Baltagul

de Mihail Sadoveanu

ESEU

Mihail Sadoveanu este unul dintre acei scriitori români care, alături de Liviu Rebreanu și Marin
Preda, promovează valorile tradiționale romanești, aducând în atenția cititorilor o comunitate rurală
arhaică. Temele esenţiale ale creaţiei sadoveniene sunt: istoria (Frații Jderi, Creanga de aur), viaţa satului
românesc (Baltagul), condiţia umană (Apa morţilor).

Publicat în 1930, „Baltagul” a fost interpretat de critica românească ca fiind un roman monografic
prin prezentarea vieții satului, roman iniţiatic prin formarea şi maturizarea lui Gheorghiţă, un roman
poliţist prin întreaga acţiune de urmărire şi pedepsire a criminalilor. Este și un roman tradițional pentru că
se constituie ca o expresie a vieţii satului românesc, a universului rural, dar și a specificului
personajelor: ţăranul este „ principalul meu erou” mărturisind Sadoveanu. Avem de-a face cu o imagine
idilică a acestuia, diferit de țăranul conștient moral al lui Slavici sau de cel crud, brutal al lui Rebreanu.
Baltagul este și roman mitic pentru că zugrăveşte o civilizaţie veche pastorală și valorifică mituri precum
cel al transhumanței (sugerat chiar de scriitor prin mottoul “Stăpâne, stăpâne/Mai cheamă ș-un câne” -
Miorița) sau cel al coborârii în Infern (Isis și Osiris).

Poate fi încadrat și în realismul de tip obiectiv având un narator obiectiv, omniscient, neimplicat
în acțiune, narațiune la persoana a III-a, prin realismul descrierilor și prin tehnica detaliilor folosită în
portretizare. Putem identifica și elementele reale de cronotop (Bistrița, Vatra Dornei), ce conferă
verosimilitate și veridicitate textului.

Titul operei, din punct de vedere morfologic, este format dintr-un substantiv articulat cu articolul
hotarat “-ul” care, în sens denotativ, semnifica un topor cu doua tăișuri. In sens conotativ, se concretizează
motivul labirintului la nivelul acțiunii. În roman este vizibil simbolul labirintului ilustrat de drumul șerpuit
pe care îl parcurge Vitoria Lipan în căutarea soțului, atât un labirint interior, al frământărilor sale de la
neliniște la bănuială apoi la certitudine, cat si un labirint exterior, al drumului săpat în stâncile munților pe
care îl parcursese și Nechifor Lipan. Baltagul devine și obiect simbolic, ambivalent: arma a crimei și
instrumentul cu care s-a făcut dreptate.

Din punct de vedere compozitional, textul este structurat în șaisprezece capitole, urmărind două
coordonate fundamentale: aspectul realist (reconstituirea monografica a lumii pastorale si cautarea
adevarului) și aspectul mitic (sensul ritual al gesturilor personajului principal). Orizontul mitic include
modul de înțelegere a lumii de către personaje, tradițiile pastorale, dar și comunicarea om-natura și mitul
marii treceri. Cele trei idei esențiale evidențiate în roman sunt: aşteptarea femeii dominate de nelinişte şi
speranţă, de semne rău prevestitoare (capitolele 1-6), căutările Vitoriei pe drumul parcurs de Nechifor
Lipan, în care sunt trimiteri la obiceiuri şi tradiţii (botez, nuntă)(capitolele 7-13) și găsirea rămăşiţelor
pământeşti ale lui Nechifor, ritualul înmormântării, demascarea criminalilor, înfăptuirea actului justiţiar
(capitolele 14-16).

Tema romanului Baltagul este condiția țăranului într-un sat moldovenesc de munte. Din această
temă se desfac celelalte teme, subordonate: iubirea, moartea, familia, inițierea, răzbunarea. Un prim
episod reprezentativ este constituit de povestea despre neamurile lumii pe care Nechifor obișnuia să o
rostească la cumetrii și ospețe. Legenda populara se referă la împărțirea pe care a facut-o Dumnezeu la
începutul lumii, când ciobanii au ajuns ultimii, pentru ca aveau mult de mers si nu s-a mai putut face nimic.
În schimb, Atotputernicul le-a dat o inima linistita, ei rămânând la munte, ducându-și traiul în condiții
aspre. Această legendă surprinde specificul muntenilor: neînzestrați nativ, dar puternici, dârzi, cu inimă
bună și dragoste de petrecere.

