschimos când primește
un Nintendo de ziua lui. Preopinenții noștri ne-au cercetat cu atenție și, probabil sesizând că nu
suntem buni de mâncat, au început să ne pună la curent cu modul în care s-au acomodat cu noua
locație, desigur în același timp.
Geany era un tip între două vârste, delicat ca o gogoașă și felin ca sacul de cartofi. Pe
jumătate chel, iar cu cealaltă jumătate aflat în zodia broaștei țestoase, deborda de vitalitate, fiind
un amfitrion perfect:
-S-o cunoști pe nevastă-mea. Hai încoace fă, să te prezint la domnu`.
-Viu acu, i-a confirmat consoarta, cu un glas atât de pițigăiat că în apropierea unei căi
ferate putea deraia trenul.
14
 Fără să mai pună urechi la gulie, s-a (s)coborât de pe gardul unde stătea la soare și a
pornit către locul unde era solicitată. Atrăgea toate privirile, nu doar din cauza torsului de taurină
bine hrănită, cât mai ales datorită tocurilor cui de la cizme cu care trasa amplasamente inovative
pe pârtie. Nu o puteai privi decât cu duioșie, admirând-o cum își proțăpea jamboanele în cărarea
înghețată, ferindu-se elegant să culce la pamânt bieții brăduleți rămași împietriți de emoție. În
fața noastră a pus frână, și-a despachetat căpșorul din baticul cu ciucuri și treptat, treptat, m-a
învrednicit să o privesc mai îndeaproape.
-Mă recomand: Beatrice, născută Trandafira, s-a prezentat sfioasă, mijind cu alean ochii
aspru zăbreliți de gene. Era miculuță, cu un trup îndesat, însă capabil să trezească interes unui
adolescent întârziat, ba chiar unuia întârziat în vârstă, ori în adolescență. Ca vârstă nu mă puteam
pronunța, fiindcă părea venită de pe un tărâm populat de femei zdravăn sulemenite care duceau
la rang de artă meșteșugul de ascundere a anilor. Avea dreptate Shakespeare: ,,Femeia, mâncare
pentru zei gătită de diavol”.
Nu prea am avut răgazul să o admir pe deplin, că privirea mi-a alunecat către individul
îmbrăcat în trening mov ce se afla în spatele divei. Avea pantofi de lac, o căciulă cu două coarne
imense și după rânjetul pe care îl etala nu putea fi decât Mache. Uneori, chiar dacă memoria mă
înșeală, perspicacitatea îmi toarnă apă în baltă, dovadă cuvintele edificatoare:
-Uite-l pe salvatorul meu, care m-a adus printre oameni. Să-ți trăiască familia și să
îngropi toți dușmanii. Hai încoace să te pup.
N-am mai apucat să fac nici o mișcare de eschivă că m-am și pomenit cu două ventuze
strașnice, una pe obrazul stâng, cealaltă (din cauza rotației pământului) pe colțul gurii.
-Sănătate. Sunt Călin Pintea, acolo la spital n-am apucat să facem cunoștință.
-Așa-i! Da` nu-i nimic, tot ne-am regăsit până la urmă. Înainte de toate tre` să îți
mulțumesc cu plecăciune. Nici dacă mai trăiești trei vieți n-o să înțelegi din ce belea mai scos în
noaptea aia.
-A fost un gest normal, pe care l-ar fi făcut oricine. Hai să nu mai pomenim de asta.
-E, păi n-are cum. Dacă era altu`, mă lăsa sportiv, fără lovele. Mi-a zis la plecare și a`
băbătie de acas`: „Făț` toate calculele și vezi cât puteai să pierzi, ca să știi cum trebuie să-l
omenești”. Pe drum le-am făcut și m-am speriat, să încoțopenesc nu alta. Una peste alta, îți sunt
dator de trei ori mai mult decât mă gândeam înainte. Sau, undeva destul de aproape.
Aha, firoscos fârtatele. După acuratețea cugetării, existau suspiciuni rezonabile că ar fi
fost zămislit de Romulus cu Rebus. M-am făcut mic și abia am îndrăznit să șoptesc din spatele
buzelor:
-Credeți-mă și dumneavoastră ați fi procedat la fel într-o asemenea situație.
