Arhitectura in România în secolul al XIX-lea.

Monumentele cari se clădesc în ultimii ani ai secolului al XVIII-lea, mânăstiri, biserici, sau simple case
particulare, prezintă, în ceea ce priveşte arhitectura lor exterioară, fatade al căror ansamblu este
oarecum sărăcăcios; în orice caz lipsit de proporţiile reuşite şi de decorul bogat de odinioară.

Aceste monumente de mică importanţă, în a căror arhitectură semnele decadenţei încep să se facă din
ce în ce mai simţite, ne înfăţişează totuşi în linii generale, după cum s'a văzut, câteva caracteristici locale
remarcabile.

După 1800 însă, caracterul național al arhitecturii româneşti începe să se şteargă. Influenţele
occidentale, cari copleşiseră deja arhitectura moldovenească, tind în acest secol să se impuie în mod
general atenţiei meşterilor constructori din ambele Principate.

Dealtfel perioada istorică turbure dela începutul secolului, desele schimbări de domni şi ocupația
rusească n'au făcut decât să sporească confuzia şi să mărească dispreţul pentru tot ceea ce era
românesc şi vechi. Nu-i vorbă că în materie de construcţie realizările acestei perioade sunt cu totul
neînsemnate. In afară de câteva clădiri, importante şi acestea mai mult prin dimensiunile decât prin
arhitectura lor, cum sunt biserica Sf. Spiridon din Iaşi, mânăstirea Frumoasa de lângă acelaş oraş şi
biserica Domniţa Bălaşa din Bucureşti, nici o altă construcţie de seamă datând din această epocă nu
poate fi menţionată.

In schimb, către jumătatea secolului, în ciuda vremurilor cari erau încă turburi, se ridică din temelii noi
câteva construcții foarte importante. Printre acestea, cel dintâiu zidit a fost desigur vastul palat dela
Bistriţa, început de Gheorghe Bibescu şi sfârşit de fratele său Barbu Ştirbey.

Ridicat în locul construcţiilor şi al zidurilor înconjurătoare ale vechei ctitorii a boerilor Craioveşti, noul
palat ocupa trei laturi din cele patru, cari limitau incinta mânăstirii. Aripa de Sud cuprindea apartamentul
Domnului, cea dinspre Nord pe cel al Doamnei, iar cea dinspre Apus, care lega între ele pe cele două
dintâi, era împărţită între corpul de gardă şi dependinţele palatului 1

La Băneasa, lângă Bucureşti, se mai văd şi astăzi în picioare o parte din zidurile puternice, construite în
cărămidă aparentă, ale palatului princiar al lui Gheorghe Bibescu.

Fig. 378. Biserica Sf. Niculae de la Băneasa. (Incepută de banul Ştefan Văcărescu, a fost

sfârşită de poetul Enăchiță Văcărescu).

Situat alături de biserica Sf. Niculae a Banului Ştefan Văcărescu, şi de vestita casă — astăzi dispărută - a
poetului Enăchiță Văcărescu, palatul domnesc a fost început în orice caz după 1845, adică după ce
prinţul se logodise cu frumoasa Maria Văcărescu - a doua sa soţie - pe moşia căreia se găseşte
construcția.
Soţii princiari n'au avut însă prilejul să se bucure de luxul şi de confortul noului lor palat; isbucnirea
revoluţiei 1848 întrerupe lucrările. Apoi, odată cu abdicarea Domnitorului, întregul edificiu, ale cărei
ziduri fuseseră înălţate până la cornișă, este părăsit şi părăsit a rămas până în ziua de azi.

Realizările cele mai de seamă ale acestei vremi rămân însă cele două vaste clădiri din Bucureşti : Teatrul
Național și Palatul Universității.

Teatrul Național, croit după planurile arhitectului vienez Heft, într'un cuviincios stil neo-clasic, a fost
început în 1846, sub Domnia lui Gheorghe Bibescu, şi terminat dupăce lucrările fuseseră întrerupte în
timpul revoluţiei - în 1852, sub domnia lui Barbu Ştirbey. La sfârşitul aceluiaşi an, cel dintâi şi cel mai
mare edificiu public din Muntenia de atunci, era inaugurat şi dăruit cu mare pompă teatrului românesc.

Palatul Universităţii, care, în forma lui veche, era una din lucrările în stil clasic cele mai isbutite din
Bucureşti, fusese început în cel din urmă an al domniei lui Barbu Ştirbey şi sfârşit în timpul lui Alexandru
Cuza, în 1869. Autorul planurilor, Alexandru Orescu, este unul dintre cei dintâi şi dintre cei mai priceputi
arhitecţi români cu studii speciale.

Tot în această vreme, şi paralel cu desvoltarea din ce în ce mai puternică a conştiinţei naţionale, ia
naştere în Principatul Tării Româneşti un curent destul de puternic în favoarea refacerii şi conservării
monumentelor vechi.