O altă scenă relevantă pentru tema textului este găsirea lui Lipan în râpă. Din punctul de vedere
al suspiciunilor Vitoriei, acest moment este sfârșitul călătoriei, odată cu depistarea osemintelor lui
Nechifor. Pe de altă parte, momentul este punctul care declanșează acțiunea de răzbunare. Simbol central:
râpa, un simbol al morții. Acest simbol marchează o coborâre în infern care reprezintă moartea lui Nechifor
și renașterea lui Gheorghiță precum și maturizarea acestuia. Utilizarea arhaismelor și regionalismelor
conferă textului autenticitate și culoare locală.

Și scena răzbunării este esențială pentru tema romanului. În confirmarea suspiciunilor, Vitoria dă
dovadă de o inteligență și o viclenie aparte. Îi invită pe vinovați la parastas, iar Vitoria, un veritabil ”Hamlet
feminin”, reconstituie crima și împlinește aproape ritualic dreptatea și rânduiala tulburate pentru o vreme.
Eroină tragică, stăpânește prin voință și arta disimulării pe toți participanții la praznic pentru a determina
demascarea răufăcătorilor. Țese aluzii, îl provoacă pe Calistrat Bogza, analizează baltagul și povestește
despre mort ca și cum ar avea o comunicare neștiută cu acesta. În punctul culminant, povestește crima și
îl împinge pe Gheorghiță la săvârșirea actului justițiar.

Acțiunea debutează cu imaginea Vitoriei stând singură pe prispa casei și torcând, în timp ce
gândește la întârzierea nejustificată a soțului ei. Intriga este anterioară, așa cum reiese din gândurile ei:
Nechifor plecase după niște oi, la Dorna, dar era aproape Sfântu-Andrei și el încă nu se întorsese. După ce
apelează la toate instanțele lumești și spirituale- preotul, vrăjitoarea Maranda, prefectura de la Piatra-
Neamț, unde depune o plângere, Vitoria pleacă la începutul primăverii alături de Gheorghiță în căutarea
soțului ei. Însoțiți mai întâi de negustorul David, apoi singuri, mama și fiul refac din popas în popas
itinerariul soțului, află că acesta a cumpărat în noiembrie 300 de oi de la Vatra Dornei, că a vâdut 100
dintre ele unor ciobani și că s-a îndreptat cu aceștia spre iernat. Din crâșmă în crâșmă, urma lui Nechifor
se pierde între Sabasa și Suha, iar Vitoria află numele însoțitorilor lui Nechifor- Calistrat Bogza și Ilie Cuțui,
îmbogățiți subit în toamna trecută. Pentru că de la aceștia nu află nimic, după descoperirea câinelui Lupu
în curtea unui gospodar, cei doi găsesc rămășițele lui Nechifor într-o prăpastie. La praznicul de după
înmormântare, Vitoria îl încolțește pe Calistrat și uimește pe toți povestind crima. Bogza, ajuns la capătul
puterilor, îl atacă pe Gheorghiță, dar este atacat de câine și înainte de moarte își recunoaște vina și își cere
iertare. Vitoria își recapătă grijile obișnuite, semn că lumea reintră în cursul întrerupt.