A privit în zare visător și și-a lăsat încet capul pe spate. Simțeam cum se deschide ca un
nufăr în lumina soarelui. A trebuit să treacă ceva timp până m-a interpelat cu fermitate:
-Să lăsăm astea. Zi mai bine, ce bei?
-Știu eu? Un ceai cu ghimbir și fructe de pădure.
-Da` ce ești bolnav? Auzi, dacă nu te lasă muierea, bagă mare că a plecat cu fetele la
telecabină.

15
 O, slavă Domnului că măcar ele aveau șanse de supraviețuire. Totuși, cineva trebuia să
rămână în tranșee și fiindcă nu se învârteau prin preajmă alții membri ai familiei, mi-am întors
pieptul în bătaia puștilor:
-Ca să nu fac opinie separată am să beau o bere, dar neapărat una mică.
-Nașule tu ce execuți? Tot coniace?
-Nu, că mi-a ajuns de az` dimineață. Mai bine adu-mi un țap, da` să fie d`ăla, nefiltrate.
-Zboară băiatu`…
Am rămas doar cu Geany, pentru că doamna lui îi sărise în ajutor consoartei lui Mache
(una rotofeie și netedă ca un borcan cu gem) care nu mai răzbea cu copilul (pramatia pusese
mâna pe o sanie și nici în ruptul capului nu mai dorea să o înapoieze proprietarului), dar discuția
nu își diminuase cu nimic farmecul:
-Auzi? Înainte să vin la pârtii, am fost să îl studiez pe Shoppinghaur, mi s-a destăinuit
convivul desțelenind stufărișul viguros care se ițea de sub pulpanele nărilor.
-Adică?
-La cumpărături nenică. Uite, îți place cămașa mea? Am luat-o din bolda aia de țoale cu
nume de crocodile, cum mă-sa îi spune?
-Lacoste cumva?
-Binențeles că la cost, istețule! Cine crezi că îți dă ceva moca în țara asta?
-De fapt așa este, m-am retras eu în cochilie. Că „Stilul e omul”, o dovedesc mai bine
hainele decât manierele.
-Are magazine, căși bengoase și autostrade, da mie nu-mi place pe la ăștia, a clamat
Geany, demn fiu al poporului, săgeată pe cerul însorit al patriei.
-Da`de ce? L-am întrebat timid, cu jumătate de gură.
-Păi de ce l-au scos sforțat pe ăla micu` a lu` finu` de la SPA? Că intrase în găoacea aia
aburită în ștrampeni? Da` își lăsase șlipii acas`. Bașca că ștrampenii erau suvâlcați. Zi-i pe
corecte, asta nu-i discriminare numa`pentru că nu avea bulendre ca ale lor?
-Nu știu. Evit să mă pronunț în teme pe care nu le stăpânesc, m-am pipernicit eu în fața
unor talazuri atât de mari.
-Și mai auzi!!! Cică unu` chelios era nevrozat că peștișoru` ăsta a nostru a intrat la saună
cu ochelarii de soare la el. Băi fraiere!!! Asta e marcă înregistrată: Doarme cu ei pe țeastă și când
face duș!
Îl ascultam fascinat. Ideile se înlănțuiau de la sine cu rare hurducături, fapt care scotea în
evidență charisma lui bine ierbicidată, de netăgăduit. Din păcate a apărut Mache și vraja aproape
s-a risipit:
-Un țăpișor la nășicu, o bericică la salvatorică și o butelcuță la Măcuță, ăsta-i meniu`
pentru început.
-Da` de ce ai luat numa` o sticlă? Vrei să faci drumu` de mai multe ori?
Mai bine nu-l întreba, pentru că pe bună dreptate omu` s-a inervat și a trântit un scuipat
înmaronit de lapții tutunului drept pe stativul din preajmă.
-Păi dacă n-a vrut să dea! Tot făcea semne acolo ca și cum nu-i voie când ești cherchelit.

16
 -Poate se gândea că vreți să schiați după...iar acest lucru este interzis, m-am băgat eu ca
curca-n lemne, fără să mă gândesc la taifunul care putea urma.
-Mai era una acolo, bună-rău n-am ce zice, i-am explicat și ei că nu-i bai. Avea niște
palme reci că aș fi chemat-o la vară să-mi răcească șprițu` nu altceva. Da`, nici ea n-a vrut să-mi
dea, că se uita moleculă ăla la ea.
