Istoria creștinismului

Creștinismul a apărut în prima jumătate a secolului I, fiind credința

unui grup de evrei palestinieni care l-au identificat pe Isus din
Nazaret cu Mesia.

De-a lungul istoriei, creștinismul a fost marcat de schisme și dispute

teologice care au avut ca efect apariția unor biserici distincte. Principalele
ramuri ale creștinismului sunt reprezentate de Biserica Ortodoxă
Răsăriteană și Biserica Romano-Catolică, urmate de bisericile protestante.

Inițial, creștinismul a început să se dezvolte în Ierusalim și mai apoi în

întregul Orient Mijlociu, devenind, ulterior, religie de stat
în Armenia (301 sau 314), Etiopia (325), Georgia (337) și, în final, religia de
stat a Imperiului Roman (380).
Creștinismul a cunoscut o dezvoltare fără precedent în
perioada Evului Mediu și o răspândire geografică deosebită în perioada
marilor descoperiri geografice, devenind una din cele mai răspândite religii
de pe glob (circa 240 milioane de adepți).

Antichitate
Creștinismul primar
Creștinismul este întemeiat de Iisus. Ziua de naștere a Bisericii este
la 50 de zile de la Învierea lui Iisus, în acea zi convertindu-se (conform
legendei, dar neconfirmat istoric) aproximativ 3000 de oameni, care,
după Pogorârea Duhului Sfânt, ar fi pornit în lume alături de apostoli și ar fi
convertit alte popoare la creștinism.
Părinții Apostolici
Apostolii au pornit prin lume și au convertit la creștinism populația din
multe orașe. Cei mai importanți doi apostoli au fost Simon Petru și Pavel.
Persecuțiile împotriva creștinilor
Pentru păgâni problema nu era pe cine adorau creștinii, ci faptul că
foștii păgâni nu mai respectau zeii păgâni. Evreilor le era permis acest
lucru, dar nu și creștinilor, care nu erau considerați o religie pe motivul că
toate religiile sunt străvechi. Când se întâmpla un dezastru natural, o
molimă sau o înfrângere militară vina cădea pe faptul că creștinii
nesocotesc zeii păgâni, ceea ce atrăgea furia maselor. A nu participa la
adorarea zeilor imperiului și a împăratului era considerat un act de
trădare. Dar a fi creștin nu era o infracțiune (pentru cea mai mare parte a
acelor secole). Primul împărat roman care i-a persecutat pe creștini a
fost Nero (54-68 e.n), el dând foc Romei în anul 64 e.n, și învinovățindu-i
pe câțiva creștini pentru acel incendiu (Nero avea treabă cu creștinii din
Roma, creștinilor din alte orașe nu le-a făcut nimic). Printre victimele
persecuțiilor sale s-au numărat Sf. Apostol Petru, crucificat în anul 66 e.n,
și Sf Apostol Pavel, ucis și el prin 66-67 e.n Au mai fost și alți împărați ce
au persecutat creștinii, cum a fost Domițian (81-96 e.n), care a ordonat în
anul 95 e.n. pedepsirea creștinilor datorită refuzului acestora de a plăti
impozitul perceput de la iudei (cei ce practicau iudaismul, evreii) după
dărâmarea templului din Ierusalim. Traian (98-117 e.n) decide
persecutarea creștinilor pentru că refuzau serviciul militar și participarea la
cultul imperial. De asemenea, persecuții împotriva creștinilor au mai
ordonat și împărații Septimus Sever (193-211 e.n), Maxim Tracul (235-238
e.n.), Decius (249-251 e.n.), Valerian (235-260 e.n.), Dioclețian (284-305
e.n.) și Galeriu (303-311 e.n.). Datorită persecuțiilor, primii creștini se
întâlneau pe ascuns în catacombe, dar acest lucru nu a împiedicat
dezvoltarea Bisericii Creștine.
Pliniu cel Tânăr s-a adresat împăratului pentru că nu știa ce să facă
