Jeffrey E. Young, Janet S. Klosko, Marjorie E. Weishaar - Terapia Centrată Pe Scheme Cognitive. Manualul Practicianului

Jeffrey E.
Young
Janet S. Klosko
Marjorie E. Weishaar
TERAPIA CENTRATĂ
PE SCHEME COGNITIVE
Traducere din limba engleză

Claudia Găgeanu
COLECȚIA PSIHOLOGUL EXPERT
ASCR
Editura ASCR
EDITURA
ASOCIAȚIEI DE ȘTIINȚE COGNITIVE
DIN ROMÂNIA
CLUJ-NAPOCA | 2015
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
YOUNG, JEFFREYE.
Terapia centrată pe scheme cognitive : manualul practicianului / Jeffrey E. Young,
Janet S. Klosko, Marjorie E. Weishaar ; trad.: Claudia Găgeanu. - Cluj-Napoca : Editura
ASCR, 2015
Bibliogr.
Index
ISBN 978-606-8244-92-1
I. Klosko, Janet S.
II. Weishaar, Marjorie E.
II. Găgeanu, Claudia (trad.)
159.9
Ediția în limba engleză

Jeffrey E, Young, Janet S. Klosko, Marjorie E. Weishaar
SCHEMA THERAPY. A practictioner's guide
Copyright © 2003 The Guilford Press
A Division of Guilford Publications, Inc.
72 Spring Street, New York, NY 10012
www.guilford.com
Ediția în limba română

Jeffrey E, Young, Janet S. Klosko, Marjorie E. Weishaar
TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME COGNITIVE. Manualul practicianului
Traducerea din 1b. engleză | Claudia Găgeanu
Lectura de conformitate cu originalul | Ștefania Miclea
Coperta | Bogdan Braica
Ilustrația copertei: © Rolffimages | Dreamstime.com
Paginație și prepress | Kitty Bojan
Editor | Diana Breaz
Comenzi Online: www.ascred.ro

Comenzi e-mail: comenzi@ascred.ro; ed.ascr@gmail.com
Comenzi telefon: 0364-711115/ 0756-164681
Copyright © 2015 Editura ASCR

Toate drepturile rezervate. Reproducerea integrală sau parțială a textului și stocarea sa într-o
bază de date, fără acordul prealabil în scris al Editurii ASCR, sunt interzise și se pedepsesc
conform legii.
CUPRINS
Despre autori 9
Prefață 11
Mulțumiri 15
Capitolul 1 ■ Terapia centrată pe scheme cognitive: model conceptual 17

Capitolul 2 - Evaluare și educare centrate pe scheme cognitive 79
Capitolul 3 - Strategii cognitive 107
Capitolul 4 - Strategii experiențiale 127
Capitolul 5 - Modificarea tiparului de comportament 165
Capitolul 6 - Relația terapeutică 197
Capitolul 7 - Strategii terapeutice detaliate pentru schemele cognitive 229
Capitolul 8 - Strategii de abordare a modurilor de schemă cognitivă 295
Capitolul 9 - Terapia centrată pe scheme cognitive pentru tulburarea de
personalitate borderline 333
Capitolul 10 - Terapia centrată pe scheme cognitive pentru tulburarea de
personalitate narcisistă 401
Referințe bibliografice 455

Index 461
Pentru Debbie, Sarah și Jacob
—J. E. Y.
Mentorului meu, dr David H. Barlow.

Cuvintele acestea nu pot exprima întreaga mea gratitudine.
-I. S. K.
Părinților mei
—M. E. W.
DESPRE AUTORI
Jeffrey E. Young, PhD, își desfășoară activitatea în cadrul Departamentului

de Psihologie de la Universitatea Columbia. Este fondator și director al Centrelor
de terapie cognitivă din New York și Connecticut, precum și al Institutului de
terapie centrată pe scheme cognitive (institute@schematherapy.com). în ultimii 20
de ani, dr. Young a ținut în mai multe țări prelegeri și cursuri despre terapia
cognitivă și cea centrată pe scheme cognitive. A pregătit mii de profesioniști în
sănătate mintală și este recunoscut pentru abilitățile sale remarcabile de predare.
J.E. Young este fondatorul terapiei centrate pe scheme cognitive, o abordare
integrativă, adresată tulburărilor cronice și pacienților rezistenți la tratament; are
numeroase publicații, atât în domeniul terapiei cognitive, cât și în cel al terapiei
centrate pe scheme cognitive, inclusiv două cărți de referință - Terapia cognitivă
a tulburărilor de personalitate: O abordare centrată pe scheme cognitive, adresată
specialiștilor în sănătate mintală și Reinventingyour life (împreună cu Janet S.
Klosko), o carte populară de terapie autoadministrată, scrisă pentru publicul larg.
Totodată, J.E. Young a oferit consultanță într-o serie de cercetări asupra terapiei
cognitive și a celei centrate pe scheme cognitive, inclusiv în Studiul Colaborativ
asupra depresiei din cadrul Institutului național de sănătate mintală, precum și
în comisia editorială a următoarelor jurnale: Cognitive Therapy and Research și
Cognitive and Behavioral Practice.
JanetS. Klosko, PhD, este codirector al Centrului de terapie cognitivă Long

Island, din regiunea Great Neck, New York (516-466-8485), și psiholog principal
în cadrul Institutului de Terapie centrată pe scheme cognitive din Manhattan și
în cadrul clinicii Women’s Health din Woodstock, New York (845-679-6699). A
obținut titlul de doctor în psihologie clinică din partea Universității de stat din
Albany, statul New York (SUNY), și și-a făcut stagiul de practică la Facultatea de
medicină a Universității Brown. în cadrul studiilor doctorale la SUNY, a lucrat
cu David H. Barlow în cercetarea și tratamentul tulburărilor de anxietate. Janet
Klosko a câștigat Premiul Albany pentru excelență în cercetare și Premiul pentru
dizertație din partea Asociației americane de psihiatrie, secțiunea Psihologia
clinică ca știință. Are numeroase publicații academice și este coautor (împreună
cu William Sanderson) al cărții Tratamentul cognitiv-comportamental al depresiei
și al cărții Reinventing your life (împreună cu Jeffrey E. Young), o carte apreciată
de către public. Totodată, a obținut o diplomă de masterat în literatura engleză.
Marjorie E. Weishaar, PhD, este profesor de psihiatrie și comportament

uman la Facultatea de medicină din cadrul Universității Brown (Marjorie_
Weishaar@brown.edu), unde predă terapie cognitivă rezidenților în psihiatrie,
psihologilor stagiarilor și membrilor școlii postdoctorale. Totodată, Marjorie
Weishaar a primit două premii pentru activitatea în domeniul didactic din partea
Facultății de medicină Brown. A absolvit cursurile Universității din Pennsylvania și
a obținut trei diplome de licență din partea Universității de stat din Pennsylvania.
Și-a făcut stagiul în terapie cognitivă cu Aaron T. Beck și în terapie centrată pe
scheme cognitive cu Jeffrey E. Young. Este autoarea cărții Aaron T. Beck, despre
terapia cognitivă și fondatorul acesteia, care a fost tradusă de curând în limba
chineză. Susține numeroase prelegeri și a scris numeroase articole și capitole de
carte având ca subiect terapia cognitivă, în special asupra riscului de suicid. In
prezent, lucrează într-un cabinet privat în Providence, Rhode Island.
Pentru informații referitoare la terapia centrată pe scheme cognitive:

Schema Therapy Institute
36 West 44'h Street, Suite 1007
New York, NY 10036
Telefon: 212-221-1818, int. 5
E-mail: institute@schematherapy.corn
Website: wivw.schematherapy. corn
PREFAȚA !
E greu de crezut că au trecut nouă ani de când am scris ultima noastră carte
de referință despre terapia centrată pe scheme cognitive. In ultimul deceniu, în
care interesul pentru această abordare terapeutică s-a dezvoltat cu repeziciune,
am fost întrebați de nenumărate ori „Când veți scrie un manual de tratament
actualizat și extensiv?” Cu o anumită jenă, a trebuit să recunoaștem că nu am
găsit timpul necesar pentru un proiect de asemenea amploare.
După 3 ani de muncă intensă, am reușit în sfârșit să scriem ceea ce speram
că va deveni „biblia” pentru practicarea terapiei centrate pe scheme cognitive,
în acest volum, am încercat să includem toate adăugirile și rafinările făcute în
ultimul deceniu, inclusiv modelul conceptual revizuit, protocoale de tratament
detaliate, studii de caz și transcrieri ale ședințelor cu pacienții. în mod special,
am scris capitole care descriu în detaliu extinderea importantă a terapiei centrate
pe scheme cognitive la tulburările de personalitate borderline și narcisistă. în
ultimii 10 ani, au existat numeroase schimbări din sfera sănătății mintale, care
au influențat terapia centrată pe scheme cognitive. Interesul pentru integrarea
psihoterapeutică a crescut odată cu numărul practicienilor din diverse orientări
care au ajuns să fie nemulțumiți de limitările terapiilor ortodoxe. Fiind una dintre
primele abordări cuprinzătoare și integrative, terapia centrată pe scheme cognitive
a atras noi și noi clinicieni și cercetători care erau în căutarea „permisiunii” și
îndrumării de a trece de granițele modelelor existente.
Un indicator clar al acestui interes crescut pentru terapia centrată pe scheme
cognitive a fost reprezentat de utilizarea pe scară tot mai largă a Chestionarului
Young de scheme cognitive (YSQ) de către clinicieni și cercetători din întreaga
lume. Acest chestionar a fost tradus în limbile spaniolă, greacă, olandeză,
franceză, japoneză, norvegiană, germană și finlandeză1, pentru a enumera doar
câteva dintre țările în care s-au asimilat elemente ale acestui model. Cercetarea
extensivă asupra Chestionarului Young de scheme cognitive oferă suport empiric
consistent acestui model.
Un alt semn al atracției către terapia centrată pe scheme cognitive a fost
reprezentat de succesul celor două cărți anterioare care prezintă această abordare
1 Acest chestionar a fost deja tradus și adaptat și în limba română: Trip, S. (2006), The
Romanian Version of Young Schema Questionnaire - Short Form 3 (YSQ — S3), Journal of
Cognitive and Behavioral Psychotherapies, 4(2), ISSN: 1584-7101, ISI/ SSCI, pp. 173-183.
(n. tr.)
12 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME COGNITIVE
psihoterapeutică, chiar și la 10 ani de la publicarea lor: Terapia cognitivă a

tulburărilor de personalitate: O abordare centrată pe scheme cognitive, aflată acum
la a treia ediție, și Reinventing your life, care s-a vândut în peste 125.000 de
exemplare, fiind încă disponibilă în majoritatea librăriilor mari și tradusă deja în
mai multe limbi.
în ultimul deceniu, terapia centrată pe scheme cognitive s-a extins mai
departe de tulburările de personalitate. Această abordare a fost aplicată unei
largi varietăți de probleme clinice, populații și tulburări, inclusiv, printre
altele, depresie cronică, traume din copilărie, infracționalitate, tulburări de
comportament alimentar, probleme de cuplu și prevenția recidivei în abuzul de
substanțe. Se folosește deseori terapia centrată pe scheme cognitive pentru a trata
factori predispozanți din sfera personalității, în cazul pacienților cu tulburări de
pe axa I, de îndată ce simptomele acute se ameliorează. Un alt progres important
a însemnat combinarea terapiei centrate pe scheme cognitive cu spiritualitatea.
Au fost publicate deja trei cărți care îmbină abordarea centrată pe scheme
cognitive cu meditația mindfulness sau cu practicile religioase tradiționale
(Alchimia emoțională de Tara Bennett-Goleman; Praying Through Our Lifetraps:
A Psycho-Spiritual Path to Freedom de John Cecero și The Myth ofMore de Joseph
Novello).
O evoluție dezamăgitoare, care sperăm să se schimbe în deceniul următor,
este reprezentată de impactul pe care l-au avut măsurile de gestionare a serviciilor
de sănătate și de restricționate a costurilor asupra tratamentului tulburărilor
de personalitate, în Statele Unite. Pentru practicieni, devine din ce în ce mai
dificil să li se deconteze serviciile psihologice de către companiile de asigurări,
iar cercetătorii obțin tot mai greu sponsorizări din partea statului pentru studii
asupra tulburărilor de personalitate, ambele din cauza faptului că tratamentul pe
axa II durează, de regulă, mai mult și, prin urmare, nu se potrivește cu modelul
de gestionare pe termen scurt a serviciilor de sănătate. Drept consecință, Statele
Unite a rămas în urma multor altor țări în ceea ce privește intervenția în cazul
tulburărilor de personalitate.
Sprijinul redus s-a concretizat printr-o scădere a numărului de studii
de eficacitate elaborate în domeniul tulburărilor de personalitate. (O excepție
importantă este terapia comportamentală dialectică, adresată tulburării de
personalitate borderline, dezvoltată de Marsha Linehan.) Acest aspect ne
îngreunează extrem de mult accesul la fondurile de care am avea nevoie pentru
studii, care ar aduce susținere empirică terapiei centrate pe scheme cognitive.
Prin urmare, ne orientăm acum atenția către alte țări care finanțează acest
domeniu de cercetare important. Ne interesează, în mod special, un studiu
de eficacitate de mare amploare, condus de Arnoud Arntz, în Olanda, care se
apropie de final. Acest studiu se desfășoară la scară largă, în mai multe locații, și
compară terapia centrată pe scheme cognitive cu abordarea lui Otto Kernberg,
pentru tratamentul tulburării de personalitate borderline. Așteptăm cu nerăbdare
rezultatele.
Pentru cititorii care nu sunt familiarizați cu terapia centrată pe scheme
cognitive, vom relua principalele avantaje pe care considerăm că le are această
abordare față de alte terapii practicate în mod obișnuit. în comparație cu
Prefață 13
majoritatea altor abordări terapeutice, terapia centrată pe scheme cognitive este mai
integrativă, combinând aspecte din cadrul modelelor cognitive, comportamentale,
psihodinamice (în special din teoria relațiilor obiectuale), ale atașamentului și a
celor gestaltiste. In terapia centrată pe scheme cognitive, componentele cognitive
și comportamentale sunt considerate a fi esențiale pentru tratament, însă se
acordă o importanță egală schimbării la nivel emoțional, tehnicilor experiențiale
și relației terapeutice. Un alt avantaj important al modelului centrat pe scheme
cognitive este reprezentat de parcimonia și aparenta simplitate, pe de-o parte,
combinate cu profunzime și complexitate, pe de altă parte. Este ușor de înțeles
atât pentru terapeuți, cât și pentru pacienți. Modelul încorporează idei complexe,
dintre care multe par încurcate și derutante pentru pacienții care primesc alte
forme de psihoterapie, și le prezintă în manieră simplă și directă. Prin urmare,
terapia centrată pe scheme cognitive îmbină simțul practic, cel care face ca
terapia cognitiv-comportamentală (TCC) să fie atât de atractivă, cu profunzimea
specifică abordărilor de natură psihodinamică.
Terapia centrată pe scheme cognitive reține două caracteristici vitale ale
TCC: este în același timp structurată și metodică. Terapeutul urmează o succesiune
de proceduri de evaluare și tratament. Etapa de evaluare include administrarea
unei serii de chestionare care măsoară schemele cognitive și stilurile de coping.
Tratamentul este activ și directiv, mergând dincolo de simpla conștientizare a
problemelor și orientându-se către schimbare la nivel cognitiv, emoțional,
interpersonal și comportamental. Terapia centrată pe scheme cognitive se poate
aplica cu succes și sub forma terapiei de cuplu, cu scopul de a-i ajuta pe ambii
parteneri să își înțeleagă și să își remedieze schemele cognitive.
Un alt avantaj al modelului schemelor cognitive îl reprezintă specificitatea
sa. Modelul conturează scheme cognitive, stiluri de coping și moduri specifice. în
plus, terapia centrată pe scheme cognitive se remarcă prin specificitatea strategiilor
de tratament, care conțin inclusiv îndrumări în ceea ce privește forma adecvată de
reproducere limitată a figurii parentale în cazul fiecărui pacient. Această terapie
oferă o metodă la fel de accesibilă pentru a înțelege și a folosi relația terapeutică.
Pe măsură ce lucrează cu pacienții, terapeuții își monitorizează propriile scheme
cognitive, stiluri de coping și moduri.
In ceea ce privește ultimul și, probabil, cel mai important avantaj, suntem
de părere că abordarea centrată pe scheme cognitive este deosebit de umană și de
plină de compasiune în comparație cu tratamentele standard. Terapia centrată pe
scheme cognitive normalizează tulburările psihologice, în loc să le patologizeze.
Fiecare dintre noi are propriile scheme cognitive, stiluri de coping și moduri
— acestea sunt doar mai rigide și mai extreme în cazul pacienților pe care îi
tratăm. Abordarea se dovedește a fi, totodată, înțelegătoare și plină de respect,
în special față de pacienții care prezintă probleme grave, precum tulburarea
de personalitate borderline, care sunt adesea tratați cu minimă compasiune și
multă învinuire în cadrul altor terapii. Conceptele de „confruntare empatică”
și „reproducere limitată a figurii parentale” ancorează terapeuții într-o atitudine
grijulie și binevoitoare față de pacienți. Utilizarea modurilor facilitează procesul
de confruntare, permițându-le terapeuților să înfrunte cu forță comportamentele
rigide și dezadaptative, păstrând în același timp o alianță terapeutică cu pacientul.
în încheiere, vom sublinia careva dintre aspectele ce țin de terapia centrată

pe scheme cognitive care s-au dezvoltat în ultimul deceniu. In primul rând, avem
o listă revizuită și mult mai cuprinzătoare a schemelor cognitive, conținând 18
scheme cognitive clasificate în cinci domenii. In al doilea rând, am elaborat
protocoale noi și detaliate, destinate pacienților cu tulburări de personalitate
borderline și narcisistă. Aceste protocoale au lărgit orizontul terapiei centrate
pe scheme cognitive, în special prin adăugarea conceptului de mod de schemă
cognitivă. în al treilea rând, am pus un accent mai mare pe stilurile de coping,
în special pe cel de evitare și cel de supracompensare, precum și pe schimbarea
acestora prin modificarea tiparului de comportament. Scopul nostru este de a
înlocui stilurile dezadaptative de coping cu unele mai sănătoase, care să le permită
pacienților să-și îndeplinească nevoile emoționale fundamentale.
Pe măsură ce terapia centrată pe scheme cognitive s-a dezvoltat și s-a
maturizat, am pus un accent sporit pe reproducerea limitată a figurii parentale
în cazul tuturor pacienților, cu precădere în cazul celor afectați de tulburări mai
grave. Respectând limitele adecvate ale relației terapeutice, specialistul caută să
răspundă nevoilor neîndeplinite din copilăria pacientului. In cele din urmă,
ne-am axat mai mult pe schemele și stilurile de coping ale terapeutului, în special
cu privire la relația terapeutică.
Sperăm că acest volum va oferi terapeuților un nou mod de a aborda
pacienții cu probleme și tipare cronice și persistente și că terapia centrată pe
scheme cognitive va aduce beneficii însemnate în cazul acelor pacienți dificili, care
au nenumărate nevoi emoționale și pe care căutăm să îi tratăm prin intermediul
abordării noastre.
MULȚUMIRI
/
Din partea tuturor autorilor
Vrem să mulțumim celor de la Guilford Press, care ne-au susținut de-a

lungul acestui proiect lung și dificil: Kitty Moore, editor executiv, care ne-a dat
sfaturi editoriale neprețuite și ne-a ajutat să dăm formă acestei cărți; Anna Nelson,
editor de producție, care a supervizat atât de sârguincios producerea acestei cărți,
alături de care ne-a făcut o reală plăcere să lucrăm; Elaine Kehoe, care a editat atât
de frumos cartea și întregii echipe care a lucrat alături de noi.
Am dori să adresăm în mod special mulțumiri dr. George Lockwood,
care ne-a pus la dispoziție o mulțime de cunoștințe valoroase și povestiri despre
abordările psihanalitice și care ne-a donat o mare parte din materialul despre
terapii integrative, cuprins în Capitolul 1. Este o plăcere să lucrăm alături de
dumneavoastră și așteptăm cu nerăbdare să colaborăm în viitor.
Am dori să mulțumim echipei de la Institutul de Terapie centrată pe
scheme cognitive din Manhattan, în special lui Nancy Ribeiro și Sylviei Tamm.
Vă suntem recunoscători că ați investit atât de multă muncă pentru a susține
eforturile noastre. Sunteți persoane calde și de încredere, pe care ne-am putut
baza în caz de nevoie.
In cele din urmă, le mulțumim pacienților noștri, care ne-au învățat cum
o tragedie se poate transforma în speranță și în vindecare.
Jeffrey E. Young
Sunt mulți oameni cărora vreau să le mulțumesc, care au jucat un rol

important în dezvoltarea terapiei centrate pe scheme cognitive, în scrierea acestei
cărți, precum și în susținerea mea de-a lungul acestui proces istovitor.
Prietenilor mei apropiați, pentru dragostea și grija pe care au manifestat-o
de-a lungul anilor, și pentru ajutorul oferit în dezvoltarea acestei abordări. Ați
fost ca o familie pentru mine: Wendy Behary, Pietre Cousineau, Cathy Flanagan,
Vivian Francesco, George Lockwood, Marty Sloane, Bob Sternberg, Will Swift,
Dick și Diane Wattenmaker și William Zangwill.
Colegilor mei, care au perfecționat terapia centrată pe scheme cognitive în
numeroase privințe, atât în Statele Unite, cât și în străinătate: rnoud Arntz, Sam
Ball, Jordi Cid, Michael First, Vartouhi Hainan, Bill Sanderson, Glenn Waller și
David Weinberger.
Lui Nancy Ribeiro, administratorul meu executiv, pentru devotamentul
dovedit în cadrul fiecărui proiect și pentru că mi-a suportat idiosincraziile zi de zi.
Tatălui meu, a cărui dragoste necondiționată mi-a oferit prototipul pentru
practicile parentale și pentru reproducerea figurii parentale.
Și mentorului meu, Tim Beck, care mi-a fost atât prieten, cât și călăuză
de-a lungul carierei mele.
Janet S. Klosko
In plus față de cele amintite mai sus, aș dori să mulțumesc colegilor mei
pentru susținere, în special dr. Jayne Rygh, dr. Ken Appelbaum, dr. David Bricker,
dr. William Sanderson și Jennei Smith, CM. Totodată, aș vrea să mulțumesc
familiei și prietenilor - în special lui Michael și lui Molly - pentru că mi-au oferit
baza de siguranță pe care mi-am construit cariera.
Marj orie E. Weishaar
Le mulțumesc profesorilor mei, în special lui Aaron T. Beck, MD, pentru

înțelepciune și îndrumare. Le mulțumesc colegilor și studenților mei pentru
ajutorul substanțial și îi mulțumesc familiei mele - tuturor celor patru generații
- pentru umor, optimism, onestitate și pentru dragostea cu care m-a sprijinit.
Capitolul 1
TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME

COGNITIVE: MODEL CONCEPTUAL
Terapia centrata pe scheme cognitive este o formă inovativă și integrativă

de terapie, elaborată de Young și colegii săi (Young, 1990, 1999), care analizează
în detaliu tratamentele și conceptele cognitiv-comportamentale tradiționale.
Aceasta îmbină elemente din școlile cognitiv-comportamentale, gestaltiste,
constructiviste, psihanalitice și din teoriile atașamentului și ale relațiilor-obiect,
într-un model conceptual și terapeutic amplu și unitar.
Terapia centrată pe scheme cognitive propune un nou sistem psihoterapeutic,
adresat în special pacienților cu tulburări psihologice rigide și cronice, care au
fost considerați până acum dificil de tratat. Din experiența noastră clinică, atât
pacienții cu tulburări floride de personalitate, cât și cei cu probleme semnificative
de personalitate care stau la baza tulburărilor de pe axa 1 reacționează extrem de
bine la tratamentul centrat pe scheme cognitive (uneori în combinație cu alte
abordări terapeutice).
DE LA TERAPIE COGNITIVĂ LA TERAPIE CENTRATĂ PE

SCHEME COGNITIVE
O incursiune în domeniului psihoterapiei cognitiv-comportamentale1 ne
va ajuta să justificăm motivul pentru care Young a considerat dezvoltarea terapiei
centrate pe scheme cognitive ca fiind importantă. Cercetătorii și practicienii
cognitiv-comportamentali au făcut progrese extraordinare în ceea ce privește
dezvoltarea unor tratamente psihologice eficiente pentru tulburări de pe axa I, cum
ar fi cele de dispoziție afectivă, de anxietate, sexuale, de comportament alimentar,
somatoforme sau abuzul de substanțe. Aceste tratamente sunt, în general, de
1 In această secțiune, folosim termenul „terapie cognitiv-comportamentală” cu referire la

protocoalele elaborate de autori precum Beck (Beck, Rush, Shaw și Emery, 1979) și Barlow
(Craske, Barlow și Meadows, 200), pentru tratamentul tulburărilor de pe axa I. Unii terapeuți
de formație cognitiv-comportamentală au adaptat aceste protocoale pentru a interveni în
cazul pacienților dificili, prin metode asemănătoare terapiei centrate pe scheme cognitive (c.f.
Beck, Freeman și colaboratorii, 1990). Vom discuta câteva dintre aceste modificări, ulterior,
în acest capitol (vezi pag. 64-70). In cea mai mare parte, însă, protocoalele de tratament
cognitiv-comportamentale actuale nu reflectă aceste adaptări.
scurtă durată (în jur de 20 de ședințe) și țintesc reducerea simptomatologiei,

dezvoltarea unor abilitați și rezolvarea problemelor din viața actuală a pacientului.
Cu toate că tratamentele de orientare cognitiv-comportamentală ajută un
număr mare de pacienți, pentru mulți alții ele nu sunt eficiente. Majoritatea
studiilor clinice de eficacitate raportează rate ridicate de succes (Barlow, 2001). De
exemplu, în cazul depresiei, rata de succes este de 60% imediat după tratament,
însă rata recăderii este de 30%, un an mai târziu (Young, Weinberger și Beck,
2001) - un număr însemnat de pacienți rămânând așadar netratați. Deseori,
pacienții cu tulburări de personalitate subiacente nu reușesc să beneficieze în
întregime de tratamentele cognitiv-comportamentale tradiționale (Beck,
Freeman și colaboratorii, 1990). Una dintre provocările la care trebuie să facă
față terapiile cognitiv-comportamentale în prezent este crearea unor tratamente
eficiente pentru acești pacienți care au probleme cronice, dificil de tratat.
Problemele de personalitate pot reduce eficiența terapiei
cognitiv-comportamentale din mai multe motive. Unii pacienți urmează
tratament pentru simptome de pe axa I, cum ar fi anxietatea sau depresia, și
fie stagnează în timpul terapiei, fie se decompensează odată ce se încheie
tratamentul. De exemplu, o pacientă solicită terapie cognitiv-comportamentală
pentru agorafobie. Printr-un protocol compus din exerciții de respirație,
disputarea gândirii catastrofice și expunere gradată la situații fobice, frica sa față
de simptomele de panică se reduce și pacienta nu mai evită numeroase situații
de viață. Cu toate acestea, odată ce se încheie tratamentul, agorafobia reapare.
Ceea ce o împiedică să se aventureze în lume de una singură este o viață întreagă
de dependență, alături de sentimente de vulnerabilitate și incompetență - în
accepțiunea noastră, schemele sale cognitive de Dependență și Vulnerabilitate.
Nu are suficient de multă încredere în ea însăși pentru a lua decizii pe cont
propriu și nu a dobândit abilități practice precum condusul mașinii, orientarea
în spațiu, gestionarea banilor sau stabilirea unor destinații specifice. Preferă mai
degrabă să lase persoanele semnificative din jurul ei să aranjeze lucrurile. Fără
îndrumarea terapeutului, pacienta nu poate face față singură acelor ieșiri în afara
casei, care ar fi necesare pentru menținerea achizițiilor din cadrul tratamentul.
Alți pacienți solicită inițial tratament cognitiv-comportamental pentru
simptome de pe axa I. După ce simptomele lor se ameliorează, problemele lor
de personalitate devin prioritare în tratament. De exemplu, un pacient urmează
psihoterapie cognitiv-comportamentală pentru tulburarea obsesiv-compulsivă
de care suferă. Printr-un program comportamental de scurtă durată, compus
din combinarea unor tehnici de expunere și a unora de prevenție a răspunsului,
gândurile obsesive și ritualurile compulsive care i-au consumat ani întregi din viață
sunt în mare parte eliminate. Insă odată ce simptomele de pe axa I s-au ameliorat
și pacientul dispune de timp pentru a relua alte activități, el conștientizează că are
o viață socială aproape absentă, ca urmare a stilului său de viață solitar. Pacientul
prezintă ceea ce numim schema cognitivă Deficiență, căreia îi face față prin
evitarea situațiilor sociale. Este atât de sensibil la disprețul și respingerea percepute
subiectiv, încât a evitat încă din copilărie majoritatea interacțiunilor personale cu
ceilalți. Pentru a ajunge să aibă vreodată o viață socială satisfăcătoare, el va trebui
să se lupte cu obiceiul său de o viață de a evita.
Model conceptual 19
O altă parte dintre pacienții care solicită tratament cognitiv-comportamental

nu prezintă simptome propriu-zise care să devină obiective ale tratamentului.
Problemele lor sunt vagi sau difuze și nu se pot identifica factori precipitanți
clari; ei simt că ceva esențial din viața lor este în neregulă sau lipsește. Aceștia sunt
pacienții ale căror probleme sunt de personalitate: ei solicită tratament acuzând
dificultăți cronice în relațiile pe care le au cu persoane semnificative sau pe care le
au în munca lor. Deoarece fie nu există simptome semnificative pe axa I, fie există
prea multe, terapia cognitiv-comportamentală este dificil de aplicat în cazul lor.
Asumpțiile terapiei cognitiv-comportamentale tradiționale încălcate de

pacienții cu tulburări de personalitate
Terapia cognitiv-comportamentală tradițională formulează o serie de
asumpții cu privire la pacienți care, de multe ori, nu se potrivesc în cazul celor cu
tulburări de personalitate. Acești pacienți au diverse caracteristici psihologice care
îi diferențiază de prototipul cazurilor de pe axa I și din cauza cărora nu sunt la fel
de potriviți pentru tratamentul cognitiv-comportamental.
Una dintre aceste asumpții este că pacienții vor respecta protocolul de
tratament. Terapia cognitiv-comportamentală standard pornește de la ideea
conform căreia pacienții sunt motivați să își reducă simptomele, să își dezvolte
abilitățile și să își rezolve problemele curente de viață. Prin urmare, dacă li se
oferă niște încurajări și întăriri pozitive, ei vor respecta procedurile terapeutice
necesare. Cu toate acestea, în cazul multor pacienți cu tulburări de personalitate,
motivațiile și atitudinile față de terapie sunt complexe, iar adesea nu vor sau nu
pot să adere la procedurile terapiei cognitiv-comportamentale. E posibil să nu își
realizeze temele de casă sau să refuze să învețe strategii de autocontrol. Ar putea
părea că sunt mai motivați să obțină consolare din partea terapeutului, decât să
învețe strategii prin care să se ajute singuri.
O altă asumpție pe care o regăsim în terapia cognitiv-comportamentală este
că, în urma unei scurte pregătiri, pacienții își pot conștientiza cognițiile și emoțiile
și le pot comunica apoi terapeutului. Se așteaptă ca pacienții să își observe și să
își înregistreze gândurile și emoțiile încă din primele etape ale terapiei. Pacienții
cu tulburări de personalitate sunt însă adesea incapabili de acest lucru. Deseori
pare că nu sunt conectați cu propriile cogniții și emoții. O mare parte din acești
pacienți recurg la evitare cognitivă și afectivă; blochează gândurile și imaginile
care îi deranjează; evită să privească adânc în interiorul lor. Totodată, aceștia
evită o mare parte din comportamentele și situațiile care ar fi esențiale pentru
progresul lor. Probabil că această obișnuită de a evita se dezvoltă ca o reacție
instrumentală, fiind întărită de reducerea afectivității negative. Stimulii asociați
cu anumite amintiri din copilărie declanșează emoții negative precum anxietate
sau depresie; prin urmare, acei stimuli vor fi evitați, cu scopul de a preîntâmpina
reacția emoțională. Astfel, evitarea devine o strategie de coping în cazul emoțiilor
negative, rutinieră și extrem de greu de schimbat.
Terapia cognitiv-comportamentală pornește totodată de la asumpția
că pacienții își pot modifica cognițiile și comportamentele problematice
prin procedee precum analiză empirică, discurs logic, experimentare, etape

succesive și repetiție. Adesea, însă, acest lucru nu este valabil pentru pacienții
cu tulburări de personalitate. Din experiența noastră, gândurile lor distorsionate
și comportamentele prin care se autosabotează sunt extrem de rezistente la
modificare exclusiv prin tehnici cognitiv-comportamentale. Adesea, chiar și după
luni întregi de terapie, nu se observă o ameliorare de durată.
Din cauza lipsei de flexibilitate psihologică, pacienții cu tulburări
de personalitate reacționează mult mai puțin la aplicarea tehnicilor
cognitiv-comportamentale și cel mai adesea nu reușesc să facă schimbări
semnificative într-un interval scurt de timp. Acești pacienți sunt mai degrabă
rigizi din punct de vedere psihologic. Rigiditatea este o caracteristică a tulburărilor
de personalitate (Asociația americană de psihiatrie, 1994, pag. 633). Astfel de
pacienți tind să se declare a fi lipsiți de speranță în ceea ce privește schimbarea.
Tulburările lor de personalitate sunt ego-sintonice: tiparele lor autodistructive
par a fi în asemenea măsură o parte din ceea ce sunt, încât nu își pot imagina
cum ar fi să le schimbe. Problemele lor joacă un rol esențial în sentimentul lor
de identitate și a le abandona poate părea pentru ei un fel de moarte - moartea
unei părți a sinelui. Când sunt confruntați, acești pacienți se agață în mod rigid,
automat și uneori agresiv de ceea ce consideră deja a fi adevărat despre sine și
despre lume.
Terapia cognitiv-comportamentală asumă în același timp că pacienții se
pot implica într-o relație de colaborare cu terapeutul, în decurs de câteva ședințe.
Tratamentele cognitiv-comportamentale nu pun, de regulă, prea mult accent pe
dificultățile apărute în relația terapeutică. Acestea sunt mai degrabă percepute ca
fiind obstacole ce trebuie depășite pentru a menține complianța pacientului la
procedurile de tratament. Relația terapeut-pacient nu este considerată în general
un „ingredient activ” al tratamentului. Cu toate acestea, pacienții cu tulburări
de personalitate întâmpină adesea dificultăți în a forma o alianță terapeutică,
replicând astfel problemele de relaționare pe care le au cu ceilalți, în afara
terapiei. Mulți pacienți dintre cei dificil de tratat au avut relații interpersonale
disfuncționale de când se știu. Perturbarea persistentă a relațiilor cu persoane
semnificative este o altă caracteristică a tulburărilor de personalitate (Milion,
1981). Acestor pacienți le este deseori greu să formeze o relație terapeutică
securizantă. O parte dintre aceștia, cum ar fi cei cu tulburare de personalitate
borderline sau dependentă, devin adesea atât de absorbiți de ideea de a-1
determina pe terapeut să le îndeplinească nevoile emoționale, încât nu mai pot
acorda atenție vieții lor din afara terapiei. Alții, cum sunt cei cu tulburare de
personalitate narcisistă, paranoidă, schizoidă sau obsesiv-compulsivă, sunt deseori
atât de neimplicați sau de ostili, încât se dovedesc a fi incapabili să colaboreze
cu terapeutul. întrucât dificultățile de natură interpersonală reprezintă cel mai
adesea problema fundamentală, relația terapeutică este una dintre cele mai bune
arii de evaluare și de tratament ale acestor pacienți — o direcție deseori neglijată în
terapia cognitiv-comportamentală tradițională.
în sfârșit, în terapia cognitiv-comportamentală, se presupune că pacientul
are probleme care se pot distinge imediat drept obiective ale tratamentului,
în cazul pacienților cu tulburări de personalitate, această asumpție este adesea
Model conceptual 21
infirmată. De cele mai multe ori, problemele cu care se prezintă acești pacienți
sunt vagi, cronice și generalizate. Aceștia sunt nefericiți în planuri majore
ale vieții lor și au fost nemulțumiți de când se știu. Probabil, nu au reușit să
stabilească o relație de cuplu de lungă durată, nu și-au atins potențialul la nivel
profesional sau își percep viața ca fiind pustie. Sunt fundamental nemulțumiți
pe plan sentimental, profesional sau în ceea ce privește timpul liber. Aceste teme
existențiale, largi și greu de definit, nu sunt obiective ușor de adresat în cadrul
tratamentului cognitiv-comportamental standard.
în secțiunile viitoare, vom vedea cum anumite scheme cognitive pot să
împiedice pacienții să beneficieze de pe urma terapiei cognitiv-comportamentale
standard.
DEZVOLTAREA TERAPIEI CENTRATE PE SCHEME

COGNITIVE
Datorită aspectelor descrise mai sus, Young (1990, 1999) a dezvoltat terapia
centrată pe scheme cognitive pentru a trata pacienții cu tulburări de personalitate,
în cazul cărora terapia cognitiv-comportamentală tradițională nu fusese de ajutor:
„eșecurile terapeutice”. Această terapie a fost elaborată de către Young sub forma
unei abordări sistematice, care extinde terapia cognitiv-comportamentală prin
integrarea unor tehnici provenite din alte școli de terapie. Terapia centrată pe
scheme cognitive poate să fie scurtă, de durată medie sau lungă, în funcție de
pacient. Extinderea terapiei cognitiv-comportamentale se realizează printr-un
accent pus într-o mai mare măsură pe explorarea originilor din copilărie și
adolescență ale problemelor psihologice, pe tehnicile orientate spre emoții, pe
relația terapeut-pacient și pe stilurile dezadaptative de coping.
Terapia centrată pe scheme cognitive poate fi aplicată după ameliorarea
simptomatologiei acute, în cazul a numeroase tulburări de pe axele I și II care
își au rădăcina în probleme generalizate de personalitate. Deseori, se practică
și în asociere cu alte metode, cum ar fi terapia cognitiv-comportamentală sau
medicația psihotropă. Terapia centrată pe scheme cognitive se adresează acelor
aspecte cronice ale tulburărilor care țin de personalitate, nu simptomelor
psihiatrice acute în sine (cum ar fi depresia majoră floridă sau atacurile de
panică recurente). Terapia centrată pe scheme cognitive s-a dovedit a fi eficientă
în tratarea tulburărilor cronice de tip depresiv, anxios și ale comportamentului
alimentar, precum și pentru probleme dificile de cuplu și dificultăți persistente în
menținerea unor relații intime satisfăcătoare. To odată, a fost de ajutor în cazul
infractorilor penali și în prevenția recidivei în abuzul de substanțe.
Terapia centrată pe scheme cognitive se adresează temelor psihologice
centrale care sunt tipice pacienților cu tulburări de personalitate. După cum vom
prezenta în detaliu în secțiunea următoare, temele centrale la care ne referim se
numesc Scheme cognitive dezadaptative timpurii. Terapia centrată pe scheme
cognitive permite pacienților și terapeuților să dea un sens problemelor cronice
și generalizate și să le sistematizeze astfel încât să fie ușor de înțeles. Acest model
urmărește schemele cognitive începând din copilăria timpurie până în momentul
prezent, punând accent în special pe relațiile interpersonale ale pacientului.

Folosind acest model, pacienții vor dobândi abilitatea de a-și privi propriile
probleme de personalitate ca fiind ego-distonice și, prin urmare, se vor simți
capabili să le depășească. Terapeutul se aliază cu pacienții în lupta împotriva
schemelor cognitive ale acestora, apelând la strategii de tip cognitiv, afectiv,
comportamental și interpersonal. Când pacienții repetă tiparele disfuncționale
aferente schemelor lor cognitive, terapeutul îi confruntă empatic, justificând
necesitatea schimbării. Prin „reproducerea limitată a figurii parentale”, terapeutul
oferă multora dintre pacienți un antidot parțial pentru nevoile care nu au fost
îndeplinite în mod adecvat în perioada copilăriei.
SCHEME COGNITIVE DEZADAPTATIVE TIMPURII
Perspectivă istorică asupra noțiunii de schemă cognitivă
In cele ce urmează, vom prezenta în detaliu principalele constructe care

alcătuiesc terapia centrată pe scheme cognitive. Vom începe cu istoria și evoluția
termenului „schemă”.
Cuvântul „schemă” este folosit în multe domenii ale științei. în termeni
generali, o schemă este o structură, un cadru sau un contur. în filozofia Greciei
antice, logicienii stoici, în special Crisipus (cca. 279-206 î.Hr.) au prezentat
principiile logicii sub forma „inferențelor schematice” (Nussbaum, 1994). în
filozofia kantiană, o schemă este un conceput care denotă ceea ce au în comun
elementele unei clase. Termenul este folosit de asemenea și în teoria mulțimilor,
geometria algebrică, științele educației, analiza literară și programarea
computerizată, pentru a enumera doar câteva dintre diversele domenii în care se
utilizează conceptul de „schemă”.
Termenul „schemă” are o istorie foarte bogată în cadrul psihologiei, în
special în domeniul dezvoltării cognitive. în acest context, o schemă este un
tipar suprapus peste realitate sau peste experiență, care are scopul de a o explica,
de a intermedia percepția și de a ghida reacțiile indivizilor. O schemă cognitivă
reprezintă o reprezentare abstractă a caracteristicilor distincte ale unui eveniment,
un fel de schiță a aspectelor sale proeminente. în domeniul psihologiei, acest
termen este cel mai adesea asociat cu Piaget, care a descris amănunțit schemele
cognitive specifice diferitelor stadii ale dezvoltării cognitive din copilărie. Din
prisma psihologiei cognitive, o schemă poate fi înțeleasă drept o hartă cognitivă,
abstractă, care ne ghidează în interpretarea informațiilor și în rezolvarea de
probleme. Prin urmare, am putea avea o schemă lingvistică pentru a da sens unei
propoziții sau o schemă culturală pentru a interpreta un mit.
Trecând de la psihologia cognitivă la terapia cognitivă, Beck (1967) s-a
referit la scheme încă din primele scrieri ale sale. în contextul psihologiei și al
psihoterapiei, o schemă cognitivă poate să reprezinte, în accepțiune generală, orice
principiu de organizare care dă sens experienței de viață a individului. Un concept
cu relevanță sporită pentru psihoterapie este ideea că schemele cognitive, multe
Model conceptual 23
dintre ele formate devreme în viață, vor continua să fie dezvoltate și apoi vor fi
suprapuse peste experiențe ulterioare de viață, chiar dacă nu mai sunt valabile. Ne
referim uneori la acest fenomen ca la o nevoie de „consecvență cognitivă”, de a
menține o perspectivă stabilă asupra sinelui și asupra lumii, chiar dacă aceasta nu
coincide de fapt cu realitatea sau este distorsionată. în această accepțiune largă, o
schemă cognitivă poate să fie pozitivă sau negativă, adaptativă sau dezadaptativă;
schemele cognitive pot fi formate în copilărie sau mai târziu în viață.
Definiția lui Young a schemei cognitive

Young (1990, 1999) a avansat ipoteza potrivit căreia o parte dintre aceste
scheme cognitive - în special cele care se dezvoltă ca rezultat primar al experiențelor
nocive din copilărie - ar putea sta la baza tulburărilor de personalitate, a
problemelor de personalitate mai ușoare și a multora dintre tulburările cronice
de pe axa I. Pentru a studia această idee, el a definit un subset de scheme cognitive
pe care le-a numit Scheme cognitive dezadaptative timpurii.
Definiția noastră revizuită și extinsă a Schemelor cognitive dezadaptative
timpurii este:
• o temă sau un tipar general, generalizat,
• alcătuit din amintiri, emoții, cogniții și senzații corporale,
• referitor la sine și la relațiile cu ceilalți,
• dezvoltat în copilărie sau în adolescență,
• elaborat de-a lungul vieții și
• disfuncțional într-o măsură semnificativă.
Pe scurt, Schemele cognitive dezadaptative timpurii sunt tipare emoționale

și cognitive prin care ne autosabotăm, care debutează devreme pe parcursul
dezvoltării noastre și se repetă de-a lungul vieții noastre. Observați că, potrivit
acestei definiții, comportamentul unui individ nu face parte din schema cognitivă
propriu-zisa; Young consideră comportamentele dezadaptative ca fiind reacții
la o schemă cognitivă. Așadar, comportamentele sunt determinate de schemele
cognitive, însă nu fac parte din ele. Acest concept va fi explorat în detaliu
atunci când vom prezenta stilurile de coping ulterior într-o secțiune ulterioară a
capitolului de față.
CARACTERISTICI ALE SCHEMELOR COGNITIVE

DEZADAPTATIVE TIMPURII
Vom examina în continuare câteva dintre caracteristicile principale ale
schemelor cognitive. (începând din acest punct, folosim interșanjabil termenii
„schemă cognitivă” și „Schemă cognitivă dezadaptativă timpurie”.) Să luăm cazul
pacienților care au una dintre cele mai puternice și mai nocive patru scheme
cognitive cuprinse în lista noastră de 18 (vezi figura 1.1. de la pag. 30-33):
Abandon/ Instabilitate, Neîncredere/ Abuz; Deprivare emoțională și Deficiență/
24 TERAPIA CENTRATA PE SCHEME COGNITIVE
Rușine. în copilăria timpurie, acești pacienți au fost abandonați, abuzați, neglijați

sau respinși. Adulți fiind, schemele lor cognitive sunt declanșate de evenimente de
viață pe care ei Ie percep (inconștient) ca fiind similare experiențelor traumatice
din copilărie. Atunci când este activată una dintre aceste scheme, aceștia resimt o
emoție negativă puternică, precum suferință, rușine, frică sau furie.
Nu toate schemele cognitive provin din traume sau din maltratări din
perioada copilăriei. De fapt, un individ poate să dezvolte o schemă cognitivă de
Dependență/ Incompetență fără să fi trăit niciun moment traumatic în copilărie.
E posibil ca acesta să fi fost, mai degrabă, complet apărat și supraprotejat de-a
lungul întregii copilării. Cu toate că nu toate schemele cognitive au ca sursă o
traumă, toate sunt distructive și aproape toate sunt cauzate de experiențe nocive,
repetate sistematic de-a lungul copilăriei și al adolescenței. In asociere, experiențele
aversive au un efect cumulativ și duc la emergența unei scheme cognitive floride.
Schemele cognitive dezadaptative timpurii luptă pentru supraviețuire.
Așa cum am menționat mai devreme, acesta este rezultatul nevoii umane de
consecvență. Schema reprezintă ceva ce îi este cunoscut persoanei în cauză. Chiar
dacă îi cauzează suferință, este confortabilă și familiară. Se simte „ca peștele
în apă”. Oamenii simt o atracție față de evenimente care le activează schemele
cognitive. Acesta este unul dintre motivele pentru care schemele sunt atât de
greu de schimbat. Pacienții consideră că schemele cognitive sunt un adevăr dat și,
astfel, acestea ajung să le influențeze procesarea experiențelor ulterioare. Schemele
cognitive joacă un rol major în modul în care pacienții gândesc, simt, acționează
și se relaționează cu cei din jur și, în mod paradoxal, îi determină să recreeze
inconștient în perioada adultă situațiile din copilărie care i-au rănit cel mai mult.
Schemele cognitive încep să se dezvolte în copilăria timpurie sau în
adolescență sub forma unor reprezentări ale mediului copilului bazate pe
realitate. Din experiența noastră, schemele cognitive ale individului reflectă
destul de precis mediul lor de viață timpuriu. De exemplu, dacă un pacient ne
relatează că familia sa a fost rece și indiferentă când era mic, acesta are de obicei
dreptate, cu toate că probabil el nu înțelege de ce au avut părinții lui dificultăți în
a-i demonstra afecțiunea sau în a-și exprima sentimentele. Atribuirile pe care le
face comportamentului părinților pot fi greșite, însă percepția lui fundamentală
asupra climatului emoțional și asupra modului în care a fost tratat este aproape
întotdeauna validă.
De obicei, caracteristica disfuncțională a schemelor cognitive devine mai
evidentă abia mai târziu în viață, în momentul în care pacienții continuă să își
perpetueze schemele cognitive atunci când interacționează cu alți oameni, în
ciuda faptul că modul în care percep situațiile nu mai este cel corect. Deseori,
la baza simptomelor cronice de pe axa I, precum anxietate, depresie, abuz de
substanțe și tulburări psihosomatice, stau Schemele cognitive dezadaptative
timpurii și modurile dezadaptative în care pacienții învață să se adapteze la ele.
Schemele cognitive sunt dimensionale, în sensul în care au niveluri diferite
de severitate și generalizare. Cu cât o schemă cognitivă este mai gravă, cu atât
este activată într-un număr mai mare de situații. De exemplu, dacă o persoană
este criticată timpuriu, în mod frecvent și extrem, de către ambii părinți, atunci
e probabil ca aproape orice contact social să ducă la declanșarea schemei sale
Model conceptual 25
cognitive Deficiență. Dacă o persoană este supusă criticii mai târziu în viață, în
mod ocazional și ușor, de către un singur părinte, atunci e mai puțin probabil ca
acestuia să îi fie activată schema cognitivă ulterior în viață; de exemplu, aceasta
ar putea fi declanșată doar de către figuri autoritare exigente, de același sex ca
părintele critic. De asemenea, în general, cu cât schema cognitivă este mai gravă,
cu atât emoțiile negative care apar odată cu declanșarea acesteia vor fi mai intense
și vor dura mai mult.
Așa cum am menționat mai devreme, există scheme cognitive pozitive și
scheme negative, timpurii și târzii. Noi ne concentrăm aproape în exclusivitate
asupra schemelor cognitive dezadaptative timpurii, așadar nu le vom aborda
în cadrul teoriei noastre pe cele pozitive și târzii. Cu toate acestea, unii autori
au căutat să arate că fiecăreia dintre schemele noastre cognitive dezadaptative
timpurii îi corespunde una adaptativă (vezi teoria polarității a lui Elliott; Elliott
și Lassen, 1997). Pe de altă parte, din perspectiva stadiilor psihosociale ale lui
Erikson (1950), am putea argumenta faptul că soluționarea cu succes a fiecărui
stadiu va duce la formarea unei o scheme cognitive adaptative; pe când eșecul de
a soluționa un stadiu va avea ca rezultat o schemă dezadaptativă. în orice caz, în
această carte ne preocupă pacienții care urmează psihoterapie pentru tulburări
cronice, mai degrabă decât populația normală; așadar, ne vom axa în primul rând
pe schemele cognitive dezadaptative timpurii, care considerăm că stau la baza
patologiei personalității.
ORIGINILE SCHEMELOR COGNITIVE

Nevoi emoționale de bază
Considerăm că schemele cognitive apar ca rezultat al unor nevoi emoționale

de bază care nu au fost satisfăcute în copilărie. Am postulat cinci nevoi emoționale
de bază ale ființelor umane.2
1. Atașament securizam față de ceilalți (inclusiv siguranță, stabilitate,

sprijin în dezvoltare și acceptare)
2. Autonomie, competență și un sentiment al identității
3. Libertatea de a exprima nevoi și emoții întemeiate
4. Spontaneitate și joacă
5. Limite realiste și autocontrol
Considerăm că aceste nevoi sunt universale. Fiecare dintre noi le are, chiar
dacă unii oameni au nevoi mai puternice decât alții. Un individ este sănătos din
punct de vedere psihologic dacă își poate îndeplini în mod adaptativ aceste nevoi
emoționale de bază.
2 Am derivat lista noastră de nevoi atât din alte teorii, cât și din observațiile noastre clinice și
nu a fost testată empiric. în cele din urmă, sperăm să întreprindem un studiu pe acest subiect.
Suntem deschiși la revizuiri bazate pe rezultate ale cercetărilor și noi înșine am revizuit această
listă de-a lungul timpului. Totodată, lista domeniilor (vezi figura 1.1. de la pag. 30-33) este și
ea disponibilă pentru modificări bazate pe rezultate empirice și pe experiență clinică.
Interacțiunea dintre temperamentul înnăscut al copilului și mediul

timpuriu duce mai degrabă la frustrare, decât la îndeplinirea acestor nevoi de
bază. Scopul terapiei centrate pe scheme cognitive este de a ajuta pacienții să
găsească modalități adaptative de a-și îndeplini nevoile emoționale de bază. Toate
intervențiile propuse de noi reprezintă mijloace care converg către acest scop.
Experiențe de viață timpurii

Experiențele nocive din copilărie sunt sursa principală a Schemelor
cognitive dezadaptative timpurii. Schemele cognitive care se dezvoltă cel
mai repede și sunt cele mai puternice își au, de regulă, originea în familia de
proveniență. în mare parte, dinamica întregii lumi a copilului oglindește dinamica
familiei din care provine acesta. Situațiile întâlnite de pacienți în perioada adultă
în care li se activează schemele cognitive dezadaptative timpurii reprezintă, de
obicei, retrăirea unei drame din copilăria lor, în care, de regulă, a fost implicat
un părinte. Alte surse de influență, cum ar fi copiii de aceeași vârstă, școala,
grupurile din comunitate și mediul cultural devin din ce în ce mai relevante
pe măsură ce copilul se maturizează și pot duce și ele la dezvoltarea schemelor
cognitive. Cu toate acestea, cele dezvoltate mai târziu nu sunt, în general, la fel
de generalizate sau de puternice. (Izolarea socială este un exemplu de schemă
cognitivă dezvoltată de regulă în copilăria târzie sau în adolescență și care ar putea
să nu reflecte dinamica familiei de bază.)
Am constatat că există patru tipuri de experiențe timpurii de viață care
predispun către achiziția schemelor cognitive. Primul tip este frustrarea nocivă
a nevoilor. Aceasta se petrece în momentul în care un copil primește prea puțin
din ceva benefic și, prin urmare, va dobândi scheme cognitive precum Deprivare
emoțională sau Abandon, din cauza deficitelor prezente în mediul primilor ani
de viață. Din contextul de viață al copilului lipsește ceva important, cum ar fi
stabilitatea, înțelegerea sau dragostea. Cel de-al doilea tip de experiență timpurie
care dă naștere schemelor cognitive este traumatizarea sau victimizarea. In acest
caz, copilul este rănit sau persecutat și va dezvolta scheme cognitive precum
Neîncredere/ Abuz, Deficiență/ Rușine sau Vulnerabilitate la vătămare. în ceea
ce privește cel de-al treilea tip de experiențe, copilul primește prea mult din ceva
benefic: părinții oferă copilului prea mult din ceva care, dacă ar fi în moderație,
ar fi sănătos pentru un copil. în cazul schemelor cognitive precum Dependență/
Incompetență sau Sentiment de îndreptățire/ Grandomanie, persoana a fost
rareori tratată necorespunzător în copilărie. Copilul este mai degrabă menajat și
alintat. Nu îi sunt îndeplinite nevoile emoționale de bază referitoare la autonomie
sau la limite realiste. Astfel, e posibil ca părinții să fie excesiv de implicați în viața
copilului lor, să îl supraprotejeze sau să îi acorde un grad excesiv de libertate și de
autonomie, fără să îi stabilească nicio limită.
Cel de-al patrulea tip de experiențe de viață care duce la crearea schemelor
cognitive este interiorizarea selectivă sau identificarea selectivă cu persoane
semnificative. Copilul interiorizează și se identifică selectiv cu gândurile, emoțiile,
experiențele și comportamentele părintelui. De exemplu, doi pacienți se prezintă
pentru tratament, ambii cu istoric de abuz în copilărie. Prima pacientă, Ruth,
Model conceptual 27
copil fiind, a cedat în rolul de victimă. Aceasta nu riposta atunci când tatăl ei o
lovea. Mai degrabă, devenea pasivă și submisivă. A fost victima comportamentului
abuziv al tatălui ei, dar nu l-a interiorizat. A trăit sentimentul de a fi o victimă,
dar ea nu a interiorizat sentimentul de a fi un abuzator. Cel de-al doilea pacient,
Kevin, riposta împotriva tatălui său abuziv. S-a identificat cu tatăl lui, interiorizând
gândurile, sentimentele și comportamentele sale agresive și devenind la rândul
lui un abuzator, în cele din urmă. (Acesta este un exemplu extrem. In realitate,
majoritatea copiilor integrează experiența de a fi o victimă și, în același timp,
preiau o parte din gândurile, sentimentele sau comportamentele adultului nociv.)
Pentru a da un alt exemplu, doi pacienți diferiți au schema cognitivă
Deprivare emoțională. Ambii au avut părinți distanți și reci în copilărie. Ambii
s-au simțit singuri și neiubiți în acea perioadă. Ar trebui să presupunem că
amândoi au devenit adulți reci din punct de vedere emoțional? Nu neapărat. Deși
ambii pacienți știu ce înseamnă să fi tratat cu răceală, nu sunt neapărat la rândul
lor distanți și reci ca persoane. După cum vom prezenta mai jos, în secțiunea
destinată stilurilor de coping, în loc să se identifice cu părinții distanți, ar putea să
facă față senzației de deprivare devenind adulți protectivi sau, dimpotrivă, ar putea
să devină exigenți și să se simtă îndreptățiți. Prin prisma modelului nostru, copiii
nu se identifică cu tot ceea ce fac părinții lor și nici nu interiorizează întru totul
comportamentul acestora; mai degrabă, am observat că ei se identifică selectiv cu
anumite aspecte ale persoanelor semnificative din jur și le interiorizează selectiv.
O parte dintre aceste identificări și interiorizări vor deveni scheme cognitive, iar
o parte se vor transforma în stiluri de coping sau moduri.
Considerăm că temperamentul determină parțial măsura în care un individ
se identifică cu trăsăturile persoanei semnificative și le interiorizează. De exemplu,
un copil cu temperament distimic probabil nu va interioriza stilul optimist
prin care părintele lui gestionează evenimentele nefericite. Comportamentul
părintelui este atât de contrar dispoziției afective a copilului, încât acesta din
urmă nu îl poate asimila.
Componente emoționale ale temperamentului

Există și alți factori în afară de contextul micii copilării, care joacă un
rol major în dezvoltarea schemelor cognitive. Componentele emoționale ale
temperamentului copilului sunt deosebit de importante. Majoritatea părinților
își dau repede seama că fiecare copil are o „personalitate”, un temperament,
unice și distincte, încă de la naștere. Unii copii sunt mai iritabili, unii sunt mai
timizi, iar alții sunt mai agresivi. Există numeroase studii care susțin importanța
substratului biologic al personalității. De exemplu, Kagan și colaboratorii
săi (Kagan, Reznick și Snidman, 1988) au elaborat o serie de cercetări asupra
trăsăturilor temperamentale prezente încă din primii ani ai vieții și au descoperit
că sunt remarcabil de stabile în timp.
In cele ce urmează, redăm dimensiunile componentelor emoționale ale
temperamentului, despre care presupunem că ar fi în mare măsură înnăscute și
relativ nemodificabile doar prin intermediul psihoterapiei.
Labil <—> Nonreactiv

Distimic <—> Optimist
Anxios <—> Calm
Obsesiv <—> Disrractibil
Pasiv <—> Agresiv
Iritabil <—> Vesel
Timid <—> Sociabil
Am putea gândi temperamentul sub forma unei combinații unice de

elemente ale acestui set de dimensiuni (și de alte aspecte ale temperamentului
care vor fi, fără îndoială, identificate în viitor).
Pentru a forma schemele cognitive, componentele emoționale ale
temperamentului interacționează cu evenimentele dureroase din copilărie. în
funcție de temperament, copiii sunt expuși în mod selectiv la diferite circumstanțe
de viață. De exemplu, e mai probabil ca un copil agresiv să stârnească abuz fizic
din partea unui părinte violent decât un copil pasiv, potolit. în plus, măsura în
care copiii sunt vulnerabili față de circumstanțe de viață similare este dată de
temperamentul lor. Doi copii confruntați cu aceeași conduită parentală ar putea
să reacționeze foarte diferit. Să luăm exemplul a doi băieți care au fost amândoi
respinși de propria mamă. Copilul timid se va ascunde de lume și va deveni
din ce în ce mai retras și dependent de mama sa; cel sociabil se va aventura și
își va cultiva alte legături sociale, mai pozitive. Sociabilitatea s-a dovedit a fi,
într-adevăr, o trăsătură importantă a copiilor rezilienți care se dezvoltă pozitiv în
ciuda abuzului sau a neglijării.
Din observațiile noastre, un mediu al primilor ani de viață, care este fie
extrem de favorabil, fie extrem de aversiv, poate să suprime într-o măsură destul
de mare efectul componentelor emoționale ale temperamentului. De exemplu,
un mediu familial proiectiv și plin de afecțiune poate să transforme chiar și un
copil timid într-unul sociabil, într-o gamă largă de situații; pe de altă parte, dacă
un copil este respins destul de mult în mediul primilor ani de viață, acesta poate
deveni retras, chiar dacă are un temperament sociabil. De asemenea, componente
emoționale ale temperamentului extreme pot să suprime efectul unui mediu
obișnuit și să provoace psihopatologie, fără să existe, la prima vedere, o justificare
în istoricul de viață al pacientului.
DOMENII ALE SCHEMELOR COGNITIVE ȘI SCHEME

COGNITIVE DEZADAPTATIVE TIMPURII
în modelul nostru, cele 18 scheme cognitive sunt grupate în cinci categorii
reprezentative pentru nevoile emoționale neîndeplinite, pe care le numim
„domenii ale schemelor”. Ulterior, în acest capitol, vom trece în revistă susținerea
empirică pentru aceste 18 scheme cognitive. Această secțiune este dedicată
descrierii detaliate a celor cinci domenii și enumerării schemelor cognitive din
Model conceptual 29
cadrul fiecăreia. în figura 1.1, cele cinci domenii apar centrate, în caractere aldine,
fără numerotare (ex. „Separare și respingere’*)-, cele 18 scheme sunt numerotate și
aliniate în partea stângă (ex. „1. Abandon/ Instabilitate”).
Domeniul I: Separare și respingere

Pacienții care au scheme cognitive din acest domeniu sunt incapabili să
formeze atașamente securizante și satisfăcătoare cu alți oameni. Aceștia consideră
că nevoile lor de stabilitate, siguranță, grijă, dragoste și apartenență nu vor fi
îndeplinite. Familia de origine tipică este instabilă (Abandon/ Instabilitate),
abuzivă (Neîncredere/ Abuz), rece (Deprivare emoțională), critică (Deficiență/
Rușine) sau izolată de restul lumii (Izolare socială/înstrăinare). Pacienții cu scheme
cognitive din domeniul Separare și respingere (în special având primele patru
scheme cognitive) sunt adesea dintre cei mai afectați. Mulți dintre aceștia au avut
copilării traumatice, iar în perioada adultă vor avea tendința de a se arunca cu
capul înainte dintr-o relație autodistructivă în alta sau, dimpotrivă, tendința de
a evita complet legăturile apropiate cu ceilalți. Relația terapeutică joacă de regulă
un rol central în tratamentul acestor pacienți.
Schema cognitivă Abandon/ Instabilitate este definită printr-o instabilitate
percepută a legăturilor cu persoanele semnificative. Pacienții cu această schemă
cognitivă au senzația că persoanele importante din viața lor nu vor continua să
fie alături de ei, întrucât sunt impredictibile emoțional, prezența lor este haotică,
vor muri sau îi vor părăsi pentru cineva mai bun.
Pacienții care au schema cognitivă Neîncredere/ Abuz au convingerea că,
dacă ar avea ocazia, alți oameni i-ar folosi în mod egoist, în interes personal.
De exemplu, sunt convinși că vor fi abuzați, răniți, umiliți, mințiți, înșelați sau
manipulați.
Schema cognitivă Deprivare emoțională este reprezentată de anticiparea
faptului că dorința persoanei pentru o conexiune emoțională nu va fi îndeplinită
în mod adecvat de către ceilalți. Identificăm trei forme: (1) deprivarea de grijă
(lipsa afecțiunii sau a îngrijirii), (2) deprivarea de empatie (lipsa atenției sau a
înțelegerii) și (3) deprivarea de protecție (lipsa de sprijin și de îndrumare din
partea celorlalți).
Schema cognitivă Deficiență/ Rușine este reprezentată de sentimentul
persoanei că este plin de defecte, rău, inferior sau fără valoare și că nimeni nu l-ar
iubi dacă ar fi expus. Schema cognitivă implică de regulă și o senzație de rușine
față de neajunsurile percepute. Acestea pot fi intime și personale (ex. egoism,
impulsuri agresive, dorințe sexuale inacceptabile) sau publice și la vedere (ex.
aspect neatractiv, stângăcie socială).
Schema cognitivă de Izolare socială/ înstrăinare poate fi descrisă prin
senzația de a fi diferit sau neadecvat lumii sociale din afara familiei. în mod tipic,
pacienții cu această schemă cognitivă nu simt că ar aparține vreunui grup sau
vreunei comunități. 5
FIGURA 1.1. Schemele cognitive dezadaptative timpurii și domeniile asociate
Separare și respingere
(Anticipareafaptului că propriile nevoi de securitate, stabilitate, îngrijire, empatie, reciprocitate emoțională,
acceptare și respect nu vor fi îndeplinite într-o manieră predictibilă. Familia tipică de origine este detașată,
rece, critică, reținută, însingurată, explozivă, impredictihilă sau abuzivă)
1. Abandon/ Instabilitate
Reprezintă perceperea instabilității sau a inconsecvenței pentru sprijin și conexiune umană din partea
celor disponibili.
Implică senzația că persoanele semnificative nu vor reuși să ofere constant susținere emoțională,
conexiune, sprijin și forță sau protecție efectivă, pentru că sunt instabile sau impredictibile din punct
de vedere emoțional (ex. au accese de furie), pentru că nu sunt de încredere sau sunt prezente doar în
mod haotic, pentru că inevitabil vor muri sau pentru că vor abandona persoana pentru cineva mai bun.
2. Neîncredere/ Abuz
Reprezintă anticiparea de către individ a faptului că ceilalți îl vor răni, abuza, umili, înșela, minți,
manipula sau vor profita de el. Orice formă de rănire este, de regulă, percepută ca fiind intenționată sau
rezultatul unei neglijențe nejustificate și extreme. Ar putea include senzația persoanei că ajunge mereu
să fie înșelată sau că iese în dezavantaj în comparație cu ceilalți.
3. Deprivare emoțională
Se referă la anticiparea faptului că dorința de a fi sprijinit emoțional nu va fi îndeplinită adecvai de către
ceilalți, cu toate că se situează între limite normale. Cele trei forme majore de deprivare sunt:
A. Deprivare de îngrijire-, absența atenției, a afecțiunii, a căldurii sau a prieteniei
B. Deprivare de empatie-. absența înțelegerii, a atenției, a auto-dezvăluirii sau a împărtășirii
reciproce a sentimentelor din partea celorlalți
C. Deprivarea de protecție-, absența sprijinului, a direcționării sau a îndrumării din partea
celorlalți
4. Deficiență/ Rușine
Reprezintă senzația individului că este defect, rău, nedorit, inferior sau inapt în anumite privințe
relevante sau că nimeni nu l-ar iubi dacă defectele i-ar fi expuse. Ar putea să implice hipersensibilitate
față de critică, de respingere sau de învinuire; stânjeneală sau nesiguranță atunci când e în preajma
altora, comparații cu ceilalți; sau un sentiment de rușine față de neajunsurile sale percepute. Aceste
defecte ar putea fi intime (ex. egoism, accese de furie, dorințe sexuale inacceptabile) sau publice (ex.
aspect fizic neatractiv, stângăcie socială).
5. Izolare socială/ înstrăinare

Se referă la sentimentul persoanei că este izolată de restul lumii, diferită de ceilalți oameni și/ sau că nu
face parte din niciun grup sau din nicio comunitate.
Autonomie și performanță deficitare

(Așteptările pe care persoana le are de la propria persoană și de la mediu și care interferează cu abilitatea sa
percepută de a se separa, de a supraviețui, de a funcționa independent sau de a duce lucrurile la bun sfârșit.
Familia tipică de origine se caracterizează prin interdependență, tendința de a submina încrederea copilului,
supraprotecție sau prin incapacitatea de a recompensa reușitele pe care acesta le are în afara mediului
familial.)
(cont.)
Model conceptual 31
FIGURA 1.1. (cont.)
6. Dependență/ Incompetență
Se referă la convingerea persoanei că este incapabilă să facă față responsabilităților cotidiene într-o
manieră competentă, în absența ajutorului substanțial din partea celorlalți, (ex. să aibă grijă de sine, să
rezolve probleme cotidiene, să judece lucrurile rațional, să abordeze sarcini noi, să ia decizii corecte). Se
manifestă adesea sub forma neajutorării.
7. Vulnerabilitate la vătămare sau la boală

Reprezintă teama exagerată că o catastrofa iminentă se va dezlănțui în orice moment și că aceasta nu va
putea fi prevenită. Frica se centrează pe una sau mai multe dintre următoarele: (A) Catastrofe medicale
(ex. atac de cord, SIDA); (B) Catastrofe emoționale (ex. a înnebuni); (C) Catastrofe externe (ex. prăbușirea
liftului sau a avionului, a deveni victima unui criminal, cutremur).
8. Interdependență/ Sine infantil

Se referă la implicare și apropiere emoțională excesive de una sau mai multe dintre persoanele
semnificative (de regulă, părinți), în detrimentul individualizării depline sau a dezvoltării sociale
normale. Implică adesea convingerea că cel puțin unul dintre indivizii aflați în relație de interdependență
nu va putea să supraviețuiască sau să fie fericit fără sprijinul constant al celuilalt. Ar putea totodată să
includă sentimente de sufocare sau fuzionare cu cealaltă persoană sau senzația unei identități individuale
insuficiente. Pacienții trăiesc deseori această schemă cognitivă sub forma unui sentiment de gol și de
scufundare, a unei lipse de direcție sau, în cazuri extreme, a punerii propriei existențe sub semnul
întrebării.
9. Eșec
Reprezintă convingerea persoanei că a dat greș, că va eșua inevitabil sau că este fundamental inadecvată
în raport cu cei de-o seamă în privința realizărilor din diverse domenii (școală, carieră, sport etc.).
Implică adesea convingerea persoanei că este proastă, inaptă, netalentată, că are un statut social mai
scăzut sau mai puțin succes decât alții ș.a.m.d.
Limite deficitare
(Deficiență a limitelor interne, a responsabilităților față de ceilalți sau a orientării spre scopuri pe termen
lung. Are drept urmare dificultatea de a respecta drepturile celorlalți, de a coopera cu alți oameni, de a-și lua
angajamente sau de a-și stabili și atinge scopuri personale realiste. Familia tipică de origine este caracterizată
mai degrabă de permisivitate, indulgență exagerată, lipsă de îndrumare sau o senzație de superioritate,
decât de existența confruntărilor, a disciplinei și a limitelor adecvate în ceea ce privește responsabilitatea,
cooperarea în manieră reciprocă sau stabilirea scopurilor. E posibil ca în unele cazuri copilul să nu fi fost
constrâns să tolereze niveluri normale de disconfort sau să nu fi fost supravegheat, direcțional sau îndrumat
în mod adecvat.)
10. Sentiment de îndreptățire/ Grandomanie

Reprezintă convingerea persoanei că este superioară altor oameni, că este îndreptățită să beneficieze de
drepturi și privilegii speciale sau că nu este constrânsă de legile reciprocității care dirijează interacțiunea
socială normală. Deseori, persoana pretinde că ar trebui să fie lăsată să facă ce vrea, indiferent de ceea
ce ar fi realist, de ce consideră alții ca fiind rezonabil sau de răul făcut celorlalți. Schema cognitivă poate
include o centrare exagerată pe noțiunea de superioritate (ex. a fi unul dintre cei mai realizați, faimoși,
bogați) cu scopul de a obține putere sau control (atenția și aprobarea nefiind un obiectiv principal).
Câteodată, implică o competitivitate excesivă sau dominarea celorlalți prin; afirmarea propriei puteri,
impunerea punctului de vedere personal sau controlul comportamentului altora în funcție de propriile
dorințe, fără a da dovadă de empatie sau de preocupare față de nevoile sau sentimentele altor oameni.
(cont.)
FIGURA 1.1. (cont.)
11. Autocontrol redus/ Autodisciplină redusă

Se referă la dificultatea sau refuzul generalizat al persoanei de a exercita autocontrol și
toleranță la frustrare suficiente, astfel încât să își atingă scopurile personale sau să își stăpânească
exprimarea excesivă a emoțiilor sau a impulsurilor. în formele mai ușoare, pacienții manifestă o
preocupare exagerată pentru evitarea disconfortului-, evitarea durerii, a conflictelor, a confruntării,
a responsabilității sau a efortului în exces, în detrimentul împlinirii, angajamentului sau integrității
personale.
Orientarea către celălalt
(O centrare exagerată pe dorințele, pe sentimentele sau pe reacțiile celorlalți, în detrimentul propriilor
nevoi, cu scopul de a obține dragoste și aprobare, de a păstra legături sau de a evita repsresalii. De regulă,
implică supresia și lipsa de conștientizare a propriei furii și a înclinațiilorfirești. Familia tipică de origine se
bazează pe acceptare condiționată: copiii trebuie să își suprime aspecte importante ale sinelui pentru a obține
dragostea, atenția și aprobarea. In multe astfel de familii sunt prețuite mai mult nevoile și dorințele părinților
- sau acceptarea și statutul social - decât nevoile și sentimentele unice ale copilului.)
12. Subjugarea
Se referă la cedarea exagerată a controlului în favoarea celorlalți, ca urmare a faptului că persoana
se simte constrânsă - se supune pentru a evita furia, represaliile sau abandonul. Cele trei forme
principale de subjugare sunt:
A. Subjugarea nevoilor: supresia preferințelor, a deciziilor și a dorințelor proprii

B. Subjugarea emoțiilor: supresia emoțiilor, în special a furiei
Implică, de regulă, percepția că propriile dorințe, opinii și sentimente nu sunt acceptate sau importante
pentru ceilalți. Apare frecvent sub forma unei complianțe exagerate, în asociere cu o hipersensibilitate
față de senzația de a fi prins într-o capcană. în general, duce la acumularea furiei, care se manifestă
ulterior prin simptome dezadaptative (ex. comportament pasiv-agresiv, izbucniri necontrolate de furie,
simptome psihosomatice, retragerea afecțiunii, „scandal”, abuz de substanțe).
13. Autosacrificiu
Reprezintă o atenție excesivă pe îndeplinirea benevolă a nevoilor celorlalți în situații cotidiene,
în detrimentul propriei gratificări. Motivele cel mai des întâlnite sunt: evitarea cauzării de suferință
altora, evitarea sentimentului de vină asociată egoismului perceput, sau păstrarea de legături cu
persoane care sunt percepute ca având mare nevoie de afecțiune și atenție. Deseori, este consecința
unei sensibilități acute la durerea celorlalți. Uneori, duce Ia senzația că propriile nevoi nu sunt
îndeplinite în mod adecvat și la resentimente față de cei de care are grijă. (Se suprapune peste
conceptul de codependență).
14. Nevoia de aprobare/ Nevoia de recunoaștere

Accent exagerat pe obținerea aprobării, a recunoașterii sau a atenției din partea altor persoane
sau pe integrarea în medii sociale, în detrimentul dezvoltării unui sine solid și autentic. Stima de sine
a persoanei este dependentă în principal de reacțiile celorlalți, mai degrabă decât de propriile înclinații
firești. Câteodată, include o orientare excesivă spre statut, aspect, acceptabilitate socială, bani sau
realizări ca mijloc de a câștiga aprobarea, admirația sau atenția (puterea și controlul nefiind un scop
principal). Duce în mod frecvent la luarea unor decizii neautentice și nesatisfacătoare în ariile majore
de viață sau la hipersensibilitate față de respingere.
Hipervigilență și inhibiție
(Accent excesiv pe suprimarea sentimentelor, a impulsurilor și a alegerilor spontane proprii sau pe respectarea
unor reguli și expectanțe interiorizate rigide privind performanța și comportamentul etic, adesea în
(cont.)
Model conceptual 33
FIGURA 1.1. (cont.)
detrimentul fericirii, exprimării de sine, relaxării, relațiilor apropiate sau sănătății. Familia tipică de
origine este aspră, critică și uneori punitivă: predomină performanța, obligațiile, perfecționismul, respectarea
regulilor, ascunderea emoțiilor și evitarea greșelilor, mai degrabă decât plăcerea, bucuria și relaxarea. De
obicei, există un pesimism și o îngrijorare profunde că lucrurile s-ar putea nărui dacă persoana nu este
permanent vigilentă și în gardă.)
15. Negativism/ Pesimism

Se referă la o orientare generalizată și permanentă către aspectele negative ale vieții (durere,
moarte, pierdere, dezamăgire, conflict, vinovăție, resentiment, probleme nerezolvate, potențiale
greșeli, trădare, lucruri care ar putea merge rău etc.), concomitent cu minimalizarea sau neglijarea
aspectelor pozitive sau optimiste. De regulă, include o anticipare exagerată - într-o varietate de situații
profesionale, financiare sau interpersonale - că lucrurile se vor înrăutăți serios sau că aspectele din
viața persoanei, care acum par să meargă bine, se vor nărui în cele din urmă. Implică, de obicei, o
frică excesivă de a face greșeli care ar putea duce la ruină financiară, la pierdere, la umilire sau la o
situație nefavorabilă, de nerezolvat. întrucât estimează exagerat potențialele consecințe negative, aceste
persoane manifestă adesea îngrijorări cronice, vigilență, indecizie și, nu de puține ori, se plâng în
legătură cu situația lor.
16. Inhibiție emoțională

Reprezintă inhibarea excesivă a acțiunilor, a sentimentelor sau a exprimării verbale spontane,
de regulă pentru a evita dezaprobarea din partea celorlalți, sentimentul de rușine sau pierderea
controlului asupra propriilor impulsuri. Domeniile în care se manifestă cel mai des inhibiția includ:
(a) furia și agresivitatea; (b) impulsurilepozitive (ex. bucurie, afecțiune, sex, distracție); (c) manifestarea
liberă a vulnerabilității sau a comunicării sentimentelor, nevoilor etc.; sau (d) supralicitarea
raționalității, concomitent cu desconsiderarea emoțiilor.
17. Standarde nerealiste/ Hipercriticism

Se referă la convingerea subiacentă potrivit căreia persoana trebuie să se străduiască să atingă
standarde interiorizate foarte înalte de comportament și de performanță, de obicei pentru a evita
critica. De regulă, apar ca o consecință a unei presiuni percepute asupra sinelui sau a unei dificultăți
de relaxare, precum și un criticism exagerat în raport cu sine și cu ceilalți. în cadrul schemei cognitive,
trebuie să existe un deficit semnificativ în ceea ce privește trăirea plăcerii, relaxarea, sănătatea, stima de
sine, sentimentul de realizare sau relațiile satisfăcătoare.
Standardele nerealiste apar de regulă sub forma (a) perfecționismului, reprezentat de o atenție
exagerată la detalii sau de o subestimare a nivelului propriu de performanță în raport cu norma;
(b) reguli rigide și formulări de tip „trebuie” în multe arii ale vieții, inclusiv norme morale, etice,
culturale, religioase nerealist de înalte; sau (c) preocupare față de timp și eficiență, în sensul unei
nevoi de a realiza tot mai mult.
18. Pedepsire
Reprezintă convingerea că oamenii ar trebui aspru pedepsiți pentru greșelile pe care le fac.
Implică tendința individului de a resimți furie, de a fi intolerant, punitiv și neîngăduitor față de
acei oameni (inclusiv față de sine însuși) care nu îndeplinesc standardele sau așteptările personale.
De obicei, include dificultatea de a ierta greșelile proprii sau ale altora, din cauza refuzului de a lua
în considerare circumstanțele atenuante, de a accepta imperfecțiunea umană sau de a-și manifesta
empatia la nivel afectiv.
Notă. Drepturile de autor revin lui Jeffrey Young, 2002. Este interzisă reproducerea neautorizată fără un
consimțământ scris din partea autorului. Pentru mai multe informații, adresați-va Institutului de Terapie centrată pe
scheme cognitive, 36 West 44th Street, Suite 1007, New York, NY 10036.
Domeniul II: Autonomie și performanță deficitare
Autonomia este capacitatea individului de a se separa de propria familie și de

a funcționa independent, în comparație cu persoanele de aceeași vârstă. Pacienții
cu scheme cognitive cuprinse în acest domeniu au o serie de așteptări, de la ei
înșiși și de la lume, care interferează cu abilitatea lor de a se diferenția de figurile
parentale și de a funcționa independent. Copii fiind, părinții lor au făcut orice
pentru ei și i-au supraprotejat sau, la cealaltă extremă (pe care o regăsim mult mai
rar), nu s-au preocupat sau nu i-au îngrijit aproape deloc. (Ambele extreme duc la
probleme în domeniul autonomiei.) Deseori, părinții le-au subminat încrederea
de sine și nu le-au consolidat reușitele în afara mediului familial. In consecință,
astfel de pacienți nu reușesc să își clădească o identitate și o viață proprii. Nu
sunt în stare să își stabilească scopuri personale și să stăpânească abilități necesare,
în ceea ce privește competența lor, aceștia rămân în stadiul de copil chiar și în
perioada adultă.
Pacienții cu schema cognitivă Dependență/ Incompetență se simt incapabili
să facă față responsabilităților zilnice fără ajutor substanțial din partea celorlalți.
De exemplu, simt că nu sunt în stare să gestioneze banii, să rezolve probleme
practice, să judece lucrurile rațional, să inițieze sarcini noi sau să ia decizii corecte.
Adesea, această schemă cognitivă se manifestă sub forma unei pasivități sau a unei
neajutorări generalizate.
Vulnerabilitatea la vătămare sau la boală este reprezentată de frica exagerată
că în orice moment se va dezlănțui o catastrofă și că persoana nu va putea să-i
facă față. Fricile se orientează către următoarele tipuri de catastrofe: (1) medicale
(ex. atac de cord, boli precum SIDA); (2) emoționale (ex. boli mintale, pierderea
controlului) și (3) externe (ex. accidente, crime, dezastre naturale).
Pacienții care au schema cognitivă Interdependență/ Sine infantil sunt
adesea implicați exagerat în relația cu una sau mai multe persoane semnificative
(deseori părinții), în detrimentul individualizării depline și a dezvoltării sociale.
Astfel de pacienți consideră adesea că cel puțin una dintre părțile implicate în
această relație nu ar putea să trăiască fără cealaltă. Schema cognitivă ar putea să
cuprindă sentimentul de a fi sufocat ori contopit cu celălalt sau de a nu avea un
simț clar al propriei identități și direcții.
Schema cognitivă Eșec apare sub forma unei convingeri că persoana va eșua
inevitabil în anumite domenii de realizare personală (ex. școală, sport, carieră) și
că este fundamental inadecvată în comparație cu persoanele de aceeași vârstă, din
aceste puncte de vedere. Schema cognitivă implică adesea convingerea persoanei
că nu este inteligentă, că este stupidă, netalentată sau nerealizată.
Domeniul III: Limite deficitare

Pacienții cu scheme cognitive în acest domeniu nu și-au dezvoltat limite
interne adecvate, în ceea ce privește reciprocitatea sau autodisciplina. Ar putea
avea dificultăți în a respecta drepturile celorlalți, în a coopera, în a respecta
angajamente sau în a atinge scopuri stabilite pe termen lung. Adesea, astfel de
pacienți par egoiști, răsfațați, iresponsabili sau narcisiști. Au crescut, de regulă, în
Model conceptual 35
familii foarte permisive și indulgente. (Sentimentul de îndreptățire poate fi uneori

o formă de supracompensare pentru altă schemă cognitivă precum Deprivarea
emoțională; în aceste cazuri, în mod normal, originea primară nu este indulgența
excesivă, așa cum vom detalia în capitolul 10.) Copii fiind, acești pacienți nu au
fost nevoiți să urmeze reguli care altfel se aplică tuturor, să țină cont de cei din
jur sau să își dezvolte autocontrolul. Ca adulți, acestora le lipsește capacitatea
de a-și înfrâna impulsurile și de a-și amâna gratificarea în scopul obținerii unor
recompense viitoare.
Schema cognitivă Sentimentele îndreptățire/ Grandomanie se fundamentează
pe asumpția că persoana este superioară celorlalți; prin urmare, este îndreptățită
să beneficieze de drepturi și privilegii speciale. Pacienții care prezintă această
schemă cognitivă nu se simt constrânși de legile reciprocității care normează
interacțiunea socială normală. Adesea, insistă că ar trebui să fie lăsați să facă ce vor,
indiferent de consecințele asupra celorlalți. Ar putea să pună foarte mult accent
pe ideea de superioritate (ex. de a fi printre cei mai realizați, faimoși, înstăriți)
pentru a dobândi putere. Acești pacienți sunt adesea deosebit de exigenți sau de
dominanți și lipsiți de empatie.
Pacienții cu schema cognitivă Autocontrol redus/Autodisciplină redusă fie nu
pot, fie nu vor să exercite suficient de mult autocontrol sau să tolereze îndeajuns
frustrarea pentru a-și atinge scopurile personale. Aceștia nu își reglează expresia
emoțiilor și a impulsurilor. Pacienții care au forme mai puțin intense ale acestei
scheme cognitive vor fi exagerat de preocupați să evite disconfortul. De exemplu,
vor evita majoritatea situațiilor care implică responsabilitate sau conflict.
Domeniul IV: Orientarea către celălalt

Pacienții aparținând acestui domeniu sunt mai preocupați să îndeplinească
nevoile altora decât pe cele personale. Acționează astfel pentru a obține aprobarea
celorlalți, pentru a menține legături emoționale sau pentru a evita ca alții să se
întoarcă împotriva lor. Atunci când interacționează cu alți oameni, ei tind să
se axeze aproape exclusiv pe reacția celeilalte persoane, mai degrabă decât pe
propriile nevoi și adesea nu își conștientizează furia sau preferințele personale.
Copii fiind, nu le-a fost permis să își urmeze înclinațiile firești. In calitate de
adulți, acești pacienți vor fi mai degrabă dirijați extern decât intern și se vor
conforma dorințelor celorlalți. Acceptarea în cadrul familiei tipice de origine
este condiționată: copiii trebuie să își înăbușe o parte a caracteristicilor personale
importante pentru a obține dragostea sau aprobarea. Adesea, în astfel de familii,
părinții valorizează nevoile lor emoționale și „aparențele” sociale mai mult decât
nevoile individuale ale copilului.
Schema cognitivă Subjugare implică o cedare exagerată a controlului în
favoarea celorlalți, deoarece persoana se simte constrânsă. Funcția subjugării
este, cel mai adesea, aceea de a evita furia, represaliile sau abandonul. Cele
două forme majore sunt: (1) subjugarea nevoilor: suprimarea preferințelor și a
dorințelor personale; și (2) subjugarea emoțiilor: suprimarea reacțiilor afective,
în special a furiei. Schema cognitivă implică, de regulă, percepția că propriile
nevoi și sentimente nu sunt întemeiate sau importante. Apare deseori sub forma
unei complianțe excesive și a înverșunării de a face pe plac, în asociere cu o

hipersensibilitate față de sentimentul de a fi prins într-o capcană. Subjugarea
duce în general la acumularea furiei, care se manifestă ulterior prin simptome
dezadaptative (ex. comportament pasiv-agresiv, izbucniri necontrolate de furie,
simptome psihosomatice sau retragerea afecțiunii).
Pacienții având schema cognitivi. Autosacrificiu îndeplinesc în mod voluntar
nevoile celorlalți, în detrimentul propriei gratificări. Fac această alegere pentru a-i
scuti pe ceilalți de suferință, pentru a evita vinovăția, pentru a-și crește stima de
sine sau pentru a păstra o legătură afectivă cu o persoană pe care o percep ca având
nevoie excesivă de afecțiune și atenție. Schema cognitivă își are deseori originea
într-o reactivitate acută față de suferința celorlalți. Implică senzația că propriile
nevoi nu sunt îndeplinite în mod adecvat ceea ce poate duce la resentimente.
Această schemă cognitivă se suprapune peste noțiunea de „codependență”, așa
cum este ea definită în grupurile de susținere cu programe în 12 pași3.
Pacienții care prezintă schema cognitivă Nevoie de aprobare/ Nevoie
de recunoaștere prețuiesc mai mult obținerea aprobării sau a recunoașterii din
partea celorlalți decât dezvoltarea unui sine solid și autentic. Stima de sine a
acestora este dependentă mai degrabă de reacțiile altor oameni decât de propriile
reacții. Schema cognitivă include adesea o preocupare excesivă referitoare la
statutul social, aspectul fizic, bani sau succes, ca mijloace de a obține aprobarea
sau recunoașterea. Duce în mod frecvent la luarea unor decizii neautentice și
nesatisfacătoare în ariile majore de viață.
Domeniul V: Hipervigilență și inhibiție
Pacienții care se încadrează în acest domeniu își suprimă sentimentele și

impulsurile spontane. Adesea, se străduiesc să respecte reguli interiorizate rigide
referitoare la propria performanță, în detrimentul fericirii, al exprimării de sine,
al relaxării, al relațiilor apropiate sau al sănătății. De regulă, schema cognitivă
provine dintr-o copilărie cenușie, aspră și ținută în frâu, în care autocontrolul și
negarea sinelui au fost mai importante decât spontaneitatea și distracția. Copii
fiind, acești pacienți nu au fost încurajați să se joace și să fie fericiți. Mai degrabă,
au învățat să fie hipervigilenți față de evenimente negative de viață și să considere
existența ca fiind deprimantă. Astfel de pacienți transmit de regulă o senzație de
pesimism, de îngrijorare și de teamă că viața lor s-ar putea ruina dacă nu sunt
mereu vigilenți și puși în gardă.
Schema cognitivă Negativitate/ Pesimism apare sub forma unei centrări
generalizate, permanente, asupra aspectelor negative ale vieții (ex. suferință,
moarte, pierdere, dezamăgire, conflict, trădare), concomitent cu minimalizarea
aspectelor pozitive. Include totodată așteptări exagerate că la un moment dat
lucrurile vor lua o turnură extrem de negativă într-o varietate de domenii:
profesional, financiar sau interpersonal. Acești pacienți sunt posedați de o frică
excesivă de a face greșeli care i-ar putea duce la ruină financiară, pierdere, umilire
3 Grupuri de susținere și de recuperare pentru persoane care suferă de anumite dependențe,

cum sunt Alcoolicii anonimi. în acest caz, se face referire la grupul de Codependenți anonimi,
adresat persoanelor care sunt prinse în relații interpersonale disfuncționale (n. tr.).
Model conceptual 37
sau la situații nefavorabile, de nerezolvat. Deoarece exagerează potențialele

consecințe negative, manifestă adesea îngrijorări, neliniște, teamă, hipervigilență,
indecizie și, nu de puține ori, se plâng în legătură cu situația lor.
Pacienții cu Inhibiție emoțională își reprimă acțiunile, comunicarea și
sentimentele spontane pentru a nu fi criticați sau a nu pierde controlul asupra
impulsurilor lor. în general, domeniile în care se manifestă inhibiția sunt: (1) furia-,
(2) impulsurile pozitive (ex. bucurie, afecțiune, sex, spirit ludic); (3) exprimarea
vulnerabilității-, și (4) supralicitarea raționalității, concomitent cu desconsiderarea
emoțiilor. Astfel de pacienți apar adesea ca fiind aplatizați emoțional, inexpresivi,
retrași sau reci.
Schema cognitivă Standarde nerealiste/ Hipercriticism se referă la faptul
că persoana are senzația că trebuie să se străduiască din răsputeri cu scopul
de a atinge niște standarde interiorizate foarte înalte, de regulă pentru a evita
dezaprobarea sau rușinea. în mod tipic, această schemă cognitivă are ca urmare
sentimente de presiune constantă și o critică exagerată față de sine sau ceilalți.
Pentru a fi considerată o schemă dezadaptativă timpurie, trebuie să existe un
deficit semnificativ în sănătatea, stima de sine, relațiile sau trăirea hedonică a
pacientului. Schema cognitivă se recunoaște în mod tipic prin: (1) perfecționism
(ex. nevoia de a face lucrurile „cum trebuie”, atenție exagerată la detalii sau
subestimarea nivelului propriu de performanță); (2) reguli rigide și formulări de
tip „trebuie” în cadrul a numeroase domenii de viață, inclusiv standarde morale,
culturale sau religioase nerealist de înalte sau (3) preocupare față de timp și
eficiență.
Schema cognitivă Pedepsire apare sub forma unei convingeri că oamenii
ar trebui să fie aspru pedepsiți atunci când greșesc. Implică tendința de a resimți
furie și de a fi intolerant față de acei oameni (inclusiv față de sine) care nu ating
anumite standarde. De regulă, acestor pacienți le este greu să ierte greșeli, pentru
că refuză să ia în considerare circumstanțele atenuante, să accepte imperfecțiunea
umană sau să țină seama de intențiile personale ale celorlalți.
Prezentare de caz
în continuare, vom analiza o scurtă prezentare a unui caz care ilustrează
conceptul de schemă cognitivă. O tânără pe nume Natalie vine la terapie. Natalie
are o schemă cognitivă de Deprivare emoțională: senzația care predomină în
relațiile sale intime este aceea că propriile nevoi emoționale nu sunt îndeplinite.
Acest lucru este valabil încă din copilăria timpurie. Natalie a fost singură la
părinți, iar aceștia erau reci din punct de vedere emoțional. Chiar dacă au venit
în întâmpinarea tuturor nevoilor ei fizice, aceștia nu au susținut-o și nu i-au dat
suficient de multă atenție și afecțiune. Nu au încercat să înțeleagă cine este ea.
Natalie se simțea singură în familia ei.
La momentul evaluării, se constată că Natalie are depresie cronică. îi spune
terapeutului ei că a fost deprimată toată viața. Deși a urmat de mai multe ori
terapie în ultimii ani, depresia ei persistă. Natalie a fost, în general, mereu atrasă
de bărbații care o privau emoțional. Soțul ei, Paul, corespunde acestui tipar. Când
Natalie apelează la Paul pentru sprijin și înțelegere, el devine iritat și o respinge.
Această situație îi declanșează schema cognitivă Deprivare emoțională, iar reacția

ei este de a se înfuria. Furia ei este parțial justificată, însă este și o reacție exagerată
față de soțul ei, care o iubește, dar care nu știe cum să îi arate acest lucru.
Furia resimțită de Natalie îl înstrăinează și mai mult pe soțul ei, iar
acesta se distanțează și mai tare de ea, perpetuând astfel schema ei cognitivă
de deprivare. Căsnicia celor doi este prinsă intr-un cerc vicios determinat de
schema ei cognitivă. In relația sa maritală, Natalie își retrăiește în continuare
deprivarea din copilărie. înainte de a se căsători, Natalie a avut o relație cu un
bărbat mai expansiv din punct de vedere emoțional, dar nu a fost atrasă sexual
de el și se simțea „sufocată” de exprimarea firească a tandreții. întâlnim deseori la
pacienții noștri această tendință de a fi atrași în mod special de acei parteneri care
le declanșează o schemă cognitivă centrală („chimia schemelor”).
Acest exemplu ilustrează modul în care deprivarea din copilăria timpurie
duce la dezvoltarea unei scheme cognitive, care, mai târziu în viață, este manifestată
și perpetuată inconștient, consecința constând în relații disfuncționale și în
simptome cronice de pe axa I.
Scheme cognitive condiționate versus necondiționate