-Trebuia să-i tragi una în meclă.Zi, i-ai dat?
-De data asta nu, da` urmează.
-Bă, degeaba porți nădragi cu fermoar că înăuntru n-ai nimica.
-Bre, nu prea mă am cu bătaia. Noi facem ce știm: deci bem.
-Așa-i. Hai să trăiești.
-Vivat.
-Noroc.
Am sorbit din bere cu nesaț: Cei de la bar nu botezaseră Kaiserul cu apă, iar de la boxe se
revărsa celebra melodie compusă pe acele plaiuri de către Marc Pircher: „Sieben sunden in eine
nacht” (șapte păcate într-o noapte). Mai putea completa ceva acel intermezzo minunat? Poate
doar puțină conversație îmbietoare. Din fericire, a venit:
-Nașule, ia și niște covrigi. Am luat vreo doișpe, că face bine după fasole cu cârnați. Hai
bagă, să meargă pileala.
Geany a strâmbat din nas la început, dar după ce a mâncat trei brezeli și-a dat seama că
sunt niște perfuzii cu carbohidrați numai bune să-ți trezească apetitul către măcelării:
-Bă, nu-s răi, da` o ceafă de porc perpelită la grătar, ar fi de mare angajament. Și niște
piftie cu ciolan afumat pe varză călită, pentru ciugulit din când în când. Unii zic că e grele la
stomac, da` nu trebuie să te iei după toți care vorbesc pe lângă subiect. Că ce îți cade bine, n-are
cum să-ți facă rău. Și chiar dacă ar fi să fie, atunci ce? Dacă e să mori, să mori sătul, nu?
Wow, asta da! Omul avea verbul la sub-braț și argumentația în vârful bocancului. În plus
părea bine ancorat în realitate, semn sigur că era contemporan cu propria persoană.
Nici finuțul nu părea mai prejos, dovadă farmecul decadent care îi însoțea aproape fiecare
frază:
-Că bine grăiești, căpitane! Așa-i și cu ălănlant principiu de viață: Mai bine burtos de la
bere, decât cocârjat de la hămăleală. Nu zic bine?
-Ba zici, ca dintr-o carte d`aia fără poze. Se vede că ai școala vieții în tine.
-Bun atunci mai luăm un rând?
-Eu nu mai vreau, îmi ajunge, am intervenit întrezărind consecințele desantului bahic.
-Stai că nu merge așa, s-a oțărât Mache în timp ce convoca sonor niște aluviuni din
fundul gâtului. Aseară ai tras chiulu`, acu` vrei să faci la fel, unde ajungem cu atitudinea asta?
Tot pe noi să cadă greul? Apropo, ți-am zis de ce am ajuns aici la o zi după tine?
-?!?!?!
-Ne-am împotmolit la o pensiune imediat după granița cu ungurii. Ce potol aveau, da` ce
cabernet? Nu-i de mirare că ne-am legat cu lanțurile de masă până dimineața la cinci. Bă, le-am
pus melodia mea, aia cu „Pumnii mei minte nu are”, de vreo patru sute de ori, până a înnebunit
ăia. O știi?
17
 Vai de capul meu: Multitudinea de amănunte mă copleșea de-a dreptul. Cât de greu
trebuia să îi fie jambonului la asediul muștelor în măcelărie. Abia am reușit să scot câteva
cuvinte:
-Nu, dar aș prefer să o caut singur pe youtube.
-Așa să faci, ca să vezi ce-ai pierdut de la Florin Minune! Ai auzit de el?
Hm, o întrebare bine ciupită dar fără solzi de ispită.
-Ăăăă, nu prea.
-Ce fraier ești. E singurul mai tare ca Fernando Borbandieru`. Da` să știi că cânt și io din
când în când. Chiar că am talent. Lumea zice că am cea mai bună ureche muzicală din zonă. Ce
părere ai de asta?
-Știu eu? Din păcate nu se poate cânta cu urechea.
-Așa-i? Văd că te pricepi, așa, ca chibițu`. Nu ca ăia de la hotel care nu înțelege muzica.
Ți-am zis ce le-am făcut?
Odată la astfel de întrebări răscolitoare răspundeam mai analitic, însă de ceva vreme mă
mulțumesc să mormăi sintetic:
-Mie? Nu.
