MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE

Universitatea Valahia din Târgoviște

Departamentul de Învăţământ la Distanţă şi Formare Continuă
CONVERSIE PROFESIONALĂ: LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ -
LIMBA ȘI LITERATURA ENGLEZĂ

DISCIPLINA:
LITERATURA ROMÂNĂ –
EPOCA PREMODERNĂ

COORDONATOR:
Conf. Univ. Dr. AGNES ERICH
STUDENT:
VOICEA LOREDANA-MIHAELA

An de studiu: I, Semestrul I
AN UNIV: 2020-2021
 Genuri şi specii abordate de Gr. Alexandrescu
Motto: „Pentru întâia oară un veritabil poet român
pătrundea cu fantezia în spaţiul cosmic, îmbrăţişa cu gândul toate
regnurile, punând întrebări asupra cauzelor, având fiorul
imensităţii şi raţionalităţii universului”. 
George Călinescu despre Grigore Alexandrescu

Grigore Alexandrescu (n. 22 februarie 1810 Târgovişte - d.25

noiembrie 1885 Bucureşti) a fost un poet şi fabulist român.
S-a născut la Târgovişte, în anul 1810, în mahalaua Lemnului,
fiind al patrulea copil al lui Mihai Alexandrescu, care a fost vameș și vistiernic, și al Mariei.
Rămâne orfan şi sărac, dar de mic e deştept, cu o memorie extraordinară. Învaţă greaca şi
franceza. Ajuns la București, este elev la pensionul Sfântul Sava, uimindu-și colegii prin
cunoștintele în literaturile clasice.
A fost coleg cu Ion Ghica. Face cunoştinţă cu Heliade. Impresionează pe toţi prin talentul
său poetic. Va sta şi acasă la Heliade, care-i va publica prima poezie Miezul nopţii în Curierul
Românesc, urmată de elegia Adio la Târgovişte.
Grigore Alexandrescu scrie, mai întâi, meditaţii romantice, sub influenţa lui Lamartine.
Tonul este extraordinar de fantastic și umoristic. Cea mai reuşită este Umbra lui Mircea la
Cozia. E ultimul fabulist autentic din literatura română, lăsându-ne 40 de fabule, în care adevărul
e mascat, din cauza cenzurii autorităţilor (Câinele şi căţelul, Boul şi viţelul, Dreptatea leului,
Vulpea liberală ș.a.).
”Alexandrescu este incontenstabil cel mai de seamă fabulist al nostru..." ( D. Popovici)
Lui Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în literatura română ca specii literare
autonome cu ar fi: epistola, meditaţia şi satira. A tradus din Lamartine şi Byron.
Spirit reflexiv și analitic, deprins să se interogheze, refractar certitudinilor comune,
Alexandrescu creează în două registre, în realitate exprimând același conflict al poetului cu sine
însuși și cu lumea: în meditații, tonul e elegiac, lamartinean, iar confesiunea alternează cu
dispozițiile contradictorii ale eului, polarizat când de nădejde, când de îndoială; în fabule și
epistole apare omul de lume, spiritual, afabil, denunțând cu ironie și fină disimulație impostura
care triumfă în viața socială și falsele prezumții ale cugetului.
Primul poet român, precedând în aceasta pe Eminescu, la care actul de a scrie este resimţit
ca vocaţie şi posibilă împlinire de sine, a fost Alexandrescu. Dacă, până la el, poezia era chemată