Inițial, am considerat că principala diferență dintre Schemele cognitive
dezadaptative timpurii și asumpțiile centrale din teoria lui Beck (Beck, Rush,
Shaw și Emery, 1979) consta în faptul că schemele cognitive sunt necondiționate,
pe când asumpțiile centrale sunt condiționate. Acum, considerăm unele scheme
cognitive ca fiind condiționate, iar altele drept necondiționate. în general,
schemele cognitive care se formează cel mai devreme și ocupă cel mai central loc
apar sub forma unor convingeri necondiționate despre sine și despre ceilalți, în
vreme ce schemele cognitive apărute mai târziu sunt condiționate.
Schemele cognitive necondiționate nu oferă niciun fel de speranță
pacientului. Orice ar face acesta, finalitatea va fi identică. Individul va rămâne
incompetent, interdependent, de neiubit, inadaptat, expus pericolului, rău - și
nimic nu poate schimba acest lucru. Schema încapsulează ce i s-a făcut copilului
de odinioară, fără ca el să aibă de ales în această privință. Schema cognitivă pur
și simplu există. Pe de altă parte, schemele cognitive condiționate dau speranță
pacientului. Individul ar putea să facă ceva pentru a schimba finalitatea. Acesta
poate să se subjuge, să se autosacrifice, să caute aprobarea, să-și inhibe emoțiile
sau să se străduiască să atingă standarde înalte, pentru că făcând acest lucru, e
posibil să prevină finalitatea negativă, cel puțin temporar.
Model conceptual 39
Scheme necondiționate Scheme condiționate

Abandon/ Instabilitate Subjugare
Neîncredere/ Abuz Autosacrificiu
Deprivare emoțională Nevoia de aprobare/ Nevoia de
Deficiență recunoaștere
Izolare socială Inhibiție emoțională
Dependență/ Incompetență Standarde nerealiste/ Hipercriticism
Vulnerabilitate la vătămare sau la boală
Interdependență/ Sine infantil
Eșec
Negativism/ Pesimism
Pedepsire
Sentiment de îndreptățire/ Grandomanie
Autocontrol redus/ Autodisciplină
redusă
Schemele cognitive condiționate se dezvoltă adesea sub forma unor

încercări de a reduce suferința produsă de schemele cognitive necondiționate.
In acest sens, schemele cognitive condiționate sunt „secundare”. Spre exemplu:
Standarde nerealiste ca reacție la Deficiență. Individul crede că „Dacă

aș reuși să fiu perfect, aș merita să fiu iubit”.
Subjugare ca reacție la Abandon. Individul crede că „Dacă fac orice
vrea celălalt și nu mă înfurii niciodată din cauza asta, atunci celălalt va
rămâne alături de mine.”
Autosacrificiu ca reacție la Deficiență. „Dacă îndeplinesc toate nevoile
acestui om și le ignor pe ale mele, atunci el mă va accepta indiferent de
defectele mele, iar eu nu mă voi mai simți atât de nedemn de iubire.”
De obicei, este imposibil să îndeplinești constant cerințele schemelor

condiționate. De exemplu, este greu să te subjugi total și să nu te înfurii niciodată.
Este greu să fii atât de exigent încât să te asiguri că îți sunt îndeplinite toate
nevoile sau să te autosacrifici în asemenea măsura încât să satisfaci toate nevoile
celuilalt. Cel mult, schemele cognitive condiționate pot să amâne declanșarea
schemelor cognitive centrale. La un moment dat, persoana va da inevitabil greș și
va trebui să se confrunte din nou cu adevărul schemelor cognitive centrale. (Nu
toate schemele cognitive condiționate pot fi asociate celor timpurii. Acestea sunt
condiționate doar în sensul în care copilul poate evita adesea consecințele de care
se teme cu condiția să facă ceea ce se așteaptă de la el.)
Cum interferează schemele cognitive cu terapia

cognitiv-comportamentală tradițională
Schemele cognitive dezadaptative timpurii au potențialul de a submina

terapia cognitiv-comportamentală tradițională. Din cauza schemelor cognitive,
pacienților le este greu să îndeplinească multe dintre premisele terapiei

cognitiv-comportamentale, menționate mai devreme în capitol. De exemplu,
în ceea ce privește asumpția că pacienții pot forma destul de repede o alianță
terapeutică pozitivă, cei care prezintă scheme cognitive din domeniul Separării
și respingerii (Abandon, Neîncredere/ Abuz, Deprivare emoțională, Deficiență/
Rușine) ar putea să nu reușească să stabilească o astfel de legătură pozitivă și
necomplicată într-o perioadă scurtă de timp. De asemenea, referitor la asumpția
că pacienții au un simț puternic al identității și scopuri clare în viață pe baza
cărora își aleg obiectivele terapeutice, pacienții cu scheme cognitive din
domeniul Autonomiei și Performanței deficitare (Dependență, Vulnerabilitate,
Interdependență/ Sine infantil, Eșec) s-ar putea să nu știe cine sunt și ce vor și,
prin urmare, să fie incapabili să își propună scopuri specifice de tratament.
Terapia cognitiv-comportamentală pleacă de la premisa că pacienții
își pot conștientiza și pot verbaliza cognițiile și emoțiile în cadrul terapiei.
Pacienții care prezintă scheme cognitive din domeniul Orientării către celălalt
(Subjugare, Autosacrificiu, Nevoia de aprobare) ar putea fi prea preocupați să își
dea seama ce vrea terapeutul, pentru a mai fi capabili să se analizeze pe sine sau
pentru a vorbi despre propriile gânduri și sentimente. în cele din urmă, terapia
cognitiv-comportamentală asumă că pacienții pot fi complianți cu procedurile de
tratament. Pacienții care au scheme cognitive din domeniul Limitelor deficitare
(Sentiment de îndreptățire, Autocontrol redus/ Autodisciplină redusă) ar putea să
nu fie îndeajuns de motivați sau de disciplinați pentru a reuși acest lucru.
SUSȚINERE EMPIRICĂ PENTRU SCHEMELE COGNITIVE

DEZADAPTATIVE TIMPURII
Există un număr substanțial de cercetări asupra Schemelor cognitive
dezadaptative timpurii. Majoritatea studiilor de până acum au fost întreprinse
folosind forma extinsă a Chestionarului Young de scheme cognitive (Young
și Brown, 1990), însă studiile asupra formei prescurtate sunt în desfășurare.
Chestionarului Young de scheme cognitive a fost tradus în mai multe limbi,
inclusiv franceză, spaniolă, olandeză, turcă, japoneză, finlandeză și norvegiană4.
Prima investigare extinsă asupra proprietăților psihometrice ale
chestionarului a fost desfășurată de Schmidt, Joiner, Young și Telch (1995).
Rezultatele acestor studii au relevat, pentru fiecare dintre Schemele cognitive
dezadaptative timpurii, coeficienți alpha cu valori cuprinse între 0,83
(Interdependență/ Sine infantil) și 0,96 (Deficiență/ Rușine), precum și coeficienți
test-retest cu valori de la 0,50 la 0,82, în cadrul unei populații non-clinice. Pentru
subscalele principale s-au obținut valori ridicate ale fidelității test-retest și ale
consistenței interne. Chestionarul a dovedit totodată validitate convergentă și
discriminativă, fiind utilizate instrumente de evaluare a distresului psihologic,
* Acest chestionar a fost deja tradus și adaptat și în limba română: Trip, S. (2006), The
Romanian Version of Young Schema Questionnaire - Short Form 3 (YSQ - S3), Journal of
Cognitive and Behavioral Psychotherapies, 4 (2), ISSN: 1584-7101, LSI/ SSCI, pp. 173-183.
(n. tr.)
Model conceptual 41
a stimei de sine, a vulnerabilității cognitive la depresie și a simptomatologiei

tulburărilor de personalitate.
Cercetătorii au desfășurat analize factoriale folosind atât eșantioane clinice,
cât și non-clinice. Cu ajutorul acestora, s-au decelat grupări similare de factori
primari care se suprapun îndeaproape peste schemele cognitive descrise de Young
formate în mediul clinic și peste ierarhizarea lor ipotetică. în cazul unui eșantion
de studenți, au reieșit 17 factori, inclusiv 15 dintre cei 16 propuși inițial de Young
(1990). Una dintre schemele cognitive inițiale, Indezirabilitatea socială, nu s-a
evidențiat, dar au reieșit alți doi factori pentru care nu a existat o explicație. în
încercarea de a valida în mod transversal această structură factorială, Schmidt și
colaboratorii săi (1995) au administrat Chestionarul Young de scheme cognitive
unui alt eșantion extras din aceeași populație de studenți. Folosind aceeași tehnică
de analiză factorială, cercetătorii au descoperit că dintre cei 17 factori care s-au
evidențiat în prima analiză, 13 au fost clar replicați și în cel de-al doilea eșantion.
S-au găsit totodată și trei factori distincți de ordin superior. La un eșantion de
pacienți, au reieșit 15 factori, inclusiv 15 din cei 16 propuși inițial de Young
(1990). Acești 15 factori au explicat 54% din varianta totală (Schmidt si colab.,
1995b
în acest studiu, Chestionarul Young de scheme cognitive a dovedit
validitate convergentă cu un test care măsoară simptomatologia în tulburări de
personalitate (Chestionarul de diagnostic al personalității/ Personality Diagnostic
Questionnaire - varianta revizuită; Hyler, Rieder, Spitzer și Williams, 1987).
Totodată, s-a demonstrat validitatea discriminativă cu instrumente de evaluare
a depresiei (Inventarul de depresie Beck; Beck, Ward, Mendelson, Mock și
Erbaugh, 1961) și a stimei de sine (Chestionarul Rosenberg de evaluare a stimei
de sine; Rosenberg, 1965) într-un eșantion non-clinic format din studenți.
Acest studiu a fost replicat de către Lee, Taylor și Dunn (1999),
folosind un eșantion clinic din Australia. Cercetătorii au întreprins o analiză
factorială din care au reieșit, în acord cu rezultatele anterioare, 16 factori drept
componente principale, inclusiv 15 din cei 16 propuși inițial de Young. Doar
scala Indezirabilitate socială nu a fost susținută de rezultate. (De atunci, am
eliminat Indezirabilitatea socială ca schemă cognitivă separată și am contopit-o
cu schema Deficiență.) în plus, rezultatele analizei factorilor de ordin superior au
corespuns domeniilor schemelor cognitive propuse de Young. în ansamblu, acest
studiu demonstrează o consistență internă foarte bună a Chestionarului Young
de scheme cognitive, precum faptul că structura factorilor primari rămâne stabilă
în cadrul eșantioanelor clinice din două țări diferite și având diagnostice diferite.
Lee și colegii săi (1999) analizează posibile motive pentru care cele
două studii au avut ca rezultat structuri factoriale oarecum diferite, în funcție
de eșantionul de tip clinic sau non-clinic. Au concluzionat că este posibil ca
în eșantioanele formate din studenți să fi existat o amplitudine restrânsă a
datelor, din moment ce este puțin probabil ca o mare parte dintre studenți să fi
suferit de o formă extremă de psihopatologie. Autorii au specificat că replicarea
structurii factoriale depinde de asumpția potrivit căreia schemele care stau la baza
psihopatologiei în populația clinică sunt prezente în aceeași măsură și într-un
eșantion aleatoriu de studenți. Young sugerează că Schemele dezadaptative
timpurii sunt intr-adevăr prezente și în populațiile non-clinice, însă ele devin

exagerate și extreme în cazul celor clinice.
Alte studii au investigat validitatea schemelor individuale și măsura în
care acestea susțin modelul lui Young. Freeman (1999) a explorat utilitatea
teoriei schemelor cognitive a lui Young drept model explicativ pentru procesarea
cognitivă irațională. Studiind participanți fără psihopatologie, Freeman a
observat că o manifestare mai redusă a Schemelor dezadaptative timpurii prezice
o adaptare interpersonală mai bună. Acest rezultat este compatibil cu teoria lui
Young, potrivit căreia schemele cognitive sunt negative și disfuncționale, prin
definiție.
Rittenmeyer (1997) a examinat validitatea convergentă a domeniilor
schemelor cognitive ale lui Young cu Inventarul Maslach de epuizare psihică
(Maslach Burnout Inventory, Maslach și Jackson, 1986), o scală ^pentru
autoevaluarea impactului negativ al evenimentelor de viață stresante. Intr-un
eșantion format din profesori din California, Rittenmeyer (1997) a constatat că
două domenii ale schemelor cognitive, Conectare excesivă și Standarde exagerate,
corelează puternic cu scala Epuizare emoțională din Inventarul Maslach de
epuizare psihică. Domeniul Conectare excesivă a corelat și cu alte două scale ale
inventarului, Depersonalizare și Realizare personală, deși nu la fel de puternic.
Carine (1997) a investigat utilitatea teoriei schemelor cognitive a lui Young
în tratamentul tulburărilor de personalitate, folosind Schemele dezadaptative
timpurii ca variabilă predictor într-o analiză funcțională discriminatorie. In
mod specific, Carine a căutat să vadă dacă prezența schemelor cognitive propuse
de Young deosebește pacienții cu psihopatologie pe axa II de pacienții cu alte
forme de psihopatologie. Carine a observat că apartenența la grupul pacienrilor
cu tulburări pe axa II a fost prezisă în proporție de 83% din cazuri. Totodată, a
reieșit și că afectivitatea pare ar fi parte intrinsecă a schemelor cognitive, ceea ce
susține teoria lui Young.
Chiar dacă Chestionarul schemelor cognitive a lui Young nu a fost construit
pentru a măsura tulburările specifice de personalitate din DSM-IV, există asocieri
semnificative între Schemele dezadaptative timpurii și simptomele tulburărilor
de personalitate (Schmidt și colab., 1995). Scorul total corelează puternic cu
cel obținut la Chestionarul de diagnostic al personalității - varianta revizuită
(Hyler și colab., 1987), un instrument de autoevaluare al patologiei personalității
descrisă în DSM-III-R. In acest studiu, schemele cognitive Autocontrol redus/
Autodisciplină redusă și Deficiență s-au asociat cel mai puternic cu simptome
ale tulburărilor de personalitate. Spre exemplu, schema cognitivă Neîncredere/
Abuz se asociază într-o măsură mare cu tulburarea de personalitate paranoidă,
schema Dependență se asociază cu tulburarea de personalitate dependentă;
schema cognitivă Autocontrol redus/ Autodisciplină redusă - cu tulburarea de
personalitate borderline, iar Standarde nerealiste se asociază cu tulburarea de
personalitate obsesiv-compulsivă (Schmidt și colab., 1995)
Model conceptual 43
BIOLOGIA SCHEMELOR COGNITIVE DEZADAPTATIVE

TIMPURII
în continuare, propunem o perspectivă biologică a schemelor cognitive,
bazată pe cercetări recente asupra emoțiilor și a funcționării biologice la nivelul
creierului (LeDoux, 1996). Subliniem că această secțiune înaintează ipoteze
asupra posibilelor mecanisme de dezvoltare și de evoluție a schemelor cognitive.
Nu există încă cercetări care să stabilească validitatea acestor ipoteze.
Studiile recente arată că nu există doar unul, ci mai multe sisteme cerebrale
implicate în funcționarea emoțională. Există emoții diferite care sunt implicate
în funcții diferite de supraviețuire - precum reacția față de pericol, găsirea hranei
și a partenerilor, activitatea sexuală, îngrijirea urmașilor, socializare - și fiecare
emoție pare să fie mediată de propriul circuit în creier. Dintre acestea, vom
aborda detaliat circuitul cerebral asociat traumei si5 condiționării
> fricii.
Sisteme cerebrale implicate în traumă și în condiționarea fricii

Studiile biologiei creierului ne indică zone cerebrale unde ar putea avea
loc declanșarea schemelor cognitive formate în urma evenimentelor traumatice
din copilărie, precum abandonul sau abuzul. Rezumând cercetările asupra
substratului biologic al amintirilor traumatice, LeDoux (1996) scrie:
Pe parcursul unei situații de învățare traumatice, amintirile conștiente sunt

codate de un sistem format din hipocamp și arii corticale asociate, iar amintirile
inconștiente de către un mecanism al condiționării fricii care funcționează pe
baza complexului amigdalian. Aceste două circuite operează în paralel și stochează
informații distincte referitoare la experiență. Mai târziu, când persoana întâlnește
stimuli care au fost prezenți și în timpul traumei inițiale, fiecare sistem are
potențialul de a reactualiza propriile amintiri. In cazul complexului amigdalian,
reamintirea se concretizează în apariția reacțiilor fiziologice ce pregătesc
organismul pentru pericol, iar în cazul sistemului format din hipocamp, apar
amintiri conștiente, (p.239)
Astfel, potrivit lui LeDoux, mecanismele cerebrale care înregistrează,

stochează și reactualizează sensul emoțional al unui eveniment traumatic sunt
diferite de mecanismele care procesează amintirile și cognițiile conștiente
referitoare la același eveniment. Amigdala stochează amintirea afectivă, pe când
hipocampul și neocortexul stochează amintirea cognitivă. Reacțiile emoționale
pot avea loc și în absența sistemelor de procesare superioară ale creierului -
respectiv cele implicate în gândire, raționament și conștiință.
Caracteristici ale complexului amigdalian
Potrivit lui LeDoux, complexul amigdalian are o serie de atribute care

îl diferențiază de sistemul care implică hipocampul și de structurile corticale
superioare.
• Complexul amigdalian este inconștient. Reacțiile afective se formează la

nivelul amigdalei fără ca srimulii să fie conștientizați. Așa cum a afirmat Zajonc
(1984) acum mai mult de un deceniu, emoțiile pot exista în absența cognițiilor1.
• Complexul amigdalian este mai rapid. Impulsul nervos care semnalează
pericolul se transmite prin talamus atât în direcția amigdalei, cât și către cortex.
Cu toate acestea, impulsul ajunge la amigdală mai repede decât la cortex. Până să
ajungă cortexul să îl recunoască, amigdala va fi reacționat deja la pericol. Așa cum
a mai susținut Zajonc (1984), emoțiile pot exista înaintea cognițiilor.
• Complexulamigdalian este automat. Odată ce amigdala a evaluat o situație
ca fiind periculoasă, emoțiile și reacțiile fiziologice se vor declanșa în mod automat.
Pe de altă parte, sistemele implicate în procesarea cognitivă nu funcționează atât
de mult pe baza reacțiilor automate. Trăsătura specifică procesării cognitive este
flexibilitatea în reacție. Odată ce avem cogniții, avem puterea de a alege.
• Amintirile afective codate la nivelul complexului amigdalian par a fi
permanente. LeDoux scrie: ,Amintirile inconștiente ale fricii care s-au stocat
prin intermediul amigdalei par a fi permanent gravate în creier. E probabil să
rămână cu noi toată viața.” (p. 252). Există o valoare adaptativă în a nu uita
niciodată stimulii asociați pericolului. Amintirile astfel formate sunt rezistente
la extincție. Atunci când suntem supuși stresului, se întâmplă uneori să reapară
în mod spontan până și acele temeri care păreau să se fi remis. Prin extincție, se
previne apariția expresiei fricii condiționate, dar amintirile care fundamentează
această reacție nu se șterg. „Extincția... se referă la exercitarea controlului cortical
asupra impulsului nervos venit dinspre amigdală, mai degrabă decât ștergerea cu
buretele a amintirilor codate la nivelul amigdalei.” (p. 250). (Prin urmare, suntem
de părere că schemele cognitive nu se pot, probabil, remedia în totalitate.)
• Complexul amigdalian nu face discriminări fine. Acesta tinde să evoce
reacții condiționate de frică la stimuli traumatici. Odată ce s-a stocat o amintire
afectivă la nivelul amigdalei, reacția de frică va fi declanșată de expunerea ulterioară
la stimuli care seamănă oricât de puțin celor prezenți în timpul evenimentului
traumatic. Acest sistem oferă o imagine brută a lumii externe, în vreme ce cortexul
furnizează o reprezentare mai detaliată și mai fidelă. Cortexul este cel responsabil
de suprimarea reacțiilor pe baza evaluărilor cognitive. Amigdala doar declanșează
reacții; funcția ei nu este de a le inhiba.
• Complexul amigdalian precedă filogenetic neocortexului. Când individul
se confruntă cu o amenințare, amigdala declanșează o reacție de frică ce s-a
schimbat foarte puțin de-a lungul miilor de ani, omniprezentă în regnul animal
și, probabil, chiar și la speciile inferioare. Hipocampul face și el parte din creierul
vechi din punct de vedere filogenetic, dar este conectat cu neocortexul, care
conține structurile prefrontale dezvoltate mai recent.*
’ Spre deosebire de alți oameni de știință cognitiviști, în această secțiune definim termenul
de „cogniție” prin gânduri și imagini conștiente, nu prin cogniții „implicite” sau prin percepții
senzoriale primare.
Model conceptual 45
Implicații pentru modelul schemelor cognitive
Ne vom opri asupra unor posibile implicații ale acestor cercetări pentru
teoria schemelor cognitive. Am menționat deja că definim schemele dezadaptative
timpurii ca fiind un set de amintiri, emoții, senzații corporale și cogniții care
gravitează în jurul unei teme din copilărie, precum abandonul, abuzul, neglijarea
sau respingerea. Am putea conceptualiza procesul biologic al unei scheme
cognitive, la nivelul creierului, în felul următor: emoțiile și senzațiile fizice
stocate în complexul amigdalian au caracteristicile enumerate mai sus. Atunci
când un individ întâlnește stimuli care îi amorsează evenimentele din copilărie
responsabile pentru dezvoltarea schemei cognitive, emoțiile și senzațiile fizice
asociate cu acel eveniment vor fi activate prin intermediul sistemul amigdalian, în
mod inconștient; totodată, în cazul în care individul conștientizează acești stimuli,
emoțiile și senzațiile fizice se vor activa mai rapid decât cognițiile. Această activare
a emoțiilor și a senzațiilor fizice se petrece automat și pare a fi o caracteristică
permanentă a vieții individului, chiar dacă, prin remedierea schemei, intensitatea
acesteia s-ar putea diminua. Pe de altă parte, amintirile și cognițiile conștiente
asociate cu trauma sunt stocate în hipocamp și la nivelul formațiunilor corticale
superioare.
Localizarea aspectelor afective și cognitive ale experiențelor traumatice
în diferite sisteme ale creierului ar putea explica motivul pentru care schemele
cognitive nu se pot schimba prin metode cognitive clasice. In aceeași ordine
de idei, componenta cognitivă a unei scheme cognitive se dezvoltă de regulă
mai târziu, după ce emoțiile și senzațiile fizice se vor fi stocat deja în sistemul
amigdalian. Multe dintre schemele cognitive se dezvoltă în etapa preverbală,
înainte de achiziționarea limbajului. Schemele cognitive preverbale provin
dintr-o perioadă în care copilul este atât de mic, încât reține doar amintiri, emoții
și senzații fizice. Cognițiile sunt adăugate ulterior, pe măsură ce copilul începe
să gândească și folosească limbajul. (Acesta este unul dintre rolurile terapeutului:
să ajute pacientul să atașeze etichete lingvistice experiențelor asociate cu schema
cognitivă.) Astfel, atunci când lucrăm cu o mare parte din schemele cognitive,
emoțiile au prioritate în fața cognițiilor.
Atunci când este declanșată o schemă dezadaptativă timpurie, individul
este copleșit de emoții și senzații fizice. Individul ar putea sau nu să lege conștient
experiența respectivă de amintirea inițială. (Acesta este un alt rol al terapeutului:
să ajute pacienții să lege emoțiile și senzațiile fizice de amintiri din copilărie.)
Amintirile se află în miezul schemelor cognitive, dar de regulă nu sunt reprezentate
clar în conștiință, nici măcar sub formă de imagini. Terapeutul are sarcina de a
oferi suport emoțional pacientului atunci când el se străduiește să reconstruiască
imaginile respective.
Implicații pentru terapia centrată pe scheme cognitive
Scopul inițial al terapiei centrate pe scheme cognitive este conștientizarea

psihologică. Terapeutul îi ajută pe pacienți să își identifice schemele cognitive și
să își conștientizeze amintirile din copilărie, emoțiile, senzațiile fizice, cognițiile
și stilurile de coping asociate cu acestea. Odată ce pacienții își înțeleg schemele

cognitive și stilurile de coping, vor fi în măsură să preia controlul asupra
propriilor reacții. Aceștia vor putea să acționeze tot mai mult după propria voință
în aspectele care privesc schemele lor cognitive. LeDoux spune:
Terapia este doar una dintre modalitățile prin care se creează potențialități
sinaptice Ia nivelul căilor cerebrale care controlează amigdala. Amintirile afective
la nivelul amigdalei sunt, după cum am văzut, adânc gravate în circuitele sale.
Tot ce putem face este să reglăm expresia lor. Calea prin care facem asta este să
determinăm cortexul să controleze amigdala. (p.265)
Din acest punct de vedere, scopul tratamentului este de a crește controlul

conștient asupra schemelor cognitive, reducând intensitatea amintirilor, a
emoțiilor, a senzațiilor fizice, a cognițiilor și a comportamentelor asociate cu
acestea.
Traumele din copilărie afectează și alte părți ale corpului. In cazul
primatelor separate de mamă, există o creștere a nivelului de cortizol plasmatic.
Dacă separarea este repetată, schimbările respective devin permanente (Coe,
Mendoza, Smotherman și Levine, 1978; Coe, Glass, Wiener și Levine, 1983).
Alte schimbări neurobiologice pe termen lung, determinate de separarea
timpurie de mamă, includ modificări la nivelul enzimelor responsabile de
sintetizarea catecolaminelor din glanda suprarenală (Coe și colab., 1978, 1983)
și la nivelul secreției serotoninei hipotalamice (Coe, Wiener, Rosenber și Levine,
1985). Studiile asupra primatelor sugerează totodată faptul că sistemul opioid
este implicat în reglarea anxietății de separare, iar izolarea socială afectează
sensibilitatea și densitatea receptorilor opioizi din creier (van der Kolk, 1987). In
mod cert, experiențele timpurii de separare au ca rezultat modificări fizice care
afectează funcționarea psihologică, probabil pentru totdeauna.
PROCESELE SCHEMELOR COGNITIVE

Cele două procese fundamentale ale schemelor cognitive sunt perpetuarea
și remedierea. Fiecare gând, sentiment, comportament și experiență de viață cu
relevanță pentru o anumită schemă cognitivă va putea fie să perpetueze schema
cognitivă respectivă - elaborând-o și întărind-o - fie să o remedieze - și, astfel, să
îi reducă intensitatea.
Perpetuarea schemelor cognitive

Perpetuarea se referă la tot ceea ce face pacientul (la nivel intern și
comportamental) și care contribuie la menținerea schemei cognitive. Perpetuarea
include toate acele gânduri, sentimente și comportamente care ajung să
întărească schema cognitivă, mai degrabă decât să o remedieze - toate profețiile
auto-îndeplinite ale pacientului. Schemele cognitive sunt perpetuate prin trei
mecanisme principale: distorsiuni cognitive, tipare de viață prin care persoana
Model conceptual 47
se autosabotează și stiluri de coping cu schema cognitivă (care sunt prezentate în

detaliu în secțiunea următoare). Prin distorsiunile cognitive, individul percepe
eronat situațiile, în așa manieră încât schema cognitivă îi este întărită; de asemenea,
el dă o mai mare importanță informațiilor care o confirmă și minimalizează sau
neagă informațiile care o contrazic. La nivel afectiv, individul ar putea suprima
emoțiile aferente schemei cognitive. Dacă reacțiile afective sunt suprimate, schema
cognitivă nu ajunge să fie conștientizară; prin urmare, individului îi va fi imposibil
sa o modifice sau să o remedieze. La nivel comportamental, individul se angajează
în tipare comportamentale prin care se autosabotează, selectând și perseverând
inconștient în situații de viață și în relații interpersonale care îi declanșează și îi
perpetuează schema cognitivă, evitând în același timp relațiile care au potențialul
de a o remedia. La nivel interpersonal, acești pacienți relaționează în moduri care
îi determină pe ceilalți să reacționeze negativ, ducând astfel la întărirea schemei
cognitive.
Prezentare de caz
Martine are schema cognitivă Deficiență, care provine în mare parte din
relația pe care a avut-o în copilărie cu mama ei. „Mama mea nu iubea nimic la
mine.”, îi spune ea terapeutului, „și nu aveam ce să fac în privința asta. Nu eram
drăguță, nu eram sociabilă sau populară, nu aveam foarte multă personalitate și
nu știam să mă îmbrac cu stil. Singurul lucru pe care îl aveam, faptul că eram
deșteaptă, nu avea nicio importanță pentru mama mea.”
Acum Martine are 31 de ani. Are puține prietene. Recent, prietenul ei
Johnny i-a făcut cunoștință cu femeile care ieșeau cu prietenii săi. Martine le
place foarte mult pe aceste femei, însă, chiar dacă ele au primit-o cu brațele
deschise, ea nu se simte capabilă să cultive relații de prietenie cu ele. „Nu cred că
mă plac”, îi explică ea terapeutului. „Devin foarte agitată când sunt în preajma
lor. Nu mă pot calma și nu mă pot purta normal.”
Din punct de vedere cognitiv, afectiv, comportamental și interpersonal,
Martine acționează în direcția perpetuării schemei cognitive în relația cu aceste
femei. La nivel cognitiv, ea distorsionează informațiile, pentru ca acestea să susțină
schema cognitivă. Pacienta discreditează numeroasele gesturi de prietenie pe care
acele femei le-au făcut față de ea („Se poartă frumos doar datorită lui Johnny. De
fapt, nu le place de mine.”) și interpretează eronat lucrurile pe care ele le fac și le
spun, drept dovadă că nu o agreează. De exemplu, din cauză că una dintre ele,
Robin, nu i-a cerut Martinei să îi fie domnișoară de onoare la nunta ei, Martine
s-a grăbit să concluzioneze că Robin o „urăște”, chiar dacă o cunoștea de prea
puțin timp pentru a se pune problema să îi fie domnișoară de onoare. La nivel
afectiv, Martine are reacții emoționale puternice față de evenimente care seamănă
chiar și foarte puțin cu declanșatorii schemelor ei cognitive din copilărie: este
copleșită de o supărare intensă atunci când percepe orice formă de respingere,
oricât ar fi de neînsemnată. Spre exemplu, când Robin nu a rugat-o să îi fie
domnișoară de onoare, Martine s-a simțit complet nevaloroasă și i-a fost foarte
rușine. „Mă urăsc”, i-a spus ea terapeutului.
Martine tinde să se implice în relații în care e probabil să se repete relația

din copilărie cu mama sa. în acel grup de femei, Martine a căutat asiduu să se
împrietenească cu cea mai capricioasă și mai critică dintre ele și, exact așa cum
a făcut cu mama ei când era copil, s-a purtat respectuos și servil față de aceasta.
Aproape toți pacienții care au tulburări de personalitate își reiau tiparele
negative din copilărie și ajung să se autosaboteze. In mod cronic și generalizat,
aceștia gândesc, simt, se comportă și se relaționează în modalități care le
perpetuează schemele cognitive. Pe această cale, fără să-și dea seama, ei recreează
încontinuu în perioada adultă împrejurările care le-au făcut cel mai mult rău în
copilărie.
Remedierea schemei cognitive

Remedierea schemei cognitive reprezintă scopul suprem al terapiei
centrate pe scheme cognitive. Deoarece schema cognitivă este un ansamblu
de amintiri, emoții, senzații fizice și cogniții, remedierea implică diminuarea
tuturor acestor aspecte, mai exact: a intensității amintirilor aferente schemei
cognitive, a încărcăturii emoționale a acesteia, a puterii senzațiilor fizice și
a cognițiilor dezadaptative. Remedierea schemei cognitive implică totodată
modificări comportamentale, care se realizează pe măsură ce pacienții învață
să înlocuiască stilurile dezadaptative de coping cu tipare de comportament
adaptativ. Tratamentul include, așadar, intervenții la nivel cognitiv, emoțional și
comportamental. Pe măsură ce schema cognitivă se remediază, aceasta va deveni
din ce în ce mai dificil de activat. Atunci când este într-adevăr activată, experiența
va fi mai puțin copleșitoare, iar pacientul își va reveni mai repede.
Traseul remedierii schemei cognitive este adesea lung și dificil. Schemele
cognitive sunt greu de modificat. Sunt convingeri adânc înrădăcinate despre sine
și despre lume, învățate la o vârstă foarte fragedă. Deseori, reprezintă tot ceea ce
știe pacientul. Oricât de distructive ar fi, schemele cognitive asigură pacientului
un sentiment de siguranță și predictibilitate. Pacienții opun rezistență arunci
când se pune problema de a renunța la schemele cognitive, pentru că acestea sunt
esența identității lor. Este devastator să renunți la o schemă cognitivă. întreaga
lume ți se dă peste cap. Din acest punct de vedere, rezistența la terapie este o
formă de autoconservare, o încercare de a păstra un sentiment de control și de
coerență internă. A renunța la o schemă cognitivă este ca și cum ai renunța la a
ști cine ești și cum este lumea în care trăiești.
Remedierea necesită voință de a înfrunta schema cognitivă și de a lupta
cu ea. E nevoie de disciplină și de exercițiu frecvent. Pacienții trebuie să o
monitorizeze sistematic și să lucreze zilnic pentru a face schimbări. Dacă nu este
corectată, schema cognitivă se va perpetua de la sine. Terapia este ca și cum am
pomi la război împotriva schemei cognitive. Terapeutul și pacientul formează
o alianță pentru a o învinge, cu scopul de a o elimina complet. Totuși, acest
scop este, de regulă, irealizabil: majoritatea schemelor cognitive nu se vor vindeca
niciodată în totalitate, pentru că nu putem șterge amintirile asociate lor.
Schemele nu dispar niciodată cu desăvârșire. Mai degrabă, atunci când se
vindecă, nu mai sunt activate la fel de frecvent, iar emoțiile asociate devin mai
Model conceptual 49
puțin intense și nu mai durează la fel de mult. Pacienții ajung să reacționeze în

mod adaptativ la declanșarea schemelor lor cognitive. își aleg parteneri și prieteni
mai afectuoși și se percep pe sine într-o lumină mai favorabilă. Oferim o vedere de
ansamblu asupra modului în care procedăm pentru a remedia schemele cognitive
într-o secțiune ulterioară a acestui capitol.
STILURI ȘI REACȚII DEZADAPTATIVE DE COPING

Pentru a se adapta schemelor cognitive, pacienții dezvoltă încă de timpuriu
stiluri și reacții dezadaptative de coping, astfel încât să nu trebuiască să se confrunte
cu emoțiile intense și copleșitoare pe care acestea le provoacă. Este important să
ținem cont de faptul că, deși stilurile de coping ajută uneori pacientul să evite
schema cognitivă, acestea nu o remediază. Astfel, toate stilurile dezadaptative de
coping funcționează drept componente în procesul de perpetuare al schemelor
cognitive.
în terapia centrată pe scheme cognitive, conceptul de schemă cognitivă
propriu-zis se delimitează de strategiile pe care individul le utilizează pentru a
face față respectivei scheme cognitive. Astfel, pe baza modelului nostru, schema
cognitivă propriu-zisă conține amintiri, emoții, senzații fizice și cogniții, dar nu
și reacțiile comportamentale ale individului. Comportamentul nu face parte din
schema cognitivă; este parte a reacției de coping. Acesta este determinat de către
schema cognitivă. Deși majoritatea reacțiilor de coping sunt comportamentale,
pacienții folosesc inclusiv strategii cognitive și emoționale de coping. Indiferent
dacă stilul de coping se manifestă prin cogniție, emoție sau comportament, acesta
nu este parte din schema cognitivă propriu-zisă.
Motivul pentru care diferențiem schemele cognitive de stilurile de coping
este dat de faptul că fiecare pacient utilizează stiluri diferite de coping, în situații
diferite, în etape diferite ale vieții lui, pentru a face față aceleiași scheme cognitive.
Astfel, stilul de coping corespunzător unei anumite scheme cognitive nu rămâne
în mod necesar stabil în timp pentru individ, spre deosebire de schema cognitivă.
Mai mult, unele persoane apelează la comportamente foarte variate, opuse chiar,
pentru a face față aceleiași scheme cognitive.
Să luăm exemplul a trei pacienți diferiți, care fac față în mod tipic schemelor
lor cognitive de deficiență prin intermediul a trei mecanisme diferite. Deși toți
trei se simt plini de defecte, primul caută parteneri și prieteni critici, cel de-al
doilea evită apropierea de oricine altcineva și cel de-al treilea adoptă o atitudine
critică și superioară față de cei din jur. Prin urmare, reacția comportamentală de
coping nu face parte intrinsecă din schema cognitivă.
Cele trei stiluri dezadaptative de coping

Toate organismele au trei reacții de bază în fața amenințărilor: lupta, fuga
sau încremenirea. Acestea corespund celor trei stiluri de coping ale schemelor
cognitive supracompensare, evitare sau capitulare. în termeni foarte largi, lupta
echivalează cu supracompensarea, fuga cu evitarea și încremenirea cu capitularea.
în copilărie, o schemă dezadaptativă timpurie reprezintă existența unei

amenințări. Amenințarea respectivă apare în urma împiedicării satisfacerii unei
nevoi emoționale de bază a copilului (pentru atașament securizant, autonomie,
exprimare liberă de sine, spontaneitate și joacă sau limite realiste). Amenințarea
poate include totodată și frica față de emoțiile intense pe care respectiva schemă
cognitivă le declanșează. Confruntat cu amenințarea, copilul poate răspunde
printr-un soi de combinație a acestor trei reacții de coping: poate capitula,
poate evita sau poate supracompensa. în general, toate cele trei stiluri de coping
funcționează fără a fi conștientizate - altfel spus, inconștient. In orice situație
dată, copilul va utiliza cel mai probabil doar unul dintre ele, însă el poate să
manifeste stiluri diferite de coping în situații diferite sau în legătură cu scheme
cognitive diferite. (Exemplificăm mai jos cele trei stiluri de coping.)
Prin urmare, declanșarea unei scheme cognitive este o amenințare -
respectiv împiedicarea satisfacerii unei nevoi emoționale de bază și a emoțiilor
aferente - față de care individul reacționează cu un anumit stil de coping.
Acesta este, de regulă, adaptativ în perioada copilăriei și poate fi privit drept un
mecanism sănătos de supraviețuire. Devine însă dezadaptativ pe măsură ce copilul
înaintează în vârstă, deoarece stilul de coping continuă să perpetueze schema
cognitivă, chiar dacă se schimbă contextul și apar alternative mai avantajoase.
Până la urmă, stilurile dezadaptative de coping sunt cele care îi țin pe pacienți
prizonieri ai propriilor scheme cognitive.
Capitularea în fața schemei cognitive
Când capitulează în fața unei scheme cognitive, pacienții cedează în fața

ei. Nu încearcă să o evite sau să lupte cu ea. O acceptă ca fiind adevărată. Aceștia
simt în mod direct durerea aferentă schemei cognitive; se comportă în așa fel
încât confirmă schema cognitivă. Fără să își dea seama, repetă tiparele asociate cu
schema cognitivă astfel încât, adulți fiind, retrăiesc încontinuu experiențele din
copilărie care au dus la crearea ei. Atunci când întâlnesc declanșatori ai schemei
cognitive, reacțiile lor emoționale sunt disproporționate, iar ei resimt emoțiile în
totalitate și în mod conștient. La nivel comportamental, își aleg parteneri care
îi tratează, cel mai probabil, la fel ca părintele care i-a rănit — așa cum Natalie,
pacienta cu depresie pe care am descris-o anterior, l-a ales pe Paul, soțul ei care o
priva emoțional. Ulterior, pacienții relaționează cu acești parteneri într-un mod
pasiv, compliant, care le perpetuează schema cognitivă. Aceștia pun în scenă
schema cognitivă inclusiv în relația terapeutică, ei fiind în rolul „copilului”, iar
terapeutul în rolul „părintelui care i-a rănit”.
Evitarea schemei cognitive
Atunci când pacienții utilizează evitarea ca un stil de coping, se străduiesc

să își organizeze viețile astfel încât schema cognitivă să nu fie activată niciodată.
Caută să trăiască fără a o conștientiza, ca și cum schema cognitivă nu ar exista.
Evită să se gândească la ea. Blochează gândurile și imaginile care au potențialul
de a o declanșa: când se întrevăd asemenea gânduri sau imagini, aceștia își distrag
Model conceptual 51
atenția de la ele sau și le scot din minte. Evită să simtă schema cognitivă. Atunci
când ies la iveală emoțiile respective, pacienții le reprimă. Aceștia ar putea să
bea alcool în acces, să consume droguri, să facă sex la întâmplare, să mănânce
exagerat de mult, să fie preocupați compulsiv de curățenie, să caute stimulare
sau să devină dependenți de muncă. In interacțiune cu ceilalți ar putea să pară
a fi perfect normali. Evită de obicei acele situații care le-ar putea activa schema
cognitivă, cum ar fi relațiile intime sau provocările profesionale. Mulți dintre
acești pacienți ocolesc în totalitate contextele de viață în care se simt vulnerabili.
Adesea, evită să se implice în terapie; de exemplu, ar putea „uita” să își realizeze
temele de casă, suprimă exprimarea emoțiilor, aduc în discuție doar probleme
superficiale, întârzie la ședințe sau încheie prematur terapia.
Supracompensarea schemei cognitive
Atunci când pacienții supracompensează, ei luptă cu schema cognitivă

gândind, simțind, comportându-se și relaționând ca și cum varianta opusă
schemei cognitive ar reprezenta, de fapt, adevărul. Se străduiesc să fie cât se
poate de diferiți față de cum erau atunci când au dobândit schema cognitivă,
în copilărie. Dacă atunci când erau copii s-au simțit fără valoare, ca adulți vor
încerca să fie perfecți. Dacă au fost subjugați în copilărie, îi vor sfida pe alții în
perioada adultă. Dacă au fost controlați în copilărie, îi vor controla pe ceilalți sau
vor respinge orice formă de influență, ca adulți. Dacă au fost abuzați, îi vor abuza
la rândul lor pe ceilalți. Astfel de pacienți contraatacă atunci când se confruntă
cu schema cognitivă. Din exterior, par a fi încrezători și siguri pe sine, dar în
interiorul lor simt presiunea schemei cognitive care amenință să iasă la suprafață.
Supracompensarea poate fi privită drept o încercare parțial sănătoasă de a
lupta împotriva schemei cognitive, care, din păcate însă, își ratează ținta, astfel
încât schema cognitivă este perpetuată în loc să fie remediată. Un număr mare
de „supracompensatori” par a fi persoane sănătoase. De fapt, o parte dintre cei
mai admirați oameni din societate - starurile media, liderii politici, marii oameni
de afaceri - sunt adesea supracompensatori. Este sănătos să lupți împotriva unei
scheme cognitive atâta timp cât comportamentul este proporțional cu situația, ia
în considerare emoțiile celorlalți și este de așteptat în mod rezonabil să ducă la un
rezultat dorit. Supracompensatorii, în schimb, se blochează adesea în contraatac.
Comportamentul lor este de regulă excesiv, insensibil sau neproductiv.
De exemplu, este sănătos ca pacienții subjugați să exercite mai mult control
asupra vieților lor; dar atunci când supracompensează, aceștia au o tendință
prea mare de a controla și a domina și sfârșesc prin a-i îndepărta pe ceilalți. In
cazul subjugării, un pacient care supracompensează nu îi poate lăsa pe ceilalți să
conducă situația, nici măcar atunci când ar fi indicat să facă asta. De asemenea,
este sănătos ca un pacient privat emoțional să ceară sprijin emoțional de Ia ceilalți,
dar un pacient care supracompensează pentru această deprivare întrece limita,
devine exigent și se simte îndreptățit să fie astfel.
Supracompensarea se dezvoltă deoarece oferă o alternativă la durerea
aferentă schemei cognitive. Este un mijloc de a scăpa de a sentimentul de
neajutorate și de vulnerabilitate pe care pacienții l-au avut pe parcursul vieții lor.
De exemplu, de regulă, supracompensarea narcisistă ajută pacienții să facă față

senzației lor profunde de privare emoțională și de deficiență. In loc să se simtă
ignorați și inferiori, pacienții respectivi se pot simți speciali și superiori. Cu toate
acestea, chiar dacă pot avea succes în mediul lor extern, pacienții narcisiști nu
sunt de regulă împăcați cu ei înșiși. Supracompensarea lor îi izolează și, în cele
din urmă, le cauzează nefericire. Aceștia continuă să supracompenseze, indiferent
cât de mult îndepărtează alți oameni prin acest lucru. Acționând în acest mod, își
pierd abilitatea de a se conecta în profunzime cu ceilalți. Investesc atât de mult
în a părea perfecți, încât compromit intimitatea autentică. Mai mult decât atât,
indiferent de cât de perfecți încearcă să fie, în cele din urmă vor da cumva greș și
rareori știu cum să facă față constructiv înfrângerii. Nu sunt capabili să își asume
responsabilitatea eșecurilor lor sau să își recunoască limitele și, prin urmare, le
este greu să învețe din propriile greșeli. Atunci când viața îi lovește suficient de
puternic, abilitatea lor de a supracompensa se năruie și adesea se decompensează
și dezvoltă depresie clinică. In momentul în care supracompensarea dă greș,
schemele lor de bază se reafirmă cu o intensitate emoțională enormă.
Noi am înaintat ipoteza potrivit căreia temperamentul este unul dintre
factorii principali care determină motivele pentru care indivizii dezvoltă anumite
stiluri de coping și nu altele. De fapt, temperamentul joacă probabil un rol mai
important în determinarea stilurilor de coping abordate de pacienți decât în
determinarea schemelor lor cognitive. De exemplu, este mai probabil ca indivizii
cu un temperament pasiv să se supună sau să evite, pe când cei care au temperament
agresiv să supracompenseze. Un alt factor care explică de ce pacienții adoptă un
anumit stil de coping este interiorizarea selectivă sau modelarea. Copiii imită
adesea reacția comportamentală de coping a părintelui cu care se identifică.
Aceste stiluri de coping sunt prezentate pe larg în capitolul 5.
Reacții de coping
Reacțiile de coping reprezintă comportamente sau strategii specifice prin care
se exprimă cele trei stiluri majore de coping. Acestea includ toate reacțiile față de
amenințare aflate în repertoriul comportamental al individului - toate modalitățile
unice și idiosincratice prin care pacienții își manifestă supracompensarea, evitarea
și capitularea. Atunci când individul adoptă în mod obișnuit anumite reacții de
coping, acestea se grupează în „stiluri de coping”. Prin urmare, un stil de coping
este o trăsătură, în vreme ce o reacție de coping este o stare. Un stil de coping
apare sub forma unei colecții de reacții de coping la care individul apelează în
mod caracteristic pentru a evita, a capitula sau a supracompensa. O reacție de
coping este comportamentul (sau strategia) specific manifestat la un moment
dat. Să luăm exemplul unui pacient care manifestă o formă de evitare în aproape
orice situație în care este declanșată schema sa cognitivă de abandon. Atunci când
prietena lui l-a amenințat că se desparte de el, acesta s-a întors în apartamentul
său și a băut bere până când și-a pierdut cunoștința. în acest exemplu, evitarea
este stilul de coping pe care pacientul îl are față de abandon; faptul că a băut bere
a fost reacția sa de coping în această situație specifică, care se referă la prietena
Model conceptual 53
lui. (Analizăm această distincție într-o secțiune viitoare, dedicată modurilor de

schemă cognitivă.)
Tabelul 1.1 enumera câteva exemple de reacții dezadaptative de coping
corespunzătoare fiecărei scheme cognitive. Majoritatea pacienților prezintă o
combinație de reacții și de stiluri de coping. Câteodată capitulează, câteodată
evită și câteodată supracompensează.
Schemele cognitive, reacțiile de coping și diagnosticele de pe axa II

Considerăm că sistemul de diagnostic pe axa II din DSM-IV are neajunsuri
serioase. Am analizat în altă lucrare (Young și Gluhoslci, 1996) numeroasele
sale limitări, printre care fidelitatea și validitatea scăzută a numeroase categorii
nosologice și nivelul inacceptabil de suprapunere între acestea. în acest capitol,
însă, atragem atenția asupra problemelor conceptuale ale sistemului de diagnostic
pe axa II pe care le considerăm a fi mai fundamentale. Considerăm că, în
încercarea de a stabili criterii pe baza comportamentelor observabile, autorii au
pierdut atât esența a ceea ce delimitează tulburările de pe axa I de cele de pe axa
II, cât și a ceea ce face ca aceste tulburări să fie atât de greu de tratat.
Potrivit modelului nostru, schemele cognitive interne se află în miezul
tulburărilor de personalitate, în vreme ce tiparele de comportament cuprinse în
DSM-IV reprezintă în principal reacții la aceste scheme cognitive de bază. Așa
cum am ținut să subliniem, remedierea schemelor cognitive ar trebui să fie scopul
central atunci când lucrăm cu pacienții la nivelul personalității. Este aproape
imposibil să eliminăm definitiv reacțiile dezadaptative de coping fără a modifica
schemele cognitive responsabile de acestea. Totodată, întrucât comportamentele
de coping nu sunt la fel de stabile precum schemele cognitive — se schimbă
în funcție de schema cognitivă, de situația de viață și de perioada din viața
pacientului - simptomele (și diagnosticele) pacientului vor părea că variază pe
măsură ce încercăm să le modificăm.
în cazul multor categorii din DSM-IV, comportamentele de coping
propriu-zise sunt numite tulburări de personalitate. O mare parte dintre criteriile
de diagnostic sunt enumerări ale reacțiilor de coping. Pe de altă parte, modelul
schemelor cognitive explică tiparele cronice și generalizate de personalitate atât
în termeni de scheme cognitive, cât și de reacții de coping; le leagă de originile
lor din copilărie și are implicații directe și clare pentru tratament. Mai mult decât
atât, fiecare pacient este perceput ca având un profil unic, care include o serie de
scheme cognitive și reacții de coping, fiecare dintre ele prezente la diverse niveluri
de intensitate (respectiv, pe diferite dimensiuni), mai degrabă decât aparținând
unei singure categorii de pe axa II.
MODURI DE SCHEMĂ COGNITIVĂ

Conceptul de mod de schemă cognitivă este probabil una dintre părțile cel
mai dificil de explicat din cadrul teoriei schemelor cognitive, deoarece cuprinde
un număr mare de elemente. Modurile de schemă cognitivă sunt stări emoționale
Tabelul 1.1. Exemple de reacții dezadaptative de coping
Schemă Exemple de capitulare Exemple de evitare Exemple de

dezadaptativă supracompensare
timpurie
Abandon/ Alege parteneri care nu Evită relațiile intime; Se agață și își sufocă
Instabilitate pot face un angajament bea alcool în exces partenerul până îl
și rămâne în relație cu atunci când este depărtează; își atacă
aceștia. singur(ă). vehement partenerul
din cauza unor
separări minore.
Neîncredere/ Abuz Alege parteneri abuzivi Evită să devină îi folosește și îi

și permite să fie vulnerabil (ă) sau abuzează pe alții („fii
abuzat(ă). să aibă încredere în tu primul care atacă”).
cineva; este secretos/
secretoasă.
Deprivare Alege parteneri care au Evită în totalitate Este exigent(ă)

emoțională tendința de a depriva relațiile intime. din punct de
emoțional și nu le cere vedere emoțional
să tină cont de nevoile cu partenerii și cu
lui.’ prietenii apropiați.
Deficiență/ Rușine Alege parteneri și Evită să își exprime îi critică și îi respinge

prieteni critici și care au adevăratele gânduri pe alții încercând să
tendința să respingă; se și sentimente și nu pară perfect (ă).
înjosește. îi lasă pe alții să se
apropie.
Izolare socială/ în contexte sociale, Evită situațiile sociale Devine un cameleon

înstrăinare este mai preocupat(ă) și grupurile. social pentru a se
de diferențele dintre integra în grupuri.
sine și ceilalți decât de
similarități.
Dependență/ Le cere persoanelor Evită să se lase Se bizuie intr-atât

Incompetență semnificative (părinți, antrenat® în noi de mult pe propriile
soț/soție) să ia toate provocări, cum ar fi forțe, încât nu cere
deciziile financiare. să învețe să conducă nimănui nimic
mașina. („contradependent”).
Vulnerabilitate la Citește în mod obsesiv Evită să meargă în Acționează

vătămare sau boală în ziar despre catastrofe locurile care nu par necugetat, indiferent
și le anticipează și în complet „sigure”. față de pericol
situațiile cotidiene. („contrafobic").
Interdependență/ Ii spune mamei sale Evită intimitatea; încearcă să devină

Sine infantil totul, chiar dacă e rămâne opusul persoanelor
adult; trăiește prin independent(ă). semnificative, în toate
partener®. aspectele.
Eșec Se angajează în sarcini Evită complet Devine excesiv

fără tragere de inimă și provocările în munca de orientat®
în mod sporadic. sa; procrastinează în spre performanță,
sarcini. impulsionându-se fără
încetare.
(cont.)
Model conceptual 55
Tabelul 1.1. (cont.)
Schemă Exemple de capitulare Exemple de evitare Exemple de

dezadaptativă supracompensare
timpurie
Sentiment de Ii intimidează pe alții Evită situațiile în care Este excesiv(ă) de

îndreptățire/ până când i se face este mediocru(ă), nu atent(ă) ia nevoile
Grandomanie pe plac; se laudă cu superior/ superioară. celorlalți.
realizările sale.
Autocontrol redus/ Renunță ușor la sarcini Evită să se angajeze Devine exagerat

Autodisciplină de rutină. sau să accepte de autocontrolat și
redusă responsabilități. autodisciplinat.
Subjugare Ii lasă pe ceilalți să Evită situații care Se răzvrătește

controleze situația și să ar putea implica un împotriva autorității.
ia decizii. conflict cu o altă
persoană.
Autosacrificiu Oferă mult celorlalți Evită situațiile care Oferă celorlalți cât de
și nu cere nimic în implică a oferi sau puțin posibil.
schimb. a primi ceva de la
cineva.
Nevoia de Acționează în așa fel Evită să interacționezc Face tot posibilul

aprobare/ nevoia de încât să îi impresioneze cu cei a căror pentru a provoca
recunoaștere pe alții. aprobare o râvnește. dezaprobarea
celorlalți; nu se
implică în situații
sociale.
Negativism/ Se centrează pe Bea alcool pentru a Este excesiv de

pesimism aspectele negative; masca pesimismul și optimist (efectul
ignoră aspectele nefericirea. „Pollyanna”); neagă
pozitive; se îngrijorează situațiile reale
constant; ar face orice neplăcute.
pentru a evita un
posibil deznodământ
negativ.
Inhibiție Menține o comportare Evită situațiile în care Încearcă în mod

emoțională calmă, plată din punct alți oameni discută stângaci să fie „sufletul
de vedere emoțional. sau exprimă emoții. petrecerii”, chiar
dacă i se pare forțat și
nenatural.
Standarde Petrece excesiv de mult Evită sau Nu îi pasă deloc

nereal iste/ timp încercând să fie procrastinează în de standarde - se
Hipercriticism perfect. situații sau sarcini în angajează pripit și
care îi va fi evaluată neglijent în sarcini.
performanța.
Pedepsire Se tratează pe sine și pe Evită alți oameni de Se comportă excesiv

ceilalți într-o manieră frica pedepselor. de indulgent.
dură, punitivă.
și reacții de coping de moment - adaptative sau dezadaptative -, pe care le trăim

fiecare dintre noi. Adesea, modurile noastre sunt declanșate de situații de viață
față de care suntem excesiv de sensibili („punctele noastre sensibile”). Spre
deosebire de majoritatea constructelor care țin de această teorie, în acest caz ne
interesează în mod special să lucrăm atât cu modurile dezadaptative, cât și cu cele
adaptative. De fapt, în procesul de remediere al schemei cognitive, încercăm să
ajutăm pacienții să treacă de la un mod disfuncțional la unul sănătos.
în oricare moment al vieții noastre, unele dintre schemele noastre sau
unele procese ale schemelor noastre cognitive (inclusiv reacțiile de coping) sunt
inactive, latente, în timp ce altele se activează ca urmare a evenimentelor de
viață, predominând la nivelul dispoziției afective și al comportamentelor noastre
curente. Starea predominantă în care ne aflăm Ia un moment dat se numește „mod
de schemă cognitivă”. Folosim expresia de „a trece dintr-un mod în altul” atunci
când ne referim la schimbarea modurilor. După cum am menționat, această stare
poate fi adaptativă sau dezadaptativă. Fiecare dintre noi trece dintr-un mod în
altul de-a lungul timpului. Un mod răspunde, așadar, la întrebarea „In momentul
de față, ce set de scheme cognitive sau de procese ale schemelor cognitive este
manifestat de către pacient?”
Definiția noastră revizuită a unui mod de schemă cognitivă este:
„acele scheme cognitive sau procese ale schemelor cognitive - adaptative sau
dezadaptative — care sunt active la un moment dat în cazul unei persoane”.
Un mod disfuncțional al schemelor cognitive se activează atunci când anumite
scheme cognitive dezadaptative sau reacții dezadaptative de coping au izbucnit
sub formă de distres emoțional, de reacții de evitare sau de comportamente prin
care individul se autosabotează, iar acestea ajung să preia controlul funcționării
individului. O persoană poate să treacă dintr-un mod de schemă cognitivă în
altul; în momentul în care are loc această schimbare, devine activat un alt set de
scheme cognitive și de reacții de coping, care până atunci fusese latent.
Moduri disfuncționale de schemă cognitivă ca stări disociative

Privind din alt punct de vedere, un mod disfuncțional de schemă cognitivă
apare sub forma unei fațete a sinelui ce încorporează anumite scheme cognitive
sau procese ale schemelor cognitive care nu au fost integrate în totalitate cu alte
fațete ale sinelui. Potrivit acestei perspective, modurile se pot descrie și prin
gradul în care o anumită stare determinată de schema cognitivă s-a disociat sau
s-a separat de celelalte moduri ale individului. Un mod disfuncțional este, așadar,
o parte a sinelui care s-a rupt, într-o măsură mai mică sau mai mare, de alte
aspecte ale sinelui.
Un mod disfuncțional de schemă cognitivă poate fi descris prin nivelul de
disociere la care se află respectivul mod de-a lungul unui continuum. Un nivel
scăzut de disociere înseamnă că persoana poate să trăiască sau să îmbine simultan
mai mult de un singur mod. La această formă ușoară a modului de schemă
cognitivă ne referim, în mod tipic, atunci când vorbim de oscilație normală a
dispoziției, cum ar fi o dispoziție de singurătate sau de furie. La nivelul cel mai
ridicat al disocierii vorbim deja de pacienți cu tulburare de identitate disociativă
Model conceptual 57
(sau tulburare de personalitate multiplă). în astfel de cazuri, un pacient care se

află într-un anumit mod ar putea să nu știe de existența unui alt mod; în cazurile
extreme, un pacient cu tulburare de identitate disociativă (TID) ar putea chiar să
aibă câte un nume diferit pentru fiecare mod. Vom analiza mai jos acest concept
de mod ca stare disociativă.
Până acum, am identificat 10 moduri ale schemelor cognitive, însă fără
îndoială că în viitor se vor depista mai multe. Modurile sunt grupate în patru
categorii generale: moduri de Copil, moduri de Coping disfuncțional, moduri
de Părinte disfuncțional și modul de Adult sănătos. Unele moduri sunt sănătoase
pentru individ, în vreme ce altele sunt dezadaptative. Prezentăm pe larg aceste 10
moduri într-o secțiune ulterioară.
Un scop important al terapiei centrate pe scheme cognitive este să îi
învățăm pe pacienți cum să își consolideze modul de Adult sănătos, pentru a reuși
sa dirijeze, să negocieze, să îngrijească sau să neutralizeze modurile disfuncționale.
Dezvoltarea conceptului de mod

Conceptul de mod al schemelor cognitive își are originea în munca
terapeutică pe care am desfașurat-o cu pacienții cu tulburare de personalitate
borderline (TPB), însă acum îl aplicăm și în cazul altor categorii de diagnostic.
Una dintre problemele pe care le-am întâmpinat atunci când am aplicat modelul
schemelor cognitive în cazul pacienților cu TPB a fost faptul că prezentau un
număr copleșitor de scheme cognitive și de reacții de coping, încât nici pacientul,
nici terapeutul nu le puteau gestiona pe toate, în același timp. De exemplu,
am observat că dacă administrăm Chestionarul Young de scheme cognitive
pacienților cu TPB, nu de puține ori se întâmplă să aibă scoruri mari pentru
toate cele 16 scheme cognitive evaluate. Ne-am dat seama că avem nevoie de o
unitate de analiză diferită, care să grupeze schemele cognitive și să le facă mai ușor
de gestionat.
Pacienții cu TPB au reprezentat o provocare pentru modelul inițial al
schemelor cognitive din cauza faptului că treceau constant dintr-o stare afectivă
în alta sau dintr-o reacție extremă de coping în alta. La un moment dat sunt
furioși, în secunda următoare ar putea fi triști, detașați, evitanți, puși parcă pe pilot
automat, îngroziți, impulsivi sau plini de ură de sine. întrucât modelul nostru
inițial s-a centrat în primul rând asupra constructelor care defineau trăsături -
respectiv asupra constructului de schemă cognitivă sau stil de coping -, ni s-a
părut insuficient pentru a surprinde fenomenul trecerii dintr-o stare în alta.
în continuare, vom detalia distincția dintre stare și trăsătură, referindu-ne
la teoria schemelor cognitive. Când spunem că un individ are o anumită schemă
cognitivă, acest lucru nu înseamnă că ea este activată constant. Schema cognitivă
este, mai degrabă, o stare care poate să fie activată sau nu la un moment dat. De
asemenea, indivizii pot avea stiluri de coping caracteristice, la care să recurgă
sau nu la un moment dat. Astfel, modelul nostru inițial, axat pe trăsătură, ne
informează cu privire la funcționarea pacientului de-a lungul timpului, dar nu
ne spune nimic despre starea pe care o are într-un anumit moment. întrucât
pacienții cu TPB sunt atât de instabili, am decis în terapia cu ei să renunțăm la
modelul centrat pe trăsătură în favoarea unui model centrat pe stare, având drept
construct primar modul de schemă cognitivă.
Dacă cercetăm cu atenție cazuri individuale, vom observa că schemele
cognitive și reacțiile de coping ale pacienților tind să se grupeze în părți ale
sinelui. Anumite asocieri de scheme cognitive sau de reacții de coping sunt
declanșate simultan. De exemplu, în cazul modului de Copil vulnerabil, emoțiile
reprezentative sunt cele pe care le regăsim la un copil neajutorat - respectiv
fragil, speriat și trist. Atunci când un pacient se află în acest mod, ar putea fi
activate în același timp schemele cognitive Deprivare emoțională, Abandon și
Vulnerabilitate. Modul de Copil furios apare adesea sub forma emoțiilor pe care
le-ar avea un copil atunci când manifestă o criză de furie. Modul de Protecție
detașată se caracterizează prin absența emoțiilor, în combinație cu un nivel ridicat
de evitare. Prin urmare, o parte din moduri se compun preponderent din scheme
cognitive, iar o altă parte reprezintă, în principal, reacții de coping.
Fiecare pacient în parte manifestă anumite moduri de scheme cognitive
care îi sunt caracteristice, cu alte cuvinte asocieri de scheme cognitive sau de
reacții de coping. De asemenea, unele diagnostice de pe axa II pot fi descrise
în termeni de moduri reprezentative. De exemplu, pacienții cu TPB manifestă,
de regulă, patru moduri de schemă cognitivă și trec rapid din unul în altul. La
un moment dat, pacientul poate fi în modul de Copil abandonat, resimțind
durerea asociată schemelor sale cognitive, pentru ca imediat mai apoi să intre în
modul de Copil furios, exprimând o mânie de nestăpânit; în continuare modul se
poate schimba într-unul de Părinte punitiv, care pedepsește Copilul abandonat;
și în cele din urmă, pacientul se poate retrage în modul de Protecție detașată,
reprimându-și emoțiile și detașându-se de ceilalți pentru a se apăra.
Modurile ca stări disociative

Am menționat în trecere situarea conceptului de mod de schemă cognitivă
pe un continuum de disociere. Deși cunoaștem faptul că diagnosticul de
tulburare de identitate disociativă (TID) este unul controversat, conceptualizării
personalitățile distincte ale unui pacient cu TID drept forme extreme ale unor
moduri disfuncționale. In acest caz, diferite părți ale sinelui s-au disociat în
personalități diferite, una neștiind, adesea, de existența celeilalte, care pot
avea diferite nume, vârste, genuri, trăsături de personalitate, amintiri și roluri.
Identitățile disociate ale acestor pacienți implică, de regulă, fie un copil care
a trecut printr-o traumă gravă, la o vârstă anume, un părinte interiorizat care
torturează, chinuie sau persecută copilul sau într-un mod de coping de adult, al
cărui rol este să protejeze sau să blocheze modurile de copil. In opinia noastră, în
cazul TID, identitățile disociative diferă de modurile manifestate de pacienții cu
TPB în termeni de nivel și număr. Atât personalitățile multiple, cât și modurile
de tip borderline sunt părți ale sinelui care s-au disociat, însă modurile din
TPB nu s-au separat nici pe departe în asemenea măsură. Mai mult decât atât,
pacienții cu TID au, de regulă, mai multe moduri decât pacienții cu TPB, pentru
că adesea manifestă mai mult de o formă a fiecărui mod (ex. trei moduri de Copil
vulnerabil, la trei vârste diferite).
Model conceptual 59
Putem identifica moduri și la un individ sănătos din punct de vedere

psihologic, însă impresia că identitatea sa este omogenă rămâne intactă. Un
individ sănătos ar putea trece într-o dispoziție detașată, furioasă sau tristă ca
> la schimbări din mediu, însă aceste moduri se deosebesc de cele din
reacție
TPB prin câteva aspecte importante. In primul rând, așa cum am menționat,
modurile normale sunt mai puțin disociate decât modurile de tip borderline.
Indivizii sănătoși pot să trăiască mai mult de un singur mod simultan. De
exemplu, indivizii pot fi și triști și veseli în urma unui eveniment, având astfel un
sentiment „dulce-amărui”. Pe de altă parte, atunci când ne referim la modurile
de tip borderline, vorbim despre o parte a sinelui care s-a separat într-o formă
pura și intensă dccelclalic. Individul este fie copleșit de frică, fie stăpânit de o
furie dezlănțuită. în al doilea rând, modurile normale sunt mai puțin rigide și
prin urmare mai flexibile și mai deschise către schimbare, spre deosebire de cele
manifestate de către pacienții cu probleme serioase de personalitate. In termeni
piagetieni, acestea permit acomodarea ca reacție față de realitate (Piaget, 1962).
Pentru a rezuma, modurile variază de la un individ la altul pe o serie de
dimensiuni:
Disociat <—> Integrat

Inconștient
>
<—> Conștient
}
Dezadaptativ <—> Adaptativ

Extrem <—> Ușor
Rigid <—> Flexibil
Pur <—> Combinat
O altă diferență între indivizii sănătoși și cei disfuncționali rezidă în

puterea și în eficacitatea modului de Adult sănătos. Chiar dacă toți avem un
astfel de mod, acesta este mai puternic și mai frecvent activat în cazul persoanelor
sănătoase din punct de vedere psihologic. Modul de Adult sănătos poate să
modereze și să remedieze modurile disfuncționale. De exemplu, atunci când
indivizii sănătoși din punct de vedere psihologic se înfurie, au un mod de Adult
sănătos care reușește, de regulă, să țină sub control emoțiile și comportamentele.
Spre deosebire de aceștia, pacienții cu TPB au în mod tipic un mod de Adult
sănătos foarte slab, astfel încât, atunci când le este declanșat modul de Copil
furios, nu există nicio forță care să aducă persoana în stare de echilibru. Furia
preia aproape complet controlul asupra personalității pacientului.
10 moduri ale schemelor cognitive

Am identificat 10 moduri ale schemelor cognitive care pot fi grupate în
patru mari categorii: moduri de Copil, moduri de Coping disfuncțional, moduri
de Părinte disfuncțional și modul de Adult sănătos.
Considerăm că modurile de Copil sunt înnăscute și universale. Toți
copiii se nasc cu potențialul de a le manifesta. Am identificat patru asemenea
moduri: de Copil vulnerabil, de Copil furios, de Copil impulsiv/ indisciplina!

și de Copil fericit. (Aceste etichete sunt în termeni generali. în cadrul terapiei
vom individualiza numele modurilor în colaborare cu pacienții. De exemplu,
ne putem referi la Modul de copil vulnerabil prin Micuța Ann sau Carol cea
abandonată.)
Copilul vulnerabil este modul care conține, de regulă, majoritatea
schemelor cognitive de bază: există sub forma Copilului abandonat, a Copilului
abuzat, a Copilului deprivat sau a Copilului respins. Copilul furios este acea
parte a sinelui care este cuprinsă de furie violentă în reacție față de nevoile
emoționale neîndeplinite și acționează pe baza acestei emoții fără să țină cont de
urmări. Copilul impulsiv/ indisciplinat exprimă emoții, acționează sub impulsul
dorințelor și își urmează tendințele naturale de moment, într-o manieră nesăbuită,
fără a ține seama de posibilele consecințe asupra sinelui sau asupra celorlalți.
Copilul fericit este partea a cărei nevoi emoționale sunt, de regulă, îndeplinite.
Am constatat existența a trei moduri de coping disfuncțional: de Capitulare
compliantă, de Protecție detașată și de Supracompensare. Aceste trei moduri
corespund celor trei stiluri de coping: capitulare, evitare și supracompensare. (Și
în acest caz vom ajusta denumirea acestor moduri astfel încât să se potrivească
cu sentimentele și comportamentele specifice ale pacientului.) în modul de
Capitulare compliantă, persoana cedează în fața schemei cognitive, devenind din
nou copilul pasiv și neajutorat care trebuie să plece capul în fața celorlalți. Modul
de Protecție detașată implică retragerea psihologică din fața durerii aferente
schemei cognitive, prin detașare emoțională, abuz de substanțe, autostimulare,
evitare socială sau alte forme de evadare. în modul de Supracompensare,
persoana urmărește să infirme schema cognitivă ripostând, fie prin a-i trata rău
pe ceilalți, fie printr-un comportament extrem, într-o manieră care până la urmă
se dovedește a fi disfuncțională (pentru exemple, vezi prezentarea anterioară a
supracompensării). în cele din urmă, toate cele trei moduri de coping dezadaptativ
nu fac decât să perpetueze schemele cognitive.
Am identificat până acum două moduri de părinte disfuncțional: Părintele
punitiv și Părintele exigent. Când se află în aceste moduri, pacientul devine la fel
ca părintele pe care l-a interiorizat. Părintele punitiv pedepsește copilul pentru că
a fost „rău”, iar Părintele exigent îl forțează și îl presează constant să atingă niște
standarde extrem de înalte.
Cel de-al 10-lea mod este reprezentat, așa cum am descris anterior, de
Adultul sănătos. Acesta este modul pe care încercăm să îl întărim în cadrul
terapiei, învățând pacientul să modereze, să îngrijească sau să remedieze celelalte
moduri.
EVALUAREA SI SCHIMBAREA SCHEMELOR COGNITIVE

în continuare, o scurtă trecere în revistă a procesului terapeutic prezintă pașii
în evaluarea și schimbarea schemelor cognitive. Fiecare dintre aceste proceduri va
fi descrisă în detaliu în capitolele viitoare. Cele două etape ale tratamentului sunt
cea de evaluare si5 educare si
>
cea de schimbare.
Model conceptual 61
Etapa de evaluare și educare
In această primă etapă, terapeutul ajută pacienții să își identifice schemele

cognitive și să înțeleagă originile din copilărie și din adolescență ale acestora.
Pe parcursul evaluării, terapeutul își educă pacientul în privința modelului
schemelor cognitive. Pacienții învață să își recunoască stilurile dezadaptative de
coping (capitulare, evitare și supracompensare) și să conștientizeze modul în care
reacțiile lor de coping le perpetuează schemele cognitive. De asemenea, educăm
pacienții cu tulburări mai severe cu privire la modurile lor predominante și
îi ajutăm să observe cum trec dintr-un mod în altul. Urmărim ca pacienții să
înțeleagă atât din punct de vedere intelectual procesele schemelor lor cognitive,
cât și să resimtă aceste procese la nivel emoțional.
Evaluarea este multifațetată, conținând un interviu de evaluare a istoricului
de viață, administrarea unei serii de chestionare pentru schemele cognitive,
sarcini de automonitorizare și exerciții de imagerie dirijată care declanșează
schemele cognitive la nivel emoțional și ajută pacienții să lege afectiv problemele
din prezent cu experiențele corespunzătoare din copilărie. Până la finalul
acestei etape, terapeutul și pacientul vor ajunge să dezvolte o conceptualizare
completă a cazului, centrată pe schemele cognitive, și să convină asupra unui
tratament orientat către acestea, compus din strategii cognitive, experiențiale și
comportamentale, precum și din elementele curative ale relației terapeut-pacient.
Etapa de schimbare
Pe parcursul etapei de schimbare, terapeutul va îmbina strategii cognitive,
experiențiale, comportamentale și interpersonale într-un mod flexibil, în funcție
de nevoile pacientului, săptămână de săptămână. Terapeutul centrat pe scheme
cognitive nu aderă la un protocol rigid sau la un set prescris de proceduri.
Tehnici cognitive
Cât timp pacienții își consideră schemele cognitive ca fiind valide, ei nu se

vor putea schimba; vor avea în continuare o percepție distorsionată asupra sinelui
și asupra celorlalți. Pacienții învăță să formuleze argumente împotriva schemei
cognitive. Ei infirmă validitatea acesteia la nivel rațional. Enumera toate dovezile
din viața lor care susțin sau combat schema cognitivă și le evaluează împreună cu
terapeutul.
In majoritatea cazurilor, dovezile indică faptul că schema cognitiva este
falsă. Pacientul nu este inerent defect, incompetent sau ratat. Mai degrabă,
acesta a învățat schema cognitivă în copilărie printr-un proces de îndoctrinare,
aproape la fel cum masele de oameni asimilează propaganda. Uneori, însă, simpla
prezență a dovezilor nu este suficientă pentru a infirma schema cognitivă. De
exemplu, pacienții ar putea într-adevăr să aibă eșecuri la locul de muncă sau la
școală. Din cauza procrastinării și a evitării, aceștia nu și-au dezvoltat abilitățile
de muncă necesare. In cazul în care nu există suficiente dovezi pentru a pune
sub semnul întrebării schema cognitivă, pacienții evaluează ce pot face pentru
a schimba aspectul respectiv din viața lor. De exemplu, terapeutul poate să îi

ajute să combată anticiparea eșecului, în așa fel încât să poată deprinde abilități
eficiente de muncă.
în urma acestui exercițiu, terapeutul și pacientul vor recapitula argumentele
împotriva schemei cognitive pe un cartonaș de coping pe care l-au completat
împreună. Pacienții trebuie să poarte acest cartonaș cu ei și să îl citească frecvent,
mai ales atunci când se confruntă cu declanșatori ai schemei cognitive.
Tehnici, experiențiale
Pacienții luptă cu schema cognitivă la nivel emoțional. Folosind tehnici

experiențiale precum imageria dirijată sau dialogurile, aceștia își exprimă furia
și tristețea în legătură cu ceea ce li s-a întâmplat în copilărie. In cadrul imageriei
dirijate, ei își înfruntă părintele și alte figuri semnificative din copilărie, protejând
și consolând copilul vulnerabil. Pacienții vorbesc despre lucrurile de care ar fi avut
nevoie, dar pe care nu le-au primit de la părinți atunci când erau copii. Leagă
imaginile din copilărie cu imagini din viața curentă care le provoacă distres. Se
confruntă cu schema cognitivă și cu mesajele transmise de aceasta în mod direct,
împotrivindu-se și ripostând. Pacienții exersează răspunsuri contradictorii față de
persoanele semnificative din viața lor curentă, prin intermediul imageriei dirijate
și a jocului de rol. Acest lucru dă pacienților puterea de a rupe cercul vicios al
perpetuării schemelor cognitive, la nivel emoțional.
Modificarea tiparului de comportament
Terapeutul își ajută pacientul să conceapă sarcini comportamentale pentru

acasă, cu scopul de a înlocui reacțiile dezadaptative de coping cu tipare noi, mai
adaptative. Pacientul ajunge să înțeleagă cum alegerea anumitor parteneri sau cum
anumite decizii de viață îi perpetuează schema cognitivă și începe astfel să facă
alegeri mai bune, care vor modifica tiparele de viață prin care se autosabotează.
Terapeutul ajută pacientul să plănuiască și să se pregătească pentru aceste
sarcini dintre ședințe, exersând noile comportamente prin imagerie dirijată și
prin joc de rol, în cadrul ședinței. Terapeutul va utiliza cartonașe de coping și
tehnici de imagerie dirijată pentru a-1 ajuta pe pacient să depășească obstacolele
modificării comportamentale. După realizarea sarcinilor, pacientul analizează
rezultatele împreună cu terapeutul, evaluând ceea ce a învățat. Pacientul renunță
treptat la stilurile dezadaptative de coping, în favoarea unor tipare mai adaptative.
Majoritatea acestor comportamente disfuncționale sunt, de fapt, reacții de
coping față de schemele cognitive și sunt adesea principalele obstacole în calea
vindecării. Pacienții trebuie să fie dispuși să renunțe la stilurile lor dezadaptative
de coping pentru ca schimbarea să fie posibilă. De exemplu, pacienții care
continuă să capituleze în fața schemei cognitive - rămânând în relații distructive
sau nestabilind limite în viața lor personală sau profesională - își perpetuează
schema cognitivă și nu reușesc să facă progrese însemnate în cadrul terapiei.
Pacienții care supracompensează riscă să nu progreseze în tratament pentru că
plasează vina asupra celorlalți oameni în loc să își recunoască schemele cognitive
Model conceptual 63
și să preia responsabilitatea problemelor lor. Sau ar putea fi prea preocupați să

supracompenseze - muncind din greu, perfecționându-se, impresionându-i pe
ceilalți — pentru a mai reuși să își identifice clar schemele cognitive și să investească
efort în schimbare.
Pacienții care evită ar putea stagna din cauză că fug mereu de durerea
asociată schemelor lor cognitive. Nu își dau voie să se axeze pe problemele lor,
pe trecutul lor, pe familiile lor sau pe tiparele lor de viață. își blochează emoțiile
sau le înăbușă. Este nevoie de motivație pentru a depăși evitarea ca stil de coping.
Deoarece, pe termen scurt, evitarea este recompensatoare, pacienții trebuie să fie
dispuși să suporte disconfortul și să își reamintească mereu care sunt urmările
negative pe termen lung.
Relația terapeut-pacient
Terapeutul evaluează și tratează schemele cognitive, stilurile de coping

și modurile, pe măsură ce acestea se ivesc în cadrul relației terapeutice. Relația
terapeutică reprezintă un antidot parțial împotriva schemelor cognitive ale
pacientului. Acesta va interioriza imaginea terapeutului ca pe un „Adult sănătos”
care luptă împotriva schemelor cognitive și urmărește o viață împlinită din punct
de vedere emoțional.
Două dintre aspectele relației terapeutice reprezintă elemente deosebit
de importante în terapia centrată pe scheme cognitive: atitudinea terapeutică
de confruntare empatică și reproducerea limitată a figurii parentale. Confruntarea
empatică înseamnă a arăta empatie față de schemele cognitive ale pacientului
în momentul în care acestea se ivesc în raport cu terapeutul, semnalând în
același timp pacienților faptul că reacțiile lor față de terapeut sunt de multe ori
distorsionate și disfuncționale, reflectând propriile scheme cognitive și stiluri de
coping. Reproducerea limitată a figurii parentale înseamnă a oferi pacienților,
respectând limitele adecvate ale relației terapeutice, ceea ce au avut nevoie, dar nu
au primit, din partea părinților lor atunci când au fost copii. Vom prezenta mult
mai pe larg aceste concepte în capitolele viitoare.
COMPARAȚIE ÎNTRE TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME

’ COGNITIVE ȘI ALTE MODELE
Terapeuții centrați pe scheme cognitive au o atitudine deschisă și
integrativă în abordarea conceptuală și terapeutică. Aceștia tratează integrativ
problema, căutând soluții fără a se preocupa în mod special dacă intervenția lor
va fi clasificată drept cognitiv-comportamentală, psihodinamică sau gestaltistă.
Preocuparea principală o reprezintă mai degrabă măsura în care pacienții se
schimbă în mod semnificativ. Această atitudine a oferit un sentiment de libertate
atât pacienților, cât și terapeuților, în ceea ce privește aspectele discutate în cadrul
întâlnirilor, intervențiile folosite și modul de implementare ale acestora. Mai
mult decât atât, modelul încorporează stilul personal al terapeuților.
Terapia centrată pe scheme cognitive nu este însă o terapie eclectică, în

sensul în care procedurile se bazează pe încercare și eroare, ci își are fundamentul
într-o teorie unitară. Teoria și practica se îmbină îndeaproape într-un model
structurat, sistematic.
Ca rezultat al acestei filosofii integrative, modelul schemelor cognitive se
suprapune peste numeroase alte modele ale psihopatologiei și ale psihoterapiei,
inclusiv peste abordările cognitiv-comportamentale, constructiviste, psihodi-
namice, gestaltiste și ale relațiilor-obiect. Cu toate că anumite aspecte ale
terapiei centrate pe scheme cognitive coincid cu aceste modele, modelul de față
se diferențiază în câteva privințe importante. Deși teoria schemelor cognitive
cuprinde concepte similare celor din alte școli terapeutice, niciuna dintre acestea
nu este complet superpozabilă peste terapia centrată pe scheme cognitive.
în această secțiune, subliniem câteva similarități și diferențe esențiale între
terapia centrată pe scheme cognitive și conceptualizările recente ale lui Beck
privind terapia cognitivă. Totodată, abordăm pe scurt câteva orientări terapeutice
care se suprapun în puncte cheie cu terapia centrată pe scheme cognitive.
Modelul „reformulat” al lui Beck

Beck și colaboratorii (Beck și colab., 1990; Alford și Beck, 1997) au
revizuit terapia cognitivă pentru a trata tulburările de personalitate. Personalitatea
este definită ca fiind „tipare specifice de procese sociale, motivaționale și
cognitiv-afective” (Alford și Beck, 1997, p.25). Aceasta include comportamente,
procese ale gândirii, reacții emoționale și nevoi motivaționale.
Personalitatea este determinată de „structurile idiosincratice”, respectiv
schemele cognitive, care constituie elementele de bază ale acesteia. Alford și
Beck (1997) consideră că noțiunea de schemă cognitivă ar putea „oferi un limbaj
comun care să faciliteze integrarea anumitor abordări terapeutice” (p.25). Potrivit
modelului lui Beck, o „convingere centrală” reprezintă sensul (sau conținutul
cognitiv al) unei scheme cognitive.
Beck a elaborat propriul concept de mod (Beck, 1996). Acesta
reprezintă o rețea integrată de componente cognitive, afective, motivaționale și
comportamentale. Un mod poate cuprinde mai multe scheme cognitive. Modurile
mobilizează individul în momentul în care are reacții psihologice intense și sunt
orientate către atingerea anumitor scopuri. La fel ca în cazul schemelor cognitive,
și modurile sunt preponderent automate și necesită, de asemenea, să fie activate.
Indivizii cu o vulnerabilitate cognitivă, care sunt expuși la stresori relevanți, pot
dezvolta simptome relaționate cu modul.
Potrivit perspectivei lui Beck (Alford și Beck, 1997), modurile sunt
alcătuite din scheme cognitive, care conțin la rândul lor amintiri, strategii de
rezolvare de probleme, imagini și limbaj. Modurile activează „strategii programate
de implementare a unor categorii de abilități esențiale de supraviețuire, cum
ar fi apărarea de prădători” (p.27). Activarea unui mod specific se explică prin
alcătuirea genetică și convingerile sociale și culturale ale individului.
Beck (1996, p.9) explică în continuare faptul că declanșarea unei scheme
cognitive nu duce în mod necesar la activarea modului corespondent. Chiar dacă
Model conceptual 65
au fost declanșate componentele cognitive ale schemei, e posibil să nu apară și

elemente afective, motivaționale sau comportamentale corespondente.
In cadrul tratamentului, pacienții învață să exercite control conștient
pentru a dezactiva modurile, reinterpretând evenimentele declanșatoare astfel
încât să fie incompatibile cu modul. Mai mult decât atât, este posibilă modificarea
modurilor.
In urma unei analize extinse a literaturii din domeniul terapiei cognitive,
am ajuns la concluzia că Beck nu a descris - decât în termeni foarte generali
- modalitatea prin care se deosebesc tehnicile destinate modificării schemelor
cognitive și a modurilor, pe de-o parte, de cele prescrise în cadrul terapiei cognitive
standard, pe de altă parte. Alford și Beck (1997) recunosc faptul că relația
terapeutică este un mecanism valid al schimbării și chiar și faptul că procedurile
de imagerie dirijată pot să modifice structurile cognitive prin comunicare „directă
cu experiența (sistemul automat) [în propriul limbaj, în special prin fantezie]”
(p.70). Cu toate acestea, nu găsim strategii detaliate și distincte pentru modificarea
schemelor cognitive sau a modurilor.
In sfârșit, Beck și colaboratorii (1990) analizează strategiile cognitive și
comportamentale ale pacienților. Acestea par a fi echivalente cu noțiunea de
stiluri de coping din modelul schemelor cognitive. Indivizii sănătoși din punct de
vedere psihologic se adaptează situațiilor de viață prin intermediul unor strategii
cognitive și comportamentale adaptative, pe când cei afectați psihologic au reacții
inflexibile, dezadaptative, în ariile lor de vulnerabilitate.
La nivel conceptual, modelul cognitiv revizuit al lui Beck și cea mai recentă
conceptualizare a lui Young asupra modelului schemelor cognitive cuprinsă în
acest capitol se aseamănă în mai multe privințe. Ambele subliniază importanța a
două mari structuri centrale - schemele cognitive și modurile - necesare pentru
înțelegerea personalității. Ambele teorii includ cogniția, motivația, emoția,
alcătuirea genetică, mecanismele de coping și influențele culturale printre
aspectele importante ale personalității. Ambele modele recunosc nevoia orientării
atât către aspectele conștiente ale personalității, cât și către cele inconștiente.
Deosebirile dintre cele două modele conceptuale sunt subtile, reflectând
de regulă diferențe în accentuarea anumitor elemente, nu contradicții
fundamentale. Conceptul de Scheme cognitive dezadaptative timpurii dezvoltat
de Young încorporează, în același timp, elemente ale schemelor cognitive și ale
modurilor, așa cum au fost ele definite de Beck (1996). Young definește activarea
schemei cognitive drept integrarea de componente afective, motivaționale și
comportamentale. Atât structura, cât și conținutul schemelor cognitive la care se
referă Beck sunt incluse în definiția propusă de Young pentru schemele cognitive.
Activarea modului este un concept foarte similar cu activarea schemelor
cognitive descrisă de Young. Nu ne este clar motivul pentru care Beck (1996)
ține să diferențieze schemele cognitive de moduri, date fiind propriile definiții ale
acestor termeni. In opinia noastră, conceptul său de mod poate fi extins pentru a
cuprinde elementele schemei cognitive (sau viceversa). Probabil că Beck dorește
să diferențieze schemele cognitive de moduri, pentru a sublinia faptul că modurile
sunt mecanisme evoluționiste de supraviețuire. In modelul revizuit al lui Beck,
conceptul de schemă rămâne mai apropiat de modelul său cognitiv inițial (Beck,
1979) și este, prin urmare, mai strâns legat de alte constructe cognitive, precum
gândurile automate sau convingerile centrale.
Conceptul de mod de schemă cognitivă al lui Young coincide doar parțial cu
noțiunea de „mod” folosită de către Beck. Beck (1996) a dezvoltat acest construct
cu scopul de a explica reacțiile psihologice intense care sunt asociate instinctului
de supraviețuire și sunt orientate spre scop. Young a dezvoltat conceptul de mod,
pentru a face deosebirea între schemele cognitive și stilurile de coping ca trăsături
(tipare rezistente și consecvente) și schemele cognitive și stilurile de coping ca
stări (tipare variabile de activare și dezactivare). In acest sens, conceptul de mod
de schemă cognitivă al lui Young este mai apropiat de noțiunea de disociere și de
„stări ale egoului”, decât de conceptul de mod al lui Beck.
O altă diferență conceptuală importantă constă în importanța acordată
stilurilor de coping. Deși Beck și colaboratorii (1990) fac referire la strategii
dezadaptative de coping, acestea nu au fost incluse printre constructele majore
ale reconceptualizării lor (Beck, 1996; Alford și Beck, 1997). Modelul avansat de
Young, pe de altă parte, atribuie stilurilor de coping un rol central în perpetuarea
schemelor cognitive. Faptul că există un accent sporit și o detaliere a mecanismelor
de capitulare, evitare și supracompensare pentru schema cognitivă reprezintă o
diferență majoră față de analiza limitată întreprinsă de Beck.
O altă deosebire majoră rezidă în faptul că nevoilor centrale și proceselor
de dezvoltare li se acordă o importanța mai mare în terapia centrată pe scheme
cognitive decât în terapia cognitivă. Deși Beck și colegii săi sunt în general de
acord că nevoile motivaționale și influența factorilor din copilărie joacă un rol
important în ceea ce privește personalitatea, aceștia nu detaliază care sunt nevoile
centrale sau cum anume duc experiențele specifice din copilărie la dezvoltarea
schemelor cognitive și a modurilor.
Din moment ce Young a fost preponderent influențat de abordarea
cognitivă a lui Beck anterior dezvoltării terapiei centrate pe scheme cognitive,
nu este surprinzător faptul că aceste două tratamente se suprapun în mai multe
privințe. Ambele încurajează un nivel ridicat de colaborare între pacient și
terapeut și pledează pentru un rol activ al terapeutului în ghidarea ședințelor
și a desfășurării tratamentului. Young și Beck sunt de acord că empirismul este
un element central al modificării cognitive; prin urmare, în ambele forme de
tratament, pacientul este încurajat să își modifice gândurile - inclusiv schemele
cognitive — pentru a fi mai conforme cu „realitatea” sau cu dovezile empirice
din viața acestuia. Totodată, cele două abordări au în comun numeroase tehnici
de modificare cognitiv-comportamentală, cum ar fi monitorizarea gândurilor și
repetiția comportamentală. în ambele abordări, pacienții învață strategii pentru
schimbarea gândurilor automate, a asumpțiilor de bază, a distorsiunilor cognitive
și a convingerilor centrale.
Atât terapia cognitivă, cât și cea centrată pe scheme cognitive pun accent
pe importanța educării pacientului în ceea ce privește modelul terapeutic
respectiv. în acest mod, pacientul devine un partener egal în procesul terapeutic.
Specialistul împărtășește conceptualizarea cazului cu pacientul și îl încurajează
să citească materiale de terapie autoadministrată bazate pe abordarea respectivă.
Temele de casă și sarcinile autoadministrate joacă un rol central în ambele terapii,
Model conceptual 67
fiind un mijloc de a-i ajuta pe pacienți să generalizeze ceea ce învață în timpul