Complexitatea lumii descrise și a personajelor, determină în roman conflicte sociale, morale și

psihologice, astfel Baltagul poate fi considerat un roman tradițional care oferă o imagine amplă și profundă
a vieții, zugrăvind modul de viață al țăranilor de la munte, unde obiceiurile și tradițiile sunt păstrate cu
sfințenie.
 Caracterizare personaj

Vitoria Lipan este personajul principal al romanului “Baltagul’’ de Mihail Sadoveanu, este personaj
rotund, tipul soției devotate, iubitoare, grijulie față de familie, curajoasă, ambițioasă si isteață.
Din punct de vedere social, Vitoria Lipan este o munteancă din Măgura - Tarcăului, soția unui oier
- Nechifor Lipan - cu care are doi copii: Gheorghiță și Minodora și cu care a întemeiat o gospodărie
frumoasă, fiind oameni de frunte în satul lor. Potrivit familiei tradiționale, bărbatul este plecat cu oile, iar
soția rămâne să conducă toată gospodăria.
Din punct de vedere psihologic, este o femeie puternică, hotărâtă ("N-am să am hodină cum nu
are apa Tarcăului până nu l-oi găsi pe Nechifor"), curajoasă cu un simț al intuiției foarte dezvoltat. Știind
că destinului nu i te poți împotrivi, se supune, ca toți muntenii, legilor nescrise și se zbate să respecte
rânduielile străvechi. Ca statut moral, este o munteancă onestă, care nu se lasă până nu descoperă firul
întâmplărilor și adevărul. Ea îl îndeamnă pe Gheorghiță să săvârșească dreptatea: "Cred că pe baltag este
scris sânge și acesta este omul care l-a omorât pe tatu-tău". Aparținând lumii arhaice, ea este expresia unei
credințe străvechi, care se manifestă într-o anumită structură psihică și înțelegere a vieții și a datinilor.
Dovedește în diferitele împrejurări prin care trece luciditate, inteligență, spirit întreprinzător și practic,
stăpânire de sine. În relația cu ceilalți, este mamă puternică, soție iubitoare, respectă regulile
comunității, propriile reguli precum și legile ancestrale, scrise în semnele vremii.
Caracterizarea directă a Vitoriei Lipan se realizează prin intermediul naratorului, în special prin
atitudinea acestuia față de protagonistă. La caracterizarea directă contribuie și părerea altor personaje,
dar și autocaracterizarea. Vitoria este tipul soției iubitoare, care pornește în căutarea bărbatului său ‘’era
dragostea ei de douăzeci și mai bine de ani’’. Este descrisă ca fiind o femeie frumoasă, cu ochi căprui ‘’aprigi
și încă tineri’’. Este o femeie tradițională, tipică mediului din care făcea parte, totodată fiind
credincioasă, apelând întotdeauna la Dumnezeu. Vitoria se autocaracterizează ca fiind o
femeie iscusită, deșteaptă și vicleană: ‘’eu te citesc pe tine, măcar că nu știu carte’’. Este caracterizată de
Gheorghiță: ‘’mama asta trebuia să fie fermecătoare, cunoaște gândul omului’’.
Vitoria este caracterizată și indirect, trăsăturile sale dominante fiind evidențiate prin gesturi,
limbaj, comportament, fapte, vestimentație și relația cu celelalte personaje. Pentru Gheorghiță,
ea reprezintă un model, cea care îl susține, îl ajută să se maturizeze și îl sprijină mereu. O imagine
reprezentativă pentru construcția personajului este regăsită în prima parte a romanului, care surprinde
pregătirile Vitoriei Lipan pentru călătorie, faptele acesteia evidențiind credințe arhetipale: ține post negru
douăsprezece vineri, merge la preot pentru sfaturi si binecuvântare, o lasă pe Minodora la Mânăstirea
Văratec, astfel dovedind respect și credință în cele sfinte; totodată, se orientează potrivit unor elemente
păgâne, precum superstițiile, unele semne sugerându-i că soțul sau este mort – norul negru de peste
Ceahlău este considerat un semn rău, visul în care Nechifor este văzut cu spatele.
O alta secvență care conturează trăsăturile personajului este cea in care Vitoria, cu multa ambiție
si tact, culege cu atenție informațiile necesare și reconstituie momentul omorârii lui Nechifor. Ajutată de
spiritul său justițiar, reușește să descopere criminalul mai repede
decat jandarmii. La sfârșitul romanului, femeia își reia cursul vieții, preocupându-se de gospodărie și de
Minodora.