cu creștinii. Creștinii încălcau interdicția de a se întruni (întrunirile de orice
fel erau interzise în toată provincia de teama răzmerițelor). Pliniu a ajuns la
concluzia că cei care oferă jertfe zeilor nu pot fi considerați creștini.
Apologeții
Sub denumirea generică de apologeți sunt cuprinși scriitori creștini
din secolul al II-lea care au apărat creștinismul în fața autorităților, dar și în
fața atacurilor venite dinspre intelectualii păgâni. Mulți dintre ei – cei despre
care există informații – s-au convertit la maturitate. Erau oameni educați,
capabili să poarte un dialog polemic în termenii filosofiei vremii lor.
Controversele teologice din secolul al II-lea
În secolul al doilea au apărut unele controverse intre creștini și
politeiști care au mărit procesul de prigonire. Faptul că creștinii se întâlneau
pe întuneric, înainte de ivirea zorilor, sărutându-se pe gură și numindu-se
„frate” și „soră” a dat naștere zvonului că creștinii se țin de orgii
incestuoase. Faptul că ei mâncau carnea fiului și beau sângele lui a dat
naștere zvonului că creștinii sunt canibali de copii.
Dispute teologice în secolul al III-lea
Conflictele dintre politeiști și creștini s-au accentuat. Ca urmare,
împăratul Teodosie I a decis în anul 386 e.n. ca singura religie legală a
imperiului să devină creștinismul, politeismul roman să fie abolit și templele
să fie distruse, iar în anul 393 a ordonat interzicerea Jocurilor Olimpice.
Biserica imperială în imperiul roman
Creștinismul a luat naștere în Imperiul Roman, în secolul I e.n..
Această religie este cunoscută de la origini și până în prezent datorită
discipolilor lui Iisus Hristos, prin scrierile primilor generații de creștini. Cele
patru Evanghelii de la Matei, Marcu, Luca și Ioan prezintă vorbele, faptele,
moartea și învierea, deci viața lui Iisus Hristos. Acestea alcătuiesc Noul
Testament pe care creștinii îl recunosc ca "Sfânta Scriptură". Noul
Testament împreună cu Vechiul Testament pe care îl au în comun cu
evreii, alcătuiesc "Biblia Creștină". Creștinismul se dovedește ca o religie
revelată "...pentru că Dumnezeu s-a făcut el însuși cunoscut oamenilor și
le-a dezvăluit promisiunile de legământ pe care el le propune pentru
fericirea lor. Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu pentru credincioși".
((Phillipe Gaudin, "Marile religii", traducere, ed. Orizonturi, București,1995,
p. 22)). Încă de la începutul misiunii sale, Iisus a adunat mulțimi, a atras
apostoli. Aceștia continuă opera lui Hristos întemeind comunități creștine în
Siria, Asia Mică, Grecia, ajungând până la Roma. O dată cu extinderea
creștinismului, ia naștere, la sfârșitul secolului al III-lea, monahismul. Apar,
în răsărit, mănăstirile ortodoxe de la Muntele Athos și din Palestina, iar în
apus cele de la Lerins și Marsilia. Creștinismul este influențat de împărțirea
Imperiului Roman în două. În Imperiul Roman de Răsărit denumit și
bizantin, se manifestă cultura grecească și se vorbește limba greacă, în
timp ce în Imperiul Roman de Apus se dezvoltă cultura latină și se vorbește
limba latină. Ambele rămânând pe poziții, patriarhul de la Constantinopol
căută să fie recunoscut tot mai mult în imperiul său ca o autoritate
comparabilă cu a Papei din Apus. Pe de altă parte, Papa ca succesor al lui
Petru, dorește să-și afirme întâietatea în întreaga biserică.
Structurile bisericești
Creștinismul. deși avea același Dumnezeu peste tot, se practica diferit
și era împărțit în trei zone. Cele trei zone erau:

1. Europa Apuseană;
 2. Europa Răsăriteană și Asia Mică;
3. Orientul Mijlociu și Palestina.
Existau cinci patriarhi:

1. Patriarhul Romei (Papa);

2. Patriarhul Constantinopolului (Patriarhul Ecumenic);
3. Patriarhul Antiohiei;
4. Patriarhul Ierusalimului;
5. Patriarhul Alexandriei.
Monahismul
În primele două secole de creștinism, unii creștini trăiau în izolare, în
munți sau deșerturi, petrecându-și timpul în rugăciune. În anul 269, un
pustnic egiptean numit Anton din Teba, a adunat laolaltă mai mulți pustnici,
formând o comunitate ce avea să devină prima mănăstire creștină. Ideea
aceasta a pătruns și în alte regiuni creștine, unde s-au întemeiat mănăstiri
de călugări și de călugărițe. Unele comunități monahale (călugărești) erau
legate prin reguli comune, cea mai celebră fiind Regula Sfântului Benedict.
Acesta a fondat mănăstirea Monte Cassino din Italia, în jurul anului 529.
Călugării din Ordinul benedictin munceau, se rugau și participau la
ceremoniile religioase în grup.
Prin secolul al X-lea au apărut și alte ordine religioase. Clunizienii
din Franța urmau reguli stricte de sărăcie și castitate ca reacție la corupția
crescândă din sânul Bisericii. Ordinul cistercian, fondat prin anul 1115, era
și mai sever, călugării rugându-se încontinuu și făcând munci
agricole. Sfântul Francisc de Assisi a fondat, în anul 1206, Ordinul
franciscanilor, iar Papa, în încercarea de a-și spori puterea și influența, a
fondat, în anul 1216, Ordinul dominicanilor .
Mănăstirile ofereau adăpost drumeților și pelerinilor. Tot acolo se
purta de grijă săracilor și bolnavilor, se spuneau rugăciuni pentru sufletele
lor, li se dădea de mâncare și li se administrau medicamente făcute din
plantele ce creșteau în curtea mănăstirii. De asemenea, mănăstirile aveau
biblioteci cu lucrări clasice și biblice copiate de mână. Cea mai bună
educație se dădea la mănăstire, unde călugării erau învățați limba
latină, geometrie, astronomie, istorie, geografie, medicină și filozofie.
Probleme teologice
Apar certuri intre 2 din cele 3 zone. Biserica Apuseană și cea
Răsăriteană au avut numeroase conflicte terminate cu pace, în timp ce a 3-
a zonă, cea din Orientul Mijlociu, începea să se destrame. Apoi au apărut
numeroase alteprobleme:
Probleme Trinitare
Erau problemele legate de Doctrina Trinitară a Creștinismului, modul
de facere a Sfintei Cruci, purcederea Duhului Sfânt și altele. Această
problemă s-a accentuat grav, așa se face că Biserica Apuseană a adoptat
mai târziu dogma filioque.
Probleme Cristologice
Problemele Cristologice erau probleme legate de natura lui Iisus
Hristos . Prima menționare a unei astfel de probleme datează din sec al IV-
lea e.n, când un preot, Arie din Alexandria (250-336 d.Hr), a declarat că
Isus nu este același cu Tatăl Sfânt, ci este doar o creatură a sa la fel ca
orice om. Până la momentul acela, creștinii credeau ca Isus are o latură
umană și o latură divină, dar Arie spunea că are doar o latură, umană nu și
una divină. În anul 325 e.n., toți episcopii din toate cel 3 zone, și cei cinci
patriarhi, împreună cu împăratul Constantin cel Mare, s-au întrunit în
orașul Niceea, formând Primul Sinod Ecumenic al Bisericii Creștine. Aici s-
a luat hotărârea scrierii Crezului de la Niceea, clarificându-se faptul că Iisus
Hristos, conform Doctrinei Trinitare, că este unul și același cu Tatăl Sfânt și
cu Duhul Sfânt, formând Sfânta Treime. Tot aici, arianismul (doctrina lui
Arie), a fost condamnată ca eretică (idee greșită), iar Arie a fost și
el excomunicat (exclus din comunitatea bisericii) și condamnat ca eretic.
Au mai apărut apoi și alte erezii, dar toate au fost combătute. Cea mai
însemnată erezie poartă numele de monofizism, și a apărut mai târziu și a
avut consecințe grave asupra Lumii Creștine.
Bisericile Necalcedoniene
În secolul V e.n., apare o nouă erezie creștină numita monofizism.
Această erezie a fost predicată de către Eutihie (348-454 e.n), un călugăr
din Constantinopol, care a afirmat că Iisus Hristos are o singură natură,
una divină - de aici și numele de monofizism (o singură natură). Această
erezie era în dispute grave cu arianismul, ce susținea că Isus are tot o
naturā, dar umană, nu divinā, cum susțineau monofiziții. Eutihie, împreună
cu Dioscor, un alt călugăr, au predicat în întreg Orientul Mijlociu . În anul
451 e.n, pentru a combate erezia, împăratul Marcian a convocat un nou
sinod ecumenic, Sinodul al IV-lea sau Conciliul de la Calcedon, la care au
participat peste 370 de episcopi, printre care Patriarhul Anatolie al
Constantinopolului, cinci delegați trimiși de Papa Leon I și Chiril din
Alexandria, Patriarh al Alexandriei și reprezentant al Patriarhiilor de
Ierusalim și Antiohia. La sinod s-a luat hotărârea că Isus Hristos are două
naturi (una umană și una divină) - lucru aspru criticat de Patriarhul Chiril al
Alexandriei și de Patriarhii Ierusalimului și Antiohiei, care erau adepți ai
monofizismului. În acel moment s-a produs Schisma Bisericilor Orientale,
când zona a treia s-a despărțit de celelalte două zone, iar Bisericile
Alexandriei, Ierusalimului și Antiohiei s-au autointitulat Necalcedoniene
(pentru că nu acceptau Sinodul de la Calcedon) sau Vechi-Orientale sau
Copte (egiptene) pentru că sediul acestei erezii monofizite s-a aflat în
Egipt, la Alexandria. Provinciile din Orientul Mijlociu au rămas sub controlul
Imperiului Roman, dar au păstrat credința lor monofizită, rămânând izolate
de celelalte 2 zone și de sinoadele lor. În secolul VII e.n. apare o nouă
religie monoteistă, în Peninsula Arabică, religie numită Islam, ce ia în
stăpânire populația arabă, zona a treia destrămându-se, convertind
populația ei la Islam, iar Patriarhiile Copte rămânând fără nicio putere,
singurele zone creștine rămase fiind Europa Apuseană și Europa
Răsăriteană, rămase în conflict reciproc.