ședințelor la viața lor din afara terapiei. Totodată, pentru a facilita transferul
învățării, terapeuții din ambele abordări preferă sa îi învețe pe pacienți strategii
practice de a face față în mod adaptativ evenimentelor care se petrec în afara
ședințelor de terapie, mai degrabă decât să asume că aceștia își vor da singuri
seama cum să aplice principiile cognitiv-comportamentale generale.
In ciuda acestor similarități, există și deosebiri majore la nivelul abordării
terapeutice între terapia centrată pe scheme cognitive și terapia cognitivă. Multe
dintre aceste diferențe izvorăsc din faptul că tehnicile de intervenție din terapia
cognitivă au fost dezvoltate inițial pentru a reduce simptomele tulburărilor de
pe axa I, pe când strategiile specifice terapiei centrate pe scheme cognitive s-au
orientat încă la început către tulburările de personalitate și dificultățile persistente
și cronice. Din experiența noastră, există deosebiri fundamentale între strategiile
de schimbare care s-au dovedit a fi eficiente în ameliorarea simptomatologiei față
de cele destinate modificării personalității.
In primul rând, în terapia centrată pe scheme cognitive se pornește mai
degrabă ascendent, decât descendent. Cu alte cuvinte, terapeuții lucrează mai
întâi la nivel central -- începând cu schemele cognitive - și leagă treptat aceste
scheme cognitive de cogniții mai accesibile, cum ar fi gânduri automate sau
distorsiuni cognitive. Spre deosebire de această abordare, terapeuții de orientare
cognitivă încep să lucreze inițial asupra cognițiilor de suprafață, cum sunt
gândurile automate, și abordează convingerile centrale ulterior, dacă pacientul
rămâne în tratament odată ce i s-au ameliorat simptomelor.
In cazul terapiei centrate pe scheme cognitive, abordarea ascendentă
duce Ia o schimbare dramatică a orientării în etapa inițială a tratamentului,
dinspre problemele din prezent către tiparele persistente de viață. Mai mult, în
terapia centrată pe scheme cognitive, majoritatea timpului este alocat schemelor
cognitive, stilurilor de coping și modurilor, în vreme ce acestea sunt de importanță
secundară în terapia cognitivă. Această comutare a centrului atenției face ca
terapeuții centrați pe scheme cognitive să impună ședințelor mai puțină structură
și o agendă mai puțin formală. Aceștia au nevoie de libertatea de a se mișca
ușor între trecut și prezent, de la o schemă cognitivă la alta, în cadrul aceleiași
ședințe sau între ședințe. în terapia cognitivă, dimpotrivă, terapeutul urmărește
în mod consecvent problemele curente și configurațiile de simptome pe care le-a
identificat în mod clar, până când acestea se ameliorează.
Mai mult decât atât, pentru că schemele cognitive și stilurile de coping
constituie elementele esențiale ale modelului, Young a elaborat 18 scheme
timpurii distincte și trei stiluri principale de coping, pe care se bazează o mare
parte din tratament. Respectivele scheme cognitive și mecanisme de coping sunt
evaluate și rafinate și mai mult în timpul terapiei, așa încât să se potrivească mai
bine fiecărui pacient în parte. Prin urmare, terapeutul centrat pe scheme cognitive
dispune de instrumente valoroase ce facilitează identificarea schemelor cognitive
și a comportamentelor de coping, care ar fi fost altfel trecute cu vederea dacă s-ar
fi apelat la tehnici clasice de evaluare cognitivă. Un exemplu reprezentativ este
schema cognitivă Deprivare emoțională, care este relativ ușor de descoperit prin
imagerie dirijată centrat pe scheme cognitive, însă este foarte greu de recunoscut
doar căutând gândurile automate și explorând asumpțiile centrale.
O altă diferență importantă este dată de accentul plasat în cadrul terapiei
centrate pe scheme cognitive asupra evenimentelor trăite de pacient în perioada
copilăriei și asupra stilurilor parentale. Terapiei cognitive îi lipsește specificitatea
în ceea ce privește proveniența cognițiilor, inclusiv a convingerilor centrale. In
terapia centrată pe scheme cognitive, dimpotrivă, terapeuții au identificat cele
mai des întâlnite origini pentru fiecare dintre cele 18 scheme cognitive și a fost
elaborat un instrument de evaluare a acestora. Terapeutul îi explică pacientului
de unde provin schemele cognitive pentru a-1 educa cu privire la nevoile normale
ale unui copil și pentru a-1 face să înțeleagă ce se întâmplă atunci când acestea
nu sunt îndeplinite, legând totodată evenimentele din copilărie cu oricare
dintre cele 18 scheme cognitive care sunt relevante în cazul pacientului. Pe
lângă evaluarea și educarea pacienților în ceea ce privește proveniența schemelor
lor cognitive, terapeuții îi îndrumă în parcurgerea unei varietăți de exerciții
experiențiale legate de evenimentele negative din copilărie. Aceste exerciții îi
ajută pe pacienți să depășească acele emoții, cogniții și comportamente de coping
care sunt dezadaptative. Terapeuții de orientare cognitivă, dimpotrivă, abordează
experiențele din copilărie într-o manieră periferică.
O diferență crucială între cele două abordări este dată de importanța
acordată intervenției experiențiale, precum tehnica imageriei dirijate și cea a
dialogurilor. Cu toate că o mică parte dintre terapeuții cognitiviști au început să
încorporeze exerciții experiențiale în demersul lor terapeutic (Smucker și Dancu,
1999), majoritatea nu le consideră a fi elemente esențiale ale tratamentului și
apelează la imageria dirijată în principal pentru repetiții comportamentale. In
terapia centrată pe scheme cognitive, dimpotrivă, terapeuții consideră tehnicile
experiențiale ca fiind una dintre cele patru componente terapeutice egale ca
importanță, dedicând considerabil de mult timp acestui tip de strategii în cadrul
terapiei. Ne este greu să înțelegem reticența majorității terapeuților de orientare
cognitivă de a încorpora acest tip de tehnici, din moment ce literatura cognitivă
acceptă în general premisa conform căreia „cognițiile fierbinți” (prezente când
pacientul trăiește emoții puternice) pot fi schimbate mai rapid decât „cognițiile
reci” (prezente când afectivitatea este aplatizată). Tehnicile experiențiale pot fi
uneori singura modalitate de a stimula apariția cognițiilor fierbinți în timpul
ședinței terapeutice.
O altă diferență principală constă în rolul pe care îl joacă relația terapeutică.
Ambele tipuri de terapii recunosc importanța relației pentru eficacitatea terapiei,
însă se folosesc de ea în moduri foarte diferite. Terapeuții de orientare cognitivă
privesc relația în principal ca pe un mijloc de a motiva pacienții să fie complianți la
tratament (de exemplu, în realizarea temelor de casă). Se recomandă ca terapeuții
să acorde atenție cognițiilor referitoare la relația terapeutică atunci când aceasta
din urmă pare să amenințe progresul. Cu toate acestea, relația nu este în general
considerată a fi un factor de schimbare, ci mai degrabă un mijloc care permite
ca schimbarea să aibă loc. Ca să folosim o analogie medicală, tehnicile cognitive
sunt privite ca „ingredientul activ” al schimbării, în timp ce relația terapeutică
este considerată „baza” sau „vehiculul” prin care se livrează agentul de schimbare.
Model conceptual 69
în terapia centrată pe scheme cognitive, relația terapeutică este una dintre

cele patru componente principale ale schimbării. Așa cum am menționat anterior
în capitolul de față, terapeuții centrați pe scheme cognitive se folosesc de relație în
două moduri. Primul implică observarea schemelor cognitive pe măsură ce acestea
se activează în cadrul ședinței și apoi utilizarea unei game variate de proceduri, cu
scopul de a evalua și a modifica aceste scheme la nivelul relației terapeutice. Cea
de-a doua funcție implică reproducerea limitată a figurii parentale. Acest proces
înseamnă utilizarea relației terapeutice drept „experiență emoțională corectivă”
(Alexander și French, 1946). între limitele adecvate ale terapiei, comportamentul
terapeutului față de pacient devine un antidot împotriva deficitelor timpurii ale
practicilor parentale la care a fost supus pacientul.
în ceea ce privește stilul, terapeuții centrați pe scheme cognitive apelează
mai mult la strategia confruntării empatice decât la empirismul colaborativ.
Terapeuții de orientare cognitivă utilizează tehnica descoperii dirijate pentru a-i
ajuta pe pacienți să înțeleagă modul în care cognițiile lor sunt distorsionate. Din
experiența noastră, pacienții cu probleme de personalitate nu reușesc să își dea
seama care este alternativa realistă și sănătoasă pentru schemele lor cognitive fără
a primi instrucțiuni directe din partea terapeutului. Schemele cognitive sunt atât
de adânc întipărite și de implicite, încât întrebările și investigația empirică nu sunt
suficiente pentru a le permite acestor pacienți să își perceapă propriile distorsiuni
cognitive. Astfel, terapeutul centrat pe scheme cognitive transmite perspectiva
sănătoasă, exprimându-și empatia față de schema cognitivă și confruntând în
același timp pacientul cu faptul că schema cognitivă nu este funcțională și nu
este conformă cu realitatea percepută de ceilalți. Terapeutul centrat pe scheme
cognitive trebuie să confrunte constant pacientul în acest mod, altfel pacientul
revine Ia perspectiva nesănătoasă a schemei cognitive. Așa cum le spunem
pacienților: „schema cognitivă luptă pentru supraviețuire”. Conceptul de luptă
între sine și schemă cognitivă nu este considerat esențial în terapia cognitivă.
Deoarece schemele cognitive sunt mult mai rezistente la schimbare față de
celelalte niveluri ale cogniției, durata tratamentului centrat pe scheme cognitive
adresat tulburărilor de pe axa II este semnificativ mai mare decât tratamentele
de orientare cognitivă de scurtă durată, adresate tulburărilor de pe axa I. Nu este
clar, însă, dacă durata acestor două forme de terapie diferă și în cazul problemelor
de pe axa II.
Atât în etapa de conceptualizare a cazului, cât și în momentul implementării
strategiilor de schimbare, terapeuții centrați pe scheme cognitive sunt mai
preocupați de modificarea tiparelor de viață disfuncționale persistente, decât
de schimbarea unor comportamente disfuncționale specifice, din contextul de
viață curent (deși ambele intervenții sunt necesare). Deoarece se concentrează
pe ameliorarea rapidă a simptomelor, este mai puțin probabil ca terapeuții
cognitiviști să se intereseze de probleme cronice de viață, cum ar fi alegerea
disfuncțională a partenerilor, problemele delicate la nivelul intimității, evitarea
unor decizii importante de viață sau nevoile bazale neîndeplinite, precum grija și
validarea. în aceeași ordine de idei, în orientarea cognitivă, terapeuții nu acordă
o importanță centrală identificării și modificării stilurilor de coping persistente,
precum evitarea, capitularea sau supracompensarea în cazul schemelor cognitive.
Deși, din experiența noastră, exact aceste mecanisme de coping — nu doar

convingerile centrale rigide sau schemele cognitive — sunt cele care fac, adesea,
tulburările de personalitate să fie atât de dificil de tratat.
Ne-am referit anterior în acest capitol la conceptul de mod. Cu toate că
atât terapia cognitivă, cât și terapia centrată pe scheme cognitive încorporează
conceptul de mod, în cadrul celei dintâi nu s-au elaborat încă tehnici destinate
modificării modurilor. In terapia centrată pe scheme cognitive, terapeuții au
identificat deja 10 stări des întâlnite ale modului de schemă cognitivă (pe baza
definiției lui Young, expusă anterior în capitol) și au dezvoltat o varietate largă
de strategii de tratament adresate fiecărui mod în parte, cum ar fi dialogurile
între moduri. Strategiile de abordare a modurilor stau la baza terapiei centrate pe
scheme cognitive în cazul pacienților cu tulburare de personalitate borderline și
narcisistă.
Abordările psihodinamice
Terapia centrată pe scheme cognitive are multe aspecte în comun cu
modelele terapeutice psihodinamice. Două elemente majore care se regăsesc în
ambele abordări sunt explorarea originilor din copilărie ale problemelor curente și
accentul pe relația terapeutică. în ceea ce privește relația terapeutică, reorientarea
modernă a terapiilor psihodinamice către exprimarea empatiei și stabilirea unei
relații autentice (cf. Kohut, 1984; Shane, Shane și Galeș, 1997) este compatibilă
cu noțiunea noastră de reproducere limitată a figurii parentale și de confruntare
empatică. Atât abordarea psihodinamică, cât și cea centrată pe scheme cognitive
valorizează înțelegerea rațională a problemelor. Ambele accentuează importanța
procesării emoționale a evenimentelor traumatice. Ambele atenționează
terapeuții în privința problemelor legate de transfer și contratransfer. Ambele
susțin relevanța structurii personalității, semnalând faptul că tipul de structură
de personalitate manifestat de către pacient reprezintă cheia unei terapii eficace.
Există, de asemenea, deosebiri esențiale între terapia centrată pe scheme
cognitive și modelele psihodinamice. Una dintre acestea rezidă în faptul că
psihoanaliștii încearcă, în mod tradițional, să rămână relativ neutri, în vrem
ce terapeuții centrați pe scheme cognitive fac efortul de a fi activi și directivi.
Spre deosebire de majoritatea abordărilor psihodinamice, în terapia centrată
pe scheme cognitive, terapeuții oferă o reproducere limitată a figurii parentale,
îndeplinind parțial nevoile emoționale nesatisfăcute ale pacientului, în scopul
remedierii schemei cognitive.
O altă diferență majoră este dată de faptul că modelul centrat pe scheme
cognitive nu este o teorie a impulsurilor, spre deosebire de teoriile analitice
clasice. în loc să se concentreze pe impulsurile instinctuale sexuale și agresive,
teoria centrată pe scheme cognitive scoate în relief nevoile emoționale bazale.
Aceasta se sprijină pe principiul consecvenței cognitive. Oamenii sunt motivați
să mențină o percepție consecventă asupra lor și asupra lumii și vor tinde să
interpreteze situațiile de viață în sensul confirmării schemelor cognitive. Din
acest punct de vedere, abordarea centrată pe scheme cognitive este mai degrabă
un model cognitiv decât unul psihodinamic. Ceea ce psihoanaliștii numesc
Model conceptual 71
mecanisme defensive orientate împotriva dorințelor instinctuale, terapeuții

centrați pe scheme cognitive numesc stiluri de coping cu schemele cognitive
și cu nevoile neîndeplinite. Modelul schemelor cognitive consideră că nevoile
emoționale pe care pacientul încearcă să și le îndeplinească sunt, în mod firesc,
normale și sănătoase.
In cele din urmă, terapeuții psihodinamici înclină către o abordare mai
puțin integrativă decât terapeuții centrați pe scheme cognitive. Cei dintâi prescriu
rareori teme de casă și este improbabil să utilizeze tehnica imageriei dirijate sau
a jocului de rol.
Teoria atașamentului a lui Bowlby

Teoria atașamentului, bazată pe studiile lui Bowlby și ale lui Ainsworth
(Ainsworth și Bowlby, 1991), a avut un impact semnificativ asupra terapiei
centrate pe scheme cognitive, în special în ceea ce privește dezvoltarea schemei
cognitive de Abandon și conceptualizarea pe care o facem tulburării de
personalitate borderline. Bowlby a elaborat teoria atașamentului bazându-se pe
modele etologice, sistemice și psihanalitice. Principiul fundamental este acela
că ființele umane (și alte animale) au un instinct de atașament orientat către
formarea unei relații stabile cu mama (sau altă figură de atașament). Bowlby
(1969) a desfășurat studii empirice asupra copiilor separați de mamele lor și a
observat o serie de reacții universale. Ainsworth (1968) a dus mai departe ideea
potrivit căreia mama este o bază de siguranță de la care sugarul explorează lumea
și a demonstrat importanța sensibilității materne față de semnalele copilului.
Am integrat noțiunea mamei ca o bază de siguranță în conceptul nostru
de reproducere limitată a figurii parentale. Pentru pacienții cu TPB (și cu alte
tulburări mai grave), reproducerea limitată a figurii parentale reprezintă un antidot
parțial pentru schema cognitivă Abandon: terapeutul devine baza emoțională de
siguranță pe care pacientul nu a avut-o niciodată, respectând limitele adecvate
ale relației terapeutice. Intr-o anumită măsură, aproape toți pacienții cu scheme
cognitive din domeniul Separare și respingere (cu excepția schemei Izolare socială)
au nevoie ca terapeutul să devină o bază de siguranță.
în modelul schemelor cognitive, preluând teoria lui Bowlby, dezvoltarea
emoțională a copiilor reprezintă trecerea de la atașament la autonomie și apoi
la individualizare. Bowlby (1969, 1973, 1980) susține că un atașament stabil
față de mamă (sau altă figură principală de atașament) este o nevoie afectivă
fundamentală, care precedă și promovează independența. Potrivit lui Bowlby,
un copil care a avut parte de iubire din plin va riposta, cel mai probabil, atunci
când este separat de părinți, dar va reuși să dezvolte ulterior mai multă încredere
în sine. Anxietatea excesivă de separare rezultă în urma experiențelor aversive din
familie, precum pierderea unui părinte sau amenințările repetate cu abandonul
din partea unui părinte. Bowlby a atras atenția asupra faptului că, în unele cazuri,
anxietatea de separare poate fi prea scăzută, dând naștere unei impresii false de
maturitate. Schimbarea prea frecventă a figurilor de atașament ar putea avea
drept urmare o incapacitate de a stabili relații profunde cu ceilalți.
Bowlby (1973) a înaintat ideea potrivit căreia ființele umane sunt motivate
să mențină un echilibru dinamic între păstrarea familiarității și căutarea noului,
în termenii teoriei piagetiene (Piaget, 1962), individul este motivat să păstreze
un echilibru între asimilare (integrarea unui stimul nou în cadrul structurilor
cognitive deja existente) și acomodare (modificarea structurilor deja existente
pentru a se potrivi cu noul stimul). Schemele dezadaptative timpurii interferează
cu acest echilibru. Indivizii captivi în schema lor cognitivă interpretează eronat
acele informații noi care le-ar putea corecta distorsiunile izvorâte din schemele
cognitive respective. în schimb, ei asimilează noi informații care le-ar fi putut
infirma, distorsionând și discreditând orice nouă dovadă, în așa fel încât schemele
lor cognitive să rămână intacte. Conceptul de asimilare, prin urmare, se suprapune
peste conceptul nostru de perpetuare a schemelor cognitive. Obiectivul terapiei
este de a-i ajuta pe pacienți să se acomodeze noilor experiențe care le infirmă
schemele cognitive, promovând pe această cale remedierea schemei cognitive.
Noțiunea lui Bowlby (1973) de modele interiorizate de reprezentare a
atașamentului se suprapune peste cea de Scheme dezadaptative timpurii, propusă
de noi. Similar schemelor cognitive, modelul interiorizat de reprezentare al unui
individ este bazat în mare parte pe tipare de interacțiune dintre copil și mama
sa (sau altă figură principală de atașament). Dacă mama recunoaște nevoia de
protecție a sugarului și îi respectă în același timp nevoia de independență, copilul
are toate șansele să dezvolte un model interiorizat de reprezentare al sinelui ca
fiind o persoană valoroasă și competentă. Dacă, în mod frecvent, mama nu ține
cont de încercările sugarului de a obține protecție sau independență, atunci
copilul va dezvolta un model interiorizat de reprezentare al sinelui ca fiind o
persoană nevaloroasă sau incompetentă.
Prin intermediul modelelor lor de reprezentare a atașamentului, copiii
prezic comportamentul figurilor de atașament și își pregătesc propriile reacții. Prin
urmare, natura modelelor pe care aceștia le construiesc este foarte importantă. Din
acest punct de vedere, Schemele cognitive dezadaptative timpurii sunt asemenea
modelelor disfuncționale de reprezentare a atașamentului, iar reacțiile caracteristice
de coping ale copiilor față de figurile de atașament coincid cu stilurile de coping.
Similar schemelor cognitive, modelele de reprezentare a atașamentului orientează
atenția și procesarea informațiilor. Distorsiunile defensive din cadrul modelelor
de reprezentare apar ca urmare a faptului că individul blochează conștientizarea
informațiilor, acestea devenind impenetrabile la schimbări din mediu. în cadrul
unui proces similar celui al perpetuării schemei cognitive, modelele interiorizate
de reprezentare a atașamentului tind să devină tot mai rigide în timp. Tiparele
de interacțiune ajung să fie de rutină și automate. Odată cu trecerea timpului,
modelele de reprezentare devin din ce în ce mai inaccesibile conștiinței și mai
rezistente la schimbare, ca rezultat al expectanțelor reciproce.
Bowlby (1988) a făcut referire la aplicarea teoriei atașamentului în practica
psihoterapeutică. Acesta a remarcat faptul că un număr mare de pacienți care
fac psihoterapie prezintă tipare de atașament nesecurizant sau dezorganizat.
Unul dintre scopurile primare ale psihoterapiei este restructurarea acelor modele
interiorizate de reprezentare a relației cu figurile de atașament care se dovedesc
a fi inadecvate și perimate. Cel mai probabil, pacienții vor suprapune propriile
Model conceptual 73
modele interiorizate de reprezentare a relațiilor de atașament peste interacțiunea

cu terapeutul. Terapeutul și pacientul se axează întâi pe a înțelege de unde provin
aceste modele disfuncționale; ulterior, terapeutul devine o bază de siguranță de
la care pacientul explorează lumea și își restructurează modelele interiorizate de
reprezentare. Terapeuții centrați pe scheme cognitive încorporează adesea acest
principiu arunci când lucrează cu pacienții.
Terapia cognitiv-analitică a lui Ryle

Anthony Ryle (1991) a dezvoltat „terapia cognitiv-analitică” (TCA), o
formă scurtă și intensivă de terapie, care reunește aspectele active și educaționale
ale terapiei cognitiv-comportamentale cu abordările psihodinamice, în special cu
cea axată pe relațiile-obiect. Ryle propune un cadru conceptual care îmbină, în
mod sistematic, teoriile și tehnicile care derivă din aceste abordări. Prin urmare,
terapia cognitiv-analitică se suprapune în mod considerabil cu terapia centrată pe
scheme cognitive.
Conceptualizarea lui Ryle (1991) poartă numele de „model procedural
secvențial”. Ryle folosește drept construct conceptual central „activitatea
orientată spre scop”, mai degrabă decât schemele cognitive. Acesta consideră că
nevroza este reprezentată de utilizarea persistentă a unor proceduri ineficiente
și dăunătoare, concomitent cu eșecul de a le modifica. Există trei categorii de
proceduri care explică majoritatea obiceiurilor nevrotice: capcanele, dilemele și
obstacolele. O serie de tipare descrise de Ryle coincid cu schemele cognitive și cu
stilurile de coping.
în ceea ce privește strategiile terapeutice, Ryle încurajează o relație
terapeutică activă și de colaborare, care să implice o conceptualizare cuprinzătoare
și profundă a problemelor pacientului, ceea ce coincide cu terapia centrată
pe scheme cognitive. Terapeutul împărtășește pacientului conceptualizarea
psihologică, explicându-i inclusiv modul în care trecutul a dus la problemele
curente și enumerând variatele proceduri dezadaptative pe care pacientul le
utilizează pentru a face față acestor probleme. In terapia cognitiv-analitică,
strategiile principale de tratament sunt reprezentate de evaluarea transferului,
care are scopul de a clarifica tematicile, precum și de consemnarea procedurilor
dezadaptative într-un jurnal. Terapia centrată pe scheme cognitive include ambele
componente, însă adaugă multe alte strategii terapeutice.
Terapia cognitiv-analitică apelează la o metodă triplă de schimbare:
semnificații noi, experiențe noi și acțiuni noi. Cu toate acestea, Ryle se axează în
principal pe dezvoltarea unei alte perspective, considerând că acesta este cel mai
puternic agent de schimbare. Etapa de schimbare din terapia cognitiv-analitică
presupune, în primul rând, a ajuta pacienții să își conștientizeze tiparele negative
din viața lor. Ryle pune accent pe procesul de conștientizare: „în TCA, accentul
terapeutic cade în primul rând pe întărirea nivelurilor mai înalte (ale cogniției),
în special prin reformulare, care modifică procesele de evaluare și facilitează
autoobservarea activă” (Ryle, 1991, p. 200).
în terapia centrată pe scheme cognitive, conștientizarea este o parte
necesară a schimbării, dar nu este suficientă. Pe măsură ce ne apropiem de
tratamentul patologiilor din ce în ce mai grave, așa cum apar în cazul pacienților
cu tulburare borderline sau narcisistă, constatăm că conștientizarea devine din
ce în ce mai puțin importantă în comparație cu noile experiențe oferite printr-o
abordare experiențială și comportamentală. Ryle (1991) consideră că dezvoltarea
unei noi perspective este principalul vehicul de schimbare în cazul pacienților
cu TPB. El se axează pe ceea ce numește „reformulări sub formă de diagramă
secvențială”. Acestea sunt diagrame care sumarizează în scris conceptualizarea
cazului. Terapeutul așază diagrama pe podea, în fața pacientului, și face referire
la ea în mod frecvent. Scopul reformulărilor sub formă de diagrame secvențiale
este acela de a ajuta pacienții cu TPB să-și dezvolte „perspectiva de observator”.
Terapia centrată pe scheme cognitive diferă de terapia cognitiv-analitică
în câteva privințe. Cea dintâi pune mai mult accent pe evocarea emoțiilor și pe
reproducerea limitată a figurii parentale, în special în cazul pacienților care au
tulburări grave de personalitate. Prin urmare, terapia centrată pe scheme cognitive
face mai multe demersuri pentru a facilita schimbarea la nivel emoțional. Ryle
(1991) recunoaște faptul că procedurile care activează emoții, cum ar fi tehnicile
gestaltiste sau psihodrama, ar putea fi adecvate în anumite cazuri, dacă sunt
folosite cu scopul de a-i ajuta pe pacienți să meargă mai departe de înțelegerea
rațională. Pe de altă parte, Young percepe tehnicile experiențiale, precum imageria
dirijată sau dialogurile, ca fiind utile pentru aproape toți pacienții.
în abordarea lui Ryle (1991), terapeutul interacționează în principal cu
latura de adult a pacientului, respectiv cu modul de Adult sănătos, și doar indirect
cu latura de copil, reprezentată de modul de Copil vulnerabil. Potrivit abordării
centrate pe scheme cognitive, pacienții cu TPB sunt asemenea unor copii foarte
mici, care au nevoie să se atașeze securizant de terapeut, înainte de a se separa și
a se individualiza.
Terapia lui Horowitz centrată pe schemele cognitive ale sinelui

Horowitz a dezvoltat un cadru terapeutic care integrează abordările
psihodinamice, cognitiv-comportamentale, interpersonale și ale sistemelor
familiale. Modelul său subliniază importanța rolurilor și a convingerilor, bazate
pe „teoria schemelor cognitive ale sinelui” (Horowitz, 1991; Horowitz, Stinson
și Milbrath, 1996). O schemă cognitivă a sinelui este un șablon, de regulă
inconștient, care cuprinde percepția sinelui și a celorlalți, și este alcătuită din
rămășițe de amintiri ale experiențelor din copilărie (Horowitz, 1997). Definiția
lui este practic identică cu noțiunea noastră de Scheme cognitive dezadaptative
timpurii. In timp ce Horowitz se axează pe structura generală a tuturor schemelor
cognitive, Young conturează schemele cognitive specifice care stau la baza
majorității tiparelor negative de viață.
Horowitz (1997) insistă asupra a ceea ce numește „modele ale rolului
în relație”. Acesta leagă fiecare rol în relație cu (1) o dorință sau o nevoie
fundamentală („modelul dorit al rolului în relație”), cu (2) o frică profundă
(„modelul temut al rolului în relație”) și cu (3) modele ale rolului în relație care
protejează persoana de modelul temut al rolului în relație. Traduse în termenii
teoriei schemelor cognitive, acestea trei corespund parțial nevoilor emoționale de
Model conceptual 75
bază, Schemelor dezadaptative timpurii, respectiv stilurilor de coping. Horowitz

(1997) explică faptul că un rol în relație este alcătuit din scenarii ale tranzacțiilor,
intențiilor, expresiilor emoționale, acțiunilor și evaluărilor critice ale acțiunilor și
ale intențiilor. Prin urmare, un rol în relație conține atât aspecte ale schemelor
cognitive, cât și ale stilurilor de coping. Modelul nostru conceptualizează schemele
cognitive și reacțiile de coping ca fiind separate, dat fiind faptul că cele dintâi
nu sunt legate direct de acțiuni specifice. Persoanele fac față aceleiași scheme în
stiluri de coping diferite, în funcție de temperament și alți factori relevanți.
Horowitz (1997) definește totodată și „stările de conștiință”, care sunt
similare cu conceptul nostru de moduri. O stare de conștiință este „un tipar
de experiențe și expresii interpersonale conștiente. Elementele care se îmbină
în alcătuirea tiparului recunoscut ulterior drept stare cuprind expresii verbale
și nonverbale ale ideilor și emoțiilor” (Horowitz, 1997, p. 31). Horowitz nu
prezintă aceste stări de conștiință ca fiind dispuse de-a lungul unui continuum
al disocierii. In modelul schemelor cognitive, pacienții mai grav afectați, precum
cei cu tulburare de personalitate borderline sau narcisistă, intră în anumite stări
de conștiință ce înglobează în totalitate identitatea percepută a pacientului. Mai
mult decât o stare de conștiință, pacientul trăiește un „sine” diferit sau un „mod”.
Această distincție este importantă, deoarece nivelul de disociere asociat unui mod
impune modificări majore ale tehnicilor de intervenție.
Ceea ce Horowitz (1997) numește „procese de control defensiv” coincide,
de asemenea, cu stilurile de coping descrise de Young. Horowitz identifică trei
categorii majore:
1. Procese de control defensiv care implică evitarea subiectelor dureroase

prin intermediul conținutului exprimat (de exemplu, comutarea
atenției sau minimalizarea importanței);
2. Cele care implică evitarea prin intermediul modalității de exprimare
(de exemplu, intelectualizare verbală);
3. Cele reprezentate de coping prin schimbarea rolurilor (de exemplu,
trecerea bruscă într-un rol pasiv sau grandoman).
In cadrul acestei tipologii, Horowitz (1997) acoperă o mare parte din

fenomenele cuprinse în conceptele de evitare, capitulare sau supracompensare
față de schema cognitivă.
în cadrul tratamentului, terapeutul sprijină pacientul, contracarează evitarea
redirecționându-i atenția, interpretează atitudinile și rezistențele disfuncționale și
îl ajută să plănuiască exersarea noului comportament. La fel ca în intervenția lui
Ryle (1991), conștientizarea este cea mai importantă parte a tratamentului. Rolul
terapeutului este de a clarifica și de a interpreta, orientând gândurile și discursul
pacientului către modelele rolurilor în relație și către procesele de control defensiv.
Scopul este ca noi scheme „supraordonate” să aibă prioritate în fața celor imature
și dezadaptative.
în comparație cu terapia centrată pe scheme cognitive, Horowitz (1997)
nu oferă strategii de tratament detaliate sau sistematice și nici nu utilizează tehnici
experiențiale sau reproducerea limitată a figurii parentale. Terapia centrată pe
scheme cognitive pune mai mult accent pe activarea emoțională decât o face
abordarea lui Horowitz. Terapeutul centrat pe scheme cognitive accesează ceea
ce Horowitz (1997) numește „stări regresive” - în accepțiunea noastră, modul de
Copil vulnerabil al pacientului.
Terapia centrată pe emoții

Terapia centrată pe emoții, dezvoltată de Leslie Greenberg și colegii săi
(Greenberg, Rice și Elliott, 1993; Greenberg și Paivio, 1997), se bazează pe
modele experiențial, constructivist și cognitiv. Similar terapiei centrate pe scheme
cognitive, aceasta este strâns legată de teoria atașamentului și de cercetările din
domeniul proceselor terapeutice.
Terapia centrată pe emoții accentuează integrarea emoției cu cogniția, cu
motivația și cu comportamentul. Terapeutul caută să activeze emoția cu scopul de
a o remedia. Se acordă o importanță sporită identificării și remedierii schemelor
emoționale, pe care Greenberg (Greenberg și Paivio, 1997) le definește ca fiind
seruri de principii de sistematizare a experienței, cu conținut idiosincratic, care fac
legătura dintre emoții, scopuri, amintiri, gânduri și tendințe comportamentale.
Schemele emoționale apar în urma interacțiunii dintre istoria timpurie de învățare
a individului și temperamentul înnăscut. Atunci când sunt activate, acestea au
un puternic efect de sistematizare în interpretarea evenimentelor de viață și în
reacția față de acestea. Asemenea modelului schemelor cognitive, scopul ultim
al terapiei centrate pe emoții este de a schimba respectivele scheme emoționale.
Terapia ajută pacientul să conștientizeze „experiențe interne inaccesibile... pentru
a construi noi scheme” (Greenberg și Paivio, 1997, p.83).
Similar terapiei centrate pe scheme cognitive, terapia centrată pe emoții se
bazează foarte mult pe alianța terapeutică de lucru. Cea din urmă folosește această
alianță pentru a dezvolta un „dialog empatie” axat pe emoții, care stimulează,
orientează și vine în ajutorul problemelor emoționale ale pacientului. Pentru a se
putea angaja în acest dialog, terapeuții trebuie să creeze mai întâi un sentiment
de siguranță și de încredere. Odată realizat acest lucru, terapeuții mențin un
echilibru dialectic delicat între „a urma” și „a conduce”, între a accepta și a facilita
schimbarea. Acest proces este similar cu idealul de confruntare empatică, specific
terapiei centrate pe scheme cognitive.
în acord cu terapia centrată pe scheme cognitive, terapia centrată pe emoții
recunoaște faptul că simpla activare a emoțiilor nu este suficientă pentru a genera
schimbarea. în cadrul terapiei centrate pe emoții, schimbarea necesită procese
graduale de activare emoțională, prin intermediul tehnicilor experiențiale, ale
depășirii evitării, ale întreruperii comportamentelor negative și ale facilitării
remedierii emoționale. Terapeutul ajută pacientul să își recunoască și să își exprime
sentimentele primare, să le verbalizeze și apoi să recurgă la resurse interne (cum
ar fi, reacții de coping adaptativ). în plus, terapia centrată pe emoții prescrie
intervenții diferite pentru emoții diferite.
în ciuda numeroaselor similarități, există câteva aspecte teoretice și practice
care deosebesc terapia centrată pe emoții de modelul schemelor cognitive. Una
dintre diferențe constă în faptul că în terapia centrată pe emoții se acordă întâietate
Model conceptual 77
afectivității în cadrul schemelor emoționale, spre deosebire de perspectiva asumată

de modelul schemelor cognitive, care atribuie roluri egale afectivității, cogniției
și comportamentului. în plus, Greenberg susține că există un „număr infinit de
scheme emoționale unice” (Greenberg și Paivio, 1997, p.3), spre deosebire de
modelul schemelor cognitive, care definește un set finit de scheme și stiluri de
coping, oferind intervenții corespunzătoare pentru fiecare dintre ele.
Modelul asumat de terapia centrată pe emoții organizează schemele într-o
manieră complexă și ierarhică, făcând distincția între emoții primare, secundare
și instrumentale și divizându-le pe acestea mai departe în emoții adaptative,
dezadaptative, complexe și construite social. Fiecare tip de schemă emoțională
trimite către obiective specifice de intervenție, luând în considerare dacă emoția
este orientată intern sau extern (ex. tristețe vs. furie) sau dacă în prezent este
controlată în mod deficitar sau excesiv. Spre deosebire de simplitatea modelului
schemelor cognitive, terapia centrată pe emoții împovărează considerabil de mult
terapeutul prin analizarea precisă a emoțiilor și prin intervenția asupra lor foarte
specific.
Procesul de evaluare în terapia centrată pe emoții se bazează, în principal,
pe experiențele care se ivesc moment de moment în cabinetul terapeutului.
Greenberg și Paivio (1997) deosebesc aceste tehnici de abordările care se bazează
pe formulări inițiale de caz sau pe evaluări comportamentale. Deși modelul centrat
pe scheme cognitive apelează la informații adunate în cadrul ședinței, acesta este
multi-fațetat, incluzând sesiuni structurate de imagerie dirijată, inventare de
evaluare a schemelor cognitive, precum și orientare către relația terapeutică.
REZUMAT
Young (1990) a elaborat inițial terapia centrată pe scheme cognitive pentru
a trata pacienții care nu reacționau corespunzător la tratamentul tradițional
cognitiv-comportamental, în special pacienții cu tulburări de personalitate și
cu probleme semnificative de personalitate, subsidiare tulburărilor de pe axa I.
Acești pacienți încalcă o serie de asumpții ale terapiei cognitiv-comportamentale
și, prin urmare, sunt dificil de tratat cu succes prin intermediul acestei metode.
Revizuirile recente ale terapiei cognitive în cazul tulburărilor de personalitate,
întreprinse de Beck și colegii săi (Beck și colab., 1990; Alford și Beck, 1997),
sunt mai compatibile cu conceptualizările centrate pe scheme cognitive. Există,
însă, în continuare, deosebiri între cele două abordări, în special din punctul de
vedere al importanței acordate anumitor concepte și în ceea ce privește gama de
strategii terapeutice.
Terapia centrată pe scheme cognitive este un model extins și integrativ.
Prin urmare, se suprapune cu numeroase alte sisteme psihoterapeutice, inclusiv
cu modele psihodinamice. Cu toate acestea, majoritatea acestor abordări sunt
mai restrânse în comparație cu terapia centrată pe scheme cognitive, fie în
termeni de model conceptual, fie în ceea ce privește gama de strategii de evaluare
și de intervenție. Există, de asemenea, diferențe importante în ceea ce privește
relația terapeutică, stilul și atitudinea terapeutului, precum și nivelul de activism
și directivitate ale acestuia.
Schemele cognitive dezadaptative timpurii reprezintă teme sau tipare

extinse și generalizate, referitoare la sine și la relațiile cu ceilalți, care sunt
disfuncționale la un nivel semnificativ. Schemele cognitive cuprind amintiri,
emoții, cogniții și senzații fizice. Se dezvoltă pe parcursul copilăriei sau al
adolescenței și evoluează de-a lungul vieții persoanei. Schemele cognitive încep
prin a fi reprezentări adaptative și relativ precise ale mediului copilului, dar devin
dezadaptative și incorecte pe măsură ce copilul crește. Ca urmare a nevoii umane
de consecvență, schemele cognitive luptă pentru supraviețuire. Acestea joacă
un rol major în modul în care indivizii gândesc, simt, acționează și relaționează
cu ceilalți. Schemele cognitive sunt declanșate atunci când individul întâlnește
situații care îi amintesc de contextele din copilărie care au dus la formarea lor.
Atunci când se întâmplă acest lucru, individul este copleșit de emoții negative
intense. Cercetările lui LeDoux (1996) asupra sistemelor cerebrale implicate
în condiționarea fricii și în traumă propun un model explicativ al substratului
biologic al schemelor cognitive.
Schemele cognitive dezadaptative timpurii sunt consecința unor nevoi
emoționale de bază neîndeplinite. La originea acestora se află, în principal,
experiențele aversive din copilărie. Există și alți factori care joacă un rol în
dezvoltarea lor, precum componentele emoționale ale temperamentului sau
influențele culturale. Am definit 18 Scheme cognitive dezadaptative timpurii,
cuprinse în cinci domenii. Există numeroase studii empirice care susțin aceste
scheme cognitive și o parte a domeniilor.
Am definit două procese fundamentale ale schemei cognitive: perpetuarea și
remedierea. Scopul terapiei centrate pe scheme cognitive este remedierea schemei
cognitive. Stilurile dezadaptative de coping sunt acele mecanisme manifestate
de către pacienți timpuriu în viață pentru a se adapta la schemele lor cognitive
și care au drept consecință perpetuarea schemelor cognitive. Am identificat
trei stiluri dezadaptative de coping: capitularea, evitarea și supracompensarea.
Reacțiile de coping sunt reprezentate de comportamentele specifice prin care se
exprimă aceste trei stiluri majore de coping. Există reacții de coping întâlnite în
mod obișnuit pentru fiecare schemă cognitivă. Modurile sunt stări, sau fațete ale
sinelui, care implică scheme cognitive specifice sau procese specifice ale acestora.
Am conceput patru categorii principale de moduri: moduri de Copil, moduri
de Coping disfuncțional, moduri de Părinte disfuncțional și modul de Adult
sănătos.
Terapia centrată pe scheme cognitive se structurează în două etape: Etapa
de evaluare și educare și Etapa de schimbare. în prima etapă, terapeutul ajută
pacienții să își identifice schemele cognitive, să înțeleagă originile din copilărie
sau din adolescență ale acestora și să lege schemele cognitive de problemele lor din
prezent. în cadrul Etapei de schimbare, terapeutul va îmbina strategii cognitive,
experiențiale, comportamentale și interpersonale pentru a remedia schemele
cognitive și a înlocui stilurile dezadaptative de coping cu stiluri mai sănătoase de
comportament.
Capitolul 2
EVALUARE Șl EDUCARE CENTRATE PE

SCHEME COGNITIVE
Etapa de evaluare și educare din cadrul terapiei centrate pe scheme

cognitive are șase obiective majore:
1. Identificarea tiparelor de viață disfuncționale

2. Identificarea și declanșarea Schemelor cognitive dezadaptative timpurii
3. înțelegerea originilor din copilărie și din adolescență ale schemelor
cognitive
4. Identificarea stilurilor și a reacțiilor de coping
5. Evaluarea temperamentului
6. Integrarea componentelor: conceptualizarea cazului
Cu toate că evaluarea psihologică este structurată, aceasta nu este

algoritmică. Mai degrabă, terapeutul dezvoltă ipoteze pe baza datelor și adaptează
ipotezele respective în funcție de informațiile acumulate pe parcurs. Pe măsură
ce se evaluează aspecte care țin de tipare de viață, de scheme cognitive, de stiluri
de coping și de temperament, apelând la diversele strategii de evaluare descrise
în continuare, procesul de evaluare converge treptat către o conceptualizare
omogenă a cazului, centrată pe scheme cognitive.
Oferim în cele ce urmează o scurtă vedere de ansamblu asupra pașilor
specifici procesului de evaluare și educare. Terapeutul pornește de la evaluarea
inițială: determină care sunt problemele și obiectivele terapeutice ale pacientului
și evaluează gradul de compatibilitate al acestuia cu terapia centrată pe scheme
cognitive. In continuare, terapeutul investighează istoricul pacientului,
identificând tiparele disfuncționale de viață care îl împiedică să își îndeplinească
nevoile emoționale de bază. Aceste tipare iau, de regulă, forma unor procese ciclice
cronice, în cadrul relațiilor interpersonale și al profesiei, care se autoperpetuează
și duc la insatisfacție și la simptome clinice. Terapeutul explică modelul
centrat pe scheme cognitive și îi spune pacientului că vor colabora în scopul
identificării schemelor cognitive și a stilurilor de coping. Pacientul completează
chestionarele drept temă de casă, urmând ca rezultatele să fie discutate în cadrul
ședințelor, împreună cu terapeutul. In continuare, terapeutul apelează la strategii
experiențiale, în special la tehnica imageriei dirijate, cu scopul de a accesa și de
a declanșa schemele cognitive, urmând să le lege cu originile din copilărie și cu

problemele pentru care pacientul a venit la terapie. Terapeutul observă cum se
manifestă schemele cognitive și stilurile de coping ale pacientului în interiorul
2 relației terapeutice. în cele din urmă, acesta evaluează componentele emoționale
ale temperamentului acestuia.
Pe parcursul evaluării, pacienții ajung să își recunoască schemele cognitive
și să înțeleagă originile din copilărie ale acestora. Ei analizează modul în care
tiparele lor autodistructive s-au repetat de-a lungul vieții. Pacienții își identifică
stilurile de coping pe care le-au dezvoltat cu scopul de a-și gestiona schemele
cognitive - capitularea, evitarea sau supracompensarea - și deslușesc modul în
care propriul temperament și propriile experiențe de viață timpurii i-au predispus
la dezvoltarea stilurilor respective. Ei fac legătura între schemele lor cognitive și
problemele pe care le au și, astfel, dobândesc un sentiment de continuitate din
copilărie până în prezent. Așadar, schemele lor cognitive și stilurile lor de coping
devin concepte care le sistematizează percepția asupra propriei vieți.
Am observat că utilizarea unor metode multiple de evaluare sporește
acuratețea identificării schemelor cognitive. De exemplu, în cazul unor pacienți
se identifică o anumită schemă cognitivă prin intermediul Chestionarul Young
de evaluare a stilului parental, însă nu și prin Chestionarului Young de scheme
cognitive. Pentru acești pacienți, este mai ușor să își reamintească atitudinile
și comportamentele părinților lor, decât să își conștientizeze propriile emoții.
Pacienții ar putea să ofere informații inconsecvente sau contradictorii atunci când
răspund la chestionare, din cauza evitării sau supracompensării pentru schema
cognitivă - procese mai puțin probabil să apară atunci când se aplică tehnica
imageriei dirijate.
Etapa de evaluare are în același timp o latură intelectuală și una emoțională.
Pacienții își identifică schemele cognitive la nivel rațional prin intermediul
chestionarelor, al analizei logice și al dovezilor empirice, însă își percep schemele
cognitive și la nivel emoțional, prin intermediul tehnicilor experiențiale precum
imageria dirijată. Măsura în care o presupusă schemă cognitivă „se potrivește”
pacientului este determinată, în mare parte, de ceea ce pacientului „i se pare a fi
adevărat”: de obicei, pacientul rezonează afectiv cu o schemă identificată corect.
De-a lungul Etapei de evaluare, terapeutul apelează la instrumente
cognitive, experiențiale și comportamentale și observă relația terapeut-pacient.
Evaluarea este, prin urmare, un demers multi-fațetat, în care terapeutul și
pacientul formulează și rafinează ipoteze, pe măsură ce acumulează informații din
tot mai multe surse. Schemele cognitive centrale se manifestă pe măsură ce aceste
metode multiple de evaluare converg către teme centrale din viața pacientului.
Evaluarea se cristalizează treptat într-o conceptualizare a cazului centrată pe
scheme cognitive.
Timpul necesar unei evaluări complete este variabil. în cazurile relativ clare,
evaluarea ar putea să dureze până la cinci ședințe, pe când în cazul pacienților cu
un grad mai mare de supracompensare sau de evitare, este nevoie, de obicei, de
mai mult timp.
Evaluare și educare centrate pe scheme cognitive 81
CONCEPTUALIZAREA CAZULUI CENTRATĂ PE SCHEME

COGNITIVE
Terapia centrată pe scheme cognitive accentuează importanța 2

conceptualizării individualizate a cazului. O serie de terapeuți de orientare
cognitivă au oferit exemple excelente de conceptualizări din perspectivă cognitivă
(ex. Beck și colab., 1990; Persons, 1989). Conceptualizarea centrată pe scheme
cognitive este mai cuprinzătoare: oferă un cadru integrativ, în care sunt cuprinse,
pe lângă schemele cognitive, tiparele de viață prin care persoana se autosabotează,
procesele de dezvoltare din prima parte a vieții și stilurile de coping. Prin urmare,
există o conceptualizare unică a cazului pentru fiecare pacient, care se bazează
atât pe Schemele cognitive dezadaptative timpurii, cât și pe stilurile de coping
ale acestuia.
Spre finalul Etapei de evaluare, terapeutul realizează Fișa de conceptualizare
a cazului centrată pe scheme cognitive (vezi figura 2.1).1 Fișa include schemele
cognitive ale pacientului, trimiteri către problemele descrise de pacient,
declanșatori ai schemei cognitive, presupuși factori care țin de temperament,
origini în dezvoltare, amintiri centrale, distorsiuni cognitive centrale, reacții
comportamentale de coping, moduri, efectele schemelor cognitive asupra relației
terapeutice și strategii de schimbare.
Importanța identificării corecte a schemelor cognitive și a stilurilor de

coping
Pentru a dezvolta o conceptualizare eficientă a cazului, terapeutul trebuie
să evalueze cu acuratețe Schemele cognitive dezadaptative timpurii și stilurile
de coping ale pacientului. Conceptualizarea cazului are un impact major asupra
demersului terapeutic, deoarece trimite către aspecte procedurale și recomandări
practice care trebuie luate în calcul atunci când se aleg obiectivele de schimbare
și se implementează procedurile terapeutice. O identificare corectă a schemelor
cognitive ghidează intervenția și întărește alianța terapeutică, deoarece ajută
pacientul să se simtă înțeles și anticipează dificultățile care ar putea apărea în
Etapa de schimbare.
Este important ca terapeutul să nu tragă concluzii pripite cu privire la
schemele cognitive implicate în proces doar pe baza diagnosticul din DSM-IV, a
istoricului de viață sau a răspunsurilor date la o singură modalitate de evaluare.
Același diagnostic de pe axa I ar putea reprezenta o manifestare externă a unor
scheme cognitive diferite, în cazul unor oameni diferiți. Aproape toate schemele
cognitive pot să ducă la depresie, anxietate, abuz de substanțe, simptome
psihosomatice sau disfuncții sexuale. Chiar și în cazul unor diagnostice specifice
de tulburări de personalitate, precum TPB, pacienții ar putea să aibă în comun
doar o anumită parte dintre schemele cognitive.
1 Toate fișele și inventarele menționate în această carte pot fi cumpărate sub forma unui
pachet, de la Institutul de Terapie centrată pe scheme cognitive. Vizitați site-ul web wivw.
schematherapy.com, pentru informații referitoare la comenzi. Aceste fișe vor fi disponibile
într-un caiet de lucru pentru pacienți, care va apărea în curând la editura Guilford Press.
FIGURA 2.1. Fișa de conceptualizare a cazului centrată pe scheme cognitive pentru Annette
Informații de bază
Numele terapeutului: Rachel W. Numele pacientului: Annette G.* Vârsta: 26
Statut marital: singură
Copii (vârsta): Niciunul Ocupația: Recepționeră Etnie: caucaziană
Educație: a absolvit liceul
Scheme cognitive relevante

1. Deprivare emoțională (a îngrijirii, a empatiei și a protecției)
2. Autosacrificiu 3. Neîncredere/ Abuz 4. Deficiență/ Rușine
5. Sentiment de îndreptățire/ Grandomanie 6. Autocontrol redus/ Autodisciplină redusă
Probleme prezente
Problema 1: Depresie
Legături cu schemele cognitive: Deprivare emoțională, Deficiență, Autosacrificiu
Problema 2: Abuz de alcool

Legături cu schemele cognitive: Reacție de coping la Deprivare emoțională, Neîncredere/
Abuz, Deficiență
Problema 3: Probleme în relații: se întâlnește cu bărbați nepotriviți, are dificultăți în a stabili

relații intime
Legături cu schemele cognitive: Deprivare emoțională, Neîncredere/ Abuz, Deficiență,
Autosacrificiu
Problema 4: Probleme profesionale: nu duce sarcinile la bun sfârșit, trece de la un loc de

muncă la altul
Legături cu schemele cognitive: Autocontrol redus/ Autodisciplină redusă, Sentiment de
îndreptățire/ Grandomanie
Declanșatori ai schemelor cognitive (Specificați B-F dacă se referă strict la bărbați sau ia
femei)
Alegerea unui partener (B) 2. încercarea de a se apropia de un partener (B)
3. Sentimentul de singurătate 4. Momente în care se gândește la problemele ei și la
nevoia de terapie 5. Situații în care i se cere să facă ceva plictisitor, de rutină sau neinteresant
Severitatea schemelor cognitive, a reacțiilor de coping și a modurilor; Risc de

decompensate
Schemele cognitive au o intensitate moderată. Reacțiile de coping și modurile sunt foarte
puternice. Nu există ideatic suicidară. Risc scăzut de decompensate
Posibili factori de temperament/ biologici

Niciunul
Origini în dezvoltare
1. Mama era neajutorată și avea excesiv de multă nevoie de afecțiune și atenție. Niciunul dintre
părinți nu a îndeplinit nevoile emoționale ale Annettei în copilărie.
2. Tatăl era nervos și avea accese de furie. Annette era pusă în ipostaza de a-și proteja mama în
fața tatălui ei.
(cont.)
Drepturile de autor revin lui jeffrey Young, 2002. Este interzisa reproducerea neaurorizată fără un
consimțământ scris din partea autorului. Pentru a obține permisiunea și mai multe informații, adresați-vâ
Institutului de Terapie centrată pe scheme cognitive, 36 West 44 th Street, Suite 1007, New York, NY 10036.
FIGURA 2.1. (cont.)
3. în copilărie, Annettei nu i s-au impus limite sau disciplină. Putea să facă sau să obțină orice
2
4. Membrii familiei nu împărtășeau sentimente și nici nu vorbeau despre problemele personale.
Amintiri sau imagini centrale din copilărie

Tatăl era foarte nervos. Annettei și mamei sale le era frică. Mama apela la ajutorul Annettei, însă
nu îi oferea nicio formă de susținere, de empatie sau de protecție.
Distorsiuni cognitive centrale

1. Nimeni nu va ține vreodată cont de ceea ce am eu nevoie. Eu trebuie să fiu tot timpul cea
puternică.
2. Există ceva fundamental greșit la persoana mea, din moment ce am atâtea probleme
emoționale și am atât de multă nevoie de atenție și afecțiune.
3. Majoritatea bărbaților sunt impredictibili, nervoși și au accese de furie.
4. Ar trebui să pot să fac și să obțin orice vreau.
5. Nu ar trebui să fiu nevoită să rămân implicată în sarcini, activități sau relații care sunt
plictisitoare sau neinteresante.
Comportamente de capitulare
1. Nu le cere celorlalți să îi fie alături sau să o protejeze.
2. Are grijă de mama ei și cere foarte puțin în schimb.
3. Nu vorbește despre vulnerabilități emoționale cu alți oameni.
Comportamente de evitare
1. Abuzează de alcool pentru a bloca emoțiile dureroase.
2. Caută stimulare și noutate, cu scopul de a evita emoțiile.
3. încearcă să evite să se concentreze pe gânduri și pe sentimente dureroase.
4. Evită intimitatea cu bărbații.
Comportamente de supracompensare
Pretinde că este puternică și că deține controlul asupra situației, chiar dacă, de fapt, simte că
este vulnerabilă și că are nevoie de multă afecțiune și atenție.
Moduri de schemă relevante (în plus față de Adultul sănătos)

1. Annette cea puternică (modul de Protecție detașată)
2. Micuța Annette (modul de Copil singuratic, speriat)
3. „Annette cea răzgâiată”
Relația terapeutică (Impactul schemelor cognitive și al modurilor asupra comportamentului

din timpul ședinței; reacții personale și/ sau contratransfer)
Majoritatea timpului, în cadrul ședințelor, Annette pretinde că este puternică. Nu își permite
să își arate atașamentul puternic, nevoia de afecțiune și de atenție sau vulnerabilitatea față de
mine, chiar dacă pare a fi implicată și conectată. Încercă să evite exercițiile de imagerie dirijată și
preferă să nu vorbească despre emoții sau evenimente dureroase. Se întâmplă de multe ori să nu
își realizeze temele de casă, pentru că, spune ea, o plictisesc sau o supără.
In ciuda acestor probleme, mi se pare interesant să lucrez cu ea și cred că avem o relație
terapeutică foarte bună. Mă frustrează oarecum lipsa ei de disciplină și faptul că nu ține seama
de ceilalți atunci când se află în modul de „Annette cea răzgâiată”.
* Pentru o analiză a cazului Annette, a se vedea capitolul 8.

în plus, terapeutul nu poate asuma prezența unei anumite scheme cognitive,

bazându-se doar pe o analiză reducționistă a experiențelor care au avut loc în
copilăria pacientului: pacienții ar putea să aibă în comun circumstanțe dureroase
din copilărie care seamănă între ele, dar care duc la dezvoltarea de scheme cognitive
diferite. De exemplu, două paciente au crescut, fiecare în parte, alături de tați
care le făceau să se simtă respinse. Prima pacientă a dezvoltat schemele cognitive
Abandon și Deficiență, ambele la un nivel destul de intens. Tatăl acesteia era
afectuos față de sora ei, însă pe ea o ignora. Pacienta a tras concluzia că era ceva în
neregulă cu ea, ceva ce îl împiedica pe tatăl ei să o iubească. Deoarece încă de la
o vârstă fragedă a simțit că oricine o place o va părăsi în cele din urmă, pacienta a
evitat relațiile sentimentale în totalitate, pentru a scăpa de o eventuală suferință.
Cea de-a doua pacientă, dimpotrivă, a avut un tată care îi făcea pe toți
copiii din familie să se simtă respinși. Pe de altă parte, mama ei (spre deosebire
de mama primei paciente) a fost caldă și iubitoare, compensând pentru lipsa de
apropiere a tatălui prin afecțiunea și acceptarea pe care a transmis-o. Cea de-a
doua pacientă și-a explicat atitudinea de respingere a tatălui ei prin capacitatea
deficitară a acestuia de a iubi, din moment ce el se comporta la fel de rece și față
ea, și față de frații ei. A ajuns să creadă că unii bărbați nu o vor iubi, dar că alții
da - sarcina ei era să îi găsească pe cei potriviți. Mai târziu, ea a căutat bărbați
iubitori, care au contribuit la vindecarea rănilor lăsate de tatăl ei. Cu toate că
această pacientă avea o schemă cognitivă de Abandon, de severitate ușoară către
moderată, ea nu a dezvoltat o Schemă cognitivă de deficiență. Prin urmare, avem
două paciente ale căror tați sunt reci și indiferenți și care au dezvoltat scheme
cognitive și stiluri de coping diferite, ca rezultat al unor aspecte mai complexe
care țin de experiențele lor din copilărie.
Există și alți factori care influențează dezvoltarea anumitor scheme cognitive
și intensitatea acestora. Mulți pacienți, cum ar fi cea de-a doua pacientă descrisă
mai sus, au și alte persoane în viața lor care neutralizează o schemă cognitivă,
oferind pacientului ceea ce are nevoie și prevenind astfel dezvoltarea schemei
cognitive sau slăbindu-i intensitatea. Pacienții ar putea, totodată, să treacă prin
experiențe ulterioare de viață care modifică sau care remediază schema cognitivă.
De exemplu, pacienții ar putea să aibă relații romantice sănătoase sau să stabilească
prietenii apropiate și astfel să își remedieze parțial schemele cognitive din
domeniul Deconectării și al Respingerii. Uneori, temperamentul unui pacient
este acela care se opune formării unei scheme cognitive. Unii oameni dau dovadă
de mai multă reziliență psihologică și nu ajung să dezvolte Scheme cognitive
dezadaptative timpurii puternice, nici măcar în situații deosebit de aversive, spre
deosebire de alții, care sunt mai vulnerabili din punct de vedere psihologic și
dezvoltă scheme cognitive dezadaptative chiar dacă au trecut printr-un abuz de
severitate relativ scăzută.
Identificarea corectă a schemelor cognitive este importantă, deoarece există
intervenții terapeutice specifice și individualizate pentru fiecare schemă cognitivă.
De exemplu, o pacientă îi cere în mod repetat terapeutului ei sfaturi în legătură cu
problemele din relația cu prietenul ei. Pe baza acestor afirmații și a altora similare,
terapeutul trage în mod eronat concluzia că pacienta lui are o schemă cognitivă
de Dependență. Strategia terapeutică de abordare a acestei scheme cognitive este
Evaluare și educare centrare pe scheme cognitive 85
de a crește încrederea de sine a pacientei, determinând-o să ia propriile decizii.

Prin urmare, terapeutul refuză să îi dea sfaturi. De fapt, pacienta are o schemă
cognitivă de Deprivare emoțională. Aceasta nu a avut niciodată alături de ea o
persoană puternică, la care să poată apela pentru îndrumare. Strategia terapeutică
de abordare a Deprivării emoționale este de a reproduce figura parentală, oferind
pacientei sprijin, empatie și îndrumare - îndeplinind, într-o manieră limitată,
nevoile emoționale nesatisfacute ale acesteia. Raportându-se astfel la pacientă,
terapeutul îi oferă sfaturi directe. Prin urmare, identificarea corectă a schemei
cognitive indică intervenția corectă.
în procesul de conceptualizare a cazului, este la fel de important să
identificăm corect și stilurile de coping ale pacientului. în principal, pacientul
capitulează, evită sau supracompensează în raport cu schemele cognitive?
Majoritatea pacienților folosesc o combinație de stiluri de coping. Un pacient
cu o schemă cognitivă de Deficiență ar putea să supracompenseze la locul de
muncă, suprasolicitându-se și fiind competitiv, însă, în același timp să evite
relațiile intime în viața personală și să prefere activități solitare. Stilurile de coping
nu sunt specifice schemelor cognitive: în general, sunt independente de acestea
și pot constitui mecanisme de coping pentru distresul emoțional provocat de
o serie de scheme cognitive diferite. De exemplu, pacienții care se implică în
mod compulsiv în jocuri de noroc cu scopul de a scăpa de emoții negative ar
putea să apeleze la acest comportament din cauză că se simt abandonați, abuzați,
respinși sau subjugați. Ar putea să se implice în jocuri de noroc cu scopul de a
evita durerea asociată aproape oricărei scheme cognitive care le provoacă suferință
psihologică.
Este important ca terapeutul să valideze valoarea adaptativă din trecut
a stilului de coping manifestat de pacient. Pacientul a dezvoltat acel stil de
coping dintr-un motiv întemeiat, mai exact pentru a face față situațiilor dificile
din copilărie. Cu toate acestea, stilul de coping este probabil dezadaptativ în
perioada adultă, când pacientul are mai multe opțiuni și nu mai este victima
neajutorată a maltratării sau a neglijării din partea părinților. Stilul de coping
de evitare sau de supracompensare ar putea fi problematic în terapie, deoarece
reprezintă un obstacol în calea intervenției asupra schemei cognitive. Unul dintre
scopurile pentru care se apelează la aceste stiluri de coping este pentru a bloca
conștientizarea schemei cognitive, însă e nevoie ca pacientul să o conștientizeze
pentru a putea lupta împotriva ei. Totodată, stilul de coping se dovedește a
fi problematic și în cazul în care scade calitatea vieții pacientului, așa cum se
întâmplă în cazul procrastinării, al înstrăinării de alți oameni, al deconectării
emoționale, al cheltuielilor excesive sau al abuzului de droguri.
în momentul în care anumite intervenții terapeutice le declanșează schemele
cognitive, e posibil ca pacienții să reacționeze cu aceleași stiluri de coping la care
apelează în viața de zi cu zi. Recunoașterea stilurilor de coping este importantă,
deoarece unele comportamente aparent sănătoase ar putea reprezenta, de fapt,
stiluri dezadaptative de coping. Detașarea calmă a unui pacient cu un stil de
coping evitant ar putea semăna cu atitudinea unui adult sănătos, dar, de fapt,
indică o abordare disfunctională
5
a emoțiilor.
5
Dacă privim comportamentele problematice ca fiind stiluri de coping,

reușim să înțelegem motivul pentru care pacienții persistă în acele comportamente
prin care se autosabotează. Rezistența acestor pacienți la schimbare indică faptul
că se bazează în continuare pe reacțiile care au funcționat într-o oarecare măsură
în trecut.
DETALIEREA PROCESULUI DE EVALUARE ȘI DE EDUCARE

în continuare, vom prezenta în detaliu pașii propriu-ziși ai procesului de
evaluare si
y educare.
Evaluarea inițială
>
Scopul evaluării inițiale este de a identifica problemele și obiectivele

terapeutice ale pacientului și de a stabili gradul de compatibilitate a pacientului
cu terapia centrată pe scheme cognitive.
Evaluarea problemelor descrise de pacient și a obiectivelor terapeutice
Este important ca terapeutul să identifice precis problemele descrise de

pacient și să rămână axat pe acestea, pe măsură ce pacientul parcurge etapa de
evaluare. Se întâmplă uneori ca terapeuții să fie prinși în explorarea schemelor
cognitive ale pacientului și să uite să lege schemele respective cu problemele
descrise de pacient. Formularea problemelor în termeni de scheme cognitive
și dezvoltarea unui plan de tratament adresat acestora îl ajută pe pacient să își
direcționeze atenția și să aibă speranțe în privința terapiei.
Terapeutul definește în mod specific problemele și obiectivele terapeutice.
De exemplu, atunci când formulează o problemă, în loc să spună „Pacientul
întâmpină probleme în a-și alege o carieră”, terapeutul va spune „Pacientul
respinge potențialele opțiuni de carieră și amână căutarea unui loc de muncă”; sau,
în loc să afirme că „Pacientul întâmpină probleme în relații”, va spune „Pacientul
alege în mod repetat parteneri reținuți și distanți”. Acest mod de operaționalizare
a problemelor descrise de către pacient îl ajută pe terapeut să formuleze obiective
terapeutice adecvate.
Prezentare de caz. Marika are 45 ani. A solicitat ajutor terapeutic pentru
problemele ei maritale. Pasajele care urmează sunt extrase dintr-un interviu
condus de dr. Young. Până în acel moment, Marika urmase terapie centrată pe
scheme cognitive cu un alt terapeut, timp de 8 săptămâni.
în primul fragment, Marika descrie relația cu soțul ei, James.
„Sunt căsătorită cu James de 7 ani. M-am măritat la 38 ani. Nu avem

copii. Eu și soțul meu avem amândoi un loc de muncă. Eu gestionez o galerie de
artă, el deține o companie de construcții. Amândoi suntem pasionați de carieră,
avem personalități de tipul «mereu e loc de mai bine» și suntem foarte ocupați cu
munca.
Am senzația că atunci când eram încă proaspăt căsătoriți, eram capabilă

să îmi revin după certuri. După părerea mea, el este abuziv din punct de vedere
verbal și emoțional. Aveam de gând să îndrept lucrurile. Acum, simt că nu mai am
nici timp, nici răbdare, dar îl iubesc și vreau să salvez căsnicia noastră.”
Toate modalitățile prin care Marika a încercat să își îndrepte căsnicia nu

mai funcționează și ea nu mai poate să-și adune puterea de a persevera. Simte
că nevoile ei emoționale nu sunt îndeplinite și că soțul ei este abuziv din punct
de vedere verbal. Scopul pe care îl are în terapie este de a crește calitatea relației
ei maritale, în așa fel încât să ajungă se simtă mulțumită și să nu mai fie tratată
într-un mod degradant. Pe parcursul evaluării, terapeutul încearcă să înțeleagă
problemele maritale ale pacientei din prisma schemelor cognitive și a stilurilor de
coping ale acesteia, pe de-o parte, și din prisma schemelor cognitive și a stilurilor
de coping ale soțului ei, pe de altă parte.
Stabilirea gradului de compatibilitate a pacientului pentru terapia

centrată pe scheme cognitive
Terapia centrată pe scheme cognitive nu este potrivită în cazul tuturor

pacienților; pentru unii va fi indicată abia în etapele ulterioare ale terapiei, după
ce situațiile de criză și simptomele acute se vor fi ameliorat, dar nu mai devreme.
In lista care urmează, prezentăm câteva dintre situațiile care indică faptul că cel
mai probabil terapia centrată pe scheme cognitive nu este potrivită sau trebuie
amânată.
1. Pacientul se află într-o situație de criză majoră într-un anumit domeniu

de viață.
2. Pacientul este psihotic.
3. Pacientul are o tulburare pe axa I netratată, acută și relativ grava, care
necesită atenție imediată.
4. Pacientul abuzează în mod curent de alcool sau de alte droguri, de la
nivel moderat spre sever.
5. Problema descrisă de pacient este situațională și nu pare să aibă legătură
cu un tipar de viață sau cu o schemă cognitivă.
In cazul în care pacientul se află într-o situație de criză, terapeutul urmărește

rezolvarea acesteia înainte de a începe terapia centrată pe scheme cognitive. Dacă
pacientul are o tulburare pe axa I netratată, acută și gravă, intervenția se va
orienta către ameliorarea simptomelor, prin terapie cognitiv-comportamentală
sau medicație psihotropă. Spre exemplu, dacă pacientul are atacuri de panică
severe, depresie majoră, insomnie sau bulimie, terapeutul se ocupă de tulburarea
acută înainte de a aborda schemele cognitive. în cazul în care se constată un abuz
grav de substanțe în mod curent, tratamentul se direcționează, în cele dintâi,
înspre oprirea abuzului. Terapeutul se orientează spre intervenție centrată pe
scheme cognitive doar după ce pacientul a încetat sau a redus în mod semnificativ
comportamentul de adicție. Este puțin probabil să se poată interveni în mod
eficient prin terapie centrată pe scheme cognitive, dacă pacientul abuzează serios
de substanțe între timp, din cauză că drogurile atenuează exact acele emoții cu
care pacientul trebuie să se confrunte pentru a face progrese. în mod special, acest
2 lucru este valabil în cazul în care pacientul se află sub influența drogurilor sau a
alcoolului în timpul ședințelor.
Inițial, am elaborat terapia centrată pe scheme cognitive ca tratament al
tulburărilor de personalitate, însă acum se utilizează și în cazul multor tulburări
cronice de pe axa I, deseori în combinație cu alte modalități terapeutice.
Anxietatea și depresia recurente și rezistente la tratament pot fi abordate în mod
adecvat prin terapie centrată pe scheme cognitive. Este indicat să se apeleze la
această terapie în cazul în care pacientul pare să nu aibă o tulburare dară pe
axa I sau în cazul în care a făcut în trecut terapie pentru simptome pe axa I,
dar simpromele sale nu s-au ameliorat. Spre exemplu, un pacient de 31 de ani,
care urmează terapie cognitiv-comportamentală pentru depresie, nu își realizează
temele de casă, în mod repetat. Terapeutul explică problema în termenii schemei
cognitive Subjugare. Temele de casă îi amintesc pacientului de anii săi de școală,
perioadă în care îi displăcea să fie controlat de către părinți sau de către profesori
și se răzvrătea împotriva figurilor de autoritate. Exact la fel cum făcea atunci,
pacientul supracompensează în raport cu schema sa cognitivă, nefăcându-și
temele. Datorită faptului că pacientul este dornic să facă progrese, terapeutul se
poate alia cu acesta în lupta împotriva schemei cognitive, pentru a-1 ajuta să își
ducă la bun sfârșit exercițiile cognitiv-comportamentale.
Absenteismul sau problemele în relația terapeutică reprezintă alte dificultăți
care pot apărea în terapie, în cazul cărora abordarea centrată pe scheme cognitive
ar putea fi benefică. Atunci când există obstacole în calea schimbării, o astfel
de abordare poate ajuta terapeutul și pacientul să conceptualizeze obstacolul
respectiv și să găsească potențiale soluții. Deseori, ajută să prezentăm pacientului
acest obstacol sub forma unui mod, urmând ca apoi să ne aliem cu pacientul
pentru a reacționa în mod sănătos la acest mod.
Istoricul de viață centrat pe schemele cognitive

Terapeutul căută să stabilească dacă problemele descrise de pacient sunt
situaționale sau dacă acestea trimit către un tipar din viața sa. De exemplu, un
bărbat de 64 de ani începe terapia în urma decesului soției sale. Este profund
deprimat și nu a răspuns la tratament farmacologic și nici psihologic. Depresia
de care suferă a apărut în urma unui proces care ține de o schemă cognitivă sau
este pur și simplu consecința doliului său? Depresia sa ar putea izvorî din oricare
dintre cele două surse.
Terapeutul culege un istoric de viață centrat pe schemele cognitive cu
scopul de a răspunde la această întrebare, începând cu problema din prezent și
investigând apoi trecutul, urmărind problema cât se poate de devreme în viața
pacientului. Terapeutul caută perioade în care schema cognitivă s-a activat în
trecut, cercetându-le amănunțit alături de pacient. A trăit pacientul vreo pierdere
traumatică în copilărie? Tiparele reies pe măsură ce descoperim că, de-a lungul
timpului și de la o situație la alta, se repetă aceleași evenimente activatoare,
cogniții, emoții și comportamente. Istoricul de relații, dificultățile academice și

profesionale și perioadele de afectivitate intensă reprezintă indicii care trimit către
schemele cognitive. Spre exemplu, dacă o pacientă are probleme în a-și gestiona
furia față de șeful ei, există șanse ca șeful să îi declanșeze una dintre schemele
cognitive. O cercetare amănunțită poate să clarifice această situație.
Terapeutul urmărește, de asemenea, să identifice stilurile de coping ale
pacientului: capitularea, evitarea și supracompensarea. Se explorează modalitatea
prin care pacienții au făcut față schemelor lor cognitive în trecut.
în situația în care cedează în fața unei scheme cognitive, pacienții o
pun din nou în scenă, exact la fel cum s-a întâmplat în copilărie, cu ei înșiși în
același rol de copil. Ei retrăiesc aceleași gânduri și sentimente pe care le-au avut
în copilărie și se comportă la fel ca atunci. Pe de altă parte, atunci când evită
schema cognitivă, pacienții par să fugă de aceasta, apelând la strategii cognitive,
emoționale sau comportamentale cu scopul de a nega, de a evada, de a minimaliza
sau de a se detașa de schema cognitivă. în cazul supracompensării, pacientul pare
să riposteze: acesta utilizează tactici cognitive, emoționale sau comportamentale
pentru a contraataca, a compensa sau a proiecta în exterior schema cognitivă.
Terapeutul prezintă pacienților noțiunea de stiluri de coping, explicându-le
că acestea reprezintă strategii pe care le-au dezvoltat în copilărie pentru a se
adapta la evenimentele aversive. Stilurile lor particulare de coping sunt atât un
rezultat al temperamentului, cât și al modelării de către părinți. în timp, aceste
strategii se generalizează în modalități de a face față lumii înconjurătoare. Stilurile
de coping devin evidente mai ales atunci când sunt activate schemele cognitive.
Terapeutul le spune pacienților că stilurile de coping pot împiedica accesul la
schemele cognitive și că pot constitui obstacole în calea progresului terapeutic,
în plus, anumite stiluri de coping, precum abuzul de substanțe sau detașarea
emoțională, sunt problematice în sine. Această prezentare generală a stilurilor de
coping aduce un argument în favoarea aplicării chestionarelor de autoevaluare
și îndeamnă pacienții să împărtășească informații cu privire la modul în care au
făcut față perioadelor dificile din trecut.
Cazul Marika
în cadrul interviului cu Marika (pacienta descrisă inițial la pagina 86), dr.

Young culege un istoric de viață centrat pe schemele cognitive pentru a stabili
dacă dificultățile întâmpinate cu James apar doar în cadrul relației lor sau fac
parte dintr-un tipar mai larg din viața sa. în fragmentul succint care urmează, dr.
Young întreabă despre relațiile anterioare. începe cu momentul prezent și merge
înapoi în timp, rămânând atent la datele relevante pentru problema descrisă de
pacientă.
TERAPEUT: Cum a fost relația pe care ați avut-o înaintea celei cu James?
MARIKA: A fost precum o imagine în oglindă a celei cu James. Amândoi bărbații
erau alcoolici. Am fost abuzată verbal de amândoi. Dacă acum James mă
abandonează la nivel emoțional, în schimb Chris mă abandona efectiv fizic
- nu venea acasă noaprea. Ambii bărbați erau generoși cu privire la bani și

îmi spuneau că mă iubesc foarte mult.
2 în acest moment pare că se ivește un tipar în relațiile romantice ale Marikăi.

Ambii parteneri „o abuzau verbal” și „o abandonau”. Ambii erau generoși din
punct de vedere financiar. Terapeutul presupune că Marika are scheme cognitive
din domeniul Deconectării și al Respingerii - probabil Abuz sau Abandon - și
investighează reacțiile acesteia față de bărbații care au tratat-o corespunzător.
TERAPEUT: Cum erați față de cineva care se purta frumos cu dumneavoastră?

Cum rămâne cu bărbații drăguți? Trebuie să fi fost cineva care v-a tratat
cum se cuvine.
MARIKA: N-au durat prea mult. Am pus capăt relațiilor. Erau pur și simplu
groaznici.
TERAPEUT: Erau prea drăguți?
MARIKA: A fost un tip care era foarte drăguț; era grijuliu și îmi oferea cadouri.
TERAPEUT: Obișnuia să vă critice?
MARIKA: Nu, îmi sorbea fiecare cuvânt. Aveam conversații adevărate.
TERAPEUT: Ce era neregulă în acea relație?
MARIKA: Era european și prea ”de modă veche”.
Răspunsul Marikăi susține ipoteza potrivit căreia problemele ei cu James

sunt determinate mai degrabă de schemele cognitive, decât de situație. Din
istoricul ei de viață iese la iveală un tipar potrivit căruia ea a fost atrasă de bărbați
care o tratau inadecvat și a fost neinteresată de bărbați care o tratau cum se
cuvine. Acest tipar se potrivește modelului nostru: considerăm că declanșarea
schemelor cognitive generează chimie sexuală în relațiile romantice. Motivul
invocat de Marika pentru a explica de ce nu este atrasă de bărbații drăguți nu este
o justificare adevărată, ci mai degrabă este o raționalizare pentru absența chimiei.
Atunci când alege cu cine se implică într-o relație romantică, stilul ei de coping
pare a fi în principal cel de capitulare în fața schemelor ei cognitive. Există și
alte stiluri de coping care ies la iveală în interacțiunea Marikăi cu James. Pentru
a supracompensa pentru sentimentul ei de deprivare emoțională, ea devine
furioasă și exigentă. Acest lucru duce la certuri cu James, la fel cum provoca
reacții negative din partea tatălui ei, atunci când ea era copil. In urma acestui tip
de supracompensare, ea ajunge să se simtă și mai deprivată din punct de vedere
emoțional. Intr-un final, încercarea ei de a supracompensa nu reușește decât să
îi perpetueze schema cognitivă. Acest lucru este aproape întotdeauna valabil:
evitarea și supracompensarea schemei cognitive provoacă în final perpetuarea
acesteia.
Pe măsură ce dezvoltă ipoteze asupra schemelor cognitive și a stilurilor
de coping, terapeutul este atent să vadă dacă anumite scheme cognitive sunt
relaționale între ele. Există scheme cognitive care par a fi declanșate împreună? Pe
acestea le numim „scheme cognitive asociate”. De exemplu, Marika are schema
cognitivă Deprivare emoțională asociată schemei Deficiență. Atunci când se
simte deprivată de iubire, ea se învinovățește. Pune neglijarea pe care o simte din
partea lui James pe seama propriilor ei defecte. I se pare că ea nu este „destul de
bună” pentru a fi iubită necondiționat. Sentimentele ei de deprivare sunt extrem
de puternic asociate celor de deficiență.
INVENTARE DE SCHEME COGNITIVE
Fise de evaluare a istoricului de viată

y y
Fișele de evaluare a istoricului de viață pun la dispoziție o metodă

cuprinzătoare de a investiga problemele curente, simptomele, istoricul familial,
imaginile, cognițiile, relațiile, factorii biologici, amintirile și experiențele
semnificative ale pacientului. Completarea inventarului necesită mult timp și
poate fi dată ca temă de casă. Se poate câștiga mult timp în terapie, dacă rugăm
pacientul să completeze inventarul între ședințe. De exemplu, inventarul cere
pacientului să enumere amintiri din copilărie, iar aceste amintiri devin indicii ale
Schemelor cognitive dezadaptative timpurii. (Uneori, pacienții care nu specifică
abuzul în timpul interviului o vor face în acest chestionar. Nu sunt în stare să îi
spună terapeutului atunci când sunt față în față, dar pot să îi raporteze acestuia
în scris, de acasă.) Conținutul poate fi folosit pentru a formula ipoteze asupra
tiparelor de viață, schemelor cognitive și stilurilor de coping.
Chestionarul Young de scheme cognitive

Chestionarul Young de scheme cognitive (The Young Schema
Questionnaire - YSQ-L2; Young și Brown, 1990, 2001) este un instrument de
autoevaluare a schemelor cognitive.2 Pacienții se autoevaluează, indicând măsura
în care fiecare item îi caracterizează, pe o scală Likert în 6 puncte. De regulă,
pacientul completează acasă YSQ, după prima sau a doua ședință.
Itemii chestionarului sunt grupați în funcție de schemele cognitive. în
dreptul fiecărui set de itemi apare câte un cod format din două litere, menit să
2 Chestionarul este disponibil atât în varianta lungă, cât și în varianta prescurtată. Varianta
lungă a YSQ (YSQ-L2) conține 205 itemi și evaluează cele 16 Scheme cognitive dezadaptative
timpurii pe care le identificasem până în momentul în care am conceput acest chestionar. Am
adăugat itemi suplimentari în caietul de lucru care urmează să apară, astfel încât să poată
fi măsurate toate cele 18 scheme cognitive din modelul curent. In practica clinică, este de
preferat să se utilizeze varianta lungă, deoarece scoate la iveală mai multe aspecte subtile ale
fiecărei scheme, oferind astfel informații mai detaliate.
Varianta prescurtată a YSQ conține 75 de itemi și este compusă din cei mai încărcări cinci
itemi pentru fiecare schemă cognitivă, extrași din varianta lungă, așa cum a reieșit în urma
analizei factoriale (Schmidt și colab., 1995). Urmează să adăugăm itemi suplimentari și
acestei variante, în așa fel încât să poată fi măsurate toate cele 18 scheme cognitive. Varianta
prescurtată este adesea utilizată în cercetări științifice, deoarece administrarea durează mult
mai puțin timp.
indice terapeutului care dintre schemele cognitive este evaluată. Numele schemei
cognitive nu apare însă pe chestionarul în sine. Cheia abrevierilor se găsește în
formularul de cotare.
Pentru a interpreta rezultatele, terapeutul nu calculează, de obicei, scorul
total al pacientului sau media scorurilor pentru fiecare schemă cognitivă. Mai
degrabă, investighează itemii ce corespund fiecărei scheme cognitive în parte,
încercuind scorurile ridicate (de regulă, 5 și 6) și urmărind tiparele. Terapeutul
reia împreună cu pacientul chestionarul completat și pune întrebări în legătură
cu acei itemi la care pacientul are scoruri ridicate. Din observațiile noastre clinice,
dacă pacienții au trei sau mai multe scoruri ridicate (răspunsuri de 5 sau de 6)
pentru o anumită schemă cognitivă, înseamnă că respectiva schemă cognitivă este
relevantă în cazul lor și merită explorată.
Itemii cu scoruri ridicate sunt folosiți pentru a îndemna pacientul să
vorbească despre fiecare dintre schemele cognitive relevante, întrebând: „Poți
să-mi spui mai multe lucruri despre modul în care această afirmație descrie viața
ta?” Dacă se explorează astfel câte doi itemi cu scoruri ridicate pentru fiecare
schemă cognitivă relevantă, se obțin suficiente informații pentru a surprinde
esența schemei cognitive respective. Pacienții sunt informați în limbaj de interfață
cu privire la numele și semnificația fiecărei scheme cognitive la care au scoruri
ridicate, fiind încurajați de către terapeut să citească mai multe despre aceasta din
Reinventingyour life (Young și Klosko, 1994).
Până în acest punct al evaluării, terapeutul cunoaște deja problemele care
l-au adus pe pacient la terapie și a investigat tiparele găsite prin intermediul
istoricului de viață centrat pe schemele cognitive. Terapeutul și-a format ipoteze
cu privire la schemele cognitive ale pacientului. Răspunsurile la Chestionarul
Young de scheme cognitive pot susține sau respinge aceste ipoteze și e posibil să
intre în contradicție cu informații culese anterior. Terapeutul pune întrebări cu
privire la aceste inconsecvențe. Se întâmplă uneori ca pacienții să citească greșit
anumite întrebări, să le rescrie ori să le interpreteze în modalități foarte personale
sau idiosincratice. Terapeutul clarifică discrepanțele pentru a asigura identificarea
corectă a schemelor cognitive.
în cazul unor pacienți, simpla completare a chestionarului este îndeajuns
pentru a le declanșa schemele cognitive. Pacienții fragili, precum cei cu TPB
care au trecut prin traume severe în prima parte a vieții, ar putea să aibă emoții
puternice în timp ce răspund la întrebări și trebuie, prin urmare, să înainteze
într-un ritm lent. Terapeutul le poate cere acestora să completeze un anumit
număr de itemi în fiecare săptămână; o altă variantă este ca pacientul să lucreze la
chestionar în cadrul ședinței, alături de terapeut. Unii pacienți ar putea reacționa
la întrebările neplăcute evitând chestionarul. Lasă unii itemi fără răspuns, „uită”
constant să completeze chestionarul sau bifează în grabă scoruri mici. Aceștia
evită chestionarul pentru a evita să se confrunte cu schemele lor cognitive. Astfel
de reacții sugerează un stil de coping de evitare a schemei cognitive. în cazul
în care pacientul manifestă dificultăți persistente în a completa chestionarul,
terapeutul nu va insista. Mai degrabă, va explora împreună cu pacientul motivele
pentru care nu completează chestionarul. Dacă nu reușim să depășim aceste
obstacole într-un timp relativ scurt, de regulă considerăm asta ca fiind un semn
că pacientul are probleme semnificative în ceea ce privește evitarea și ne bazăm

mai mult pe alte fațete ale procesului de evaluare pentru a afla care sunt schemele
cognitive relevante.
In general, alocăm una sau două ședințe pentru a explora chestionarul 2
completat împreună cu pacientul, în funcție de numărul de scheme cognitive
care au scoruri ridicate. Faptul că pacienților le este permis să schimbe modul de
formulare a întrebărilor oferă deseori terapeutului și pacientului multe subiecte
de discuție. Atunci când vorbesc despre itemii din chestionar, pacienții intră de
obicei rapid în explorarea unor conținuturi importante. Pe măsură ce analizează
chestionarul împreună cu pacientul, terapeutul formulează și verifică continuu
ipoteze asupra schemelor cognitive, legându-le în același timp cu problemele
descrise de pacient și cu istoricul de viață al acestuia.
Inventarul Young de evaluare a stilului parental

Inventarul Young de evaluare a stilului parental (The Young Parenting
Inventory - YPI; Young, 1994) reprezintă una dintre principalele modalități de a
identifica originile din copilărie ale schemelor cognitive. Acesta este un chestionar
alcătuit din 72 itemi, cu ajutorul căruia persoana își evaluează mama și tatăl,
separat, prin prisma unei serii de comportamente despre care presupunem că
ar contribui la dezvoltarea schemelor cognitive. Similar YSQ, YPI utilizează o
scală Likert în 6 puncte, itemii fiind grupați în funcție de schemele cognitive. în
general, prescriem pacienților YPI drept sarcină pentru acasă, la câteva săptămâni
după administrarea YSQ - de obicei, în jurul celei de-a cincea sau de-a șasea
ședințe, atunci când evaluăm originile schemelor cognitive ale pacienților.
Dacă în perioada copilăriei pacienții au avut părinți vitregi, bunici sau
alte persoane-substitut în rolul de părinte, pacienții pot să adapteze chestionarul,
adăugând coloane pentru acei părinți adiționali sau acele persoane-substitut cu
care au trăit atunci când au fost copii sau adolescenți. De exemplu, o pacientă a
trăit împreună cu mama și tatăl ei, iar după moartea tatălui atunci când ea avea 5
ani, a continuat să locuiască cu mama și tatăl ei vitreg. Prin urmare, a adăugat o
coloană și a evaluat itemii YPI pentru mama, tatăl și tatăl ei vitreg.
Acest inventar măsoară cele mai des întâlnite origini observate în cazul
fiecărei Scheme cognitive dezadaptative timpurii în parte. Reflectă circumstanțe
din copilărie care, din observațiile noastre, pot să influențeze dezvoltarea unor
anumite scheme cognitive. Cu toate acestea, este posibil ca pacientul să fi trecut
prin experiențele asociate în mod obișnuit cu o anumită schemă cognitivă și,
totuși, să nu o fi dezvoltat. Acest fenomen poate avea loc din mai multe motive:
(1) temperamentul pacientului a preîntâmpinat dezvoltarea schemei cognitive; (2)
unul dintre părinți sau o persoană semnificativă din viața copilului a compensat
pentru cealaltă figură parentală sau (3) pacientul, o persoană importantă sau un
eveniment de viață ulterior a remediat schema cognitivă.
Scorul la YPI se calculează într-un mod similar cu cel de la YSQ. Terapeutul
încercuiește toți itemii la care pacientul a răspuns cu 5 sau cu 6, pentru oricare
dintre părinți. (Pornim de la asumpția conform căreia scorurile de 5 sau 6 au o
șansă mare să fie semnificative din punct de vedere clinic, drept origini pentru o
anumită schemă cognitivă.) Singurele excepții sunt itemii de la 1 până la 5, care

evaluează originile Deprivării emoționale și care se cotează invers: scorurile mici
sunt cele care indică faptul că originea respectivă are relevanță pentru Deprivarea
emoțională. Spre deosebire de YSQ, nu este nevoie să existe mai mult de un
scor ridicat pentru o anumită schemă cognitivă, ca să considerăm acel item ca
fiind relevant. Intr-adevăr, cu cât există mai mulți itemi cu scoruri mari pentru
o anumită schemă cognitivă, cu atât putem fi mai siguri că aceasta este relevantă
în cazul pacientului, însă în ceea ce privește YPI, orice item evaluat cu un scor
ridicat poate să aibă relevanță ca origine a schemei cognitive. De exemplu, dacă
la un item din YPI pacientul indică că a fost abuzat sexual de unul dintre părinți,
este foarte probabil ca aceasta să aibă schema cognitivă Abuz/ Neîncredere, chiar
dacă a răspuns cu scoruri mici la celelalte origini ale respectivei scheme cognitive.
După ce a analizat scorurile pacientului, în următoarea ședință, terapeutul
analizează împreună cu acesta fiecare item la care a răspuns cu un scor ridicat.
Pacientul este încurajat să dea mai multe detalii despre fiecare origine, prin
exemple din copilărie sau din adolescență care surprind modul în care părintele
a manifestat comportamentul respectiv. Discuția continuă, până când terapeutul
își formează o imagine completă și clară despre cum a contribuit fiecare dintre
părinți la dezvoltarea schemelor cognitive ale pacientului. Terapeutul îi explică
pacientului relația dintre fiecare origine și schema cognitivă corespondentă,
precum și modul în care originea din copilărie și schema cognitivă ar putea să fie
legate de problemele descrise de către pacient.
Deși YPI nu a fost creat în scopul identificării schemelor cognitive ale
pacienților, ci mai degrabă pentru a stabili potențialele origini ale schemelor
cognitive la care s-au obținut scoruri mari în YSQ, cel dintâi s-a dovedit, totuși,
a fi o modalitate foarte bună de a măsura indirect schemele cognitive. Dacă un
pacient consideră că i se potrivesc itemi din YPI care reflectă originile tipice ale
unei anumite scheme cognitive, observăm adesea că acesta are într-adevăr schema
cognitivă respectivă, chiar dacă i-a atribuit scoruri scăzute la administrarea YSQ.
Cel mai probabil, acest lucru se întâmplă deoarece pacienții reușesc de cele mai
multe ori să identifice cu acuratețe cum au fost părinții lor, chiar dacă nu sunt
la curent cu propriile lor emoții. Prin urmare, câteodată, YPI se poate dovedi a
fi un instrument mai bun decât YSQ pentru identificarea schemelor cognitive la
pacienții care au un nivel ridicat de evitare a schemei cognitive.
Terapeutul compară răspunsurile la YPI cu cele obținute în urma
administrării YSQ. Faptul că schemele cognitive cu scoruri ridicate dintr-un
chestionar coincid cu cele care au scoruri ridicate în celălalt crește șansele ca
schemele cognitive respective să fie relevante în cazul pacientului. De asemenea,
și inconsecvențele scot la iveală informații importante. La fel ca în cazul YSQ,
scorurile scăzute din YPI pot fi un rezultat al evitării sau al supracompensării
pentru schema cognitivă. Dacă pacientul răspunde cu un scor neașteptat de scăzut,
terapeutul ar putea spune după cum urmează: „In chestionarul pentru schemele
cognitive ați spus că de-a lungul vieții oamenii au încercat să vă controleze, însă
în inventarul pentru stilul parental ați răspuns că mama și tatăl dumneavoastră
nu au încercat să vă conducă viața. Mă puteți ajuta să înțeleg cum se potrivesc
aceste două afirmații în cazul dumneavoastră?” Faptul că urmărim să rezolvăm în
acest fel inconsecvențele aparente ne permite și să clarificăm schemele cognitive

și originile acestora în cazul unui pacient și să ajutăm pacienții să se confrunte cu
sentimentele sau evenimentele pe care le evită sau le reprimă.
Inventarul Young-Rygh de evaluare a evitării

Inventarul Young-Rygh de evaluare a evitării (The Young-Rygh Avoidance
Inventory; Young și Rygh, 1994) este un chestionar compus din 41 de itemi care
evaluează evitarea schemei cognitive. Este alcătuit din itemi precum „Mă uit mult
la televizor atunci când sunt singur.”, „încerc să nu mă gândesc la lucruri care
mă supără.” sau „Mă îmbolnăvesc fizic atunci când lucrurile nu-mi merg bine.”.
Răspunsurile se dau pe o scală în 6 puncte.
La fel ca în cazul celorlalte inventare, terapeutul nu este interesat în mod
special de scorul total, ci mai degrabă analizează împreună cu pacientul itemii
cu scoruri ridicate. Cu toate acestea, un scot total ridicat trimite, într-adevăr,
către un tipar general de evitare a schemei cognitive. Inventarul nu diferențiază
însă între schemele cognitive: un stil de coping evitant este adesea o trăsătură
generalizată, la care pacientul poate recurge pentru a evita oricare dintre schemele
cognitive.
Inventarul Young de evaluare a compensării

Inventarul Young de evaluare a compensării (The Young Compensation
Inventory; Young, 1995) este un chestionar cu 48 de itemi care evaluează
supracompensarea pentru schema cognitivă. Printre itemi sunt incluse afirmații
precum „Adesea dau vina pe ceilalți atunci când lucrurile merg prost.”, „Mă
chinui să iau decizii astfel încât să nu fac vreo greșeală.” și „îmi displac regulile
și încălcarea lor îmi oferă satisfacție.”. Inventarul utilizează o scală în 6 puncte.
Terapeutul folosește Inventarul de evaluare a supracompensării drept
instrument clinic și analizează împreună cu pacientul itemii cu scoruri ridicate.
De exemplu, dacă pacientul indică faptul că dă vina pe ceilalți ca metodă de
coping, este rugat să dea un exemplu. Terapeutul urmărește să afle dacă învinuirea
este o metodă de supracompensare pentru alte sentimente mai dureroase -
probabil rușinea. Terapeutul poate întreba: „Este posibil să ați dat vina pe ceilalți
ca metodă de a face față propriilor sentimente de rușine în acea situație?” Pe
măsură ce terapia înaintează, pacienții își automonitorizează folosirea stilurilor de
coping identificate prin intermediul acestor două instrumente de evaluare.
EVALUAREA PRIN INTERMEDIUL TEHNICII DE IMAGERIE

DIRIJATĂ
Până în acest punct al procesului de evaluare, terapeutul are deja acces
la un istoric de viață centrat pe schemele cognitive și a analizat chestionarele
completate, împreună cu pacientul. Terapeutul și pacientul încep să înțeleagă la
nivel intelectual schemele cognitive și stilurile de coping ale pacientului.
Următorul pas este declanșarea schemelor cognitive ale pacientului în

cadrul ședinței de terapie, astfel încât să le poată percepe atât terapeutul, cât
și pacientul. De regulă, acest lucru se realizează prin tehnica imageriei dirijate.
Aceasta este un instrument de evaluare foarte eficient în cazul majorității
pacienților. Tehnica imageriei dirijate scoate la iveală conținuturi psihologice
profunde, cel mai adesea imediat și în mod dramatic. Din acest motiv, aceasta se
poate dovedi deseori a fi cea mai eficientă cale de a identifica schemele cognitive,
în capitolul 4 se oferă o descriere detaliată a modului de aplicare a tehnicii de
imagerie dirijată. în continuare, prezentăm o scurtă vedere de ansamblu asupra
utilizării acestei tehnici în etapa de evaluare.
Scopurile imageriei dirijate în evaluare sunt:
1. Identificarea și declanșarea schemelor cognitive ale pacientului