Incepând cu Gheorghe Bibescu şi cu Barbu Stirbey, domnitori crescuţi în limba Franţei şi pătrunşi de
cultură occidentală, câteva din vechile construcţii ale bătrânilor voevozi şi boeri români se bucură de o
grije cu totul specială. Dar, ca şi în Franta-unde în această preocupare nouă specialist renumit între toţi
era arhitectul Viollet-le-Duc - în Principatele Româneşti nu este vorba de o restaurare în înţelesul
modern şi sănătos al cuvântului, ci de o refacere, care, de cele mai multe ori, nu ţine deloc seama de
datele problemei. Stilul în care cei doi domnitori români, şi după ei şi urmaşii lor, îşi propun să refacă
ctitoriile înaintaşilor, este în special acel neo-gotic hibrid, care era la modă în epoca romantică, mai cu
seamă în Austro-Ungaria.

Nepotrivirea dintre arhitectura aceasta de import şi caracterul sever al monumentelor noastre de stil
bizantin nu sperie nici pe cei ce dădeau comenzile, nici, mai ales, pe cei ce le executau. Meşterii
constructori, străini cu toții şi aduşi, cei mai mulţi, din Austria, nu înţeleg felul de a gândi şi de a simți al
Românilor, şi cu atât mai mult nu înţeleg nici arta lor. Preţioasa tradiţie fixată „prin îndelungate eforturi
graţie acelui simt particular al proporţiei, în ansamblu şi al frumuseții discrete în ornament 1" este cu
desăvârşire neglijată.

Un număr important de biserici vechi sunt astfel refăcute şi îmbrăcate într'o haină banală, care nu are
nici cel puțin meritul de a fi fost făcută dintr'un material durabil sau preţios.

Mânăstirea Bistriţa din Oltenia, mânăstirea Arnota din Vâlcea, transformată şi mărită de Barbu Ştirbey,
care adaugă construcţia nouă de pe aripa

Fig. 379 Biserica Antim din Bucureşti văzută dinspre Apus. (Aticul pridvorului şi rozonul sunt opera
restauratorului, arh. Slatter, de la 1860).
dinspre Apus, unde a fost pe vremea aceea arestul politic, mânăstirea Tismana din jud. Gorj, biserica Sf.
Gheorghe Nou din Bucureşti, partea superioară a turlelor bisericii Mânăstirii Dealului, lângă Târgovişte,
mânăstirea Antim din Bucureşti — în special clopotniţa şi partea superioară a bisericii --şi atâtea alte
clădiri vechi, işi datoresc înfăţişarea lor de astăzi acestor prefaceri.

Tot în această epocă, şi până târziu în a doua jumătate a secolului, câțiva din cetăţenii înstăriți
manifestând pentru stilul neo-gotic aceeaşi preferinţă ca pentru orice lucru la modă, pun să li se
construiască locuinte, şi unii chiar palate, gotice 1".

Alături de meşterii străini, austriaci, specialişti în astfel de construcții, au lucrat şi câțiva români. Printre
aceştia merită să fie pomenit Niculae G. Socol sau Socolescu, intemeietorul unei întregi familii de
arhitecţi români, care a profesat către mijlocul secolului la Ploeşti şi de la care ne-au rămas,

Fig. 380. Casă construită în 1860, fosta proprietate Petre Buzilă, din Ploeşti.

(Arhitect N. G. Socolescu).

între altele, hanul Hagi Petre Buzilă din Ploeşti şi falatul Bărcănescu, refăcut mai în urmă, de la
Bărcăneşti din Prahova.

Oficialitatea şi cea mai mare parte a cetăţenilor din a 2-a jumătate a secolului al XIX-lea îşi îndreaptă însă
privirea către o altă arhitectură. Inrâurirea culturii occidentale, însoţită de exaltarea tot mai pronunţată
a originii noastre latine, pe de o parte, şi contactul cu Roma şi cu Parisul mai ales, la şcoalele căruia s'au
format primii noştrii arhitecţi, pe de alta, fac ca arhitectura neo-clasică să înlocuiască din ce în ce mai
mult stilul neo-gotic căzut în disgrație 1

In acelaşi timp, noua organizare a celor două Principate, unite într'o singură ţară, sub un singur
domnitor, era menită să dea arhitecturii un câmp nou şi vast de realizări, mai cu seamă în domeniul
construcţiei oficiale. Bănci, tribunale, palate pentru ministere, poste, universități, etc. cereau să fie
ridicate cât mai grabnic. Nevoile erau dealtfel atât de mari şi atât de numeroase încât cei câțiva arhitecţi
români nu ajung să satisfacă cerinţele. In aceste împrejurări, un număr destul de mare de arhitecţi
străini, de data aceasta în majoritate francezi, construesc câteva din cele mai importante edificii publice
zidite în ultimii ani ai secolului al XIX-lea.