-Atunci pleacă urechile la mine: Stam aseară la un șpriț cu nașu` și te așteptam să vii,
apoi ca să ne îndulcim inima, am pus lăutăreasca aia cu Elodia. Bă, e șucar nelimitat, să-mi sară
ochii din cap, să sece benzina. Mie îmi place, așa, că merge direct la inimă. Și ce să vezi? Sare
vecinii! Că una, că alta, până se duce la hărțag. De fapt, nici nu ne prea înțelegeam. Eram ca
atunci când vine ăla și te întreabă „De ce ai adus calu` aici?” și tu îi răspunzi ”De căpăstru”.
Ha,ha, ha, nu-i haios?
-Ba da, într-o oarecare măsură.
-Așa zic și io. Cum îți ziceam, s-a umflat rânza în ăia, de credeam că o să dea pe afară. A
sărit cu scandal, cu dat din urechi și tot soiul de semne. Da` n-a știut cu cine se pune. Că sunt
periculos rău când mă calcă pe coadă. Și le-am dat tată, manele chinezești până dimineață. Adică
de ce să nu le iei fața honțalăilor ăștia care zâmbește tâmp și se mișcă de parcă e întorși cu cheia?
Tu ce ai făcut când te-a mai zgândărit alde dăștea?
M-am scărpinat în cap ca o cocotă chiuretată de toate amintirile: tot mai periculoase
deveneau salturile apropiate de zbor.
-Nu prea m-am confruntat cu așa ceva.
-Nici io. Da` la urma urmei, fiecare e și el un om când poate, a oftat Mache gânditor.
Oare ce o fi mâncat de dimineață? Cu fiecare clipă, părea tot mai inteligent. Totuși, parcă
nu tânjeam după amănunte profunde din ciclul „aceste lucruri care ne doare”. Norocul meu că a
revenit printre muritorii de rând:
-Vorbesc și io așa că am prins când am fost odată la o masă de domni, mă-nțelegi? Da`
așa ciudat vorbeau, de parcă s-ar fi înscris la două-trei facultăți, că nu înțelegeam aproape
nimica, mi s-a confesat cu nasul zbârcit, ca un miez de nucă uscată. Știi ceva? Mă doare supt
dește de ei, așa că până una alta, mai bem ceva?

18
 O, dragul de el: după cum admira sticla aproape goală, se vedea că este un tip optimist,
unul care vede mereu partea plină a paharului. Plin de profunzime - ca Dalai Langa în perioada
gestației – s-a explicat:
-Doctorii zice să bei măcar doi litri de apă pe zi. Da` decât să te blesteme animalele...
-Mai bine îi înlocuiești cu vin.
-Ai văzut că știi? Uite cum îți face bila crețe! Totu-i să nu exagerezi, că pățești ca mine
după ce m-am trezit la unguru-n vie: aveam un gust ciudat de parcă mi-ar fi fătat pisica în gură.
Da` de-aia nu trebe să dezertezi.
-Bă, pe mine m-ai convins, a intervenit Geany cu gura până la urechi, convingându-ne că
nu toate cariile lui aveau ceva himeric. Cu singura condiție că eu dau rându` ăsta. Uite, ia d`aci o
bătrână și rezolvă problema.
-Nașule, da` ăștia de aici nu folosește paraiu`, că e pe euroi.
-Las` că știe el cum să-ți facă confracția. Tu dă-i lovelele și hai cu băutura că mi s-a uscat
gâtul de când tot povestesc degeaba.
Ca un ginecolog ce are degetele pregătite ca să atace partitura, Mache a înhățat bancnota
de o sută și s-a îndreptat cu mișcări de breakdance către izvorul cu minuni. Ce oroare: Ușa
deschisă de la apres-ski-ul din preajmă a trecut pe lângă el fără să-l obseve, dar cine are mirosul
dezvoltat și instinctele (încă) treze se descurcă în pofida impedimentelor. Oare de aceea căuta să
intre în restaurant cocoțându-se pe geam?

Stăteam de minute bune cu ochii închiși, bucurându-mă de mângâierea razelor de soare.

Asemenea momente minunate de letargie te învață să iubești viața, iar peisajului îi pui eticheta
„bun de iubit”. Poate de aceea am tresărit încântat când comeseanul meu s-a zborșit la brazii
dimprejur:
-Unde naiba o fi dispărut nenorocitu` ăsta? Măcar să spună dacă are alte daravele pe cap!