2. înțelegerea originilor din copilărie ale schemelor cognitive
3. Asocierea schemelor cognitive cu problemele descrise de pacient
4. Sprijinirea pacientului în a trăi emoții asociate acestor scheme cognitive
începem prin a le explica în mod convingător pacienților de ce se apelează

la tehnica imageriei dirijate: acest exercițiul îi va ajuta să își perceapă schemele
cognitive, să înțeleagă originile din copilărie ale acestora și să asocieze schemele
lor cognitive cu problemele lor curente.
După ce le-am oferit pacienților această scurtă explicație, le cerem să își
închidă ochii și să lase să le vină o imagine în minte. Le spunem să nu forțeze
apariția unei imagini, ci să o lase să se ivească de la sine. Odată ce pacienții își
reprezintă o imagine, le cerem să ne-o descrie cu voce tare, folosind verbe la
timpul prezent. Rolul nostru este să ajutăm pacienții să construiască o imagine
cât mai vie și mai reală din punct de vedere emoțional.
Următorul exercițiul reprezintă o introducere în tehnica imageriei dirijate,
pe care cititorii ar putea să îl încerce la rândul lor. Se bazează pe un exercițiu de
formare în grup, dezvoltat de noi pentru terapeuții care urmează cursurile de
terapie centrată pe scheme cognitive (Young, 1995).
1. închideți ochii. Imaginați-vă într-un loc protejat. Folosiți imagini,
nu cuvinte sau gânduri. Lăsați imaginea să apară de la sine. Observați detaliile.
Spuneți-mi ce vedeți. Ce simțiți? Este cineva cu dumneavoastră sau sunteți singur?
Bucurați-vă de sentimentul de relaxare și siguranță din acel spațiu protejat.
2. Rămâneți cu ochii închiși și ștergeți acea imagine. Acum imaginați-vă
în copilărie, împreună cu unul dintre părinții dumneavoastră, într-o situație
neplăcută. Ce vedeți? Unde sunteți? Observați detaliile. Câți ani aveți? Ce se
întâmplă în imagine?
3. Ce simțiți? La ce vă gândiți? Ce simte părintele dumneavoastră? La ce se
gândește părintele dumneavoastră?
4. Purtați un dialogcu părintele dumneavoastră. Ce spuneți dumneavoastră?
Părintele ce spune? (Continuați până când dialogul ajunge la o concluzie firească.)
5. Gândiți-vă cum v-ați dori să se schimbe sau să fie diferit părintele
dumneavoastră în această imagine, chiar dacă pare imposibil. De exemplu, vă
doriți să vă ofere mai multă libertate? Mai multă afecțiune? Mai multă înțelegere?
Mai multă atenție? Mai puțină critică? Să fie un exemplu mai bun de urmat?
Acum, spuneți-i părintelui din imagine, în cuvintele unui copil, în ce fel ați vrea
ca el sau ea să se schimbe.
6. Cum reacționează părintele dumneavoastră? Ce se întâmplă în continuare 2
în imagine? Continuați să vă reprezentări imaginea până când episodul se încheie.
Cum vă simțiți la final?
7. Rămâneți cu ochii închiși. Creșteți acum intensitatea sentimentului pe
care îl aveți în această imagine, din ipostază de copil. Amplificați puterea emoției.
Acum, păstrându-vă emoția în corp, ștergeți acea imagine cu dumneavoastră în
ipostază de copil și vizualizați o imagine a unei situații din viața actuală, în care
aveți un sentiment identic sau unul similar. Nu încercați să o forțați; permiteți-i
să vină de la sine. Ce se întâmplă în imagine? La ce vă gândiți? Ce simțiți? Spuneți
cu voce tare. Dacă în imagine se mai află cineva, spuneți-i acelei persoane în cel
fel ați vrea ca el sau ea să se schimbe. Cum reacționează persoana respectivă?
8. Ștergeți imaginea și întoarceți-vă în spațiul protejat. Bucurați-vâ de
sentimentul de relaxare. Deschideți ochii.
Evaluarea pacienților prin intermediul tehnicii imageriei dirijate se

desfășoară similar acestui exercițiu. începem și încheiem cu un spațiu protejat. Le
cerem pacienților să își reprezinte imagini ale unor situații neplăcute, cu fiecare
dintre părinți separat sau oricare alte persoane semnificative din copilăria sau din
adolescența lor. Apoi, le cerem să vorbească persoanelor din imagini, exprimând
ceea ce gândesc și simt și ceea ce și-ar dori să obțină din partea celuilalt. în
continuare, le spunem pacienților să schimbe imaginea cu una din viața lor
actuală, în care au aceleași sentimente ca în situația din copilărie. Din nou, aceștia
poartă un dialog cu persoana din perioada adultă, exprimând cu voce tare ceea
ce gândesc, cum se simt și ce își doresc de la cealaltă persoană. Acest proces se
repetă până când investigăm toate persoanele semnificative din copilărie care au
contribuit la formarea schemelor cognitive ale pacientului. (în capitolul 4, în care
prezentăm tehnicile experiențiale, se oferă un fragment extins în care dr. Young
conduce un astfel de exercițiu cu un pacient.)
Atunci când se aplică tehnica imageriei dirijate, este important ca terapeutul
să înceapă devreme în cadrul ședinței, astfel încât să rămână suficient de mult
timp pentru a discuta ulterior despre ceea ce s-a întâmplat. în această discuție,
pacienții sunt ajutați să exploreze imaginile cu scopul de a-și identifica schemele
cognitive, a le înțelege originile din copilărie și a le asocia cu problemele pe care le
au. în plus, terapeutul ajută pacientul să integreze exercițiul de imagerie dirijată
cu informații obținute prin intermediul modalităților anterioare de evaluare.
Există cazuri în care pacienții sunt foarte afectați după o ședință de imagerie
dirijată. Dacă începem însă tehnica de imagerie dirijată devreme în cadrul
ședinței, ne putem asigura că rămâne destul timp pentru ca pacienții să își revină
înainte să trebuiască să plece. în cazul în care pacienții se tem de tehnica imageriei
dirijate, terapeutul încearcă să îi liniștească, facându-i să se simtă confortabil.
Terapeutul le spune că ei sunt cei care dirijează imageria și că, deși li se cere să
își închidă ochii pentru a se concentra mai bine, îi pot deschide dacă ajung să se
simtă copleșiți. Din cauza istoricului de traumă, a sentimentelor de neîncredere
sau a anxietății, unii pacienți iau parte la exercițiile de imagerie dirijată uitându-se
în jos, nu cu ochii închiși. Unii le cer terapeutului să nu se uite Ia ei în timpul
exercițiilor. Terapeutul face aranjamentele necesare. După ce exercițiul se încheie,
ar putea fi nevoie ca astfel de pacienți să fie readuși în momentul prezent înainte
de terminarea ședinței, printr-un exercițiu de mindfulness.
în mod normal, începem cu o imagine neplăcută din copilăria pacientului
și o asociem progresiv cu o imagine neplăcută din prezent. Exercițiile de imagerie
dirijată pot să se desfășoare însă și în alte moduri. De exemplu, dacă pacientul
vine la ședință deja afectat de o situație curentă, ne putem folosi de o imagine a
situației respective ca punct de pornire: îi putem cere pacientului să își reprezinte
o imagine a situației curente, iar apoi să ne orientăm către trecut, cerându-i să
își reprezinte o imagine din copilărie în care s-a simțit la fel. Ne putem folosi de
o imagine a unui simptom specific din corpul pacientului ca punct de pornire.
De exemplu, am putea spune: „Puteți să vă reprezentați o imagine a spatelui
dumneavoastră atunci când vă doare? Cum arată? Ce spune durerea?” Putem
folosi drept punct de pornire anumite emoții puternice pe care pacientul le
trăiește, dar nu le înțelege. Prezentăm în continuare câteva exemple.
Prezentări de caz
Imagerie dirijată a situațiilor din copilărie

Nadine are 25 ani. A venit la terapie pentru depresie. Lucrează ca secretară
șefa într-o companie mare. A fost promovată în mod constant la locul de muncă,
deoarece mediază foarte bine neînțelegerile dintre angajați și se oferă frecvent să
preia sarcinile pe care alții preferă să le evite. Cu toate că își îndeplinește foarte
bine funcția, terapeutul a considerat că depresia de care suferă este un semn
că propriul comportament de la locul de muncă este determinat de o schemă
cognitivă și îi afectează negativ viața.
în istoricul ei de viață, Nadine a descris cum a crescut într-o familie
religioasă, în care nimănui nu îi era permis să își exprime furia, cu excepția tatălui
ei. Nadine a fost prima născută dintre cinci copii. Cu toate că mama sa era bolnavă
și Nadine a trebuit să preia o mare parte din responsabilitatea față de frații ei mai
mici, ei nu i s-a permis să se plângă. A fost obligată să se sacrifice pentru binele
părinților și al fraților ei, care aveau mai multă nevoie de atenție decât ea.
în cadrul exercițiilor de imagerie dirijată din copilărie, Nadine a relatat
un incident în care a fost acuzată pe nedrept de către tatăl ei că i-a dat mamei
medicamentul greșit. De fapt, sora mai mică a Nadinei fusese cea care i-a dat
medicamentul, însă pacientei i s-a părut greșit să o implice pe sora ei, așa că
a preluat vina asupra sa. A stat în fața tatălui ei care era extrem de mânios,
suprimându-și furia pe autosacrificiul făcut. Atunci când terapeutul i-a cerut să
își reprezinte o imagine a unei situații actuale în care s-a simțit la fel, Nadine a
scos la suprafață o imagine în care prelua vina pentru greșeala unui subordonat,
la locul de muncă.
Schema cognitivă de Autosacrificiu a Nadinei o face să fie numai bună

de a fi exploatată la locul de muncă. La fel ca în familia sa de origine, Nadine
mediază certurile luând vina asupra ei și oferindu-se să preia sarcinile pe care
nu le vor alții. își suprimă furia, dar depresia ei devine tot mai intensă. Ca
urmare a autosacrificiului său, ea contribuie la menținerea deprivării emoționale
de care suferă. (Acest lucru este aproape întotdeauna valabil: pacienții care au
schema cognitivă Autosacrificiu au în același timp și schema cognitivă Deprivare
emoțională, din cauză că se axează mai mult pe îndeplinirea nevoilor celorlalți
decât pe propriile nevoi.) Și acasă, și la locul de muncă, Nadine are grijă de
ceilalți, dar nimeni nu are grijă de ea. Tehnica imageriei dirijate o ajută pe Nadine
să recunoască originile din copilărie ale schemei sale cognitive Autosacrificiu și să
facă legătura dintre aceasta din urmă și depresia de care suferă.
Imagerie dirijată asociată unei emoții
Diane este o femeie divorțată, în vârstă de 50 ani, care conduce propria

afacere de succes. Raportează un istoric de probleme de anxietate ce nu au fost
ameliorate prin terapia pe care o urmase în trecut. A ajuns la cea de-a treia ședință
de terapie centrată pe scheme cognitive, simțindu-se anxioasă și spunând că nu
știe sigur de ce. Analizând evenimentele care au avut loc în săptămâna aceea, a
relatat că fiica ei de 17 ani a întârziat atunci când a trebuit să vină după ea la
locul de muncă, cu o seară înainte. La nivel rațional, a știut că nu există motiv
de îngrijorare, însă la nivel emoțional, s-a simțit foarte speriată. Anxietatea ei a
persistat încă de atunci.
Terapeutul i-a cerut Dianei să își închidă ochii și să își reprezinte o imagine
a serii precedente, atunci când aștepta ca fiica ei să vină după ea. îndată ce
Diane și-a reprezentat o imagine vie și și-a putut reaminti sentimentul de frică,
terapeutul i-a cerut să își reprezinte o situație din copilărie în care s-a simțit la
fel. Dianei i-a venit în minte o imagine cu ea însăși, copil fiind, într-o tabără de
vară, așteptând ca părinții ei să vină după ea, în ultima zi. Deoarece mama ei
era maniaco-depresivă și nu era capabilă să aibă grijă de fiica ei într-o manieră
consecventă, iar tatăl ei era comis-voiajor și pleca frecvent de acasă, Diane s-a
temut că nu va veni nimeni după ea. Văzând că ceilalți copiii pleacă împreună
cu părinții lor, a început să se învârtă frenetic dintr-un loc în altul. într-un final,
ea a fost ultimul copil rămas singur. Această imagine surprinde schema cognitivă
Abandon a Dianei.
Terapeutul i-a cerut apoi Dianei să continue exercițiul, întorcându-se la
imaginea actuală în care ea aștepta ca fiica ei să vină după ea. Diane înțelege
acum de ce a fost atât de speriată: schema ei cognitivă Abandon a fost declanșată
de întârzierea fiicei sale. Exercițiul de imagerie dirijată a ajutat-o să își identifice
schema cognitivă aflată la baza anxietății sale. în cazurile în care pacienții trăiesc
emoții puternice pe care nu reușesc să le înțeleagă, tehnica imageriei dirijate îi
poate ajuta de cele mai multe ori să descopere faptul că în spatele emoțiilor se
ascunde o schemă cognitivă.
Unii pacienți întâmpină dificultăți majore cu imageria dirijată din

copilărie, deoarece au trecut printr-un eveniment traumatic pe care îl blochează
sau, dimpotrivă, au fost într-atât de neglijați sau de deprivați, încât mediul în
2 care au trăit a fost pustiu și searbăd. Au puține amintiri din copilărie. în aceste
cazuri, se apelează la alte metode de evaluare pentru a obține informații cu privire
la schemele cognitive. Cu toate acestea, e posibil ca pacienții traumatizați sau
neglijați să relateze anumite senzații sau emoții care oferă indicii pentru schemele
cognitive. Spre exemplu, pacienții s-ar putea simți ca și cum ar fi căzut într-o
capcană în momentul în care își închid ochii sau s-ar putea să declare că se simt
singuri. Aceste senzații și emoții pot ajuta terapeutul să dezvolte ipoteze cu privire
la schemele cognitive ale pacientului.
Evaluarea relației terapeutice

Schemele cognitive ale pacientului se ivesc și în relația terapeutică.
(Desigur, acest lucru este valabil inclusiv pentru schemele cognitive ale
terapeutului: propriile lui scheme cognitive sunt declanșate. Analizăm problema
contratransferului în capitolul 6, când abordăm relația terapeutică.) Faptul
că schemele cognitive ale pacientului sunt declanșate în relația terapeutică îi
dă terapeutului oportunitatea de a culege mai mult conținut pentru evaluare.
Terapeutul și pacientul pot analiza ceea ce se petrece, cu scopul de a identifica
schemele cognitive, factorii declanșatori, precum și gândurile și sentimentele
aferente, acoperind atât circumstanțele curente, cât și evenimentele din trecut
cu care acestea se asociază. Terapeutul cere pacienților să își amintească de alți
oameni care i-au făcut să se simtă la fel.
Schemele cognitive dezadaptative timpurii produc anumite comportamente
caracteristice în contextul terapiei. De exemplu, un pacient cu o schemă cognitivă
de Dependență ar putea să ceară în mod repetat ajutor la chestionare și la teme de
casă; un pacient cu o schemă cognitivă de Autosacrificiu ar putea fi foarte dornic să
îi facă terapeutului pe plac și s-ar putea interesa des de sănătatea sau de dispoziția
acestuia; un pacient cu o schemă cognitivă de Sentiment de îndreptățire ar putea
să pretindă în mod repetat să fie tratat special, cerând de exemplu reprogramarea
ședințelor sau alocarea unui timp în plus; un pacient cu o schemă cognitivă de
Abandon ar putea să refuze să se bazeze pe terapeut din cauza fricii de a fi părăsit;
un pacient cu o schemă cognitivă de Neîncredere/ Abuz ar putea să se intereseze
suspicios de faptul că terapeutul își ia notițe sau de respectarea confidențialității;
un pacient cu o schemă cognitivă de Deficiență ar putea să evite contactul vizual
sau să întâmpine dificultăți în a accepta complimente; un pacient cu o schemă
cognitivă de Interdependență ar putea să copieze aspecte care țin de înfățișarea
sau de stilul terapeutului. Terapeutul poate să afle multe lucruri despre schemele
cognitive ale pacientului, observând modul în care acesta se comportă în relația
terapeutică. Aceste informații se împărtășesc cu pacientul, vorbind despre ele în
mod empatic, în termeni de scheme cognitive.
EVALUAREA COMPONENTELOR EMOȚIONALE ALE

TEMPERAMENTULUI
Așa cum am menționat în capitolul 1, pe baza literaturii științifice și a

propriilor noastre observații clinice, am identificat șapte dimensiuni despre care
presupunem că descriu componentele emoționale ale temperamentului:
Labil <—> Nonreactiv

Distimic <—> Optimist
Anxios <—> Calm
Obsesiv <—> Distractibil
Pasiv <—> Agresiv
Iritabil <—> Vesel
Timid <—> Sociabil
Am conceptualizat temperamentul drept un set de puncte situate de-a

lungul unui continuum al acestor dimensiuni. Temperamentul influențează
stilurile de coping pe care indivizii le adoptă pentru a face față schemelor lor
cognitive.
Evaluarea temperamentului se face dintr-o serie de motive. In primul
rând, temperamentul este înnăscut și va rămâne mereu o parte semnificativă a
modului în care pacientul reacționează față de mediu. Deși fiecare temperament
are unele neajunsuri, prezintă, de asemenea, și anumite beneficii. Temperamentul
fiecărei persoane are avantaje și dezavantaje. Pacienții pot învăța să își accepte și
să își aprecieze firea și, în același timp, să își depășească problemele. Cunoașterea
propriului temperament poate fi edificatoare. Oamenii nu își aleg temperamentul.
In general, ei nu aleg să fie sensibili, agresivi sau timizi. Acest lucru nu este nici rău,
nici bun; este pur și simplu felul în care sunt ei. Spre exemplu, faptul că pacienții
cu TPB recunosc că au o fire extrem de sensibilă îi poate ajuta să își dezvolte stima
de sine. Aceștia pot să înțeleagă că nu sunt „răi” pentru că au sentimente intense,
chiar dacă intensitatea respectivă s-a dovedit a fi problematică pentru părinții
lor. Mai degrabă, le stă în fire să fie ființe umane pasionale. Pacienții pot, de
asemenea, să învețe strategii de reglare a temperamentului lor și, totodată, cum să
se comporte într-o manieră adecvată, în ciuda alcătuirii lor emoționale.
Se cuvine să menționăm faptul că nu avem încă metode adecvate de
evaluare prin care putem stabili cu certitudine temperamentul înnăscut al unei
persoane. Cel mult, putem să îl intuim pe baza teoriei și a experienței, după ce
am obținut un istoric de viață detaliat. Pe de altă parte, din punctul de vedere
al scopurilor clinice, nu contează dacă dispoziția persistentă a unui pacient
este înnăscută sau dacă este produsul experiențelor de viață timpurii. Dacă a
făcut parte din personalitatea lui aproape toată viața, este, de regulă, extrem de
rezistentă la schimbare prin intermediul psihoterapie! și, prin urmare, poate fi
abordată ca și cum ar fi înnăscută.
Terapeutul începe să conceptualizeze temperamentul pacientului adresând

o serie de întrebări în legătură cu stările afective. Unii pacienți reușesc să își
identifice nivelul de bază al emoțiilor predominante. Terapeutul pune întrebări
precum, „Cum spun membrii familiei dumneavoastră că erați (din punct de
vedere emoțional sau interpersonal) în copilărie?”; „Sunteți genul de persoană
care are multă energie sau puțină?”; „Care este perspectiva generală pe care o aveți
asupra vieții? Sunteți de regulă optimist sau pesimist?”; „Cum vă simțiți de obicei
atunci când rămâneți singur?”; „Cât de des plângeți?”; „Cât de des vă pierdeți
cumpătul?” „Vă îngrijorați mult?”
Trăsăturile persistente țin, cel mai probabil, de temperament. Prin urmare,
pentru fiecare dintre aceste întrebări, se investighează dacă acel lucru a fost valabil
dintotdeauna sau doar pentru anumite perioade din viața pacientului. Cu cât
aceste trăiri sunt mai consecvente, cu cât se întind pe o perioadă mai lungă de
timp și cu cât au debutat mai devreme, cu atât este mai probabil ca acestea să facă
parte din temperamentul înnăscut al pacientului, mai degrabă decât să fie doar o
reacție la evenimente de viață.
Pe lângă interviul cu pacientul, terapeutul observă reacțiile afective ale
acestuia din timpul ședințelor de terapie și investighează reacțiile emoționale
din viața de zi cu zi a pacientului, din afara terapiei. In sfârșit, terapeutul ia în
considerare felul în care se simte în compania pacientului, în timpul ședințelor.
Tonul afectiv al întâlnirilor poate dezvălui multe lucruri despre temperamentul
pacientului.
ALTE METODE DE EVALUARE

Se întâmplă de multe ori ca schemele cognitive să fie declanșate în mod
natural în viața pacientului. Evenimentele curente pot fi factori declanșatori al
schemelor cognitive. Terapeutul și pacientul pot să fie atenți la momentele în
care acesta din urmă a avut reacții emoționale puternice față de un eveniment
curent și să vorbească despre acest lucru în cadrul ședinței. Terapia de grup este
un alt context în care schemele cognitive ale pacientului pot să iasă la lumină.
Modul în care pacientul reacționează față de alți membri ai grupului și față de
subiectele aduse în discuție poate să ofere conținuturi importante care urmează să
fie evaluate în ședințele individuale. Schemele cognitive apar și în vise. Pacienții
pot să își înregistreze visele -- în special pe cele recurente sau pe cele care implică
emoții puternice - și să le analizeze împreună cu terapeutul în ședințele ulterioare.
De multe ori, visele înfățișează schemele cognitive ale pacientului și pot fi un
punct de pornire pentru exercițiile de imagerie dirijată. Cărțile și filmele pot să
declanșeze scheme cognitive. Se pot prescrie pacientului anumite cărți sau filme
în acest scop, în funcție de ipotezele terapeutului în ceea ce privește schemele
cognitive ale pacientului. Reacțiile acestuia pot susține sau pot infirma ipotezele
respective.
EDUCAREA PACIENTILOR CU PRIVIRE LA SCHEMELE

COGNITIVE
De-a lungul întregului proces de evaluare, terapeutul educă pacientul cu

privire la modelul centrat pe scheme cognitive. Pacienții ajung să îl cunoască,
în principal, prin intermediul discuțiilor, al materialelor recomandate pentru
a fi citite și al autoobservării. Pe măsură ce învață despre model, pacienții pot
participa tot mai mult în procesul de conceptualizare a propriului caz.
Reinventing your life
Recomandăm pacienților Reinventingyour life (Young și Klosko, 1994),

pentru a-i ajuta să învețe despre schemele lor cognitive, denumite în carte prin
termenul de „capcane ale vieții”. Cartea conține exemple de cazuri prezentate
în detaliu. Am observat că pacienții se raportează bine la personajele din aceste
exemple și, prin urmare, se implică emoțional față de conținut. Cartea explică
natura „capcanelor vieții” și descrie cele trei stiluri de coping: capitularea,
evitarea și supracompensarea (numite „capitulare”, „evadare” și „contraatac”). în
continuare, cartea conține capitole care prezintă fiecare dintre cele 11 capcane
ale vieții. Aceste capitole pun la dispoziție chestionare pe care pacienții le pot
completa pentru a afla dacă e posibil să aibă respectiva capcană a vieții. Se descriu
mai apoi care sunt originile tipice din copilărie ale fiecărei capcane; care sunt
semnele că un potențial partener este periculos (respectiv că va perpetua acea
capcană a vieții, nu o va remedia), cum se manifestă respectiva capcană în relații,
în special în cele de cuplu, și care sunt strategiile specifice de schimbare.
Recomandarea noastră este ca pacienții să citească primele cinci capitole
introductive scurte și unul sau două capitole care se referă la schemele lor
cognitive de bază. Chiar dacă pacientul are mult mai multe scheme cognitive,
pentru început lucrăm doar cu una sau două dintre cele de bază. Ulterior, am
putea recomanda și alte capitole, pe măsură ce problema apare în mod natural în
viața de zi cu zi a pacientului sau în timpul ședințelor de terapie.
Autoobservarea schemelor cognitive și a stilurilor de coping

Pe măsură ce pacienții învață despre schemele lor cognitive, aceștia încep
să observe cum sunt manifestate în viața lor curentă. Ei își automonitorizează
schemele cognitive și stilurile de coping prin intermediul Jurnalului de scheme
cognitive. Dăm mai multe detalii despre automonitorizarea schemelor cognitive și
a stilurilor de coping în capitolul 3. Autoobservarea îi ajută pe pacienți să realizeze
cât de automat se petrece declanșarea schemelor lor cognitive și cât de generalizate
sunt acestea în viața lor. Pacienții vor putea să observe cele întâmplate și, cel mai
adesea, sunt capabili să recunoască că se comportă în moduri autodistructive,
chiar dacă nu sunt capabili încă să își modifice tiparele de comportament.
FORMULAREA COMPLETĂ DE CAZ CENTRATĂ

PE SCHEME COGNITIVE
Ca ultim demers înainte de a începe Etapa de schimbare, terapeutul

sumarizează conceptualizarea de caz a pacientului, folosind Fișa de conceptualizare
a cazului centrată pe scheme cognitive. Conceptualizarea inițială a cazului poate
fi retușată și perfecționată în continuare de-a lungul tratamentului (vezi figura
2.1).
REZUMAT
Capitolul de față prezintă Etapa de evaluare și de educare din terapia
centrată pe scheme cognitive. Această etapă are șase obiective majore: (1)
identificarea tiparelor disfuncționale de viață; (2) identificarea și declanșarea
Schemelor cognitive dezadaptative timpurii; (3) înțelegerea originilor din copilărie
și adolescență a schemelor cognitive; (4) identificarea stilurilor și a reacțiilor de
coping; (5) evaluarea temperamentului și (6) formularea conceptualizării de caz.
Evaluarea este multifațetată, utilizând instrumente de automonitorizare,
experiențiale, comportamentale și interpersonale. începe prin evaluarea inițială,
în cadrul căreia terapeutul stabilește problemele pentru care pacientul a venit la
terapie și obiectivele sale terapeutice, urmând să evalueze gradul de compatibilitate
a pacientului cu terapia centrată pe scheme cognitive. In continuare, terapeutul
obține istoricul de viață, identificând tiparele dezadaptative de viață, schemele
cognitive și stilurile de coping. Ca sarcină pentru acasă, pacientul completează
rând pe rând următoarele chestionare: (1) Fișa de evaluare a istoricului de viață;
(2) Chestionarul Young de scheme cognitive; (3) Inventarul Young de evaluare
a stilului parental; (4) Chestionarul Young-Rygh de evaluare a evitării și (5)
Inventarul Young de evaluare a compensării. Terapeutul și pacientul analizează
în timpul ședințelor rezultatele obținute la chestionare, ocazie cu care terapeutul
educă pacientul cu privire la modelul centrat pe scheme cognitive. In cele ce
urmează, terapeutul apelează la tehnici experiențiale, în special imageria dirijată,
cu scopul de a accesa și de a declanșa schemele cognitive ale pacientului și de
a le asocia cu originile din copilărie și cu problemele din prezent. In tot acest
timp, terapeutul observă schemele cognitive și stilurile de coping ale pacientului
pe măsură ce acestea apar în relația terapeutică. In cele din urmă, se evaluează
componentele emoționale ale temperamentului pacientului. Pe măsură ce
terapeutul și pacientul formulează și perfecționează ipoteze, evaluarea se
coagulează progresiv într-o conceptualizare a cazului.
Evitarea schemei cognitive este cel mai des întâlnit obstacol în calea
evaluării prin tehnica imageriei dirijate. Prezentăm metode de depășire a evitării
din timpul exercițiilor de imagerie dirijată, printre care educarea pacientului cu
privire la motivele de a apela la tehnica imageriei dirijate, analizarea avantajelor
și a dezavantajelor care vin odată cu implicarea în acest exercițiu, pornirea de la o
imagerie dirijată liniștitoare și introducerea graduală a materialului mai încărcat
din punct de vedere emoțional, conducerea unui dialog cu partea evitantă a
pacientului (respectiv strategii de abordare a modurilor), utilizarea tehnicilor de
reglare emoțională, precum exercițiile de mindfulness sau de relaxare și inițierea
medicației psihotrope.
Capitolul 3
STRATEGII COGNITIVE
După încheierea etapei de Evaluare și de educare descrisă în capitolul

precedent, terapeutul și pacientul sunt pregătiți pentru începerea Etapei de
schimbare. Aceasta cuprinde strategii cognitive, experiențiale, comportamentale
și interpersonale destinate modificării schemelor cognitive, a stilurilor de coping
și a modurilor. De regulă, începem procesul de schimbare cu tehnici cognitive,
respectiv cele pe care ne axăm în acest capitol.1
Ca parte a Etapei de evaluare și de educare, terapeutul a completat deja Fișa
de conceptualizare a cazului și a educat pacientul în privința modelului centrat pe
scheme cognitive. Terapeutul și pacientul au identificat tiparele disfuncționale de
viață și Schemele cognitive dezadaptative timpurii ale pacientului, au investigat
originile din copilărie ale schemelor cognitive și le-au asociat pe cele din urmă cu
problemele descrise de către pacient. Totodată, au identificat stilurile de coping,
componentele emoționale ale temperamentului și modurile pacientului.
Strategiile cognitive ajută pacientul să își dezvolte un discurs interior
sănătos, prin care să dispute schema cognitivă, întărind astfel modul de Adult
sănătos al pacientului. Terapeutul are rolul de a-1 ajuta să adune dovezi logice
și raționale împotriva schemei cognitive. De obicei, pacienții nu și-au pus la
îndoială schemele lor cognitive: le-au acceptat ca fiind certitudini sau adevăruri în
viața lor. Acestea au deținut supremația în spațiul psihologic intern al pacienților.
Nu a existat niciun mod de Adult sănătos care să contracareze schema cognitivă.
Strategiile cognitive ajută pacienții să se detașeze de schema cognitivă și să îi
determine valoarea de adevăr. Pacienții își vor da seama că există un adevăr în
afara schemei cognitive și că se pot lupta cu aceasta, apelând la o realitate mai
obiectivă și susținută din punct de vedere empiric.
PREZENTARE GENERALĂ A STRATEGIILOR COGNITIVE

Strategiile cognitive sunt cele care permit pacientului să înțeleagă pentru
prima dată că schema cognitivă este incorectă - fie neadevărată, fie mult exagerată.
Terapeutul și pacientul încep prin a cădea de acord să considere schema cognitivă
1 în cazul pacienților cu TPB, terapeutul nu începe cu intervenție cognitivă, ci se axează

pe formarea unei legături stabile cu pacientul. Acest aspect este prezentat în detaliu în
capitolul 9.
drept ceva ce poate fi pus sub semnul întrebării. în loc să fie un adevăr absolut, este
o ipoteză de testat. Urmează ca schema cognitivă să fie supusă unor analize logice
și empirice. Terapeutul investighează împreună cu pacientul dovezile din viața
acestuia care susțin și cele care infirmă schema cognitivă; analizează amănunțit
argumentele pe care pacientul le invocă pentru a sprijini schema cognitivă și
găsesc interpretări alternative ale respectivelor evenimente; conduc dezbateri
între „partea schemei cognitive” și „partea sănătoasă” și enumera avantajele și
dezavantajele stilurilor de coping la care pacientul recurge în mod curent. Pe
baza acestor date, pacientul și terapeutul generează răspunsuri sănătoase față de
schema cognitivă, pe care le scriu pe cartonașe de coping și le citesc ori de câte
ori este declanșată schema cognitivă. în cele din urmă, pacienții exersează pe cont
propriu răspunsuri la schemele cognitive, folosind Fișa de jurnal a schemelor
cognitive.
Putem spune că strategiile cognitive au efectul așteptat dacă pacienții ajung
să realizeze cu adevărat cât de distorsionată le este, de fapt, schema cognitivă,
în aceste condiții, ei reușesc să se distanțeze de ea și nu o mai consideră ca fiind
un adevăr absolut. Conștientizează oarecum modul în care schema cognitivă le
deformează percepțiile. încep să se întrebe dacă schema cognitivă chiar trebuie
să le conducă - și să le distrugă - viețile. își dau seama că ar putea avea de ales.
Pacienții care au fost tratați cu succes își interiorizează demersul cognitiv
drept acea parte din modul de Adult sănătos care contracarează activ schema
cognitivă prin intermediul argumentelor raționale și a dovezilor empirice. După
ce trec prin etapa cognitivă din cadrul terapiei centrate pe scheme cognitive,
de cele mai multe ori pacienții nu mai depind de asistența terapeutului pentru
a contracara schema cognitivă. în momentul în care schema cognitivă este
declanșată în viața lor din afara terapiei, ei sunt în măsură să lupte împotriva
ei prin intermediul tehnicilor cognitive. Chiar dacă pacienții ar putea încă să
se simtă ca și cum schema cognitivă ar fi adevărată, ei știu că nu este susținută
de fapte. La nivel intelectual, conștientizează tot mai mult faptul că schema
cognitivă este falsă.
STILUL TERAPEUTIC
Numim atitudinea asumată în principal de către terapeut de-a lungul
tratamentului drept „confruntare empatică” sau „testare empatică a realității”. In
etapa cognitivă a tratamentului, confruntarea empatică înseamnă că terapeutul
își manifestă empatia față de motivele pentru care pacienții au convingerile
respective - respectiv faptul că la baza acestora stau experiențele pe care le-au
avut în copilăria lor timpurie. în același timp, terapeutul îi confruntă cu faptul
că acele credințe sunt neconforme cu realitatea și că dau naștere unor tipare de
viață pe care pacienții trebuie să le schimbe pentru a face progrese. Terapeutul le
spune pacienților că schemele cognitive le par a fi adevărate din cauză că tot ceea
ce au trăit până în acel moment pare să le fi confirmat; totodată, le adeverește și
faptul că au adoptat anumite stiluri de coping, deoarece a fost singura modalitate
de a supraviețui circumstanțelor aversive din copilărie. Conform modelelor
Strategii cognitive 109
constructiviste, terapeutul validează faptul că schemele cognitive și stilurile

de coping ale pacienților sunt concluzii care se justifică din prisma istoricului
lor de viață. în același timp, terapeutul le reamintește pacienților consecințele
negative care derivă din schemele lor cognitive și din stilurile lor dezadaptative de
coping. Acestea au fost adaptative în copilăria timpurie, însă acum se dovedesc a
fi dezadaptative. Prin atitudinea terapeutică de confruntare empatică se validează
trecutul, făcându-se, în același timp, o distincție între ceea ce a fost și ceea ce este.
Se sprijină capacitatea pacientului de a percepe și de a accepta ceea ce este real.
Pentru a confrunta empatic este nevoie de o trecere constantă de la empatie
la testarea realității și invers. Terapeuții greșesc adesea fie într-o direcție, fie în
cealaltă. Fie sunt atât de empatici, încât nu își determină pacienții să se confrunte
cu realitatea, fie sunt prea confruntativi și îi fac pe pacienți să adopte o atitudine
defensivă și să se simtă neînțeleși. în ambele cazuri, este puțin probabil ca pacienții
să se schimbe. în confruntarea empatică, terapeutul se străduiește să stabilească
acel echilibru optim între empatie și testarea realității care îi ajută pe pacienți
să facă progrese. Atunci când reușește acest lucru, pacienții se simt într-adevăr
înțeleși și susținuți, probabil pentru prima dată în viața lor. Simțindu-se înțeleși,
este mai probabil să accepte faptul că schimbarea este necesară și vor fi mai
receptivi față de perspectivele alternative, sănătoase, pe care le oferă terapeutul.
Mai mult decât atât, pacienții îl percep pe terapeut ca pe un aliat împotriva
schemei cognitive. Aceștia ajung să nu mai considere schema cognitivă drept o
parte centrală din ceea ce sunt, ci încep să o privească ca fiind străină de ei.
Terapeutul le explică pacienților că, dat fiind istoricul lor de viață, este
de înțeles faptul că văd lucrurile astfel și se comportă în felul în care o fac. Cu
toate acestea, până la urmă, felul în care percep lucrurile și în care acționează
nu a făcut decât să le perpetueze schemele cognitive. Terapeutul caută să
dovedească pacienților că soluția este ca ei să lupte cu schemele lor cognitive prin
intermediul unor noi comportamente, în loc să persiste în aceleași tipare prin
care se autosabotează. Conținutul adunat în cadrul Etapei de evaluare permite
terapeutului să le demonstreze pacienților cât de distructive sunt schemele
cognitive și stilurile de coping în viața lor. Aceștia sunt încurajați să reacționeze
într-o manieră mai sănătoasă față de declanșatorii schemelor cognitive. Dacă fac
acest lucru, pacienții vor reuși în cele din urmă să își remedieze schemele cognitive
și să își îndeplinească nevoile emoționale de bază. Următorul fragment oferă un
scurt exemplu de confruntare empatică, extras dintr-un interviu condus de dr.
Young cu Marika, o pacientă prezentată inițial în capitolul 2. Marika a început
să facă terapie pentru a-și îndrepta căsnicia. Marika și soțul ei, James, sunt prinși
într-un cerc vicios, repetitiv, prin care ea pretinde în mod agresiv din ce în ce mai
multă atenție și afecțiune, iar el devine din ce în ce mai retras, indiferent și rece.
După ce a investigat relația pe care Marika a avut-o în copilărie cu tatăl ei, dr.
Young îi vorbește pacientei despre abordarea ei față de James.
„Marika, știu că vi se pare firesc să îl supărați pe James pentru a-i

obține atenția. Insă chiar dacă dumneavoastră credeți că este singurul mod
în care el vă va oferi orice fel de afecțiune, e nevoie totuși să îl abordați cu
mai multă delicatețe. Arătați-i de ce aveți nevoie de dragostea lui și așteptați
să vedeți dacă vă răspunde, înainte de a trece atât de repede la celălalt stil,

cel de a-1 supăra. înțeleg că a fost singurul mod în care obțineați orice fel de
atenție din partea tatălui dumneavoastră, însă s-ar putea să nu fie singura
cale ce funcționează în cazul lui James.”
Astfel, terapeutul manifestă empatie față de motivul pentru care Marika îl

abordează pe James într-o manieră atât de agresivă - deoarece acela a fost singurul
mod în care obținea ceva din partea tatălui ei - arătându-i însă și consecințele
negative ale acestei abordări, precum și alternativa înțeleaptă, de a se apropia de
James arătând mai multă înțelegere.
TEHNICI COGNITIVE
Tehnicile cognitive din cadrul terapiei centrate pe scheme cognitive
cuprind cele ce urmează:
1. Testarea validității unei scheme cognitive

2. Redefinirea dovezilor care susțin schema cognitivă
3. Evaluarea avantajelor și a dezavantajelor stilurilor de coping ale
pacientului
4. Conducerea unor dialoguri între „partea schemei cognitive” și „partea
sănătoasă”
5. Alcătuirea cartonașelor de coping
6. Completarea Jurnalului schemelor cognitive
De regulă, terapeutul trece împreună cu pacienții prin tehnicile cognitive

în ordinea enumerată mai sus, deoarece acestea derivă una din cealaltă.
Testarea validității schemelor cognitive

Terapeutul și pacientul testează validitatea unei scheme cognitive examinând
dovezile obiective pro și contra acesteia. Procesul seamănă cu testarea validității
gândurilor automate din terapia cognitivă, cu excepția faptului că terapeutul
apelează la întreaga viață a pacientului pentru a formula premise empirice, nu
doar la circumstanțele prezente. Schema cognitivă reprezintă ipoteza ce urmează
a fi testată.
Terapeutul și pacientul alcătuiesc o listă de dovezi din trecut și din prezent
care susțin schema cognitivă, urmând ca mai apoi să alcătuiască o listă de dovezi
care infirmă schema cognitivă respectivă. Pacienților le este deosebit de ușor
să compună prima listă, cea care conține dovezi în favoarea schemei cognitive,
deoarece ei cred deja în dovezile respective. Și le-au repetat toată viața. Li se pare
firesc și familiar să găsească dovezi care să susțină schema cognitivă. Pe de altă
parte, pacienților le este extrem de dificil să compună cea de-a doua listă, cea
care conține dovezi contra schemei cognitive și, de regulă, au nevoie de mult
ajutor din partea terapeutului, deoarece nu cred în dovezile care o contrazic.
Au ignorat sau au minimalizat toată viața importanța acestor dovezi. Nu le este

ușor să le conștientizeze din cauza procesului de perpetuare a schemei cognitive,
care i-a făcut întotdeauna să evidențieze informații în favoarea schemei cognitive
și să respingă informații care contrazic schema cognitivă. Faptul că există o
asemenea discrepanță între ușurința cu care pacientul ia partea schemei cognitive
și dificultatea cu care joacă rolul părții sănătoase se dovedește a fi adesea o sursă
de învățare pentru pacient. Acesta poate observa nemijlocit procesul prin care
schema cognitivă acționează pentru a se menține.
Pentru a ilustra această tehnică, examinăm dovezile aduse de o pacientă
pentru a-și susține schema cognitivă Deficiență. Shari are 28 ani, este căsătorită,
are doi copii și lucrează ca asistentă medicală în psihiatrie. Schema sa cognitivă
Deficiență provine din copilăria petrecută alături de mama ei alcoolică. (Tatăl a
divorțat de mama ei și și-a părăsit familia când Shari avea 4 ani. Deși trimitea
bani, Shari abia dacă l-a mai văzut după aceea.) De-a lungul copilăriei, mama ei
o umilea frecvent, apărând beată în locuri publice. Odată, a venit beată la una
dintre piesele școlare de teatru a lui Shari și a deranjat spectacolul. Shari nu își
aducea prietenii acasă din cauză că îi era frică de ceea ce ar putea face mama ei.
Viața ei de acasă era dezolantă și haotică.
In continuare, prezentăm lista de dovezi pe care Shari a compus-o pentru
a susține că este lipsită de calități:
1. Eu nu sunt la fel ca ceilalți. Sunt diferită și așa am fost dintotdeauna.

2. Familia mea a fost diferită de alte familii.
3. Familia mea e de toată rușinea.
4. Nimeni nu m-a iubit sau nu a ținut vreodată la mine atunci când am
fost copil. Am fost a nimănui. Nici propriul tată nu ținea să mă vadă.
5. Sunt penibilă, scorțoasă, obsesivă, fricoasă și stingheră cu alți oameni.
6. Mă port aiurea cu ceilalți oameni. Nu cunosc regulile.
7. Sunt servilă și lingușitoare cu ceilalți oameni. Am prea multă nevoie de
acceptare și de aprobare.
8. Mă înfurii prea tare înăuntrul meu.
Este important de menționat faptul că, în ciuda evaluării critice pe care

Shari o face abilităților ei sociale, în realitate ea este foarte competentă din punct
de vedere social. Problema ei ține de anxietatea socială, nu de abilitățile sociale.
Deloc surprinzător, lui Shari i-a fost extrem de dificil să alcătuiască cea
de-a doua listă, respectiv cea a dovezilor contrare schemei cognitive. Când a
venit rândul acestei părți din exercițiu, ei nu i-a venit în minte absolut nimic
despre care să scrie. A rămas derutată și tăcută. Cu toate că este o femeie de
succes atât pe plan personal, cât și profesional, și deși are o multitudine de calități
admirabile, nu i-a venit în minte nici măcar o singură trăsătură pozitivă pe care
să și-o atribuie. Terapeutul a trebui să îi sugereze fiecare dintre ele.
Terapeutul pune întrebări ajutătoare pentru a extrage de la pacient dovezile
împotriva schemei cognitive. De exemplu, în cazul în care pacientul are o schemă
cognitivă de Deficiență, așa cum are Shari, terapeutul ar putea întreba, „A existat
vreodată cineva v-a iubit sau care v-a plăcut?”, „încercați să fiți o persoană bună?”
„Există ceva, orice, bun la dumneavoastră?” „Există vreo persoană la care țineți?”
„Ce v-au spus alți oameni că este bun la dumneavoastră?” Astfel de întrebări
- adesea formulate într-o manieră extremă - îndeamnă pacienții să genereze
informații pozitive. Terapeutul și pacientul dezvoltă gradual o listă cu trăsăturile
pozitive ale pacientului. Mai târziu, pacientul poate folosi lista respectivă pentru
a contracara schema cognitivă.
In continuare prezentăm lista compusă de Shari cu ajutorul terapeutului
ei.
1. Soțul și copiii mei mă iubesc.

2. Familia soțului meu mă iubește. (Cumnata mea mi-a cerut să îi iau
copiii în grijă în eventualitatea în care ea și cumnatul meu ar muri.)
3. Prietenele mele Jeanette și Anne Mărie mă iubesc.
4. Pacienții mei mă plac și mă respectă. Primesc reacții pozitive din partea
lor aproape întotdeauna.
5. Majoritatea colegilor de la spital mă plac și mă respectă. Primesc
evaluări bune.
6. Sunt sensibilă față de sentimentele altor oameni.
7. Mi-am iubit mama, chiar dacă ei i-a păsat mai mult de băutură decât
de mine. Eu am fost aceea care a fost alături de ea, până la capăt.
8. încerc să fiu o persoană bună și să fac ceea ce este corect. Atunci când
mă înfurii, este dintr-un motiv întemeiat.
Este important ca terapeutul să își noteze dovezile împotriva schemei

cognitive, pentru că pacienții tind să le respingă sau să le uite repede.
Shari este norocoasă, pentru că există o grămadă de dovezi împotriva
schemei ei cognitive. Nu toți pacienții sunt la fel de norocoși. In cazul în care nu
există prea multe dovezi care contrazic schema cognitivă, terapeutul recunoaște
acest fapt, însă spune: „Lucrurile nu trebuie neapărat să stea așa.” De exemplu,
un pacient cu o schemă cognitivă de Deficiență ar putea avea, într-adevăr, foarte
puține persoane afectuoase în viața sa. Din cauza capitulării față de schema
cognitivă (alegerea unor partenere care îl resping și îl critică), a evitării schemei
cognitive (evitarea relațiilor apropiate) sau a supracompensării pentru schema
cognitivă (un comportament arogant față de ceilalți și îndepărtarea lor), pacientul
ar putea să privească în urmă la o viață întreagă în care nu a avut parte de iubire,
în acest caz, terapeutul spune:
„Sunt de acord că nu ați dezvoltat relații de iubire în viața

dumneavoastră, dar acest lucru s-a întâmplat dintr-un motiv întemeiat.
V-a fost atât de greu din cauza lucrurilor prin care ați trecut în copilărie.
Din cauză că atunci când erați mică ați învățat să vă așteptați că veți fi
criticată și respinsă, ați încetat să vă mai apropiați de alți oameni. Putem
însă să schimbăm acest tipar de viață. Putem lucra împreună, în așa fel încât
să reușiți să alegeți oameni calzi, care să vă accepte și cărora să le permiteți
să facă parte din viața dumneavoastră. Puteți căuta să vă apropiați treptat
de astfel de oameni și să îi lăsați să se apropie treptat de dumneavoastră. Ați
putea încerca să nu vă mai denigrați pe dumneavoastră înșivă sau pe ceilalți.

Dacă faceți acești pași, lucrurile ar putea sta altfel în viața dumneavoastră.
Acesta este scopul Ia care vom lucra în terapie.”
Pe măsură ce terapia înaintează și pacientul devine din ce în ce mai capabil

să își formeze relații apropiate, terapeutul și pacientul vor putea adăuga informații
noi la lista de dovezi care infirmă schema cognitivă.
Următorul pas în acest proces de analiză a dovezilor este ca pacienții să
observe cum discreditează dovezile împotriva schemei cognitive. își notează felul
în care neagă dovezile respective. De exemplu, Shari a enumerat mijloacele prin
care discreditează acele dovezile care îi infirmă schema cognitivă Deficiență.
1. îmi spun ca îmi păcălesc soțul și copiii și acesta este motivul pentru
care ei mă iubesc. Ei nu mă cunosc pe mine cu adevărat.
2. Fac mai multe lucruri pentru familia și prietenii mei decât fac ei pentru
mine, iar apoi am impresia că acesta este singurul motiv pentru care le
pasă de mine.
3. Atunci când oamenii își exprimă o părere pozitivă față de mine, nu îi
cred. Consider că există un alt motiv pentru care ei spun asta.
4. îmi spun că sunt sensibilă la sentimentele celorlalți doar pentru că sunt
slabă. îmi este frică să fiu asertivă.
5. Mă învinovățesc pentru furia și resentimentele pe care le-am avut în
perioada în care aveam grijă de mama mea.
După ce își notează mijloacele prin care neagă dovezile, pacienții „revendică”
respectivele dovezi care le infirmă schema cognitivă. Terapeutul le demonstrează
că obiceiul de a invalida dovezile împotriva schemei cognitive reprezintă pur și
simplu încă o formă de perpetuarea a schemei cognitive.
Redefinirea dovezilor care susțin schema cognitivă

Următorul pas este de a relua lista de dovezi care susțin schema cognitivă și
de a găsi explicații alternative pentru acele situații. Terapeutul ia evenimentele pe
care pacientul le vede ca fiind dovezi pentru schema cognitivă și le pune pe seama
altor cauze. Scopul este discreditarea dovezilor care susțin schema cognitivă.
Dovezi care provin din copilăria timpurie a pacientului
Terapeutul pune experiențele din copilărie pe seama unei dinamici

patologice a familiei, inclusiv a unui stil parental deficitar, în loc să le considere ca
fiind argumente pentru schema cognitivă. Terapeutul scoate în evidență orice fel
de situație care s-a petrecut în familie și care nu ar fost acceptabilă într-o familie
sănătoasă. în plus, terapeutul și pacientul reflectează asupra sănătății mintale
și asupra caracterului fiecăruia dintre părinți (și a altor membri de familie).
A acționat într-adevăr părintele în interesul pacientului? Ce rol i-a atribuit
părintele pacientului? Terapeutul scoate în evidență faptul că părinții atribuie
deseori copiilor roluri care nu sunt spre binele copiilor, ci spre binele părinților.
Aceste roluri nu reflectă defecte intrinsece ale copiilor, ci reflectă, de fapt, defecte
ale părinților. S-a folosit părintele de copil în vreo manieră egoistă? Terapeutul
continuă să exploreze în acest mod, până când pacienții dobândesc o perspectivă
mai realistă asupra istoricului lor familial. Aceștia ajung să nu își mai perceapă
3 experiențele din copilăria timpurie ca fiind dovezi pentru schemele lor cognitive.
De exemplu, unul dintre punctele de pe lista de dovezi pe care Marika
a compus-o pentru a-și susține schema cognitivă Deficiență a fost: „Tatăl meu
nu m-a iubit și nu i-a păsat de mine.” Marika a pus lipsa de iubire din partea
tatălui pe seama incapacității ei înnăscute de a fi iubită: el nu a iubit-o din cauză
că ea nu era demnă de iubire. Din punctul ei de vedere, ea avea nevoie de prea
multă afecțiune și atenție. Terapeutul a investit timp în explorarea tiparelor din
familia de origine a Marikăi și i-a sugerat apoi o explicație alternativă: tatăl ei era
incapabil să-și iubească copiii. De fapt, el nu l-a iubit nici pe fratele ei. Tatăl ei nu
și-a manifestat iubirea față ea din cauza propriilor limitări psihologice, nu pentru
că ea nu era demnă de iubire. Tatăl Marikăi avea o personalitate narcisistă și era
incapabil să iubească în mod autentic. Un tată bun ar fi iubit-o. Ea a fost un copil
afectuos, care își dorea o relație apropiată cu tatăl ei, dar el a fost cel care nu a fost
capabil de o asemenea relație.
Dovezi care provin din perioada de după copilărie a pacientului
Terapeutul discreditează experiențele de după copilărie care susțin schema

cognitivă, punându-le pe seama procesului de perpetuare a schemei. Stilurile
de coping pe care pacienții le-au învățat în copilărie au făcut ca schemele lor
cognitive să se mențină până în perioada adultă. Terapeutul remarcă aici faptul
că, din cauza comportamentelor declanșate de schemele cognitive, pacienții nu
le-au supus niciodată pe acestea unei testări corecte. Spre exemplu, un alt punct
de pe lista de dovezi pe care Marika a compus-o în favoarea schemei cognitive
Deficiență era „Toți bărbații din viața mea s-au purtat urât cu mine.” A relatat
faptul că avusese trei parteneri. Unul din ei a abuzat-o, unul a părăsit-o, și unul
se culca în mod frecvent cu alte femei.
Marika crede că partenerii ei au tratat-o urât pentru că ea nu merită
respect și dragoste, iar ei erau conștienți de asta. Terapeutul sugerează o explicație
alternativă: încă din adolescență, de când a început să iasă la întâlniri și până în
clipa de față, schema ei cognitivă Deficiență a facut-o să își aleagă mereu parteneri
care aveau tendința de a critica și de a respinge și, prin urmare, care au ajuns să
o trateze urât și pe ea. (Alegerea partenerilor este de cele mai multe ori un aspect
important al procesului de perpetuare a schemei cognitive.)
TERAPEUT: Ei bine, haideți să ne uităm la genul de oameni pe care i-ați ales.

Ați ales parteneri despre care ați avut de la început motive să credeți că ar
tine la dumneavoastră - oameni loiali, devorați, onești, afectuosi?
MARIKA: Păi, nu. în cazul lui Joel au existat probleme încă de la început. Se
culca cu alte femei.
TERAPEUT: Și cu Mark?
MARIKA: Nici el, își bătuse prietena de dinaintea mea.
Pe scurt, terapeutul ia pe rând dovezile care susțin schema cognitivă și le

redefinește. Dacă dovada este din copilărie, terapeutul o redefinește ca fiind o
problemă legată de părinți sau de sistemul familial. Dacă dovada este din perioada
de după copilărie, terapeutul o redefinește sub forma procesului de perpetuare,
care a transformat acea schemă cognitivă într-o profeție autoîndeplinită în viața
pacientului.
Evaluarea avantajelor și a dezavantajelor reacțiilor de coping ale

pacientului
Terapeutul și pacientul analizează separat fiecare schemă cognitivă și reacție
de coping, enumerând avantajele și dezavantajele aduse de acestea. (Stilurile de
coping ale pacientului s-au identificat deja în Etapa de evaluare și educare.)
Scopul este ca pacienții să conștientizeze faptul că se auto-sabotează prin stilurile
lor de coping și să înțeleagă că, dacă ar fi să își înlocuiască aceste stiluri de coping
cu comportamente sănătoase, ar avea mai multe șanse să fie fericiți în viața lor.
Terapeutul mai subliniază și faptul că stilurile lor de coping au fost într-adevăr
adaptative în perioada copilăriei, dar se dovedesc a fi dezadaptative acum, când
sunt adulți imersați în vasta lume din afara familiei sau a grupului din adolescență.
De exemplu, o tânără pe nume Kim are o schemă cognitivă de Abandon.
Face față acesteia apelând la un stil de coping evitam. Ea se ține departe de bărbați,
refuzând majoritatea invitațiilor la întâlniri și petrecându-și timpul liber de una
singură sau împreună cu prietenele ei. Cu rarele ocazii în care iese cu bărbații care
îi plac, ea încheie relația pe neașteptate, după abia câteva întâlniri:
TERAPEUT: Prin urmare, ați fi de acord să enumerăm avantajele și dezavantajele

stilului dumneavoastră de coping - al tuturor mijloacelor prin care evitați
să vă apropiați de bărbați și al obiceiului de a încheia relațiile promițătoare?
KIM: Da. Pare în regulă.
TERAPEUT: Așadar, după părerea dumneavoastră, care sunt avantajele? Ce
câștigați prin faptul că evitați bărbații și încheiați relațiile prematur?
KIM: Asta e simplu. Nu trebuie să trec prin durerea de a fi părăsită. îi părăsesc eu
ca să nu mă poată părăsi ei pe mine.
Avantajul stilului de coping evitam al lui Kim este faptul că îi oferă un

sentiment imediat de control asupra a ceea ce se întâmplă în relațiile sale cu
bărbații. Pe termen scurt, ea simte mai puțină anxietate. Pe de altă parte, acest
stil de coping are un dezavantaj semnificativ: pe termen lung, ea rămâne singură.
(Ca de obicei, încercările de evita schema cognitivă duc la perpetuarea acesteia.)
TERAPEUT: Care sunr dezavantajele faptului că evitați bărbații și vă despărțiri de

ei când lucrurile merg bine? Care sunt dezavantajele stilului dumneavoastră
de coping?
KIM: Păi, unul dintre dezavantaje este că pierd o mulțime de relații bune.
TERAPEUT: Cum vă simțiți în legătură cu despărțirea de ultimul prieten,
Jonathan?
KIM: {pauză) Ușurată. Mă simt ușurată. Nu mai trebuie să-mi fac tot timpul griji
în privința asta.
TERAPEUT: Mai simțiți și altceva în legătură cu acest lucru?
KIM: Păi, da, desigur. Mă simt tristă. îmi este dor de el. Sunt tristă că nu mai e
lângă mine. Am fost foarte apropiați pentru o vreme.
Exercițiul o ajută pe Kim să se confrunte cu realitatea situației în care se află.

Dacă recurge în continuare la aceeași metodă de coping cu schema sa cognitivă
Abandon, va rămâne cu certitudine singură. Pe de altă parte, dacă este dispusă să
își tolereze anxietatea și să se angajeze într-o relație promițătoare, atunci va exista
o șansă să obțină ceea ce își dorește cel mai mult: o relație cu un bărbat care să îi
remedieze schema cognitivă Abandon, în loc să i-o întărească.
Conducerea unor dialoguri între „partea schemei cognitive” și „partea

sănătoasă”
Cu ajutorul următoarei tehnici cognitive, pacienții învață să conducă
dialoguri între „partea schemei cognitive” și „partea sănătoasă” din ei. Adaptând
tehnica gestaltistă a „scaunului gol”, terapeutul îi îndeamnă pe pacienți să se
mute de pe un scaun pe altul atunci când joacă rolul celor două părți: pe unul
dintre scaune joacă rolul schemei cognitive, pe celălalt, rolul părții sănătoase.
în mod normal, experiența pe care o au pacienții de a-și exprima partea
sănătoasă este redusă sau inexistentă, motiv pentru care terapeutul este cel care
joacă inițial rolul părții sănătoase, pacientul jucând rolul părții schemei cognitive.
Terapeutul ar putea introduce tehnica spunând: „Haideți să desfășurăm o
dezbatere între partea schemei cognitive și partea sănătoasă. Eu voi fi de partea
sănătoasă, iar dumneavoastră de partea schemei cognitive. încercați cât puteți de
mult să îmi dovediți că schema cognitivă este adevărată, iar eu voi încerca să vă
dovedesc cât pot eu de mult că este falsă.” începând astfel, terapeut are ocazia de a
modela partea sănătoasă pentru pacient și îi este mai ușor să formuleze răspunsuri
la orice fel de argumente pe care le aduce pacientul în timp ce joacă de partea
schemei cognitive.
în cele din urmă, pacientul preia rolul părții sănătoase, terapeutul având
rolul de a-1 susține. Atât terapeutul, cât și pacientul pot fi de partea schemei
cognitive; atunci când este în ambele roluri, pacientul se mută de pe un scaun
pe altul, fiecare dintre scaune reprezentând o parte a dezbaterii. La început,
pacientul va avea nevoie de multă îndrumare din partea terapeutului pentru a
formula răspunsuri sănătoase. Terapeutul își retrage însă treptat susținerea, pe

măsură ce pacientul formulează tot mai ușor răspunsuri sănătoase. Scopul este ca
pacienții să învețe cum să joace pe cont propriu rolul părții sănătoase, iar acest
lucru să devină firesc și automat.
în următorul exemplu, dr. Young ajută un pacient să conducă un dialog între
schemele sale cognitive Neîncredere/ Abuz și Deficiență și „partea sa sănătoasă”.
Pacientul este un bărbat de 35 ani pe nume Daniel, pe care îl prezentăm în mai
multe detalii în capitolul următor, despre tehnici experiențiale. Daniel a avut o
copilărie traumatică: tatăl său a fost alcoolic, iar mama sa a fost abuzivă din punct
de vedere sexual, fizic și emoțional. La momentul interviului său cu dr. Young,
Daniel urmase terapie cognitivă tradițională cu un alt terapeut, timp de 9 luni.
A căutat terapie pentru anxietate socială și probleme în gestionarea furiei. Scopul
fundamental al lui Daniel era să întâlnească o femeie și să se căsătorească, dar
nu avea încredere în femei și se aștepta în același timp ca ele să îl respingă. Prin
urmare, evita situațiile sociale în care ar fi putut să întâlnească femei.
Pentru a-1 pregăti pe Daniel pentru dialog, dr. Young a început ședința
ajutându-1 să adune suficiente dovezi împotriva schemei cognitive. Dr. Young
i-a oferit astfel pacientului un fel de armă pe care acesta s-o folosească împotriva
schemei cognitive. în următorul fragment, Daniel joacă atât rolul schemei
cognitive, cât și cel al părții sănătoase.
TERAPEUT: V-aș propune acum să desfășurăm un fel de dialog între partea

schemei cognitive, cea care simte că femeile nu sunt de încredere și că nu
vă vor găsi atractiv, și partea sănătoasă, cea pe care încercați să o dezvoltați,
însă care nu este încă la fel de puternică. înțelegeți ce vreau să spun?
DANIEL: Da.
TERAPEUT: Așadar, am să vă rog să treceți de la una la cealaltă. Ați putea să
începeți imaginându-vă că sunteți într-o încăpere, la o petrecere, pe cale
să abordați o femeie, însă simțiți nevoia să evitați, vreți să fugiți. Pentru
început, fiți de partea schemei cognitive, cea care vrea să fugă de acolo, și
spuneți de ce vă temeți.
DANIEL: (departea schemei cognitive) „Sunt într-o stare foarte agitată și într-un
fel sper că această petrecere nu va ieși bine și că va fi invers față de ce am
auzit eu că se întâmplă, anume că la petreceri sunt întotdeauna mai multe
femei decât bărbați, pentru că asta îmi va da un motiv să plec.”
Dr. Young îl încurajează pe pacient să își depășească dorința de a evada și

să rămână la petrecere în ciuda anxietății sale.
TERAPEUT: Acum imaginați-vă că sunteți la petrecere și că vedeți într-adevăr

o femeie de care vă simțiți atras. Fiți și de data asta de partea schemei
cognitive.
DANIEL: (de partea schemei cognitive) „Pare o persoană foarte drăguță, dar nu
cred că ar fi interesată de mine. Probabil nici nu sunt la nivelul acestei
persoane, nici la nivel intelectual, nici la nivel emoțional. Probabil că este

mult înaintea mea din punctul de vedere al maturității. Și probabil că va
fi interesată de unul dintre ceilalți țipi de aici, iar ei oricum o vor aborda
înaintea mea.”
TERAPEUT: în regulă, de data asta susțineți partea sănătoasă pe care încercați să
o dezvoltați și lăsați-o să răspundă. Contraziceți cealaltă parte.
DANIEL: (susținândpartea sănătoasă) „Nu judeca atât de repede. Ai multe părți
bune și asta ar fi, probabil, foarte atrăgător pentru această femeie. Ai un
sistem bine definit de valori, știi care sunt limitele, poți să o lași să fie ea
însăși, ai o sensibilitate reală față de problemele feminine și probabil că ei
i-ar plăcea mult de tine.”
Daniel folosește aici exercițiile cognitive de contracarare a schemei cognitive

pe care le-a parcurs înainte de acest dialog. Dr. Young caută să extragă mai mult
conținut din partea schemei cognitive:
TERAPEUT: Acum reveniți de partea schemei cognitive.

DANIEL: (de partea schemei cognitive) „Dar chiar și așa, când se va pune
problema de a continua conversația până la punctul la care să o inviți la o
întâlnire, știi, nu-ți recomand să faci asta, pentru că atunci vei fi nevoit să
te confrunți cu alte probleme, cum ar fi, de exemplu, să devii poate mai
intim și să îți dai seama încotro să mergeți după întâlnire, dacă ar fi bine
să te culci cu ea sau dacă nu ar fi bine să te culci cu ea. Din cauza asta ar fi
mai bine să nu te implici.”
TERAPEUT: Acum susțineți din nou partea sănătoasă.
DANIEL: (susținândpartea sănătoasă) „Nu cred că se pune problema de așa ceva
în acest moment, nu va trebui să îți faci griji în legătură cu asta pentru o
perioadă lungă de timp.”
TERAPEUT: încercați să-i răspundeți, totuși. încercați să-i răspundeți chiar
dacă aveți dreptate, nu trebuie să vă îngrijoreze asta până mai încolo, dar
încercați măcar să dați speranța că există un răspuns la asta.”
Terapeutul îl încurajează pe Daniel să răspundă fiecărui argument ridicat

de schema cognitivă.
DANIEL: (susținândpartea sănătoasă) „Cred că, atunci când se va ajunge în acel

punct, m-aș descurca foarte bine să ofer afecțiune, să o susțin emoțional
și să fiu sensibil când vine vremea să devenim intimi din punct de vedere
sexual, probabil. (Vorbește ezitant) Nu cred că voi avea probleme cu asta.”
TERAPEUT: (îndrumând pacientul să susțină partea sănătoasă) „Trebuie să fiu
sigur că am încredere într-o femeie, înainte să încerc să fac orice are tentă
sexuală.”
Terapeutul îl ajută pe Daniel atunci când acesta șovăie. Intimitatea sexuală

este o problemă pe care abia începe să o exploreze în relațiile sale cu femeile.
DANIEL: (continuând să susțină partea sănătoasă) „Va trebui să am încredere. Va

trebui, pur și simplu, să învăț cum să am încredere înrr-o femeie și să mă
simt în siguranță.”
TERAPEUT: Acum fiți de partea schemei cognitive, care vă spune „Nu vei face
asta niciodată, nu poți avea încredere în femei.”
Terapeutul încearcă să extragă toate contraargumentele pe care le folosește

schema cognitivă pentru a se menține.
DANIEL: (de partea schemei cognitive) „Nu poți avea încredere în femei, sunt
iraționale și nestatornice și îți va fi foarte greu să-ți dai seama exact ce e de
făcut. Si > în stare să faci asta.”
> nu cred că ești
TERAPEUT: în regulă, acum fiți de cealaltă parte.
DANIEL: (susținândpartea sănătoasă) „Femeile sunt oameni exact cum sunt și
bărbații, pot fi foarte raționale și e plăcut să fii în preajma lor.”
Terapeutul încearcă să ajute pacientul să facă diferența dintre mama sa, cea
care a fost cauza primară a schemelor lui cognitive, și celelalte femei.
TERAPEUT: încercați să faceți distincția între mama dumneavoastră si celelalte

femei atunci când răspundeți.
DANIEL: (continuând să susțină partea sănătoasă) „Și nu toate femeile sunt în
mod necesar la fel ca mama ta. Fiecare femeie este o persoană unică, la fel
ca mine, și trebuie să mă raportez la ele separat. Și există multe femei care
au un sistem de valori probabil chiar mai bun decât al meu.”
TERAPEUT: Acum fiți de partea schemei cognitive
DANIEL: (de partea schemei cognitive) „Ei bine, ușor de zis, dar greu de făcut,
pentru că mama ta a făcut în așa fel încât nicio altă femeie nu are cum să
fie bună pentru tine. Femeile de aici sunt exact ca toate celelalte femei.
Femeile în general sunt la fel ca mama ta și le interesează doar un singur
lucru, să te folosească si să te abuzeze. Si cam cu asta vei rămâne la final.
Până la urmă, vei fi folosit si abuzat.”
TERAPEUT: Acum susțineți partea sănătoasă.
DANIEL: (susținând partea sănătoasă) „Repet, nu toate femeile sunt la fel ca
mama mea și nu toate femeile sunt abuzive. Femeile nu sunt nici în
totalitate rele, nici în totalitate bune. Sunt la fel ca oricine altcineva; au
părți bune și părți rele.”
Pacientul se mută de pe un scaun pe altul în tot acest timp. Terapeutul

continuă exercițiul până când partea sănătoasă are ultimul cuvânt.
La cei mai mulți dintre pacienți, este nevoie de mult timp și de mult
exercițiu înainte să poată juca rolul părții sănătoase cu convingere. Este nevoie de
multe luni de repetare a exercițiului pentru „a sfărâma bucată cu bucată” schema
cognitivă și a consolida partea sănătoasă. Terapeutul le cere pacienților să repete
dialogurile până când reușesc să joace independent partea sănătoasă. Chiar dacă
reușesc să pună mesajele în cuvinte, pacienții încă spun: „Nu cred cu adevărat în
partea sănătoasă”. Terapeutul poate să le răspundă: „Majoritatea pacienților simt
același lucru în acest stadiu al terapiei. La nivel rațional, înțeleg partea sănătoasă,
dar Ia nivel emoționai încă nu cred în ea. Ceea ce vă cer eu să faceți în acest
moment este să spuneți ceea ce știți că este adevărat din punct de vedere logic. Mai
încolo, vom face în așa fel încât să asimilați ceea ce spuneți acum la un nivel mai
emoțional.”
Cartonașele de coping
După încheierea procesului de restructurare a schemelor cognitive,
terapeutul și pacientul încep să scrie cartonașe de coping centrate pe schemele
cognitive respective. Acestea sumarizează răspunsuri sănătoase față de declanșatori
specifici ai schemelor cognitive. Pacienții își poartă cartonașele de coping cu ei
peste tot și le citesc atunci când acele scheme cognitive sunt activate. In mod
ideal, cartonașele conțin cele mai puternice dovezi și argumente împotriva
schemei cognitive, oferind totodată pacienților o modalitate de a repeta mereu
răspunsurile raționale.
Oferim un șablon pentru Cartonașele de coping centrate pe scheme
cognitive (a se vedea figura 3.1), după care terapeutul se poate ghida (Young,
Wattenmaker și Wattenmaker, 1996). Cu ajutorul șablonului, terapeutul
colaborează cu pacientul pentru a compune cartonașele de coping. Terapeutul
joacă un rol atât de activ, deoarece, în acest stadiu al terapiei, partea sănătoasă a
pacientului nu este încă destul de puternică pentru a scrie un răspuns cu adevărat
convingător față de schema cognitivă. De obicei, terapeutul dictează cartonașul
de coping, în timp ce pacientul îl scrie pe un cartonaș.
în următorul fragment, dr. Young și Daniel creează un cartonaș de coping
pe care acesta îl poate citi în situațiile sociale care implică femei, atunci când se
simte anxios.
TERAPEUT: Există o serie de tehnici pe care le putem folosi pentru a vă ajuta să

depășiți situațiile pe care aveți tendința de a le evita. Cartonașele de coping
reprezintă una dintre ele. Un cartonaș de coping este o fișă de tipul unui
cârd pe care o purtați peste tot cu dumneavoastră, care răspunde practic la
multe dintre temerile pe care le aveți și la schemele cognitive care vă sunt
declanșate. De fapt, dacă vreți, v-aș putea dicta eu unul și dumneavoastră
să îl notați. Ce părere aveți despre asta?
DANIEL: Ar fi minunat.
FIGURA 3.1. Cartonaș de coping centrat pe scheme cognitive
Conștientizarea sentimentului din momentul prezent

Acum mă simt_____________________ pentru că___________________________________________
(emoțiile)
(situația declanșatoare)
Identificarea schemei/ schemelor cognitive

Cu toate acestea, știu că la mijloc este schema mea cognitivă de
(schema relevantă)
schemele mele cognitive de, pe care le-am învățat atunci când________ ___________________ _________
(originea)
Aceste scheme cognitive mă fac să exagerez măsura în care___________ _______________ _________

(distorsiunile derivate din schema cognitivă)
Testarea realității
Chiar dacă eu cred că__________ . .................................................... ......................... ...................
(gândirea negativă)
în realitate________________________________________________________________ _______ _______ __

(perspectiva sănătoasă)
Dovezile din viața mea care susțin perspectiva sănătoasă sunt: ____________ _______________ _____
(exemple specifice din viață)
Prescripții comportamentale
Prin urmare, chiar dacă simt nevoia să __________________________________________________ ___
(comportamentul negativ)
în loc să fac asta, aș putea să ___________________ _ __________ ____________________________

(comportamentul alternativ sănătos)
Drepturile de autor (1996, 2002) revin lui Jeffrey Young, PhD, Dianei Watrenmaker, RN și lui Richard Wattenmaker,
PhD. Este interzisă reproducerea neautorizată, fără permisiunea scrisă a autorilor. Pentru a obține permisiunea,
adresați-vâ în scris Institutului de terapie centrată pe scheme cognitive, 36 West 44th Street, Suite 1007, New York,
NY 10036.
TERAPEUT: Poate că vom alege să facem unul pe baza a ceea am discutat

deja aici, pentru genul de situații în care sunteți la o astfel de petrecere și
încercați să faceți cunoștință cu o femeie. Ce părere aveți despre asta?
DANIEL: Sună bine.
TERAPEUT: Vi-1 dictez eu și dumneavoastră îl puteți scrie pe o ciornă. Puteți
reveni asupra lui dacă simțiți că nu vi se potrivește.
TERAPEUT: (dictând) „Acum mă simt neliniștit în privința abordării unei femei

pentru că îmi fac griji că ea nu mă va dori.” „Nu mă va dori” este expresia
potrivită? Există expresie mai bună?
DANIEL: „Nu mă va găsi atractiv.”
TERAPEUT: „Nu mă va găsi atractiv?” în regulă. Totodată, încerc să ajung și la
3
partea mai profundă a acestei probleme, cum ar fi „Nu voi fi capabil să o
iubesc destul” sau „Nu voi fi capabil să îmi arăt dragostea față de ea.”
DANIEL: „Capabil de iubire.”
TERAPEUT: „Capabil de iubire.” E bine așa. „Mă îngrijorează și că nu mă pot
baza pe faptul că ea este...”?
DANIEL: „Sinceră si demnă de încredere.”
Dr. Young caută să folosească propriile cuvinte ale pacientului atunci când
alcătuiește cartonașul de coping.
TERAPEUT: în regulă. „Cu toate acestea, știu că la mijloc sunt schemele mele
cognitive Deficiență și Neîncredere/ Abuz, care sunt declanșate. Acestea se
bazează pe sentimentele mele față de mama mea și nu au nimic de-a face cu
valoarea mea ca om sau cu onestitatea acestei femei. în realitate...” Acum,
am vrea să completăm cu niște dovezi pe care le aveți pentru varianta
contrară, respectiv pentru faptul că sunteți demn de iubire, și dezirabil, și
atractiv pentru femei, din mai multe puncte de vedere.
DANIEL: „în realitate, eu sunt un om foarte afectuos, capabil să fiu cald și să
iubesc.”
TERAPEUT: Am putea pune între paranteze o persoană față de care ați
demonstrat asta.
DANIEL: „Pot să fiu afectuos fată de fiul meu.”
TERAPEUT: Și acum, „De asemenea...” Acum vreau să spun ceva despre femeia
pe care o aveți alături. Faptul că din punct de vedere obiectiv, femeile nu
sunt mai puțin demne de încredere decât bărbații.
DANIEL: „Femeile pot fi foarte raționale și demne de încredere, la fel cum pot
■> bărbații.
să fie si > ”
TERAPEUT: Bine. Acum, la finalul cartonașului ar fi bine să scrie, ceva
asemănător cu: „Prin urmare, trebuie să abordez această femeie, chiar
dacă mă simt neliniștit, deoarece este singura modalitate de a-mi îndeplini
nevoile emoționale.” Cum vi se pare asta?
DANIEL: Mi se pare foarte în regulă.
Cartonașul de coping complet arată în felul următor:
Acum mă simt neliniștit în privința abordării unei femei pentru ca îmi fac
griji că ea nu mă va găsi atractiv și că eu nu voi fi capabil de iubire. Mă îngrijorează
și că nu mă pot baza pe faptul că ea este onestă și demnă de încredere.
Cu toate acestea, știu că la mijloc sunt schemele mele cognitive Deficiență
și Neîncredere/ Abuz, care sunt declanșate. Acestea se bazează pe sentimentele
mele față de mama mea și nu au nimic de-a face cu valoarea mea ca om sau cu
onestitatea acestei femei. în realitate, sunt un om foarte afectuos, capabil să fiu
cald și să iubesc. (Spre exemplu, sunt afectuos față de fiul meu.) De asemenea,
femeile pot fi foarte raționale și demne de încredere, la fel cum pot să fie și bărbații.
Prin urmare, trebuie să abordez această femeie, chiar dacă mă simt
neliniștit, deoarece este singura modalitate de a-mi îndeplini nevoile emoționale.
Daniel poate să ia cartonașul de coping cu el atunci când merge la evenimente

sociale și să îl citească în momentele în care se simte anxios. Ne așteptăm ca citirea
cartonașului înainte de intrarea în situație să îl ajute să dobândească o perspectivă
mai pozitivă, iar dacă îl citește în timpul evenimentului, în momentele în care
se simte descurajat, acest lucru îl va ajuta să interacționeze cu femeile într-o
manieră mai pozitivă. Citind în mod repetat cartonașul de coping, Daniel se
poate comporta în așa fel încât schemele sale cognitive Deficiență și Neîncredere/
Abuz sa piardă din intensitate, iar partea sănătoasă din el să fie tot mai puternică.
Unii pacienți cu TPB poartă un număr mare de cartonașe de coping la
ei, unul pentru fiecare dintre numeroasele situații care le declanșează schemele
cognitive. Pe lângă faptul că îi ajută să își gestioneze emoțiile și să se comporte
într-o manieră mai sănătoasă, cartonașele de coping au rol de obiecte intermediare.
Adesea, pacienții cu TPB relatează că, atunci când poartă cartonașul de coping
la ei, se simt ca și cum l-ar avea pe terapeut alături de ei. Prezența cartonașului îi
liniștește.
Jurnalul schemelor cognitive

Jurnalul schemelor cognitive (Young, 1993) reprezintă o tehnică mai
avansată decât cea a cartonașelor de coping. In cazul celor din urmă, terapeutul
și pacientul formulează din timp un răspuns sănătos, destinat unei situații
specifice care declanșează schema cognitivă; pacientul citește la nevoie cartonașul
de coping, înainte sau în timpul evenimentului. în cazul jurnalului schemelor
cognitive, pacienții își elaborează propriile răspunsuri sănătoase, pe măsură ce
schemele lor cognitive sunt declanșate pe parcursul vieții lor de zi cu zi. Prin
urmare, tehnica jurnalului schemelor cognitive se va introduce în etapele
ulterioare ale tratamentului, după ce pacientul are destulă experiență cu utilizarea
cartonașelor de coping.
Terapeutul instruiește pacienții să poarte la ei copii ale fișelor de jurnal,
în timp ce se ocupă de treburile cotidiene. Atunci când este declanșată o schemă
cognitivă, pacienții completează fișa cu scopul de a gestiona problema și de a
găsi o soluție sănătoasă. în Jurnalul schemelor cognitive, pacienților li se cere
să își identifice evenimentele activatoare, emoțiile, gândurile, comportamentele,

schemele cognitive, perspectivele sănătoase, îngrijorările realiste, reacțiile
exagerate și comportamentele sănătoase.
Oferim un exemplu de caz. Emily are 26 de ani. A început de curând
să lucreze ca director într-un proiect finanțat pentru o fundație de artă. Din
3 cauza schemei ei cognitive Subjugare, îi este greu să își gestioneze echipa în mod
eficient. Cele mai multe probleme le-a avut cu o subordonată abuzivă și lipsită
de considerație, pe nume Jane. La momentul la care Emily a început să vină la
terapie, permitea echipei conduse de ea să ia în locul ei majoritatea deciziilor
administrative. Atunci când Jane își vărsa furia pe ea, Emily își cerea scuze. „Parcă
ea ar fi șefa mea, nu eu sunt șefa ei”, spune Emily.
FIGURA 3.2. Fișa de jurnal al schemelor cognitive a lui Emily
Situație declanșatoare: Jane a spus că vrea să aibă o discuție cu mine în după-amiaza

acesta, la ora trei.
Emoții: Mă simt speriată și vreau să mă ascund.
Gânduri: Mă va pune la punct și nu voi ști ce să fac. Nu o pot înfrunta.
Comportamente efective: Am fost de acord să mă întâlnesc cu ea. Completez această

fișă ca să îmi dau seama ce ar fi bine să fac.
Scheme cognitive: îmi amintesc cum eram nevoită să fiu disponibilă pentru tatăl meu
și pentru primul meu soț și cum trebuia să fiu atentă să nu îi supăr. Să am grijă dacă se
enervau. Chiar și acum, îl las pe cel de-al doilea soț să îmi spună ce să fac, iar el se poartă
frumos. Schema mea cognitivă Subjugare mă face să prefer să îi dau lui Jane orice își
dorește, astfel încât să nu se supere pe mine.
Perspectivă sănătoasă: Nu știu despre ce anume vrea Jane să discutăm. în orice caz, nu
trebuie să îi dau orice își dorește. Merit să fiu respectată și am dreptul să închei întâlnirea
în cazul în care ea devine abuzivă.
îngrijorări realiste: Jane este foarte intimidantă față de oameni. Ar putea să strige la
mine. Nu mă descurc perfect în acest post, dar devin tot mai bună. Știu că poate găsi ceva
ce am făcut greșit, dacă asta este ceea ce își propune.
Reacții exagerate: Am tras două concluzii pripite. Prima este faptul că Jane vrea să mă
certe, iar cea de-a doua este că nu pot face nimic în această privință. Asta mă face să mă
simt pasivă și neajutorată, ca și cum cel mai bun lucru de care sunt în stare este doar sa
supraviețuiesc întâlnirii. Această atitudine mă paralizează.
Comportament sănătos: Pot să mă întâlnesc cu Jane și să aflu ce vrea, în loc să stau ca

pe ace gândindu-mă la asta. Dacă este nepoliticoasă, pot să închei întâlnirea. Pe de altă
parte, s-ar putea să nu fiu atacată, așa că nu mă voi pregăti de contraatac. Ideea esențială
este că am timp să mă pregătesc și că pot găsi o soluție potrivită pentru mine.
Prin intermediul terapiei centrate pe scheme cognitive, Emily și-a

identificat schema cognitivă Subjugare și a explorat originile din copilărie ale
acesteia. A observat modul în care schema ei cognitivă o împiedică se fie asertivă,
în special față de Jane. Emily a completat o fișă de jurnal la locul de muncă (a se
vedea figura 3.2), la câteva minute după ce Jane i-a cerut sa aibă o discuție cu ea
mai târziu, în ziua respectivă.
REZUMAT
Prin intermediul strategiilor cognitive, pacientul ajunge să conștientizeze
mai bine la nivel intelectual faptul că schema cognitivă este fie neadevărată, fie
mult exagerată. Terapeutul și pacientul încep prin a cădea de acord să considere
schema cognitivă drept o ipoteză ce urmează a fi testată. Ei investighează dovezile
din trecut și din prezent care susțin sau resping schema cognitivă. în continuare,
terapeutul și pacientul găsesc explicații alternative pentru dovezile care susțin
schema cognitivă. Terapeutul pune dovezile din copilărie pe seama unei dinamici
familiale disfuncționale, iar dovezile provenite din perioada de după copilărie pe
seama procesului de perpetuare a schemei cognitive. Terapeutul ajută pacientul să
învețe să conducă dialoguri între „partea schemei cognitive” și „partea sănătoasă”.
în continuare, terapeutul și pacientul enumeră avantajele și a dezavantajele
care derivă din stilul de coping la care pacientul recurge în prezent, iar acesta se
angajează să încerce comportamente mai adaptative. Pacientul exersează punerea
în practică a comportamentelor sănătoase, utilizând întâi cartonașe de coping, iar
ulterior completând fișe de jurnal schemelor cognitive. Pașii intervenției cognitive
se integrează secvențial și derivă unul din celălalt. Intervenția cognitivă pregătește
pacientul pentru etapele experiențială, comportamentală și interpersonală care
vor urma.
Terapeutul și pacientul continuă să aplice strategii cognitive de-a lungul
întregului proces terapeutic. Pe măsură ce înaintează terapia, pacienții extind
lista dovezilor împotriva schemelor lor cognitive. Spre exemplu, pe măsură ce
a luat tot mai multe decizii de una singură și s-a comportat tot mai proactiv la
locul de muncă, Emily a acumulat rezultate pozitive. La un moment dat, un
membru al consiliului de administrație din cadrul proiectului ei i-a spus că vrea
să aibă o discuție cu ea în privința bugetului. în loc să se simtă neajutorată și
să procrastineze, Emily s-a pregătit pentru întâlnire. Ea a făcut un joc de rol al
întâlnirii, în timpul ședinței de terapie, și a analizat toate datele relevante. La
întâlnire, Emily a răspuns la toate întrebările pe care i le-a pus membrul consiliului
și a fost capabilă să sugereze niște idei noi. Pe măsură ce continua să progreseze,
Emily a strâns din ce în ce mai multe dovezi împotriva schemei ei cognitive
Subjugare. Pe măsură ce lupta cu schema ei cognitivă și își îmbunătățea reacțiile
de coping, în viața ei s-au întâmplat tot mai multe lucruri care au demonstrat că
acea schemă cognitivă este greșită.
Capitolul 4
STRATEGII EXPERIENȚIALE
/
Tehnicile experiențiale urmăresc două obiective: (1) declanșarea emoțiilor

asociate Schemelor cognitive dezadaptative timpurii și (2) reproducerea figurii
parentale pentru pacient, în așa fel încât să remedieze emoțiile respective și să
vină parțial în întâmpinarea nevoilor nesatisfacute din copilărie. Pentru mulți
dintre pacienții noștri, tehnicile experiențiale par să producă cele mai profunde
schimbări. Prin intermediul intervenției de tip experiențial, pacienții pot trece de
la a recunoaște, din punct de vedere intelectual, faptul că schemele lor cognitive
sunt false, la a crede, la nivel emoțional, acest lucru. Dacă puterea tehnicilor
cognitive și a celor comportamentale provine din acumularea de mici schimbări
dobândite prin repetiție, tehnicile experiențiale au un impact mai dramatic.
Puterea lor provine dintr-un număr mic de experiențe emoționale corective, care
au potențialul de a schimba convingerile persoanei la nivel profund. Tehnicile
experiențiale valorifică abilitatea specific umană de a procesa mai eficient
informația atunci când este însoțită de emoții.
Acest capitol descrie tehnicile experiențiale pe care le folosim cel mai adesea
în terapia centrată pe scheme cognitive. Prezentăm tehnicile experiențiale folosite
în Etapa de evaluare, apoi pe cele folosite în Etapa de schimbare.
TEHNICA IMAGERIEI DIRIJATE SI A DIALOGURILOR ÎN

SCOPUL EVALUĂRII
Principala noastră tehnică de evaluare experiențială este imageria dirijată.
Această secțiune descrie cum sunt inițiați pacienții în tehnica imageriei dirijate
și cum se conduce o ședință de evaluare cu ajutorul imageriei dirijate, pornind
de la imagini relaxante, trecând la imagini neplăcute din copilărie și, mai apoi,
la imagini neplăcute din viața curentă a pacientului. Vom arăta cum utilizează
terapeuții centrați pe scheme cognitive strategiile experiențiale, în scopul de a
identifica schemele cognitive, a înțelege originile din copilărie ale acestora și a le
asocia cu problemele descrise de către pacient.
Inițierea pacienților în tehnica imageriei dirijate
Este indicat să se dedice o întreagă oră de terapie pentru prima ședință de

evaluare prin tehnica imageriei dirijate. în general, alocăm aproximativ 5 minute
pentru a argumenta folosirea acesteia și a răspunde la întrebări pe această temă;
cam 25 de minute pentru exercițiul de imagerie dirijată propriu-zis; iar apoi
lăsăm încă 20 de minute pentru a procesa împreună cu pacientul ceea ce s-a
întâmplat în timpul ședinței de imagerie dirijată. Pentru ședințele ulterioare de
evaluare prin intermediul acestei tehnici ar putea fi nevoie doar de prima parte a
unei ședințe de terapie.
Argumentarea tehnicii imageriei dirijate
Până în acest punct al tratamentului, pacienții au terminat de completat

fișa de evaluare a istoricului de viață și au completat și au analizat Chestionarul
Young de scheme cognitive și Inventarul Young de evaluare a stilului parental.
Pacienții încep să își înțeleagă schemele cognitive la nivel rațional. Terapeutul
și pacientul au analizat ipoteze cu privire la schemele cognitive centrale ale
pacientului și la modul în care acestea s-au dezvoltat în copilărie.
Imageria dirijată reprezintă o tehnică puternică prin intermediul căreia
se continuă testarea ipotezelor respective, deoarece aceasta declanșează schemele
cognitive în interiorul cabinetului - de cele mai multe ori, într-o manieră care
permite și pacientului, și terapeutului să le simtă. Una este ca pacienții să înțeleagă
la nivel rațional că ar putea avea anumite scheme cognitive provenite din copilăria
lor, dar este cu totul altceva ca ei să le simtă, să își amintească cum a fost când
erau copii și să asocieze acest sentiment cu problemele pe care le au în prezent.
Exercițiile de imagerie dirijată comută înțelegerea schemelor cognitive din sfera
intelectuală în sfera emoțională. Transformă ideea de schemă cognitivă dintr-o
cogniție „rece”, într-una „caldă”. Faptul că se analizează cele întâmplate în cursul
ședinței de imagerie dirijată contribuie la educarea suplimentară a pacienților în
privința schemelor lor cognitive și a nevoilor neîndeplinite în perioada copilăriei.
Argumentele pe care se bazează folosirea imageriei dirijate în demersul de
evaluare țintesc trei direcții:
1. Se identifică schemele cognitive aflate la baza personalității pacientului.

2. Se facilitează confruntarea la nivel afectiv cu schemele cognitive.
3. Pacienții sunt ajutați să asocieze din punct de vedere emoțional originile
din copilărie și adolescență ale schemelor lor cognitive cu problemele
din viața lor actuală.
în general, prezentăm pacienților o argumentare concisă pentru utilizarea

tehnicii imageriei dirijate în scop de evaluare. Majoritatea pacienților nu au nevoie
de mai mult de atât. Le explicăm că scopul acestei tehnici este de a-i ajuta să își
simtă schemele cognitive și să înțeleagă cum au debutat acestea în copilărie. Astfel,
prin intermediul revelațiilor emoționale, tehnica imageriei dirijate aprofundează
ceea ce pacienții au înțeles la nivel rațional în urma intervenției cognitive.
Strategii experiențiale 129
începerea imageriei dirijate
Atunci când se fac exerciții de iinagerie dirijată cu pacienții, unul dintre

principiile care ghidează demersul este acela de a oferi minimum de instrucțiuni
de care pacientul are nevoie pentru a produce o imagine cu care se poate lucra.
Vrem ca imaginile pe care și le reprezintă pacienții să le aparțină lor în totalitate.
Terapeutul evită să dea sugestii și oferă cât mai puține indicații cu putință.
Urmărim să surprindem cât se poate de precis experiența pacientului, nu să
inserăm propriile noastre idei sau ipoteze. Scopul este să extragem acele imagini
centrale - respectiv, cele asociate emoțiilor primare precum frica, furia, rușinea
și suferința - care sunt relaționate cu Schemele cognitive dezadaptative timpurii
ale pacientului.
în general, terapeutul îi dă pacientului următoarele indicații: „Acum,
închideți ochii și lăsați să vă vină în minte o imagine. Nu forțați imaginea; lăsați-o
pur și simplu să intre în mintea dumneavoastră și spuneți-mi ce vedeți.” I se cere
pacientului să descrie imaginea cu voce tare, la timpul prezent și la persoana întâi,
ca și cum s-ar întâmpla chiar în acel moment. Terapeutul îi spune pacientului să
folosească reprezentări vizuale pentru a alcătui imaginea, nu cuvinte sau gânduri:
„Tehnica imageriei dirijate nu este precum gânditul sau asocierile libere, în care
un gând duce la altul; mai degrabă, este ca și cum ați urmări un film în mintea
dumneavoastră. Dar mai mult decât doar să urmăriți filmul respectiv, aș vrea să
îl trăiri - să deveniți un personaj în film și să trăiri tot ceea ce se întâmplă acolo.”
Având acest scop declarat, terapeutul ajută pacientul să elaboreze imaginea, să o
facă vie și să se lase absorbit în ea.
Terapeutul îl poate sprijini pe pacient, punând întrebări precum „Ce
vedeți?”; „Ce auziți?”; „Vă vedeți pe dumneavoastră în imagine? Ce expresie este
pe fața dumneavoastră?” După ce se poate desluși imaginea, se investighează
gândurile și emoțiile tuturor „personajelor” din imagine. Se află și pacientul în
imagine? La ce se gândește pacientul? Ce simte pacientul? Unde anume în corp
simte pacientul emoțiile respective? Ce este impulsionat pacientul să facă? Mai
este și altcineva în imagine? La ce se gândește și ce simte acea persoană? Ce vrea
să facă persoana respectivă? Terapeutul îi spune pacientului să vorbească cu voce
tare și să determine personajele să își spună una alteia ceea ce simt. Ce simt
personajele unul față de celălalt? Ce își doresc să obțină unul de la celălalt? Ar
putea să o spună cu voce tare?
Terapeutul încheie ședința de imagerie dirijată cerându-le pacienților să
își deschidă ochii și punându-le apoi întrebări precum „Cum vi s-a părut această
experiență?”; „Ce au însemnat aceste imagini pentru dumneavoastră?”; „Care au
fost temele?”; „Ce scheme cognitive sunt asociate acestor teme?”
Pe lângă faptul că îi ajută pe pacienți să își simtă schemele cognitive mai
intens, terapeutul urmărește să trăiască imaginea împreună cu pacientul, pentru a
o înțelege la nivel emoțional. Trăirea empatică a imaginilor pe care și le reprezintă
pacientul reprezintă un mijloc foarte eficient de a diagnostica schemele cognitive.
Imageria dirijată a unui loc protejat
în primele dăți, începem și încheiem sesiunea de imagerie dirijată cu o

reprezentare a unui loc protejat. Acest lucru este deosebit de important în
cazul pacienților fragili sau al celor traumatizați. Inițierea pacienților în tehnica
imageriei dirijate este mai simplă și mai puțin amenințătoare dacă pornim de la
imaginea unui loc protejat. Totodată, un astfel de început oferă pacientului șansa
4 de a exersa imageria dirijată, înainte de a aborda conținuturi mai semnificative
și cu mai multă încărcătură emoțională. La finalul sesiunii de imagerie dirijată,
întoarcerea într-un loc protejat pune la dispoziția pacienților un refugiu în cazul
în care conținutul pe care și l-au reprezentat i-a lăsat într-o dispoziție negativă.
în următorul exemplu, terapeutul și pacientul generează imaginea unui loc
protejat. Hector are 42 de ani și a început terapia la insistențele soției sale, Ashley,
care îl amenință cu divorțul. Nemulțumirile ei principale se leagă de faptul că
el este detașat, rece și predispus la accese de furie. Până la momentul surprins
în fragmentul citat, terapeutul i-a argumentat deja lui Hector utilizarea tehnicii
imageriei dirijate și continuă prin a construi imaginea unui loc protejat.
TERAPEUT: Ați fi de acord să facem acum un exercițiu de imagerie dirijată?