1
să dea glas numai simţământului (erotismul, iubirea de patrie), acum devine vocea unei
conştiinţe, iar poemul — un scenariu care pune în discuţie, uneori stângaci, cu patetism însă,
valorile sub semnul cărora omul există. Confesiunea intimă (apetitul ei i-a fost deschis de lectura
romanticilor:Lamartine, Byron) tinde spre adevărul trăirii, chiar dacă, uneori, fundalul nocturn,
decorul ruinelor, gestul damnării sunt invocate convenţional (Miezul nopţii). Tristeţea în faţa
nestatorniciei fericirii (motivul central al liricii lui Alexandrescu, nu străin de modelele de
circulaţie în epocă, cel lamartinian în primul rând, însă susţinut de o înclinaţie temperamentală
depresivă şi alimentat de circumstanţe ale vieţii ce nu au răspuns nevoii sale de ocrotire şi
stabilitate) e dublată de o percepţie de ordinul generalului. Alexandrescu încearcă acea
amărăciune ce intră în condiţia umană supusă erodării în trecerea de neoprit şi este, înainte de
Eminescu, un poet al timpului şi al suferinţei de a fi:„Al meu suflet se-nalţă pe aripi d-un foc
sfânt / în zboru-i se rădică la poarta de vecie / Căci nici o legătură nu are pe pământ”. Totodată,
confesiunea sa se deschide către marile porniri şi motivaţii altruiste existente în om, însoţindu-se
de denunţarea falsului, în morală şi politică. Aşa se face că poetul e autor de solilocvii şi elegii,
dar deopotrivă de satire şi fabule.
Despărţită în registre antitetice, creaţia sa se dovedeşte, în fond, rodul aceleiaşi trăiri
romantice, ce nu poate accepta lumea decât în formula idealităţii ei. Structurii lui Alexandrescu,
înclinat spre reflecţia gravă, îi răspunde formula lirică a meditaţiei, în tensiunile căreia îşi găsesc
expresia neliniştile conştiinţei şi, dramatică, speranţa. Se simt aici necesitatea lăuntrică a unui
reazem al certitudinilor, nostalgia unei coerenţe a valorilor morale (Candela:„Atunci creştinu-
acela, cu fruntea în ţărână / Dar cu otrava-n buze, şi cu fierul în mână, / Umilit ca să-nşale şi
blând ucigător, / Tronul dumnezeirei cum va putea să-l vază, / Când la un semn puternic se vor
clăti cu groază / Cerurile-aşezate pe polurile lor?”).
Pe străvechea temă ubi sunt, el depăşeşte obişnuitele glose în spiritul vanitas vanitatumprin
naturaleţea cu care monologul interior lasă suspendate dilemele ivite din zigzagul
interogaţiilor:iluzia şi speranţa alternează, fără tranziţie, cu certitudinile lucidităţii şi gândul
morţii (Meditaţie, Cimitirul, Suferinţa:„La umbră, -n întuneric, gândirea-mi se arată / Ca tigrul
în pustiuri, o jertfă aşteptând, / Şi prada îi e gata… De fulger luminată, / Ca valea chinuirei se
vede sângerând”).
În „cursele vicleneşti” ale vieţii, dragostea nu aduce decât înseninări trecătoare (Eliza,
Reveria, Aşteptarea). Le urmează curând tristeţea despărţirii şi accentuarea singurătăţii
(Suferinţa). Inferioară altor orientări ale poeziei sale, erotica se menţine graţie unei anumite
candori a mărturisirii, la care participă uneori şi stângăciile de expresie.

2
 O semnificaţie singulară are în contextul întregii creaţii a poetului Anul 1840, în care se
pot descifra germenii caracterelor esenţiale ale poeziei lui:reflexivă, cetăţenească, satirică. În
tonul ei se împletesc rezonanţele profetice şi de odă, vibrând de încredere, cu accentele patetice
ale meditaţiei romantice sau cu desfăşurări vehemente, slujite de o ironie caustică şi amară.
Confruntarea dintre nădejdea care renaşte mereu şi scepticismul niciodată pe de-a-ntregul
dizolvat dă tensiune interioară poemului şi, în acelaşi timp, face din Anul 1840o imagine a
sufletului omenesc surprins în impulsurile sale contrarii. Dincolo de filosofia tonică, a încrederii
în viitor, tabloul prezentului, dominat de degradare şi fals, prevesteşte prin virulenţă
satirică Scrisorileeminesciene şi atinge, pe alocuri, chiar dezgustul obosit al Glossei. Ecourile
îndoielilor şi temerilor „de-mbunătăţiri rele”, proiectate asupra viitorului, dau o ardoare aparte
dialogului (rămas deschis, suspendat) speranţă-scepticism:„Ce bine va aduce o astfel de
schimbare? / Şi ce mai rău ar face o stea, un cornet mare, / Care să arză globul ş-ai lui locuitori! /
Ce pasă bietei turme, în veci nenorocită, / Să ştie de ce mână va fi măcelărită / Şi dacă are unul
sau mulţi apăsători?”
Când se întoarce spre trecut, poetul se opreşte asupra paginilor de istorie înnobilate de
sângele eroilor căzuţi pentru libertate. Virtuţile strămoşeşti acuză, prin contrast, prezentul
degradat moraliceşte, meschin. Capodopera genului este Umbra lui Mircea. La Cozia, sinteză
originală între lirismul de atmosferă şi cerebralitatea monologului interior. Alexandrescu nu
cultivă notaţia în sine, ci valorile ei de atmosferă. Ambianţa crepusculară, propice visării şi
reflecţiei, alunecarea în fantastic, ritmica timpului sunt sugerate prin sonoritate şi imagine. În
Mircea cel Bătrân, poetul salută vitejia şi gloria străbună, dar raţiunea refuză exaltarea şi
redimensionează conturul unei vârste a faptei războinice strălucite, prin comparaţie cu izbânzile
progresului:arta, ştiinţele, vieţuirea înfrăţită a naţiilor în pace. Totuşi sugestia de impasibilă
clepsidră cosmică, de mecanică oarbă a universului domină şi, prin ea, poemul vădeşte
virtualităţi eminesciene.
În ciuda înălţimii artistice atinse uneori în poemele meditative, Alexandrescu este
dezavantajat de inexperienţa poeziei româneşti în mânuirea unui limbaj metaforic pe măsura
gândirii speculative. Efectul superior al poeziei vine nu din strălucirea concretului imagistic, cât
din dramatismul discursului, rod al unei inferiorităţi dilematice, tentată să complice, şi al unui
spirit raţiocinant.
Între patosul romantic al meditaţiei sau al elegiei şi permanenţele vieţii morale notate cu
sobrietate clasică în fabule, epistolele şi satirele lui Alexandrescu reunesc gustul reflecţiei şi
verva ironică în monologul-autoportret al unui voltairian. Poetul este aici un lucid fără
mizantropie, suflet animat de idealuri umanitare şi inteligenţă marcată de pasiunea ideilor, în