Evul Mediu
Imperiul Bizantin
După ce imperiul Roman s-a împărțit în Imperiul Roman de
Apus și Imperiul Roman de Răsărit, în anul 395 e.n., Cel de apus a căzut
rapid, în anul 476 e.n., iar cel de răsărit s-a grecizat în secolul al VI-lea,
renunțând la numele de roman,în favoarea celui de bizantin, de asemenea,
în cadrul Imperiului Bizantin a apărut o formă de creștinism total diferit de
cel din apus, cu rit grecesc, iar în imperiu se vorbea greaca.De asemenea,
biserica era subordonată statului,iar Împăratul Bizantin era egal cu
apostolii, și venerat în Biserica Răsăriteană fiind pictat în icoane și pe
pereții bisericilor. Patriarhul Constantinopolului, Capul Bisericii Răsăritene,
era a doua personalitate în imperiu, după împărat cu toate că el era cel ce
îl încorona și îi dădea însemnele puterii religioase în Catedrala Hagia
Sofia din Constantinopol. El a încercat de multe ori să obțină o putere
egală cu cea a rivalului său din apus, Papa de la Roma, dar nu a reușit,
fiind supravegheat în permanență de împărat. De asemenea, de-a lungul
timpului, au existat mici conflicte între Patriarhii Constantinopolului și
Împărații Bizantini.
Filioque
În anul 589 e.n., la Conciliul de la Toledo din Spania , Biserica
Apuseană a hotărât ca în articolul din Crezul niceeano-
constantinopolitan: cred întru Duhul Sfânt... care de la Tatăl purcede..., să
se adauge și de la Fiul, această parte din Crez devenind: cred întru Duhul
Sfânt... care de la Tatăl și de la Fiul purcede.... Acest adaos se
numește Filioque („și de la Fiul”), un adaos ce a devenit dogmă în Biserica
Apuseană, dar declarat erezie în Biserica Răsăriteană, acesta fiind una
dintre principalele neînțelegeri ce au provocat Marea Schismă din anul
1054.
Luptele iconoclaste
În sec. VIII-IX e.n. au avut loc Luptele Iconoclaste, o perioadă
sângeroasă în Imperiul Bizantin și în Biserica Răsăriteană. Totul a început
după Al Doilea Asediu Arab al Constantinopolului (717-718), asediu ce s-a
încheiat cu victoria bizantinilor. Cu toate acestea, împăratul bizantin Leon
al III-lea Isauricul (717-741) din acea perioadă, s-a gândit că arabii au
câștigat atâtea bătălii deoarece îl aveau pe Dumnezeu de partea lor. El știa
că în Islam nu există nicio reprezentare a divinității, fiind o erezie sā o
pictezi din moment ce nimeni nu a vāzut-o. El a mai crezut și că Dumnezeu
i-a părăsit pentru că ei aveau picturi și icoane cu sfinți, Iisus, Maica
Domnului. A ordonat imediat ca icoanele șǎ fie distruse. Au apărut certuri
între împărat și patriarh. În acel moment, Imperiul Bizantin era împărțit în
două tabere: iconoclaștii (cei ce voiau să distrugă icoanele), conduși de
împărat, și iconodulii (cei ce se închinau icoanelor și le apărau), conduși
de Patriarhul Constantinopolului. În timpul luptelor iconoclaste, bisericile
răsăritene nu aveau icoane și nici nu erau pictate, dar aveau o cruce
pictată cu ulei sau vopsea ce indica direcția răsăritului . În cele din urmă
luptele au luat sfârșit, în anul 787, prin Al Doilea Conciliu de la Niceea,
totuși, au apărut și Patriarhi ai Constantinopolului iconoclaști, iar luptele au
continuat, sfârșindu-se cu adevărat abia în anul 843, cu victoria
iconodulilor. Aceste lupte sângeroase au lăsat urme adânci imperiului și
relațiilor sale cu Occidentul, mai ales că Biserica Apuseană nu
acceptase iconoclasmul, aceasta fiind una din cauzele Marii Schisme din
anul 1054 .
Marea Schismă
Marea Schismă din 1054 este un eveniment ce a împărțit creștinismul
în două mari ramuri, vestică (catolică) și estică (ortodoxă). Anul în care s-a
petrecut este 1054, deși tensiunile datau de multă vreme între creștinătatea
latină (apuseană) și cea greacă (răsăriteană) . 

