Un prim pas în pătrunderea înţelesului termenului de leasing îl constituie o analiză a

raţiunilor care au stat la baza apariţiei acestui tip de contract şi a necesităţilor cărora trebuie
să le răspundă. Astfel, încă din antichitate a fost observat faptul că un bun aduce beneficii
prin utilizarea sa, fără ca dreptul de proprietate în sine să contribuie în vreun fel. De altfel,
folosinţa unui lucru nu este neapărat condiţionată de calitatea de proprietar a utilizatorului. La
baza evoluţiei contractului de leasing stă fiducia, o formă de credit existentă în dreptul roman
prin care creditorul îşi asigura recuperarea creditului rezervându-şi dreptul de proprietate
asupra unui bun al împrumutatului, urmând a retransmite acest drept împrumutatului după
achitarea datoriei. Acest transfer de proprietate nu era întotdeauna însoţit şi de remiterea
efectivă a bunului către creditor, beneficiarul împrumutului devenind un detentor precar, mai
exact un chiriaş, având în vedere că plătea periodic o anumită sumă cu titlu de chirie pentru
folosinţa bunului. Nu există o continuitate în evoluţia acestui tip de act juridic, specific
dreptului roman, către actualul contract de leasing, apărut în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea într-o formă care să prefigureze ceea ce înţelegem acum prin acest termen.
Cuvântul „Leasing" vine din limba engleză, de la substantivul „leasing" și verbul „to
lease" care s-ar traduce, într-o prima accepțiune, prin „a închiria". Dezvoltarea din ultimele
decenii a acestui produs a confirmat însă o formă specifică de finanțare, a carei denumire s-a
departat de întelegerea inițială, reprezentată astăzi mai bine de verbele "to rent" sau "to hire".
Definiţia leasingului poate fi dată atât din punct de vedere economic, cât şi juridic.
Din punct de vedere economic, leasingul reprezintă o operaţiune de finanțare în care
finanţatorul asigură fondurile necesare pentru întreaga investiţie. Din punct de vedere juridic,
leasingul reprezintă un contract complex care permite unei persoane să obţină şi să utilizeze
un lucru fără a plăti imediat preţul, cu posibilitatea de a-l cumpăra la un preţ rezidual.
În Ordonanţa nr. 51/1997, completată şi modificată prin Legea nr. 90 din 28 aprilie
1998 şi Legea nr. 99/1999, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 12
ianuarie 2000 operaţiunile de leasing sunt definite ca fiind acele operaţiuni prin care “o parte
denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă
asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte părţi, denumită utilizator, la solicitarea
acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de
leasing locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a
cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale”.

1
 În forma iniţială a legii, definiţia era mult diferită, leasingul însemnând acele
operaţiuni prin care „o parte denumită locator, se angajează la indicaţia unei alte părţi,
denumită utilizator, să cumpere sau să preia de la un terţ denumit furnizor, un bun mobil sau
imobil şi să transmită utilizatorului posesia sau folosinţa asupra acestuia contra unei plăţi
numită redevenţă, în scopul exploatării sau, după caz, a achiziţionării bunului”.
Principalele două forme de leasing sunt: financiar și operațional. Ordonanța 57/1997
definește leasing-ul financiar stabilind însa ca orice formă de leasing care nu este financiar
este operațional.
Conform Ordonanţei Nr. 51/1997 leasingul financiar este operaţiunea de leasing care
îndeplineşte una sau mai multe din următoarele condiţii:
 riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din
momentul încheierii contractului de leasing;
 părţile au prevăzut exces că la expirarea contractului de leasing se transferă
utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului;
 utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare va
prezenta cel mult 50% din valoarea de intrare ( piaţa ) pe care acesta o are la data la
care opţiunea poate fi exprimată;
 perioada de folosire a bunului în sistem de leasing acoperă cel puţin 75% din durata
normată de utilizare a bunului, chiar dacă în final dreptul de proprietate nu este
transferat.
Codul Fiscal definește contractul de leasing operational ca fiind orice contract de
leasing încheiat între locator (persoana care are bunul în proprietate din punct de vedere
juridic) și locatar (persoana care are dreptul de folosință), care transfera locatarului riscurile și
beneficiile dreptului de proprietate, mai puțin riscul de valificiare a bunului la valoarea
reziduală și care nu îndeplinește niciuna dintre condițiile prevăzute mai sus la contractul de
leasing financiar. Contractul de leasing operational este un contract de închiriere de bunuri.
În cazul contractului de leasing operational, bunul care face subiectul unui astfel de
contract, este înregistrat în contabilitatea locatorului, iar utilizatorul înregistrează o cheltuială
operațională cu chiria, în timp ce în cazul contractului de leasing financiar, bunul este folosit
în mare parte a vieții lui de către utilizator, la sfârșitul perioadei contractului de leasing, bunul
va trece în proprietatea utilizatorului, locatarul este obligat să înregistreze bunul în evidențele
sale contabile.