HECTOR: OK.
TERAPEUT: Vă rog să închideți ochii și să vă imaginați că sunteți într-un loc
protejat. Pur și simplu, lăsați să vă vină în minte o imagine a unui loc
protejat și spuneți-mi ce reprezintă.
HECTOR: Văd o fotografie {pauză lungă).
TERAPEUT: Ce e în fotografie?
HECTOR: E o fotografie cu mine și cu fratele meu, uitându-ne pe geamul căsuței
noastre din copac. Unchiul meu a construit-o pentru noi.
TERAPEUT: Spuneți-mi ce vedeți atunci când vă uitați la fotografie.
HECTOR: Pe noi doi... (Deschide ochii) Asta chiar e o fotografie, mi-o amintesc.
(închide ochii). Noi doi, zâmbind.
TERAPEUT: în regulă, ținând ochii închiși, puteți să vă vedeți pe dumneavoastră?
Terapeutul îl ajută pe pacient să se concentreze pe imagine. Atunci când

pacientul se abate, terapeutul îl îndrumă înapoi, în imageria dirijată.
HECTOR: Da.
TERAPEUT: Câți> ani aveți?
1
HECTOR: O, am cam 7 ani.

TERAPEUT: Ce anotimp e?
HECTOR: E toamnă. Frunzele se schimbă, cad și sunt bătute de vânt de jur

împrejur.
TERAPEUT: Bine. Acum, ținând ochii închiși, aș vrea să deveniri băiețelul din
fotografie. V-aș ruga să priviți în jurul dumneavoastră, din perspectiva
băiatului, și să-mi spuneți ce vedeți.
HECTOR: în regulă. Mă aflu lângă fratele meu, privind afară de la fereastra
căsuței mele din copac. 4
TERAPEUT: Ce altceva mai vedeți? >
HECTOR: îl văd pe bunicul meu stând de-o parte a casei noastre, fotografiindu-ne.
Văd strada, copacii și împrejurimile. Toate casele arată la fel și sunt apropiate
una de cealaltă, fiecare având propria părticică de peluză.
TERAPEUT: Ce sunete auziți?
HECTOR: (pauză) Aud traficul și vocile oamenilor. Și păsărelele ciripind.
TERAPEUT: Acum, v-aș ruga să vă întoarceți și să vă uitați în jur, în interiorul
căsuței din copac. Ce vedeți?
HECTOR: Păi, văd o cameră mică din lemn. E construită din scânduri neregulate
și există găuri prin care por vedea afară. Se află în mijlocul unui copac
mare, iar ramurile coboară până jos, pe pământ. In interior e oarecum
întuneric. Afară e luminos, dar nimeni nu poate vedea înăuntru. Și dacă
facem liniște,
> nimeni nu are de unde să știe
J că suntem aici.
TERAPEUT: Si
5
ce auziți
5
acolo, înăuntru?
HECTOR: E foarte, foarte liniște. Aud doar frunzele foșnind din când în când;
și vântul șuierând.
TERAPEUT: Si are vreun miros?
HECTOR: Da. Miroase a pin. Și a pământ.
TERAPEUT: Si cum vă simțiri acolo?
HECTOR: Bine. Mă simt bine. E ca un loc secret, un loc special, secret. E foarte
liniște aici.
TERAPEUT: Cum vă simțiți corpul?
HECTOR: Relaxat. îmi simt corpul relaxat.
Terapeutul îl ajută pe Hector să elaboreze imaginea și să o trăiască ca și
cum s-ar întâmpla în momentul prezent.
Există anumite aspecte stilistice la care trebuie să fim atenți atunci când
desfășurăm imageria dirijată a unui loc protejat. Spre deosebire de alte forme
de imagerie dirijată, care au ca scop declanșarea emoțiilor negative, imageria
dirijată a locului protejat are scopul de a calma pacientul. Terapeutul încearcă
să îl liniștească și să îl relaxeze, ocolind aspectele negative. El formulează ideile
în termeni pozitivi: de exemplu, în loc să spună „Nu există niciun pericol”,

terapeutul spune „Sunteți în siguranță”; în loc să spună „Nu sunteți anxios”,
spune „Sunteți calm.” Terapeutul îl ține pe pacient departe de temele încărcate
psihologic, căutând inducerea unor imagini calde, reconfortante și încurajatoare.
Unii pacienți - de obicei aceia care au trecut în copilărie prin experiențe
traumatice de abuz sau de neglijare - nu reușesc să genereze pe cont propriu
imagini ale unor locuri protejate. E posibil să nu fi avut niciodată la dispoziție
un loc protejat. Terapeutul îi ajută pe acești pacienți la construirea imaginilor
respective. Câteodată, se potrivesc peisaje frumoase din natură, precum plaje,
munți, pajiști sau păduri. Chiar și cu ajutorul nostru, există totuși pacienți care nu
își pot imagina niciun loc în care să se simtă în siguranță. în acest caz, terapeutul
poate încerca să folosească cabinetul drept loc protejat: orientează pacientul către
spațiul ambiental al cabinetului, la începutul și la finalul sesiunii de imagerie
dirijată. Terapeutul le cere pacienților să privească în jur și să descrie tot ceea ce
văd, ce aud sau ce simt — până când spun că sunt calmi. Uneori, suntem nevoiți
să amânăm tehnica imageriei dirijate până într-o etapă ulterioară a terapiei, când
pacientul se va simți în siguranță alături de noi și va putea percepe cabinetul
drept loc protejat.
întoarcerea în locul protejat
Terapeutul încheie prima ședință de imagerie dirijată aducând pacienții

înapoi la imaginea locului protejat, iar după aceea îi roagă să își deschidă ochii,
în majoritatea cazurilor, acest lucru este suficient pentru a calma și a ancora
pacientul, permițând terapeutului să meargă mai departe și să discute imageria
dirijată.
în cazurile în care pacientul este fragil sau imageria dirijată a fost traumatică,
va fi nevoie ca terapeutul să apeleze mai mult la tehnici de liniștire. Dacă pacienții
par a fi extrem de agitați în urma unei ședințe de imagerie dirijată, terapeutul caută
să îi ancoreze în momentul prezent, acolo unde sunt în siguranță. Terapeutul le
cere să își deschidă ochii, să privească împrejurul cabinetului și să descrie ceea ce
văd și ceea ce aud și discută cu ei despre subiecte banale - unde vor merge și ce vor
face imediat după ședință. Terapeutul le acordă timpul necesar pentru ca emoțiile
provocate de imagini să scadă în intensitate. Aceste măsuri ajută pacienții să facă
tranziția de la conținuturile imaginare neplăcute către viața lor de zi cu zi.
Este important să se lase suficient timp pentru a permite pacienților să se
calmeze și pentru a discuta în detaliu ședința de imagerie dirijată. Dacă poate fi
evitat, terapeutul nu permite pacienților să plece din ședință simțindu-se extrem
de deprimați, speriați sau furioși ca urmare a imageriei dirijate, deoarece există
riscul ca aceste sentimente să le afecteze în mod indezirabil viața din afara ședinței
de terapie. Dacă este necesar, li se va sugera pacienților să stea în sala de așteptare
până când se simt pregătiți să plece. Terapeutul poate să vorbească pe scurt cu
pacientul între ședințe sau să revină cu un telefon în aceeași seară, pentru a se
interesa de starea lui.
Abordarea situațiilor din copilărie prin tehnica imageriei dirijate
Prezentare generală
După ce le-am argumentat pacienților tehnica și le-am prezentat imageria

dirijată a unui loc protejat, ambele cu scopul de a-1 face să se simtă confortabil,
trecem la abordarea situațiilor din copilărie prin tehnica imageriei dirijate. Scopul
nostru este să observăm emoțiile pacientului și temele emergente, în așa fel încât
să identificăm schemele cognitive și să înțelegem proveniența lor.
în general, căutăm să extragem următoarelor imagini din partea pacienților,
în ordinea prezentată mai jos (lucrăm, de regulă, cu o singură imagine într-o
ședință).
1. orice imagine neplăcută din perioada copilăriei;

2. o imagine neplăcută cu fiecare dintre părinți (o imagine cu mama,
respectiv una cu tata);
3. o imagine neplăcută a oricărei alte persoane semnificative, inclusiv
dintre prieteni sau colegi, care ar fi putut contribui la formarea schemei
cognitive.
Terapeutul pornește de la o imagine nestructurată, doar spunându-i

pacientului să își reprezinte o imagine neplăcută din perioada copilăriei. Astfel,
pacienții vor avea oportunitatea de a vorbi despre cele mai problematice aspecte pe
care le simt în legătură cu copilăria lor. Faptul că terapeutul se orientează ulterior
către imagini structurate asigură că sunt incluse toate persoanele semnificative
care au contribuit la formarea schemelor cognitive ale pacientului.
Prezentare de caz
Următorul fragment este extras dintr-o ședință de imagerie dirijată pe care

dr. Young a condus-o cu Marika, o pacientă prezentată în capitolul anterior, care
a solicitat terapie pentru ajutor în problemele sale maritale. Ea declară că din
căsnicia ei lipsește componenta de intimitate și că soțul ei, James, este distant,
critic și abuziv la nivel emoțional.
în chestionarele completate de ea, Marika a scris că tatăl ei a fost „distant”
și „sarcastic” și că în relația cu el „trebuia să se mulțumească cu firimituri”,
împreună cu terapeutul ei, ea a exersat deja imageria dirijată a unui loc protejat,
în acest fragment, terapeutul îi cere Marikăi să își reprezinte o imagine neplăcută
cu tatăl ei, de când ea era copil.
TERAPEUT: Ati fi de acord facem acum un exercițiu?

MARIKA: Da.
TERAPEUT: Bine, v-aș ruga să închideți ochii pentru o vreme.
MARIKA: în regulă.
TERAPEUT: Am să vă rog doar să țineți ochii închiși și aș vrea să vă reprezentați o

imagine cu propria persoană, alături de tatăl dumneavoastră, din perioada
în care erați copil. Și nu încercați să o forțați, lăsați-o să vină de la sine.
MARIKA: OK.
TERAPEUT: Ce vederi?
MARIKA: (începe brusc să plângă) Sunt doar eu, iar el e așezat și își citește ziarul,
e îmbrăcat într-o cămașă albă și are o grămadă de stilouri în buzunarul de
la cămașă. Iar eu mă ridic și bat ușor cu degetul pe ziar, ceva de genul „tac,
tac” și el se uită la mine, știi, cu o privire de genul „mă deranjezi.” Dar știu
că mă va lasă să mă urc pe genunchii lui. (plânge încet.)
TERAPEUT: Deci e ca și cum, de fapt, el nu vrea ca dumneavoastră să fiți acolo.
MARIKA: Dar știu că mă va lăsa să mă sui pe genunchii Iui, știi, și apoi, și apoi
stau în poala lui și poate că-mi va citi, dar mereu îmi citește poveștile pe
care vrea el să le citească, nu cele pe care le vreau eu.
Și după aceea încep să îi scot stilourile din penar și chestii de genul ăsta... și mereu
mă face să i le pun la loc, pentru că le vrea înapoi. Iar apoi, dacă întrec
limita, îmi ia degetele și mi le îndoaie înapoi. Și doare... iar după aceea
trebuie să spun „unchiule” și apoi plec. Sau stau acolo și încerc să fiu iarăși
drăguță, astfel încât el să... (pauză lungă)
TERAPEUT: Astfel încât el să vă placă din nou?
MARIKA: Astfel încât el să mă placă din nou.
TERAPEUT: Deci, se pare că dumneavoastră trebuie să faceți tot ce vrea și
lucrurile trebuie să fie mereu după cum dictează el.
MARIKA: Da...
TERAPEUT: Și trebuie să vă mulțumiți să primiți firimituri, orice este el dispus
să vă ofere, chiar dacă nu este ceea ce vă doriți cu adevărat.
MARIKA: Da...
TERAPEUT: Puteți, în imaginea asta, să îi spuneți tatălui dumneavoastră ce fel
de persoană v-ați fi dorit să fie?
MARIKA: în regulă.
TERAPEUT: Și ceea ce aveți nevoie, dar el nu vă oferă. Spuneți-i de ce aveți
nevoie, bine?
MARIKA: Păi, n-aș fi avut nimic împotrivă dacă am fi ieșit și ne-am fi plimbat
pe stradă și am mai fi ieșit pur și simplu din casă. Și n-aș fi avut nimic
împotrivă dacă ai fi râs puțin mai mult. Și nu m-ar fi deranjat dacă ai fi
putut să ne iei pe fratele meu și pe mine și să mergem undeva și să te joci
cu noi. Dar niciodată nu voiai să te joci cu noi.
Primul lucru pe care îl remarcăm în această ședință de imagerie dirijată

cu Marika este cât de rapid se schimbă tonul ei afectiv. De îndată ce își închide
ochii și și-l reprezintă pe tatăl ei, ea începe să plângă. întâlnim adesea acest gen de
schimbare rapidă la nivelul afectivității pacientului atunci când aplicăm tehnica
imageriei dirijate.
Emoția pe care Marika o exprimă predominant în cadrul ședinței este
suferința: plânsul ei reflectă suferința față de acele nevoi emoționale care nu
fost îndeplinite de către tatăl ei. Tema centrală este reprezentată de Deprivarea
emoțională - tatăl ei nu este dispus să îi acorde atenție și afecțiune fizică, lipsindu-i,
totodată, empatia față de sentimentele ei. Pare să nu fie interesat de ea. Această
situație surprinde esența Deprivării emoționale: părintele este deconectat la nivel
emoțional de copil. Copilul tot încearcă să își determine părintele să se conecteze,
însă părintele nu face decât rareori asta.
Celelalte două scheme cognitive care apar în asociere sunt Subjugarea și
Neîncrederea/ Abuzul. Totul este după cum dictează tatăl: el binevoiește să o lase
pe Marika să urce pe genunchii lui; citesc împreună poveștile pe care el vrea să le
citească. Atunci când este împreună cu tatăl ei, Marika trebuie să facă ceea ce vrea
el. El deține controlul; ea nu are puterea de a obține atenția și afecțiunea pe care
și le dorește din partea lui. Ea trebuie „să fie drăguță” pentru a fi acceptată, chiar
și după ce tatăl ei îi îndoaie degetele - ea trebuie să accepte să fie maltratată dacă
își dorește atenție din partea propriului tată.
O altă temă subtilă, dar totuși importantă, este cea de Deficiență.
Majoritatea copiilor neglijați au impresia că părintele lor nu le acordă atenție
din cauză că ei nu merită acest lucru, dintr-un motiv sau altul. Indiferența venită
din partea tatălui Marikăi o face să se simtă respinsă, iar tema respingerii face
parte din schema cognitivă Deficiență. Marika vrea să merite dragostea Iui, iar
atunci când este pusă față în față cu incapacitatea tatălui ei de a-i oferi iubire,
are impresia că ea este, cu siguranță, cea vinovată. Simte că nu poate fi iubită de
nimeni. (Această temă reiese mai clar pe măsură ce ședința înaintează.)
Imageria dirijată pentru stabilirea unei legături între trecut și prezent

După ce se explorează o imagine semnificativă din perioada copilăriei -
una care provoacă emoții negative asociate unei Scheme cognitive dezadaptative
timpurii - terapeutul îi cere pacientului să treacă la o imagine a unei situații din
perioada actuală sau cea adultă, în care se simte la fel. Astfel, terapeutul trasează
o punte de legătură directă între amintirea din copilărie și perioada adultă a
pacientului.
Următorul exemplu continuă ședința de imagerie dirijată desfășurată cu
Marika. Dr. Young îi cere să își reprezinte o imagine cu ea însăși alături de soțul
ei, James, în care se simte la fel ca în imaginea cu tatăl ei. Terapeutul îi cere apoi
Marikăi să vorbească cu James în acea imagine, să îi spună ce își dorește din
partea lui.
TERAPEUT: Puteți să îi spuneți în această imagine lui James ce vă doriți de la el?

Spuneți pur si simplu cu voce tare.
MARIKA: (către James) James, vreau să nu mai strigi la mine. Și îmi doresc să mă
întrebi zilnic cum mi-a mers în ziua respectivă. Și să mă asculți atunci când
îți spun toate poveștile mele prostești. Iar atunci când vorbesc, să nu te uiți
la mine de parcă ți-ai dori fie să mă grăbesc, fie să tac.
Și mi-aș dori să ieșim și să ne distrăm ceva mai mult împreună. De exemplu,
să râdem, pur și simplu, sau chiar dacă nu vrei să râzi, să te amuzi doar
datorită lucrurilor prostești pe care le fac sau ceva de genul ăsta, pur și
simplu ca să știu că îți face plăcere să fii împreună cu mine, doar un pic.
(Plânge)
TERAPEUT: Vreți doar să știți că se bucură cât de puțin să fie împreună cu
dumneavoastră.
MARIKA: îmi dau seama că trebuie să existe un motiv pentru care suntem
căsătoriți.
TERAPEUT: El ce vă spune atunci când îi ziceți asta? Fiți în locul lui acum.
Lăsați-1 să vă răspundă.
MARIKA: Păi, începe să-mi înșire toate motivele pentru care se întâmplă asta:
suntem foarte ocupați, iar el are o slujbă foarte importantă. Și știu prea
bine că îi ocupă mult timp. Și el este foarte obosit și, știi cum e, „Nu
pot face mai mult de atât.” Adică, aproape că spune ceva de genul, „Cum
îndrăznești să ai vreo pretenție”, pentru că el își dă toată silința.
TERAPEUT: Cam la fel ca tatăl dumneavoastră, simte că dacă lucrează mult și
vă oferă lucruri materiale, ar trebui să fiți mulțumită?
MARIKA: Îhî...
TERAPEUT: E același lucru. Dacă ei lucrează si vă oferă bani, dumneavoastră ar
trebui să fiți satisfăcută?
MARIKA: Da.
Marika ar fi putut să îi spună tatălui ei aproape tot ceea ce îi spune lui

James în această imagine. Temele sunt aceleași. Găsim Deprivarea emoțională:
Marika vrea ca James să îi acorde atenție, să o asculte, să se distreze împreună cu
ea. Găsim Subjugarea: James dictează cum stau lucrurile în relația lor. Din cauză
că lucrează atât de mult, el este cel care decide când își arată afecțiunea. Marika nu
are dreptul să aibă vreo pretenție. Găsim și schema cognitivă Deficiență: Marika
vrea ca James să o găsească atrăgătoare și să îi facă plăcere să fie cu ea, în loc să o
facă să se simtă respinsă prin felul în care se poartă cu ea.
Conceptualizarea imageriei dirijate în termeni de scheme cognitive

Terapeutul ajută pacientul să conceptualizeze în termeni de scheme
cognitive ceea ce s-a întâmplat în timpul ședinței de imagerie dirijată. Astfel,
evenimentele desfășurate pe parcursul ședinței sunt puse într-un context
intelectual, iar pacientul poate să conștientizeze mai bine semnificația imageriei

dirijate. In următorul fragment, terapeutul și Marika discută implicațiile ședinței
de imagerie dirijată pentru înțelegerea schemelor ei cognitive. Conceptualizarea
ședinței de imagerie dirijată în termeni de scheme cognitive ajută pacienta
să integreze ceea ce s-a întâmplat în timpul ședinței în rezultatele evaluărilor
anterioare.
Terapeutul se axeazăjpe schemele cognitive centrale Deprivare emoțională,
Deficiență și Subjugare. începe prin a descrie schema cognitivă Deprivare
emoțională a Marikăi. Așa cum se întâmplă de multe ori în cazul acestei scheme
cognitive, Marika este doar vag conștientă de deprivarea ei emoțională.
TERAPEUT: E interesant faptul că, în chestionarul pe care l-ați completat, cel de

evaluare a schemelor cognitive, cele care au avut scorurile cele mai ridicate
au fost, cred, Standardele nerealiste - hai să vedem, le-am notat aici...
Autosacrificiu!...
MARIKA: Da, toate care de fapt nu cred că mi se potrivesc. {Râde)
TERAPEUT: Da, am impresia că, de fapt, nu la schemele cognitive care vă fac
să suferiti cel mai mult ati obtinut scorurile cele mai ridicate. Dar este
posibil ca uneori să nu fiți conștientă de unele lucruri mai profunde care
vi se întâmplă.
MARIKA: Da.
TERAPEUT: Dați-mi voie să vă spun care cred eu că ar putea fi schemele
dumneavoastră cognitive, judecând după ceea ce ați spus până acum, azi. Pe
una dintre ele o numesc Deprivare emoțională, respectiv acel sentiment că
nu veți reuși să vă îndepliniți nevoile firești de susținere emoțională - cu alte
cuvinte, că nu veți avea lângă dumneavoastră oameni care să vă iubească, să
fie puternici, să vă înțeleagă și să vă asculte și să vă ia în considerare nevoile,
că nu există nimeni care să fie alături de dumneavoastră si să încerce cu
adevărat să aibă grijă de dumneavoastră și să vă acorde atenție. Vi se pare
că vi se potrivește, că asta ar putea fi una dintre probleme?
MARIKA: Păi, în mod clar asta ar trebui să se aplice la bărbați, pentru că în ceea
ce privește prietenele mele...
TERAPEUT: Da, așa e. Mama dumneavoastră a fost altfel. A fost foarte iubitoare.
Dar, cel puțin în ceea ce privește bărbații, deprivarea emoțională pare să fie
o problemă foarte mare. Tatăl dumneavoastră nu v-a sprijinit îndeajuns și
nici nu a fost suficient de deschis din punct de vedere emoțional.
MARIKA: E adevărat.
TERAPEUT: Și nici James nu este, nu-i așa?
MARIKA: Da.
TERAPEUT: Si totuși, asta este ceea ce vă doriți. Asta este ceea ce le cereți
amândurora. Le cereți să vă acorde puțină atenție, să vă arate puțină grijă
emoțională.
Terapeutul subliniază temele centrale din relația Marikăi cu tatăl și cu

soțul ei. Ambii bărbați îi întăresc senzația de deprivare emoțională. Terapeutul
continuă prin a descrie schema cognitivă Deficiență a Marikăi.
4
TERAPEUT: Să trecem la o altă schemă cognitivă despre care eu cred că ar putea
reprezenta o problemă. Există o schemă cognitivă numită Deficiență,
respectiv acea senzație că în sinea dumneavoastră sunteți cumva defectă
sau că nimeni nu v-ar putea iubi vreodată. Iar mie mi se pare că acel
sentiment se explică prin multe dintre lucrurile pe care le-ați descris în
legătură cu tatăl dumneavoastră. El v-a făcut să simțiți că e ceva în neregulă
cu dumneavoastră, din cauza căruia nu veți putea obține niciodată atenția
lui, ceva în legătură cu dumneavoastră, care face ca el să nu vrea să vă fie
alături, care îl determină să vă privească cu atâta desconsiderare. Cred că
acest lucru trebuie să dea naștere înăuntrul dumneavoastră la o senzație
profundă că sunteți oarecum inadecvată sau că nu vă ridicați la înălțimea
nevoilor sale, a așteptărilor sale. Vi se pare că se potrivește?
MARIKA: (plânge) Da... Păi, este o și problemă legată de femei, pentru că n-a
fost o zi din viața mea în care să nu mă fi criticat pentru felul în care arăt.
Părul meu e prea drept, sunt supraponderală, nu sunt destul de drăguță,
știți, așa și pe dincolo, de când mă știu, pentru că asta este ceea ce facea
mama mea.
TERAPEUT: Și, implicit, asta este ceea ce facea și tatăl dumneavoastră,
neacordându-vă atenție, ignorându-vă, practic vă facea să vă simțiți
că nu sunteti destul de bună - că aveați în interior niște defecte care îl
determinau să nu mai vrea să vă dea atentie. Prin urmare, întrucât mama
dumneavoastră vă critica și tatăl dumneavoastră vă ignora, se explică
sentimentul că meritați să fiți criticată, înțelegeți ce vreau să spun?
MARIKA: {oftează adânc) Da.
Terapeutul îi semnalează Marikăi faptul că acționează într-un mod care îi

întărește schema cognitivă Deficiență.
TERAPEUT: Acum mă întreb dacă aceasta este impresia pe care o aveți despre
dumneavoastră - senzația aceasta de deficientă. Vă faceți asta în mod
constant, găsiți mereu câte un defect, găsiți mereu alte și alte dovezi,
greutatea sau aspectul dumneavoastră, pe care le puteți invoca pentru a vă
înjosi, pentru a vă simți în continuare plină de defecte. înțelegeți ce vreau
să spun?
MARIKA: Da. Se întâmplă în mod automat. Și dacă aș avea 55 de kilograme, tot

ar fi ceva în neregulă.
TERAPEUT: Și aici e schema cognitivă la mijloc.
MARIKA: Da, atunci când în sfârșit am pierdut mult din greutate, mi-am dat
seama că problemele mele tot nu se încheiaseră.
TERAPEUT: Senzația de deficiență era tot acolo, chiar dacă aveați o greutate mai
scăzută. Și apoi, desigur, v-ați ales din nou un soț care vă amplifică senzația
respectivă, care vă critică.
MARIKA: Da.
TERAPEUT: Care contribuie la impresia că sunteți plină de defecte. Iar
apoi, încercați să contraatacați, apărându-vă, dar adânc în interiorul
dumneavoastră, o parte îl crede, iar partea aceea este schema cognitivă.
Pe măsură ce terapeutul descrie temele care au reieșit în timpul ședinței

de imagerie dirijată, le asociază cu exemple din viața actuală a Marikăi. Astfel, o
ajută pe Marika să conștientizeze consecințele schemei ei cognitive în viața sa de
zi cu zi.
Abordarea altor figuri semnificative din copilăria pacientului prin

tehnica imageriei dirijate
La fel ca Marika, majoritatea pacienților au scheme cognitive în legătură
cu experiențe din copilărie pe care le-au avut cu părinții, iar imaginile cu părinții
lor sunt aproape întotdeauna cele mai semnificative. Cu toate acestea, investigăm
și alte imagini relevante din perioada copilăriei: explorăm orice fel de imagini
despre care presupunem că au un rol important în dezvoltarea schemelor cognitive
ale pacientului. Cel mai adesea, acestea implică părinții, însă uneori poate fi
vorba despre frați, membri ai familiei extinse, colegi sau prieteni, profesori sau
chiar necunoscuți. Dacă, în urma informaților obținute din istoricul de viață,
considerăm că există o altă persoană din copilăria sau din adolescența pacientului
care a jucat un rol semnificativ în dezvoltarea unei anumite scheme cognitive,
atunci includem în demersul de evaluare și exerciții de imagerie dirijată care au
ca temă relația dintre pacient și persoana respectivă. De exemplu, dacă știm că un
pacient a fost abuzat de către fratele său atunci când era copil, îi vom spune, de
asemenea, „Acum închideți ochii și imaginați-vă pe dumneavoastră, copil fiind,
alături de fratele dumneavoastră”; sau, în cazul în care cunoaștem faptul că o
pacientă a fost tachinată de către colegii ei la școală, îi vom spune „închideți ochii
și imaginați-vă pe dumneavoastră, copil fiind, în curtea școlii.”
Sumar al tehnicii imageriei dirijate în scop de evaluare

Folosirea imageriei dirijate în demersul de evaluare sprijină atât terapeutul,
cât și pacientul, în identificarea și retrăirea schemelor centrale, înțelegerea
originilor lor din copilărie și asocierea acestor origini cu problemele actuale ale
pacientului. Mai mult decât atât, tehnica imageriei dirijate le permite terapeutului
și pacientului să înțeleagă mai bine schemele cognitive ale acestuia din urmă,
ajutându-i să treacă de la recunoașterea intelectuală a schemelor cognitive la
trăirea emoțională
> a acestora.
STRATEGII EXPERIENȚIALE ÎN ETAPA DE SCHIMBARE

După ce folosim tehnicile experiențiale de evaluare, lăsăm să treacă un
interval de câteva ședințe până să le utilizăm în scop de schimbare. După ce
finalizăm evaluarea prin tehnica imageriei dirijate, trecem la conceptualizarea
schemelor cognitive ale pacientului, iar apoi la tehnicile cognitive de contracarare
a acestora descrise în capitolul precedent, precum examinarea dovezilor pro
și contra schemelor cognitive și folosirea cartonașelor de coping. Acela este
momentul în care introducem și tehnicile experiențiale de schimbare.
Secțiunea de față, care tratează tehnicile experiențiale utilizate în scop de
schimbare, prezintă următoarele aspecte: (1) argument pentru includerea acestui
tip de tehnici în cadrul tratamentului; (2) modul în care se conduc dialogurile
in imageria dirijată; (3) exerciții de imagerie dirijată destinate reproducerii
figurii parentale; (4) imagerie dirijată a amintirilor traumatice; (5) scrierea unor
scrisori ca temă de casă și (6) imagerie dirijată pentru modificarea tiparului de
comportament.
Argumentarea
Scopul tehnicilor experiențiale este de a lupta cu schemele cognitive la
nivel afectiv. Până în acest punct al tratamentului, terapeutul și pacientul au
examinat deja dovezile pro și contra schemelor cognitive și au alcătuit un set de
argumente raționale împotriva acestora. După încheierea acestei etape cognitive,
pacientul spune adesea: „La nivel rațional, înțeleg că schema mea cognitivă nu
este adevărată, dar eu încă mă simt la fel. încă simt ca și cum schema mea cognitivă
ar fi adevărată.” în principal, tehnicile experiențiale (în asociere cu reproducerea
limitată a figurii parentale) sunt cele care ajută pacientul să lupte cu schema
cognitivă la nivel emoțional.
Dialoguri în imageria dirijată

Dialogurile în imageria dirijată reprezintă una dintre principalele tehnici
experiențiale în scop de schimbare pe care le folosim. Instruim pacienții să conducă
dialoguri în imaginar atât cu persoanele care le-au cauzat schemele cognitive
în copilărie, cât și cu cele care le întăresc aceste scheme cognitive în viața lor
curentă. Dialogurile descrise în această secțiune reprezintă o formă simplificată
a strategiilor de abordare a modurilor, pe care urmează să le prezentăm detaliat
într-un capitol viitor. în această versiune simplificată, utilizăm trei moduri:
modul de Copil vulnerabil, de Adult sănătos și de Părinte disfuncțional.
După cum am menționat, figurile semnificative din copilărie sunt de cele

mai multe ori părinții, ei fiind primele personaje pe care le folosim în cadrul
dialogurilor în imagerie dirijată. Le cerem pacienților să își închidă ochii și să se
reprezinte pe ei înșiși, împreună cu unul dintre părinți, într-o situație neplăcută.
Adesea, aceste imagini sunt identice sau similare cu amintirile care au apărut în
timpul imageriei dirijate din etapa de evaluare. In continuare, obiectivul nostru
este de a-i ajuta pe pacienți să exprime emoții puternice față de părinte, în special
furie. Ii ajutăm pe pacienți să își identifice nevoile neîndeplinite de către părinți
și să se înfurie pe părintele din imagine din cauză ca nu a venit în întâmpinarea
nevoilor respective.
De ce am vrea ca pacientul, copilul din imagine, să se înfurie pe părintele
a cărui comportament a cauzat schema cognitivă? Scopul nu este doar de a-1
determina pe pacient să își ventileze emoțiile, cu toate că ventilarea furiei este
în sine cathartică și are o oarecare valoare. Scopul nostru principal este de a
da pacientului puterea să lupte împotriva schemei cognitive și de a-1 face să se
distanțeze de aceasta. Exprimarea furiei și apărarea propriilor drepturi față de
părintele care i-a rănit le dă pacienților un sentiment de putere. Furia transmite
acea forță emoțională de care este nevoie pentru a lupta cu schema cognitivă.
Schema cognitivă reprezintă o lume în care lucrurile au luat o turnură greșită;
furia restabilește ordinea în acea lume. Atunci când spun „Nu îți voi mai permite
să mă abuzezi”, „Nu îți voi mai permite să mă critici”, „Nu îți voi mai permite
să mă controlezi”, „Am avut nevoie de iubire și tu nu mi-ai oferit-o”, „Am avut
dreptul să fiu furios” sau „Am dreptul la o identitate separată”, pacienții simt că
au mai multă energie și valoare ca oameni. își validează pe această cale propriile
drepturi ca ființe umane. Revendică faptul că meritau mai mult decât ceea ce li
s-a întâmplat atunci când erau copii.
Ceea ce încercăm să transmitem pacienților este un sentiment de
îndreptățire față de drepturile umane de bază. îl vom educa pe pacient cu privire
la nevoile universale și la drepturile esențiale pe care considerăm că le are fiecare
copil. Spre exemplu, vom învăța pacientul cu schema cognitivă Deficiență faptul
că toți copiii au dreptul să fie tratați cu respect. Vom învăța pacientul care suferă
de Deprivare emoțională faptul că fiecărui copil i se cuvine afecțiune, înțelegere
și protecție. Vom învăța pacientul cu o schemă cognitivă Subjugare faptul că
toți copiii sunt îndreptățiți să își exprime sentimentele și nevoile (în limite
rezonabile). Le vom spune că și ei au avut dreptul la aceste lucruri atunci când au
fost mici. Avem speranța că, atunci când pleacă de la ședința de terapie și ies în
lume, pacienții vor lua cu ei o parte din această îndreptățire sănătoasă pe care nu
au avut cum să o învețe în copilărie.
Este deosebit de important ca pacientul să își exprime în timpul ședințelor
furia pe care o simte față de părintele său. Câteodată, pacienții încearcă să îl
convingă pe terapeut că nu e nevoie să facă acest lucru. Ei spun că și-au rezolvat
deja sentimentele de furie prin terapia pe care au facut-o înainte. Spun „Am
depășit deja etapa asta. Mi-am rezolvat furia. îmi înțeleg părinții. îi iert.” Cu toate
acestea, am observat că de multe ori greșim atunci când credem în aceste afirmații
fără a le cerceta. Se întâmplă să ne dăm seama abia mai târziu de faptul că, de
fapt, pacientul nu a simțit niciodată furie autentică față de părinte. Până când
pacienții nu realizează în special acest gen de exerciții experiențiale - până când

nu se înfurie la un nivel semnificativ pe părinte, fie în cadrul terapiei, fie în viața
lor curentă - considerăm că nu au trecut de această etapă. (în general, descurajăm
pacienții să își exprime furia față de părinții lor în mod direct, „în viața reală”,
exceptând situațiile în care am analizat cu atenție împreună cu aceștia costurile
și beneficiile.) în etapele ulterioare ale tratamentului, vor vedea împreună dacă
pacientul își poate ierta sau nu părintele. Terapeutul îl va ajuta atunci pe pacient
să perceapă aspectele pozitive ale părintelui și să îi accepte limitările. în orice
caz, pentru a trece de la rănire la iertare și pentru a putea face progrese în lupta
împotriva schemei cognitive, majoritatea pacienților trebuie să treacă mai întâi
prin furie. Pentru cea mai mare parte dintre ei, este crucial să își exprime furia în
cadrul terapiei. Dacă nu se întâmplă acest lucru, pacienții încă vor mai crede la
nivel emoțional că schema cognitivă este adevărată, chiar dacă ar putea recunoaște
la nivel intelectual că nu este așa.
Uneori, pacienții raportează faptul că s-ar simți prea vinovați dacă ar face
acest exercițiu. Consideră că este greșit să se înfurie pe părinții lor. Aceștia cred
că fiiria lor îi va răni oarecum pe părinți, că îi trădează făcând acest exercițiu sau
că părinții lor nu merită furia pentru că „au făcut tot ce au putut.” în astfel de
cazuri, le spunem pacienților că este vorba doar de un exercițiu. Mai mult decât
atât, faptul că ne înfuriem pe părinții noștri nu înseamnă că îi condamnăm ca
fiind oameni răi; furia se îndreaptă împotriva anumitor greșeli din modul în care
și-au îndeplinit rolul de părinți.
De asemenea, este important ca pacienții să își exprime suferința cu privire
la ceea ce li s-a întâmplat în copilărie. Sentimentul de suferință este aproape
întotdeauna amestecat cu furia. Faptul că trece prin stadiile suferinței ajută
pacientul să diferențieze trecutul, atunci când schema cognitivă a fost adevărată,
de prezent, când nu mai e necesar să fie adevărată. Suferința ajută pacienții să
renunțe la așteptările nerealiste potrivit cărora părintele se va schimba și, totodată,
să recunoască calitățile pozitive ale acestuia. De asemenea, îi ajută să accepte
faptul că perioada copilăriei lor a fost una dureroasă și că nu pot să dea timpul
înapoi și să schimbe acest lucru, dar, în același timp, că este posibil să se orienteze
spre viitor și să îl facă să fie cât mai acceptabil cu putință.
De multe ori, pacienții realizează că, în ciuda a tot ce s-a întâmplat, încă
își mai iubesc părintele și devin capabili să negocieze o relație funcțională cu
acesta. însă, dacă toate eforturile rezonabile de a face acest lucru au dat greș,
suferința ajută pacienții să renunțe la părinte, permițându-le să fie mai deschiși
pentru a forma alte atașamente, de data aceasta mai sănătoase. în cele din urmă,
suferința ajută pacienții să își dezvolte compasiunea pentru șinele lor din copilărie,
înlocuind astfel atitudinile pe care le au în mod tipic, respectiv de dispreț sau de
indiferență față de sine. Suferința îi ajută pe pacienți să se ierte.
Cel de-al doilea scop pe care l-am menționat privitor la exprimarea furiei
față de părinte a fost faptul că aceasta ajută pacientul să se distanțeze la nivel
emoțional de schema cognitivă. Unul dintre motivele pentru care pacienților
le este atât de greu să se lupte cu schemele lor cognitive este faptul că acestea
sunt egosintonice. Pacienții au internalizat mesajele pe care le-au primit de
la părinții lor, iar în prezent își spun lor înșiși ceea ce părintele obișnuia să le
spună (sau să le transmită implicit, prin comportament): „Sentimentele tale nu
au importanță”, „Meriți să fii abuzat”, „Nimeni nu te va putea iubi vreodată”,

„Vei fi mereu singur”, „Nimeni nu îți va îndeplini vreodată nevoile”, „Trebuie
să faci mereu ceea ce vrea celălalt.” Vocea părintelui a devenit propria voce a
pacientului și pare a fi cea care are dreptate. Atunci când își ventilează furia față
de părinte în timpul imageriei dirijate, pacienții contribuie la inversarea acestui
proces. Ei externalizează schema cognitivă sub forma „vocii părintelui”. Astfel,
aceștia reușesc să se distanțeze de ceea ce li se pare a fi propria lor voce. Cel
care îi critică, îi controlează, îi deprivează sau îi urăște este din acel moment
părintele - nu o parte esențială a propriei persoane. Schema cognitivă devine,
așadar, egodistonică. Terapeutul se aliază cu pacientul în lupta împotriva schemei
cognitive, care este reprezentată de părinte.
Prezentare de caz
Următoarele fragmente sunt extrase dintr-un interviu condus de dr. Young
cu Daniel, un pacient prezentat în capitolul 3. Daniel mergea de aproximativ 9
luni la terapie cognitivă tradițională cu un alt terapeut, pentru anxietate socială
și probleme în gestionarea furiei. El are 36 de ani și este părinte singur al unui
băiețel. A divorțat de soția lui cu cinci ani în urma, după ce a descoperit că
aceasta ascundea faptul că avea aventuri cu alți bărbați. Cu excepția copilului său,
de atunci este singur. Obiectivul terapeutic pe termen lung al lui Daniel este să
stabilească o relație intimă reușită cu o femeie.
Copilăria lui Daniel a fost traumatică. Tatăl său a fost alcoolic și obișnuia
să bea în barurile din cartier în fiecare noapte. Daniel își amintește cum, încă de
mic copil, umbla noaptea prin oraș ca să își găsească tatăl și să îl aducă înapoi
acasă. Atunci când tatăl lui era la băut, mama lui Daniel stătea acasă și își distra
amanții, consumând alcool și făcând sex cu ei în timp ce Daniel era acolo. Când
nu exista niciun amant disponibil, mama lui Daniel își etala corpul dezbrăcat față
de el, într-o manieră provocatoare din punct de vedere sexual, sub pretextul că îl
educă despre sex. In plus, mama lui Daniel obișnuia să îl abuzeze fizic și verbal.
Așa cum este de așteptat în urma istoricului său de viață, schema cognitivă
centrală a lui Daniel - în special cu privire la relațiile intime cu femei - este cea
de Neîncredere/ Abuz. Mama lui Daniel l-a abuzat sexual, fizic și verbal și ambii
părinți l-au folosit pentru propriul interes. Așa cum a spus chiar el, „Oamenii mă
vor folosi și mă vor abuza.” Aceasta este convingerea de bază a lui Daniel. în jurul
acestui nucleu se strâng o serie de alte scheme cognitive. La fel ca majoritatea
victimelor abuzului, Daniel se simte plin de defecte. Abuzul din partea mamei
și neglijarea din partea tatălui l-au determinat să se simtă inadecvat, rușinat, fara
valoare și imposibil de iubit. Pe lângă schema cognitivă Deficiență, Daniel are
schemele cognitive Subjugare și Inhibiție emoțională, ambele fiind puternice.
In acest fragment, dr. Young îl instruiește pe Daniel să poarte un dialog
în imagerie dirijată, întâi cu mama sa, iar apoi cu fosta lui soție. Obiectivul
doctorului Young este de a-1 ajuta pe Daniel să își exprime furia față de persoanele
care l-au rănit în trecut și să își revendice drepturile. La începutul fragmentului,
Daniel tocmai descrie o imagine a unei situații neplăcute din copilărie, cu mama
sa.
DANIEL: Sunt la etajul superior al casei, iar mama mea se machiază și își vopsește
părul. De obicei, petrece foarte mult timp făcând genul acesta de lucruri.
E dezbrăcată, are ușa de la baie larg deschisă și când mă vede, se ridică și
comentează că poate dovedi că e blondă, după culoarea părului din zona
ei genitală.
TERAPEUT: Și ce simțiți în momentul în care ea spune aceste lucruri?
DANIEL: Dezgust și dispreț. Nu simt nimic din punct de vedere sexual...
TERAPEUT: Si ea ce face în continuare?
DANIEL: îmi arată diferite părți ale corpului ei, cum ar fi sânii, și se laudă despre
tot felul de chestii.
TERAPEUT Puteți fi în locul ei, vocea ei, și să o lăsați să spună asta?
DANIEL: (în rolul mamei sale) „E în regulă să te uiți la mine, ar putea fi un lucru
bun, ai putea învăța câte ceva. Trebuie să înveți câte ceva despre sex. Și așa
arată sexul.”
TERAPEUT: Cum vă simțiți în timp ce ea spune asta?
DANIEL: Destul de șocat și de dezgustat. Simt că mi-a încălcat limitele. Mă simt
de parcă de fapt nu am o mamă cu care să pot vorbi așa cum ar trebui. O
am pe nebuna asta acasă.
După ce a determinat care acțiuni ale mamei sale l-au rănit și cum s-a simțit
Daniel în legătură cu asta, terapeutul continuă să exploreze nevoile neîndeplinite
ale pacientului. îl întreabă pe Daniel ce își dorește să fi primit din partea mamei
sale.
TERAPEUT: Puteți să-i spuneți chiar acum ce anume aveți nevoie din partea ei?
Spuneți-i ce fel de mamă aveți nevoie să fie ea de fapt, chiar dacă, desigur,
nu i-ați fi spus aceste lucruri când erați copil. încercați însă să vă imaginați,
în această imagine, că îi spuneți din ipostaza unui copil ce anume aveți
nevoie din partea ei.
DANE1L: {în rol de copil, adresându-se mamei sale) „E greșit din partea ta să
mă folosești în acest mod. E destul de rău că trebuie să mă descurc cu
problemele lui tata. Am și eu multe probleme, așa cum ai și tu multe
probleme. Și chiar am nevoie ca tu să fii cumva alături de mine, să mă ajuți
să fac față problemelor mele din când în când. Nu să faci lucruri de genul
acesta. Am nevoie ca tu să fii un părinte, un părinte înțelegător și afectuos,
la care să simt că pot să apelez. în schimb, tu ești la rândul tău o fetiță,
nicidecum un adult. Simt că nu pot să mă bucur nicicum de copilăria mea.
TERAPEUT: Ea ce vă răspunde?
DANIEL: (în rolul mamei sale) „Cu toți avem probleme, iar eu am mai multe
probleme decât tine. Ar trebui să te simți norocos că ai o casă în care să
locuiești.” (Pauză.)
Până în acest moment, afectivitatea pacientului a fost oarecum neutră.

Terapeutul îl ajută să se manifeste cu o intensitate emoțională mai mare, exagerând
comportamentul mamei sale. (Așa cum vom demonstra în capitolele viitoare,
terapeutul apelează la strategii de abordare a modurilor pentru a face acest lucru:
introduce modul de „Copil furios” drept personaj în cadrul imageriei dirijate.)
TERAPEUT: Menținând această imagine, vă rog să aduceți acum în cadru un alt

Daniel, Daniel cel furios, acel Daniel care e mânios față de ea pentru că vă
tratează în felul acesta. Puteți să vă reprezentați o imagine a lui Daniel cel
furios - care poate că este scăpat de sub control și scos din sărite față de ea?
DANIEL: Da.
TERAPEUT: Ce vedeți?
DANIEL: Mă văd pe mine însumi strigând la ea.
TERAPEUT: Pot să aud și eu?
DANIEL: (Vorbește tare) Nu ești nimic mai mult decât o curvă și o târfa
blestemată! Te urăsc! îmi doresc să fi avut altă mamă. Am un tată cu care
nici nu știu ce să fac, iar tu, nici cu tine nu mă descurc.
TERAPEUT: Dați-mi voie să preiau eu rolul ei; iar dumneavoastră continuați
să v înfuriați. (/« rolul mamei) „Uite ce, toți avem probleme. Problemele
mele sunt mai grave decât ale tale. Ai noroc că ai o casă în care să locuiești.”
DANIEL: Vorbești numai prostii! Eu sunt copilul în casa asta. Este responsabilitatea
ta să mă protejezi și să ai grijă să am ce îmi trebuie.
TERAPEUT: (în rolul mamei) „Trebuie să mă gândesc la mine însumi, tatăl tău
nu face asta.”
DANIEL: Asta-i tot ce faci, să te gândești la tine. îți pui mereu machiajul acela
afurisit, vopseaua aia de păr puturoasă și te gândești numai la bărbați. Și
eu rămân singur acasă. Și trebuie să asist la toate rahaturile astea. Și m-am
săturat până peste cap de asta! M-am săturat până peste cap de el și de tine;
si, dacă as avea de ales, nu as sta aici.
TERAPEUT: (în rolul mamei) „Nu-mi convine să strigi așa. O să te trag de păr
și-o să te târăsc de jur împrejur...”
DANIEL: Ai face bine să nu mă mai tragi de păr, pentru că m-am săturat de asta!
la-te de cineva pe măsura ta!
TERAPEUT: (în rolul mamei) „încerc să fac lucruri drăguțe pentru tine, cum
ar fi să-ți arăt corpul meu. Asta nu te face să te simți bine, dacă te învăț
despre sex?”
DANIEL: Da, lucruri drăguțe. Care-i problema, nu-ți mai ajung bărbații? îți
trebuie să ți se furișeze bărbații înăuntru și afară, acum nu-ți mai ajunge
chestia asta, mă vrei și pe mine? Ei bine, m-am săturat de chestia asta, mi-e
silă de corpul tău dezgustător. Poți să ți-1 păstrezi, pentru că eu nu vreau
să-l mai văd!
Jucând rolul mamei lui Daniel în dialogul condus în imageria dirijată,

terapeutul îl provoacă și îl instigă în mod deliberat. Adoptăm deseori această
tactică atunci când jucăm rolul părintelui în cadrul jocurilor de rol desfășurate
cu pacienți inhibați din punct de vedere emoțional. Pentru a crește nivelul de
afectivitate al pacientului, spunem orice e necesar pentru a-1 înfuria pe acesta cât
mai mult, atâta timp cât ceea ce spunem este „conform rolului”, pe baza a ceea
ce am aflat deja despre pacient. Observați faptul că terapeutul, atunci când joacă
rolul mamei, redă efectiv cuvânt cu cuvânt ceea ce însuși pacientul a spus mai
devreme în cadrul dialogului, atunci când a jucat rolul mamei sale. Terapeutul
folosește informația pe care pacientul a pus-o deja la dispoziție, cum ar fi faptul
că, atunci când era mic, mama lui obișnuia să îl tragă de păr drept pedeapsă.
Terapeutul trece mai departe la prima soție a lui Daniel, cea care l-a înșelat,
și îl ajută în continuare să își ventileze furia față de persoanele care l-au rănit și
l-au trădat în trecut.
TERAPEUT: De această dată, aș vrea să vi-o reprezentări pe fosta soție în imagine,

după ce ați aflat că a avut aventuri cu alți bărbați. Este în regulă? Aș vrea
să-i spuneți în acest moment cum vă simțiți.
DANIEL: (vorbește trist) Sunt extrem de rănit din cauză că m-ai înșelat. Era vorba
că suntem căsătoriți, soț și soție. Nu sunt eu cel mai bun soț din lume, nu
sunt perfect, dar asta, asta chiar e iadul. Mă face să mă simt ca un gunoi.
Asta e singurul lucru important pentru tine? Să distrugi căsnicia noastră?
TERAPEUT: Ea ce spune în imagine? Fiți în rolul ei și spuneți ceea ce spune ea.
DANIEL: (în rolulfostei soții) „Păi, nu-i mare lucru. Toată lumea face asta în ziua
de azi. N-ai niciun fel de control asupra mea. Pot să fac ce vreau, pot să
merg unde vreau! Cine naiba te crezi să-mi spui mie ce să fac?”
TERAPEU: Răspundeți-i.
DANIEL: Sunt soțul tău. Și m-am căsătorit cu tine, pentru a fi împreună la bine
și la rău. Și sunt foarte dezamăgit de tine că ai fost infidelă. Și n-am de
gând să suport asta. Nu am să suport așa ceva, sub nicio formă.
TERAPEUT: Cum vă simțiți acum, spunându-i aceste lucruri?
DANIEL: Păi, simt că îmi fac cunoscută furia în mod adecvat. Mă simt un pic
ușurat acum că am făcut asta.
încurajându-1 pe Daniel să își exprime furia față de mamă și de fosta lui

soție, terapeutul îl ajută să simtă că a câștigat teren în fața abuzatorilor săi și că s-a
distanțat de senzația de lipsă de speranță pe care o avea în copilărie.
Reproducerea figurii parentale prin tehnica imageriei dirijate

Reproducerea figurii parentale prin tehnica imageriei dirijate este utilă
mai ales pentru pacienții care au majoritatea schemelor cognitive din domeniul
Deconectării și al Respingerii (Abandon, Neîncredere/ Abuz, Deprivare
emoțională și Deficiență). Capacitatea acestor pacienți de a se relaționa cu ceilalți
și de a se simți în siguranță, iubiți, îngrijiți sau valoroși a fost în mare parte
distrusă în perioada copilăriei. Prin intermediul reproducerii figurii parentale
în imagerie dirijată, terapeutul îi ajută pe pacienți să se întoarcă în acel mod
de copil și să învețe să obțină o parte din ceea ce le-a lipsit, întâi din partea
terapeutului, iar mai târziu din partea lor înșiși. Această abordare reprezintă o
formă de „reproducere limitată a figurii parentale”.
La fel ca în cazul dialogurilor care se desfășoară în imageria dirijată descrise
până în acest punct, tehnicile de reproducere a figurii parentale prin imagerie
dirijată reprezintă o formă simplificată a strategiilor de abordare a modurilor.
Folosim aceleași trei moduri, de Copil vulnerabil, de Părinte dezadaptativ și de
Adult sănătos, însă acum aducem modul de Adult sănătos în imagine pentru a
apăra copilul în fața Părintelui disfuncțional și pentru a îngriji modul de Copil
vulnerabil.
Cei trei pași ai acestui proces sunt următorii: (1) Terapeutul cere
permisiunea de a intra în imagine și de a vorbi nemijlocit cu Copilul vulnerabil;
(2) Terapeutul reproduce figura parentală pentru Copilul vulnerabil și (3) ulterior,
modul de Adult sănătos al pacientului reproduce figura parentală pentru Copilul
vulnerabil, după modelul terapeutului.
Pasul 1: Terapeutul cere permisiunea de a intra în imagine și de a vorbi

nemijlocit cu Copilul vulnerabil.
în primul rând, terapeutul trebuie să acceseze modul de Copil vulnerabil

al pacientului. Pentru a face acest lucru, terapeutul le cere pacienților să închidă
ochii și să își reprezinte o imagine a modului lor de copil mic, fie în momentul
actual, fie într-o situație din trecut. Terapeutul poartă apoi un dialog cu modul
de Copil vulnerabil al pacientului, folosindu-se de pacient drept intermediar.
Terapeutul nu vorbește direct cu copilul, ci îi cere pacientului să îi transmită
mesaje.
în cele ce urmează, prezentăm un exemplu cu Hector, pacientul pe care
l-am descris anterior, cel care a solicitat terapie la insistențele soției sale care
amenința că îl părăsește. Hector a păstrat o aparență detașată în general și a
avut câteva probleme cu adaptarea la tehnica imageriei dirijate. A întâmpinat
dificultăți în a rămâne concentrat asupra imaginilor negative din copilărie, chiar

și după o serie de ședințe de exersare a tehnicii.
Mama lui Hector suferă de schizofrenie și, de-a lungul copilăriei lui, a
fost de multe ori internată în spitale de psihiatrie. El și fratele său mai mic și-au
petrecut timpul prin orfelinate. Următoarea imagine reprezintă schemele lui
cognitive Abandon și Neîncredere/ Abuz.
4 TERAPEUT: Puteți să vă reprezentări o imagine de când erați mic și vă aflați

într-unul din acele orfelinate?
HECTOR: Da.
HECTOR: Mă văd pe mine și pe fratele meu într-un dormitor ciudat, stând pe
pat.
TERAPEUT: Ce vedeți când vă uitați la micul Hector din imagine?
HECTOR: Arată speriat.
Terapeutul îi cere pacientului permisiunea de a vorbi nemijlocit cu „Micul

Hector”, modul de Copil vulnerabil al pacientului.
TERAPEUT: îmi dați voie să vorbesc cu Micul Hector din imagine?

HECTOR: Nu. Este prea speriat de dumneavoastră pentru a vorbi. încă nu are
încredere în dumneavoastră.
TERAPEUT: Ce face?
HECTOR: Se târăște sub cuvertura de pe pat. E prea speriat ca să vorbească cu
dumneavoastră.
Pacientul protejează modul de Copil vulnerabil de a fi rănit. Acest lucru

este de înțeles în cazul pacienților care au scheme cognitive centrale din domeniul
Deconectării și al Respingerii. Ei sunt detașați de emoțiile asociate schemelor
lor cognitive și întâmpină dificultăți în a se deschide față de suferința inerentă
acestui tip de strategii. Pacienții care au fost abuzați în copilărie se tem efectiv de
terapeut.
în acest punct, terapeutul deschide un dialog cu acea parte a pacientului
care manifestă evitare (modul de „Protecție detașată”). Terapeutul încearcă să
convingă pacientul că nu există niciun pericol în a-1 lăsa să vorbească cu modul
de Copil vulnerabil.
TERAPEUT: De ce nu are Micul Hector încredere în mine? Ce se teme că am

să fac?
HECTOR: Crede că aveți de gând să îl răniți.
TERAPEUT: Cum crede că l-asJ răni?

HECTOR: Crede că veți> fi răutăcios si J râde de el.
J că veți
TERAPEUT: Sunteți de acord cu el? Credeți că într-adevăr așa m-aș purta cu el?
Că as) fi răutăcios si
> as> râde de el?
HECTOR: (Pauză) Nu.
TERAPEUT: Păi, atunci, ați putea să îi spuneți și lui asta? Ați putea să îi spuneți că
sunt o persoană bună, care până acum s-a purtat frumos cu dumneavoastră
și care nu îl va răni?
Terapeutul continuă în acest mod până când pacientul îi oferă permisiunea

de a vorbi nemijlocit cu modul de Copil vulnerabil. în cazul unui pacient grav
afectat, ar putea fi nevoie de mai multe ședințe pentru a ajunge până în acel
punct.
Pasul 2: Terapeutul reproduce figura parentală pentru Copilul vulnerabil
Odată ce a obținut permisiunea de vorbi în mod direct cu modul de Copil

vulnerabil al pacientului, terapeutul intră în imagine și reproduce figura parentală
pentru copil.
TERAPEUT: Mă puteți vedea acum în imagine? Puteți să mă vedeți îngenunchind

lângă pat astfel încât să pot vorbi cu Micul Hector?
HECTOR: Da.
TERAPEUT: Puteți să vorbiți cu mine în imagine, din rolul Micului Hector, și
să îmi spuneți cum vă simți?
HECTOR: Mă simt speriat. Nu îmi place aici. O vreau pe mama. Vreau să merg
acasă.
TERAPEUT: Ce îți dorești din partea mea?
HECTOR: Vreau să stai cu mine. Poate să mă ții în brațe.
TERAPEUT: Ce-ar fi dacă aș sta lângă tine în imagine și te-aș cuprinde în brațe?
Cum ar fi asta?
HECTOR: Bine. Este bine.
TERAPEUT: (în imagine) Voi sta aici cu tine. Voi avea grijă de tine. Nu te voi
părăsi.
Terapeutul îi spune copilului: „Ce îți dorești din partea mea? Ce pot face ca
să te ajut?” Câteodată, pacienții spun: „Vreau doar să te joci cu mine. Ai vrea să te
joci un joc împreună cu mine?” Sau „Vreau sa mă ții în brațe” sau „Spune-mi că
sunt un copil bun.” încercăm să îi oferim pacientului în imagine orice își dorește
(atâta timp cât este un comportament adecvat între părinte și copil, bineînțeles).
în cazul pacienților care vor să ne jucăm un joc împreună cu ei, vom întreba
„Ce joc vrei să ne jucăm?” în cazul pacienților care vor să fie ținuți în brațe, vom
spune „Ce-ar fi să te cuprind în brațe în imagine?” Din rolul Adultului sănătos
din imagine, terapeutul oferă antidotul împotriva schemelor cognitive centrale
ale pacientului.
Pasul 3: Modul de Adult sănătos al pacientului reproduce figura parentală

4 pentru Copilul vulnerabil, după modelul terapeutului
După ce reproducem figura parentală pentru modul de Copil vulnerabil,

le cerem pacienților să își acceseze o latură afectuoasă a sinelui care să facă același
lucru, după modelul terapeutului. De multe ori, așteptăm până la o ședință
ulterioară pentru a face acest lucru, până când partea sănătoasă a pacientului
devine mai puternică.
TERAPEUT: Vreau să vă reprezentați pe dumneavoastră ca adult în imagine.

Imaginați-vă că sunteți acolo, în imagine, ca adult, și îl vedeți pe Micul
Hector și vedeți camera și pe fratele dumneavoastră mai mic acolo, alături
de dumneavoastră. Puteri> să vedeți> asta?
HECTOR: Îhî.
TERAPEUT: Ați putea să vorbiți cu Micul Hector? Ați putea să încercați să-l
ajutați să se simtă mai bine?
HECTOR: (adresându-se micului Hector): Văd că îți este foarte greu. Ești foarte
speriat. Vrei să vorbim despre asta? Ce-ar fi să vii aici lângă mine, să stăm
puțin împreună.
TERAPEUT: Si cum se simte Micul Hector atunci când aude asta?
HECTOR: Se simte mai bine, ca și cum ar fi cineva alături de el.
Scopul este ca modul de Adult sănătos al pacientului să îndeplinească nevoile

emoționale ale Copilului vulnerabil în cadrul imageriei dirijate. Parcurgerea
acestui exercițiu ajută pacienții să își dezvolte o parte din șinele propriu care
poate să le îndeplinească nevoile emoționale frustrate și să lupte pe această cale
cu schemele lor cognitive.
Tehnica de imagerie dirijată pentru reproducerea figurii parentale servește,
de asemenea, unui scop important în ședințele de terapie care vor urma. Odată ce
a vorbit nemijlocit cu modul de Copil vulnerabil, terapeutul poate să facă apel la
acest mod în ședințele viitoare, ori de câte ori pacientul s-a detașat într-un mod
de evitare sau de supracompensare. Terapeutul poate ajunge la partea vulnerabilă
a pacientului, cea care se ascunde în spatele evitării sau a supracompensării.
Urmează un exemplu cu Hector, care venea deseori la ședința de terapie aflându-se
într-un mod de detașare.
TERAPEUT: Păreți distant și puțin trist azi.

HECTOR: Da...
TERAPEUT: Ce se întâmplă? Aveți idee de ce?
HECTOR: Nu. Nu știu de ce.
TERAPEUT: Sunteți de acord să facem un exercițiu ca să aflăm? Ați putea să
închideți ochii și să vi-1 reprezentați pe Micul Hector? Ați putea să vi-1
reprezentați aici, în acest moment, și să-mi spuneți ce vedeți?
HECTOR: îl văd într-o poziție adunată. E speriat.
TERAPEUT: De ce e speriat?
HECTOR: E speriat că Ashley îl va părăsi.
Deseori, atunci când spun că nu își dau seama de ceea ce simt, pacienții
au pierdut contactul cu modul lor de Copil vulnerabil. Atunci când terapeutul le
cere să își închidă ochii și să își reprezinte acest mod, ei reușesc brusc să recunoască
ceea ce simt. Astfel, terapeutul obține un conținut asupra căruia poate lucra în
ședință, conținut care fusese inaccesibil în urmă cu câteva momente.
Din momentul în care a stabilit o legătură cu modul de Copil Vulnerabil al
pacientului, terapeutul dispune pentru restul terapiei de o strategie de a accesa ceea
ce pacientul simte adânc în sinea lui, chiar dacă partea de adult a acestuia nu pare
să conștientizeze. Ori de câte ori pacientul spune „Nu știu ce simt chiar în clipa
asta”, „Sunt speriat și nu știu de ce” sau „Sunt furios și nu știu de ce”, terapeutul
poate spune „închideți ochii și reprezentați-vă micul copil din dumneavoastră.”
Accesarea modului de Copil vulnerabil ne oferă aproape întotdeauna informații
privitoare la ceea ce simte pacientul și la cauza sentimentelor respective.
Amintiri traumatice
Această secțiune prezintă dialogurile desfășurate în cadrul imageriei
dirijate în cazul pacienților care se confruntă cu amintiri traumatice, de regulă
abuz sau abandon. Imageria dirijată a amintirilor traumatice diferă de alte forme
de imagerie, în următoarele moduri: pacienților le este mai dificil să o suporte;
emoțiile pe care le provoacă sunt mult mai intense; afectarea psihologică este mai
gravă și există o probabilitate mai mare ca amintirile să fie blocate.
Urmărim două scopuri atunci când aplicăm tehnica imageriei dirijate
asupra amintirilor traumatice. Primul este de a-1 determina pe pacient să dea
drumul emoțiilor blocate - „suferința sugrumată” asociată experienței traumatice.
Terapeutul ajută pacientul să retrăiască trauma, pe măsură ce simte și exprimă
toate emoțiile aferente. Cel de-al doilea scop este să oferim protecție și confort
pacientului în cadrul imaginii, prin introducerea în scenă a modului de Adult
sănătos. La fel ca în cazul celorlalte dialoguri desfășurate în imageria dirijată pe
care le-am prezent anterior, dialogurile descrise sunt o variantă a strategiilor de
abordare a modurilor, în care apelăm la cele trei personaje principale: modul de
Copil vulnerabil, modul de Părinte care abuzează sau abandonează și modul de

Adult sănătos.
Atunci când aplicăm tehnica imageriei dirijate asupra conținuturilor
non-traumatice, de regulă convingem pacienții evitanți să persiste. îi determinăm
să meargă mai departe de punctul în care se simt confortabil. Ii încurajăm să își
exprime întru totul emoțiile asociate imaginii. Pe de altă parte, atunci când lucrăm
cu amintiri legate de abuz sau de alte traume - în special cu amintiri blocate -
nu forțăm pacienții; ci mai degrabă înaintăm lent, lăsându-i pe ei să stabilească
ritmul. Este mai important să îi ajutăm pacienții să se simtă în siguranță, decât să
urmărim orice alt scop. Cel mai adesea, exercițiile de imagerie dirijată a amintirilor
traumatice sunt înspăimântătoare pentru pacienți. Terapeutul încearcă să
maximizeze sentimentul de control al pacientului asupra intervenției. Dacă sunt
descoperite amintiri blocate ale abuzului, terapeutul trebuie să ia și mai în serios
indicația de a înainta încet și să se ocupe treptat, pe bucăți mici, de amintirile
pacientului. înainte de a merge mai departe, pacientului i se dă suficient timp
pentru a asimila noile informații și pentru a procesa toate implicațiile aferente.
Există multe măsuri pe care terapeutul le poate lua pentru a-1 ajuta pe
pacient să aibă constant un sentiment de control în timpul ședințelor de imagerie
dirijată a traumei și după acestea. Se poate cădea de acord asupra unui semnal pe
care pacienții să-l poată folosi în timpul ședinței - de exemplu, să își ridice mâna
- oricând își doresc să oprească imageria dirijată. Terapeutul poate să înceapă și
să încheie cu imaginea unui loc protejat. Prezentarea imageriei dirijate în această
formă poate ajuta pacienții să își gestioneze emoțiile provocate de acest tip de
intervenție.
Un alt mod prin care terapeutul își poate ajuta pacienții să gestioneze emoțiile
este ca la final să discute în detaliu ședința de imagerie dirijată. în cadrul acestei
discuții, terapeutul le dă pacienților ocazia de a parcurge tot ce s-a întâmplat - ce
au gândit, ce au simțit, ce au avut nevoie, ce au învățat. De exemplu, terapeutul
ar putea aloca 15 minute imageriei dirijate a traumei cu un pacient, lăsând după
aceea să treacă câteva săptămâni până să aplice din nou tehnica imageriei dirijate
pe aceeași temă. în decursul acestor săptămâni, pacientul dispune de suficient de
mult timp pentru a procesa împreună cu terapeutul tot ceea ce s-a întâmplat în
timpul ședinței anterioare de imagerie dirijată.
Pe parcursul imageriei dirijate propriu-zise, am observat că, în general, cel
mai bine este ca terapeutul să nu spună nimic. Acesta doar ascultă, fără să testeze
realitatea sau să confrunte, punând în mod delicat întrebări deschise - „Ce se
întâmplă acum în imagine?” sau „Ce se întâmplă în continuare?” - atunci când
pacientul pare să se fi blocat. Mai târziu în terapie, odată ce pacientul a înțeles
întreaga proporție a traumei și a retrăit-o pe deplin, terapeutul poate să intervină
într-un mod mai activ. în cazul în care pacientul devine prea înspăimântat
pentru a lucra asupra unei imagini, terapeutul poate oferi copilului din imagine
un fel de scut sau armă împotriva abuzatorului, în speranța că acest lucru le va
permite pacienților să se simtă destul de în siguranță pentru a continua exercițiul.
Prezentăm acest aspect cu mai multe detalii în capitolul 9, unde abordăm
tulburarea de personalitate borderline. (După cum vom explica și în capitolul
respectiv, în cazul pacienților cu antecedente de violență nu recomandăm

introducerea de arme în cadrul imaginii.)
Un principiu important este ca terapeutul să se abțină să facă vreo sugestie
referitoare la ceea ce i s-a întâmplat pacientului. Terapeutul nu este în măsură să
hotărască ce „s-a întâmplat cu adevărat”, nici să facă inferențe legate de ceea ce
s-a întâmplat. Mai degrabă, pacienții sunt lăsați să își descopere singuri poveștile.
Chiar dacă suspectează că pacientul a fost abuzat sexual, terapeutul nu aduce
acest aspect în discuție dacă pacientul nu vorbește despre asta și nici nu ridică
problema în cadrul imageriei dirijate. Terapeutul va aștepta pur și simplu, fără să
spună nimic, sperând că pacientul va vorbi, într-un final, despre acest lucru. în
general, am observat că, dacă lucrăm suficient de mult timp cu pacienții, în timp
aceștia ajung să se simtă destul de în siguranță pentru a avea încredere în noi și
pentru a aduce în cele din urmă în discuție abuzul, în cazul în care acesta chiar
s-a întâmplat. în special prin prisma dezbaterilor curente asupra amintirilor false,
considerăm că este esențial ca terapeuții să greșească mai degrabă pentru ca sunt
prea precauți. Prin urmare, nu spunem nimic; doar programăm ședințe regulate
de imagerie dirijată și așteptăm.
După încheierea ședinței de imagerie dirijată a conținutului traumatic din
copilărie, se întâmplă uneori ca pacienții să nege că scenele au fost adevărate.
Aceștia vor spune: „Asta nu s-a întâmplat de fapt. Nu a fost cu adevărat o amintire.
Am inventat asta.” Considerăm că răspunsul adecvat la această afirmație este că,
în ceea ce privește terapia, nu contează dacă imaginea este literalmente adevărată,
în terapie, ne adresăm temei cuprinse în imagine, nu acurateței sale. Imaginea
conține un adevăr emoțional, iar terapeutul și pacientul lucrează împreună pentru
a afla care este adevărul respectiv și pentru a-1 ajuta pe pacient să se vindece de
pe urma lui. Putem lucra asupra unei imagini și fără să îi stabilim acuratețea
sau validitatea. Chiar dacă e posibil ca amintirea să fie falsă, în sensul în care
anumite detalii ar putea fi incorecte, tema imaginii - respectiv experiența de a
fi deprivat, controlat, abandonat, criticat, abuzat - este de cele mai multe ori
precisă. încercăm să nu ne preocupe prea mult dacă o imagine este conformă cu
realitatea sau nu și nici nu ne comportăm față de pacienți ca și cum imaginea ar
reflecta neapărat realitatea. Ne concentrăm asupra temei cuprinse în imagine -
asupra schemei cognitive - și lucrăm asupra acesteia.
în cazul pacienților extrem de fragili, în special al celor care suferă de TPB,
există un risc de disociere sau de decompensate, în timpul sau după intervenția
de tip experiențial. Analizăm acest aspect în capitolul 9.
Scrisori către părinți

O altă tehnică experiențială pe care o prescriem adesea pacienților
drept temă de casă este scrierea de scrisori către părinți sau către alte persoane
semnificative care i-au rănit în copilărie sau în adolescență. Pacienții aduc
scrisorile la ședințele ulterioare și le citesc cu voce tare terapeutului. (Aceștia nu
trimit cu adevărat scrisorile către părinți, cu excepția unor cazuri izolate, așa cum
urmează să prezentăm succint.)
Scopul pentru care se scriu scrisori către părinți este de a rezuma ceea ce
pacientul a aflat despre părinte în urma intervenției cognitive și experiențiale.
Pacienții pot profita de scrierea scrisorii pentru a-și face cunoscute emoțiile și
a-și afirma drepturile. Terapeutul le poate sugera să abordeze anumite subiecte:
ce a făcut (sau nu a făcut) părintele astfel încât să rănească pacientul în copilărie;
cum s-a simțit pacientul în legătură cu acest lucru; ce și-a dorit pacientul în acea
perioadă din partea părintelui; ce vrea pacientul acum din partea părintelui.
In majoritatea cazurilor, recomandarea noastră este ca pacienții să nu
trimită intr-adevăr scrisorile. Ocazional, pacienții decid totuși să le trimită, dar
numai după ce au petrecut destul de mult timp examinând toate repercusiunile
posibile. De exemplu, există riscul ca pacienții să își înfurie părinții; părinții s-ar
putea deprima; pacienții s-ar putea simți vinovați ulterior; și-ar putea îndepărta
frații și ar putea ajunge să fie excluși din familiile lor. Terapeutul analizează cu
atenție toate scenariile posibile înainte ca pacientul să trimită cu adevărat o
scrisoare.
Urmează un exemplu de scrisoare compusă de către o pacientă pe nume
Kate, o tânără de 26 de ani, care scrie conținuturi pentru o agenție de publicitate.
Kate a căutat tratament pentru depresie și anorexie. Schema ei cognitivă centrală
este cea de Deficiență. Kate i-a scris această scrisoare mamei sale, care în copilărie
obișnuia să o critice și o facea să se simtă respinsă.
Dragă mamă,
Tu nu m-ai iubit atunci când am fost copil. Am știu mereu că nu sunt așa
cum îți dorești tu. Nu am fost drăguță și populară. Cred că mă urai. Și erai mereu
furioasă pe mine din cauză că nu arătam așa cum îți doreai, din cauză că nu eram
ceea ce îți doreai. Mă criticai încontinuu. Simțeam că nimic din ceea ce făceam
nu te putea face fericită. Nu-mi vine în minte niciun moment în care să fi reușit
să te mulțumesc.
Mă simt furioasă, înșelată și rănită. Mă urăsc și trebuie să trăiesc cu asta,
cel puțin pentru moment. Sper că într-o zi nu o să mai trebuiască să trăiesc cu
asta. Mă urăsc pentru toate lucrurile pentru care tu m-ai urât, pentru cum arăt
sau pentru cât de nepopulară sunt. Și sunt atât de tristă. Simt că am în mine un
izvor nesecat de tristete.
Mi-aș fi dorit de la tine să fi putut iubi ceea ce era bun la mine. M-ai făcut
să mă simt de parcă nu era nimic bun la mine, dar asta nu a fost adevărat. Am fost
o fată bună. Eram sensibilă față de sentimentele altor oameni. Mi-aș fi dorit de la
tine să mă fi putut iubi și să-mi fi arătat asta, dar nu ai făcut-o niciodată.
Aveam dreptul să fiu acceptată de tine. Aveam dreptul să fiu respectată
pentru persoana care eram. Aveam dreptul să nu fiu ținta jignirilor tale constante,
încă mai am dreptul la aceste lucruri, iar dacă tu nu poți să mi le oferi, nu mai
vreau să vorbesc vreodată cu tine despre niciun lucru care contează cu adevărat
pentru mine.
Nici nu pot să-ți spun de câte ori am pus mâna pe telefon, te-am sunat
nerăbdătoare să îți spun ceva, dar după ce vorbeam cu tine, închideam telefonul
simțindu-mă la pământ. Vreau să nu îmi mai tai craca de sub picioare. Vreau să nu
mă mai urăști și să nu mai fii furioasă pe mine. Vreau să nu mă mai jignești. Mă

fad să mă simt de parcă sunt un nimeni și de parcă nu aș avea nimic.
Mă îndoiesc că vei fi în stare să faci ceea ce îmi doresc eu. în primul rând,
de cele mai multe ori cred nici nu știi că mă jignești. Tu ai impresia că mă ajuți.
Ai impresia că faci totul pentru mine. Și dacă ți-aș trimite scrisoarea asta, probabil
n-ai avea habar despre ce vorbesc. Te-ai supăra pe mine și atâta tot. Aș vrea să
poți înțelege, dar, dacă ai fi capabilă de asta, probabil că nu ți-aș mai scrie această
scrisoare de la bun început.
Fiica ta,
Kate
Această scrisoare sumarizează aspectele esențiale care au derivat din

exercițiile cognitive și experiențiale pe care Kate le parcursese până în acel moment
în cadrul tratamentului și care au legătură cu mama sa. Scrisoarea surprinde felul
în care mama lui Kate a rănit-o pe aceasta în copilărie, susține dreptul lui Kate
de simți și de a exprima furie față de ceea ce s-a întâmplat, precum și dreptul de
a pretinde ca mama ei să se comporte în mod adecvat pe viitor. Deși Kate nu i-a
trimis niciodată mamei sale scrisoarea, faptul că a scris-o a ajutat-o să lupte cu
schemele ei cognitive și să perceapă mai clar problemele din relația lor.
Imagerie dirijată pentru modificarea tiparului de comportament

Folosim tehnica imageriei dirijate și pentru a-i ajuta pe pacienți să își
depășească stilurile de coping de evitare și de supracompensare, în așa fel încât să
descopere noi modalități de a relaționa. Pacienții își imaginează că se comportă
într-o manieră mai sănătoasă, în loc să se retragă în spatele stilurilor lor tipice
de coping. De exemplu, un pacient cu schema cognitivă Eșec își reprezintă în
imageria dirijată o situație pe care în mod normal ar evita-o, cum ar fi să îi ceară
șefului să îi atribuie o sarcină importantă; sau o pacientă cu schema cognitivă
Deficiență își imaginează că interacționează cu soțul ei într-un stil vulnerabil, în
loc să supracompenseze adoptând o atitudine de superioritate. Imageria dirijată
îi ajută pe pacienți să își înfrunte schemele cognitive și să se lupte cu ele în mod
direct.
Următorul fragment îl prezintă pe Daniel, pacientul descris anterior, care
a avut un tată alcoolic și o mamă abuzivă sexual și fizic. In fragment, el exersează
imageria dirijată pentru modificarea tiparului de comportament. Scopul
terapeutic pe termen lung al lui Daniel este să stabilească o relație intimă cu o
femeie. în acest fragment, terapeutul îi cere să își închidă ochii și să își imagineze
că se află la o petrecere la care se dansează și unde sunt femei singure. Apoi, îi
spune lui Daniel să conducă un dialog între schemele sale cognitive Neîncredere/
Abuz și Deficiență, care îl presează să iasă din situație, și modul său de Adult
sănătos, care îl încurajează să rămână și să găsească o modalitate de a se descurca
în situația respectivă. In continuare, dr. Young îi spune să își imagineze că rămâne
la petrecere și că își depășește tiparul de comportament evitant.
TERAPEUT: Ținând ochii închiși, aș vrea să vă reprezentări acum o imagine cu

dumneavoastră la o petrecere la care sunt femei singure disponibile, cu care
ați putea să faceți cunoștință. Și dumneavoastră tocmai intrați în încăpere.
Puteți să vă reprezentări într-o astfel de situație?
DANIEL: Da. Sunt la o petrecere și mă simt foarte inconfortabil. Efectiv, simt că
în orice moment aș putea să mă duc glonț înspre ușă. Cu toate astea, mă
forțez să rămân, pentru că știu că este important.
TERAPEUT: Vreau să fiți acum în rolul acelei părți din dumneavoastră care vrea
neapărat să plece și să vorbiți cu mine. De ce vreți să plecați chiar acum?
DANIEL: Nu simt că am suficient de multă încredere în mine încât să inițiez o
conversație și, știți, chiar să pot ajunge până în punctul în care îi plac unei
femei destul încât să iasă la întâlnire cu mine.
TERAPEUT: De ce nu ?
DANIEL: Păi, pentru că pur și simplu nu sunt, știți, o persoană prea plăcută. Nu
sunt atrăgător și nici nu cred că sunt în stare să ofer iubire, (pauză)
Daniel a intrat într-un mod de evitare la petrecere. Dacă aceste lucruri

s-ar întâmpla în „viața reală”, nu în cadrul unui exercițiu de imagerie dirijată, el
ar rămâne probabil blocat în acest mod pentru tot restul petrecerii sau ar pleca.
Terapeutul îl forțează pe Daniel să își imagineze că își depășește evitarea și că intră
în vorbă cu o femeie.
TERAPEUT: încercați, în imagine, să abordați oricum una dintre femei, chiar

dacă vreți să fugiți afară, crezând că va fi o pierdere de vreme și că veți fi
oricum refuzat. Cu toate acestea, încercați să vă imaginați că faceți un pas
înainte și că abordați femei. Spuneți-mi apoi ce vedeți că se întâmplă.
DANIEL: (pauză lungă) Merg la o masă și întreb o femeie dacă pot să stau jos să
povestim, iar ea spune „OK.” Și vorbim, vorbim despre petrecere, despre
muzică.
TERAPEUT: Cum decurge conversația?
DANIEL: Până acum, bine.
TERAPEUT: Va simțiți deja confortabil în această situație sau încă vă simți
neliniștit?
DANIEL: Mă simt neliniștit. Simt că nu pot să fiu eu însumi, că trebuie să fiu
mai mult decât sunt în realitate și că încerc să forțez conversația, simt că
nu trebuie să fie pauze de tăcere în conversație.
TERAPEUT: Puteți să îi spuneți și ei asta cu voce tare? Chiar dacă nu ați face asta
în mod normal, desigur.
DANIEL: (adresându-se femeii din imagine) Nu mă prea simt confortabil să fiu

aici, pentru că este un lucru destul de înfricoșător. N-am mai ieșit la o
petrecere de mult timp și chiar nu știu ce ar fi bine să spun sau ce-ar fi bine
să fac. Dar îmi place să mă aflu aici și îmi place să stau de vorbă cu tine.
TERAPEUT: Spuneți-i cum vă simțiți, că nu puteți fi autentic.
DANIEL: Mă simt puțin neliniștit pentru că am impresia că nu pot fi autentic,
că dacă aș fi autentic, probabil nu ți-ar plăcea de mine.
TERAPEUT: Ea ce vă spune?
DANIEL: (pauză) îmi spune că și ea se simte la fel.
TERAPEUT: în legătură cu ea însăși?
DANIEL: Da.
TERAPEUT: Și cum vă simțiți când vă spune asta?
DANIEL: Mă face să mă simt mai relaxat.
TERAPEUT: Spuneți-i despre lucrurile de care vă este rușine sau pe care vă este
teamă că le va afla, cele pe care nu i le puteți arăta.
DANIEL: (adresându-se femeii din imagine) Nu mă simt în largul meu spunând
asta, dar, chiar dacă vreau să îmi ofer sprijinul emoțional și afecțiunea unei
femei, nu sunt sigur că pot face asta și mă tem că tu vei simți asta.
TERAPEUT: Spuneți-i despre furia pe care o aveți față de femei.
DANIEL: Și din cauza unor lucruri care mi s-au întâmplat în copilărie, cu mama
mea, am în mine multă furie împotriva femeilor.
TERAPEUT: Și ea cum reacționează?
DANIEL: (pauză) îmi spune că și ea este oarecum furioasă față de bărbați din
cauza unor lucruri care i s-au întâmplat.
TERAPEUT: Și cum vă simțiți atunci când ea spune asta?
DANIEL: Puțin mai relaxat. Puțin mai confortabil, pentru că este sinceră cu
mine.
Observați faptul că terapeutul nu îi cere lui Daniel să exerseze ceea ce ar
spune cu adevărat unei femei, la o petrecere. Mai degrabă, terapeutul îi cere să
lupte împotriva schemelor sale cognitive și a stilului său de coping evitam. în
loc să se închidă din punct de vedere emoțional și să se retragă, așa cum ar face
în mod normal - perpetuându-și, prin urmare, schemele cognitive Neîncredere/
Abuz și Deficiență - terapeutul îl ajută pe Daniel să își imagineze că abordează o
femeie și că vorbește într-un stil mai autentic și mai vulnerabil. Simularea unei
atitudini mai deschise față de femei este în contradicție cu schemele lui cognitive
și duce la un rezultat mai bun. Exercițiul îl ajută pe Daniel să dezvolte acea parte
din sine care este capabilă să se comporte într-o manieră constructivă atunci când
se află în situații sociale alături de femei. Tehnica imageriei dirijate îl ajută, de

asemenea, să conștientizeze faptul că temerile sale în legătură cu femeile nu sunt
conforme cu realitatea, ci sunt determinate de schemele cognitive. Acest fapt îi
reduce oarecum rușinea și, prin urmare, evitarea.
După ce a dat glas schemei lui cognitive Deficiență, terapeutul continuă
prin a aborda schema cognitivă Neîncredere/ Abuz manifestată de Daniel.
4 TERAPEUT: Aveți vreun dubiu în legătură cu încrederea pe care i-o puteți

acorda? încercați acum să vă dați seama dacă puteți avea încredere în ea?
DANIEL: Păi, pe măsură ce încercăm să fim mai autentici unul față de celălalt,
începe să se diminueze sentimentul acesta, dar mai există încă o senzație
rămasă acolo.
TERAPEUT: Fiți în rolul acelei părți din dumneavoastră care este suspicioasă în
legătură cu ea; vreau să aud ce spune acea parte.
DANIEL: (pauză) Mă tem că ai de gând doar să mă folosești. Dacă am decide să
ieșim la o întâlnire, m-ai face să te scot la cină și la un pahar de vin și apoi
nu m-ai mai căuta niciodată sau m-ai respinge. Suspectez că probabil mă
vei folosi pentru a-ți umple din timpul pe care îl aloci întâlnirilor, până
când dai de cineva mai bun. Mă tem că ai de gând să mă folosești.
TERAPEUT: Ea ce spune?
DANIEL: Spune: „Nu fi prostuț. îmi place de tine.”
TERAPEUT: Arunci când spune asta, vă simțiți în vreun fel reasigurat sau încă
aveți suspiciuni în legătură cu ea?
DANIEL: Mă simt puțin reasigurat.
Terapeutul discută exercițiul de imagerie dirijată împreună cu pacientul.
TERAPEUT: Ce-ar fi să vă deschideți

> ochii?
DANIEL: (deschide ochii)
TERAPEUT: Cum v-ați simțit în timpul exercițiului?
DANIEL: Am simțit că este un exercițiu bun, faptul că m-a pus într-o situație
socială.
TERAPEUT: Acelea sunt sentimentele care credeți că apar atunci când vă aflați
în astfel de situații, cele care vă împiedică să vă apropiați de femei?
DANIEL: Cred că da. De asemenea, legat de ideea de a fi mai sincer și mai
vulnerabil, am început să realizez că acesta este unul dintre cele mai
importante lucruri asupra cărora trebuie să lucrez.
TERAPEUT: Există, totodată, atât de multă furie și frică acolo, încât tindeți să
vă țineți departe de asta, pentru că vă îngrijorați că veți fi ori respins, ori
folosit.
DANIEL: Asa e.
TERAPEUT: Deci, în schimb, trebuie să vă ascundeți, să vă protejați.
DANIEL: Da.
Din nou, scopul terapeutului nu a fost ca Daniel să exerseze ceea ce ar
spune cu adevărat într-o situație socială care implică o femeie. Mai degrabă,
obiectivul urmărit a fost ca Daniel să lupte împotriva schemelor lui cognitive,
ajungând să înțeleagă faptul că temerile aferente acestora sunt nerealiste.
DEPĂȘIREA OBSTACOLELOR DIN CALEA INTERVENȚIEI

EXPERIENȚIALE: EVITAREA SCHEMEI COGNITIVE
5
Majoritatea pacienților se obișnuiesc în scurt timp cu tehnica imageriei

dirijate. Le este ușor să producă imagini dare și să poarte dialoguri, se implică
afectiv față de acestea și necesită un nivel minim de îndemn și sprijin. Cu toate
acestea, o parte mică, dar semnificativă, dintre pacienți au nevoie de mai multă
asistență: imaginile reprezentate de ei sunt vagi, dezorganizate sau inexistente, ori
ei înșiși par detașați la nivel emoțional de acestea.
Evitarea schemei cognitive este principalul obstacol în calea intervenției
de tip experiențial. Aceste exerciții sunt dureroase și mulți pacienți caută în mod
automat și inconștient să evite durerea respectivă. își închid ochii și spun: „Nu
văd nimic”, „Nu văd decât un ecran gol”, „Văd o imagine, dar este vagă și nu
reușesc să o disting.” Terapeutul poate folosi câteva strategii de depășire a evitării
schemei cognitive.
Educarea pacienților cu privire la motivul pentru care se folosește

tehnica imageriei dirijate
Tehnica imageriei dirijate evocă emoții puternice, iar pacientul are
nevoie de un motiv întemeiat pentru a le suporta. Atunci când pacienții evită
intervenția de tip experiențial, în primul rând trebuie să ne asigurăm că înțeleg de
ce se folosește aceasta. Le prezentăm toate avantajele. Facem o comparație între
înțelegerea de tip intelectual și cea de tip emoțional și le spunem pacienților că
strategiile experiențiale sunt cele mai puternice arme de care dispunem pentru
a lupta la nivel afectiv împotriva schemei cognitive. Le explicăm faptul că
schemele cognitive se schimbă mai repede atunci când experiențele din copilărie
sunt retrăite prin imagerie dirijată. Le spunem că, până nu parcurg intervenția
experiențială, vor crede în continuare că schema cognitivă este adevărată. Ne
manifestăm empatia față de faptul că exercițiile de tip experiențial sunt dificile,
însă vom insista că, deși implică anumite costuri, există beneficii în a le face.
Așteptați și oferiți permisiunea
Următoarea opțiune pe care o are terapeutul este să aștepte.
TERAPEUT: închideți ochii și dați voie unei imagini din copilăria

dumneavoastră să vă vină în minte.
PACIENT: încerc, dar nu văd nimic.
4 TERAPEUT: Nu vă faceți griji, țineți doar ochii închiși. Va apărea ceva.
{pauză lungă)
PACIENT: Tot nu văd nimic.
TERAPEUT: Este în regulă să vă acordați timpul necesar. Dacă aveți
nevoie, așteptați cinci minute și vom vedea ce se ivește. Chiar dacă nu apare
nimic, tot este în regulă.
Totodată, terapeutul îi poate da pacientului permisiunea să genereze orice

fel de imagine.
TERAPEUT: Nu contează ce fel de imagine este. Nu trebuie să fie reală.