Creștinarea Europei Apusene

Biserica Apuseană, o instituție ecleziastică apărută încă de la
divizarea Imperiului Roman în cel de răsărit și cel de apus, a fost o biserică
creștină cu o influență foarte mare în Europa Occidentală . După
căderea Imperiului Roman de Apus, în anul 476 e.n., ea a rămas singura
instituție organizată din Apusul Europei, păstrând tainele limbii latine.
Biserica Apuseană, fiind pe cale de dispariție rămânând doar cu câteva
teritorii din Italia, a rămas într-o continuă luptă cu Biserica Ariană care avea
numeroși adepți în rândul popoarelor germanice, mai precis în
rândul vizigoților, ostrogoților și vandalilor. În anul 496 e.n., Francii, un
popor de origine germanică, conduși de Regele Clovis sunt evanghelizați
de către Biserica Apuseană. Francii înving popoarele germanice ariene,
creând un mare imperiu ce cuprindea în est și în sud-est teritoriile luate de
la germanii arieni și eliminându-i definitiv pe aceștia și pe Biserica lor
Ariană din Europa, singuri care reușesc să scape sunt vizigoții ce se
refugiază în Peninsula Iberică, unde creează un regat arian, dar în anul
568 sunt evanghelizați și ei de către Biserica de la Roma. După înlăturarea
ereticilor arieni, Biserica Apuseană intră într-o expansiune de
evanghelizare a Europei Occidentale desfășurată în 3 etape: Prima Etapă
(până în anul 700) - evanghelizarea Angliei Anglo-
Saxone, Irlandei, Scoției și a părții sud-estice a Imperiului Franc ce mai
avea câteva teritorii ariene . A Doua Etapă (până în anul 800) a constat în
evanghelizarea părți răsăritene a Imperiului Franc (tot în această etapă,
Imperiul Franc se destramă în două părți: una de răsărit, devenind Imperiul
Romano-German și una de apus, care va deveni Regatul Franței). A Treia
Etapă (până în anul 1054) a constat în evanghelizarea
Regatelor Danemarcei, Poloniei , Norvegiei sudice și sud-
vestice, Suediei sudice și sud-estice, Ungariei, Croației și Islandei . Până în
anul 1054 Biserica Apuseană era organizată într-o rețea de episcopii, 22
de arhiepiscopii și 3 patriarhi : Patriarhia de la Aquileia (desființată în anul
1752) , Patriarhia de la Grado (desființată în anul 1451) și Patriarhia de la
Roma (care era patriarhia supremă, unde se afla Patriarhul Romei, cu titlul
de Papă (Tată al Biserici), considerat conducătorul suprem al Bisericii
Apusene, succesorul Sfântului Petru, Regele Apostolilor. După Marea
Schismă din anul 1054, când Biserica Apuseană s-a excomunicat
cu Biserica Răsăriteană , Biserica Apuseană s-a
autointitulat Catolică (Universală), adică prima Biserică Creștină a lumii,
considerând restul bisericilor creștine ca fiind secte schismatice ce s-au
rupt de biserica mamă a Romei .