Printre acestia, cel mai cunoscut, şi cel mai discutat în acelaşi timp, a fost elevul învățatului arheolog
francez Viollet-le-Duc, arhitectul André Lecomte du Nouy, chemat în ţară de guvernul Regelui Carol I
pentru ca să restaureze câteva din monumentele istorice mai de preț, a căror stare de ruină era
îngrijorătoare.

Cunoscător al arhitecturii bizantine, tânăr şi plin de sine, Lecomte du Nouy interpretează în mod arbitrar
teoriile asupra lucrărilor de restaurare ale fostului său maestru, arbitrare şi acestea, şi în loc să repare şi
să întărească monumentele vechi, aşa cum a făcut, mai târziu, Grigore Cerchez pentru biserica Sf.
Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş, pe care ne-a redat-o aşa cum fusese ea la început?, a nesocotit cu
totul interesul istoric al clădirilor a căror restaurare îi fusese încredinţată şi a găsit cu cale să le dărâme şi
să facă în locul lor biserici noui după chipul, mai mult sau mai puțin asemănător, al celor dărâmate.
Dintre cele cinci biserici importante pe cari le-a restaurat - din punct de vedere tehnic, ce-i drept,
ireprosabil - numai două au scăpat mai puţin desfigurate : Episcopia din Curtea de Arges şi Trei Ierarhii
din Iaşi. Celelalte au fost dărâmate până la temelii şi înlocuite cu altele noi, construite cu materiale noi şi
reproducând din cele vechi, numai arhitectura care a putut fi dovedită că era cea originală. In felul
acesta au Promotorii acestei renaşteri a stilului național au fost: Ion Mincu (1852— 1912), ale cărui
exceptionale calități de îndrumător au întrecut deseori pe acelea de cunoscător al monumentelor
noastre vechi, şi Grigore Cerchez, priceput şi abil interpret al formelor şi elementelor de decor
caracteristice epocii lui Constantin Brâncoveanu.

Cu realizări modeste şi deseori stângace, în prima lui perioadă de desvoltare, curentul de arhitectură
neo-românească, avea să-şi dea roadele lui cele mai de preț după 1900, sub impulsul nou şi puternic dat
de d. Petre Antonescu. urma lor opere cari stau cu cinste alături de realizările cele mai de seamă ale
celor cari, străini fiind, s'au bucurat de încrederea nelimitată a oficialității.

Palatul Universității din Bucureşti, deja menţionat, şi Mitropolia din Iaşi, construcție monumentală în stil
neo-clasic, refăcută în timpul domniei Regelui Carol I (1886), opere ale lui Alexandru Orescu; Şcoala
Centrală de fete, edificiu de o înfăţişare cu totul originală, şi Cavourile Cantacuzino şi Ghica dela cimitirul
Belu, opere ale lui Ion Mincu; Palatul de Justiţie din Craiova, Şcoala Secundară de Fete din Ploeşti şi casa
Ionescu-Gon din Bucureşti, lucrări ale lui Ion N. Socolescu; Liceul Lazăr, clădit în 1890 de F. Montureanu,
precum şi Palatul Poştelor, construit în 1899 după planurile lui A Săvulescu, constituesc o bună dovadă a
capacităţii şi bunului gust al arhitecților români.

Stilul apreciat al acestei epoci este, după cum sa văzut, neo-clasicul. Impus în parte de constructorii
străini, propovăduit cu entuziasm şi de mulți dintre arhitecţii români cari işi făcuseră studiile în Franţa,
stilul acesta se bucură de un avânt capabil, după toate aparenţele, să-i asigure o viaţă fecundă şi
îndelungată. Cu toate acestea, în ultimii ani ai secolului, asistăm la o adevărată revoluţie arhitectonică:
întoarcerea către formele vechi pământene, renaşterea stilului naţional.

După cum s'a putut vedea din conţinutul acestei cărţi, materialul arhitectonic elaborat în decursul
secolelor pe pământul românesc se prezintă de o bogăţie şi de o varietate surprinzătoare.

Elementele cele mai exotice au fost încet încet împământenite, iar împerecherea lor a fost întotdeuna
făcută cu pricepere şi bun simt, astfel că operele meşterilor din trecut, pe lângă caracterul lor specific
românesc, prezintă, în majoritatea cazurilor, aspectul unui tot unitar şi armonic.

Era deci firesc ca acest material să devie un izvor de inspiratie fecundă de îndată ce spiritul general al
epocii nouă, însufleţit de un puternic sentiment naţional - sentiment care s'a răsfrânt deopotrivă în toate
celelalte domenii artistice şi culturale — a început să caute în trecutul nostru încercat dar glorios,
sprijinul rodnic al civilizaţiei românești.