Poate să fie o fantezie. Poate să fie vorba despre culori, forme, lumini.
Uneori, combinația dintre permisiunea terapeutului și câteva minute de

răgaz este suficientă pentru ca pacientul să producă în cele din urmă o imagine.
Cu toate acestea, atunci când nu funcționează, există și alte opțiuni.
Imagerie dirijată pentru relaxare concomitent cu creșterea graduală a

intensității emoționale
5 >
Un alt mod de a contracara evitarea schemei cognitive este de a începe cu

un loc protejat sau cu o altă imagine relaxantă și, apoi, de a introduce gradual
elemente care sunt puțin mai amenințătoare. Acesta este o formă de expunere
gradată ce conține o ierarhie de personaje și de situații. Terapeutul introduce
personaje și situații din ce în ce mai amenințătoare, pe măsură ce imageria dirijată
înaintează.
De exemplu, terapeutul ar putea să înceapă de la o imagine a unui loc
protejat, după care să introducă în imagine unul dintre prietenii apropiați ai
pacientului, pentru ca mai apoi să aducă un iubit ceva mai problematic, iar în
cele din urmă să introducă tatăl, care este și mai problematic. S-ar putea să fie
nevoie de câteva ședințe pentru această strategie, deoarece terapeutul trebuie
să exploreze complet ceea ce se întâmplă la fiecare pas, împreună cu pacientul,
înainte de a trece la următoarea etapă.
Medicatie
>
Uneori, pacienții sunt prea deprimați sau prea labili pentru a face față
exercițiilor de imagerie dirijată. Acestea le activează emoții puternice, iar
pacienților le este greu să scape de aceste emoții după ce pleacă din ședință. Li
se pare că emoțiile lor sunt înfricoșătoare și imposibil de gestionat. Acest lucru

se întâmplă adesea în cazul pacienților traumatizați. Câteodată, medicația poate
ajuta la gestionarea emoțiilor, pentru ca pacienții să poată continua exercițiile.
Există însă pericolul ca medicația să diminueze atât de mult emoțiile, încât
pacienții devin impasibili și nu mai pot parcurge exercițiile. Scopul în ceea ce
privește medicația este să atingem un nivel optim de activare, la care pacienții
să poată trăi încă emoții, însă nu atât de puternic încât să simtă că reușesc să le
facă față. Dacă pacienții sunt prea activați, se vor simți prea copleșiți de tehnicile
experiențiale; dacă nu sunt suficient de activați, ei nu vor reuși să genereze un nivel
destul de crescut de afectivitate pentru a beneficia de pe urma acestor tehnici.
Intervenție la nivel corporal

în cazul în care pacienții au dificultăți în a resimți sau a exprima emoții,
câteodată terapeutul îi poate ajuta orientându-i asupra propriului corp. Acesta
poate adăuga sunete sau mișcare pe lângă sentimente. Spre exemplu, terapeutul
le poate spune să vorbească mai tare sau să lovească o pernă, în timp ce urmăresc
să exprime furie; sau le poate spune pacienților să stea în anumite poziții, cum ar
fi poziția fetală, o poziție deschisă sau una captivă.
Spre exemplu, în prezentarea anterioară de caz, cu pacientul pe nume
Daniel, atunci când terapeutul l-a încurajat să își exprime furia față de mama
sa abuzivă sexual, i-ar fi putut spune să lovească cu pumnul într-o pernă sau în
canapea, în timp ce vorbește cu ea.
Dialog cu modul de Protecție detașată

O alta variantă este ca terapeutul să deschidă un dialog cu acea parte a
pacientului care evită. Numim această parte modul de Protecție detașată.
Prezentăm în detaliu acest mod în capitolul 8. în secțiunea de față ilustrăm, însă,
pe scurt, tehnica prin care se depășește evitarea schemei cognitive. Terapeutul
vorbește direct acelei părți care evită să simtă sau să exprime emoțiile asociate
imageriei dirijate, respectiv modului de Protecție detașată. Până nu ne adresăm
direct modului de Protecție detașată, de regulă nu cunoaștem motivul pentru
care pacientul evită și, prin urmare, este dificil de găsit o metodă prin care se
poate depăși evitarea. Odată ce am vorbit cu modul de Protecție detașată, de
obicei putem să aflăm de ce pacientul continuă să evite și putem să concepem un
plan pentru încetarea evitării.
Vă prezentăm un exemplu cu Hector, pacientul de 42 de ani pe care
l-am descris anterior, a cărui mamă a suferit de schizofrenie de-a lungul întregii
lui copilării. Hector este angajat într-un exercițiu de imagerie dirijată, în care
se vizualizează pe sine însuși, copil fiind, împreună cu mama lui. în imagine,
mama lui stă alături de el în autobuz, vorbind tare despre „trădători”. Terapeutul
încearcă să convingă copilul să își exprime furia față de mama lui, din cauză că
l-a făcut de rușine în imagine, dar Hector opune rezistență. Terapeutul inițiază
atunci un dialog cu modul de Protecție detașată.
TERAPEUT: Micul Hector este foarte furios și vrea să exprime această furie. De
ce nu îi dați voie să își exprime furia? Fiți acea parte din dumneavoastră
care vrea să îl oprească pe Hector să își arate furia.
HECTOR: (în rolul modului de Protecție detașată) „Păi, și ce dacă Micul Hector
simte asta, ce poate el să facă în legătură cu acest lucru, oricum? Nu poate
să facă nimic, deci la ce bun să o simtă?”
TERAPEUT: Ei bine, important e că acum suntem aici să îl ajutăm, putem să îl
protejăm și este în siguranță dacă își exprimă furia. Are dreptul să își simtă
furia. Are dreptul să își exprime furia.
HECTOR: Dacă scapă de sub control? Dacă scapă de sub control și rănește pe
cineva?
TERAPEUT: A făcut vreodată asta? A scăpat vreodată de sub control și a rănit
pe cineva?
HECTOR: Nu. Niciodată. Adică nu mai mult decât să strige la cineva.
TERAPEUT: Ce-ar fi să încercăm să facem un experiment? Ce-ar fi să încercați
să îl lăsați să exprime puțină furie și să vedeți cum e? Să vedeți dacă el se
simte mai bine.
HECTOR: (pauză) în regulă.
Până nu înțelegem de ce interferează modul de Protecție detașată al

pacientului, nu vom ști cum să reacționăm. De îndată ce dăm glas acestui mod,
putem afla motivul pentru care pacientul nu poate simți sau nu poate exprima
emoția respectivă. Abia apoi vom reuși să ne înțelegem și să negociem cu modul
de Protecție detașată.
Prezentăm pe larg acest tip de strategii de abordare a modurilor în
capitolele viitoare ale cărții. Acest exemplu ilustrează însă una dintre situațiile în
care strategiile de acest gen se pot dovedi utile. Luând un stil de coping evitant
și transformându-1 în mod, îi dăm o voce căreia îi putem vorbi și cu care putem
negocia.
Dacă chiar și în urma tuturor acestor strategii, pacienții susțin în continuare
că nu reușesc să facă exerciții de imagerie dirijată, încercăm o ultimă tehnică. Le
spunem pacienților că un procent copleșitor dintre pacienții care spun că nu pot
face aceste exerciții sunt, de fapt, capabili de asta. Le cerem apoi să încerce un
experiment: să se uite la terapeut pentru un minut întreg, apoi să își închidă ochii
și să încerce să își reprezinte terapeutul într-o imagine. Aproape toți pacienții
spun că îl pot vedea pe terapeut. Acest experiment ilustrează faptul că majoritatea
pacienților sunt capabili să își reprezinte imagini. Modul de Protecție detașată
este acela care îi împiedică să și le reprezinte.
REZUMAT
Tehnicile experiențiale ajută terapeutul și pacientul întâi să identifice

schemele cognitive ale pacientului, iar apoi să lupte cu acestea la nivel afectiv.
Obiectivele tehnicilor de evaluare experiențială sunt de a identifica
schemele cognitive centrale ale pacientului, de a înțelege originile acestora din
copilărie și de a le asocia cu problemele pacientului. Am descris cum se conduce
o ședință de evaluare prin imagerie dirijată, pornind de la imagini ale unui loc
protejat, trecând la imagini neplăcute din copilăria pacientului și apoi la imagini
ale problemelor din viața actuală a acestuia.
Terapeutul introduce strategiile experiențiale de schimbare după tehnicile
cognitive de schimbare. Scopul este de a ajuta pacientul să consolideze înțelegerea
rațională a schemelor sale cognitive cu o înțelegere emoțională. O mare parte
dintre tehnicile de schimbare de tip experiențial reprezintă o versiune simplificată
a strategiilor de abordare a modurilor, în care se folosesc dialoguri desfășurate în
imagerie dirijată cu cele trei personaje principale: modul de Copil vulnerabil,
modul de Părinte disfuncțional și modul de Adult sănătos. Terapeutul introduce
modul de Adult sănătos în scenele din copilăria pacientului, cu scopul de a
reproduce figura parentală pentru modul de Copil vulnerabil. Obiectivul este
ca pacientul să dezvolte un mod interiorizat de Adult sănătos, după modelul
terapeutului. Am prezentat, de asemenea, alte tehnici experiențiale de schimbare,
precum scrierea unor scrisori către părinți și imageria dirijată pentru modificarea
tiparului de comportament.
în cele din urmă, am prezentat cum se depășesc obstacolele din calea
intervenției de tip experiențial, în principal cum se oprește evitarea schemei
cognitive. Soluțiile propuse cuprind educarea pacientului cu privire la motivul
pentru care se folosește tehnica imageriei dirijate, acordarea unui răgaz de
câteva minute pentru a genera o imagine, utilizarea imageriei dirijate relaxante
concomitent cu creșterea graduală a intensității afective, medicația, intervenția la
nivel corporal și purtarea unor dialoguri cu modul de Protecție detașată.
în capitolul care urmează, descriem componenta comportamentală a
terapiei centrate pe scheme cognitive - ceea ce noi numim „modificarea tiparului
de comportament”.
Capitolul 5
MODIFICAREA TIPARULUI DE
COMPORTAMENT
în etapa de modificare a tiparului de comportament din cadrul tratamentului,

pacienții urmăresc înlocuirea tiparelor de comportament declanșate de schemele
lor cognitive cu stiluri de coping mai sănătoase. Modificarea tiparului de
comportament este partea care durează cel mai mult în terapia centrată pe scheme
cognitive și, într-un fel, este și cea mai hotărâtoare etapă. Dacă schimbarea nu se
realizează și la acest nivel, există un risc crescut ca pacientul să revină la vechile
comportamente. Chiar dacă pacienții își conștientizează Schemele cognitive
dezadaptative timpurii și chiar dacă au parcurs intervenția cognitivă și cea
experiențială, schemele cognitive vor reapărea dacă nu se schimbă și tiparul de
comportament. Progresul făcut se va eroda și, în cele din urmă, pacienții vor
ajunge din nou sub stăpânirea schemelor lor cognitive. Pentru a realiza progrese
și a le menține integral, este esențial să se schimbe tiparele de comportament.
Dintre cele patru componente majore care alcătuiesc terapia centrată pe
scheme cognitive, modificarea tiparului de comportament este, de regulă, ultima
componentă pe care o abordează terapeutul. Dacă pacientul nu a parcurs în mod
corespunzător etapele cognitive și experiențiale, este puțin probabil ca acesta să
reușească să își schimbe în mod durabil comportamentul determinat de schemele
sale cognitive. Toate celelalte etape care au fost parcurse în tratament au rolul de a
pregăti pacientul pentru demersul de schimbare comportamentală, distanțându-1
din punct de vedere psihologic de schema cognitivă și ajutându-1 să o perceapă
ca fiind un intrus, mai degrabă decât un adevăr fundamental care descrie propria
persoană. Etapele cognitive și experiențiale întăresc partea sănătoasă a pacientului,
în special capacitatea părții sănătoase de a lupta cu schemele cognitive. Odată ce
demarează etapa comportamentală a tratamentul, aceste etape ajută pacientul să
depășească obstacole din calea schimbării comportamentale.
Prin urmare, etapa comportamentală a tratamentului se desfășoară
conform cu modelul centrat pe scheme cognitive și încorporează celelalte
strategii adresate schemelor cognitive, precum cartonașele de coping, tehnica
imageriei dirijate și cea a dialogurilor. Acolo unde este cazul, terapeutul
apelează la tehnici comportamentale tradiționale, cum ar fi tehnicile de relaxare,
dezvoltarea asertivității, managementul furiei, strategii de autocontrol (respectiv
automonitorizarea, stabilirea scopurilor, auto-întărirea) și expunerea gradată la
situații anxiogene. (Plecăm de la asumpția că cititorii sunt familiarizați cu aceste

tehnici clasice din terapia comportamentală, așa că nu vom insista asupra lor în
această carte.)
STILURI DE COPING
Tehnicile de modificare a tiparului de comportament se adresează stilurilor
de coping: în etapa de schimbare sunt vizate acele comportamente la care pacienții
apelează pentru a capitula, a evita sau a supracompensa pentru Schemele lor
cognitive dezadaptative timpurii. Mai exact, este vorba de comportamentele pe
care pacienții le utilizează pentru a face față situației atunci când schemele lor
cognitive sunt declanșate: acuzațiile de gelozie nefondate pe care le face pacientul
cu o schemă cognitivă de Abandon, comentariile prin care pacientul cu o schemă
cognitivă de Deficiență se desconsideră, sfaturile pe care le solicită pacientul cu
o schemă cognitivă de Dependență, obediența pacientului subjugat; evitarea
fobică a pacientului care are o schemă cognitivă de Vulnerabilitate la vătămare
sau la boală. în fond, aceste comportamente de capitulare, de evitare sau de
supracompensare duc la perpetuarea schemei cognitive. Este necesar ca pacienții
să își schimbe stilurile de coping pentru a-și remedia schemele cognitive și a-și
satisface astfel nevoile neîndeplinite care i-au adus în terapie.
Prezentare de caz
O tânără pe nume Ivy solicită terapie centrată pe scheme cognitive. Se
simte frustrată și nefericită în legătură cu numeroase aspecte ale vieții sale.
Tiparul este același: fie că este vorba despre familie, cuplu, serviciu, prieteni, ea
își asumă responsabilitatea de a-i îngriji pe ceilalți, fără a pretinde absolut nimic
pentru ea însăși. Așa cum a spus chiar ea, „Am grijă de toți, dar nimeni nu are
grijă de mine.” Este deprimată, copleșită, epuizată și plină de resentimente. în
Etapa de evaluare, Ivy și terapeutul ei au ajuns împreună la concluzia că aceasta
are o schemă cognitivă de Autosacrificiu. Stilul ei principal de coping este de a
capitula în fața schemei cognitive. Ea are grijă de ceilalți, dar nu îi lasă pe ceilalți
să aibă grijă de ea.
O dată la câteva săptămâni, Ivy iese la cină cu prietenul ei cel mai bun,
Adam. De-a lungul întâlnirii, lucrurile se desfășoară după același tipar: Adam
o întreabă pe Ivy despre viața ei, iar Ivy dă răspunsuri scurte și pozitive,
transmițând, în principiu, că „Totul este în regulă”, după care ea îl întreabă pe
Adam despre viața lui. Adam răspunde prin a aduce în discuție un subiect din
viața sa care îl macină, iar cei doi își petrec restul întâlnirii discutând problema
pe care a ridicat-o el. De ce nu îi împărtășește Ivy prietenului ei nimic important
despre ea însăși? Acest lucru se întâmplă deoarece întrebările prietenului ei îi
declanșează schema cognitivă Autosacrificiu. Ivy se simte vinovată și egoistă
atunci când vorbește despre ea însăși. Pentru a face față la declanșarea schemei
ei cognitive, ea dă răspunsuri rapide și superficiale și pune reflectorul înapoi
pe Adam. Până la urmă, Ivy ajunge să se simtă deprivată emoțional (aproape
Modificarea tiparului de comportament 167
toți pacienții cu scheme cognitive de Autosacrificiu au și scheme cognitive de

Deprivare emoțională asociate.)
în etapa comportamentală a tratamentului, Ivy hotărăște să își echilibreze
relațiile intime. Ea decide să înceapă cu relația cu Adam. Pentru a o pregăti de
schimbare, terapeutul îi cere să închidă ochii și să își reprezinte o imagine cu ea
însăși, stând la cină cu Adam și povestindu-i despre viața ei. în timpul imageriei
dirijate, Ivy conduce un dialog între schema ei cognitivă Autosacrificiu, care îi
spune să își îndrepte atenția înapoi către Adam, și partea ei sănătoasă, care susține
importanța de a împărtăși o problemă cu prietenul ei. în continuare, schimbând
scaunele între „partea schemei cognitive” și „partea sănătoasă”, Ivy se înfurie pe
schema ei cognitivă, revendicându-și dreptul ca și ceilalți să aibă grijă de ea. în
timpul exercițiului de imagerie dirijată, ea face legătura între situația respectivă
și copilăria trăită alături de mama ei fragilă, care avea excesiv de multă nevoie de
atenție și afecțiune. îi spune mamei sale, „Mă costă prea mult să am grijă de tine.
Mă costă propria mea identitate.”
în continuare, în cadrul imageriei dirijate, ea se vizualizează împărtășind
cu Adam o problemă, descurcându-se cu toate obstacolelor care apar.
TERAPEUT: Prin urmare, ce ați vrea să îi spuneți lui Adam?

IVY: Aș vrea să îi spun cum a fost pentru mine să se îmbolnăvească mama și să
aibă atâta nevoie de mine.
TERAPEUT: în regulă, ați putea așadar să vă imaginați că îi spuneți în imagine
despre asta? Despre îmbolnăvirea mamei dumneavoastră și despre
sentimentele pe care le aveți în legătură cu asta?
IVY: Vreau să îi spun, dar sunt speriată.
TERAPEUT: Și ce spune partea speriată?
IVY: Spune „Nu așa ar trebui să stea lucrurile. Adam nu ar trebui să aibă grijă de
mine, eu sunt cea care ar trebui să aibă grijă de el.”
TERAPEUT: Ce vă temeți că se va întâmpla dacă îl lăsați pe Adam să aibă grijă
de dumneavoastră?
IVY: Mi-e teamă că nu îi va mai plăcea de mine.
TERAPEUT: Va temeți și de altceva?
IVY: Mă tem ca voi începe să plâng sau ceva de genul acesta.
TERAPEUT: Și ce ar fi atât de rău în asta?
IVY: Mi-ar fi de-a dreptul rușine.
TERAPEUT: Aici vorbește schema dumneavoastră cognitivă de Autosacrificiu,
sub forma a tot ceea ce ați spus până acum: „Nu ar trebui să lași pe nimeni
să aibă grijă de tine. Oamenii nu te vor plăcea dacă le dezvălui propria ta
vulnerabilitate. Nu ar trebui să plângi.” Ce răspunde partea sănătoasă? Ați
putea să răspundeți din perspectiva părții sănătoase, în această imagine?
IVY: Păi, da, partea sănătoasă spune, „Este în regulă să îmi las prietenii să aibă
grijă de mine. Ei mă vor plăcea în continuare. Este în regulă să plâng de
față cu un prieten apropiat.”
într-un final, drept temă comportamentală de casă, Ivy exersează oferirea

unor răspunsuri mai autentice prietenului ei, atunci când acesta o întreabă
despre viața ei. Următoarea dată când se întâlnesc la cină, ea îi împărtășește o
problemă legată de relația ei de cuplu. Adam reacționează într-o manieră caldă
și înțelegătoare, contracarându-i schema cognitivă Autosacrificiu (și pe cea de
Deprivare Emoțională).
Stiluri dezadaptative de coping asociate cu scheme cognitive specifice

Fiecare schemă cognitivă este asociată unui anumit tipar de comportamente
disfuncționale care tinde să caracterizeze modul în care pacientul relaționează cu
partenerii și cu persoanele semnificative (inclusiv cu terapeutul). Tabelul 5.1 oferă
câte un exemplu pentru fiecare stil de coping, în cazul fiecărei scheme cognitive.
Așa cum arată tabelul 5 -1, modificarea tiparului de comportament se referă
nu doar la modul în care persoana acționează în situații specifice, ci și tipul de
situații selectate în general: cu cine se căsătorește, ce carieră alege, care este cercul
de prieteni. Modificarea tiparului de comportament implică atât decizii majore
de viață, cât și comportamente de zi cu zi. Pacienții își mențin Schemele cognitive
dezadaptative timpurii, făcând alegeri majore de viață care le perpetuează schemele
cognitive.
Adesea, pacienții reușesc să schimbe comportamente distincte, circumscrise
anumitor situații, cu ajutorul tehnicilor cognitiv-comportamentale standard,
însă în cazul tiparelor persistente de comportament care sunt determinate de
schemele cognitive dezadaptative timpurii este nevoie de o abordare integrativă.
Dezvoltarea asertivității ar putea veni în sprijinul unui pacient care întâmpină
probleme în stabilirea limitelor în relația cu prietena lui, însă probabil că
dezvoltarea asertivității, de una singură, nu va fi suficientă pentru a schimba un
tipar de viață mai general, de subjugare față de persoanele semnificative. Pacienții
se subjugă din cauză că le este frică de pedeapsă, de abandon sau de critică; e
necesar ca aceștia să lucreze întâi asupra respectivelor probleme subiacente pentru
a-și depăși obișnuințele. Schemele cognitive asociate acestor probleme subiacente
- Pedeapsă, Abandon, Deficiență - blochează progresul. Dacă pacientul are o
schemă cognitivă de Neîncredere/ Abuz, se va teme că prietena lui va deveni
abuzivă dacă el este asertiv. Dacă pacientul are o schemă cognitivă de Abandon,
se va teme că prietena îl va părăsi dacă este asertiv. Dacă pacientul are o schemă
cognitivă de Dependență, nu va simți că are dreptul să fie asertiv față de prietena
lui, chiar dacă cunoaște pașii necesari ai afirmării de sine. Adesea, nu dezvoltarea
abilităților este principala direcție de intervenție. Schema cognitivă conține
aspecte cognitive și emoționale care trebuie tratate în prealabil.
Adesea, pacienților le este mai ușor să își schimbe cognițiile și emoțiile
decât să modifice tipare persistente de comportament. Din acest motiv,
terapeutul trebuie să aibă răbdare, însă să fie perseverent de-a lungul întregii etape
comportamentale, punând în practică regula confruntării empatice. Terapeutul

exprimă empatie față de dificultatea de a schimba tipare de comportament adânc
înrădăcinate, însă îl confruntă constant pe pacient cu necesitatea schimbării
respective.
TABELUL 5.1. Exemple de reacții de coping asociate schemelor cognitive specifice
Schemă Capitulare Evitare Supracompensare

cognitivă
Abandon/ Alege parteneri și persoane Evită orice fel de relații își îndepărtează
Instabilitate semnificative indisponibile intime, din cauza fricii partenerii și alte persoane
sau impredictibile. de abandon. semnificative din cauză că
se agață, este posesiv sau
controlează.
Neîncredere/ Alege parteneri și persoane Evită să se implice Se poartă urât sau îi

Abuz semnificative nedemne în relații apropiate exploatează pe ceilalți;
de încredere; este cu ceilalți, în viața se comporta excesiv de
hipervigilent și suspicios personală sau cea încrezător.
în privința celorlalți. profesională; nu are
încredere și nu se
destăinuie.
Deprivare își alege parteneri și Se retrage și se izolează; Are pretenții nerealiste ca

emoțională persoane semnificative evită relațiile intime. ceilalți să îi îndeplinească
care au tendința de toate nevoile.
a fi reci, detașate; îi
descurajează pe ceilalți să
investească emoțional.
Deficiență/ Alege parteneri și persoane Evită să împărtășească Se comportă într-o

Rușine semnificative care îl gânduri sau emoții manieră critică și
critică; se înjosește. „rușinoase” cu partenerii superioară față de ceilalți;
sau cu alte persoane încearcă să pară „perfect”.
semnificative din cauza
fricii de a fi respins.
Izolare socială/ Intră într-un grup, dar Evită să socializeze; Își pune o „mască” falsă
înstrăinare rămâne la marginea își petrece majoritatea pentru a se alătura unui
acestuia; nu se integrează timpului singur. grup, dar se simte în
complet. continuare diferit și
alienat.
Dependență/ Cere exagerat de mult Procrastinează în Demonstrează

Incompetență ajutor; se consultă cu alții luarea deciziilor; evită independență excesivă,
în privința deciziilor; alege să acționeze pe cont chiar și atunci când
parteneri hiper-protectori propriu sau să își asume apelarea la ajutorul
care fac orice pentru el/ ea. responsabilități normale celorlalți ar fi un lucru
pentru un adult. normal și sănătos.
Vulnerabilitate la Se îngrijorează constant Evită în mod fobie Utilizează gândirea magică

vătămare sau la că o catastrofa se va situațiile „periculoase”. și ritualuri compulsive;
boală abate asupra lui/ ei; cere se angajează în
asigurări repetare din comportamente nesăbuite
partea altora. și periculoase.
(cont.)
TABELUL 5.1. (cont.)

cognitivă
Interdependență/ Imită comportamentul Evită să aibă o relație Manifestă o autonomie
Sine infantil celeilalte persoane cu persoanele care exagerată.
semnificative, rămâne pun mai mult preț pe
strâns legat de persoana individualitate decât pe
cu care se află în relație interdependență.
de interdependență; nu
își dezvoltă o identitate
separată, cu preferințe
unice.
Eșec își sabotează eforturile Procrastinează în Desconsideră reușitele

în muncă lucrând sub sarcinile în muncă; celorlalți; încearcă
nivelul propriilor abilități; evită complet sarcinile să atingă standarde
își compară dezavantajos noi sau dificile; evită să perfecționiste pentru a
rezultatele cu ale iși stabilească scopuri compensa pentru senzația
celorlalți, într-o manieră profesionale pe măsura de eșec.
distorsionată. abilităților sale.
Sentiment de Are relații inegale sau Evită situațiile în care Oferă cadouri
îndreptățire/ lipsite de afecțiune nu poate excela și ieși în extravagante sau face
Grandomanie cu parteneri și cu alte evidență. contribuții caritabile
persoane semnificative; însemnate, cu scopul
se comportă egoist; de a compensa pentru
desconsideră nevoile și comportamentul egoist.
sentimentele celorlalți; se
comportă disprețuitor.
Autocontrol Realizează sarcinile Nu muncește sau își Face eforturi de scurtă

redus/ plictisitoare sau incomode abandonează studiile; durată, intense, pentru a
Autodisciplină într-o manieră delăsătoare; nu își stabilește scopuri termina un proiect sau a
redusă pierde controlul asupra profesionale pe termen exercita autocontrol.
emoțiilor; mănâncă în lung.
exces, consumă alcool,
joacă jocuri de noroc sau
se droghează din plăcere.
Subjugare își alege parteneri sau Evită orice fel de relații; Se comportă într-o
persoane semnificative evită situațiile în care manieră pasiv-agresivă sau
dominante, care îl/ o dorințele lui/ ei sunt răzvrătită.
controlează; se supune diferite de ale celorlalți.
dorințelor lor.
Autosacrificiu își neagă propriile nevoi; Evită relațiile intime. Se înfurie pe persoanele
face prea mult pentru alții semnificative, pentru că
și insuficient pentru sine. nu răspund în același fel
sau pentru că nu arată
aprecierea; decide să nu
mai facă nimic pentru
ceilalți.
Negativism/ Minimalizează Nu speră prea multe; își Se comportă într-o

Pesimism evenimentele pozitive, menține așteptările la un manieră nerealist de
le exagerează pe cele nivel scăzut. pozitivă, optimistă, stil
negative; se așteaptă și se „Pollyanna”1 (rar).
pregătește pentru ce e mai
rău.
(cont.)
TABELUL 5.1. (cont.)

cognitivă
Inhibiție Prețuiește rațiunea și Evită activități care Acționează impulsiv și
emoțională ordinea mai presus de implică exprimarea fără inhibiții (uneori sub
emoții; se comportă într-o propriilor emoții influența substanțelor
manieră foarte controlată, (cum ar fi exprimarea dezinhibatoare precum
aplatizată; nu manifestă iubirii sau manifestarea alcoolul).
emoții sau comportamente fricii) sau în care este
spontane. necesar să se comporte
dezinhibat (precum
dansul).
Nevoia de Atrage atenția celorlalți Evită relațiile cu indivizii Se comportă în mod

aprobare/ asupra propriilor realizări pe care îi admiră, de flagrant, astfel încât să
recunoaștere în legătură cu statutul. teamă că nu le va câștiga atragă dezaprobarea
aprobarea. indivizilor pe care îi
admiră.
Pedepsire Se comportă într-o Evită situațiile care Se comportă excesiv de

manieră represivă și implică evaluare, pentru iertător, fiind în același
dură față de persoanele a scăpa de frica de timp furios și punitiv în
semnificative. pedeapsă. adâncul său.
Standarde Caută să aibă o Evită să își asume Respinge orice fel de

nerealiste/ performanță perfectă; sarcini în munca; standarde înalte și
Hipercriticism stabilește standarde înalte procrastinează. se mulțumește cu o
pentru sine și ceilalți. performanță sub medie.
MOMENTUL POTRIVIT PENTRU MODIFICAREA

TIPARULUI DE COMPORTAMENT
în ce fel își dă terapeutul seama când este momentul să direcționeze
terapia către modificarea tiparului de comportament? Răspunsul este: atunci
când pacienții au deprins cu succes elementele cognitive și experiențiale ale
tratamentului. Dacă pacienții sunt capabili să își eticheteze Schemele cognitive
dezadaptative timpurii atunci când acestea sunt declanșate, să înțeleagă originile
din copilărie ale schemelor lor cognitive, precum și să se angajeze în dialoguri axate
pe schemele lor cognitive în care le înving sistematic pe acestea prin intermediul
părții lor sănătoase - atât la nivel cognitiv, cât și la nivel emoțional - atunci ei
sunt, probabil, pregătiți să înceapă modificarea tiparului de comportament.
1 „Pollyana” este un personaj fictiv al cărții cu același nume de Elenor H. Porter (1912).
Termenul se folosește în limba engleză pentru a descrie persoanele care manifestă un stil de
gândire optimist, care uneori este excesiv sau iluzoriu (n. tr.).
DEFINIREA COMPORTAMENTELOR SPECIFICE DREPT

POSIBILE OBIECTIVE ALE SCHIMBĂRII
Primul pas esre ca rerapeutul și pacientul să alcătuiască o listă detaliată

de comportamente specifice care pot deveni obiective ale schimbării. Terapeutul
și pacientul pot apela la numeroase surse de informație pentru a alcătui această
listă: conceptualizarea cazului elaborată în Etapa de evaluare, descrieri în detaliu
ale comportamentelor problematice, imageria dirijată a situațiilor problematice,
relația terapeutică, relația cu persoanele semnificative și chestionarele centrate pe
scheme cognitive.
Rafinarea conceptualizării de caz

Terapeutul și pacientul pot începe prin a rafina conceptualizarea de caz
pe care au elaborat-o în Etapa de evaluare, detaliind procesele de capitulare,
evitare și supracompensare pentru schema cognitivă. Lucrând cu aceste stiluri
de coping, ei pot să înceapă alcătuirea unei liste de comportamente specifice sau
de circumstanțe de viață care necesită schimbate. Este important ca terapeutul să
adreseze separat fiecare domeniu major de viață, precum relațiile intime, munca
și activitățile sociale, deoarece pacientul ar putea să aibă scheme cognitive și
stiluri de coping diferite, asociate cu domenii de viață diferite. De exemplu, un
pacient cu o schemă cognitivă de Deprivare emoțională ar putea fi cald și afectuos
față de prietenii apropiați, însă rece și distant în relația cu partenerul de cuplu; un
pacient cu o schemă cognitivă de Subjugare ar putea să fie pasiv față de figurile
de autoritate, dar să manifeste dominare și control în relația cu frații mai mici
sau cu copiii; sau un pacient ar putea avea o schemă cognitivă de Deficiență care
este activată atunci când întâlnește persoane necunoscute într-o situație socială,
însă nu și atunci când se întâlnește în privat cu câte o persoană semnificativă din
viata
> sa.
Descrierea detaliată a comportamentelor problematice

Probabil că cel mai important pas în identificarea tiparelor de comportament
prin care pacientul se autosabotează este ca acesta să facă împreună cu terapeutul
descrieri detaliate ale situațiilor problematice din viața sa. Atunci când pacientul
raportează o situație care îi declanșează în mod sistematic schema cognitivă,
terapeutul îl ajută să clarifice comportamentele specifice, punând întrebări.
Scopul este de a obține o descriere pas cu pas a ceea ce s-a întâmplat. Câteodată,
terapeutul întâmpină dificultăți în acest demers. Ca parte a procesului de
perpetuare a schemei cognitive, pacientul are tendința de a distorsiona faptele
pentru a le potrivi cu schema cognitivă și de a ignora datele contradictorii. Este
necesar ca terapeutul să insiste ca pacientul să își amintească faptele în mod
obiectiv, nu într-o manieră emoțională, influențată de schemele cognitive.
Prezentare de caz
O tânără pe nume Daphne se prezintă la ședința de terapie și relatează

că s-a certat cu soțul ei în seara precedentă. Daphne are o schemă cognitivă de
Abandon/ Instabilitate, care provine din faptul că a crescut într-un cămin plin
de certuri. Părinții ei obișnuiau să se certe aproape în fiecare zi, adesea până
în punctul în care amenințau să divorțeze. Daphne își amintește cum îi vedea
strigând unul la celălalt și cum simțea ca nu are nicio putere să îi oprească, apoi
cum se ascundea în dulapul ei, acoperindu-și urechile. în prezent, este căsătorită
cu Mark, un medic rezident. El lucrează până târziu și ajunge acasă rupt de
oboseală și sleit. Venirea lui acasă declanșează o ceartă aproape în fiecare seară.
Daphne povestește cea mai recentă ceartă a lor:
DAPHNE: Mark si cu mine ne-am certat din nou aseară.

TERAPEUT: De unde a pornit cearta?
DAPHNE: Of, același lucru. A întârziat. Nu știu. (Dă din cap dezaprobator.)
TERAPEUT: Cum a început cearta?
DAPHNE: Așa cum începe de fiecare dată. Nu are importanță. Tot ce facem este
să ne certăm. Probabil că ar trebui să divorțăm.
TERAPEUT: Daphne, văd că sunteți lipsită de speranță, dar tot este important să
înțelegem ceea ce s-a întâmplat. Reamintiți-vă momentul în care a început
cearta. Cum a pornit totul?
DAPHNE: Am avut o zi foarte grea. Nu reușeam nicicum să-mi termin treaba
de liber-profesionist. Bebelușul a plâns toată ziua. Mark a venit iar acasă
târziu și m-am luat de el.
TERAPEUT: Cum v-ați luat de el?
DAPHNE: l-am spus că nu am cum să câștig bani pentru noi, dacă trebuie să am
grijă toată ziua de un bebeluș care urlă. Cum se așteaptă să lucrez? Când
copilul e treaz trebuie să am grijă de el, și când doarme sunt atât de obosită
că trebuie să dorm și eu. Vreau să spun, Mark poate să plece toată ziua, iar
eu sunt blocată acolo.
TERAPEUT: Și Mark ce a spus?
DAPHNE: A spus că nu e vina lui că bebelușul a plâns și că lucrează și el din
greu.
TERAPEUT: Ce s-a întâmplat în continuare?
DAPHNE: l-am spus: „Ne lași singuri toată ziua și toată noaptea. Ești un soț și
un tată mizerabil.”
TERAPEUT: Cum vă simțeați în acel moment?
17 4 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME COGNITIVE
DAPHNE: Furioasă. Foarte furioasă și speriată. Eram speriată că nu îi pasă de

mine și de copil și că ne-ar putea părăsi pentru totdeauna.
TERAPEUT: Si Mark? Ce credeți că simțea el?
DAPHNE: în acel moment credeam că nu îl interesează deloc, pentru că a ieșit
din cameră. Mai târziu, mi-a spus că a fost distrus din cauză că i-am spus
că este un sot si un tată mizerabil.
Relatând interacțiunea cu soțul ei prin folosirea atât de multor detalii,

Daphne și terapeutul ei reușesc să îi identifice comportamentele problematice,
întârzierea lui Mark îi declanșează schema cognitivă Abandon/ Instabilitate, iar
ea devine speriată și furioasă. Când el ajunge în sfârșit acasă, în loc să își exprime
vulnerabilitatea și frica, Daphne îi vorbește urât, încercând cât poate de tare să
îl facă să sufere. Din cauză că stilul ei de coping este unul de supracompensare,
Daphne își perpetuează schema cognitivă. Până la urmă, ajunge să fie și mai
speriată că Mark o va părăsi, recreând exact același mediu instabil care o făcea să
îi fie atât de frică în copilărie.
Imageria dirijată a evenimentelor activatoare

în cazul în care pacienții întâmpină dificultăți în a-și aminti detaliile unei
anumite situații problematice, terapeutul îi poate ajuta să retrăiască evenimentul,
prin tehnica imageriei dirijate. Terapeutul le cere să închidă ochii și să își
reprezinte o imagine a situației respective. Acesta pune întrebări cu privire la
ceea ce se întâmplă în imagine, determinându-i pe pacienți să își amintească
detaliile comportamentului lor. Terapeutul le spune „La ce vă gândiți? Ce
simțiți? Ce vă vine să faceți? Ce faceți în continuare?” Prin intermediul imageriei
dirijate, pacienții reușesc adesea să își conștientizeze gândurile, sentimentele și
comportamentele care fuseseră până atunci inaccesibile.
Prezentare de caz
Henry este student la o facultate competitivă. Problema pentru care s-a

prezentat este aceea că procrastinează în a-și realiza sarcinile școlare și obține,
așadar, rezultate academice sub nivelul său de abilități.
Henry este unicul copil al unor părinți de profesie intelectuală care
valorizează reușita mai presus de orice. A fost șef de promoție într-un liceu mic -
o realizare pe care a obținut-o fără a depune prea mult efort. De asemenea, a fost
un atlet de top în liceu, însă și-a dat seama în primul an de facultate că nu este
destul de talentat pentru a urma o carieră de sportiv profesionist. „M-am simțit
ca un ratat” a spus el, „dar am avut impresia că măcar succesul academic îmi este
garantat.” Henry s-a așteptat ca performanța sa școlară să înlocuiască sportul ca
sursă principală a stimei de sine. La momentul actual, însă, nu își realiza sarcinile
școlare, iar notele lui erau mediocre.
în Etapa de evaluare a tratamentului, Henry a identificat Standardele
nerealiste și Autocontrolul redus/ Autodisciplina redusă drept principalele
scheme cognitive care interferează cu studiul. După ce a contracarat aceste scheme

cognitive prin intermediul strategiilor cognitive și experiențiale, terapeutul și
Henry au trecut la modificarea tiparului de comportament. In fragmentul care
urmează, terapeutul apelează la tehnica imageriei dirijate pentru a-1 ajuta pe
Henry să își identifice comportamentele prezente într-o situație în care își amână
sarcinile școlare.
>
TERAPEUT: Vrei să facem un exercițiu de imagerie dirijată care să te ajute să

localizezi problema?
HENRY: Da.
TERAPEUT: Bine, atunci închide ochii și reprezintă-ți o imagine de ieri seară cu
tine, în care stai jos pentru a lucra.
HENRY: Bine. (închide ochii)
TERAPEUT: Ce vezi?
HENRY: Sunt în camera mea. E cam dezordine, sunt hârtii peste tot. Am cărțile
în fața mea și calculatorul într-o parte. (Pauză)
TERAPEUT: Ce se întâmplă atunci când începi să te gândești la realizarea
sarcinilor?
HENRY: Păi, este destul de târziu. Toată ziua mi-am spus că voi putea lucra mai
târziu. Acum am o lucrare de predat și nici nu m-am apucat de ea.
TERAPEUT: La ce te gândești?
HENRY: Nu vreau să-mi fac lucrarea. Mă simt prea agitat pentru a mă
putea concentra. Nu știu de unde să încep. Am dureri de stomac doar
gândindu-mă la asta. Aș prefera să mă joc pe calculator, așa că asta fac.
TERAPEUT: Ce se întâmplă în continuare?
HENRY: Mă joc pe calculator pentru o vreme, iar apoi ascult muzică. Deja e
foarte târziu si îmi dau seama că trebuie să lucrez.
TERAPEUT: Ce simți?
HENRY: Mă simt agitat și deprimat. Cu cât devin mai agitat, cu atât îmi este mai
greu să mă concentrez.
TERAPEUT: Ce îți trece prin minte?
HENRY: E prea târziu.
TERAPEUT: E prea târziu ca să vă scrieți lucrarea?
HENRY: Nu, e prea târziu să mai iau nota A. Aș fi putut să iau A dacă aș fi
muncit. Ce rost mai are? Am picat deja.
TERAPEUT Atunci, ce faci?
17 6 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME COGNITIVE
TERAPEUT: Îmi pun ceasul să sune la patru dimineața, gândindu-mă că mă voi

trezi atunci și îmi voi scrie lucrarea. Următoarea zi, dorm și după ce sună
ceasul, si când ar fi trebuit să fiu la cursuri.
Henry apelează la strategii comportamentale de evitare, precum distragerea,

pentru a face față anxietății sale crescânde. Observați că, în timp ce investighează
comportamentul lui Henry, terapeutul extrage și informații cu privire la cognițiile
și emoțiile sale. Cu cât pacientul reușește să își reamintească mai viu imaginea, cu
atât poate să își amintească mai clar comportamentele specifice.
Relația terapeutică
Modul în care pacientul se comportă în contextul relației terapeutice
reprezintă o sursă suplimentară de informații despre comportamentele care necesită
a fi schimbate, în special cele privitoare la relațiile cu persoanele semnificative.
Această sursă de informații are deosebit de multe avantaje, deoarece terapeutul
poate să observe comportamentele în mod direct, remarcând anumite subtilități
care s-ar putea pierde dacă s-ar rezuma doar la ceea ce relatează pacientul despre
relațiile sale din afara terapiei.
Terapeutul poate observa atât schemele cognitive, cât și stilurile de coping
ale pacientului. Fiecare combinație de scheme cognitive și de stiluri de coping se
manifestă sub o anumită formă. Spre exemplu, o tânără pacientă își manifestă
schema cognitivă Deprivare emoțională și stilul de coping de evitare plecând mai
repede de la ședința de terapie. Nedorind să se confrunte cu faptul că își împarte
terapeutul cu alți pacienți, aceasta părăsește ședința înainte ca următorul pacient
să ajungă în sala de așteptare.
Un tânăr pacient își manifestă schema cognitivă Deficiență și stilul de
coping de supracompensare corectând în mod repetat discursul terapeutului. O
tânără pacientă își dezvăluie schema cognitivă Interdependentă și stilul de coping
de capitulare imitând stilul vestimentar al terapeutului. (In capitolul 6 vom
analiza manifestarea schemelor cognitive și a stilurilor de coping în contextul
relației terapeutice.)
Prezentare de caz
Cazul Aliciei ilustrează cum sunt manifestate schemele cognitive și stilurile

de coping în contextul relației terapeutice și cum pot acestea să submineze
terapia. Alicia a crescut într-o familie strictă, moralizatoare. Mama ei a învățat-o
că oamenii sunt răi și slabi din fire, iar dacă vrei să fi bun, trebuie să te controlezi
cu multă vigilență. A-i abandona pe membrii familiei atunci când aveau nevoie de
ajutor era considerat a fi cel mai mare păcat. Alicia era ascultătoare și responsabilă
și a încercat să îndeplinească toate dorințele mamei sale. „Voiam să îi fac pe plac,
dar n-am reușit niciodată”, spune ea. Tatăl ei era alcoolic, iar marna a învățat-o că
era de datoria ei să îl ajute să își păstreze autocontrolul. Alicia încerca să fie foarte
cuminte, astfel încât să nu îl supere pe tatăl ei și să „îl facă să bea”. Ea obișnuia
să îi golească sticlele de whisky, îl implora și încerca sa îl convingă prin vorbe

frumoase să nu iasă noaptea din casă și îl punea în pat atunci când era beat.
Principalele scheme cognitive ale Aliciei erau Deficiență și Pedepsire. Nu
se putea ierta pentru impulsurile și dorințele „rele”. Avea, de asemenea, schemele
cognitive Deprivare emoțională (ca urmare a mediului afectiv rece din familie),
Autosacrificiu (ca urmare a faptului că mama ei îi pretindea să îndeplinească
nevoile membrilor familiei, în special ale tatălui ei) și Standarde nerealiste (ca
urmare a faptului că îi era imposibil să fie „destul de bună” pentru a o mulțumi
pe mama ei). Pe măsură ce creștea, Alicia și-a trăit viața într-un mod care i-a
perpetuat schemele cognitive. Și-a ales parteneri și prieteni cu probleme. Și-a
ales, unul după altul, parteneri care abuzau de substanțe. A rămas în relațiile
respective pentru că simțea că este obligația ei morală să facă acest lucru. Așa cum
a învățat-o mama sa, nu îi părăsești pe cei dragi atunci când au nevoie de ajutor.
In plus, la fel cum s-a întâmplat cu tatăl ei, Alicia simțea mereu că este vina ei
atunci când partenerii abuzau de droguri. Cumva, ea era cea care nu reușise să îi
împiedice.
Pe lângă alte obiective terapeutice, Alicia își dorea să piardă din greutate,
A început să îi raporteze terapeutului, în timpul ședințelor, cât mâncase în
săptămâna precedentă. La început, părea că Alicia vrea atenție pentru eforturile
ei de a slăbi, iar terapeutul a încercat să i-o acorde (sperând că astfel va contracara
schema cognitivă Deprivare emoțională a pacientei.) Curând însă, a devenit
limpede faptul că Alicia considera că terapeutul ei o condamnă pentru kilogramele
în plus. In acele momente, erau declanșate schemele ei cognitive Deficiență și
Pedepsire. Alicia se confesa terapeutului așa cum se confesa mamei sale cu privire
la comportamentul ei „rău”, atunci când era copil. In momentul în care și-a dat
seama de acest lucru, Alicia a izbucnit în lacrimi, spunând că se gândea să renunțe
la terapie. Pierderea în greutate nu era obiectivul ei, ci era al mamei ei. Alicia
credea că este o persoană rea dacă nu face ceea ce mama ei i-a spus că ar trebui
să facă. Pierdea în greutate era o promisiune față de mama ei pe care trebuia
să o respecte. Insă o altă parte din ea -- modul ei de Copil vulnerabil - simțea
că mâncatul este singura ei plăcere și nu putea suporta să se abțină. (Mâncatul
reprezenta o formă de supracompensare pentru schemele ei cognitive Deprivare
emoțională și Autosacrificiu.) Prin faptul că îi raporta terapeutului ceea ce mânca,
Alicia La transformat pe acesta, în mintea ei, într-o altă figură punitivă, pe care
trebuia să o mulțumească străduindu-se la nesfârșit.
Terapeutul a ajutat-o pe Alicia să descopere alte domenii din viața ei în
care „se confesa” în legătură cu comportamentul ei „rău”, din cauză că pornea de
la asumpția că cealaltă persoană o judecă defavorabil. Schimbarea acestui tipar
a devenit unul dintre obiectivele ei pentru etapa de modificare a tiparului de
comportament.
Informații din partea persoanelor semnificative din viața pacientului

Uneori, terapeutul nu se bazează doar pe declarațiile pacienților pentru a le
identifica comportamentele problematice. Observațiile pacienților vor conține, în
mod inevitabil, inautenticități și lacune. Acest lucru este valabil, în mod special,
în cazurile în care pacienții supracompensează pentru schemele lor cognitive.

Spre exemplu, este bine cunoscut faptul că narcisiștii au probleme în a-și observa
corect propriul comportament și impactul pe care acesta îl are asupra altora.
Consultarea cu parteneri, membri de familie și prieteni poate oferi perspective
suplimentare. Atunci când e posibil ca terapeutul să se întâlnească cu persoanele
semnificative din viața pacientului, aceștia pot oferi adesea informații pe care
pacientul nu le poate pune la dispoziție. Terapeutul investighează punctele
de vedere ale acestora și le cere exemple specifice pentru a clarifica tiparele de
comportament dezadaptativ ale pacientului. In cazul în care terapeutul nu
reușește să se întâlnească cu persoanele respective, pacientul le poate cere să ofere
informații și apoi le analizează răspunsurile în ședința de terapie.
Investigarea atentă a istoricului de relații cu persoanele semnificative
poate să fie de asemenea o sursă de informații. Terapeutul se concentrează pe
comportamentele problematice. Ce scheme cognitive au fost declanșate în cadrul
acestor relații? Cum a făcut față pacientul? Ce a făcut pacientul, mai exact? Care
au fost comportamentele de autosabotare care au dus la perpetuarea schemelor
cognitive?
Prezentare de caz
Monique se prezintă la terapie, plângându-se că soțul ei, Lawrence, nu își

dorește să facă sex cu ea.
TERAPEUT: De ce credeți că nu vrea să facă sex cu dumneavoastră?

MONIQUE: Nu știu.
TERAPEUT: Dacă ar fi să presupuneți?
.MONIQUE: Nu știu. Pur și simplu, nu e genul de persoană interesată de sex.
Monique spune că insistă pe lângă soțul ei: „îi spun că mă simt singură. îi
spun că îmi este dor de el.” O analiză amănunțită scoate la iveală faptul că cei doi
au avut o viață sexuală satisfăcătoare înainte de căsătorie. Ea este sigură că soțul ei
nu are o amantă: nici ea, nici soțul ei nu au relații extraconjugale. Din câte știe ea,
soțul ei nu este supărat pe ea. De fapt, ea este cea care este supărată pe el pentru
că a renunțat la viața lor sexuală. Monique se luptă cu tentația de a-1 înșela pe
Lawrence. Terapeutul nu reușește să afle de la ea motivul pentru care Lawrence
pare să fie atât de dezinteresat sexual față de ea.
Terapeutul cere permisiunea ca Lawrence să vină singur la o ședință de
terapie. Monique este de acord, iar soțul ei se prezintă la cabinet. Lawrence
povestește că Monique îi critică performanțele sexuale și că îi compară în mod
defavorabil abilitățile lui sexuale cu alți iubiți pe care i-a avut înainte de căsătorie.
De-a lungul anilor, acest lucru l-a făcut să se simtă tot mai anxios și mai inadecvat
din punct de vedere sexual. Prin urmare, el a ales să evite să facă sex cu ea. Astfel,
terapeutul află care sunt acele comportamente problematice din partea Monique
care contribuie la ruptura din relația lor sexuală.
Inventarele de scheme cognitive
Chestionarul Young de scheme cognitive reprezintă o excelentă sursă pentru

comportamente problematice de „capitulare” asociate schemelor cognitive,
în plus, Inventarul Young-Rygh de evaluare a evitării și Inventarul Young de
evaluare a compensării enumera și alte forme de comportamente de coping cu
schemele cognitive.
PRIORITIZAREA COMPORTAMENTELOR ÎN VEDEREA

MODIFICĂRII TIPARULUI
Odată ce terapeutul și pacientul au alcătuit o listă de comportamente
problematice și de tipare de viață, decid care sunt cele mai importante și
care ar trebui să devină obiective ale schimbării. Analizând cel mai relevante
comportamente problematice, aceștia investighează care ar fi alternativa sănătoasă
pentru pacient, pentru fiecare caz în parte. Uneori, pacienții nu își dau seama ca
ceea ce iac este problematic și nu realizează care sunt comportamentele sănătoase.
Terapeutul și pacientul compun o listă de comportamente alternative, analizând
avantajele și dezavantajele fiecăruia dintre ele. Descoperă reacții sănătoase pentru
a le înlocui pe cele dezadaptative, iar cele dintâi devin obiective comportamentale
în terapie.
Terapeutul îl ajută pe pacient să aleagă un comportament specific cu care
să înceapă schimbarea. Pacientul lucrează asupra unui singur comportament la
un moment dat, nu asupra întregului tipar, dintr-o dată. Cum aleg terapeutul
și pacientul primul comportament supus schimbării? Prezentăm în continuare
câteva principii de bază.
A schimba comportamente versus a lua decizii majore de viață

Abordarea noastră generală în terapia centrată pe scheme cognitive este de
a încerca să schimbăm comportamente în contextul unei situații curente de viață,
înainte de a recomanda schimbări majore de viață, precum separarea maritală sau
demisia de la locul de muncă. (Desigur, acest lucru nu se aplică pentru situațiile
periculoase sau intolerabile, cum ar fi relația cu un partener de viață abuziv.)
A schimba un comportament înseamnă a rămâne în situația respectivă și a
învăța să reacționeze într-un mod mai adecvat. Considerăm că pacienții au mult
mai mult de câștigat dacă învață întâi să facă față unei situații dificile, înainte
de a decide dacă să îi pună capăt sau nu. în loc să tragă concluzii pripite cu
privire la imposibilitatea de a face o schimbare, pacienții se asigură întâi că nu
reușesc să obțină ceea ce își doresc din situația curentă nici dacă își îmbunătățesc
comportamentul. în plus, pe această cale, ei își dezvoltă abilități pentru situațiile
dificile din viitor. în cazul în care, după ce și-au îmbunătățit comportamentul,
pacienții decid până la urmă să pună capăt situației curente, pot face acest lucru
știind că au făcut ceea ce ținea de ei pentru a îndrepta lucrurile.
începeți cu cel mai problematic comportament.

Considerăm că terapeutul ar trebui să înceapă cu cel mai problematic
comportament, respectiv acela care cauzează pacientului cel mai mult distres și
care interferează cel mai mult cu funcționarea sa interpersonală sau profesională.
Se face o excepție în cazurile în care pacientul se simte prea copleșit pentru a trece
la acțiune. în acest caz, terapeutul alege cel mai problematic comportament pe
care pacientul se simte capabil să îl schimbe.
Abordarea noastră se deosebește de terapia cognitiv-comportamentală,
în care, de obicei, se începe cu cel mai ușor comportament. în cadrul terapiei
cognitiv-comportamentale, pacienții se apropie pas cu pas de comportamentele
cele mai dificile. Terapeutul și pacientul alcătuiesc ierarhii de comportamente
dispuse în ordinea descrescătoare a dificultății, iar pacientul începe de la capătul
listei și lucrează asupra unor comportamente din ce în ce mai dificile. Spre
exemplu, dacă o pacientă solicită terapie pentru că nu poate să spună „nu” șefului
ei la locul de muncă, un terapeut cognitiv-comportamental ar putea să îi solicite
să înceapă prin a exersa asertivitatea față de străini și de alte persoane din serviciul
administrativ, să abordeze apoi treptat interacțiunea cu prietenii și membrii de
familie, pentru ca, într-un final, să adreseze problema referitoare la șeful ei.
Pe de altă parte, în terapia centrată pe scheme cognitive, terapeutul începe
cu schemele cognitive și cu stilurile de coping centrale. Scopul nostru este de
a ajuta pacientul să se simtă semnificativ mai bine, cât se poate de repede. Ne
reorientăm spre o problemă secundară numai în cazul în care pacienților le este
imposibil să facă schimbări în problema primară pentru au venit la terapie.
DEZVOLTAREA MOTIVAȚIEI PENTRU MODIFICĂRILE

COMPORTAMENTALE
Odată ce terapeutul și pacientul au stabilit un comportament țintă specific,

terapeutul caută să ajute pacientul să își dezvolte motivația pentru modificarea
comportamentală.
Asociați comportamentul țintă cu originile sale din copilărie

Pentru a-i ajuta pe pacienți să fie mai empatici și mai înțelegători față de
ei înșiși și să se simtă astfel mai capabili de a face schimbări pozitive, terapeutul îi
ajută să asocieze comportamentul țintă cu situațiile din copilărie în care acesta își
are originile. Pacienții înțeleg, așadar, de ce s-a dezvoltat comportamentul de la
bun început și învață să se ierte, în loc să se învinovățească pentru comportamentul
respectiv. Spre exemplu, un pacient care este pe cale să renunțe la alcool ar putea
să facă legătura între impulsul său de a bea și schema lui cognitivă Deficiență,
care provine din copilăria trăită alături de tatăl său critic, care îl facea să se simtă
respins. Pacientul bea tocmai pentru a scăpa de faptul că se simte fără valoare și
nedemn de iubire. în loc să se perceapă pe el însuși ca fiind un om slab pentru
că a devenit alcoolic, pacientul poate înțelege motivul pentru care s-a întâmplat
acest lucru. Abuzul de alcool a fost modalitatea lui de a evita amintirile dureroase
asociate cu Schema cognitivă dezadaptativă timpurie pe care o are.
In plus, asocierea comportamentului cu perioada copilăriei ajută pacientul
să conecteze componenta comportamentală la demersul de tip cognitiv și la cel
de tip experiențial care s-au desfășurat în prealabil.
Analizați avantajele și dezavantajele continuării comportamentului

Pentru a întări motivația, terapeutul și pacientul analizează avantajele
și dezavantajele continuării comportamentului dezadaptativ. Pacienții nu vor
pune în aplicare modificarea comportamentală decât dacă ei consideră că merită
efortul.
Prezentare de caz
Alan vine la terapie la insistențele logodnicei lui, Nora, care este nesigură
cu privire la viitoarea căsătorie. Alan nu înțelege ce este în neregulă cu relația lor.
Din punctul lui de vedere, totul este în ordine. „Singura problemă este că Nora
nu e fericita.”, spune el. La solicitarea terapeutului, Nora se prezintă la o ședință
de terapie. Ea îi spune terapeutului că simte că „lipsește ceva” din relația ei cu
Alan. „între noi nu există intimitate adevărată”, spune ea.
în Etapa de evaluare, terapeutul și Alan stabilesc că Alan are o schemă
cognitivă de Inhibiție emoțională care îl împiedică să se conecteze la nivel profund
cu Nora. Alan trece prin etapele cognitive și experiențiale ale tratamentului și
începe apoi modificarea tiparului de comportament. Scopul lui este de a exprima
mai multe emoții - atât pozitive, cât și negative - în relația sa cu Nora.
Alan este extrem de ambivalent în privința acestui scop. Din punctul său
de vedere, inhibiția sa emoțională face parte intrinsecă din persoana lui. Pentru
a-1 ajuta să își dezvolte motivația pentru schimbare, terapeutul îi cere lui Alan
să alcătuiască o listă cu avantajele și dezavantajele de a rămâne neimplicat la
nivel emoțional față de Nora. Lista de avantaje include elemente precum: (1)
evit disconfortul; (2) sunt eu însumi; (3) îmi place să rămân în control și (4) nu
îmi plac confruntările. Lista dezavantajelor include un singur element: (1) Nora
va fi nefericită și s-ar putea chiar să mă părăsească. Cu toate acestea, faptul că a
avut în vedere acest unic dezavantaj l-a ajutat pe Alan să își crească motivația de
a-și schimba comportamentul. Faptul că știa că o va pierde pe Nora dacă nu se
schimbă a fost suficient pentru a-1 motiva pe Alan să își modifice comportamentul.
> UN CARTONAȘî DE COPING

ALCĂTUITI
Terapeutul și pacientul compun adesea un cartonaș de coping care se
referă la comportamentul problematic. Aceștia se pot ghida după Cartonașul
de coping centrat pe scheme cognitive, adaptându-1 în așa fel încât să se axeze
mai specific asupra comportamentului. Cartonașul de coping descrie situația,
identifică schemele cognitive care au fost activate, definește realitatea situației

și descrie comportamentul sănătos.
Prezentare de caz
Justine are o schemă cognitivă de Subjugare, dezvoltată în urma
interacțiunii din copilărie cu tatăl ei tiranic. Ea este logodită cu Richard, care este
afectuos, însă dominant, la fel ca tatăl ei. Justine caută să își înlocuiască reacția
de agresivitate excesivă pe care o manifestă atunci când Richard „face pe șeful”,
cu un comportament mai eficient și mai puțin confruntativ. In cele ce urmează,
prezentăm cartonașul de coping pe care Justine și terapeutul ei l-au alcătuit pentru
a o ajuta să își schimbe stilul de supracompensare cu unul de asertivitate adecvată.
In acest moment, am impresia că Richard mă controlează, îmi spune ce

să fac și nu mă ascultă. Vreau să strig la el să mă lase în pace; vreau să arunc cu
obiecte; vreau să fug în dormitor și să trântesc ușa; vreau să îl lovesc. Cu toate
acestea, îmi dau seama că reacționez exagerat din cauza schemei mele cognitive
de Subjugare, pe care am deprins-o când am fost mică, în relația cu tatăl meu
dominant. Chiar dacă eu cred că Richard îmi desconsideră în mod intenționat
sentimentele, de fapt, el este pur și simplu el însuși și nu are intenția de a mă răni.
Chiar dacă îmi vine să urlu la el și să îl rănesc, în loc să fac asta, îi voi spune calm
cum mă simt și ce îmi doresc să fac. li voi spune ceea ce vreau într-un mod matur,
pe care să nu îl regret mai târziu.
Pacienții pot citi cartonașul de coping atunci când se pregătesc de o situație

și vor să își amintească de ce este important să își schimbe comportamentul sau
atunci când se află într-o anumită situație și au impulsul de a reveni la vechiul
comportament dezadaptativ.
EXERSAȚI COMPORTAMENTUL SĂNĂTOS PRIN TEHNICA

IMAGERIEI DIRIJATE ȘI A JOCULUI DE ROL
Pacientul exersează comportamentele sănătoase în timpul ședinței de
terapie, atât cu ajutorul imageriei dirijate, cât și prin joc de rol. Acesta parcurge
situația problematică prin repetiții în imaginar și desfășoară împreună cu
terapeutul jocuri de rol referitoare la situația respectivă. Pacientul vizualizează cum
gestionează situația în cadrul imageriei dirijate, depășind cu succes potențialele
dificultăți care împiedică progresul. în continuare, prezentăm un fragment
dintr-o sesiune de imagerie dirijată cu Justine.
TERAPEUT: închideți ochii și reprezentați-vă o imagine cu Richard venind

acasă. El întârzie, copilul plânge și dumneavoastră sunteți la capătul
răbdărilor. Vă puteți reprezenta asta?
JUSTINE: (cu ochii închiși) Da.
TERAPEUT: Ce se întâmplă?
JUSTINE: îl aștept, mă plimb de colo-colo, uitându-mă la ceas.
TERAPEUT: Ce simțiți?
JUSTINE: Trec de la a fi speriată de moarte că nu va mai veni niciodată acasă, la
a-mi dori să îl omor pentru că îmi face asta.
TERAPEUT: Ce se întâmplă atunci c nd el intră pe ușă?
JUSTINE: îmi aruncă o privire așa, întrebătoare, ca să își dea seama în ce fel de
dispoziție sunt.
TERAPEUT: Ce vă vine să faceți?
JUSTINE: Nu îmi dau seama dacă vreau să strig la el și să îl lovesc cu pumnul în
piept sau să fug spre el și să îl îmbrățișez.
TERAPEUT: Cum gestionați aceste două părți?
JUSTINE: Păi, vorbesc cu partea furioasă. îi spun, „Ascultă-ma, îl iubești pe
Richard și nu vrei să îl rănești. Ești doar supărată pentru că ai crezut că nu
are să mai vină acasă niciodată, dar uite-1! Poți să te bucuri acum.”
TERAPEUT: Și ce răspunde partea furioasă?
JUSTINE: Spune „Bine.” Se simte bine.
Vorbind cu partea ei furioasă, Justine aplică una dintre strategiile de

abordare a modurilor. Ea pune în scenă un dialog între modul de Copil furios și
cel de Adult sănătos.
De regulă, în jocurile de rol, terapeutul oferă prima dată un model de
comportament sănătos, iar pacientul joacă rolul celeilalte persoane din situația
problematică. După aceea, terapeutul și pacientul fac schimb de roluri, iar
pacientul exersează comportamentul sănătos, în timp ce terapeutul joacă celălalt
rol. Terapeutul și pacientul soluționează cele mai probabile dificultăți care ar
împiedica progresul, astfel încât pacientul să se simtă bine pregătit.
CĂDEȚI DE ACORD ASUPRA UNEI TEME DE CASĂ

Următorul pas este ca terapeutul și pacientul să stabilească o temă de casă
relevantă pentru noul tipar de comportament. Pacientul trebuie să fie de acord
să efectueze comportamentul sănătos într-o situație de viață și să își noteze ceea
ce se întâmplă.
Pacientul își scrie tema de casă, păstrând originalul și dând terapeutului
o copie. Sarcina trebuie să fie concretă și specifică. Un exemplu de temă de casă
ar putea fi: „Săptămâna aceasta îl voi întreba pe șeful meu dacă pot să îmi iau
concediu la sfârșitul lunii mai. Chiar înainte să îl întreb, îmi voi citi cartonașul
de coping și pe urmă îmi voi imagina că îi cer acest lucru exact așa cum am
planificat. După aceea, voi scrie ce s-a întâmplat, cum m-am simțit, la ce m-am
gândit, ce am făcut și ce a făcut șeful meu.”
ANALIZAȚI TEMA DE CASĂ

Terapeutul și pacientul analizează tema precedentă în prima parte a
următoarei ședințe, raportându-se la materialul scris de către pacient. Este
esențial ca terapeutul să urmărească realizarea temelor de casă. Dacă terapeutul
uită de temă, îi dă pacientului de înțeles că aceasta nu este importantă și că
eforturile lui nu sunt valorizate. Acest lucru scade probabilitatea ca pacientul să
își realizeze următoarele sarcini prescrise. Cele mai importante întăriri pentru
realizarea temelor de casă sunt, probabil, atenția și lauda din partea terapeutului,
în special în primele etape ale modificării tiparului de comportament.
PREZENTAREA UNUI CAZ DE MODIFICARE A TIPARULUI

DE COMPORTAMENT
Alee este un avocat de 35 de ani. El a divorțat recent de Kay, după 7
ani de căsnicie. Deși el era nefericit în mariajul său și se lupta cu o atracție
sexuală față de o colegă de la locul de muncă, Alee a fost luat complet prin
surprindere atunci când Kay i-a spus că vrea să divorțeze. Ea nu a vrut să îi
spună motivul pentru care își dorea divorțul, i-a spus doar că este nefericită.
A refuzat rugămintea lui de a încerca terapie maritală și s-a mutat din casă
în aceeași zi. Cuplul nu avea copii. După un an de separare, divorțul lor s-a
finalizat, iar Kay a ieșit în totalitate din viața lui. Câteva luni mai târziu, Alee
a venit la terapie.
Problema descrisă de Alee a fost dificultatea de a iniția o relație cu o femeie,
mai exact una care să ducă la căsătorie și la întemeierea unei familii. întâmpina
dificultăți în a-și da întâlniri cu femei. în plus, nu înțelegea motivul pentru care
Kay pusese capăt mariajului lor, nici de ce colega de care era atras refuza să iasă la
întâlnire cu el. Era obsedat de această femeie și își dedica zilnic o mare parte din
timp, gândindu-se la ea și încercând să o întâlnească, așa încât performanța sa la
locul de muncă a scăzut din ce în ce mai mult.
Alee este cel mai mic dintre trei frați. Mama lui a murit când el avea 8
ani și el a fost crescut de tatăl său îndoliat. Frații lui s-au făcut mari și au plecat
la facultate, lăsându-1 pe Alee să aibă grijă de tatăl lor. (De atunci, s-a simțit
înstrăinat de frații lui.) în afara căminului, Alee se simțea ca un „inadaptat social”.
A avut performanțe academice remarcabile, însă i-a fost greu să își facă prieteni.
Existența lui cenușie părea foarte diferită de viețile aparent lipsite de griji ale
celorlalți copii. în vreme ce părea că ei au cămine fericite, viața lui de acasă era
deșartă și sumbră. Tatăl lui era deprimat cronic. Alee relatează: „Cea mai mare
parte a timpului, tatăl meu dormea sau se uita la televizor. Era aproape mereu sau
în pat, sau pe canapea. Nu ieșea niciodată, nu voia să vadă pe nimeni. în afară
să-mi spună chestii precum «Dă-mi și mie sarea», abia dacă vorbea cu mine.”
In Etapa de evaluare a tratamentului, Alee și terapeutul său au stabilit că
schemele lui cognitive sunt Abandon/ Instabilitate (cauzată de moartea mamei
lui și de plecarea fraților săi de acasă); Deprivare emoțională (din cauza tatălui său
distant și a fraților lui indiferenți); Izolare socială/ înstrăinare (cauzată de faptul
că a trăit într-un cămin neobișnuit, care l-a făcut să se simtă diferit de copiii de
aceeași vârstă) și Autosacrificiu (din cauză că a avut grijă de tatăl lui).
Principalul stil de coping al lui Alee este de evitare a schemei cognitive:
încă de mic, el a devenit dependent de muncă. S-a refugiat în sarcinile sale școlare
și, mai apoi, în cariera sa judiciară; este un om foarte realizat din punct de vedere
profesional. A cunoscut-o pe Kay la facultatea de drept și s-a căsătorit cu ea câțiva
ani mai târziu. Deși nu a fost îndrăgostit de ea, ea era așezată și înțelegătoare,
iar lui îi era frică să înfrunte viața de unul singur. Asemenea tatălui său, Kay
era deprimată cronic. Cu toate că Alee își dorea copii, ea a refuzat. Viața lor
de cuplu era stabilă, însă monotonă și lipsită de pasiune. (Faptul că Alee s-a
căsătorit cu Kay a însemnat o capitulare în fața schemei lui cognitivă Deprivare
emoțională. Prin intermediul căsniciei alături de ea, el si-a reconstituit căminul
rece al copilăriei.)
în ultimii ani, Alee începuse să fie atras sexual de Joan, colega lui de
serviciu. Ea a flirtat cu el cât timp încă era căsătorit, însă nu a vrut să iasă cu el la
întâlnire după ce el a divorțat. Deși Alee i-a cerut să iasă cu el de câteva ori, ea a
refuzat de fiecare dată. Cu toate că Joan accepta cadouri și favoruri din partea lui
Alee, era evident că nu era interesată de el din punct de vedere sentimental, iar
lui îi era foarte greu să accepte acest lucru. Când a fost întrebat ce anume o făcea
pe Joan atât de atrăgătoare, Alee a spus: „Atunci când suntem singuri, mă face
să mă simt de parcă sunt singurul bărbat de pe lume. Este foarte pasională și îmi
oferă atenție. Dar atunci când sunt și alți oameni prin preajmă, e distantă.” Pe
Alee îl stârnește inconsecvența lui Joan față de el. Terapeutul speculează faptul că
atracția lui Alex față de Joan este un produs al schemei cognitive - respectiv, este
generată în mare parte de schema lui cognitivă Abandon/ Instabilitate. In plus,
este probabil ca Autosacrificiul să fie o schemă cognitivă care apare în asociere și
menține atracția, deoarece Alee a investit foarte mult în Joan și a primit puțin
înapoi.
Alee și terapeutul lui stabilesc ca primul obiectiv al modificării tiparului
de comportament să fie activitățile sale „centrate pe Joan” de la locul de muncă,
precum faptul că visează la ea cu ochii deschiși, o caută la telefon, născocește
e-mailuri pe care să i le trimită, îi interoghează pe ceilalți în privința ei, căută
articole de ziar pe teme de interes pentru ea și i le duce, precum și faptul că
aranjează în așa fel încât să dea „accidental” peste ea. Alee își petrecea practic toată
ziua la serviciu obsedat să facă toate aceste activități, chiar dacă erau chinuitoare
pentru el și le regreta după aceea. Mai mult decât atât, după cum am menționat,
performanța sa la locul muncă era grav afectată.
Terapeutul începe prin a-1 ajuta pe Alee să asocieze tiparul de comportament
țintă cu situațiile din copilărie din care acesta provine. îi cere să își închidă ochii și
să își reprezinte o imagine în care este la locul muncă și îi este dor de Joan.
ALEC: Mă văd la serviciu. Stau la biroul meu. încerc să lucrez, însă nu pot să nu
mă gândesc la ea. Știu că, de fapt, ar trebui să mă concentrez asupra muncii
mele, dar îmi doresc să o văd. Vreau să îi dau un articol pe care l-am găsit,
știu că ar interesa-o, e despre...
TERAPEUT: (întrerupându-l) Ce spune acea parte din dumneavoastră care își
dorește
> să o vadă?
ALEC: Spune că nu pot suporta să mă simt așa.
TERAPEUT: Puteți să vă reprezentau o imagine din copilărie în care v-ați simțit
așa?
ALEC: Da.
ALEC: Mă văd copil fiind, stând singur în pat, plângând după mama mea. Se
întâmpla după ce ea murise. Indiferent de cât de mult îmi doream să fie
acolo, ea nu a mai venit niciodată.
Faptul că îi este dor de Joan la locul de muncă îi declanșează lui Alee

schema cognitivă Abandon, evocându-i sentimente legate de moartea mamei
lui. Pentru a scăpa de aceste sentimente, Alee pornește în căutarea lui Joan.
Terapeutul și Alee compun un cartonaș de coping pe care el îl poate citi atunci
când schema lui cognitivă este declanșată la locul de muncă. In loc să o caute
pe Joan, cartonașul de coping îl sfătuiește să dea glas părții lui copil, scriind un
dialog între modurile sale de Copil abandonat și de Adult sănătos (Alee se referă
la acest mod de Adult sănătos prin „Mama lui bună”.) Dacă Adultul sănătos din
Alee ar reuși să răspundă parțial nevoilor emoționale neîndeplinite ale Copilului
abandonat, atunci Copilul vulnerabil nu ar mai trebui să pornească în căutarea
lui Joan pentru a-și îndeplini nevoile respective.
Pentru a-1 pregăti și mai bine pe Alee pentru modificarea comportamentală,
terapeutul îi cere să conducă un dialog între partea schemei cognitive care vrea ca
el să rămână axat pe Joan și partea lui sănătoasă, care vrea ca el să o uite pe Joan, să
se concentreze asupra muncii lui și să încerce să cunoască alte femei singure. Alee
joacă rolul ambelor părți, schimbând locul pe scaune pentru a marca trecerea de
la un rol la altul. înainte de momentul surprins în fragment, terapeutul l-a rugat
pe Alee să își imagineze că este la locul de muncă, luptând împotriva dorinței de
a o căuta pe Joan.
ALEC: (în rolul schemei cognitive) „Du-te după ea. Te simți atât de bine când ești
cu ea! Te poți simți mai bine decât te-ai simțit în legătură cu orice altceva,
de atât de multă vreme. Merită să pierzi din timpul de muncă - ar putea să
merite să pierzi chiar totul - pentru a fi cu ea încă o dată.”
TERAPEUT: In regulă, e bine, acum jucați rolul părții sănătoase.
ALEC: (mutându-se pe celălalt scaun) în regulă. (în rolul părții sănătoase) „Te
înșeli. Nu te vei simți bine. Te vei simți rău. Mai rău decât te-ai simțit în
legătură cu orice altceva, de multă vreme. Nu te așteaptă nimic acolo, în

afară de și mai multă singurătate.”
TERAPEUT: Acum e rândul schemei cognitive.
ALEG: (mutându-se pe celălalt scaun, în rolul schemei cognitive) „Ai idee cum e
viața ta fără ea? Păi, îți voi spune eu. Nici mai mult, nici mai puțin decât
plictisitoare. Nu are să ți se întâmple niciun lucru bun. Ești mai mult mort
decât viu.”
TERAPEUT: Și acum urmează partea sănătoasă.
ALEG: (mutându-se pe celălalt scaun, în rolul părții sănătoase) „Nu e adevărat, te
înșeli. Nu trebuie neapărat să fie așa. Ai putea întâlni pe altcineva, cineva
care să îți împărtășească sentimentele.”
Dialogul continuă până când Alee simte că partea sănătoasă a învins partea
schemei cognitive.
Prima temă de casă a lui Alee în vederea modificării tiparului de
comportament este să oprească activitățile „orientate către Joan”, înlocuindu-le
cu citirea cartonașului de coping și scrierea dialogurilor. Are un succes moderat
punând în aplicare această sarcină. în următoarea ședință, relatează că a reușit
să pună capăt multor activități pe care le facea de la biroul lui, cum ar fi să o
sune pe Joan sau să îi trimită e-mailuri. Cu toate acestea, deși Alee și-a promis
în fiecare dimineață că nu o va căuta, aproape în fiecare zi, până la finalul
programului de lucru, el își încălca promisiunea și născocea un pretext oarecare
pentru a o vedea. Terapeutul îl ajută să își depășească obstacolul din calea
modificării comportamentale. Alee înșiră avantajele și dezavantajele continuării
comportamentului de a o căuta. Principalul avantaj este că, atât timp cât continuă
să o caute, există o șansă de a o cuceri și de a obține ceea ce își dorește. Principalul
dezavantaj este că acest comportament îl ține pe Alee prizonier al suferinței și al
pierderii.
Un alt comportament pe care Alex și terapeutul său îl aleg pentru
modificarea tiparului este munca în exces. Stabilesc împreună că ar fi de preferat
ca Alee să își petreacă zilele de la sfârșitul săptămânii angajându-se în activități
prin care are șanse să cunoască femei singure, mai degrabă decât să lucreze întregul
sfârșit de săptămână la birou, așa cum are obiceiul. In următorul fragment, Alee
și terapeutul său plănuiesc o temă comportamentală de casă, având acest scop în
vedere.
TERAPEUT: Prin urmare, care v-ați dori să fie activitatea? Unde ați putea să
cunoașteți o femeie care să vă placă?
ALEG: Nu știu. A trecut atât de mult timp de când nu am mers altundeva decât
la birou.
TERAPEUT: Păi, cum v-ați dori să vă petreceți timpul la sfârșit de săptămână?
ALEG: în afară de muncă? (Râde.)
TERAPEUT: Da. (Râde de asemenea.)

ALEG: Stați să mă gândesc, uitându-mă la un meci. Mergând într-un bar și
uitându-mă Ia un meci, poate. Dar e puțin probabil să cunosc pe cineva
acolo.
TERAPEUT: Ce altceva v-ar face plăcere să faceți?
ALEG: Să merg cu bicicleta, poate. Dacă e frumos afară...
TERAPEUT: Unde ați putea face asta?
ALEG: Aș putea să merg în parc.
TERAPEUT: V-ar plăcea asta?
ALEG: Da, asta mi-ar face plăcere. Am câțiva colegi la serviciu care se întâlnesc
în fiecare sâmbătă dimineața să meargă cu bicicleta împreună. Nu am mers
niciodată cu ei.
TERAPEUT: De ce nu?
ALEC: Nu știu, mă simt ciudat.
TERAPEUT: De ce anume vă amintește asta? Puteți lega acel sentiment de ceva
din trecut, din copilărie?
ALEC: Da. Obișnuiam să stau în clasă pe durata pauzei și să lucrez, în loc să mă
joc afară. Mă simt așa cum mă simțeam atunci.
TERAPEUT: Păi, spuneți-mi, dacă ar fi să intrați în acea clasă așa cum sunteți
dumneavoastră acum, în calitate de adult, și v-ați vedea „șinele de copil”
stând acolo în timpul pauzei, în vreme ce toți ceilalți copii se joacă afară,
ce i-ați spune copilului?
ALEC: l-aș spune: „Nu vrei să mergi afară și să te joci? Nu vrei să stai afară
împreună cu ceilalți copii?”
TERAPEUT: Și ce răspunde copilul?
ALEC: (în rolul copilului) „O, îmi doresc asta, dar mă simt nelalocul meu acolo.”
TERAPEUT: Și dumneavoastră ce îi răspundeți?
ALEC: (in rolul adultului) îi zic: „Cum ar fi dacă aș veni cu tine? Dacă ceilalți
copii ar apuca să te cunoască, sunt sigur că te-ar plăcea. Voi veni cu tine și
te voi ajuta să te descurci.”
TERAPEUT: Și ce spune copilul?
ALEC: Copilul spune ”în regulă.”
TERAPEUT: Bine, acum reprezentați-vă o imagine în care vă aflați la locul de

muncă, întrebând pe cineva despre mersul cu bicicletele. Ce vedeți?
ALEC: Mă apropii de Larry la prânz și îi spun: „Larry, mă gândeam să vin și eu cu

voi cu bicicleta sâmbăta asta. Ai putea să îmi dai mai multe detalii?” Asta
e tot ce ar trebui să fac.
TERAPEUT: Ce-ar fi dacă ati> face asta ca temă de casă?
ALEC: Bine.
Pacientul își notează tema de casa, alături de instrucțiunea de a-și

automonitoriza gândurile, sentimentele și comportamentele. In următoarea
ședință, Alee raportează rezultatele. Terapeutul îl laudă pentru că și-a făcut tema
și își manifestă interesul față de rezultate. în plus, terapeutul reiterează beneficiile
5
faptului că și-a realizat tema.
DEPĂȘIREA OBSTACOLELOR DIN CALEA MODIFICĂRII

COMPORTAMENTALE
Modificarea comportamentelor care derivă din schemele cognitive este un
demers dificil și, în ciuda faptului că pacientul își dorește să se schimbe, procesul
este presărat cu obstacole. Schemele cognitive dezadaptative timpurii sunt adânc
înrădăcinate și acționează asupra unor întregi tipare existențiale. Acestea luptă să
se mențină, atât prin modalități evidente, cât și subtile. Am elaborat însă o serie
de strategii de depășire a obstacolelor din calea modificării comportamentale.
înțelegeți obstacolul
Chiar dacă pacienții și-au luat angajamentul de a-și modifica tiparul de
comportament, ei pot încă să întâmpine dificultăți în a iniția noile comportamente.
Atunci când pacienții nu realizează sarcinile comportamentale prescrise pentru
acasă, primul pas este de a înțelege motivul. Este pacientul conștient de natura
obstacolului? Uneori, pacienții conștientizează ce îi împiedică să pună în
practică sarcinile prescrise și pot să vorbească despre asta în mod direct. Dacă
nu reușesc acest lucru, terapeutul poate pune întrebări. îi este pacientului frică
de consecințele schimbării? Este pacientul furios din cauză că schimbarea este
necesară sau din cauză că este atât de dificilă? întâmpină dificultăți în a tolera
disconfortul sau efortul inerent schimbării? A descoperit gânduri sau sentimente
care sunt dificil de depășit? Consideră că este imposibil să obțină un rezultat
pozitiv? Cu toate că pacientul și terapeutul au analizat avantajele și dezavantajele
schimbării comportamentului, e posibil ca pacientul să fi minimalizat importanța
unui anumit factor care împiedică schimbarea sau e posibil să fi apărut un nou
astfel de factor în momentul în care pacienții au încercat să pună în practică
schimbarea.
în cazul în care pacienții nu pot să specifice care este obstacolul sau
răspunsurile lor par neplauzibile, terapeutul apelează la alte metode pentru a
explora natura obstacolului.
190 TERAPIA CENTRATÂ PE SCHEME COGNITIVE
Imagerie dirijată
în capitolul anterior, am prezentat suficient de detaliat cum se folosește

tehnica imageriei dirijate în scopul modificării comportamentale. Vom relua aici
o parte dintre strategiile respective, cu scopul de a scoate în evidență importanța
lor în modificarea tiparului de comportament.
Terapeutul poate apela la tehnica imageriei dirijate pentru a investiga
obstacolul existent. Terapeutul îi cere pacientului să vizualizeze situația
problematică și să descrie ceea ce se întâmplă atunci când el sau ea încearcă
punerea în practică a noului comportament. Terapeutul și pacientul explorează
punctul în care pacientul se blochează. Ce gânduri și emoții are în momentul
respectiv? Ce gândesc și ce simt celelalte „personaje”? Ce își dorește pacientul
să facă? în acest mod, terapeutul și pacientul reușesc deseori să distingă natura
obstacolului.
Terapeutul poate folosi tehnica imageriei dirijate și în alte moduri. De
exemplu, terapeutul ar putea să îi ceară pacientului să își imagineze că pune în
practică noul comportament, iar apoi ar putea să investigheze consecințele. Se
simte pacientul vinovat sau atrage asupra lui mânia vreunui membru al familiei?
Anticipează vreo finalitate înspăimântătoare? Pe de altă parte, terapeutul poate să
îi ceară pacientului să își reprezinte o imagine a obstacolului și să își imagineze
că îl înlătură. Spre exemplu, obstacolul ar putea arăta ca o greutate neagră care îl
apasă pe pacient. Atunci când este investigat, pacientul dezvăluie că obstacolul
îi transmite același mesaj pe care l-a primit și din partea unui părinte pesimist.
Pacientul depășește mesajul respectiv prin faptul că îndepărtează obstacolul,
în alte cazuri, terapeutul poate să lege situația de blocaj cu perioada copilăriei,
cerându-i pacientului să își reprezinte o imagine în care s-a simțit la fel ca atunci
când era copil. Terapeutul poate să profite apoi de această ocazie, astfel încât
să reproducă figura parentală pentru modul de Copil vulnerabil. Prin urmare,
tehnica imageriei dirijate poate fi utilizată atât pentru a descoperi natura
obstacolelor, cât și pentru a le depăși.
Dialoguri între obstacol și partea sănătoasă

Terapeutul poate ajuta pacientul să conducă dialoguri între partea care
vrea să evite noul comportament și partea care este dispusă să încerce noul
comportament. Pacienții pot să conducă dialogul respectiv prin intermediul
imageriei dirijate sau în cadrul unui joc de rol, mutându-se de pe un scaun pe
altul. La nevoie, terapeutul sprijină partea sănătoasă.
Terapeutul caută să identifice modul care împiedică schimbarea. Ar putea
să fie vorba de un mod de copil, prea timid sau prea furios pentru a încerca
schimbarea. Sau ar putea să fie un mod de Coping dezadaptativ care ademenește
pacientul să recurgă la vechiul comportament de coping dezadaptativ. Sau ar
putea să fie vorba de un mod de Părinte disfuncțional care subminează dezvoltarea
pacientului, pedepsindu-1 sau pretinzând prea mult. Odată ce terapeutul află care
dintre moduri interferează cu noul comportament, acesta poate să deschidă un
.^viincarea tiparului de comportament
dialog cu modul respectiv și să încerce să răspundă la neliniștile sak

Prezentăm în capitolele viitoare acest tip de abordare a modurilor.
Cartonașe de coping
Terapeutul și pacientul pot scrie un cartonaș de coping adresat obsta
In cartonașul de coping, ei combat schemele cognitive și stilurile de
relevante. Spre exemplu, dacă obstacolul pacientului este reprezentat de
pe cartonașul de coping ar putea să scrie: „In acest moment mă simt prea .
pentru a pune în practică un comportament mai puțin agresiv în relațiile
apropiate, așa cum am stabilit că voi face în ședința de terapie.” Cartonașe
coping sumarizează avantajele și dezavantajele continuării stilului dezadapt
de coping, clarifică reacția sănătoasă și oferă soluții la problemele practice,
cazul furiei, cartonașul de coping ar putea să sugereze tehnici de autocontr
„Voi respira încet, adânc, până când mă simt calm, iar apoi îmi voi imagina cu
pun în aplicare comportamentul sănătos.” Faptul că citește cartonașul de copin
îi permite pacientului să își depășească furia înainte de a reacționa în situați;
respectivă.
PrescrieriJ din nou tema de casă

De îndată ce terapeutul și pacientul au identificat obstacolul și au încercat
să îl depășească, pacientul încearcă să pună din nou în aplicare comportamentul,
ca temă de casă. Terapeutul ar putea să aibă în vedere reducerea dificultății sarcinii
sau împărțirea acesteia în pași mai mici, graduali. Dacă pacientul nu reușește să
realizeze tema de casă nici după ce i-a fost prescrisă încă o dată, terapeutul ar
putea să se axeze pe un alt tipar de comportament și să revină mai târziu la cel în
cauză. în orice caz, este important ca terapeutul să nu se abată de la obiectivul de
modificare comportamentală. Orice s-ar întâmpla, terapeutul continuă să apeleze
la confruntare emparică, insistând ca pacientul să își modifice comportamentul.
Câteodată, poate fi de-a dreptul o provocare pentru terapeut să confrunte empatic
dificultatea pacientului de se schimba la nivel comportamental.
Contingențe
In cazul în care strategiile prezentate până în acest punct nu funcționează,
terapeutul poate sa aibă în vedere stabilirea unor contingențe, astfel încât noul
comportament să fie recompensat. Spre exemplu, ca parte a temei prescrise pentru
acasă, pacienții ar putea să se recompenseze ei înșiși pentru punerea în practică
a noului comportament. Natura recompensei diferă de la pacient la pacient, în
funcție de ceea ce pacientul consideră a fi plăcut. Printre variante se numără aceea
de a-și cumpăra un mic cadou, de a se angaja într-o activitate distractivă sau de
a se răsfăța. O întărire deosebit de puternică pentru majoritatea pacienților este
faptul că li se permite să îi confirme terapeutului că tema este realizată, sunând și
lăsând robotului un mesaj.
TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME COGNITIVE
cazul în care pacientul pare să fie rezistent la modificarea

nentală, în mod invariabil, de-a lungul unei lungi perioade de timp,
acru la care terapeutul poate apela este să sugereze o întrerupere a
Spre exemplu, terapeutul ar putea să îi propună pacientului să limiteze
i un anumit interval de timp: terapeutul și pacientul decid cât de mult
r mai lucra la modificarea comportamentală și, dacă nu se întrevede nicio
are în decursul respectivei perioade de timp, convin să întrerupă temporar
.. Terapeutul îl înștiințează pe pacient că ședințele por reîncepe de îndată
sta se simte pregătit să încerce modificarea comportamentală. Terapeutul
alează acest lucru ca fiind o problemă care ține de „pregătire” - terapeutul
tepta ca pacientul să îl anunțe când este pregătit pentru schimbare. Aceasta
o măsură extremă din partea terapeutului și se adresează pacienților extrem
rezisrenți. Câteodată, pacienții pur și simplu nu sunt pregătiți să se schimbe,
cazul lor, e nevoie să treacă timp sau să se schimbe anumite circumstanțe de
ață, înainte să riște noi comportamente. Uneori, e necesar ca ei să resimtă un
ivel mai ridicat de distres. Pentru unii pacienți, e necesar ca stagnarea într-o
.numită situație să fie mai dureroasă decât schimbarea ei pentru ca aceștia să aibă
suficientă motivație pentru schimbare.
Este important de subliniat faptul că analizăm cu atenție eventualitatea
în care există alte beneficii ale continuării terapiei - precum reproducerea figurii
parentale pentru un pacient cu TPB - care să fie mai importante decât faptul
că nu se realizează modificarea comportamentală. Astfel, există anumiți pacienți
cu care continuăm terapia pentru o perioadă însemnată de timp, chiar și fără
modificare comportamentală, dar numai dacă avem un motiv întemeiat de a face
acest lucru.
Terapeutul ar putea să propună pacientului limitarea efortului la un anumit
interval de timp, urmat de o pauză, în felul următor:
„Observ că vă străduiți foarte tare, însă schemele cognitive pe care le aveți

sunt foarte puternice. E posibil ca până în acest punct să fi mers cam cât de
departe se poate în ceea ce privește schimbarea. Uneori, se petrec evenimente de
viață care îi ajută pe oameni să își schimbe comportamentul. Ce ați zice de ideea
asta: a.m putea continua să ne întâlnim pentru încă o lună, să vedem dacă reușiți
să faceți vreo schimbare. Dacă nu se întâmplă acest lucru, am putea întrerupe
întâlnirile pentru o vreme, iar dumneavoastră ați putea să mă sunați atunci când
vă simțiți pregătit să reluăm ședințele și să lucrăm asupra acestor modificări
comportamentale. Ce părere aveți despre acest plan?”
Prezentări de caz
Spencer: când modurile pacientului se află în conflict

Spencer are 31 de ani. A solicitat terapie pentru că este nemulțumit de
locul lui de muncă. Deși are o diplomă de masterat în arte, de când a terminat
școala lucrează pe un post de designer grafic care este mult sub nivelul lui de
competență. Cu toate că se plictisește și simte că nu este apreciat la serviciu,
nu pare să reușească să își caute un alt loc de muncă. Nicio slujbă nu pare a
fi cea potrivită: fie nu pare să fie destul de bună, fie nu se simte el îndeajuns
de calificat pentru ea. în Etapa de evaluare, Spencer și-a identificat schemele
cognitive Deficiență și Eșec. A trecut prin etapele cognitive și experiențiale ale
tratamentului și a inițiat modificarea comportamentală. Săptămânile trec și
el nu reușește să pună în practică sarcinile comportamentale prescrise pentru
acasă. Timpul trece, iar el rămâne blocat în același punct. Apare însă o situație
neașteptată: Spencer își pierde locul de muncă. Deși își dă seama că economiile
lui scad, se simte în continuare incapabil să își caute, în mod activ, un loc de
muncă. Supraviețuirea lui este sub semnul amenințării.
Terapeutul avansează teoria conform căreia stagnarea lui Spencer indică
un conflict între moduri. Atunci când pacienții trebuie să ia măsuri pentru
a-și asigura supraviețuirea și, cu toate acestea, se simt incapabili să acționeze,
conflictul între moduri reprezintă o ipoteză de luat în calcul. Terapeutul îl ajută
pe Spencer să identifice cele două moduri care se află în conflict: modul de Copil
Deficient, care se simte prea neajutorat și lipsit de speranță pentru a merge mai
departe, și modul de Adult sănătos, care vrea să își găsească o slujbă de care să
fie mulțumit. Conducerea unor dialoguri între aceste două moduri îl ajută pe
Spencer să rezolve conflictul. Adultul sănătos alină temerile Copilului vulnerabil
și promite să facă față oricăror dificultăți ar apărea.
Rina: când pacientului îi lipsește motivația pentru schimbare
Pacienții se simt în acord cu Schemele lor cognitive dezadaptative

timpurii: acestea fac parte din ceea ce ei sunt. Ei cred în adevărul schemelor lor
cognitive în așa măsură, încât de mult ori nu își pot imagina că este posibil să
se schimbe. în unele cazuri, pacientul nu s-a înfuriat încă îndeajuns pe schema
cognitivă. Alteori, așa cum se întâmplă adesea în cazul pacienților cu tulburare
de personalitate narcisistă, dezavantajele comportamentelor disfuncționale nu îi
motivează suficient de mult. Multe dintre comportamentele de tip narcisist le
cauzează persoanelor semnificative din viața pacienților mai mult distres decât
le cauzează acestora, iar pacienții nu sunt suficient de motivați să se schimbe
până în momentul în care o persoană apropiată nu face ceva drastic, cum ar fi
să amenințe că va pune capăt relației. Terapeutul abordează această problemă
subliniind consecințele negative pe termen lung ale menținerii comportamentul
narcisist.
Rina are o schemă cognitivă de Sentiment de îndreptățire. Din cauză că a
fost răsfățată în copilărie, ea consideră că merită tratament special. Unul dintre
privilegiile pe care ei și le permite, însă nu și celorlalți, este acela de a avea crize de
furie ori de câte ori nu i se face pe plac. Ea a solicitat terapie, deoarece logodnicul
ei, Mitch, amenință să pună capăt logodnei lor dacă ea nu învață să își controleze
furia. Rina întâmpină dificultăți în realizarea temelor de casă. Spre exemplu,
hotărăște împreună cu terapeutul să își acorde un răgaz de gândire atunci când
este pe cale să își piardă cumpătul în relația cu Mitch, însă, de fiecare dată, ea
decide că ceea ce își dorește în acel moment este mai important. „Țin la ceea ce
îmi doresc eu”, spune ea, și „pur și simplu nu îmi stă în fire să cedez.” Așadar, ea
continuă să își piardă cumpătul. Rina nu are o schemă cognitivă de Autocontrol

redus/ Autodisciplină redusă, pentru că problema autocontrolului apare doar în
situațiile în care nu i se face pe plac.
Terapeutul o ajută să depășească obstacolul. Rina înșiră avantajele și
dezavantajele de a continua să își piardă cumpătul. Aceasta conduce dialoguri între
partea ei sănătoasă și partea care se simte îndreptățită. împreună cu terapeutul
ei, compune un cartonaș de coping care îi reamintește de ce este important să
învețe să își controleze furia: faptul că pune în pericol relația ei cu Mitch de
fiecare dată când își pierde controlul furiei și faptul că este mai important pentru
ea să îl păstreze pe Mitch decât să își impună voința pe moment. Rina exersează
controlul asupra furiei prin intermediul tehnicii imageriei dirijate și a jocului de
rol. Pas cu pas, ea învață să își controleze furia și să se exprime într-un mod mai
adecvat în relația cu Mitch.
)
SCHIMBĂRI MAJORE DE VIAȚĂ

Chiar și atunci când pacienții reușesc să își schimbe comportamentele, o
anumită situație problematică poate să continue să fie dureroasă și distructivă,
în astfel de cazuri, pacienții ar putea decide că este necesar să facă schimbări
majore de viață, cum ar fi să își schimbe școala sau locul de muncă, să își găsească
o nouă carieră, să se mute în altă parte, să se îndepărteze de membri ai familiei
sau de prieteni sau să pună capăt unei relații sentimentale. Terapeutul își susține
pacienții pe măsură ce aceștia își aleg calea potrivită pentru ei.
în cazul în care pacienții plănuiesc să pună capăt unei situații problematice,
este important ca terapeutul să determine dacă motivele lor sunt sănătoase sau
sunt acționate de către scheme lor cognitive. Motivele care derivă din schemele
cognitive reprezintă de cele mai multe ori forme de evitare sau de supracompensare.
Spre exemplu, un tânăr pacient pe nume Jim decide să își părăsească locul de
muncă din domeniul financiar și să se mute la malul mării. Cu toate că pentru
el mutarea respectivă este posibilă din punct de vedere financiar, în urma unei
reflecții, acesta realizează că schimbarea este motivată, de fapt, de schema lui
cognitivă Subjugare. Mutarea reprezintă atât evitarea, cât și supracompensarea
schemei cognitive: mutându-se, Jim ar putea evita să facă față conflictelor cu
clienții și cu colegii lui de muncă și, totodată, ar putea supracompensa pentru
schema lui cognitivă, pentru că ar face ceea ce și-ar dori el să facă. Jim recunoaște
că, dacă nu ar fi în conflict cu clienții și colegii de lucru, și-ar dori să rămână la
locul lui de muncă.
Ori de câte ori pacienții fac schimbări de viață care par a fi drastice sau
subite, terapeutul ar trebui să evalueze situația cu atenție. Atenția excesivă
pentru sănătate descrisă în lucrările de psihoterapie reprezintă, probabil, o
formă de supracompensare pentru schema cognitivă. Chiar și atunci când
comportamentele lor par a fi sănătoase, pacienții ar putea să se comporte, de
fapt, într-o manieră necaracteristică, fără să fie suficient de pregătiți pentru acest
lucru. în astfel de cazuri, terapeutul confruntă empatic mecanismul de evitare și
de supracompensare al schemei cognitive.
în cazul în care schimbarea pe care și-o propune pacientul nu pare să fie o

manifestare a evitării sau a supracompensării, următorul pas este de a investiga
căile alternative. Terapeutul și pacientul enumeră avantajele și dezavantajele
fiecărei alternative, iar apoi le evaluează pentru a determina care este cea mai
bună. Terapeutul întreabă: „Dacă nu ați avea aceste scheme cognitive, ce ați face?”
Această întrebare ajută pacienții să identifice calea potrivită. In plus, terapeutul
și pacientul cântăresc avantajele și dezavantajele schimbării, comparativ cu cele
ale non-schimbării. Uneori, decizia depinde de factori pragmatici. își permite
pacientul să facă schimbarea din punct de vedere financiar? E plauzibil să își
găsească un loc de muncă mai bun? Va putea găsi o relație mai satisfăcătoare?
Poate obține resursele necesare pentru a pune în practică schimbarea?
Terapeutul ajută pacienții să se pregătească pentru provocările care vin odată
cu schimbările majore de viață. Acestea includ eventuale dificultăți precum: să
tolereze frustrarea și dezamăgirea, să facă față dezaprobării persoanelor apropiate
și să depășească probleme neprevăzute.
REZUMAT
în etapa de modificare a tiparului de comportament din cadrul
tratamentului, pacienții caută să își înlocuiască tiparele de comportament care
derivă din schemele cognitive cu tipare mai adaptative. Tiparele de comportament
asupra cărora se axează schimbarea sunt stilurile dezadaptative de coping, pe
care pacienții le folosesc atunci când Ie sunt declanșate schemele cognitive.
Aceste stiluri dezadaptative de coping sunt, în general, capitularea, evitarea sau
supracompensarea, însă fiecare dintre Schemele cognitive dezadaptative timpurii
este asociată cu anumite reacții de coping care îi sunt caracteristice.
Modificarea tiparului de comportament începe prin definirea unor
comportamente specifice drept posibile obiective ale schimbării. Terapeutul și
pacientul realizează acest lucru pe mai multe căi: (1) rafinarea conceptualizării
de caz elaborată în Etapa de evaluare; (2) alcătuirea unor descrieri detaliate ale
comportamentelor problematice; (3) aplicarea tehnicii imageriei dirijate asupra
evenimentelor declanșatoare; (4) investigarea relației terapeutice; (5) obținerea
unor informații din partea persoanelor semnificative din viața pacientului și (6)
analizarea inventarelor de scheme cognitive.
în continuare, terapeutul și pacientul prioritizează comportamentele
în vederea modificării tiparului. Considerăm că este important ca pacienții să
încerce întâi să își schimbe comportamentele în contextul unei situații curente
de viață, înainte de a face schimbări majore de viață. Spre deosebire de terapia
cognitiv-comportamentală tradițională, pacienții încep cu cel mai problematic
comportament pe care se simt capabili să îl abordeze.
în scopul creșterii motivației pentru modificarea comportamentală,
terapeutul îl ajută pe pacient să lege comportamentul țintă de originea acestuia
din copilărie. Terapeutul și pacientul analizează avantajele și dezavantajele
continuării comportamentului. Aceștia alcătuiesc un cartonaș de coping care
sumarizează aspectele principale. în cadrul ședințelor, terapeutul și pacientul
exersează comportamentul sănătos prin tehnica imageriei dirijate și a jocului

de rol. Convin asupra unei teme comportamentale de casă. Pacientul pune în
practică tema și, împreună cu terapeutul, analizează amănunțit rezultatele în
ședința următoare.
Am oferit câteva sugestii pentru depășirea obstacolelor din calea modificării
comportamentale. întâi, terapeutul și pacientul conceptualizează obstacolul.
Acesta este reprezentat, de regulă, de către un mod, iar terapeutul și pacientul se
aliază în confruntarea cu modul respectiv. Pacientul conduce o serie de dialoguri
între obstacol și partea sănătoasă. Terapeutul și pacientul alcătuiesc un cartonaș
de coping pe care pacientul îl poate citi. Dacă pacientul nu reușește să pună în
practică temele comportamentale nici după ce acestea i se prescriu a doua oară,
se pot stabili contingențe pentru nerealizarea sarcinilor.
Capitolul 6
/ TERAPEUTICĂ
RELAȚIA
Din perspectiva terapeutului centrat pe scheme cognitive, relația

terapeutică reprezintă o componentă de importanță vitală în evaluarea și
schimbarea schemelor cognitive. Există două aspecte ale relației terapeutice care
sunt caracteristice terapiei centrate pe scheme cognitive: atitudinea terapeutică
de confruntare empatică și apelul la reproducerea limitată a modelului parental.
Confruntarea empatică - sau testarea realității într-un mod empatie - înseamnă ca
terapeutul să arate faptul că înțelege motivele pentru care pacienții îți perpetuează
schemele cognitive, dar să îi confrunte în același timp cu nevoia de a se schimba.
Reproducerea limitată a figurii parentale înseamnă a oferi, în limitele adecvate ale
relației terapeutice, ceea ce pacienții au avut nevoie, dar nu au primit din partea
părinților lor atunci când au fost copii.
Acest capitol descrie relația terapeutică din contextul terapiei centrate pe
scheme cognitive. Ne vom axa întâi asupra modului în care relația terapeutică
ajută la evaluarea schemelor cognitive și a stilurilor de coping, iar apoi asupra
modului în care aceasta acționează ca agent al schimbării.
RELAȚIA TERAPEUTICĂ ÎN ETAPA DE EVALUARE SI DE

EDUCARE
în Etapa de evaluare și de educare, relația terapeutică reprezintă o modalitate
foarte eficientă de a evalua schemele cognitive și de a educa pacientul. Terapeutul
stabilește o legătură cu pacientul, formulează conceptualizarea cazului, decide ce
stil de reproducere limitată a figurii parentale se potrivește în cazul pacientului
și determină dacă există riscul ca propriile scheme cognitive să interfereze cu
terapia.
Terapeutul stabilește o legătură cu pacientul

La fel ca în alte forme de psihoterapie, relația terapeutică pornește de la
a stabili o legătură cu pacientul. Terapeutul se străduiește să încorporeze acea
empatie, căldură și autenticitate identificate de Rogers (1951) ca fiind factorii
nespecifici ai unei terapii eficiente. Scopul este de a crea un mediu sigur, de

acceptare, în care pacientul poate forma o legătură emoțională cu terapeutul.
Atunci când relaționează cu pacienții, terapeuții centrați pe scheme
cognitive se comportă mai degrabă cordial decât detașați și distanți. Aceștia nu
încearcă să pară perfecți și nici nu dau impresia că dețin anumite cunoștințe pe
care le ascund față de pacient. își lasă propriile personalități să iasă la iveală. își
împărtășesc reacțiile emoționale atunci când consideră că acest lucru ar avea un
efect pozitiv asupra pacientului. Se destăinuiesc atunci când acest lucru l-ar ajuta
pe pacient. Urmăresc să aibă o atitudine obiectivă și plină de compasiune.
Terapeuții centrați pe scheme cognitive le cer pacienților feedback
în legătură cu ei și cu tratamentul. îi încurajează să își exprime sentimentele
negative față de terapie, astfel încât acestea să nu se acumuleze și să ducă la răceală
și rezistență. Atunci când răspund comentariilor negative, scopul terapeuților
este de a asculta fără a deveni defensivi și de a încerca să înțeleagă situația din
perspectiva pacientului. (Bineînțeles, terapeutul nu îi permite pacientului să
devină abuziv - să strige sau să facă atacuri la persoană - fără a stabili limite.) în
cazul în care reacția negativă a pacientului este, de fapt, o distorsiune care derivă
din schemele cognitive, terapeutul urmărește ca prin intermediul confruntării
empatice să scoată la iveală sâmburele de adevăr și, în același timp, să îl sprijine
pe pacient să își identifice schema cognitivă și să lupte cu aceasta. în cazul în care
reacția negativă a pacientului este întemeiată, terapeutul își recunoaște greșelile
și își cere scuze.
Terapia centrată pe scheme cognitive trebuie înțeleasă ca o abordare în
care se găsesc aspectele sănătoase și se susține dezvoltarea lor. Modelul pe care
se bazează presupune a da putere și responsabilitate pacienților. Terapeutul se
aliază cu partea sănătoasă a pacientului împotriva schemelor cognitive ale
acestuia. Scopul ultim al tratamentului este de a întări modul de Adult sănătos
al pacientului.
Terapeutul formulează conceptualizarea cazului

Relația terapeutică scoate la iveală schemele cognitive și stilurile de coping
ale pacientului (și ale terapeutului). Atunci când una dintre schemele cognitive
ale pacientului este declanșată în interiorul relației terapeutice, terapeutul îl ajută
pe pacient să o identifice. Terapeutul și pacientul investighează cele întâmplate -
care acțiuni ale terapeutului au declanșat schema cognitivă și, totodată, ce a gândit,
ce a simțit și ce a făcut pacientul. Care a fost reacția de coping a pacientului? A
fost un stil de capitulare, de evitare sau de supracompensare? Terapeutul apelează
la tehnica imageriei dirijate pentru a ajuta pacientul să asocieze incidentul cu
perioada copilăriei - astfel încât pacientul să își dea seama de la cine a dobândit
schema cognitivă în copilărie - și cu problemele de viață curente.
Atunci când relația terapeutică declanșează una dintre Schemele cognitive
dezadaptative timpurii ale pacientului, situația este similară conceptului de
transfer, descris de Freud: pacientul reacționează față de terapeut ca și cum
terapeutul ar fi o figură de referință din trecutul lui, de regulă un părinte. Pe de
altă parte, în terapia centrată pe scheme cognitive, terapeutul discută în mod
Relația terapeutică 199
deschis despre schemele cognitive și stilurile de coping ale pacientului, nu lucrează

în mod tacit asupra „nevrozei de transfer” a pacientului (Freud, 1917/1963).
Prezentare de caz
Expunem un fragment dintr-un interviu pe care dr. Young l-a desfășurat

cu Daniel, unul dintre pacienții pe care i-am prezentat în capitolele anterioare.
La momentul interviului, Daniel urmase terapie centrată pe scheme cognitive
cu un alt terapeut, pe nume Leon, timp de aproximativ 9 luni. Schemele
cognitive Neîncredere/ Abuz, Deficiență și Subjugare ale lui Daniel fuseseră deja
identificate. El apela de obicei la evitarea schemei cognitive ca stil personal de
coping.
Pe parcursul ședinței, terapeutul parcurge împreună cu Daniel o serie
de exerciții de imagerie dirijată. In ultimele 20 de minute ale interviului, dr.
Young îl întreabă pe Daniel despre relația terapeutică pe care a avut-o cu Leon.
In continuare, dr. Young caută să vadă dacă schemele cognitive ale lui Daniel au
fost declanșate de-a lungul interviului aflat în derulare. Terapeutul începe prin a-1
examina pe Daniel în legătură cu schema sa cognitivă Neîncredere/ Abuz.
Dr. YOUNG: Când ați început să lucrați cu terapeutul dumneavoastră, Leon, ați
simtit neîncredere fată de el?
DANIEL: Am simțit mereu că pot să am încredere în Leon și că mă acceptă.
Mă enervează câteodată atunci când el încearcă să mă forțeze să renunț la
evitare, pentru că evit și să vorbesc despre o parte din lucrurile acestea în
terapie. Așa că el încearcă să mă readucă la firul discuției și câteodată mă
deranjează asta, dar știu că îmi pierd timpul atunci când bat câmpii despre
alte chestii. încearcă să mă facă să mă concentrez asupra a ceea ce avem de
lucru.
In continuare, terapeutul întreabă despre schema cognitivă Subjugare a lui

Daniel.
Dr. YOUNG: Vă simțiți vreodată controlat de către Leon, ca si cum v-ar forța si
ar încerca să vă controleze...
DANIEL: Da.
Dr. YOUNG: Spun asta pentru că una dintre schemele cognitive de aici (arată
către Chestionarul Young de Scheme cognitive) este Subjugare...
DANIEL: Da.
Dr. Young vorbește în continuare despre propria lui relație cu Daniel.