Auzi, nu vrei să vezi unde e?
-Cum să nu? Brusc, mă simțeam tot mai volubil, ca o muscă aterizată pe hârtie lipicioasă.
Asta m-a încurajat să mă transform în detectiv particular. Determinarea, profesionalismul și
spiritul de anticipație pe care le-am cultivat de-a lungul anilor, m-au făcut să îmi depistez clientul
în nici două minute: Era în holul restaurantului, se ținea de o bere ca să nu cadă.
Zâmbitor, cu misiunea îndeplinită, m-am așezat din nou la masă:
-Tocmai a intrat la toaletă. Probabil va veni imediat.
-Sper să ne găsească la întoarcere. Uneori, când o ia pe arătură, te poți aștepta la tot soiul
de surprize din partea lui.
-Știu că nu este treaba mea, dar nu bea un pic prea mult?
-Ce să faci? Fiecare dintre noi are calitățile sale.
-Ce a pățit că...știți dumneavoastră?
-Ca peste tot: muierea. Și ce mândrețe de holtei era odată. A fost nevoit să-și facă
implanturi pentru a scăpa de alea care se țineau de el ca scaiul. Că era ca-n vorba cântecului:
„Fata care te-o vedea / ca din vânt rămâne grea”.
-Ce s-a schimbat odată cu trecerea timpului?
19
 Geany a părut că se tulbură dintr-o dată. A dat cu lehamite din mână și s-a lăsat moale pe
spătarul scaunului, ascunzându-se în spatele ochelarilor de soare cu ramă portocalie. După o
scurtă perioadă prelungită de tăcere (o fi adormit?) s-a răstit din senin:
-Tot timpul trebuie să stai înarmat. Pentru că, tată-dragă, femeia e ca gripa: poți să o iei
de pe stradă și dup-aia să te trezești cu ea în pat.
Uaaau... Vorbea ca un guru greu de pensionat. Se vedea clar că începuseră să-l usture
anii.
-Chiar așa?
-Cum te văd și cum mă vezi! Io i-am spus: „Finule, femeile e ca-n viață: cele rele să se
spele, cele bune pot să vină și nespălate”. Da` dacă n-a ascultat?
-Și?
-Și! S-a perpelit mult săracu`. A și plâns într-o seară la o paranghelie mai prelungită. Că
de-acolo l-au luat și durerile. Cam așa e când simțitoriul luptă cu tic-tacul: cel care suferă e
ficatul. Noroc că asta ultima d-acuma se străduie să-l repare.
-Cu toții avem nevoie de ajutor, l-am încredințat cu toată seriozitatea disponibilă. Uneori
nu ne mai corespundem nouă înșine.
-Așa-i, chiar dacă în viață unele lucruri s-au mai întâmplat, a oftat „Gânditorul” fără să
observe că Rodin nu mai era prin preajmă.
Probabil discuția ar fi continuat la aceiași parametri de indestructibilă emotivitate dacă
nu ar fi apărut Mache arborând un surâs de câștigător la barbut:
-Un țap la nașu, o blondă cu spumă la colegu` și mie, două sute de coniac.
-Ce faci finule, nu ziceai că o lași mai încet cu pileala?
-Ba bine că nu. Da` ca să te lași de băutură, îți trebuie tărie, nu?
-Ha, ha, ha, pezevenghiule, la toate ai un răspuns.
-Știu ce vrei să zici: că băutura te omoară în timp. Da` noi avem timp? Ha, ha, ha...
Eram pe punctul să cedez, când providențial m-a sunat soția. Spre norocul meu n-am
apucat să articulez vreun cuvânt, că mi-a luat vorba din gură: ,,Îmi imaginez că ești prins la
mantinelă, așa că încearcă să scapi sub pretextul că una dintre noi a căzut și s-a lovit destul de
tare. Simulează o convorbire scurtă și fuuugi... Te așteptăm la telescaunul Spieljochbahn”.
Așa am făcut și slavă Cerului, ne-am putut strânge laolaltă fără pierderi colaterale. Primul
lucru pe care l-am făcut după ce ne-am îmbrățișat, a fost să ne închidem telefoanele, abia apoi
am analizat starea de beligeranță în care intrasem. Mai aveam trei ore până se închideau pârtiile,
dar pentru a nu fi detectați de radarele inamicului, ne-am hotărât să schiem pe versantul opus, în
Hochfugen.