2
 Din punctul de vedere al complexității înregistrărilor contabile, leasingul operational
are o complexitate mai mică în comparație cu leasingul financiar.
În leasigul financiar, părţile nu pot - în perioada de bază - să rezilieze contractul,
riscurile sunt asumate de către client, iar în caz de neplată a ratelor, societatea sau furnizorul
are dreptul să dispună de bunul care formează obiectul contractului, iar în cazul leasingului
operational în perioada de închiriere de bază se obţine numai o parte din preţul bunului,
termenul de valabilitate a contractului este redus, ratele sunt mai mari, riscurile revin
societăţii de leasing sau furnizorului.
Atunci când din analiza operaţiunilor de leasing conform prevederilor legale rezultă
că acestea se încadrează în categoria leasingului financiar, la calculul profitului impozabil
sunt deductibile cheltuielile cu amortizarea calculată conform legislaţiei în vigoare şi cele
reprezentând dobânda convenită între părţi în timp ce în cazul leasingului operațional calculul
profitului impozabil sunt deductibile ratele de leasing plătite de utilizator la nivelul
amortizării calculate în conformitate cu actele normative în vigoare şi marja de profit
convenită între părţi.
Leasing-ul financiar presupune recuperarea totală a valorii bunului în perioada de
leasing, precum şi obţinerea de profit şi are ca obiect, în special echipamente industriale. În
schimb, prin leasing-ul operaţional se urmăreşte recuperarea parţială a valorii bunului
deoarece durata contractului de leasing este mai scurtă decât durata de funcţionare a bunului
ce formează obiectul contractului.
Ceea ce deosebeste cele doua tipuri de contract de leasing este faptul ca − in
majoritatea contractelor de leasing operational − costurile suportate de catre utilizator sunt
cele legate de utilizarea autovehiculului ( precum costurile cu combustibilul ), pe cand, in
cazul leasingului financiar, utilizatorul suporta toate costurile legate de buna functionare si
utilizare a autovehiculului ( precum combustibilul, intretinerea, reparatii, asigurari, taxe de
drum etc. ).
La finele contractului de leasing operational, utilizatorul este obligat să înapoieze
bunul în timp ce în cazul contractului de leasing financiar utilizatorul are posibilitatea de a
alege între a returna bunul, a-l achizitiona sau a prelungi contractul de leasing.
Atât în cazul leasingului operational cât și în cazul leasingului financiar, comparative
cu un credit auto, rata crește în cazul leasingului, pentru că înglobează și costurile de
asigurare.
O asemănare între cele două tipuri este aceea că, în ambele situaţii, societatea de
leasing este proprietarul bunului

3
 Ambele contracte de leasing trebuie să cuprindă condițiile de fond necesare pentru
validitatea actelor juridice, și anume: capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al
părții care se oblige, un obiect determinat, o cauză licită.
Atât leasingul financiar cât și cel operational, se închere în formă scrisă. Contractul de
leasing trebuie să cuprindă următoarele elemente: - date cu privire la părţi - clauza privind
definirea contractului de leasing ca leasing financiar sau operaţional - denumirea bunului care
face obiectul contractului de leasing şi caracteristicile de identificare ale acestuia - valoarea
ratelor de leasing şi termenul de plată al acestora - perioada de utilizare în sistem de leasing a
bunului - clauza privind obligaţia asigurării bunului - valoarea totală a contractului de leasing.
În concluzie, contractul de leasing, presupune transmiterea, pe o perioadă
determinată, a dreptului de folosință a unui bun, de la finanțator (firma de leasing) către
utilizator (cel care închiriază), cu condiția plății de către acesta din urmă a unei rate lunare,
denumită rată de leasing. Cu toate că între teorie şi practică inevitabil apar neconcordanţe
majore, uneori descurajatoare, rămân totuşi la părerea că varianta leasing-ului, financiar sau
operaţional, oferă părților implicate în aceste operațiuni, o seamă de avantaje incontestabile,
în comparaţie cu alte metode de finanțare, cumpărare sau închiriere.
Leasingul financiar este cel mai întâlnit, atât la persoane fizice, cât şi la companii.
Aici ai posibilitatea ca la sfârşitul contractului, după plata ratei reziduale finale (dacă există),
să intri în posesia bunului. Leasingul operaţional este, să spunem, din ce în ce mai întâlnit.
La sfârşitul contractului nu eşti obligat să cumperi bunul, ci poţi alege pentru altul care să fie
în folosul activităţii tale.