Caută să afle dacă schemele cognitive ale lui Daniel au fost declanșate în timpul
interviului. începe prin a întreba de Subjugare.
Dr. YOUNG: Ați simțit vreodată asta aici - faptul că eu aș încerca să vă controlez
pe dumneavoastră?
DANIEL: Nu.
Dr. YOUNG: N-a fost nimic care să vă enerveze câtuși de puțin sau vă provoace...
DANIEL: Păi, atunci când ați forțat imageria dirijată, cu toate că părea să meargă
mai lin decât merge de obicei, am opus rezistență, pentru că m-am simțit
puțin controlat, ca și cum dumneavoastră îmi spuneați mie ce să fac.
Dr. YOUNG: înțeleg. Și v-ați simțit furios sau iritat față de mine?
DANIEL: Iritat.
6 Dr. YOUNG: Cum ați depășit acest lucru? Cum ați făcut astfel încât să mergeți
mai departe? Ați ignorat, pur și simplu asta, sau...
DANIEL: Ăă, părea să decurgă într-un mod natural, așa că, deși a existat pe
moment un sentiment de iritare, a părut să treacă de la sine.
Dr. YOUNG: Deci, odată ce ați văzut că puteți face asta, rezistența a dispărut.
DANIEL: Da.
Dr. YOUNG: Dar a existat o rezistență la început...
DANIEL: Și chiar și o lipsă de încredere în capacitatea mea de a-mi reprezenta
imagini.
Dr. YOUNG: Deci e vorba despre două aspecte. în primul rând, vă simțiți nesigur
că puteți face asta, iar în al doilea rând, aveți senzația că eu vă controlez.
DANIEL: Da.
Terapeutul îl cere lui Daniel să își amintească alte momente în care schemele
sale cognitive Subjugare și Deficiență au fost declanșate în timpul ședințelor.
Dr. YOLJNG: Au mai existat momente pe parcursul ședinței în care ați simțit
că eu vă controlez, sau în care v-ați îndoit că veți reuși să faceți lucrurile
suficient de bine?
DANIEL: în timp ce urmăreați să mă faceți să mă gândesc la imagini din cadrul
unei situații sociale și să ajung să simt o parte dintre sentimentele implicare.
Mi s-a părut dificil să fac apel la ele, să le pun în cuvinte.
Dr. YOUNG: Și v-ați simțit nesigur, v-ați simțit controlat sau ambele?
DANIEL: Ăă, câte puțin din amândouă.
Dr. YOUNG: Dacă în acel moment ați fi putut exprima partea iritată din
dumneavoastră, ce-ar fi zis aceasta? Ați putea să jucați rolul părții iritate,
astfel încât să aud si
> eu ce ar fi zis?
DANIEL: (în rolul „părții iritate”, vorbind disprețuitor) „Nu îmi place să fiu forțat
să intru în joculețul ăsta stupid pe care îl jucăm aici.”
Dr. YOUNG: Și ce ar spune cealaltă parte? Partea sănătoasă...?
DANIEL: Aă, ar spune că (în rolul „părții sănătoase") „Lucrurile acestea sunt
importante, pentru dezvoltarea ta ca persoană e important să îți înfrunți
temerile și să te confrunți cu lucrurile neplăcute, astfel încât să ai șansa de
a le depăși.”
Dr. YOUNG: Și ce răspunde partea schemei cognitive la acest lucru?
DANIEL: (în rolul „schemei cognitive”, vorbind distant) „Astea sunt o adunătură
de prostii, pentru că oricum nu va funcționa. E evident că până acum nu
ai avut prea mult succes și cine zice că vei avea mai mult succes după asta? 6
Și, în plus, cine e el să îți spună ce ai tu nevoie sau ce trebuie să faci?”
Terapeutul remarcă explicit faptul că, pe lângă schemele cognitive

Deficiență și Subjugare, și schema cognitivă Neîncredere/ Abuz a lui Daniel
fusese până atunci activă în relația lor, în decursul ședinței.
Dr. YOUNG: Totodată, prin felul în care ați spus „joculețul ăsta stupid” părea că
aș avea de gând să vă manipulez, dacă am înțeles eu bine. Aveați în vreun
fel senzația de a fi manipulat?
DANIEL: Da.
Dr. YOUNG: Ca și cum ar fi un joc. Care ar fi fost jocul? Fiți în rolul părții
suspicioase din dumneavoastră pentru un moment...
DANIEL: Jocul ar fi fost de a crea artificial o scenă socială care nu este reală.
Dr. YOUNG: Aveați impresia că jocul era în folosul meu, mai degrabă decât în
folosul dumneavoastră sau că ar fi avut oarecum scopul de a vă răni pe
dumneavoastră?
DANIEL: De a mă demasca.
Dr. YOUNG: De a vă expune?
DANIEL: Da
Dr. YOUNG: într-un fel care nu avea să vă ajute?
DANIEL: Da. într-un fel care m-ar fi rănit prin faptul că mă expune.
Dr. YOUNG: Aproape ca și cum ar fi urmărit să vă umilească.
DANIEL: Da.
Terapeutul face legătura între ceea ce Daniel a simțit în timpul ședinței și

alte situații interpersonale din viața lui.
Dr. YOUNG: Prin urmare, atunci când am început să vă cer să faceți niște
exerciții de imagerie dirijată, ați avut pentru câteva momente impresia că
eu aș putea încerca să vă expun și să vă umilesc, chiar dacă a fost doar un
sentiment trecător.
DANIEL: Da.
Dr. YOUNG: Și apoi ați reușit să depășiți asta și să vă spuneți „Nu, este spre
binele meu”, dar în dumneavoastră există încă acea parte...
DANIEL: Da.
Dr. YOUNG: Si cu acest lucru trebuie să vă confruntați zi de zi atunci când
cunoașteți femei sau când vă întâlniți cu oameni, cu acea parte a schemei
cognitive din dumneavoastră, care ajunge în mai puțin de câteva secunde
să aibă suspiciuni, să se simtă controlată sau nesigură, iar dumneavoastră
nu sunteți întotdeauna sigur cum să îi răspundeți.
DANIEL: Da.
Acest fragment este un bun exemplu pentru modul în care terapeutul

poate apela la relația terapeutică pentru a educa pacienții cu privire la schemele
lor cognitive. In plus, trebuie remarcat faptul că dr. Young îl întreabă explicit
pe pacient dacă schemele lui cognitive au fost declanșate în contextul relației
terapeutice. Pacientul nu ar fi adus în discuție problema, dacă nu ar fi fost întrebat
în mod direct de către terapeut.
Pentru fiecare schemă cognitivă, există comportamente tipice care apar
în contextul ședințelor de terapie. Spre exemplu, pacienții care au scheme
cognitive de Sentiment de îndreptățire ar putea cere timp în plus sau condiții
speciale atunci când își programează ședințele; pacienții care au scheme cognitive
de Autosacrificiu ar putea încerca să îl menajeze pe terapeut. Pacienții care au
scheme cognitive de Standarde nerealiste l-ar putea critica pe terapeut pentru
greșeli minore. Comportamentul pacientului față de terapeut sugerează ipoteze
despre felul în care se comportă față de persoanele semnificative. Probabil că
aceleași scheme cognitive și stiluri de coping pe care pacientul le manifestă față de
terapeut apar și în celelalte relații pe care pacientul le are în afara terapiei.
Terapeutul evaluează tipul de figură parentală de care are nevoie

pacientul
O altă sarcină a terapeutului în Etapa de evaluare și de educare este evaluarea
tipului de figură parentală de care are nevoie pacientul. De-a lungul tratamentului,
terapeutul utilizează relația terapeutică ca un antidot parțial împotriva schemelor
cognitive ale pacientului. „Reproducerea limitată a figurii parentale” oferă o
„experiență emoțională corectivă” (Alexander și French, 1946), destinată în mod
specific contracarării Schemelor cognitive dezadaptative timpurii ale pacientului.
Terapeutul apelează la o varietate de surse de informație pentru a stabili
de ce tip de figură parentală are nevoie pacientul: istoricul din copilărie, relatări
despre dificultățile interpersonale, chestionare și exerciții de imagerie dirijată.

Uneori, cea mai bogată sursă de informați este comportamentul propriu-zis
al pacientului în contextul relației terapeutice. Orice fapt care scoate la iveală
schemele cognitive și stilurile de coping ale pacientului oferă indicii cu privire la
tipul de figură parentală de care are nevoie pacientul.
Prezentare de caz
Jasmine este o tânără care se prezintă în terapie cu teama că va deveni

„dependentă” de terapeut. Ii spune terapeutului ei că a început de curând facultatea
și că este obișnuită să ia propriile decizii, fără a se baza pe îndrumări din partea
părinților sau din partea oricui altcuiva. Nu vrea ca acest lucru să se schimbe.
In primele câteva săptămâni de terapie, iese la iveală faptul că schema cognitivă 6
centrală a Jasminei este Deprivarea emoțională, apărută în urma copilăriei pe care
a trăit-o alături de părinții ei distanți, care o făceau de rușine atunci când ea cerea
ajutor. „Se așteptau să îmi rezolv de una singură problemele”, spune ea. Ceea ce
Jasmine are nevoie din partea terapeutului ei este tocmai îndrumare -- aceasta este
una dintre nevoile ei emoționale neîndeplinite. In cazul Jasminei, reproducerea
limitată a figurii parentale înseamnă să i se ofere o parte din îndrumarea pe care
nu a primit-o niciodată din partea părinților ei atunci când a fost mică. Faptul
că i-a identificat schema cognitivă Deprivare emoțională îl ajută pe terapeut
să își dea seama care este forma de reproducere a figurii parentale de care are
nevoie pacienta. (în cazul Jasminei, unul dintre obstacolele care trebuie înlăturat
din calea reproducerii figurii parentale este ca ea să accepte ajutor și grijă, din
moment ce a învățat că acest lucru este rușinos.)
Dacă terapeutul Jasminei i-ar fi dat acesteia crezare și ar fi considerat că
problema ei este într-adevăr păstrarea independenței, probabil că s-ar fi abținut să
îi ofere îndrumarea de care ea avea nevoie. Jasmine nu era excesiv de dependentă.
Mai degrabă, ei nu i s-a permis să fie suficient de dependentă. Din punct de vedere
emoțional, ea a fost mereu singură. Prin faptul că i-a reprodus figura parentală
conform cu schema ei cognitivă centrală, terapeutul a putut să o ajute să își dea
seama că nevoile ei de dependență sunt firești și că dezvoltarea autonomiei este
un proces gradual.
Calitățile ideale ale terapeutului în terapia centrată pe scheme

cognitive
Flexibilitatea este o trăsătură cheie a terapeutului ideal, în terapia centrată
pe scheme cognitive. Deoarece tipul necesar de reproducere limitată a figurii
parentale depinde de experiențele unice din copilărie prin care a trecut fiecare
pacient, terapeutul trebuie să își adapteze stilul în funcție de nevoile emoționale
ale fiecărui pacient în parte. Spre exemplu, în funcție de schemele cognitive ale
pacientului, terapeutul trebuie să se axeze pe a cultiva o relație de încredere, a
oferi stabilitate, a arăta sprijin emoțional, a încuraja independența sau a fi iertător.
Terapeutul trebuie să fie capabil să asigure în relația terapeutică orice funcționează
drept antidot parțial împotriva schemelor cognitive centrale ale pacientului.
Asemenea unui părinte bun, terapeutul centrat pe scheme cognitive

trebuie să fie capabil să răspundă parțial - respectând limitele relației terapeutice
- nevoilor emoționale de bază pe care le-am descris în Capitolul 1: (1) atașament
securizam; (2) autonomie și competență; (3) auto-exprimare autentică a nevoilor
și a emoțiilor; (4) spontaneitate și joc și (5) limite realiste. Scopul este ca pacientul
să interiorizeze un mod de Adult sănătos, după modelul terapeutului, care să
poată lupta cu schemele cognitive și să inspire comportamente sănătoase.
Prezentare de caz
Lily are 52 de ani, copiii ei au crescut și au plecat de acasă. Ea are o schemă

cognitivă de Deprivare emoțională. Nu a avut parte de legături emoționale în
perioada copilăriei. A devenit din ce în ce mai retrasă, preferând să studieze sau să
cânte la vioară în loc să interacționeze cu alți oameni. A avut puțini prieteni, iar
aceștia nu îi erau foarte apropiați. Lily este căsătorită cu soțul ei, Joseph, de 30 de
ani. Ea și-a pierdut interesul față de căsnicia ei și își petrece majoritatea timpului
acasă, izolată, în compania cărților și a muzicii ei. In Etapa de evaluare, Lily și
terapeutul au ajuns la concluzia că schema ei cognitivă centrală este Deprivarea
emoțională, iar principalul ei stil de coping este evitarea.
Pe măsură ce trec săptămânile, Lily începe să aibă sentimente de natură
sexuală față de terapeutul ei. Devine conștientă de cât de goală este viața ei din
punct de vedere emoțional. Nemaifiind mulțumită să citească și să cânte de una
singură, începe să își dorească mai mult. Se simte speriată și rușinată de nevoile
ei și se apără îndepărtându-se psihologic de terapeutul ei. Terapeutul observă
retragerea ei. Acesta concluzionează că schema Deprivare emoțională a pacientei
a fost declanșată în interiorul relației terapeutice și că ea reacționează în acel
moment prin evitarea schemei cognitive. Faptul că îi cunoaște schema cognitivă
centrală și stilul principal de coping îl ajută pe terapeut să înțeleagă situația.
Terapeutul aduce în discuție retragerea lui Lily și o ajută să exploreze reacția
respectivă. Cu toate că nu poate să vorbească despre sentimentele ei de natură
sexuală, ea reușește să spună că simte afecțiune față de terapeut și că acest lucru o
neliniștește extrem de tare. Ea nu a mai simțit afecțiune pentru nimeni, de mult
timp. Terapeutul îi cere lui Lily să își închidă ochii și să asocieze sentimentul de
disconfort față de el cu momente din trecut în care a avut sentimente similare.
Ea asociază sentimentul, întâi de toate, cu relația cu soțul ei, în prima perioadă
a căsniciei lor și, după aceea la relația cu tatăl ei, atunci când ea era copil. își
amintește cum mergea spre casă de la școală și a văzut un băiețel fugind în brațele
tatălui lui, iar ea a fost copleșită de dorința de a face același lucru cu tatăl ei
distant. în amintirea respectivă, atunci când a ajuns acasă, Lily a urcat în camera
ei și și-a petrecut restul zilei exersând la vioară.
Terapeutul o ajută pe Lily să conștientizeze felul în care percepția pe care
o are asupra relației terapeutice este distorsionată de schema cognitivă. Spre
deosebire de tatăl ei, terapeutul este deschis la sentimentele ei de afecțiune (cu
condiția să fie exprimate în limitele adecvate ale relației terapeutice). In contextul
relației terapeutice, ei îi este permis să exprime și să aștepte afecțiune; terapeutul
nu o va respinge din cauza acestui lucru. Ei îi este permis să vorbească direct
despre sentimentele ei și nu este nevoie să se retragă. Cu toate că acest gen de

comunicare nu a fost posibil în relația cu tatăl ei, este posibil cu terapeutul ei și,
prin deducție, cu alți indivizi din lume. (încurajam pacienții să își verbalizeze
inclusiv sentimentele de natură sexuală față de terapeut. Cu toate acestea, le
precizăm într-o manieră blândă, fără să îi facem să se simtă respinși, că în relația
cu terapeutul nu este posibil să acționeze pe baza acestor sentimente. Subliniem
faptul că pacienții vor putea, la un moment dat, să împărtășească sentimentele
respective cu cineva din viața lor care va fi în măsură să le răspundă în același
mod.)
Atunci când comportamentele pe care pacientul le manifestă în timpul
ședinței reflectă un stil de supracompensare, terapeutul centrat pe scheme
cognitive reacționează în mod obiectiv și adecvat, apelând la tehnica confruntării
empatice. Terapeutul arată că înțelege motivele pentru care pacientul se comportă
în acest mod, dar atrage atenția asupra consecințelor pe care comportamentul
respectiv le are în relația terapeutică, precum și în viața pacientului din afara
terapiei. Următorul exemplu ilustrează acest demers.
Prezentare de caz
Jeffrey are 41 de ani. El a solicitat terapie pentru că Josie, iubita pe care a

avut-o timp de 10 ani, s-a despărțit de el. Acesta realizează că, de data aceasta, nu
o va recâștiga. De-a lungul relației lor, Jeffrey a înșelat-o pe Josie în mod repetat.
Ea se despărțea de el, el o implora să îl ierte și îi promitea că se va schimba, iar ea
îl ierta. Dar acum s-a terminat. Drept consecință, Jeffrey a căzut într-o depresie
majoră.
Jeffrey are tulburare de personalitate narcisistă, un tip de personalitate pe
care îl analizăm mult mai pe larg în Capitolul 10. Schema lui cognitivă centrală
este cea de Deficiență, iar principalul lui stil lui de coping este să supracompenseze
pentru schema cognitivă. In relațiile sale cu femei, Jeffrey supracompensează
pentru sentimentul său de deficiență cucerindu-le sexual. Chiar dacă a iubit-o pe
Josie atât cât a fost capabil, el nu a reușit să renunțe la o înșela (acest comportament
fiind o sursă majoră de gratificate narcisistă).
Jeffrey supracompensează în cadrul relației terapeutice, înfuriindu-se ori
de câte ori terapeutul aduce în discuție sentimente de vulnerabilitate. Se simte
inconfortabil atunci când se află într-o poziție de vulnerabilitate față de terapeut,
din cauza schemei sale cognitive Deficiență: a fi vulnerabil îl face să se simtă
rușinat și expus. Intr-una dintre ședințe, Jeffrey a relatat un incident din copilărie
referitor la relația dintre el și mama lui rece și distantă (la acel moment, Jeffrey nu
mai ținea legătura cu ea). Pe baza acestui incident, terapeutul îi spune lui Jeffrey
că dă impresia că își iubea mama, chiar dacă a fost supărat pe ea atunci când era
copil. Jeffrey izbucnește față de terapeut, numindu-1 „băiatul mamei”. Pe un ton
serios, terapeutul se apleacă spre Jeffrey și îl întreabă de ce a izbucnit astfel. Ce
simțea în adâncul său? Atunci când pacientul neagă că ar simți ceva în adâncul său,
terapeutul sugerează că e posibil ca Jeffrey să se fi simțit vulnerabil. „Vă înțeleg”,
spune terapeutul. „Vă iubeați mama atunci când erați mic. Și eu o iubeam atunci
când eram copil. Este firesc ca un copil să își iubească mama. Nu este un semn
de slăbiciune sau de inadecvate.” Terapeutul îi transmite lui Jeffrey faptul că nu

ar trebui să se simtă inferior fată de nimeni, nici față de terapeut, pentru iubirea
pe care i-o poartă mamei lui. în continuare, terapeutul îi semnalează lui Jeffrey
faptul că supracompensarea lui - izbucnirea față de terapeut - îl determină pe
acesta din urmă să vrea să se depărteze de el, în loc să îi ofere înțelegerea de care
are nevoie.
Terapeuții centrați pe scheme cognitive reușesc, de asemenea, să tolereze
și să stăpânească emoțiile puternice ale pacientului - inclusiv panica, furia sau
suferința - și să transmită o formă adecvară de validare. Aceștia au așteptări realiste
din partea pacientului. Pot stabili limite atât pentru propriul comportament, cât
și pentru cel al pacientului lor. Pot gestiona în mod corespunzător situațiile de
criză care apar în terapie. Pot păstra o limită adecvată în relația dintre sine și
6 pacient, nici prea distantă, nici prea apropiată.
O altă sarcină pe care o are terapeutul în Etapa de evaluare este să determine
în ce măsură propriile scheme cognitive și stiluri de coping prezintă riscul de a fi
distructive pentru relația terapeutică.
Propriile scheme cognitive și stiluri de coping ale terapeutului

Ted se prezintă la prima sa ședință de terapie spunând că are nevoie de
ajutor în cariera sa de broker în domeniul financiar. își dorește să își dezvolte
concentrarea și disciplina care consideră că îi sunt necesare pentru succes. Ted
este prietenos și vorbăreț. El relatează povești amuzante despre viața lui. îl
complimentează pe terapeut și nu se plânge, nici măcar atunci când terapeutul îi
pronunță greșit numele de familie pentru a doua oară. Terapeutul simte că e „prea
mult”: Ted este prea prietenos, prea vorbăreț, prea măgulitor. (Senzația aceasta de
„prea mult” este adesea un indiciu pentru supracompensarea schemei cognitive),
în loc să simtă afecțiune și să se simtă apropiat de Ted, așa cum e de așteptat
față de o persoană prietenoasă, terapeutul se simte luat prin surprindere. Acesta
presupune că în spatele stilului amiabil al lui Ted se află o Schemă cognitivă
dezadaptativă timpurie. Pe măsură ce trec săptămânile, devine tot mai clar faptul
că ipoteza terapeutului este corectă. în spatele aparenței sale prietenoase, Ted nu
are încredere în sine și se simte singur. Acesta are o schemă cognitivă de Izolare
socială, pentru care supracompensează manifestând o „prietenie exagerată”.
Reacțiile pe care terapeutul le are față de pacient pot constitui o metodă
foarte bună de evaluare a schemelor cognitive ale pacientului. Cu toate acestea,
este necesar ca terapeuții să fie capabili să distingă între o intuiție întemeiată
în ceea ce privește pacientul și declanșarea propriilor scheme cognitive. încă de
la începutul terapiei, este important ca terapeuții să își conștientizeze propriile
scheme cognitive cu privire la fiecare pacient în parte. Cunoașterea propriilor
scheme cognitive și stiluri de coping îi poate ajuta pe terapeuți să evite greșelile.
Terapeuții își pot pune întrebări esențiale despre pacient. Ține cu adevărat la acest
pacient? Dacă nu, de ce nu? Faptul că lucrează cu pacientul respectiv îi declanșează
vreuna dintre schemele cognitive? Care dintre ele? Care este modalitatea de
coping la care recurge? Face ceva ce ar putea să îl afecteze pe acest pacient? Cum
s-ar simți dacă ar aplica tehnica imageriei dirijate în cazul pacientului respectiv?
Relația terapeutică
Cum s-ar simți dacă ar trebui să gestioneze emoțiile brute ale pacientului, p
panică, furie sau suferință? Poate să confrunte empatic schemele cogniti
acestui pacient, pe măsură ce ele apar? Poate să ofere tipul de reproducere lir
a figurii parentale de care are nevoie pacientul?
în următoarele pagini, oferim o serie de exemple ce surprind situat
care schemele cognitive ale terapeutului au un impact negativ asupra rel.
terapeutice. Fiecare dintre exemple este urmat de una sau mai multe prezen
de caz.
1. Schemele cognitive ale pacientului intră în conflict cu schemele cogniti

ale terapeutului. Există riscul ca schemele cognitive ale pacientului să intre î
conflict cu schemele cognitive ale terapeutului, astfel încât să fie declanșate un.
de cealaltă, într-un ciclu de autoperpetuare. Urmează câteva exemple de conflicte
între schema cognitivă a terapeutului și cea a pacientului.
Prezentare de caz
Maddie are o schemă cognitivă centrală de Deprivare emoțională. Se

apără de schema ei cognitivă devenind excesiv de pretențioasă; cu alte cuvinte,
supracompensează prin intermediul schemei ei cognitive de Sentiment de
îndreptățire.
Maddie începe să facă terapie cu un terapeut care are o schemă cognitivă
de Subjugare. Maddie este o pacientă pretențioasă din mai multe puncte de
vedere. Aceasta sună în mod frecvent între ședințe, își schimbă constant orarul
programărilor și pretinde să fie tratată special. Terapeutul îi îndeplinește pretențiile
din cauza schemei lui cognitive Subjugare, care îl împiedică să stabilească limite.
In adâncul său are din ce în ce mai multe resentimente. In timpul ședințelor
cu Maddie, devine distant și retras (apelând la un stil de coping de evitare a
schemei cognitive). Această situație declanșează în continuare schema cognitivă
Deprivare emoțională a lui Maddie, iar ea devine și mai pretențioasă; schema
cognitivă Subjugare a terapeutului se reactivează, și așa mai departe, într-o
declanșare reciprocă a schemelor cognitive, care are potențialul de a distruge
alianța terapeutică.
Dacă terapeutul conștientizează faptul că schema lui cognitivă Subjugare
este declanșată în timpul ședințelor cu Maddie și îl împiedică să reacționeze în
mod terapeutic față de ea, atunci el poate să intervină pentru a corecta problema.
Acesta poate să stabilească limite adecvate și să își transforme reacția de coping
dezadaptativ de evitare într-o reacție de confruntare empatică. Poate să îi spună
lui Maddie că înțelege faptul că, în sinea ei, se simte deprivată emoțional în
relația cu el, la fel cum s-a simțit și în copilărie; cu toate acestea, modul în care ea
își exprimă sentimentele are un efect opus celui dorit de ea: face ca terapeutului
să îi fie mai greu să îi ofere afecțiunea de care ea are nevoie.
TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME COGNITIVE
tare de caz
Un pacient în vârstă, Kenneth, are o schemă cognitivă de Standarde

iste, iar terapeuta lui mai tânără are o schemă cognitivă de Deficiență (ca
re a copilăriei trăite alături de tatăl ei critic). Atunci când terapeuta face
și cea mai mică greșeală, Kenneth o desconsideră. „Sunt foarte dezamăgit
lumneavoastră”, îi spune el cu asprime, declanșându-i schema cognitivă
iciența și facând-o să roșească.
în funcție de stilul de coping al terapeutei, eficiența ei în terapie din
1 moment este afectată de reacția de capitulare, evitare sau supracompensare
ă de schema cognitivă. Ea ajunge fie să se auto-denigreze (capitulare față de
nema cognitivă), să se retragă din fața problemei schimbând subiectul (evitare a
:hemei cognitive) sau să devină defensivă și să învinovățească (supracompensare
entru schema cognitivă). Faptul că observă oricare dintre aceste comportamente
.imperfecte” îi declanșează în continuare lui Kenneth schema cognitivă Standarde
nerealiste, provocându-1 să o desconsidere și mai mult, și așa mai departe. In cele
din urmă, fiind convins de incompetența terapeutei, Kenneth părăsește terapia.
Prezentare de caz
Alana, o tânără pacientă, începe terapia cu o terapeuta mai în vârstă. Alana

are o schemă cognitivă de Neîncredere/ Abuz, care a debutat în copilărie, în
urma interacțiunilor cu unchiul ei abuziv din punct de vedere sexual. Principalul
ei stil ei de coping este să se capituleze în fața schemei cognitive: ea își asumă
în mod repetat rolul de victimă în relația cu ceilalți. Terapeuta ei are o schemă
cognitivă de Subjugare. în calitate de terapeut, principalul ei stil de coping
este supracompensarea. Ea își domină pacienții pentru a face față senzației sale
subsidiare de a fi controlată în exces în alte domenii ale vieții, precum căsnicia
sau familia de origine.
Pe măsură ce terapia înaintează, Alana își asumă un rol din ce în ce mai
pasiv, iar terapeuta ajunge să o domine din ce în ce mai mult. Terapeutei îi face
plăcere să o controleze pe Alana, iar Alana, care nu a învățat niciodată cum să se
opună rezistență, ajunge să cedeze tuturor pretențiilor terapeutei. Fără să își dea
seama, terapeuta o folosește pe Alana pentru a-și reduce propriile sentimente
de Subjugare, ajungând până la urmă să îi întărească acesteia schema cognitivă
Neîncredere/ Abuz.
în contextul relației terapeutice pot apărea numeroase genuri de conflicte
de scheme cognitive. Pacientul ar putea avea o schemă cognitivă de Dependență,
iar terapeutul o schemă cognitivă de Autosacrificiu. Terapeutul face prea mult
pentru pacient, menținându-i acestuia dependența. Alteori, pacientul ar putea
avea o schemă cognitivă de Eșec, iar terapeutul una de Standarde nerealiste.
Terapeutul are așteptări nerealiste cu privire la ceea ce ar trebui să realizeze
pacientul, transmițând în mod subtil iritare și confirmându-i pacientului
senzația de ratare. Pe de altă parte, pacientul ar putea adopta un stil de coping
caracterizat prin obsesii și control, pentru a supracompensa pentru o schemă
cognitivă fundamentală de Negativism/ Pesimism, în vreme ce terapeutul are o
schemă cognitivă de Autocontrol redus/ Autodisciplină redusă. Terapeutul pare

dezorganizat și impulsiv, stârnind pacientului îngrijorări. Acesta va părăsi în cele
din urmă terapia, fiind și mai demoralizat și mai descurajat.
2. Există o nepotrivire între nevoile pacientului și schemele cognitive și stilurile

de coping ale terapeutului. Pacientul ar putea avea unele nevoi la care terapeutul
nu este capabil să răspundă. Din cauza propriilor scheme cognitive și stiluri de
coping, terapeutul nu este în măsură să ofere pacientului o reproducere adecvată
a figurii parentale. (Adesea, terapeutul seamănă cu părintele care a cauzat schema
cognitivă în viața pacientului.) Urmează câteva exemple.
Prezentare de caz
Neil solicită terapie pentru depresie și probleme maritale. Deși nu transpare

imediat, schema cognitivă centrală a lui Neil este Deprivarea emoțională, care
provine din copilăria trăită alături de părinții săi neglijenți și egoiști, precum
și din căsnicia alături de o femeie egoistă. Deprivarea emoțională este ceea cfe îi
menține lui Neil depresia. La nivel de reproducere limitată a figurii parentale,
Neil are nevoie de afecțiune și empatie din partea terapeutului său.
Din nefericire, terapeutul său are o schemă cognitivă de Inhibiție
emoțională și nu este capabil să îi ofere căldură la nivel emoțional. Pe măsură ce
terapia înaintează, fiind deprivat emoțional inclusiv de către terapeutul său, Neil
se deprimă și mai tare.
Prezentare de caz
Edward are o schemă cognitivă de Dependență/ Incompetență. In loc să

meargă la facultate după ce a absolvit liceul, acum 6 ani, Edward a început să
lucreze pentru tatăl său dominant, care deține o afacere de succes în domeniul
textil. Tatăl său ia toate deciziile de afaceri și, așa cum făcuse și înainte ca Edward
să înceapă să lucreze pentru el, exercită o influență mare și asupra vieții personale
a lui Edward.
Edward solicită terapie pentru problemele sale cronice de anxietate. Până
și micile decizii pe care le ia de unul singur sunt un chin pentru el. Atunci când
se confruntă cu o decizie, el este paralizat de anxietate și, de regulă, alege să își
reducă anxietatea consultându-se cu tatăl lui.
In ceea ce privește reproducerea figurii parentale, Edward are nevoie de un
terapeut care să îl încurajeze să fie din ce în ce mai autonom. însă terapeutul lui
Edward are o schemă cognitivă de Interdependență și devine excesiv de implicat.
Edward ajunge să se smulgă de sub influența tatălui său și să devină dependent
de terapeut.
Prezentare de caz
Max are o schemă cognitivă de Autocontrol redus/ Autodisciplină redusă.

El solicită terapie pentru că schema sa cognitivă îl împiedică în dezvoltarea carierei
de jurnalist. Pentru că nu trebuie să dea nimănui socoteală pentru timpul său,

Max întâmpină probleme cu terminarea articolelor. Are nevoie de un terapeut
care să îl confrunte empatie și să îi ofere structură.
Max începe terapia cu o terapeută care are o schemă cognitivă de Subjugare
cu privire la bărbați, ca urmare a copilăriei trăite alături de tatăl ei strict.
Atunci când facea ceva „rău” în copilărie, tatăl ei izbucnea adesea într-o criză
incontrolabilă de furie. La fel cum a făcut în relația cu tatăl ei, terapeuta apelează
la un stil de coping evitant în ceea ce îl privește pe Max. Atunci când Max nu
reușește să își realizeze temele de casă sau divaghează de la conținuturi dificile în
timpul ședințelor, ea nu spune nimic. Aceasta alege să nu îl confrunte și să nu
stabilească limite, astfel încât să evite conflictele. Nu reușește să ofere structura de
care are nevoie pacientul și, prin urmare, ajunge să îi perpetueze schema cognitivă
în loc să i-o remedieze.
3. Atunci când schemele cognitive ale pacientului și cele ale terapeutului se

suprapun, are loc o supra-identificare. In cazul în care pacientul și terapeutul au
aceeași schemă cognitivă, terapeutul s-ar putea supra-identifica cu pacientul
și și-ar putea pierde obiectivitatea. Terapeutul „colaborează” cu pacientul la
reîntărirea schemei cognitive.
Prezentare de caz
Richie, pacientul, și terapeuta lui au amândoi scheme cognitive de

Abandon. Părinții lui Richie au divorțat atunci când acesta avea 5 ani. El a rămas
cu tatăl, iar mama a devenit o figură distantă în viața sa. Acesta a solicitat terapie
după ce l-a părăsit prietena lui. Richie suferă de depresie majoră și se confruntă
cu atacuri de panică.
Terapeuta și-a pierdut mama într-un accident de mașină când avea 12 ani.
Atunci când Richie vorbește despre pierderea mamei lui, terapeuta este cuprinsă
de suferință. Atunci când Richie jelește încheierea relației cu prietena lui, terapeuta
se simte doborâtă de durerea lui. Devine mult prea implicată în viața pacientului
și nu mai poate stabili limite corespunzătoare. Aceasta îi spune că poate să o sune
oricând se simte copleșit, zi sau noapte, iar ea petrece ore întregi vorbind cu el la
telefon, în fiecare săptămână. Terapeutei îi este greu să îi recunoască distorsiunile
cognitive, iar atunci când pacientul interpretează despărțirile minore de prietenii
lui drept dovezi majore că este abandonat, terapeuta este de acord cu el, în loc să
încurajeze testarea realității. Aceasta îi încurajează reacțiile de coping dezadaptativ
în loc să îl ajute să se schimbe.
Probabil că autosacrificiul este cea mai des întâlnită schemă cognitivă
printre terapeuți. Atunci când lucrează cu pacienți care le împărtășesc această
schemă cognitivă, terapeuții trebuie să se asigure că nu ajung să „colaboreze” cu
schema cognitivă a acestora. Este necesar ca acești terapeuți să depună un efort
conștient pentru a oferi un model de urmat cu privire la cât de mult e adecvat
„să dai și să iei” de la ceilalți, respectiv să nu dea prea mult și nici să nu ia prea
mult de la pacienții cu scheme cognitive de Autosacrificiu. Schema cognitivă
Standarde nerealiste este, de asemenea, des întâlnită printre terapeuți. Atunci
când tratează pacienți care le împărtășesc această schemă cognitivă, terapeuții

trebuie să își formuleze în mod deliberat așteptări rezonabile, atât pentru ei înșiși,
cât și pentru pacienții lor perfecționiști.
4. Emoțiilepacientului declanșează o reacție de evitare din partea terapeutului.

Uneori, intensitatea emoțională a pacientului copleșește terapeutul și îl determină
să devină evitant. Terapeutul se retrage din punct de vedere psihologic, schimbă
subiectul sau îi comunică pacientului prin alte mijloace că nu este acceptabil să
aibă emoții intense.
Prezentare de caz
Leigh solicită terapie în urma morții tatălui ei. îi spune terapeutului că a

fost „lumina ochilor” tatălui ei și că el a fost singurul om care a iubit-o vreodată.
Leigh se simte zdrobită de pierderea pe care a suferit-o și îi este aproape imposibil
să mai funcționeze. Și-a luat concediu de la serviciu și își petrece nopțile bând
în baruri, iar zilele dormind sau uitându-se la televizor. De la moartea tatălui
ei, ea a făcut sex cu mai mulți bărbați, aflându-se de fiecare dată sub influența
alcoolului. Ea și-a pierdut cunoștința în decursul câtorva întâlniri de acest gen și,
prin urmare, nu își amintește de ele.
Terapeutul lui Leigh are o schemă cognitivă de Autosacrificiu. Acesta a
adăugat-o pe Leigh într-un orar care era deja supraaglomerat cu pacienți. în plus,
el se ocupă aproape în totalitate de gospodărie, făcând cumpărăturile și gătind
pentru soția sa, care este însărcinată. Confruntat cu îngrozitoarea suferință pe
care o simte Leigh și cu nevoile ei emoționale de proporții uriașe, el se simte
depășit de situație. Este prea epuizat pentru a fi alături de ea. Se închide din punct
de vedere emoțional. Nu poate suporta să se confrunte cu nevoile emoționale
excesive ale lui Leigh, așa că le ignoră. Nu îi oferă spațiul de care ea are nevoie
pentru a-și exprima suferința. Simțind că terapeutului nu îi pasă de ea, Leigh
părăsește terapia după câteva luni.
Prezentare de caz
Hans are 55 de ani. Tocmai și-a pierdut locul de muncă ca director al unei
mici întreprinderi. Deși a câștigat sute de mii de dolari pe an timp de 3 ani în care
a lucrat pe acel post, el nu a economisit niciun ban. De fapt, are datorii. Hans
a fost dat afară de la locul de muncă de mai multe ori în trecut. Problema lui
majoră se leagă de gestionarea furiei. Hans are o schemă cognitivă de Deficiență
și, ori de câte ori se simte criticat, supracompensează făcând remarci vulgare și
tăioase. Din cauză că s-a întâmplat deseori să perceapă atacuri la persoană în
situații complet neutre, aproape oricine îl întâlnește cade până la urmă pradă
comentariilor lui sarcastice și jignitoare.
Hans solicită terapie pentru a fi ajutat să își depășească furia față de faptul
că a fost dat afară și pentru a se stabiliza astfel încât să își găsească un nou loc de
muncă. In timpul ședințelor, el se lansează în lungi tirade despre evenimentele
care au dus la concedierea sa și despre colegii de serviciu care l-au trădat și au

complotat împotriva lui. Furia lui pare fără margini.
Pe măsură ce timpul trece și Hans nu reușește să se stabilizeze și să își caute
un loc de muncă, el ajunge să se înfurie și față de terapeut. începe să irosească
ședințele descărcându-și furia pe terapeut, pentru că simte că acesta nu îl ajută.
Terapeutul, care are o schemă cognitivă de Subjugare, nu poate să țină piept
forței cu care Hans își manifestă furia, devenind defensiv. Cu cât terapeutul este
mai defensiv, cu atât Hans devine mai furios.
în cazul în care pacientul este foarte vulnerabil sau foarte furios o mare
parte din timp, există riscul ca terapeutul să se angajeze într-o formă sau alta
de comportament evitativ. Acest lucru tinde să se întâmple mai ales în cazul
pacienților cu TPB, acolo unde terapeutul nu poate tolera afectivitatea intensă și
tendințele suicidare ale pacientului. Terapeutul se distanțează, declanșând schema
cognitivă Abandon a pacientului și, drept urmare, crește și mai mult intensitatea
emoțiilor și a tendințelor suicidare ale acestuia, într-un cerc vicios care poate
aluneca rapid într-o situație de criză. Această problemă este prezentată pe larg în
capitolul 9.
5. Pacientul declanșează schemele cognitive ale terapeutului, iar terapeutul

supracompensează. în cazurile în care emoțiile pacienților îi tulbură pe terapeuți,
unii dintre ei reacționează prin supracompensare. Spre exemplu, atunci când
pacienții cu TPB au emoții intense sau tendințe suicidare, unii terapeuți ajung să
evite și să se distanțeze, așa cum am descris mai sus. Pe de altă parte, alți terapeuți,
cei care au tendința de a supracompensa, ar putea să riposteze în acest gen de
situație. Aceștia se înfurie pe pacient; îl atacă și îl blamează. Astfel de pacienți au
nevoie, de fapt, de un semn că terapeutului îi pasă cu adevărat de ei, iar un astfel
de semn îi va calma aproape întotdeauna. Nici terapeutul care evită, nici cel care
supracompensează nu le oferă pacienților cu TPB ceea ce au nevoie în momente
de criză, și, prin urmare, amândoi tind să reacționeze prin modalități distructive.
Prezentare de caz
Victor, pacientul, și terapeutul lui au amândoi scheme cognitive de

Deficiență și amândoi tind să supracompenseze atunci când cred că sunt atacați.
Victor începe terapia spunând că perioada copilăriei lui a fost „minunată” și că
ambii lui părinți „l-au sprijinit în totalitate”. în timpul imageriei dirijate din
copilărie, însă, Victor își amintește cum simțea că susținerea tatălui său era falsă
și că niciodată nu reușea să îl mulțumească cu adevărat. „Tatăl meu își dorea să fiu
la fel ca el, un sportiv. însă sportul a fost punctul meu slab. M-am descurcat bine
la școală, am luat 10 pe linie, în facultate am făcut parte din Phi Beta Kappa, dar
niciunul dintre aceste lucruri n-a contat cu adevărat pentru tatăl meu.”
Victor îl întreabă pe terapeutul lui dacă el a fost un sportiv bun în liceu.
Terapeutul, simțindu-se invidios că, aparent, Victor a fost un student mai bun
decât el, nu se poate abține să nu se laude în mod inadecvat în legătură cu propriile
succese în domeniul sporturilor. îi spune lui Victor că a fost campion național
la wrestling. Simțindu-se subapreciat, Victor face un comentariu disprețuitor la
adresa „sportivilor de performanță”1, iar terapeutul ripostează cu un comentariu

răutăcios despre „invidia” lui Victor. Astfel, în loc să vindece sentimentul de
deficiență al lui Victor, terapeutul îl întreține.
în cazul în care pacientul are o schemă cognitivă de Sentiment de
îndreptățire, iar terapeutul are o schemă cognitivă de Autosacrificiu, acesta
din urmă ar putea să ofere mult prea multă susținere pentru un timp prea
îndelungat, iar la un moment dat, când pacientul are o pretenție prezumțioasă, să
supracompenseze brusc printr-o izbucnire de furie față de pacient.
6. Pacientul declanșează modul de Părinte disfuncțional al terapeutului.

Pacientul se poartă ca un „copil rău”, declanșând modul de Părinte dezaprobator
al terapeutului. Acesta din urmă îl ceartă pe pacient asemenea unui părinte
mustrător. 6
Prezentare de caz
Dan solicită terapie pentru că înregistrează eșecuri la facultate. După ce

parcurg evaluarea, Dan și terapeuta lui cad de acord că el are o schemă cognitivă de
Autocontrol redus/ Autodisciplină redusă. Ca temă de casă, terapeuta îi prescrie
lui Dan să se automonitorizeze, însă acesta nu face ceea ce i se cere. Ea prescrie
una după alta sarcini de dezvoltare a disciplinei, însă toate dau greș. Terapeuta,
care are o schemă cognitivă de Deficiență, începe să se simtă insuficient de bună.
Aceasta supracompensează asumându-și rolul de „părinte punitiv”. își pierde
empatia și îl critică aspru pe Dan, exact la fel cum au făcut și părinții lui atunci
când era mic (și, am putea menționa, exact la fel cum au făcut și părinții ei atunci
când ea era copil). Dan se simte prost, dar tot nu consideră că este capabil să își
realizeze tema de casă sau să fie de acord cu lucrurile stabilite în terapie. Pentru
că se simte pedepsit fără ca situația lui să se amelioreze, Dan părăsește terapia.
Prezentare de caz
Lana are o schemă cognitivă de Deficiență. Ea vine la terapie deoarece, cu

toate că este o actriță de mare succes, în adâncul ei simte că nu are nicio valoare și
că nimeni nu o va putea iubi vreodată. Din nefericire, terapeutul ei are o schemă
cognitivă de Standarde nerealiste. La fel cum a făcut tatăl ei atunci când Lana era
mică, el își asumă o atitudinea de „părinte exigent”. Acesta stabilește standarde
tot mai înalte pentru ea. Lana rămâne în terapie ani de zile, străduindu-se să
devină „destul de bună” pentru a-i câștiga aprobarea.
7. Pacientul răspunde nevoilor determinate de schemele cognitive ale

terapeutului. Terapeuții care nu își monitorizează propriile scheme cognitive riscă
să își exploateze pacienții fără să își dea seama. în loc să se concentreze pe starea
1 In engleză, cuvântul „jocks” denumește liceenii și studenții care fac sport de performanță.
Termenul trimite inclusiv către un stereotip al sportivului cu constituție atletică, popular
(inclusiv printre fete), nu foarte inteligent, adesea agresiv și arogant (n. tr.).
de bine a pacientului, acești terapeuți îi folosesc involuntar pe pacienți pentru a-și

îndeplini propriile nevoi emoționale neîndeplinite.
Prezentare de caz
Terapeuta are o schemă cognitivă de Deprivare emoțională (o altă schemă

cognitivă des întâlnită printre terapeuți). Aceasta a primit puțină afecțiune de-a
lungul vieții. Una dintre metodele prin care se apără de schema ei cognitivă este
de a-i îngriji pe ceilalți în viața sa profesională. Pe această cale, ea își îngrijește în
mod simbolic propriul copil lăuntric.
Pacienta, Marcie, are o schemă cognitivă de Autosacrificiu. Ea solicită
terapie pentru că este deprimată și nu înțelege de ce. Iese la iveală faptul că Marcie
6 este atât de prinsă în a avea grijă de membrii familiei ei, în special de mama ei,
încât îi rămâne prea puțin timp pentru ea însăși.
Asemenea multor oameni care au scheme cognitive de Autosacrificiu,
Marcie este empatică, altruistă și grijulie. Ea observă atunci când terapeuta pare
obosită sau demoralizată. Cu toate că ar avea foarte multe lucruri de relatat, ea
își suprimă propriile nevoi și o întreabă pe terapeută ce e în neregulă. In loc să
îi atragă atenția Marciei asupra a ceea ce face, așa cum ar trebui, terapeuta îi
răspunde, împărtășindu-i pacientei problemele ei. Marcie este înțelegătoare. Pe
măsură ce trece timpul, terapeuta îi permite tot mai mult Marciei să îi poarte de
grijă. Având încă o persoană pe care trebuie să o îngrijească, Marcie devine și mai
deprimată.
Există infinite posibilități. Gândiți-vă la un pacient care are o schemă
cognitivă de Interdependență și se „fuzionează” cu o terapeută care are o schemă
cognitivă de Izolare socială și îi place apropierea respectivă atât de mult, încât nu
își poate ajuta pacientul să își construiască o identitate separată. Sau gândiți-vă Ia
un pacient cu nevoie de aprobare care, dorind să facă pe plac, își complimentează
în mod frecvent terapeutul, iar terapeutul are o schemă cognitivă de Deficiență
sau de Dependență și reacționează cu o satisfacție evidentă față de laude.
Din nefericire, comportamentul pacientului este întărit de reacția pozitivă a
terapeutului.
8. Schemele cognitive ale terapeutului sunt declanșate atunci când pacientul

nu reușește să facă „suficiente progrese”. Adesea, terapeuții cu schemă cognitivă
de Deficiență, de Eșec sau de Dependență/ Incompetență reacționează
necorespunzător față de pacienți, a căror stare nu se ameliorează în terapie. Astfel
de terapeuți își manifestă furia sau iritarea față de pacient, perpetuându-i de cele
mai multe ori schemele cognitive.
Prezentare de caz
Un terapeut de sex masculin o are ca pacientă pe Beth, o tânără cu TPB

care este deprimată din cauza relației cu prietenul ei, Carlos. Beth este obsedată
de Carlos. La începutul relației lor, Beth și Carlos au fost de nedespărțit. Treptat,
Carlos a început să își dorească mai mult „spațiu personal”, iar Beth a devenit
disperată. Ea a început să se agate de el și să încerce să îl controleze, supărându-se

ori de câte ori Carlos voia să plece și pretinzând o explicație pentru toate acele
momentele în care el nu era cu ea. La momentul în care ea a început terapia, era
evident faptul că bărbatul voia să încheie relația, însă Beth nu putea să renunțe
la el. Mai exact, ea îl suna în mod repetat - plângând, promițându-i că se va
schimba, implorându-1 să se mai gândească. Carlos a vorbit cu ea, însă a refuzat
ferm să se împace cu ea și a început să se întâlnească și cu alte femei.
Terapeutul are o schemă cognitivă de Dependență/ Incompetență. Caută
cu nervozitate să o ajute pe Beth să renunțe la prietenul ei. Acesta îi atrage atenția
asupra a cât de autodistructiv este pentru ea să încerce să se agațe de Carlos,
iar Beth este de acord. Terapeutul o învață tehnici de oprire a gândurilor și de
distragere, la care să apeleze atunci când are gânduri obsesive în legătură cu
Carlos. O ajută să găsească activități alternative pentru momentele în care are
impulsul de a-1 suna pe Carlos. Cu toate acestea, indiferent de ce face terapeutul,
nu se schimbă nimic. Beth este în continuare la fel de obsedată de Carlos și
continuă să îl sune și să îl implore să o primească înapoi. Terapeutul începe să se
simtă incompetent și plin de resentimente. Atunci când Beth exprimă sentimente
de lipsă de speranță, el dă vina pe ea. Acesta insinuează că, de fapt, ea nu vrea să
se facă mai bine. Atunci când vorbește despre cum l-a sunat pe Carlos, el o ceartă
aspru. Beth ajunge să aibă impresia că nu este destul de bună nici pentru Carlos,
nici pentru terapeutul ei.
Terapeuții cu scheme cognitive de Deficiență, Eșec sau Dependență/
Incompetență ar putea reacționa la lipsa de progres a pacientului și în alte
modalități distructive. Terapeuții care au ca stil de coping capitularea ar putea
părea neliniștiți și fără încredere în sine, subminând astfel încrederea pacientului
în terapie. Terapeuții care evită ar putea să propună în mod impulsiv pacientului
să își caute un terapeut mai bun.
9. Schemele cognitive ale terapeutului sunt declanșate atunci când pacientul

trece prin situații de criză, cum ar fi cele în care există un risc crescut de suicid.
Situațiile de criză au un potențial ridicat de a declanșa schemele cognitive ale
terapeutului. Acestea pun la încercare abilitatea terapeutului de a gestiona situația
într-o manieră pozitivă.
Prezentare de caz
Terapeuta are o schemă cognitivă de Subjugare, care provine din copilăria

trăită alături de mama ei, care o controla. încă de când era mică, mama ei o
amenința că o abandonează dacă este „rea” - „rea” însemnând să nu îi facă mamei
pe plac.
Jessica, pacienta, este la începutul terapiei. Aceasta oferă o descriere neclară
asupra copilăriei ei: la un moment dat a spus că mătușa și unchiul ei i-au abuzat
sexual pe ea și pe fratele ei mai mic; altădată a spus că acest lucru nu s-a întâmplat
niciodată. Prietenul Jessicăi abuzează de substanțe. Drogurile lui preferate sunt
cocaina și alcoolul. Atunci când consumă o cantitate mai mare de droguri, acesta
dispare, adesea pentru zile întregi. Ultima dată când s-a întâmplat acest lucru,
Jessica s-a tăiat cu lama în zona gleznelor.
La câteva săptămâni de la începerea terapiei, prietenul Jessicăi avea stabilită
o întâlnire la cină cu Jessica, însă nu mai apare. Jessica merge acasă, se taie pe
glezne și o sună pe terapeută, trezind-o din somn. „Cum mi-a putut face una
ca asta?”, spune Jessica, plângând, la telefon. Jessica îi spune terapeutei că s-a
tăiat pe glezne. In loc să simtă empatie, terapeuta este furioasă. Consideră că
Jessica încearcă să o manipuleze și să o controleze, așa cum a făcut și mama ei în
copilărie. „Ceea ce ați făcut este o dovadă de ostilitate!” exclamă ea, panicând-o
pe Jessica.
Pentru a gestiona în mod eficient situațiile de criză, este necesar ca terapeutul
să rămână empatie și obiectiv și să nu devină critic sau punitiv. (Gestionarea
6 riscului acut de suicid și a altor situații de criză este analizată în capitolul 9.)
10. Terapeutul îl invidiază pe pacient în mod constant. In cazurile în care

terapeutul este narcisist, este posibil ca acesta să îl invidieze pe pacient. în astfel
de cazuri, se întâmplă ca pacientul să aibă acces la o sursă de gratificate la care
terapeutul râvnește, însă pe care nu a deținut-o niciodată, cum ar fi frumusețe,
avere sau succes. Sau, așa cum apare în următorul exemplu, pacientul reușește să
își gratifice în viață una dintre nevoile care pentru terapeut a rămas neîndeplinită.
Prezentare de caz
Jade, pacienta, are 19 ani. Aceasta vine la terapie deoarece mama ei are
cancer în fază terminală. Tatăl ei o aduce la prima ședință. Este evident faptul
că tatăl ei o iubește. Jade este delicată și plăcută. Aceasta îi relatează terapeutei
despre mama ei muribundă și plânge.
Terapeuta îi spune lui Jade că o va ajuta să facă față bolii mamei ei. Insă,
în ciuda acestor cuvinte blânde, în sinea ei ea este invidioasă pe Jade. Terapeuta
a crescut într-un mediu de deprivare emoțională aproape completă. Chiar dacă
mama lui Jade este pe moarte, Jade tot a avut parte de mult mai mult decât a avut
terapeuta vreodată. Terapeuta este invidioasă mai ales pe relația lui Jade cu tatăl
ei. Tatăl lui Jade este genul de părinte pe care terapeuta l-a dorit dintotdeauna —
iubitor și blând, cu totul diferit de tatăl ei inaccesibil. Fiind invidioasă pe Jade,
terapeuta nu reușește să fie interesată, deschisă și empatică în mod autentic.
Simțind că ceva este în neregulă, Jade părăsește terapia după o scurtă perioadă
de timp.
Invidia ar putea să îl determine pe terapeut fie să se axeze pe conținutul
în cauză și să se comporte într-un mod invidios (capitulare în fața schemei
cognitive), fie să evite să vorbească despre subiecte importante (evitarea schemei
cognitive), fie să încerce să trăiască în mod vicariant prin intermediul pacientului
(supracompensarea pentru schema cognitivă).
Este necesar ca terapeuții să se străduiască să își cunoască propriile limite.
Atunci când pacienții le declanșează Schemele cognitive dezadaptative timpurii,
aceștia trebuie să decidă dacă pot să facă față cu succes provocărilor pe care le
anticipează și să continue să acționeze într-un mod terapeutic și profesionist.
Terapeuții pot apela la tehnici din terapia centrată pe scheme cognitive pentru
a aborda problema, fie pe cont propriu, fie sub supervizare. Ei pot să poarte
dialoguri între schema cognitivă și partea lor sănătoasă. Ce spune schema
cognitivă în timpul ședinței de terapie cu pacientul? Ce îl îndeamnă să facă
schema cognitivă pe terapeut? Cum răspunde partea sănătoasă - „terapeutul
bun”? în plus, terapeutul poate apela la tehnici experiențiale pentru a explora
și a remedia problema. Spre exemplu, terapeutul își poate reactualiza o imagine
a unui momem din timpul ședinței în care propriile lui scheme cognitive au
fost declanșate. în ce moment al copilăriei s-a mai simțit terapeutul la fel? Ce
spune modul de Copil vulnerabil al terapeutului în imagine? Cum răspunde
Adultul sănătos? Terapeutul poate să poarte dialoguri între moduri. în cele din
urmă, acesta poate să exerseze modificarea tiparului de comportament. în loc
să interacționeze cu pacientul pe baza unor reacții dezadaptative de coping,
terapeutul își poate prescrie teme de casă care necesită utilizarea confruntării
empatice și reproducerea limitată a figurii parentale.
în cazul în care există probleme care nu se pot rezolva prin intermediul
consultațiilor sau sub supervizare, este recomandat ca terapeutul să ia în
considerare trimiterea pacientului către un coleg.
Rolul relației terapeutice în educarea pacientului

Terapeutul adaptează conținutul materialului educațional la personalitatea
pacientului. Unii pacienți vor să afle cât de mult posibil, în vreme ce alții tind
să se simtă copleșiți. Unii își doresc să citească cărți, alții preferă să urmărească
filme sau piese de teatru. Unii vor să îi arate terapeutului fotografii din copilăria
lor, în vreme ce altora nu li se pare atractivă această idee. Cu toate acestea, relația
terapeutică joacă un rol important în educarea aproape a tuturor pacienților cu
privire la schemele lor cognitive și la stilurile lor de coping. Adesea, pacienții
beneficiază foarte mult de pe urma conștientizării momentelor în care schema
lor cognitivă este activată chiar în timpul ședinței cu terapeutul. Acest gen de
exemple nemijlocite sunt deosebit de educative. Gândurile, sentimentele și
comportamentele care au loc în momentul curent sunt vii și clare, iar pacienții le
pot procesa mai rapid în prezența afectivității.
In conformitate cu natura colaborativă a terapiei centrate pe scheme
cognitive, terapeutul informează pacienții că, atunci când schemele lor vor fi
declanșate în relația terapeutică, acesta îi va confrunta în mod empatic. în plus,
terapeutul caută să nu întărească stilurile dezadaptative de coping ale pacientului.
Terapeutul spune toate acestea într-un mod prin care reușește să comunice
pacientului că sunt semne ale grijii pe care i-o poartă.
Prezentare de caz
Bruce începe terapia cu o terapeută pe nume Carrie. Bruce are o schemă

cognitivă de Neîncredere/ Abuz, care își are originea în copilăria trăită alături de
fratele lui mai mare, care s-a comportat plin de cruzime față de el. în perioada
în care Bruce era un copil vulnerabil, fratele lui a profitat de ocazie pentru a-1
tortura și a-1 umili. Acum, ori de câte ori se simte vulnerabil în timpul ședințelor
cu Carrie, Bruce începe să glumească. El este amuzant și o face pe Carrie să râdă.
Cu toate acestea, pe măsură ce trece timpul, Bruce continuă să evite să devină
vulnerabil în terapie. In cele din urmă, Carrie îi spune că va încerca să nu mai râdă
la glumele pe care el le face în ședință, dacă apelează la ele pentru a evita subiecte
importante. Cu toate că îi apreciază glumele și chiar dacă înțelege motivul pentru
care lui îi este greu să se afle într-o poziție de vulnerabilitate, terapeuta știe că acel
copil vulnerabil din el merită șansa de a se face auzit.
Prezentare de caz
Un pacient de 52 de ani pe nume Clifford se prezintă pentru prima lui

ședință. Spune că își dorește să facă terapie pentru a-și recâștiga stima de sine,
astfel încât să poată avea și mai mult succes în cariera sa. De-a lungul interviului,
iese la iveală faptul că pacientul și-a pierdut cele mai importante relații - soția,
copiii, frații și cel mai bun prieten - dar stilul lui excesiv de încrezător nu îi permite
să recunoască valoarea acestor pierderi. Ed, terapeutul, încearcă să reformuleze
problema descrisă de pacient, astfel încât să fie incluse relațiile interpersonale, însă
Clifford se împotrivește. „Aici eu plătesc,” spune el, „Eu aleg subiectele despre
care vorbim.” In cea de-a doua ședință, Ed ridică din nou problema relațiilor
interpersonale, dând exemple referitoare la modul în care Clifford l-a tratat în
prima ședință. Ed îi spune pacientului în mod direct, „Chiar dacă dumneavoastră
credeți că problema pe care o aveți este încrederea în propria persoană, problema
cu care vă confruntați este de fapt mai profundă. Se numește narcisism și vă
împiedică să vă apropiați de ceilalți și să conștientizați adevăratele dumneavoastră
emoții.” Pentru acest pacient, folosirea termenului diagnostic de „narcisism” a
fost de ajutor. De fapt, Clifford a spus că alți terapeuți au încetat să mai lucreze cu
el, fără să îi spună vreodată de ce. (Pentru pacienții care au mecanisme de apărare
mai slabe, un diagnostic ar putea să pară peiorativ și ar putea face mai mult rău
decât bine.)
într-o etapă ulterioară a terapiei, Ed a considerat că e necesar să îi spună
lui Clifford că nu îi va mai permite să consume timp din ședințe relatându-și
realizările profesionale. înțelegea faptul că succesele acestuia erau importante
pentru el, dar terapia se axa pe relațiile intime, așa că astfel de comportamente
infatuate nu foloseau în mod productiv timpul alocat ședințelor.
RELAȚIA TERAPEUTICĂ ÎN ETAPA DE SCHIMBARE

Pe parcursul Etapei de schimbare, terapeutul continuă să confrunte, în
contextul relației terapeutice, Schemele cognitive dezadaptative timpurii și
stilurile de coping ale pacientului. Confruntarea empatică și reproducerea
limitată a figurii parentale sunt cele două modalități principale prin care relația
terapeutică produce schimbarea.
Confruntarea empatică (sau Testarea empatică a realității)
Confruntarea empatică reprezintă atitudinea terapeutică specifică terapiei

centrate pe scheme cognitive. Terapeutul adoptă această atitudine de-a lungul
Etapei de schimbare pentru a încuraja dezvoltarea psihologică a pacientului.
Confruntarea empatică nu este însă o tehnică; mai degrabă, reprezintă un mod
de a relaționa cu pacientul, care implică o legătură emoțională autentică. Este
necesar ca terapeutul sa fie cu adevărat preocupat de persoana pacientului pentru
ca această abordare să funcționeze.
In confruntarea empatică, terapeutul manifestă empatie față de pacient și
îi confruntă schemele cognitive. Terapeutul arată că înțelege motivele pentru care
pacientul are o anumită schemă cognitivă și că înțelege și cât de greu îi este să se
schimbe, subliniind în același timp importanța schimbării respective. Terapeutul
caută neîncetat să stabilească acel echilibrul optim între empatie și confruntare
care îl va ajuta pe pacient să se schimbe. Terapeutul apelează la confruntare
empatică ori de câte ori schemele cognitive ale pacientului sunt declanșate în
contextul relației terapeutice. Declanșarea unei scheme cognitive transpare în
reacțiile exagerate, interpretările eronate și comportamentele non-verbale ale
pacientului.
Primul pas este acela de a le permite pacienților să își exprime liber
propriul „adevăr”. Terapeutul încurajează pacienții să își formuleze punctul de
vedere, împărtășind întru totul gândurile și sentimentele acestora. Pentru a veni
în ajutorul pacientului, terapeutul pune întrebări: La ce se gândește pacientul?
Ce simte? Ce este impulsionat să facă? Care acțiuni ale terapeutului au declanșat
schema cognitivă? Care este schema cognitivă declanșată? Cine altcineva îl mai
face pe pacient să se simtă astfel? Care persoană din trecutul pacientului l-a mai
făcut să se simtă astfel? Ce s-a întâmplat? Cu cine s-a mai simțit astfel pacientul
în copilărie? Terapeutul poate apela la tehnica imageriei dirijate pentru a ajuta
pacientul să asocieze incidentul cu evenimente din trecut.
In continuare, pe baza modalității prin care pacientul percepe situația,
terapeutul își exprimă empatia față de sentimentele acestuia și validează acele
aspecte din perspectiva pacientului care reflectă realitatea. Dacă este cazul,
terapeutul își cere scuze pentru orice lucru supărător sau insensibil pe care l-a
spus sau l-a făcut. Odată ce pacientul se simte înțeles și validat, terapeutul trece la
testarea realității. Terapeutul confruntă distorsiunile din perspectiva pacientului,
apelând la dovezi logice și empirice. Acesta propune o interpretare alternativă,
adesea apelând și la auto-dezvăluiri care vizează interacțiunea dintre ei doi.
Terapeutul și pacientul evaluează reacțiile celui din urmă față de situația ivită în
terapie. De cele mai multe ori, acest demers scoate la iveală un miez de adevăr
combinat cu o distorsiune derivată din schemele cognitive.
Prezentare de caz
Lysette este o femeie de 26 de ani care solicită terapie după încheierea unei
relații sentimentale. Schema ei cognitivă centrală este Deprivarea emoțională, care
își are originea în copilăria trăită alături de părinții ei bogați, însă indisponibili
din punct de vedere emoțional. Tatăl și mama ei au fost plecați în călătorii o

mare parte din copilăria ei, lăsând-o în grija bonelor sau în internate. Lysette își
amintește cum o dată s-a aruncat pe scări pentru a-i determina pe părinții ei să
nu plece într-o călătorie. Intr-una dintre ședințele de terapie, Lysette simte că
terapeutul nu reușește să îi înțeleagă punctul de vedere. Acest lucru îi declanșează
schema cognitivă Deprivare emoțională, iar ea se răstește la terapeut. „Niciodată
nu mă înțelegeți”, spune ea plină de mânie.
Terapeutul recurge la confruntare empatică. In primul rând, acesta o ajută
pe Lysette să pună în cuvinte perspectiva ei asupra ceea ce s-a întâmplat. Lysette îi
spune terapeutului cât de furioasă este și adaugă că, în spatele furiei ei, ea se teme
că terapeutul nu o va înțelege niciodată. In adâncul ei, îi este teamă că va fi mereu
singură. Terapeutul îi spune că înțelege motivul pentru care Lysette se simte astfel
și își cere scuze că a înțeles-o greșit. De îndată ce Lysette se simte ascultată, cei
doi trec la testarea realității. Este adevărat că terapeutul nu a înțeles-o perfect pe
Lysette; totuși, acesta o înțelege aproape tot timpul și îi pasă cu adevărat de ea. Cu
toate acestea, atunci când Lysette își ascunde frica în spatele furiei, îl determină
pe terapeut să se îndepărteze și să îi fie mai greu să îi ofere ceea ce ea are nevoie.
Atunci când recurg la confruntare empatică în contextul relației terapeutice,
terapeuții fac apel la auto-dezvăluiri adecvate. Ei își împărtășesc propriile gânduri
și sentimente privitoare la interacțiune doar în situațiile în care este probabil ca
pacientul să beneficieze de pe urma acestora. în cazul în care pacientul a atribuit
terapeutului judecăți, motive sau emoții false, terapeutul poate alege să îi spună
în mod direct pacientului că se înșală.
Spre exemplu, o tânără femeie vine la terapie. Ea are o schemă cognitivă
de Abandon și îl întreabă pe terapeut: „Cer prea multe de la dumneavoastră?
Aveți de gând să nu mă mai primiți pentru că am prea multă nevoie de atenție
și afecțiune?” Terapeutul îi răspunde în mod direct: „Nu, nu cereți prea mult
de la mine. Nu simt asta.” Terapeutul apelează la relația terapeutică pentru a
contrazice schema cognitivă. (Desigur, spune acest lucru doar dacă este adevărat.)
Prin urmare, terapeutul o asigură pe pacientă că este în regulă să își exprime
nevoile în limite normale.
Pentru a da un alt exemplu, un tânăr cu o schemă cognitivă de Deficiență
îi spune terapeutului său: „Membrii familiei mele mă consideră egoist.
Dumneavoastră mă considerați egoist?” Terapeutul îi răspunde cu sinceritate,
„Nu. Nu vă consider egoist. Vă văd ca pe o persoană care investește mult în
ceilalți.” Prin urmare, auto-dezvăluirea terapeutului oferă un antidot parțial
împotriva schemelor cognitive ale pacientului.
Prezentare de caz
Bill, pacientul, are o schemă cognitivă de Eșec. El a solicitat terapie cu

scopul de a-și îmbunătăți cariera sa ca director de corporație, deoarece aceasta
nu evoluează așa cum spera el. La finalul primei sale ședințe, Eliot, terapeutul,
îi prescrie lui Bill ca temă de casă să completeze Chestionarul Young de scheme
cognitive. Bill vine la următoarea ședință cu tema nefacută. Intră în ședință cu o
atitudine războinică, pășind nervos și oferind scuze.
Eliot așteaptă o vreme până când Bill se calmează suficient de mult pentru
a purta o discuție. Cei doi analizează ceea ce tocmai s-a întâmplat. „Credeam
că aveți de gând să strigați la mine”, explică Bill. Eliot continuă prin a explora
originile din copilărie ale acestei așteptări și modul în care aceasta îi afectează
viața profesională. Bill a crescut la o fermă și, în copilărie, tatăl lui îl pedepsea
aspru atunci când nu își termina treburile destul de repede. (Bill are și o schemă
cognitivă de Pedepsire.) Terapeutul se arată înduioșat de ceea ce a trăit Bill în
copilărie. In spatele măștii sale furioase se află un copil vulnerabil care se teme
de eșec și de pedeapsă. Eliot îl ajută așadar pe Bill să identifice efectele schemelor
lui cognitive asupra vieții sale profesionale. Iese la iveală faptul că Bill și-a atras
de multe ori în trecut antipatia colegilor de muncă și a șefilor, împiedicând astfel
dezvoltarea carierei sale. Odată ce Bill își înțelege schemele cognitive subiacente
(Eșec și Pedepsire) și stilul dezadaptativ de coping (supracompensează printr-un
comportament de furie), Eliot trece la testarea realității. Acesta se auto-dezvăluie
cu privire la efectele comportamentului de furie al lui Bill: atunci când s-a purtat
astfel, Eliot și-a dorit sa se îndepărteze de Bill.
Analizându-și schemele cognitive pe măsură ce sunt declanșate în mod
natural în contextul relației terapeutice, pacienții ajung să conștientizeze modul
în care își perpetuează schemele cognitive și își creează probleme în mediul de
viață din afara terapiei.
Terapeuții pot anticipa activarea schemelor cognitive și îi pot învăța pe
pacienți să facă la rândul lor acest lucru. Se poate prezice cu ușurință faptul că
schema cognitivă Abandon a unui pacient va fi activată atunci când terapeutul
pleacă în vacanță. Astfel de cunoștințe îi permit terapeutului să adreseze temerile
pacientului din timp și să îl ajute pe acesta să dezvolte o reacție sănătoasă de
coping. Spre exemplu, terapeutul și pacientul au opțiunea de a alcătui un cartonaș
de coping pe care pacientul îl poate citi în absența terapeutului.
De asemenea, se poate prezice că un pacient cu o schemă cognitivă de
Subjugare va fi reticent în a urma indicațiile terapeutului. Terapeutul se poate
pregăti pentru această eventualitate oferind pacientului sugestii în loc de indicații,
cu privire la aspecte precum exercițiile din timpul ședinței sau temele de casă. în
loc să îl direcționeze pe pacient, terapeutul îi cere acestuia să își aleagă exercițiul
sau să își conceapă tema de casă.
Reproducerea limitată a figurii parentale în Etapa de schimbare

Reproducerea limitată a figurii parentale este o tehnică deosebit de eficientă
mai ales în cazul pacienților cu scheme cognitive din domeniul Deconectării
și al Respingerii; respectiv, pacienții care au fost abuzați, abandonați, deprivați
emoțional sau respinși în copilărie. Cu cât trauma a fost mai gravă, cu atât mai
importantă devine partea de reproducere a figurii parentale de-a lungul terapiei.
In orice caz, și pacienții cu scheme cognitive din alte domenii beneficiază, la
rândul lor, de pe urma reproducerii limitate a figurii parentale. Cu astfel de
pacienți, această tehnică se axează pe aspecte precum autonomie, limite realiste,
exprimare de sine, reciprocitate și spontaneitate.
Reproducerea figurii parentale este „limitată” în sensul în care terapeutul

oferă o formă aproximativă a experiențelor emoționale care i-au lipsit pacientului,
respectând limitele etice și profesionale. Terapeutul nu încearcă, de fapt, să
preia rolul părintelui și nici nu își readuce pacientul la un stadiu de dependență
infantilă. Mai degrabă, reproducerea limitată a figurii parentale trebuie înțeleasă
drept o modalitate consecventă de a interacționa cu un pacient, destinată să
remedieze anumite Scheme cognitive dezadaptative timpurii ale acestuia.
Pentru a adapta stilul de reproducere a figurii parentale în funcție de fiecare
pacient în parte, terapeutul trebuie să ia în considerare stadiul de dezvoltare
al acestuia. Pacienții cu TPB au mai multe nevoi specifice copiilor. Neavând
permanența obiectului, aceștia au adesea nevoie de interacțiune suplimentară, sub
forma unor ședințe suplimentare sau a unor convorbiri telefonice dintre ședințe.
Terapeuții trebuie să asigure un echilibru între nevoile pacienților și propriile
limite și să ofere un model de stabilire a limitelor în mod sănătos. Stabilirea
limitelor este prezentată pe larg în capitolul 9.
Asemenea confruntării empatice, reproducerea limitată a figurii parentale
cuprinde o formă autentică de auto-dezvăluire din partea terapeutului. Pentru a
veni în ajutorul pacientului, auto-dezvăluirea trebuie să fie sinceră și onestă. Spre
exemplu, pentru un pacient cu o schemă cognitivă de Deficiență, lauda reprezintă
o formă adecvată de reproducere a modelului parental doar dacă se bazează pe
calități reale ale pacientului, cele pe care terapeutul le apreciază în mod autentic.
Uneori, în cazul pacienților care au o atitudine ostilă sau negativistă, terapeutului
îi este dificil să găsească trăsături pozitive. In astfel de cazuri, o afirmație prin care
se arată înțelegere poate contracara schema cognitivă. Spre exemplu, terapeutul
i-ar putea spune unui pacient suspicios: „Atunci când vă simțiți în siguranță, mă
lăsați să mă apropii mai mult de dumneavoastră.” In acest mod, terapeutul arată
că înțelege cât de greu îi este pacientului să se apropie de ceilalți, însă explică
prudența acestuia ca fiind o formă de evitare, nu „șinele lui real”.
Un alt tip de auto-dezvăluire din partea terapeutului se petrece atunci când
acesta răspunde în mod direct la întrebările pacientului, cu condiția ca acestea
să nu fie prea personale. Spre exemplu, o pacientă cu o schemă cognitivă de
Abuz/ Neîncredere vrea să afle cum se păstrează informațiile adunate în terapie.
Terapeutul preferă să răspundă întrebărilor ei direct, în loc să le interpreteze sau
să le investigheze. în acest caz, reproducerea limitată a figurii parentale înseamnă
ca terapeutul să fie deschis cu pacienta în ceea ce privește conținutul dosarului ei.
într-un alt caz, o pacientă cu o schemă cognitivă de Deficiență observă că
terapeuta ei are un cântar în birou și întreabă de ce. Terapeuta răspunde că tratează
și pacienți cu tulburări de comportament alimentar. In loc să se cântărească zilnic
(sau de câteva ori pe zi), acești pacienți au fost de acord să se cântărească doar în
ședințele săptămânale de terapie, alături de ea. Pacienta răspunde, „O, credeam
că încercați să insinuați că sunt grasă.” Un răspund direct din partea terapeutei
îi crește pacientei sentimentul de încredere. Terapeuta nu îi transmite indirect
mesaje negative.
Pe de altă parte, însă, pacienții cu scheme cognitive de Dependență tind
să ceară opinia terapeutului atunci când ar putea să ia decizii de unii singuri. în
astfel de cazuri, terapeutul combină reproducerea limitată a figurii parentale cu
confruntarea empatică și refuză în mod delicat să răspundă. Terapeutul spune,

de exemplu, „Știu că vă sperie să luați decizii de unul singur. Schema cognitivă
Dependență pe care o aveți vă împiedică să încercați să vă dați seama pe cont
propriu ce aveți de făcut, dar puteți să o faceți. în loc să vă spun eu ce să faceți, vă
voi susține până când veți găsi propria dumneavoastră soluție.”
Este important ca terapeuții să țină minte că nu este responsabilitatea lor
să evite ca schemele cognitive ale pacientului să fie activate în contextul relației
terapeutice. In primul rând, cel mai probabil, acest lucru este imposibil de
evitat, în special dacă se lucrează cu pacienți fragili. Sarcina terapeutului este să
intervină asupra schemelor cognitive ale pacientului în momentul în care acestea
sunt activate. In loc să minimalizeze importanța situației, terapeutul profită
de activarea schemelor cognitive pentru a maximiza potențialul pacientului de
dezvoltare psihologică. 6
Reproducerea limitată a figurii parentale se infiltrează de-a lungul
intervenției experiențiale, în special în tehnica imageriei dirijate. Terapeutul
reproduce figura parentală atunci când intră în imaginarul pacienților pentru
a juca rolul de „Adult sănătos” și le oferă acestora ocazia de a spune cu voce
tare ce au avut nevoie, însă nu au primit din partea părinților lor când au fost
mici. Acesta învață pacienții că există alte moduri în care ar fi putut fi tratați de
către părinte. Copii fiind, ei avut nevoi care nu au fost îndeplinite, nevoi pe care
alți părinți le-ar fi îndeplinit. Terapeutul îi învață pe pacienți cum să reproducă
figura parentală pentru propriul copil interior, oferindu-le prima dată un model
de Adult sănătos în cadrul imageriei, iar apoi aducându-i pe ei în imagerie în
rolul de Adult sănătos.
Am elaborat strategii specifice de reproducere limitată a figurii parentale
pentru fiecare Schemă cognitivă dezadaptativă timpurie. Strategiile iau în
considerare stilurile de coping care caracterizează în mod tipic schema cognitivă
respectivă. Strategiile de reproducere limitată a figurii parentale sunt astfel create
încât să ofere un antidot parțial împotriva schemei cognitive, în contextul relației
terapeutice.
1. Abandon/ Instabilitate. Terapeutul devine o sursă intermediară de

stabilitate, sprijinindu-1 până la urmă pe pacient să își găsească alte relații stabile
în afara terapiei. Corectează distorsiunile pe care pacientul le are în privința
probabilității de fi abandonat de către terapeut. Ajută pacientul să înțeleagă că
vor exista plecări, vacanțe și perioade în care este indisponibil și să accepte aceste
lucruri fără a se închide în sine sau a se comporta autodistructiv.
2. Neîncredere/ Abuz. Terapeutul este cu desăvârșire de încredere, onest
și autentic față de pacient. Se interesează în mod regulat de aspecte care țin de
încredere și intimitate și analizează orice sentimente negative pe care pacientul
le are în legătură cu el sau cu ea. Se interesează de atenția manifestată în timpul
ședințelor. Pentru a consolida încrederea pacientului, la nevoie, terapeutul amână
intervenția experiențială și încetinește ritmul de abordare a amintirilor traumatice.
3. Deprivare emoțională. Terapeutul creează o atmosferă plină de afecțiune,
căldură, empatie și îndrumare. încurajează pacienții să ceară ceea ce au nevoie din
punct de vedere emoțional și să se simtă îndreptățiți să aibă nevoi emoționale. îi
ajută să își exprime sentimentele de deprivare fără ca aceștia să izbucnească sau

să tacă. îi ajută să accepte limitările terapeutului și să tolereze un anumit grad de
deprivare, apreciind totodată afecțiunea care li se oferă.
4. Deficiență. Terapeutul are o atitudine de acceptare și nu judecă. îi pasă
de pacient în ciuda defectelor pe care acesta le are. Este dispus să fie imperfect,
împărtășindu-și slăbiciuni minore cu pacientul. îl complimentează pe pacient cât
de des posibil, fără să pară fals.
5. Izolare socială. Terapeutul subliniază aspecte prin care pacientul și
terapeutul sunt similari și aspecte prin care cei doi sunt diferiți, însă compatibili.
6. Dependență/ Incompetență. Terapeutul rezistă încercărilor pacientului
de a-și asuma o poziție de dependență în relația cu terapeutul. îl încurajează
pe pacient să ia decizii pe cont propriu. II laudă pentru raționamentele bune și
6 pentru progres.
7. Vulnerabilitate la vătămare sau boală. Terapeutul descurajează din ce în
ce mai mult dependența pacientului de a primi asigurări cu privire la gradul de
pericol inerent experiențelor de viață. Terapeutul comunică o încredere calmă în
abilitatea pacientului de a face față situațiilor anxiogene și bolilor de care îi este
teamă.
8. Interdependență/ Sine infantil. Terapeutul îl ajută pe pacient stabilind
limite adecvate, care nu sunt nici prea apropiate, nici prea distante. îl încurajează
să își dezvolte un sentiment de identitate distinct.
9. Eșec. Terapeutul susține succesul profesional sau academic al pacientului.
Oferă structură și stabilește limite.
10. Sentiment de îndreptățire. Terapeutul susține partea vulnerabilă a
pacientului și nu întărește partea prezumțioasă. Confruntă empatic sentimentul
de îndreptățire și stabilește limite. Susține conexiunea emoțională mai mult decât
statutul sau puterea.
11. Autocontrol redus/ Autodisciplină redusă. Terapeutul este ferm în
stabilirea limitelor. Oferă un model de autocontrol și autodisciplină adecvate și
recompensează pacientul pentru dezvoltarea graduală a acestor abilități.
12. Subjugare. Terapeutul este relativ non-directiv, mai degrabă
decât dominant. încurajează pacienții să facă alegeri în privința scopurilor
terapeutice, a tehnicilor de tratament și a temelor de casă. Terapeutul semnalează
comportamentul supus sau cel recalcitrant și îl ajută pe pacient să își recunoască
furia, să o ventileze, iar apoi să învețe să o exprime în mod adecvat.
13. Autosacrificiu. Terapeuții îi ajută pe pacienți să stabilească limite
adecvate și să își revendice propriile drepturi și nevoi. îi încurajează să se bazeze
pe terapeut, validându-le astfel nevoia de a depinde de altă persoană. împiedică
pacientul să aibă grijă de terapeut, atrăgându-i acestuia atenția asupra tiparului
prin intermediul confruntării empatice.
14. Negativism/ Pesimism. Terapeutul evită să intre în rolul părții pozitive
pentru a se opune părții negative a pacientului. Mai degrabă, îi cere pacientului
să intre în rolul ambelor părți. Oferă un model de optimism sănătos.
15. Inhibiție emoțională. Terapeutul îl încurajează pe pacient să își exprime
emoțiile spontane în timpul ședințelor. Oferă un model de manifestare adecvată
a emoțiilor.
16. Standarde nerealiste. Terapeuții oferă un model de standarde echilibrate

prin modul în care se raportează la terapie și la propria viață. în loc să păstreze o
atmosferă de seriozitate refractară, terapeuții îi recompensează pe pacienți atunci
când au un comportament jucăuș. Pun mai mult preț pe relația terapeutică
decât pe „atingerea obiectivelor” și le încurajează pacienților comportamentele
imperfecte.
17. Pedepsire. Terapeuții își asumă o atitudine indulgentă față de pacient și
față de ei înșiși și validează pacientul atunci când acesta îi iartă pe alții.
18. Căutarea aprobării. Terapeutul pune mai mult accent pe șinele profund
al pacientului decât pe realizările superficiale ale acestuia, precum statut, aspect
fizic sau avere.
Unul și același comportament din partea pacienților necesită o reacție 6

diferită din partea terapeutului, în funcție de schema cognitivă subiacentă.
Următorul scenariu oferă un exemplu:
O tânără pacientă întârzie la ședințele de terapie excesiv de mult, în mod

repetat (ex. ajunge când mai rămân abia 10 minute din ora de terapie).
Dacă pacienta are o schemă cognitivă de Neîncredere/ Abuz și întârzie
pentru că se teme că terapeutul o va abuza, atunci reproducerea figurii parentale
înseamnă ca terapeutul să își manifeste empatia față de „Copilul abuzat” și să
ajute modul de copil să se simtă în siguranță. Terapeutul poate spune: „Știu că este
dificil pentru dumneavoastră să veniți la ședințe, că adânc în sinea dumneavoastră
vă temeți de mine. Știu că există un motiv pentru care simțiți aceste lucruri, mai
exact din cauza modului în care v-au tratat oamenii în care aveați încredere,
atunci când erați mică. Mă bucur că reușiți să veniți oricum și sper ca, treptat,
să ajungeți să aveți suficient de multă încredere în mine încât să veniți pentru o
ședință întreagă de terapie.”
Dacă pacienta are o schemă cognitivă de Abandon/ Instabilitate și întârzie
pentru că se teme că se va atașa de terapeut, iar apoi ca îl va pierde inevitabil, atunci
reproducerea figurii parentale înseamnă a oferi asigurări Copilului abandonat
cu privire la stabilitatea relației terapeutice. Terapeutul poate spune: „Știu că
aveți impresia că sunt supărat pe dumneavoastră din cauză că ați întârziat. Vreau
să știți că nu sunt supărat și că îmi dau seama că există un motiv pentru care
întârziați, iar acela are de-a face cu copilăria pe care ați avut-o. Chiar și atunci
când întârziați, eu încă simt că există o legătură între noi.”
Dacă pacienta are o schemă cognitivă de Deprivare emoțională și întârzie ca
urmare a unui sentiment de îndreptățire supracompensator, atunci reproducerea
limitată a figurii parentale înseamnă a manifesta empatie față de Copilul deprivat,
care va simți în acel moment lipsa susținerii dintr-o ședință întreagă, și a insista,
cu toate acestea, ca ședința să se încheie la timp. Terapeutul poate spune: „Regret
că ați întârziat și că avem doar câteva minute la dispoziție pentru a le petrece
împreună. Vreau să vă dau ocazia să vă exprimați sentimentele cu privire la acest
lucru. Haideți să vorbim despre asta în timpul care ne-a mai rămas din oră.”
Dacă pacienta are o schemă cognitivă de Deficiență și întârzie pentru că se
teme că terapeutul îi va vedea „adevăratul” sine și o va disprețui, atunci reproducerea
limitată a figurii parentale înseamnă a manifesta empatie față de Copilul respins,

accentuând faptul că terapeutul o va accepta indiferent dacă întârzie sau nu.
Terapeutul poate spune, „Vreau să vă mulțumesc pentru că ați venit, chiar dacă
vă este atât de dificil. Este important pentru mine ca dumneavoastră să știți că vă
accept și prețuiesc relația noastră, chiar dacă întârziați.”
Dacă pacienta are o schemă cognitivă de Eșec și întârzie pentru că este
sigură că va da greș în terapie, atunci reproducerea limitată a figurii parentale
înseamnă a manifesta empatie față de așteptările subiacente referitoare la eșec,
însă în același timp a confrunta consecințele comportamentului. Terapeutul
poate spune: „Știu că vă este greu să credeți că terapia va funcționa, pentru că
sunt o mulțime de lucruri care nu v-au mers bine în trecut. Dar haideți să ne
gândim la ce se va întâmpla dacă nu veniri la timp, comparativ cu ce s-ar putea
întâmpla dacă ajungeți.”
Dacă pacienta are o schemă cognitivă de Dependență/ Incompetență și
întârzie pentru că nu își poate face planuri și nu se descurcă să ajungă la terapie de
una singură, atunci reproducerea limitată a figurii parentale cuprinde dezvoltarea
punctelor forte și învățarea unor abilități. Terapeutul poate spune, „Haideți să
vedem care au fost lucrurile bune pe care le-ați făcut pentru a ajunge până aici și
unde nu v-ați descurcat. Astfel, putem plănui împreună cum ați putea să ajungeți
la timp săptămâna viitoare.”
Dacă pacienta are o schemă cognitivă de Autosacrificiu și întârzie pentru
că a fost acostată de o cunoștință pe drum spre terapie și nu a reușit să încheie
întâlnirea, atunci reproducerea limitată a figurii parentale implică scoaterea în
evidență a consecințelor negative a sacrificiului ei și dezvoltarea asertivității.
Terapeutul poate spune: „V-a costat aproape toată ședința de terapie să rămâneți
în acea conversație, însă nu ați câștigat nimic. Haideți să vedem cum ați fi putut
încheia conversația respectivă. Ați vrea să facem un exercițiu de imagerie dirijată
în legătură cu asta? închideți ochii și reprezentați-vă o imagine în care întâlniți un
prieten și rămâneți blocat într-o conversație.”
Cunoașterea schemelor cognitive subiacente ale pacientului îl ajută pe

terapeut să reproducă figura parentală în cel mai eficient mod.
REZUMAT
în terapia centrată pe scheme cognitive, relația terapeut-pacient reprezintă
un element esențial al evaluării și al schimbării schemelor cognitive. Există
două trăsături ale relației terapeutice care sunt reprezentative pentru terapia
centrată pe scheme cognitive: confruntarea empatică și reproducerea limitată a
figurii parentale. Confruntarea empatică înseamnă a manifesta înțelegere față
de schemele cognitive ale pacientului, confruntând în același timp nevoia de
schimbare. Reproducerea limitată a figurii parentale înseamnă a răspunde, într-o
manieră limitată, nevoilor emoționale neîndeplinite din copilăria pacientului.
în Etapa de evaluare și educare, relația terapeutică reprezintă o modalitate
eficientă de a evalua schemele cognitive și de a educa pacientul. Terapeutul
stabilește o legătură, formulează conceptualizarea cazului, decide ce stil de

reproducere limitată a figurii parentale se potrivește pacientului și stabilește dacă
există riscul ca propriile scheme cognitive și stiluri de coping să interfereze cu
bunul mers al terapiei.
în Etapa de schimbare, confruntarea empatică și reproducerea limitată
a figurii parentale se îmbină și alternează cu strategiile cognitive, experiențiale
și de modificare a tiparului de comportament. Terapeuții își adaptează stilul de
reproducere limitată a figurii parentale pentru a se potrivi cu schemele cognitive
și stilurile de coping ale pacientului. Cunoașterea propriilor scheme cognitive și
stiluri de coping îi ajută pe terapeuți să se axeze pe reproducerea cât mai eficientă
a figurii parentale pentru pacient.
Capitolul 7
STRATEGII TERAPEUTICE DETALIATE