Creștinarea Europei Răsăritene

Biserica Răsăriteană este o instituție ecleziastică apărută în același
timp cu Biserica Apuseană, dezvoltându-se în cadrul Imperiului Roman de
Răsărit și având o mare influență în Europa Răsăriteană. Această biserică
era foarte diferită de cea apuseană, deoarece existau diferențe, cum ar fi,
spre exemplu, faptul că ritul era grecesc și liturghia se făcea în limba
greacă. Încă de la începuturile ei, Biserica Răsăriteană se
autointitulase Ortodoxă („de dreaptă credință”), adică singura biserică ce
propovăduia adevărata cale a Creștinismului, considerând restul formelor
de Creștinism Răsăritean (monofizismul, arianismul și nestorianismul) ca
fiind eretice. În secolele VI-VII, Imperiul Roman de Răsărit a suferit un
proces de grecizare, schimbându-și numele în Imperiul Bizantin și, astfel,
Biserica Răsăriteană grecizându-se și mai mult.
Încă din secolul al V-lea, Biserica Răsăriteană era în conflict cu
Bisericile Copte din sudul imperiului, care propovăduiau răspândirea ereziei
monofizite. Deoarece Patriarhiile Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului
deveniseră copte sau monofizite, au fost puși în aceste orașe și câte un
patriarh grec ce era în comuniune cu Biserica Bizantină. În secolul al VII-
lea a apărut Islamul, o nouă religie înființată de Profetul Mahomed, religie
ce a unificat triburile arabe într-un Califat (Imperiu) și care a intrat în război
cu Bizanțul, cucerindu-i provinciile sudice, unde erau monofiziții și
patriarhiile lor copte și convertind, astfel, mulți dintre ei la islam. Începând
cu anul 814, slavii sudici păgâni au dezlănțuit persecutarea creștinilor în
spațiul Bulgariei, afectând, probabil, și creștinii români [5]
După înlăturarea ereticilor monofiziți, Biserica Răsăriteană Bizantină
intră într-o expansiune de evanghelizare a Europei Răsăritene. Această
expansiune s-a desfășurat în două etape. Prima etapă (până în anul 800) a
constat în evanghelizarea Regatelor Slave din Sud
(ale Bulgariei și Serbiei) și a regiunilor vestice și nordice ale Mării
Negre (mai precis în Dobrogea și în Peninsula Crimeea, dar și
regiunile Armeniei și Georgiei de astăzi). A doua etapă (până în anul 1054)
a constat în evanghelizarea Principatelor Slave din Est ale Rusiei Kievene.
Până în anul 1054 Biserica Răsăriteană era organizată într-o rețea
de episcopii, 42 de mitropolii și 7 patriarhii: Patriarhia de
la Constantinopol (aceasta fiind patriarhia supremă deoarece era patriarhie
imperială și acolo se afla Patriarhul Constantinopolului cu titlul de Patriarh
Ecumenic (Părinte Universal), conducător suprem al Bisericii Răsăritene),
Patriarhia Greacă de la Antiohia, Patriarhia Greacă de la Ierusalim,
Patriarhia Greacă de la Alexandria, Patriarhia de la Valarsapat (desființată
în secolul al VII-lea), Patriarhia de la Dvin (desființată în secolul al VII-lea)
și Patriarhia de la Seleucia (desființată din secolul al VII-lea). În anul 1054
a avut loc Marea Schismă, când Biserica Răsăriteană l-a excomunicat pe
capul Bisericii Apusene (Papa) și autointitulându-se, de atunci, Biserica
Ortodoxă, aceasta fiind subdivizată în Biserica Greacă (Imperiul Bizantin),
condusă de Patriarhul Constantinopolului, și Biserica Slavă (Rusia), ce era
condusă de Mitropolitul Kievului, ambele biserici ortodoxe având sediul la
Constantinopol și fiind în subordinea Patriarhului Ecumenic.
Reforma bisericească din Cluny
Această reformă fost o mișcare inițiată de către monahii unei
mănăstiri franceze ce aparținea Ordinului Călugărilor Benedictini, fondată
în anul 910 la Cluny. Reforma a luat amploare grație abaților de acolo, care
erau pioși și cu o voință de fier. Accentul se punea pe celibatul clericilor și
pe lupta cu simonia (termen provenind de la Simon Magul și presupunând
vinderea de funcții bisericești și de bunuri spirituale). Papa Grigore al VII-
lea a imprimat, însă, mișcării și o direcție politică: noua superioritate morală
trebuia să îi caracterizeze și pe conducătorii laici. După acest moment, în
special în Sfântul Imperiu Roman, papii au pretins controlul
asupra monarhilor și s-au opus numirii clericilor de către împărat. Inițial,
această reformă a urmărit să purifice biserica de bunurile și influențele
lumești, dar, după ce a intervenit Papa, reforma a urmărit mărirea puterii
papalității.
Controversa investiturii
Controversa investiturii reprezintă o perioadă de lupte între împărații
germani și papii de la Roma pentru conducerea și supremația în Sfântul
Imperiu Roman. Conflictul a început în anul 1075, când Sfântul Împărat
Roman Henric al IV-lea a decis să numească el episcopii din imperiu, fără
aprobarea papei. În vremea aceea, în Europa Apuseană, regii ascultau de
papă, deoarece le era frică să nu fie excomunicați și să își piardă puterea;
spre deosebire de Imperiul Bizantin, unde statul conducea biserica, în apus
biserica conducea statul. Ca răspuns la ofensa adusă papalității de către
Henric al IV-lea, Papa Grigore al VII-lea l-a excomunicat din Biserica
Romano-Catolică iar poporul nu l-a mai recunoscut ca împărat roman și și-
a pierdut puterea. Pentru a o recupera, Henric s-a dus la Roma să își ceară
iertare, unde a stat trei zile în frig, până ce Papa a ieșit afară să îl ierte și să
ridice anatema excomunicării deasupra lui. Cu toate acestea, controversa
investiturii din cadrul Sfântului Imperiu Roman a continuat până în anul
1122, când a avut loc Concordatul de la Worms, unde s-a luat hotărârea că
doar Papa putea numi episcopii. De asemenea, astfel de controverse au
apărut și în Anglia și Franța, dar au fost rezolvate mai ușor .

