Substantivul este partea de vorbire flexibilă care denumește: ființe, obiecte, fenomene ale
naturii, sentimente, stări sufletești, precum și unele noțiuni abstracte.
Clasificare:
a. Propriu: se utilizează pentru nume de persoane, localități și alte repere geografice, nume
de instituții și alte asemenea denumiri, scrise întotdeauna cu majusculă (indiferent de
poziția ocupată în cadrul propoziției).
b. Comun: denumește obiecte de același fel și scrise cu literă mică (cu excepția cazului în
care se află la începutul unei propoziții).
Genurile substantivelor
Substantivele pot avea unul din trei genuri:
a. Feminin
b. Masculin
c. Neutru
Cazurile substantivelor
În limba română, substantivele pot avea unul din cinci cazuri:
a. Nominativ
b. Acuzativ
Exemple:
Am văzut-o pe Ana la magazin. (complement direct, caz acuzativ) – Pe cine am văzut?
Cadoul este pentru tata. (nume predicativ, caz acuzativ) – Pentru cine este cadoul?
Pentru cazul acuzativ există prepoziții specifice, care ajută la recunoașterea mai ușoară a cazului,
în funcție de prepoziția care însotește substantivul. De obicei, aceste prepoziții se regăsesc și în
întrebările (mai sus menționate) ce corespund acuzativului.
c. Genitiv
În cazul genitiv, substantivul răspunde la întrebările: „al cui? a cui? ai cui? ale cui?”. Acestui
caz îi corespunde o marcă gramaticală: articolul posesiv (al, ai, a, ale).
Tododată, un substantiv aflat în cazul genitiv poate îndeplini una dintre următoarele funcții
sintactice: atribut substantival genitival, atribut substantival prepoziţional, atribut
substantival apoziţional, nume predicativ, complement indirect, complement
circumstanțial de timp, complement circumstanțial de loc, complement circumstanțial de
mod, complement circumstanțial de cauză, complement circumstanțial de scop.
Exemple:
Cartea surorii mele este interesantă. (atribut substantival genitival, caz genitiv) – A cui carte?
d. Dativ
Cazul dativ are și el anumite prepoziții care îi corespund. Câteva exemple de prepoziții specifice
cazului dativ sunt: mulțumită, grație, potrivit, conform.
e. Vocativ
Substantivele la cazul vocativ nu îndeplinesc nicio funcție sintactică. Acestea pot exprima fie o
chemare, o strigare sau o invocare. Astfel, se atrage atenția asupra intenției comunicării directe,
despărțindu-se substantivul în vocativ de restul propoziției prin virgulă. De obicei, substantivele
în cazul vocativ sunt nume proprii.
Declinarea substantivelor
Declinarea (sau flexiunea) substantivului reprezintă totalitatea formelor prin intermediul cărora
se exprimă categoriile gramaticale ale acestei părți de vorbire. În limba română, declinarea
substantivelor are loc numai cu ajutorul articolului substantival, astfel încât putem diferenția
între două feluri de declinare:
a. Cu articol hotărât
b. Cu articol nehotărât
Exemple:
un băiat– substantiv în cazul nominativ, număr singular, gen masculin, însoțit de articolul
nehotărât „un”
băiatul – substantiv în cazul nominativ, număr singular, gen masculin, articulat cu articolul
hotârât „l”
unor tablouri – substantiv în cazul genitiv, număr plural, gen neutru, însoțit de articolul nehotărât
„unor”
niște mere– substantiv în cazul acuzativ, număr plural, gen feminin, însoțit de articolul nehotărât
„niște”
Funcțiile sintactice ale substantivelor
Depinzând de cazurile acestuia, substantivul poate avea numeroase funcții sintactice:
a. Nominativ
1. Subiect: Ana este fericită.
2. Nume predicativ: Aceasta este mama mea.
b. Acuzativ
c. Genitiv
d. Dativ