3
asociere cu ironia caustică, un moştenitor spiritual al secolului luminilor, de la filosofia sa
melioristă şi cultul raţiunii până la stilul reflecţiei, demitizant, iconoclast. Cele mai multe dintre
epistole gravitează în jurul întrebărilor pe care poetul şi le pune cu privire la artă şi la condiţia de
creator, la raporturile cu poezia şi cu lumea (Epistolă d. I. C., Epistolă către Voltaire).
Satiră. Duhuluimeuse numără printre cele mai cunoscute creaţii ale lui Alexandrescu,
expresie deplină a unei ironii superioare, desfăşurată cu vervă. Poetul oferă drept „model”
imaginea vieţii mondene a timpului, însoţind-o însă de notaţia acută a ridicolului şi a falsităţii ei
de esenţă. Geneza fabulelor (între ele câteva capodopere ale genului:Boul şi viţelul, Câinele şi
căţelul, Toporul şi pădurea, Oglindele, Vulpea liberală)trebuie raportată, de asemenea, la racilele
vieţii sociale şi, mai ales, politice ale vremii, devenite ţinte de atac pentru un observator, realist şi
critic, al contemporaneităţii. Sub scutul limbajului esopic, sunt denunţate mereu parvenitismul,
demagogia, trădarea, ipocrizia, semnalmente morale ale unei epoci şi societăţi caracterizate de
cameleonismul politic şi de amestecul strident de tiranie şi aparentă libertate.
Observator realist în punctul de plecare, fabulistul este în fond un moralist clasic. La fel ca
la modelele sale (La Fontaine, Voltaire, Krâlov), nu se urmăreşte studiul unor caractere, ci o
imagine-emblemă a defectului moral personificat de tipologia realizată printr-o convenţie
animalieră. Efectele sunt scoase din chiar investirea personajelor-animale cu atitudini umane
adecvate. Fiecare personaj are fizionomia sa distinctă;felul de a vorbi, tonul, gestica sunt
semnele categoriei morale, dialogurile sunt vii şi de mare verosimilitate şi nici un detaliu nu e
întâmplător sau inutil.
Artist cu reuşite personale certe, Alexandrescu deschide drum poeziei de mari tensiuni
lăuntrice, pe linia liricii de interogaţie şi atmosferă meditativă, şi conturează un ton, un relief de
accente propriu satirei, poetul numărându-se între precursorii direcţi ai lui M. Eminescu. În proză
(Memorial de călătorie), deşi tonalitatea este naturală, dezinvoltă, autorul nu se ridică dincolo de
observaţia directă şi însemnarea topografică, excepţie făcând paginile ce descriu un răsărit de
lună la Tismana. Impregnat de melancolie şi de culoarea fantastică dată de fiorul magiei lunare,
peisajul devine stare de suflet şi intră în literatură.
Pentru întâia oară un veritabil poet român pătrundea cu fantezia în spaţiul cosmic,
îmbrăţişa cu gândul toate regnurile, punând întrebări asupra cauzelor, având fiorul
imensităţii şi raţionalităţii universului. G. Călinescu1

1
http://istoriiregasite.wordpress.com/2012/10/15/grigore-alexandrescu-viata-si-opera/
4
Bibliografie (surse);
1. Ion Ghica, în Convorbiri literare, ed.1886;
2. E. Lovinescu, Grigore Alexandrescu, ed. 1910;
3. www.autorii.com.