Cruciadele
Cruciadele erau expediții militare organizate la îndemnul Bisericii
Catolice, cu participarea monarhilor Europei apusene, în secolele XI-XIII,
cu scopul de a elibera Țara Sfântă (Palestina) de sub dominația
musulmanilor. În secolele X-XI, viața religioasă în Occidentul Creștin al
Europei cunoaște o perioadă de revitalizare. Aceasta se manifesta prin
mișcări de reformă în interiorul bisericii, așa cum au fost mișcările clunice și
gregoriene, precum și apariția unor noi ordine religioase (Ordinul
Călugărilor Cistercieni ). Acest simț al pioșeniei a dus la creșterea
numărului de pelerinaje către Locurile Sfinte din Palestina, aflată sub
stăpânire musulmană încă din secolul VII . Creștinii puteau vizita Palestina,
plătind o taxă impusă de arabii musulmani, dar situația s-a schimbat atunci
când turcii selgiucizi au devenit conducătorii lumii Islamice, ucigându-i fără
milă pe bieții pelerini creștini. De asemenea, și Imperiul Bizantin, care era
ortodox, era și acesta în război cu Imperiul Selgiucid (care era islamic).
Pierzând multe teritorii,în anul 1095, împăratul bizantin Alexios I Comnen a
făcut apel la sprijinul Occidentului Latin, în ciuda Marii Schisme din anul
1054. Apelul a fost auzit la Roma de către Papa Urban al II-lea, care, fiind
conștient de pericolul Islamului, a hotărât să îi ajute pe grecii ortodocși. El a
predicat prin Conciliile de la Piacenza și Clermont, convingându-i pe
oameni să lupte în Cruciade (de la latinescul crucifix=cruce), promițându-le
că, indiferent de ce crime au comis (violuri, jafuri, omoruri) dacă vor lupta și
vor muri în Armata lui Dumnezeu, toate păcatele le vor fi uitate și vor
ajunge în Rai. Au apărut multe ordine de călugări războinici (Ordinul
Teutonic, Ordinul Ioaniților, Ordinul Templierilor), ordine ce au îndeplinit un
rol foarte important în epocă a cruciadelor. Ulterior, papii au abuzat de
puterea lor de a invoca cruciade, uitând de adevăratul țel (acela de a
recuceri, în numele lui Dumnezeu, Țara Sfântă) și au inițiat cruciade în
diverse alte scopuri: eliminarea unor secte eretice (exemplu: Cruciada
împotriva albigensilor, o sectă ce considera că Biserica Catolică era
malefică ) sau evanghelizarea unor popoare păgâne (Cruciadele
Nordice pentru catolicizarea statelor păgâne baltice) sau pentru stoparea
expansiunii otomane (Cruciadele Târzii) .

Căderea Constantinopolului și expansiunea Bisericii Slave

În anul 1453 Constantinopolul, centrul ortodoxismului și
capitala Imperiului Bizantin, a fost cucerit de
către sultanul otoman Mahomed al II-lea și de armata sa
de ieniceri musulmani, punând capăt culturii bizantine. Astfel, Biserica
Greacă ajunge într-un declin, retrăgându-se în teritoriile actuale ale Greciei,
iar Patriarhia Constantinopolului rămânând fără nicio influență și putere.
Ulterior, Constantinopolul este redenumit Istanbul, iar bisericile ortodoxe
din oraș sunt fie arse, fie convertite în moscheei, cum este cazul catedralei
ortodoxe Hagia Sofia, care a devenit Moscheea Imperială a Imperiului
Otoman.
Cu toate că Biserica Greacă a pierdut multe teritorii și
Constantinopolul a intrat în mâinile turcilor islamici, Biserica Slavă s-a
bucurat de o perioadă de prosperitate. Încă din anul 988 e.n., Rusia avea
o episcopie la Kiev, aflată sub jurisdicția religioasă a Patriarhului de la
Constantinopol. Până în anul Marii Schisme, 1054, Episcopia Kievului a
fost ridicată la grad de mitropolie și conducătoare a Bisericii Slave, dar tot
sub ascultarea Patriarhiei Constantinopolului. În anul 1589 Mitropolia
Kievului își proclamă independența față de Patriarhia Constantinopolului și
își mută reședința la Moscova, unde se autointitulează Patriarhia Moscovei.
În același timp, cnezatele scindate ale Rusiei se unesc și
formează Imperiul Țarist Rus, cu capitala la Moscova, ce devenise noul
centru al ortodoxismului și se autointitulează A treia Romă . Biserica
Ortodoxă Rusă începe o expansiune spre Răsărit, pe tărâmurile Siberiei,
fiind sprijinită de către țarii (împărații) Rusiei, care se considerau
moștenitori direcți ai Imperiului Bizantin.