A fost minunat: Pârtiile încă nu se stricaseră, era mai puțin aglomerat, iar deasupra
noastră soarele ne zâmbea seducător. Am forjat până la terminarea programului, fără să ne
îngăduim pauze sau momente de relaș. După ultima coborâre, când ne-am reunit la baza pârtiei,
aveam toți patru obrajii înghețați, dar și luminițe în priviri.
În drum spre locul nostru de cazare am rememorat micile aventuri ale zilei, ne-am
bulgărit și le-am dezvăluit fetelor vânătăile căpătate pe...pârtia cuvintelor. M-au tachinat, ne-am

20
bucurat. De fapt, am pictat lucruri simple în decorul unei familii fericite care se bucură de magia
cuvântului împreună. Ce poate fi mai minunat?

Mai aveam o aruncătură de băț până la cabană și rămăsesem puțin în urmă (apropo, cum
este cu egalitatea dintre bărbat și femeie când este vorba de căratul schiurilor?), când în privirea
mea albă răstignită de apusul soarelui s-a înfiripat o siluetă care se vânzolea extrem de grațios.
M-am scărpinat în cap vesel ca atunci când vezi că se apropie groparul cu rigla în mână.
-Bine că ai venit în sfârșit! Cred că te-am sunat de patru mii de ori și pe tine și pe soția
matale. Degeaba, telefoanele era închise la amândoi.
-Care-i problema domnule Geany, arde ceva?
-Mai rău! Nenorocire mare: l-au săltat pe Mache.
-Cine?
-Cum cine? Gaborii binențeles.
-Bun, dar dumneavoastră unde erați?
-În cameră, dormeam, că m-a trăznit aerul ăsta de munte direct în creștetul capului.
-Și Mache?
-Io știu? Numa` m-am pomenit cu fina că urlă de o auzi și din balcon. Uite-o acolo cum
se tăvălește în zăpadă, lângă papornița din rafie de la mama ei. Clar, e îngrozită de durere.
-Totuși, îmi puteți spune ce s-a întâmplat?
-L-au legat ăia, n-auzi? Am încercat să vorbesc cu el, da` plânge într-una și nu poți scoate
patru vorbe închegate pe care le-ar putea rosti.
-Atunci, ce-i de făcut?
Hm, după toate aparențele, creierul său nu era obișnuit să proceseze la o supraîncălzire
atât de primejdioasă.
-Nu știu, a scâncit lăcrimător. Speram să ne ajuți matale.
-Cum?
-Nu știu. Oricum. Că io plătesc oricât ar costa. Uite, am biștari la mine, ba și vreo câteva
file de cec. Ce zici, mă ajuți?
M-am clătinat ca un covrig care caută o coadă de câine pentru a-și confirma identitatea.
-Nu știu în ce măsură sunt persoana potrivită care să se implice în povestea asta.
-Nu mă lăsa nea Căline, că n-are cine să-mi o cană cu apă aicea la capăt de lume. Fără
matale mor, mă prăpădesc.
L-am potolit cumva, apoi i-am sugerat să-l sune pe captiv, dar să comute pe speaker ca să
pot auzi conversația „din gura calului”, nu prin intermediari. Spre disperarea amândurora, Mache
nu a răspuns în ciuda apelurilor repetate de la telefon. Abia după vreo jumătate de oră, după ce
am răsucit problema la proțap pentru a nu știu câta oară, țârâitul a sunat izbăvitor:
-Ajutooor... Ajutooor...
-Măcușorule, tu ești taică?
-Da nășicule, încă io mai sânt.
-Bine, puiu. Cum te mai simți?

21
 -M-a cam apucat cu gârlici la inimă de când cu hăituiala asta de pe capu` meu. Au! Au!
Aoleuuu...
-Stai linștit că rezolvăm problemele. A venit domnu` Călin și te mai salvează iar. Zi, că te
aude la difuzor, cum s-a întâmplat?
-Aoleu, ce-am pățit! Era să dau ortu` popii de spaimă.
-De ce mă? Au primit ordin de legătoare pentru aia cu bancomatele?
-Hai sictir. Aia e mormântată acasă la Teleorman.
-Atunci ce e?