Perioada Reformei Protestante

Miscări premergătoare Reformei

Reforma Protestantă a fost o mișcare religioasǎ în secolul al XVI-lea,
provocată de abuzurile Bisericii Romano-Catolice. Ea a fost declanșată prin
afișarea de către Martin Luther , pe ușa bisericii din orașul Wittemberg, la
31 octombrie anul 1517, a celor 95 de teze împotriva învățăturilor Bisericii
Romano-Catolice. De fapt, afișarea acelor teze nu a fost prima manifestare
împotriva dogmelor catolice , prima fiind cea a lui Jan Hus, un reformator
boemian, care critica secularizarea bisericii și a papalități . În anul 1415 el a
fost condamnat la ardere pe rug ca eretic, moartea sa creând mari revolte
religioase în Boemia (Cehia de astăzi) .
Biserica Luterană
Biserica Luterană este o biserică creștină înființată de către călugărul
augustin Martin Luther în timpul Reformei Protestante din secolul al XVI-
lea. Această biserică consideră, de altfel, ca toate Bisericile Protestante,
că Biblia este singurul izvor al credinței și că în ea se găsesc adevăratele
învățături ale creștinismului; în consecință creștinii nu ar trebui să creadă în
spusele Papei, așa cum fac catolicii, sau în tradițiile antice cum
fac ortodocșii. Aspectul teologic principal al acestei biserici este faptul că
toți oamenii se pot mântui dacă citesc și cred în Biblie. Această biserică a
apărut în Sfântul Imperiu Roman, dar s-a răspândit rapid
în Scandinavia și țările baltice.
Biserica Calvină
Biserica Calvină, cunoscută și sub denumirea de Biserica
Protestantă, este o biserică înființată de către Jean Calvin și Ulrich Zwingli,
în timpul Reformei Protestante. Baza teologiei calvine este doctrina
predestinării absolute și a grației divine irezistibile a aleșilor și a celor
condamnați la „judecata de apoi”, adică Dumnezeu stabilea de la bun
început dacă un individ era salvat sau condamnat, respingând, astfel,
complet liberul arbitru.Natura acestei selecții, deși inflexibilă, era
detectabilă prin circumstanțele vieții, bogăției și norocului fiecărui om.
Calvinismul respinge dogma prezenței reale a "trupului și sângelui
Domnului" în împărtășanie, invocarea sfinților, instituția episcopatului,
închinarea și slujirea la chip cioplit, icoane și statui, nepracticarea semnului
crucii, care ar fi o batjocură pentru Dumnezeu. Predicatorii sunt aleși de
către credincioși și fiecare din bisericile calviniste este condusă spiritual de
un consiliu ales.Calviniștii credeau că Această biserică a apărut în Elveția,
dar s-a răspândit și în Olanda, Franța, Ungaria, Transilvania, Scoția și
Polonia.
Biserica Anglicană
Biserica Anglicană (Church of England) este o biserică istorică,
apărută în Anglia, în timpul Reformei Protestante. A fost înființată în urma
desprinderii regelui Henric al VIII-lea de Roma. Motivul rupturii a fost
dorința regelui Henric de a divorța de Catherine de Aragon, act interzis
de Biserica Romano-Catolică. Acesta trimis o scrisoare Papei Clement al
VII-lea prin care l-a rugat să accepte divorțul, dar papa nu a acceptat. În
acea vreme circulau ideile noi ale Reformei Protestante și regele, supărat,
s-a rupt de Biserica Romei, a înființat Biserica Anglicană, biserică
autohtonă a Angliei și s-a autoproclamat Cap al Bisericii Anglicane,
divorțând de Catherine de Aragon. Ulterior, Henric a mai avut alte 5
neveste. Această biserică este organizată într-o ierarhie condusă de
către Arhiepiscopul de Canterbury. Din Anglia această biserică s-a
răspândit, mai ales, în Scoția și în Statele Unite ale Americii, sub
denumirea oficială de Biserica Episcopaliană.

Perioada modernă

Vrăjitoarele
Vrăjitoarele sunt femei , care susțin că au fost înzestrate de
dumnezeu sau natură cu puteri supranaturale care le permit sa citească
viitorul, să facă farmece, miracole și chiar să provoace dezastre. Conform
preceptelor creștinismului, ele nu sunt nimic altceva decât slujitori
ai Diavolului .
Iluminismul
luminiștii militau pentru toleranță și libertate religioasă neîngrădită.
Imperiul Otoman
Imperiul Otoman a cucerit întreg teritoriul ortodoxismului grec și unele
teritorii ale celui rus. Teritoriile și-au păstrat religia ortodoxă prin plata
tributului, însă Tracia, Crimeea și unele regiuni din Balcani (Albania,
Muntenegru, Kosovo, Bosnia, Herțegovina, Croația și Macedonia de azi) au
fost convertite la Islam.
Dictaturile secolului al XX-lea
În secolul al XX-lea multe țări au avut regim comunist, care susținea
inexistența divinității.
Mișcarea ecumenică
Ecumenismul este o mișcare religioasă care urmărește reuniunea
tuturor bisericilor creștine într-una singură.