-Mă găsiră cu mașina pe pârtie.
-Unde mă? Auz` nebunu`, da` ce-ai căutat acolo cu merțanu`?
-L-am rătăcit pe ăsta micu` și nu-l vedeam defel. Ce era să merg prin frig și să-mi înghețe
țutloaiele? Că eram doar în trening și teneși.
-Și l-ai găsit?
-Canci. Se pierduse cu sania printre schiori. Fugea bezmeticul de parcă avea sare pe
coadă.
-Și tu?
-Io după el pe deal în sus. Noroc că trag toate roțile.
-Bă tu ești nebun! Cine a mai pomenit să mergi cu mașina pe pârtie?
-Da` nu are nici un semn de interzicere că m-am uitat bine. Ce era să fac, că el e ca
lumina ochilor? Și când o să crească mare, el o să fie împăratu`.
-Lasă mă viitoru` că poate nu mai apuci nici săptămâna surzilor. Zi mai bine exact unde
ești?
-La bulău.
-Unde mă?
-Ce n-auzi? Mă ascunseseră ăștia după fileu, da` nu-mi dăduseră adresa locului.
Crăparea-r rânza-n ei de nenorociți.
-Și ei ce zic?
-Știe-i gaia. O tot dau în sus și în jos ceva cu car, da` io le-am spus că nu mai car demult
că mă dor șelele.
-Aha, car? Asta o fi însemnând ceva în limba lor.
-Știu io? Da` ce faci, nu vii aici?
-La bulău? Ferească Sfântu`! Mie mi-a ajuns.
-Ș-atunci ce faci? Mă lași să putrezesc aici?
-Nu te mai smiorcăi atâta că iar ți se umflă boașele. Vorbesc să vină nea Călin după tine.
Îi dau să aibă cașacaval la el, n-ai nici o grijă. Plătim amenda și gata.
-Da` să vie neapărat nășicule că mă prăpădesc dacă n-ajunge până la și douăzeci. Dacă
mă găsește țeapăn?
-Stai mă să nu-ț plesnească vena. Uită că deja aproape s-a pornit. Te las că trebuie să îi
dau marafeții.
-Aferim. Zi-i să nu o frece pe nicăieri și că sunt băiat salon care se revanșează pentru tot.
Ceaolică,ceau, ceau...
22
 La poliție totul a funcționat civilizat, așa cum m-am așteptat de altfel: Morocănos, dar
totuși politicos, șeful de tură, un ofițer cu mustața sură mi-a mărturisit că în întreaga lui carieră
nu a mai auzit ca cineva să escaladeze cu mașina un versant pe care se schiază. După ce am
achitat amenda (deloc mititică), a eliberat canarul din colivie și ne-a salutat gânditor, reflectând
probabil la tarele unui sistem depășit, incapabil să-și protejeze inflorescențele alpestre de
efluviile bipezilor cu ghioagă.

Era noapte de-a binelea. Din balconul cabanei, stelele de pe boltă se reinventau în
broderii pe o minunată maramă astrală. Adulmecam mirosul cetinii de brad și căutam să pătrund
în intimitatea peisajelor care îmi tăiau răsuflarea. Luna, bătrâna lăptăreasă a Căii Lactee, poleia
cu argint contururile stâncilor din vale. Tăcerea era oloagă. Secundele se deghizau în ani. Ningea
cu iarnă în interiorul meu.
N-am apucat să mă transform complet într-un om de zăpadă, că trei spiriduși s-au strâns
la pieptul meu:
-Tati, putem împacheta în câteva minute. De data asta a fost destul.
Am închis ochii și-am încercat să-mi potolesc bătăile inimii. Mi-am șters sudoarea rece
de pe frunte și am dat din cap în semn că da. Rămas singur peste câteva minute, mi-am rezemat
de un colț din cer privirea și m-am destăinuit:
-Te iubesc iarnă. Ador seninul tău adânc. Ai fost icoană suavă a copilăriei mele, apoi
iubită, confidentă și acum sipetul meu de alb imaculat. O să-mi fie iarăși dor de tine și-am să te
chem cu fluturi albi în gând. Și-am să te strig atunci când o să-mi fie tare, tare dor de tine, ca să
te prelingi la mine-n gând. Rămâi același etern, miraculos și gingaș început de poveste, dar...deja

23