PENTRU SCHEMELE COGNITIVE
în acest capitol vom analiza individual fiecare dintre cele 18 scheme

cognitive, inclusiv tabloul clinic al acestora, scopurile terapeutice, strategiile pe
care punem accent și problemele speciale. Totodată, prezentăm strategii specifice
de tratament, printre care și strategii cognitive, experiențiale și comportamentale,
precum și aspecte referitoare la relația terapeutică.
Nu vom include descrieri referitoare la modalitățile de implementare a
respectivelor strategii -- de exemplu, cum anume se conduc dialogurile în imagerie
dirijată sau cum se concep exercițiile de expunere. Pornim de la asumpția că
cititorii au deprins strategiile respective din capitolele precedente. Mai degrabă,
vom descrie cum se adaptează strategiile terapeutice în funcție de fiecare schemă
cognitivă, în parte.
DOMENIUL DECONECTĂRII SI AL RESPINGERII
Abandon
Prezentare tipică a schemei cognitive
Acești pacienți se așteaptă în mod constant să piardă persoanele care le sunt

cel mai apropiate. Consideră că aceste persoane îi vor abandona, se vor îmbolnăvi
și vor muri, îi vor părăsi pentru altcineva, se vom comporta impredictibil sau vor
dispărea cumva subit. Prin urmare, ei trăiesc cu o frică permanentă și sunt mereu
vigilenți față de orice semn că cineva este pe cale să plece din viața lor.
Cele mai des întâlnite emoții sunt anxietatea cronică față de pierderea
celorlalți, tristețea și depresia atunci când se confruntă cu o pierdere reală sau
percepută și furia față de persoanele care i-au părăsit. (în cazurile mai grave,
aceste emoții devin groază, suferință și crize de furie.) Unii pacienți se supără
chiar și atunci când oamenii pleacă de lângă ei pentru scurte perioade de timp.
Comportamentele tipice includ agățarea de persoanele semnificative, tendința de
a fi posesiv, de a controla și de a-i acuza pe ceilalți că îi abandonează, precum și
gelozia și rivalizarea - toate cu scopul de a-1 împiedica pe celălalt să părăsească
relația. Există pacienți cu schema cognitivă Abandon care evită în totalitate

relațiile intime, pentru a evita să se confrunte cu suferința inevitabilă pe care o
anticipează ca urmare a pierderii. (Atunci când am întrebat un pacient cu această
schemă cognitivă de ce nu putea să se angajeze într-o relație cu femeia pe care o
iubea, acesta a răspuns: „Și dacă ea va muri?”) Conform cu procesul de perpetuare
a schemei cognitive, acești pacienți își aleg în mod tipic persoane semnificative
instabile, precum parteneri romantici neloiali sau indisponibili, care este foarte
probabil să îi aba doneze. De obicei, simt o atracție intensă față de astfel de
parteneri și deseori se îndrăgostesc în mod obsesiv.
Schema cognitivă Abandon apare adesea în asociere cu alte scheme
cognitive. Poate fi asociată celei de Subjugare. Pacienții cred că dacă nu fac ceea ce
vrea cealaltă persoană, atunci el sau ea îi va părăsi. Poate fi, de asemenea, asociată
schemei cognitive Dependență/ Incompetență. Pacienții cred că dacă celălalt i-ar
părăsi, ei nu ar mai fi în stare să se descurce în lume pe cont propriu. In cele din
7 urmă, schema cognitivă Abandon poate fi asociată celei de Deficiență. Pacienții
cred că cealaltă persoană Ie va descoperi defectele și îi va părăsi.
Scopuri terapeutice
Unul dintre scopurile terapeutice este acela de a-i ajuta pe pacienți să aibă
o perspectivă mai realistă asupra stabilității relațiilor. Pacienții care au fost tratați
cu succes pentru schema cognitivă Abandon nu se mai îngrijorează permanent
că persoanele semnificative de încredere sunt pe cale să dispară. In termenii
relației de obiect, aceștia au învățat să îi interiorizeze pe cei apropiați sub forma
unor obiecte stabile. E mult mai puțin probabil să exagereze și să interpreteze
greșit anumite comportamente ca fiind semne că ceilalți oameni au de gând să îi
abandoneze.
De obicei, și schemele cognitive asociate se diminuează. Datorită faptului
că se simt mai puțin subjugați, dependenți sau deficienți, abandonul nu mai este
la fel de înspăimântător pentru ei. Se simt mai siguri pe ei în cadrul relațiilor,
așa că nu mai simt nevoia să se agațe, să controleze sau să manipuleze. Sunt mai
puțin furioși. își aleg persoane semnificative care să le fie alături în mod statornic
și ajung să nu mai evite relațiile intime. Un alt semn de ameliorare Ia pacienții
cu această schemă cognitivă este faptul că sunt capabili să rămână singuri pentru
perioade mai lungi de timp, fără a deveni anxioși sau deprimați și fără a simți
nevoia să apeleze imediat la cineva și să interacționeze cu acesta.
Strategii pe care se pune accent în tratament
Cu cât schema cognitivă Abandon este mai gravă, cu atât relația terapeutică
devine mai importantă pentru tratament. De regulă, în cazul pacienților cu
TPB, Abandonul reprezintă una dintre schemele cognitive centrale și, prin
urmare, relația terapeutică este sursa principală de vindecare. Conform abordării
noastre, terapeutul devine o figură parentală intermediară - o bază stabilă de
la care pacienții se pot aventura în lume și pot forma alte legături stabile. Mai
întâi, pacientul învață să își depășească schema cognitivă în interiorul relației
Strategii terapeutice detaliate pentru schemele cognitive 231
terapeutice, după care transferă ceea ce a învățat la relațiile cu celelalte persoane

semnificative, din afara terapiei. Prin intermediul „reproducerii limitate a
figurii parentale”, terapeutul oferă pacientului stabilitate, iar pacientul învață
pas cu pas să îl accepte pe terapeut drept o prezență stabilă. Sunt utile mai ales
strategiile de abordare a modurilor (a se vedea Capitolul 9). Prin intermediul
confruntării empatice, terapeutul corectează impresia distorsionată a pacientului
conform căreia terapeutul este constant pe punctul de a-1 abandona. Terapeutul
îl ajută pe pacient să îi accepte plecările, concediile și alte astfel de perioade în
care terapeutul este indisponibil, fără a catastrofa și a reacționa exagerat. în cele
din urmă, terapeutul ajută pacientul să își găsească pe cineva care să înlocuiască
relația primară cu terapeutul - cineva care să fie stabil și care să nu îl părăsească
— astfel încât pacientul să nu rămână pentru totdeauna dependent de terapeut ca
prezență stabilă.
Strategiile cognitive se axează pe schimbarea percepției exagerate a
pacientului conform căreia, în cele din urmă, ceilalți oameni vor pleca, vor 7
muri sau se vor comporta într-un mod impredictibil. Pacienții învață să nu
mai catastrofeze atunci când sunt separați temporar de celelalte persoane
semnificative. Pe lângă aceasta, strategiile cognitive se axează pe modificarea
așteptărilor nerealiste conform cărora celelalte persoane semnificative trebuie să
fie disponibile neîncetat și să fie în totalitate statornice. Pacienții învață să accepte
faptul că ceilalți oameni au dreptul să traseze limite și să își rezerve un spațiu
personal propriu. Strategiile cognitive se axează totodată și pe reducerea tendinței
obsesive a pacienților de a se asigura că partenerul este încă alături de ei. In
cele din urmă, strategiile cognitive se adresează inclusiv cognițiilor care se leagă
de celelalte scheme cognitive - spre exemplu, schimbarea convingerii conform
căreia pacienții trebuie să facă ceea ce vor ceilalți oameni de la ei, altfel vor fi
părăsiți; că sunt incompetenți și au nevoie de alți oameni care să aibă grijă de ei;
că sunt cu defecte și ceilalți vor afla inevitabil acest lucru și îi vor părăsi.
In ceea ce privește strategiile experiențiale, pacienții își retrăiesc experiențele
de abandon sau de instabilitate din perioada copilăriei prin intermediul tehnicii
imageriei dirijate. Aceștia trăiesc din nou, prin imagerie dirijată, amintirile
referitoare la părintele care i-a părăsit sau care uneori le-a fost alături, alteori nu.
Terapeutul intră în imagine și devine o prezență stabilă pentru copil. își exprimă
furia față de părintele care s-a comportat iresponsabil și consolează Copilul
abandonat; după aceea, pacienții intră în imagine în rolul de Adulți sănătoși și
fac același lucru. își exprimă furia față de părintele care i-a abandonat și oferă
alinare Copilului abandonat. Astfel, pacienții devin din ce în ce mai capabili să
joace rolul propriului Adult sănătos în imageria dirijată.
La nivel comportamental, pacienții se concentrează pe găsirea unor parteneri
care sunt capabili să își ia un angajament față de relație. învață, de asemenea, să
nu își mai depărteze partenerii prin comportamente exagerate de gelozie, agățare,
furie sau control. învață gradual să tolereze să rămână singuri. Pacienții învață să
plece rapid din relații instabile și să ajungă să se simtă mai confortabil în relații
stabile, contracarându-și astfel atracția față de instabilitate, ce le este determinată
de schema cognitivă. De asemenea, ei își remediază schemele cognitive asociate:
nu îi mai lasă pe ceilalți să îi controleze; învăță să devină mai competenți în

gestionarea sarcinilor cotidiene sau caută să se simtă mai puțin deficienți.
Probleme speciale legate de această schemă cognitivă
Adesea, Abandonul ridică probleme în terapie atunci când terapeutul

inițiază o formă de separare - cum ar fi încheierea unei ședințe, plecarea în vacanță
sau schimbarea orei de terapie. Atunci este declanșată schema cognitivă, iar
pacientul devine speriat sau furios. Astfel de situații reprezintă o șansă excelentă
pentru ca pacientul să facă progrese în legătură cu schema cognitivă. Terapeutul
îl ajută pe pacient în acest sens prin intermediul confruntării empatice: deși
terapeutul înțelege motivul pentru care pacientul este atât de speriat, în realitate
legătura dintre ei există și când sunt departe unul de celălalt, iar terapeutul se va
întoarce și îl va reîntâlni pe pacient.
Pe de altă parte, există riscul ca pacienții să fie excesiv de complianți în
terapie, pentru a se asigura că terapeutul nu îi va părăsi niciodată. Aceștia sunt
„pacienți ascultători”, însă nu sunt autentici. Totodată, s-ar putea să îl copleșească
pe terapeut căutând constant reasigurări sau sunând între ședințe pentru a se
reconecta. Este posibil ca pacienții evitanți să lipsească de la ședințe, să nu fie
dispuși să vină cu regularitate sau să renunțe prematur la terapie, pentru că nu vor
să se atașeze prea mult de terapeut. Pacienții cu o schemă cognitivă de Abandon
s-ar putea, de asemenea, să își pună terapeutul la încercare în mod repetat - spre
exemplu, amenințând că vor renunța la terapie sau acuzându-1 pe terapeut că
are de gând să încheie terapia. Abordăm aceste probleme în detaliu în capitolul
destinat tratării pacienților cu tulburare borderline (a se vedea Capitolul 9).
Pe scurt, terapeutul se raportează la această problemă combinând strategiile de
stabilire a limitelor cu confruntarea empatică.
Mai există riscul ca pacienții cu schema cognitivă Abandon să îl transforme
permanent pe terapeut în figura centrală din viața lor, în loc să își cultive relații
primare stabile cu alți oameni. în loc să finalizeze terapia, pacientul îl lasă la
nesfârșit pe terapeut să reprezinte relația stabilă. A deveni dependent de terapeut
nu este o rezolvare sănătoasă a schemei cognitive. Scopul ultim al terapiei este ca
pacienții să formeze conexiuni cu ceilalți oameni din exterior care pot răspunde
nevoilor lor emoționale.
J
Neîncredere/ Abuz
Pacienții cu schemă cognitivă de Neîncredere/ Abuz se așteaptă ca ceilalți

să îi mintă, să îi manipuleze, să îi înșele sau să profite cumva de ei, iar în formele
cele mai extreme ale schemei cognitive, să încerce să îi umilească sau să îi abuzeze.
Acești pacienți nu au încredere că ceilalți pot fi onești și cinstiți și că pot acționa
în beneficiul lor. Sunt mai degrabă precauți și suspicioși. Uneori cred că alți
oameni vor să le facă rău intenționat. în cel mai bun caz, au impresia că celorlalți
le pasă doar de propria persoană și nu ar ezita să îi rănească pe ceilalți pentru
„jjeutice detaliate pentru schemele cognitive
. cu
ii nevoile; în cel mai rău caz, sunt convinși că oamer
.aă să devină simt plăcere din a-i răni pe ceilalți. în cazurile extrer.
aller, 1975). Pe
.a afișândo atitudine tceastă schemă cognitivă să creadă că ceilalți oameni vc
a împărtășească povara
cutul trebuie să fie martor la e sexual. (Isaac Bashevis Singer [1978] a scris despre l
. de a.«pus
facepacientul ca urmare
rău. Totodată, a unor
majoritatea
pta cu probleme de ordin moral. Ei sunt scară largă a schemei cognitive de Neîncredere/ Abuz -
dnovăție în legătură cu ceea ce au făcut și ta este un abator și un bordel” [p. 266].)
eleagă responsabilitatea pe care o poartă nare, pacienții cu această schemă cognitivă au tendinu
ajungă la o concluzie corectăși morală j își împărtășesc cele mai profunde gânduri și sentim
'«Iul terapeutului nu este de a oferi :a mult de ceilalți; iar în unele cazuri, ajung să îi înșe
rilalți ca un fel de atac preventiv („Le voi face râu înainte
re pacienții să își găseascăpropriile
ău”). în termeni largi, comportamentele tipice sunt cele de
negative).
.tor. Unii pacienți își aleg parteneri de viață abuzivi și perrm
mriiparentale”, terapeutulcaută .ic, sexual sau emoțional, pe când alți pacienți se comportă îi
’egrabă decât să relaționeze cu ță de ceilalți. Unii pacienți devin „salvatori” ai altor persoane al
’ reprezintă opersoană reală, xprimă indignarea față de persoanele pe care le percep drept abuz,
“dere. Faptul căterapeutul ii cu această schemă cognitivă adesea par a fi paranoici: îi pun veșn
rre pe ceilalți și adună dovezi pentru a determina în ce măsură ceilalți s
acientul nu înseamnă ca
Limitele acestei relații .i de încredere.
idecarea, atât pentru
puri terapeutice
-pecte aceste limite
•arece intervenția Scopul terapeutic principal este de a-i ajuta pe pacienții care au schema
rsoane care au ;ognitivă Neîncredere/ Abuz să înțeleagă că, deși unii oameni nu sunt de
~u fragilitatea încredere multi alții sunt demni de încredere. Ii învățăm că în viață cel mai bun
lucru pe care îl’pot’face este să se țină cât pot de departe de oamenii abuzivi, să își
apere drepturile atunci când e cazul și să se concentreze pe a avea alături oameni
matizantă ? de încredere in spațiul lor personal.
Ie frică,
Pacienții care și-au remediat schema cognitivă Neîncredere/ Abuz au
'ițit să învătat să distingă între oamenii care merită încrederea lor și cei care nu o merită.
’■ sau V învățat că există un continuam al încrederii pe care o pot acorda: oamenii
demn, incredere nu trebuie să fie perfecți; aceștia trebuie să fie pur și simplu
să
„suficient de demni de încredere”. Pacienții învață să se comporte diferit față
n
de oamenii în care pot avea încredere. Sunt dispuși să le acorde prezumția de
nevinovăție, sunt mai puțin precauți și suspicioși, nu îi mai pun la încercare pe
ceilalți și nu țț m;U înșală pentru că se așteaptă să fie înșelați. Pacienții ajung să
e mai autentici față de cei care le devin parteneri de viață sau prieteni apropiați.
Împărtășesc o mare parte dintre secretele lor și sunt dispuși să fie vulnerabili. în
cele din urmă, își dau seama că, dacă sunt deschiși față de ceilalți, oamenii onești
îi vor trata la rândul lor cum se cuvine.
Atunci când se pune problema abuzului din copilărie, relația terapeutică

reprezintă un factor crucial pentru succesul în terapie. în nucleul experienței
de abuz din copilărie se află sentimente de teroare, neajutorate și izolare. In
mod ideal, terapeutul oferă pacientului antidotul împotriva acestor sentimente.
In nucleul experienței terapeutice se găsesc sentimente de siguranță, putere și

reconectare.
In cazul pacienților care au fost abuzați în copilărie, este necesar ca
terapeutul să caute să pună bazele unei siguranțe emoționale. Scopul este de a
oferi un spațiu sigur în care pacienții să își relateze povestea abuzului. Majoritatea
celor care au trecut printr-un abuz sunt extrem de ambivalenți în a-și spune
povestea. O parte din pacient vrea să vorbească despre ceea ce s-a întâmplat, în
vreme ce o altă parte vrea să ascundă aceste lucruri. Mulți pacienți alternează
între aceste două părți - la fel cum alternează între a se simți copleșiți și a se
simți indiferenți (o caracteristică des întâlnită a tulburării de stres posttraumatic).
Speranța noastră este ca, la finalul terapiei, majoritatea secretelor traumatice ale
pacienților să fi fost descoperite, discutate și înțelese. (De-a lungul acestui proces,
terapeutul are grijă să nu sugereze sau să forțeze subtil amintiri legate de un abuz
care e posibil să nu se fi întâmplat niciodată.)
La nivel cognitiv, terapeutul îi ajută pe pacienți să își reducă hipervigilența
față de abuz. Pacienții învață să recunoască un continuam al încrederii. Pe lângă
aceasta, pacienții căută să își modifice imaginea de sine extrem de des întâlnită,
conform căreia ei nu au nicio valoare și sunt de vină pentru abuzul suferit (o
combinație a schemelor cognitive Neîncredere/ Abuz și Deficiență). Renunță la a
găsi justificări pentru abuzator și plasează vina acolo unde trebuie.
La nivel experiențial, prin intermediul tehnicii imageriei dirijate, pacienții
retrăiesc amintirile din copilărie referitoare la abuz. Deoarece acesta este adesea
un proces neplăcut, pacienții au nevoie de o pregătire temeinică și de mult timp
înainte de a apela la el. Terapeutul așteaptă până când pacientul este pregătit.
Ventilarea furiei este deosebit de importantă pentru succesul intervenției
experiențiale. Este important mai ales ca pacienții să își ventileze furia față
de oamenii care i-au abuzat de-a lungul copilăriei, în loc să și-o direcționeze
neîncetat către persoanele din prezent sau către ei înșiși. In timpul imageriei
dirijate a abuzului din copilărie, pacienții își exprimă toate acele emoții care au
fost suprimate la vremea respectivă. Terapeutul intră în scena abuzului pentru a
înfrunta abuzatorul și pentru a proteja și a consola Copilul Abuzat. Acest lucru
ajută pacientul să îl interiorizeze pe terapeut drept o persoană de încredere, care
are grijă de el în mod eficient. în cele din urmă, pacientul intră în imagine în
rolul Adultului sănătos și face același lucru, înfruntând abuzatorul, protejând
și oferind alinare copilului. Totodată, prin imageria dirijată, pacienții caută să
găsească un loc protejat, departe de abuzator. Acest loc ar putea fi reprezentat
de o imagine din trecutul pacientului sau de o imagine pe care terapeutul și
pacientul o construiesc împreună, cum ar fi cea a unei scene frumoase din natură
sau a unor lumini și culori liniștitoare. în cele din urmă, pacienții se vizualizează
pe ei înșiși ca fiind deschiși și autentici în relația cu alte persoane semnificative
de încredere. Din nou, scopul tratamentului este, în primul rând, de a-i ajuta pe
pacienți să facă distincția clară dintre persoanele din trecut asupra cărora merită
să își verse furia și cele din prezent care nu merită acest lucru; apoi, de a-i ajuta
să își exprime în ședința de terapie furia împotriva persoanelor din trecut care
merită acest lucru, totodată tratându-i așa cum se cuvine pe cei din prezent care
se poartă corespunzător cu ei.
La nivel comportamental, pacienții învață gradual să aibă încredere în

oamenii onești. Devin mai intimi în relațiile cu persoanele semnificative potrivite.
Atunci când este cazul, ei își împărtășesc secretele și amintirile legate de abuz cu
partenerul de viață sau cu prietenii apropiați. Iau în considerare ideea de a se
alătura unui grup de susținere pentru persoane care au trecut printr-un abuz,
își aleg parteneri non-abuzivi. Pacienții nu se mai poartă urât față de ceilalți
și stabilesc limite în relația cu persoanele abuzive. Penalizează mai puțin atunci
când ceilalți oameni fac greșeli. în loc să evite relațiile și să rămână singuri sau să
evite legăturile intime și să păstreze o distanță emoțională față de oameni, aceștia
permit celorlalți să se apropie și să devină mai intimi. Renunță să mai adune dovezi
și să mai țină socoteala pentru acele lucrurile prin care alți oameni i-au rănit. în
cadrul relațiilor, renunță să îi mai pună la încercare pe ceilalți pentru a testa dacă
sunt demni de încredere. Nu mai profită de alți oameni, determinându-i astfel să
se comporte la fel.
Relațiile intime ale pacientului reprezintă un obiectiv important al
tratamentului. Acesta învață să dovedească mai multă încredere și să se comporte
mai adecvat în relația cu persoanele apropiate, precum iubiți, prieteni sau colegi
de muncă (pornind de la asumpția că cealaltă persoană este de încredere).
Pacienții devin mai selectivi în privința persoanelor pe care le aleg și în care au
încredere în viața din afara terapiei. Adesea, este util să își aducă partenerul la
terapie, astfel încât terapeutul să îi poată oferi pacientului exemple cu privire la
modul în care interpretează greșit comportamentul partenerului. Unii pacienți
care au această schemă cognitivă au devenit atât de abuzivi, încât se poartă extrem
de urât cu ceilalți. Acești pacienți au nevoie ca terapeutul să le ofere un model de
comportament moral și să le stabilească limite. A-i determina pe pacienți să nu se
mai poarte urât cu ceilalți reprezintă un scop comportamental important.
La nivelul relației terapeutice, terapeutul caută să fie cât se poate de onest
și de autentic cu pacientul. Se interesează în mod regulat de probleme care țin de
încredere, discutând despre orice sentimente negative pe care pacientul le are față
de terapeut. Terapeutul înaintează încet, amânând intervenția experiențială până
la construirea unei relații bazate pe suficient de multă încredere. Recunoașterea
drepturilor pacientului reprezintă un principiu central al abordării acestei
scheme cognitive. Terapeutul caută să redea pacientului acea identitate puternică,
activă și capabilă care a fost distrusă de către abuzator. Terapeutul încurajează
independența și îi permite pacientului să controleze în mare măsură modul în
care se desfășoară tratamentul.
Abuzul rupe legătura dintre individ și celelalte ființe umane. Persoana
este smulsă din lumea relațiilor interumane obișnuite și aruncată într-o lume de
coșmar. în timpul abuzului, victima se simte cu desăvârșire singură și, la final, se
simte deconectată și înstrăinată de ceilalți. Spațiul real al relațiilor curente pare
estompat și ireafi în vreme ce amintirile privitoare la relația cu abuzatorul sunt
precise și clare. (în Clopotul de sticlă, Sylvia Plath [1966] a scris: „Pentru persoana
din cupa clopotului, pustie și nemișcată precum un prunc mort, lumea însăși este
un vis urât.”1 [p. 278]) Terapeutul este un intermediar între persoana care a
trecut prin abuz și restul umanității: el joacă rolul unui canal prin intermediul
Tradus în română de Alexandra Coliban-Petre, la editura Polirom, 2003 (n. tr.).

căruia pacientul se reconectează la lumea obișnuită. Conectându-se cu

terapeutul, pacientul se reconectează simbolic la restul umanității.
Adaptând un termen preluat de la Alice Miller, terapeutul caută să devină
un „martor înțelept” la experiența de abuz a pacientului (Miller, 1975). Pe
măsură ce pacientul își relatează povestea, terapeutul îl ascultă afișând o atitudine
puternică, fără a-1 judeca. Terapeutul este dispus să împărtășească povara
emoțională a traumei, oricare ar fi ea. Uneori, terapeutul trebuie să fie martor la
vulnerabilizarea și la dezintegrarea la care este supus pacientul ca urmare a unor
situații extreme sau la capacitatea abuzatorul de a face rău. Totodată, majoritatea
celor care au trecut printr-un abuz se luptă cu probleme de ordin moral. Ei sunt
bântuiri de sentimente de rușine și de vinovăție în legătură cu ceea ce au făcut și
au simțit în timpul abuzului. Vor să înțeleagă responsabilitatea pe care o poartă
în legătură cu ceea ce li s-a întâmplat și să ajungă la o concluzie corectă și morală
referitoare la propriul comportament. Rolul terapeutului nu este de a oferi
7 răspunsuri, ci de a crea un spațiu sigur în care pacienții să își găsească propriile
răspunsuri (corectând pe parcurs distorsiunile negative).
Prin intermediul „reproducerii limitate a figurii parentale”, terapeutul caută
să cultive o legătură personală cu pacientul. Mai degrabă decât să relaționeze cu
acesta din poziția unui expert impersonal, terapeutul reprezintă o persoană reală,
căreia îi pasă de pacient și în care acesta poate avea încredere. Faptul că terapeutul
caută să stabilească o legătură emoțională apropiată cu pacientul nu înseamnă că
acesta va ieși în afara limitelor relației terapeut-pacient. Limitele acestei relații
oferă mai degrabă o zonă de siguranță în care să aibă loc vindecarea, atât pentru
terapeut, cât și pentru pacient. Este esențial ca terapeuții să respecte aceste limite
atunci când lucrează cu persoane care au trecut prin abuz, deoarece intervenția
poate fi copleșitoare din punct de vedere emoțional. A trata persoane care au
trecut prin abuz înseamnă a înfrunta realități întunecate în legătură cu fragilitatea
umană în lume și cu potențialul omului de a face altuia rău.
Terapia cu persoanele care au trecut printr-o traumă poate fi traumatizantă
în sine. Uneori, terapeuții încep chiar să trăiască aceleași sentimente de frică,
furie și suferință cu care se confruntă pacienții lor. Există riscul ca terapeuții să
aibă simptome de stres posttraumatic, precum gânduri intruzive, coșmaruri sau
flashbackuri (Pearlman și Maclan, 1995). E posibil ca terapeuții să ajungă să
trăiască neajutorarea și lipsa de speranță a pacienților. Din cauză că este prins în
toate aceste simptome și emoții, s-ar putea ca terapeutul să fie tentat să depășească
limitele relației terapeut-pacient și să devină „salvatorul” pacientului. Acest lucru
ar fi însă o greșeală: încălcând limitele respective, terapeutul sugerează că pacientul
este neajutorat și se expune el însuși riscului de a se epuiza și de a se umple de
resentimente. (Așa cum am prezentat în Capitolul 2, în terapia centrată pe scheme
cognitive nu se depășesc limitele „tipice” ale relației terapeut-pacient. Cu toate
că extindem într-o anumită măsură limitele tipice pentru a oferi o reproducere
limitată a figurii parentale, avem însă grijă să nu încălcăm limitele respective
și să ajungem să îi facem rău pacientului. Spre exemplu, deși îi consolăm în
mod deschis pe cei care au trecut printr-o traumă, nu îi forțăm să lucreze asupra
conținuturilor traumatice mai repede decât își doresc ei.)
în cazurile grave, s-ar putea să dureze foarte mult timp până când pacienții
cu o schemă cognitivă de Neîncredere/ Abuz să aibă încredere în terapeut — să
aibă încredere că el sau ea nu îi va răni, înșela, umili, abuza sau minți. O mare
parte din timpul ședințelor de terapie este alocată pentru a ajuta pacienții să
observe toate acele moduri prin care interpretează greșit intențiile terapeutului,
ascund aspecte importante și evită să devină vulnerabili. Scopul este ca pacienții
să interiorizeze terapeutul drept o persoană în care pot avea încredere - probabil
prima persoană apropiată din viața lor care se dovedește a fi bună și puternică.
în cazul în care schema cognitivă Neîncredere/Abuz s-a dezvoltat ca urmare

a unei traume din copilăria timpurie, este adesea nevoie de mult timp pentru a
fi tratată - de obicei, doar schema cognitivă Abandon necesită la fel de mult
timp. Există câteodată cazuri în care afectarea este atât de gravă, încât pacientul
nu reușește niciodată să aibă suficient de multă încredere în terapeut pentru a
se deschide și a se schimba. Indiferent de ce face terapeutul, pacientul continuă
să îi distorsioneze acestuia comportamentul, astfel încât să pară răuvoitor sau
să reflecte vreo motivație negativă ascunsă. Dacă pacientul are comportamente
compensatorii puternice, această schemă cognitivă se poate dovedi a fi foarte
dificil de depășit.
în cazurile în care afectarea nu este atât de gravă, s-ar putea ca pacienții să
nu îi permită terapeutului să își ia notițe, să refuze să completeze formulare sau
să ascundă informații importante, de teamă că acel conținut va fi folosit cumva
împotriva lor. Recomandarea noastră este ca terapeuții să se conformeze pe cât
posibil acestor cerințe, însă totodată să le semnaleze pacienților că acestea sunt
exemple de perpetuare a schemei cognitive.
Deprivare emoțională

Aceasta este probabil cea mai des întâlnită schemă cognitivă pe care
o tratăm prin intervenția noastră, deși se întâmplă frecvent ca pacienții să nu
conștientizeze faptul că o au. Pacienții cu această schemă cognitivă solicită adesea
tratament acuzând că se simt singuri, posomorâți și deprimați, de obicei fără să
își dea seama de ce, sau se prezintă cu simptome vagi și neclare care mai târziu
se dovedesc a fi asociate schemei cognitive Deprivare emoțională. Acești pacienți
nu se așteaptă ca ceilalți oameni - nici măcar terapeutul - să îi îngrijească, să îi
înțeleagă sau să îi protejeze. Se simt deprivați la nivel emoțional și s-ar putea să
simtă că nu primesc destulă afecțiune, căldură și atenție sau că nu își exprimă
suficient emoțiile profunde. E posibil să aibă impresia că nu au pe cineva alături
care să îi susțină și să îi îndrume. Astfel de pacienți s-ar putea să se simtă neînțeleși
și singuri pe lume. Probabil că au impresia că au fost ocoliți de iubire și se simt
invizibili sau goi pe dinăuntru.
Așa cum am menționat, există trei tipuri de deprivare: deprivarea de

afecțiune, atunci când pacienții simt că nu au pe cineva alături care să aibă grijă
de ei, să le dea atenție sau să le ofere afecțiune fizică, precum contact fizic sau
îmbrățișări; deprivarea de empatie, atunci când simt că nu există cineva care
să îi asculte cu adevărat sau să încerce să înțeleagă cine sunt și cum se simt; și
deprivarea de protecție, atunci când simt că nu au pe cineva alături care să îi
protejeze și să îi îndrume (cu toate că adesea ei sunt cei care oferă celorlalți multă
protecție și îndrumare). Schema cognitivă Deprivare emoțională apare adesea
împreună cu cea de Autosacrificiu. Majoritatea pacienților cu o schemă cognitivă
de Autosacrificiu sunt și deprivați la nivel emoțional.
Comportamentele tipice manifestate de către acești pacienți includ faptul
că nu cer celor apropiați ceea ce au nevoie la nivel emoțional; nu își manifestă
dorința de a fi iubiți și sprijiniți; se concentrează pe a le pune celorlalți întrebări
însă spun puține despre ei înșiși; pretind că sunt mai puternici decât se simt în
adâncul lor; și își întăresc într-un fel sau altul deprivarea purtându-se de parcă nu
au nevoi emoționale. Din cauză că acești pacienți nu se așteaptă să fie susținuți
emoțional, ei nu cer acest lucru; în consecință, cel mai adesea nici nu primesc
susținere.
O altă tendință pe care o observăm la pacienții cu schema cognitivă
Deprivare emoțională este faptul că își aleg persoane semnificative care nu sunt
capabile sau nu sunt dispuse să investească emoțional. Adesea, își aleg oameni
care sunt reci, distanți, egoiști sau care au nevoie de foarte multă afecțiune și
atenție și care, prin urmare, cel mai probabil îi deprivează la nivel emoțional.
Alți pacienți, cei care sunt mai evitanți, devin singuratici. Aceștia evită relațiile
intime pentru că nu se așteaptă să aibă niciun beneficiu de pe urma lor, oricum.
Fie rămân în relații foarte distante, fie evită orice fel de relații.
Pacienții care supracompensează pentru deprivarea emoțională au tendința
de a fi extrem de exigenți și de a se înfuria atunci când nevoile lor rămân
neîndeplinite. Câteodată, acești pacienți se dovedesc a fi narcisiști: pentru că au
fost atât răsfațați, cât și deprivați atunci când erau mici, au dezvoltat sentimente
puternice de îndreptățire pentru a-și îndeplini nevoile. Consideră că trebuie să fie
de neclintit în ceea ce pretind pentru a primi orice. O mică parte dintre pacienții
cu schema cognitivă Deprivare emoțională au fost răsfățați în alte feluri atunci
când erau mici: au fost răsfațați din punct de vedere material, nu li s-a cerut
să respecte reguli firești de comportament sau au fost idolatrizați pentru vreun
talent sau vreo înzestrare, însă nu li s-a arătat dragoste autentică.
O altă tendință pe care o regăsim la o mică parte dintre pacienții cu această
schemă cognitivă este nevoia excesivă de afecțiune și de atenție. Unii pacienți
exprimă atât de multe nevoi, atât de intens, încât par a se agăța de ceilalți, par
a fi neajutorați, chiar histrionici. S-ar putea plânge de multe probleme fizice -
simptome psihosomatice - cu beneficiul secundar de a-i determina pe ceilalți să
le acorde atentie și să aibă grijă de ei (cu toate că acest proces operează aproape
întotdeauna în afara conștiinței lor).
Scopuri terapeutice
Un scop major al tratamentului este acela de a ajuta pacienții să devină

conștienți de nevoile lor emoționale. S-ar putea să li se pară atât de firesc ca
nevoile lor emoționale să rămână neîndeplinite, încât nici nu își dau seama că
ceva este în neregulă. Un alt scop este acela de a-i ajuta pe pacienți să accepte
faptul că nevoile lor emoționale sunt firești și îndreptățite. Orice copil are nevoie
de afecțiune, empatie și protecție și, adulți fiind, avem în continuare nevoie de
aceste lucruri. Dacă pacienții reușesc să învețe cum să își aleagă oamenii potriviți
și să le ceară ceea ce au nevoie în mod adecvat, atunci ceilalți vor investi emoțional
în ei. Problema nu este că oamenii au tendința inerentă de a-i priva pe ceilalți, ci
că acești pacienți au învățat comportamente care îi fac fie să aleagă acei oameni
care nu sunt capabili să investească, fie să îi descurajeze pe cei care sunt capabili
să răspundă nevoilor lor.
în cazul acestei scheme cognitive se pune un accent sporit pe explorarea

originilor din copilărie. Terapeutul apelează la intervenția experiențială pentru
a-i ajuta pe pacienți să conștientizeze faptul că nevoile lor emoționale nu au fost
îndeplinite în copilărie. O mare parte dintre pacienți nu și-au dat niciodată seama
că le lipsea ceva, chiar dacă aveau simptome care sugerează că lipsește ceva. Prin
intermediul exercițiilor de imagerie dirijată, pacienții intră în contact cu modul
de Copil singuratic din ei înșiși și asociază acest mod cu problemele pentru
care au venit la terapie. în timpul exercițiilor de imagerie dirijată, ei își exprimă
furia și suferința față de părintele care i-a deprivat. Pacienții fac o listă cu toate
nevoile emoționale neîndeplinite din copilărie și cu ceea ce își doresc ca părintele
să fi făcut pentru a răspunde fiecăreia dintre ele. Terapeutul intră în imaginile
din copilărie în rolul de Adult sănătos, care oferă alinare și sprijină dezvoltarea
Copilul singuratic; apoi, pacientul este cel care intră în imagine în rolul de Adult
sănătos, oferă alinare și sprijină Copilul singuratic. Drept temă de casă, pacienții
îi scriu părintelui o scrisoare (fără să o trimită), referindu-se la deprivarea pe care
au descoperit-o prin intermediul exercițiilor de imagerie dirijată.
La fel ca în cazul majorității schemelor cognitive din domeniul Deconectării
și al respingerii, relația terapeutică reprezintă un element central al remedierii
schemei cognitive. (Excepție face terapia în cazul schemei cognitive Izolare
socială, care implică, de regulă, mai puțin accent asupra relației terapeut-pacient
și mai mult accent pe relațiile pacientului din afara terapiei.) Relația terapeutică
este adesea primul context în care pacienții permit cuiva să aibă grijă de ei, să
îi înțeleagă și să îi îndrume. Prin intermediul „reproducerii limitate a figurii
parentale”, terapeutul oferă un antidot parțial împotriva deprivării lor emoționale:
un mediu cald, empatie și protectiv, în care își pot îndeplini o mare parte din
nevoile lor emoționale. Faptul că terapeutul ține la pacient și reproduce figura
parentală pentru el ameliorează sentimentul acestuia de deprivare. La fel ca în
cazul schemei cognitive Abandon, relația terapeutică oferă un model pe care
pacientul îl poate transfera ulterior în relația cu celelalte persoane prezente în viața
lor din afara terapiei - o „experiență emoțională corectivă” (Alexander, 1956).

/Asemănător schemei cognitive Abandon, se pune un accent sporit pe relațiile
intime ale pacientului. Terapeutul și pacientul analizează cu atenție relațiile dintre
pacient și celelalte persoane semnificative. Pacienții caută să își aleagă parteneri
de viață și prieteni apropiați corespunzători, identificându-și propriile nevoi și
cerând ca acestea să le fie îndeplinite în mod adecvat.
La nivel cognitiv, terapeutul ajută pacienții să își modifice acea senzație
exagerată conform căreia cei apropiați se comportă într-un mod egoist sau îi
deprivează. Pentru a contracara gândirea de tip „alb sau negru” care le alimentează
reacțiile exagerate, pacientul învață să discrimineze între gradații ale deprivării —
să vadă mai degrabă un continuum, decât doi poli opuși. Celorlalți oameni le pasă
totuși de pacient, chiar dacă stabilesc limite la ceea ce sunt dispuși să investească.
Pacienții își identifică acele nevoi emoționale care nu le sunt îndeplinite în relațiile
lor curente.
7 La nivel comportamental, pacienții învață să își aleagă parteneri de
viață și prieteni afectuoși. Le cer partenerilor într-un mod adecvat să răspundă
nevoilor lor emoționale și acceptă afecțiunea venită din partea celorlalte persoane
semnificative. Pacienții ajung să nu mai evite intimitatea. Nu mai reacționează cu
furie exagerată atunci când simt o ușoară deprivare și nu se mai retrag sau nu se
mai izolează atunci când se simt neglijați de către ceilalți.
în contextul relației terapeutice, terapeutul creează un mediu de afecțiune,
plin de atenție, empatie și sprijin, căutând în mod special să își demonstreze
implicarea emoțională (ex. își amintește de ziua de naștere a pacientului și îi oferă
o felicitare). Terapeutul îl ajută pe pacient să își exprime sentimentele de deprivare
fără a reacționa exagerat sau a le reduce la tăcere. Pacientul învață să accepte
limitările terapeutului și să tolereze un anumit grad de deprivare, apreciind în
același timp sprijinul pe care terapeutul i-1 oferă. Terapeutul îl ajută pe pacient să
asocieze sentimentele care apar în relația terapeutică cu amintirile timpurii legate
de deprivare, urmând să lucreze cu amintirile respective la nivel experiențial.
Cea mai des întâlnită problemă este aceea că, foarte adesea, pacienții
care au această schemă cognitivă nu sunt conștienți de existența ei. Cu toate că
Deprivarea emoțională este una dintre cele mai comune trei scheme cognitive
cu care lucrăm (schemele cognitive Subjugare și Deficiență sunt celelalte două),
deseori oamenii nu sunt conștienți că o au. întrucât nu li s-a răspuns niciodată
nevoilor lor emoționale, se întâmplă adesea ca pacienții să nici nu își dea seama
că au nevoi emoționale neîndeplinite. Prin urmare, este foarte important să îi
ajutăm să facă legătura între depresia, singurătatea și simptomele fizice pe care
le au, pe de-o parte, și absența afecțiunii, a empatiei și a protecției, pe de altă
parte. Am observat că, dacă le cerem pacienților să citească capitolul referitor la
Deprivare emoțională din Reinventingyour life (Young și Klosko, 1993), acest
lucru îi poate ajuta adesea să își recunoască schema cognitivă. Se pot identifica cu
unele dintre personaje sau pot recunoaște comportamentul unui părinte care are
tendința de a depriva.
Deseori, pacienții cu această schemă cognitivă neagă validitatea nevoilor

lor emoționale. Aceștia nu admit faptul că nevoile lor emoționale au importanță
ori valoare sau consideră că oamenii puternici nu au astfel de nevoi. Consideră
că este un lucru rău sau un semn de slăbiciune să le ceară celorlalți să răspundă
nevoilor lor și le este greu să accepte că există un Copil singuratic în adâncul lor,
care își dorește dragoste și conexiune umană, atât din partea terapeutului, cât și
din partea altor persoane semnificative din exterior.
In mod similar, s-ar putea ca pacienții sa creadă că celelalte persoane
semnificative ar trebui să intuiască ceea ce au ei nevoie și că n-ar trebui să fie
nevoiți să ceară. Toate aceste convingeri subminează abilitatea pacientului de a le
cere celorlalți să răspundă nevoilor sale. Este necesar ca acești pacienți să învețe că
este firesc să ai nevoi și că este sănătos să le ceri celorlalți să răspundă la ele. Este
firesc pentru oameni să fie vulnerabili la nivel emoțional. Scopul nostru în viață
este stabilirea unui echilibru între putere și vulnerabilitate, astfel încât uneori
suntem puternici, iar alteori suntem vulnerabili. Dacă mizăm pe o singură carte
- să fim doar puternici - înseamnă că suntem incompleți ca oameni și că negăm
existența unei părți centrale din noi înșine.
> Rușine
Deficientă/ >

Pacienții cu această schemă cognitivă se consideră deficienți, plin de
defecte, inferiori, răi, fără valoare sau imposibil de iubit. Drept urmare, ei se
confruntă adesea cu sentimente cronice de rușine în legătură cu propria persoană.
Care aspecte ale sinelui sunt percepute de către pacienți ca fiind defecte?
Ar putea fi vorba despre aproape orice caracteristică personală - cred că sunt prea
furioși, au prea multă nevoie de atenție și afecțiune, sunt prea răi, prea urâți, prea
leneși, prea proști, prea plictisitori, prea ciudați, prea aroganți, prea grași, prea
slabi, prea înalți, prea scunzi, prea vulnerabili. S-ar putea să aibă tendințe sexuale
sau agresive inacceptabile. Ceva din însăși firea lor le pare a fi defect: nu este ceva
ce fac, ci ceva ce simt că sunt. Se tem de relațiile cu ceilalți pentru că le este groază
de inevitabilul moment în care defectul lor va fi descoperit. în orice moment
există riscul ca ceilalți oameni să își dea seama de defectul din interiorul lor, iar
ei vor fi cuprinși de rușine. Această temere poate fi valabilă în context privat sau
public: pacienții care au această schemă cognitivă se simt deficienți în relațiile
intime sau în contextul social mai larg (sau în ambele).
Comportamentele tipice ale pacienților cu această schemă cognitivă includ
faptul că se desconsideră pe sine și le permit celorlalți să îi desconsidere. S-ar
putea ca acești pacienți să le permită celorlalți să îi trateze urât sau chiar să îi
abuzeze verbal. Prezintă adesea o hipersensibilitate față de critică sau de respingere
și reacționează foarte intens, devenind fie triști și descurajați, fie furioși, în funcție
de stilul de coping - de capitulare sau de supracompensare pentru schema
cognitivă. Aceștia simt în adâncul lor că sunt de vină pentru problemele pe care
le întâmpină în relațiile cu ceilalți oameni. Din cauză că sunt adesea conștienți de
propriile defecte, tind să facă multe comparații între ei și ceilalți. Nu au încredere
în ei înșiși atunci când se află în compania altor oameni, în special a celor pe

care îi percep ca fiind „fără defecte” sau a celor care ar putea să își dea seama
de defectele lor. Pot fi invidioși și competitivi, în special în domeniile în care se
simt deficienți, iar uneori percep interacțiunile interpersonale ca fiind un joc de
tipul „unul mai presus, altul mai prejos”. Adesea, își aleg parteneri de viață care
îi critică sau îi resping și e probabil să aibă o atitudine critică față de persoanele
care îi iubesc. (Groucho Mark s-a referit la cel de-al doilea fenomen atunci când
a spus „Nu aș vrea să aparțin vreunui club care mă are pe mine drept membru.”)
Multe dintre caracteristicile pacienților narcisiști — precum grandomania și
standardele nerealiste - pot fi manifestări ale schemei cognitive Deficiență. In
multe cazuri, caracteristicile respective au rolul de a compensa senzația de a fi
defect și sentimentul de rușine care stau la bază acestora.
E posibil ca pacienții să evite relațiile intime sau situațiile sociale, deoarece
există riscul ca ceilalți oameni să le vadă defectele. De fapt, considerăm că
7 tulburarea de personalitate evitantă este o manifestare des întâlnită a schemei
cognitive Deficiență, având evitarea drept stilul principal de coping. Această
schemă cognitivă poate să ducă, de asemenea, la abuz de substanțe, la tulburări
de comportament alimentar sau la alte probleme grave.
Scopuri terapeutice
Scopul prioritar al tratamentului este creșterea stimei de sine a pacientului.

Pacienții care și-au remediat această schemă cognitivă ajung să creadă că
sunt demni de iubire și de respect. Sentimentele lor de deficiență au fost fie
neîntemeiate, fie mult exagerate: trăsătura fie nu reprezintă cu adevărat un defect,
fie este o limitare care are mult mai puțină importanță decât cea pe care o acordă
ei. Mai mult decât atât, pacientul poate adesea să își îndrepte „defectul”. Insă și
dacă nu se poate corecta, acest lucru nu neagă valoarea sa ca ființă umană. Este
firesc pentru oameni să aibă defecte și să fie imperfecți. Ne putem iubi unul pe
celălalt chiar și în aceste condiții.
Pacienții care și-au remediat această schemă cognitivă se simt mai confortabil
în preajma altor oameni. Se simt mult mai puțin vulnerabili și expuși și sunt mai
dispuși să intre în relații interpersonale. Nu mai au tendința de a se concentra atât
de mult pe propriile defecte atunci când ceilalți oameni le acordă atenție. Acești
pacienți nu îi mai consideră pe ceilalți ca având o atitudine critică, ci îi văd ca
fiind mai dispuși să îi accepte. Totodată, dobândesc o perspectivă realistă asupra
defectelor umane. Datorită faptului că devin mai deschiși față de ceilalți, ajung să
nu mai tină
■>
atât de multe> secrete si să nu mai încerce
f
să îsi ascundă atât de multe
aspecte ale propriei persoane, reușind totodată să aibă sentimentul propriei valori,
chiar dacă ceilalți îi critică sau îi resping. Acceptă mai firesc complimentele și nu
le mai permit celorlalți să îi trateze necorespunzător. Fiind mai puțin defensivi,
ajung să fie mai puțin perfecționiști cu privire la propria persoană și la alți oameni
și își aleg parteneri de viață care să îi iubească și să îi trateze așa cum se cuvine. Pe
scurt, aceștia nu mai manifestă comportamente prin care capitulează, evită sau
supracompensează în fața schemei lor cognitive Deficiență/ Rușine.
Și în acest caz, relația terapeutică este un element central al remedierii

schemei cognitive. Dacă terapeutul poate să își manifeste interesul față de pacient
cu toate că îi cunoaște defectul perceput, pacientul își va da seama de acest lucru
și va simți că are mai multă valoare ca om. Este important ca terapeutul să ofere
multe validări și laude și să evidențieze calitățile pozitive ale pacientului.
Strategiile cognitive urmăresc să schimbe perspectiva potrivit căreia
pacientul este deficient. Pacienții analizează dovezile care susțin și cele care infirmă
schema cognitivă și poartă dialoguri între partea schemei cognitive care critică și
partea sănătoasă care are o stima de sine pozitivă. Aceștia învață să pună accentul
pe trăsăturile dezirabile și să reducă importanța pe care o acordă defectelor lor.
Mai degrabă decât să fie inerente ființei lor, majoritatea defectelor sunt, de fapt,
comportamentele învățate în copilărie care se pot schimba, sau nu sunt deloc
defecte, ci sunt mai degrabă simptome ale unei atitudini exagerat de critice. Am
observat că majoritatea pacienților cu această schemă cognitivă nu au de fapt
defecte grave, ci părinți care i-au criticat sau i-au respins extrem de mult. Și
chiar dacă pacientul are defecte, majoritatea pot fi schimbate prin terapie sau pe
alte căi; dacă nu pot fi schimbate, atunci ele nu sunt atât de profunde pe cât le
consideră pacientul. Tehnicile cognitive îl ajută pe pacient să pună sentimentele
de deficiență și de rușine pe seama atitudinii critice a persoanelor semnificative din
copilărie. Cartonașele de coping care enumera însușirile pozitive ale pacientului
sunt foarte utile în cazul acestei scheme cognitive.
La nivel experiențial, este important ca în timpul imageriei dirijate și a
dialogurilor în imaginar, pacienții să își ventileze furia față de părinții care i-au
criticat și i-au respins. Terapeutul intră în acele imagini din copilărie în care
părintele îl critica și îl respingea pe copil, urmând să îl confrunte pe părinte
și să îl consoleze, să îl protejeze și să îl laude pe Copilul respins. în cele din
urmă, pacienții ajung să poată juca ei înșiși acest rol: ei intră în imagine în rolul
Adultului sănătos, care îl înfruntă pe părintele critic și îl consolează pe Copilul
respins.
Strategiile comportamentale - în special expunerea - au un rol important
în tratament, în special în cazul pacienților evitanți. Cât timp pacienții cu scheme
cognitive de Deficiență evită interacțiunile umane intime, sentimentele lor de
deficiență rămân neschimbate. Pacienții caută să intre în situații interpersonale
care au potențialul de a le ameliora viața. Totodată, strategiile comportamentale
pot să ajute pacienții să își schimbe anumite defecte reale (ex. să piardă în
greutate, să își îmbunătățească stilul vestimentar, să învețe abilități sociale). Pe
lângă aceasta, pacienții caută să își aleagă persoane apropiate care au mai degrabă
o atitudine de susținere, decât una critică. Vor încerca să își găsească parteneri de
viață care să îi iubească și să îi accepte.
La nivel comportamental, pacienții învață, de asemenea, să nu mai
reacționeze exagerat față de critică. Aceștia învață că, atunci când cineva îi critică
în mod întemeiat, reacția adecvată este de a accepta critica respectivă și de a
încerca să se schimbe; atunci când cineva îi critică în mod neîntemeiat, reacția
adecvată este pur și simplu de a-și face cunoscut punctul de vedere celeilalte
persoane și de a-și afirma în limbaj intern că respectiva critică este neadevărată.

Nu este adecvat să atace cealaltă persoană; nu este necesar să plătească cu aceeași
monedă sau să se străduiască din răsputeri să îi dovedească celeilalte persoane că
se înșală. Pacienții învață să stabilească limite în relația cu persoanele excesiv de
critice și să nu mai tolereze să fie tratați necorespunzător. Caută, de asemenea,
să se dezvăluie mai mult persoanelor semnificative în care au încredere. Cu cât
pot să împărtășească mai mult în legătură cu propria persoană și să fie totuși
acceptați, cu atât mai mult vor reuși să își depășească schema cognitivă. In cele din
urmă, pacienții lucrează la scăderea frecvenței comportamentelor compensatorii,
încetează să supracompenseze pentru senzația lor lăuntrică de deficiență căutând
să pară perfecți, să aibă reușite excesive, înjosindu-i pe ceilalți sau concurând
pentru statut social.
Este deosebit de important ca terapeutul să aibă o atitudine non-critică și
de acceptare față de pacienții care au această schemă cognitivă. Este de asemenea
important ca terapeutul să nu caute să pară perfect. Acesta face greșeli și își
recunoaște defectele, la fel ca orice altă ființă umană.
5 - >
Mulți dintre pacienții care au această schemă cognitivă nu sunt conștienți

de ea. O mare parte dintre ei evită sau supracompensează pentru durerea provocată
de această schemă cognitivă, în loc să se confrunte cu durerea respectivă. Pacienții
cu tulburare de personalitate narcisistă sunt un bun exemplu al unei categorii
care e foarte probabil să aibă schema cognitivă Deficiență și puțin probabil să
fie conștienți de existența ei. Adesea, pacienții narcisiști se lasă antrenați într-o
competiție cu terapeutul sau ajung să îl denigreze, în loc să încerce să se schimbe.
Se poate ca pacienții cu schema cognitivă Deficiență să ascundă informații
despre ei, din cauză că se simt rușinați. S-ar putea să treacă mult timp până când
acești pacienți vor fi dispuși să își împărtășească pe deplin amintirile, dorințele,
gândurile și sentimentele.
Această schemă cognitivă este dificil de schimbat. Cu cât părinții i-au
criticat și respins mai devreme și mai grav, cu atât este mai dificil de remediat.
Izolare socială

Pacienții cu această schemă cognitivă consideră că sunt diferiți față de ceilalți
oameni. Aceștia nu simt că fac parte din aproape niciun grup și se simt izolați,
lăsați pe dinafară sau simt că „se uită din exterior”. Oricine crește simțindu-se
diferit ar putea să dezvolte această schemă cognitivă. Exemplele includ persoane
înzestrate, cei din familii faimoase, persoane cu un aspect fizic foarte frumos sau
foarte urât, femei sau bărbați de orientare homosexuali, membri ai grupurilor
etnice minoritare, copii cu părinți alcoolici, persoane care au trecut printr-o
traumă, persoane cu dizabilități fizice, copii orfani sau adoptați și persoane care
aparțin unei clase sociale mai bogate sau mai sărace decât cei din jurul lor.
Comportamentele tipice includ asumarea unei poziții periferice în grupuri

sau evitarea completă a acestora. Acești pacienți au tendința de a se angaja în
activități solitare: majoritatea „singuraticilor” au această schemă cognitivă.
In funcție de severitatea schemei cognitive, pacientul ar putea aparține unei
subculturi, dar să se simtă alienat de contextul social mai larg; s-ar putea să se
simtă alienat față de toate grupurile, însă să aibă câteva relații intime; sau s-ar
putea să fie separat de absolut toată lumea.
Scopuri terapeutice
Scopul principal al tratamentului este de a-i ajuta pe pacienți să nu se mai

simtă atât de diferiți în comparație cu ceilalți oameni. Chiar dacă nu fac parte din
curentul social predominant, există totuși alți oameni similari lor. Mai mult decât
atât, la nivel profund, suntem cu toții ființe umane, având aceleași nevoi și dorințe
fundamentale. Chiar dacă există multe diferențe între noi, ne asemănăm mai
mult decât ne deosebim. („Nimic din ce este omenesc nu mi-e străin” [Terrence,
trans. 1965, I, i].) E posibil să existe părți ale societății în care pacientul nu se va
integra niciodată — cum ar fi un pacient homosexual într-un grup de persoane
religioase fundamentaliste - însă există totuși alte contexte în care pacientul se va
integra. Ar fi de preferat ca pacientul să se îndepărteze de grupurile neprimitoare
și să găsească oameni care îi sunt mai similari sau care l-ar accepta. Pentru a reuși
acest lucru, este adesea necesar ca pacientul să facă schimbări majore de viață și să
treacă peste evitarea pe care o manifestă în mod persistent.
Spre deosebire de celelalte scheme cognitive din domeniul Deconectării

și al respingerii, accentul cade mai puțin pe intervenția experiențială asupra
originilor din copilărie a schemei cognitive și mai mult pe ameliorarea relațiilor
pe care pacientul le are în prezent cu persoanele de aceeași vârstă sau cu anumite
grupuri. Prin urmare, au întâietate strategiile cognitive și comportamentale.
Terapia de grup s-ar putea dovedi utilă pentru mulți pacienți cu această schemă
cognitivă, în special pentru aceia care evită până și relațiile de prietenie. Cu cât
pacientul este mai izolat, cu atât relația terapeutică are un rol mai important în
terapie, deoarece aceasta va fi una dintre singurele relații ale pacientului.
Scopul strategiilor cognitive este de a-i convinge pe pacienți că, de fapt,
diferența dintre ei și ceilalți oameni nu este atât de mare pe cât cred ei. Aceștia
au multe caracteristici în comun cu toți ceilalți, iar unele dintre trăsăturile
care, în percepția lor, îi diferențiază de alții sunt de fapt universale (ex. fantezii
sexuale sau agresive). Chiar dacă nu fac parte din curentul social predominant,
există totuși și alți oameni asemenea lor. Pacienții învață să își îndrepte atenția
și spre similaritățile dintre ei și ceilalți oameni, nu doar spre diferențe. învață să
identifice acele subgrupuri de oameni care le seamănă - cei care au în comun cu
ei trăsăturile distinctive; învață că pot fi acceptați de către mulți oameni, chiar
dacă sunt diferiți. învață să își contracareze gândurile automate negative care îi
împiedică să se alăture grupurilor și să se apropie de oamenii respectivi.
Strategiile experiențiale îi pot ajuta pe pacienții care au fost excluși atunci

când erau copii sau adolesc nți să își amintească cum a fost acea experiență pentru
ei. (O parte dintre pacienții care au această schemă cognitivă nu au fost excluși
când erau mici. Mai degrabă, ei înșiși au ales singurătatea, datorită unei anumite
preferințe sau unui anumit interes.) Pacienții își retrăiesc respectivele experiențe
din copilărie prin intermediul imageriei dirijate. Aceștia își ventilează furia față
de copiii de aceeași vârstă care i-au exclus și își exprimă singurătatea. Pacienții
contracarează prejudecata socială împotriva celor diferiți. (Acesta reprezintă unul
dintre avantajele grupurilor care promovează conștientizarea socială: îi învață pe
membrii lor să contracareze ura celorlalți.) Pacienții pot apela la tehnica imageriei
dirijate și cu scopul de a-și reprezenta grupuri de persoane în care s-ar putea
integra.
Strategiile comportamentale se îndreaptă către a-i ajuta pe pacienți să nu
mai evite situațiile sociale. Scopul este ca pacienții să înceapă gradual să frecventeze
7 grupuri de oameni, să se apropie de persoanele respective și să cultive relații de
prietenie. Pentru a se apropia de acest scop, pacienții se angajează în exerciții de
expunere gradată printr-o serie de sarcini prescrise pentru acasă. Tehnicile de
gestionare a anxietății îi pot ajuta pe pacienți să facă față anxietății lor sociale,
care este de obicei destul de mare. Tehnicile de dezvoltare a abilităților sociale îi
pot ajuta să lucreze la îndreptarea oricăror deficite existente la nivelul abilităților
lor interpersonale. Dacă este necesar, se poate apela la medicație pentru a reduce
anxietatea pacientului.
Faptul că pacienții cu această schemă cognitivă au o relație apropiată cu
terapeutul reprezintă, firește, un aspect pozitiv. Cu toate acestea, dacă pacienții
nu se concentrează și pe strategii cognitive și comportamentale care să îi ajute să
depășească evitarea situațiilor sociale, e puțin probabil ca relația terapeutică să îi
ajute suficient de mult. Uneori, pacienții cu această schemă cognitivă reușesc să
stabilească o conexiune cu terapeutul, dar se simt în continuare diferiți față de
oricine altcineva. Acest lucru depinde de severitatea schemei cognitive: pentru
pacienții care se află la capătul extrem, relația terapeutică le poate contracara
sentimentele de singurătate profundă și poate juca un rol important. Insă, în
măsura în care pacienții pot deja să stabilească o conexiune cu anumite persoane,
însă nu cu grupuri, relația terapeutică de una singură nu va fi deosebit de eficientă
ca experiență emoțională corectivă. Terapia de grup se poate dovedi extrem de
utilă dacă grupul are o atitudine de acceptare față de pacient; din acest motiv,
grupurile cu „tematică specială” -- alcătuite din membri similari pacientului din
punctul de vedere al unei caracteristici relevante (ex. copii de părinți alcoolici,
persoane care au trecut printr-un incest, grupuri de suport pentru pacienți
supraponderali) - pot fi foarte eficiente.
Cea mai des întâlnită problemă este aceea că pacienților le este greu să
își depășească evitarea situațiilor sociale și a grupurilor. Pacienții trebuie să fie
dispuși să tolereze un nivel ridicat de disconfort emoțional pentru a se confrunta
cu situațiile de care se tem. Din această cauză, tiparul lor de evitare se dovedește
a fi rezistent Ia schimbare. Atunci când comportamentele de evitare împiedică

progresul terapiei, strategiile de abordare a modurilor îi pot ajuta adesea pe
pacienți să își întărească acea parte din ei care își dorește schimbarea schemei
cognitive și, pe această cale, să se confrunte cu schema cognitivă. Spre exemplu,
pacienții ar putea să își imagineze o situație recentă în care s-au simțit alienați de
un grup. Terapeutul intră în imagine în rolul de Adult sănătos care îl sfătuiește pe
Copilul (sau Adolescentul) izolat cum să se integreze în grup. Ulterior, pacienții
intră în propriile imagini în rolul de Adult sănătos, cu scopul de a-1 ajuta pe
Copilul izolat să se descurce în situațiile sociale și să se bucure de ele.
DOMENIUL AUTONOMIEI SI PERFORMANTEI DEFICITARE
Dependență/ Incompetență

Acești pacienți se prezintă drept infantili și neajutorați. Se simt incapabili
să aibă singuri grijă de propria persoană, au impresia că viața este copleșitoare, iar
ei nu au ce le trebuie pentru a-i face față. Schema cognitivă are două elemente.
Primul se referă la incompetență: acestor pacienți le lipsește încrederea în
propriile decizii și judecăți cu privire la viața cotidiană. Detestă și le este teamă
să se confrunte singuri cu schimbarea; se simt incapabili să abordeze sarcini noi
pe cont propriu și consideră că au nevoie de cineva care să le arate ce au de făcut.
Acești pacienți se simt asemenea unor copii care sunt prea mici să supraviețuiască
în lume pe cont propriu: ar putea muri în absența părinților. în varianta extremă
a schemei cognitive, pacienții cred că nu vor fi în stare să se alimenteze, să se
îmbrace, să se adăpostească, să se deplaseze dintr-un loc în altul sau să ducă la bun
sfârșit sarcinile de viață simple, de zi cu zi.
Cel de-al doilea element - dependența - derivă din primul. Din cauză
că acești pacienți se simt incapabili să se descurce pe cont propriu, singurele lor
opțiuni sunt fie să găsească alte persoane care să aibă grija de ei, fie să nu mai
funcționeze deloc. Persoanele pe care le găsesc pentru a avea grijă de ei sunt, de
regulă, părinții sau figurile parentale de substituție, cum ar fi parteneri, frați sau
surori, prieteni, șefi — sau terapeuți. Figura parentală este cea care face orice lucru
în locul lor sau le indică ce să facă la fiecare nouă etapă care li se ivește în cale.
Ideea centrală este „Sunt incompetent; prin urmare, trebuie să depind de ceilalți.”
Comportamentele tipice includ: să ceară ajutorul celorlalți; să pună
constant întrebări atunci când lucrează la sarcini noi; să ceară în mod repetat
sfaturi cu privire la decizii; să întâmpine dificultăți atunci când călătoresc pe
cont propriu sau își gestionează banii; să renunțe ușor; să refuze responsabilități
suplimentare (ex. o promovare la locul de muncă); sa evite sarcini noi. Ideea de
a avea dificultăți cu condusul mașinii este adesea o metaforă a acestei scheme
cognitive. Persoanele cu schema cognitivă Dependență/ Incompetență adesea se
tem și evită să conducă singure mașina: s-ar putea pierde, mașina li s-ar putea
strica și ei n-ar ști ce să facă. Există riscul să se întâmple ceva neprevăzut și ei
nu ar fi în stare să gestioneze situația. N-ar reuși să găsească o soluție pe cont

propriu. Prin urmare, au nevoie de cineva alături care fie să le ofere soluția, fie să
gestioneze situația în locul lor.
De obicei, acești pacienți nu solicită terapie cu scopul de a deveni mai
independenți sau mai competenți. Mai degrabă, ei caută o pastilă magică sau
un expert care le va spune ce să facă. Problemele pentru care vin la terapie apar
adesea sub forma simptomelor de pe Axa I, cum ar fi anxietate, evitare fobică sau
probleme somatice declanșate de stres. Ar putea fi deprimați pentru că le este
teamă să încheie relația cu un partener sau cu o figură parentală, din cauză că nu
cred că pot supraviețui pe cont propriu. Partenerul sau figura parentală respectivă
îi abuzează, îi deprivează sau îi controlează și, de cele mai multe ori, seamănă cu
părintele care a stat la originea schemei cognitive. Scopul lor este, de regulă, să
scape de aceste simptome, mai degrabă decât să își schimbe acea dependență și
incompetență care se află în miezul problemei.
O mică parte dintre pacienții cu schema cognitivă Dependență/ Incompe
tență supracompensează pentru schema cognitivă devenind contra-dependenți.
Chiar dacă în adâncul lor se simt incompetenți, aceștia insistă să facă totul pe cont
propriu. Refuză să se bazeze pe cineva, în orice circumstanță. Nu vor ajunge să fie
dependenți nici măcar în situațiile în care este normal să fii dependent. Asemenea
copiilor pseudo-maturi, care au fost nevoiți să se maturizeze prea repede, aceștia
se descurcă pe cont propriu, însă o fac confruntându-se cu un nivel colosal de
anxietate. își asumă sarcini noi și iau singuri decizii, s-ar putea chiar să se descurce
bine și să ia decizii corecte, însă, în sinea lor, cred mereu că de data aceasta nu vor
reuși să o mai scoată la capăt.
Scopuri terapeutice
Scopurile terapeutice sunt de a-i crește pacientului senzația că este

competent și de a-i reduce dependența de ceilalți oameni. Creșterea senzației
de competență implică, de regula, dezvoltarea încrederii în propria persoană și
dezvoltarea abilităților; reducerea dependenței implică depășirea evitării pe care
pacientul o manifestă față de angajarea în sarcini pe cont propriu. în mod ideal,
acești pacienți ajung să nu se mai bazeze într-o măsură nesănătoasă pe alți oameni.
Renunțarea la dependență este principiul de bază în cadrul tratamentului.
Terapeutul îi ghidează pe pacienți apelând la un soi de strategie de prevenție a
răspunsului: pacienții se abțin să mai recurgă la ceilalți pentru ajutor, se confruntă
cu anumite sarcini pe cont propriu, acceptă că se învață din greșeli, perseverează
până când reușesc și își dovedesc lor înșiși că pot găsi, în cele din urmă, propriile
soluții la probleme. Prin intermediul procesului de încercare-eroare, aceștia pot
învăța să aibă mai degrabă încredere în propriile intuiții și judecăți, decât să le
desconsidere.
Strategiile pe care se pune accent în tratament
Aspectele cognitiv-comportamentale ale tratamentului sunt, de regulă,

cele mai relevante în cazul acestei scheme cognitive. Accentul cade pe ajutorul
dat pacienților să își schimbe cognițiile, să își dezvolte abilitățile și să se expună în

mod gradual la a lua decizii și a se descurca pe cont propriu.
Strategiile cognitive îi ajută pe pacienți să își schimbe percepția conform
căreia au nevoie de asistență permanentă pentru a se descurca în viață. Tehnicile
la care se apelează sunt cele obișnuite: cartonașe de coping, dialoguri între
partea schemei cognitive și partea sănătoasă, rezolvare de probleme în scopul
luării deciziilor și disputarea gândurilor negative. Terapeutul pune sub semnul
întrebării viziunea pacientului conform căreia a depinde de ceilalți reprezintă
un mod dezirabil de a trăi. Dependența excesivă față de ceilalți atrage după sine
costuri, cum ar fi neîndeplinirea nevoilor de autonomie și de exprimare de sine,
aspecte pe care terapeutul și pacientul le pot clarifica împreună. Este esențial să
se apeleze la strategii cognitive de creștere a motivației, deoarece pacienții trebuie
să fie dispuși să își tolereze anxietatea pentru a-și învinge schema cognitivă.
Terapeutul poate grada sarcinile, de la cele mai puțin anxiogene la cele foarte
anxiogene, astfel încât să reducă distresul pacientului, și îl poate învăța metode
de relaxare, de meditație sau alte tehnici de reducere a anxietății.
Așa cum am menționat, tehnicile experiențiale joacă un rol mai puțin
important în cazul acestei scheme cognitive. Există cazuri în care este util ca
pacienții să se confrunte în imagerie dirijată cu părintele care i-a supraprotejat
și le-a subminat încrederea de sine atunci când au fost mici. De exemplu, pot
face acest lucru în cazul în care părintele încă se mai poartă astfel cu ei, iar ei
sunt furioși din această cauză. Dacă pacienții sunt furioși pe părinte, terapeutul
îi poate ajuta să își exprime furia respectivă. Adesea însă, pacienții care au această
schemă cognitivă nu sunt furioși pe părinte. De cele mai multe ori, acesta încerca
să fie de ajutor, motiv pentru care poate fi dificil să se invoce o reacție de furie,
în orice caz, chiar dacă intențiile părintelui au fost bune, ceea ce a făcut el a
afectat independența pacientului și senzația de competență a acestuia. Din cauză
că părintele a luat atât de multe decizii în locul lor, pacienții nu au reușit să își
dezvolte încrederea în propria judecată; din cauză că părintele a preluat atât de
multe sarcini în locul lor, ei nu au reușit să își dezvolte abilități de bază pentru
viata de zi cu zi.
Terapeutul conduce sesiuni de imagerie dirijată în care pacienții își
reamintesc situații din copilărie care au dus la formarea schemei cognitive.
Pacientul intră în imagine în rol de Adult sănătos, care ajută Copilul incompetent
să facă față situațiilor și să rezolve probleme. Atunci când pacientul nu reușește
să ajungă singur la o reacție sănătoasă, terapeutul joacă rol de consilier. Totodată,
acesta conduce ședințe de imagerie dirijată în care pacientul își va imagina situații
curente ce necesită exersarea unor abilități de bază pentru viața de zi cu zi. Din
nou, pacientul intră în imagine în rolul Adultului sănătos pentru a ajuta Copilul
incompetent. (O mare parte dintre pacienții cu această schemă cognitivă se văd
pe ei înșiși în ipostaza unor copii mici atunci când se reprezintă pe sine - copii
mici într-o lume a adulților mari). Adultul sănătos îi spune copilului, „Știu că
ești mic și prea speriat pentru a lua decizii. Dar nu tu trebuie să le iei. Le voi lua
eu pentru tine. Eu sunt un adult, în vreme ce tu ești un copil. Eu pot lua decizii
și pot face lucruri pe cont propriu.”
Partea comportamentală a tratamentului îi ajută pe pacienți să treacă peste

tendința de a evita să funcționeze independent. Acest aspect este crucial pentru
succesul tratamentului: dacă pacienții nu își schimbă comportamentul, ei nu au
cum să adune suficient de multe dovezi pentru a combate schema cognitivă. O
reacție condiționată de frică se menține la nesfârșit prin evitare, iar din acest
motiv pacienții nu vor reuși să își remedieze schema cognitivă până când nu vor
fi dispuși să se confrunte cu situațiile anxiogene. Terapeuții îi ajută pe pacienți
să conceapă sarcini comportamentale gradate, care urmăresc gestionarea pe cont
propriu a unor probleme din viața de zi cu zi. Pacienții încep de la cea mai ușoară
și exersează rezolvarea sarcinilor respective drept temă de casă.
Terapeuții pot să facă repetiții comportamentale cu pacienții, în timpul
ședințelor, cu scopul de a-i ajuta să se pregătească pentru temele de casă. Pacienții
își reprezintă în imagerie dirijată sau exersează prin joc de rol modul în care
reușesc să ducă la bun sfârșit sarcinile, rezolvând orice fel de probleme care se
ivesc. Este util ca pacienții să se recompenseze ori de câte ori duc la bun sfârșit
temele de casă. Tehnicile de gestionare a anxietății - precum cartonașe de coping,
exerciții de respirație, tehnici de relaxare și disputare rațională - pot ajuta pacienții
să tolereze anxietatea asociată funcționării independente.
Terapeutul implică uneori membrii familiei în terapie, în cazul în care
comportamentul acestora favorizează dependența pacientului, în special dacă
pacientul încă locuiește împreună cu ei. Membrii familiei pot fi o parte importantă
și din problemă, și din remedierea schemei cognitive. Dacă pacientul reușește să
gestioneze singur în mod adecvat problema referitoare la membrii de familie,
atunci terapeutul nu va convoca o întâlnire cu ei. Dar, așa cum se întâmplă cel
mai adesea, în cazul în care pacientul nu reușește să îi împiedice pe membrii
familiei din a-i întări schema cognitivă, atunci terapeutul va avea în vedere să
intervină în această problemă.
în ceea ce privește relația terapeutică, este important ca terapeutul să nu le
dea pacienților voie să își asume un rol dependent. Mai degrabă, se recomandă ca
terapeutul să îi încurajeze să ia propriile decizii, oferindu-le ajutorul doar atunci
când este necesar. Terapeutul trebuie, de asemenea, să aibă grijă să recunoască
meritele pacienților atunci când fac progrese pe cont propriu.
Unul dintre cele mai mari riscuri este ca pacientul să devină dependent de
terapeut în loc să își învingă schema cognitivă. E posibil ca terapeutul să își asume
în mod greșit rolul unei figuri parentale și să dirijeze viața pacientului. Gradul
de dependență pe care îl permite terapeutul trebuie negociat cu mare grijă. Dacă
terapeutul nu permite niciun pic de dependență, există riscul ca pacientul să nu
rămână în terapie. în realitate, terapeutul trebuie să înceapă prin a îngădui puțină
dependență, iar apoi să se retragă treptat. Se recomandă ca terapeutul să facă tot
posibilul să permită nivelul minim de dependență care îl va ține pe pacient în
terapie.
Una dintre cele mai mari provocări în tratarea pacienților cu această
schemă cognitivă este de a-i face să treacă peste tendința de a evita funcționarea
independentă. Este necesar ca pacienții să fie dispuși să accepte un distres pe

termen scurt de dragul unui câștig pe termen lung, precum și să tolereze
anxietatea asociată funcționării ca adulți în lume. După cum am menționat,
creșterea motivației reprezintă un aspect important al tratamentului. Strategiile de
abordare a modurilor îi pot ajuta pe pacienți să își întărească acea parte sănătoasă
din ei înșiși care își dorește independență și competență. Respectivul mod de
Căutător al independenței poate să poarte dialoguri cu părintele disfuncțional și
cu modurile de coping ale pacientului care îi frânează motivația.
Vulnerabilitatea la vătămare sau la boală

Acești pacienți își trăiesc viața având impresia că urmează să se declanșeze
o catastrofa în orice moment. Aceștia sunt convinși că e pe cale să li se întâmple 7
ceva îngrozitor, ceva care este în afara controlului lor. Vor fi loviți brusc de o
afecțiune medicală; va avea loc un dezastru natural; vor ajunge victime ale unei
infracțiuni; vor suferi un accident îngrozitor; își vor pierde toți banii; sau vor
avea o cădere nervoasă și vor înnebuni. Se va întâmpla ceva rău și ei nu vor fi
capabili să îl împiedice. Emoția predominantă este anxietatea, variind de la o
teamă de nivel scăzut până la atacuri de panică floride. Acestor pacienți nu le este
teamă să gestioneze situații cotidiene, așa cum se întâmplă în cazul celor care au
o schemă cognitivă de Dependență; mai degrabă, lor le este frică de evenimente
catastrofice.
Cea mai mare parte dintre acești pacienți se bazează pe evitare sau pe
supracompensare pentru a face față acestei scheme cognitive. Ei dezvoltă fobii, își
restricționează viața, iau tranchilizante, recurg la gândire magică, se angajează în
ritualuri compulsive sau se bazează pe „indicatori de siguranță”, precum o persoană
de încredere, o sticlă cu apă sau tranchilizante. Toate aceste comportamente
urmăresc sa împiedice întâmplarea nefericită.
Scopuri terapeutice
Scopurile terapeutice sunt de a-i face pe pacienți să nu mai estimeze la fel

de exagerat probabilitatea evenimentelor catastrofice și să își evalueze mai bine
abilitatea de a face față. In mod ideal, pacienții ajung să conștientizeze faptul că
temerile lor sunt mult exagerate și, chiar dacă s-ar ivi o catastrofa, i-ar putea face
față în mod corespunzător. Scopul primar al tratamentului este de a-i convinge pe
pacienți să nu mai evite schema cognitivă și să nu mai supracompenseze pentru
aceasta, ci să se confrunte cu majoritatea situațiilor de care se tem. (Desigur, nu
îi încurajăm pe pacienți să se confrunte cu situații cu adevărat periculoase, cum
ar fi condusul pe o furtună puternică sau înotatul prea departe în largul mării.)
Pacienții își investighează originile din copilărie ale schemei cognitive și

urmăresc modul în care aceasta i-a afectat de-a lungul vieții. Analizează costurile
schemei cognitive și schimbările pe care le-ar face în viața lor curentă dacă
nu ar fi excesiv de anxioși. Este important să se investească timp în creșterea
motivației pacientului pentru schimbare. Terapeutul îl ajută să aibă mereu în
vedere atât costurile pe termen lung ale unui stil de viață fobie, cum ar fi faptul
că pierde oportunități de distracție și de descoperire de sine, cât și beneficiile
unei explorări mai libere a lumii, cum ar fi o viață mai bogată, mai împlinită.
Strategiile de abordare a modurilor sunt deosebit de utile în a combate rezistența
pacientului la schimbare, prin faptul că îl ajută să își construiască un mod de
Adult sănătos care vrea să progreseze și care poate sprijini dezvoltarea Copilului
speriat în situații anxiogene. Dacă nu sunt suficient de motivați, pacienții nu
vor fi dispuși să suporte anxietatea care apare în urma renunțării la mecanismele
lor dezadaptative de coping. în terapie, se pune în principal accent pe strategiile
cognitive și comportamentale de reducere a anxietății și a evitării.
Strategiile cognitive îi ajută pe pacienți să scadă probabilitatea estimată
pentru evenimentele catastrofice și să își estimeze mai bine capacitatea de a le face
față. Pacienții își contracarează percepțiile exagerate asupra pericolului. Disputarea
gândurilor catastrofice - sau „de-catastrofarea” - îi ajută să își gestioneze atacurile
de panică și alte simptome de anxietate. Totodată, strategiile cognitive îi ajută
pe pacienți să își crească motivația, scoțând în evidență avantajele aduse de
schimbare.
în mod similar, strategiile comportamentale îi ajută pe pacienți să renunțe
la ritualurile lor magice și la indicatorii de siguranță și să se confrunte cu situațiile
de care se tem. Pacienții se vor expune în mod gradat la situații fobice prin teme
de casă prescrise între ședințe. Pentru a se pregăti aceste expuneri, pacienții vor
apela la repetiții în imagerie dirijată, în timpul ședințelor: se vor reprezenta pe
ei înșiși intrând în situațiile fobice respective și făcând față cu bine, cu ajutorul
modului de „Adult sănătos”. Tehnicile de gestionare a anxietății, cum ar fi
exercițiile de respirație, meditația și cartonașele de coping, îi ajută pe pacienți să
tolereze expunerile pe măsură ce se angajează în ele.
Strategiile experiențiale joacă un rol important, în special tehnica imageriei
dirijate, pentru repetiții și pentru abordarea modurilor. In cazul în care schema
cognitivă reprezintă imaginea interiorizată a unuia dintre părinți (una dintre cele
mai des întâlnite origini este un părinte care a modelat schema cognitivă), atunci
pacientul poate purta prin imagerie dirijată dialoguri cu părintele respectiv.
Pacientul poate să intre în scene ale copilăriei sau ale situațiilor curente în rol de
Adult sănătos, cu scopul de a calma Copilul speriat și de a-1 confrunta pe părinte
cu privire la consecințele negative ale catastrofării. Pe lângă aceasta, pacienții
pot vizualiza cum modul de Adult sănătos îl ajută pe Copilul speriat să fie în
siguranță în situații fobice.
Relația terapeutică nu reprezintă un aspect crucial al tratamentului în cazul
acestor pacienți. Cel mai important lucru este ca terapeutul să adopte în mod
constant o atitudine de confruntare empatică atunci când pacientul se bazează
pe mecanisme de evitare și de supracompensare, precum și să îl reasigure cu calm

pe acesta că va fi capabil să facă față într-o manieră mai sănătoasă. Pe lângă asta,
terapeutul oferă un model de percepere și de gestionare non-fobică a situațiilor
care presupun un nivel acceptabil de risc.
Cea mai mare problemă este aceea că pacienții sunt prea anxioși pentru
a renunța la evitare și la supracompensare. Nu sunt dispuși să renunțe la acest
gen de protecții față de anxietatea asociată schemei lor cognitive. Așa cum am
menționat mai devreme, strategiile de abordare a modurilor pot ajuta pacienții să
își dezvolte acea parte sănătoasă din ei care tânjește după o viață mai împlinită.
Interdependență / Sine infantil

Atunci când pacienții cu o schemă cognitivă de Interdependență încep
terapia, sunt adesea atât de contopiți cu o altă persoană semnificativă, încât nici
ei, nici terapeutul nu pot discerne unde începe identitatea pacientului și unde se
termină cealaltă persoană cu care se află în relație de interdependență. Persoana
respectivă este, de obicei, un părinte sau o figură parentală, precum un partener,
un frate sau o soră, un șef sau cel mai bun prieten. Pacienții cu această schemă
cognitivă resimt o implicare și o apropiere extremă pe plan emoțional față de
figura parentală, în detrimentul individualizării lor depline sau a unei dezvoltări
sociale firești. (Un astfel de pacient, care se afla în relație de interdependență cu
mama sa, i-a relatat terapeutului că, în încercarea de a-1 descuraja în privința
căsătoriei, aceasta i-a spus: „Știu ce este mai bine pentru tine, fiule. Până la urmă,
am intrat și am ieșit din multe relații cu femei alături de tine.”)
O mare parte dintre acești pacienți consideră că nici ei, nici figura parentală
nu ar putea supraviețui din punct de vedere emoțional fără susținerea constantă
a celuilalt, crezând că au nevoie cu disperare unul de celălalt. Simt o legătură
intensă cu figura parentală respectivă, aproape ca și cum, luați împreună, ar fi o
singură persoană. (S-ar putea ca pacienții să aibă impresia că pot citi gândurile
celeilalte persoane sau că pot intui ce își dorește aceasta fără să fie nevoită să
ceară explicit.) Aceștia consideră că este greșit să stabilească orice fel de limite
în relația cu figura parentală și se simt vinovați ori de câte ori fac acest lucru. Ii
spun celeilalte persoane totul și se așteaptă ca și aceasta să le spună totul. Se simt
atât de contopiți cu această figură parentală, încât e posibil să se simtă copleșiți
și sufocați.
Caracteristicile prezentate până acum reprezintă partea de „Interdependență”
a schemei cognitive. Există totodată și „Șinele infantil”, respectiv o absență a
identității distincte, pe care pacienții o resimt adesea ca un sentiment de gol
interior. Acești pacienți dau deseori impresia unui sine absent, deoarece și-au
abandonat propria identitate pentru a-și păstra conexiunea cu figura parentală.
Pacienții care au un sine infantil se simt ca și cum ar pluti în derivă, fără nicio
direcție. Ei nu știu cine sunt. Nu și-au format propriile preferințe și nu și-au

dezvoltat înzestrările și talentele înnăscute, nici nu și-au urmat propriile înclinații
naturale - lucrurile la care se pricep și care în mod firesc le fac plăcere. în cazuri
extreme, acești pacienți și-ar putea pune sub semnul întrebării propria existență.
Părțile de „Interdependență” și de „Sine infantil” ale schemei cognitive
apar împreună deseori, dar nu întotdeauna. Pacienții pot avea un sine infantil
fără să fie într-o relație de interdependență. Șinele infantil poate apărea și din alte
cauze decât Interdependența, cum ar fi în urma subjugării. Spre exemplu, este
posibil ca pacienții care au fost dominați în copilărie să nu fi dezvoltat niciodată
un sine separat, deoarece au fost constrânși să facă orice pretindeau părinții lor.
Oricum, pacienții care sunt într-o relație de interdependență cu un părinte sau
cu o figură parentală ajung aproape întotdeauna să aibă un sine infantil. Opiniile,
interesele, alegerile si scopurile lor sunt simple imagini în oglindă ale persoanei
cu care sunt contopiți. Este ca și cum, pentru ei, viața figurii parentale este mai
reală decât propria lor viață: figura parentală este planeta, iar ei sunt satelitul,
în mod similar, s-ar putea ca pacienții cu sine infantil să își caute lideri de grup
carismatici, cu care să intre într-o relație de interdependență.
Comportamentele tipice includ: să copieze comportamentele figurii
parentale, să vorbească despre și să se gândească la ea sau el, să păstreze un
contact constant cu figura parentală, să își suprime toate gândurile, sentimentele
și comportamentele care sunt în contradicție cu figura parentală. Atunci când
pacienții încearcă să se separe în orice fel de persoana cu care se află în relație de
interdependență, ajung să se simtă copleșiți de vinovăție.
Scopuri terapeutice
Scopul central al tratamentului este de a-i ajuta pe pacienți să își exprime

șinele lor spontan și natural - preferințele, opiniile, deciziile, talentele și înclinațiile
naturale care îi fac unici - în loc să își suprime șinele real și să se limiteze la a
adopta identitatea figurii parentale cu care sunt în relație de interdependență.
Pacienții care au fost tratați cu succes pentru probleme de interdependență nu
mai sunt concentrați asupra figurii parentale atât de nesănătos. Ei se află în centrul
propriilor vieți. Nu mai sunt contopiți cu figura parentală și sunt conștienți de
asemănările cu persoana respectivă, precum și de diferențele față de aceasta.
Stabilesc limite în relația cu figura parentală și posedă un sentiment deplin al
propriei identități.
în cazul pacienților care au evitat apropierea de alți oameni în perioada
adultă cu scopul de a se feri de interdependență, scopul tratamentului este ca
pacientul să stabilească legături cu ceilalți care să nu fie nici prea distante, dar care
să nici nu implice interdependență.
în terapie, se pune accentul pe viața curentă a pacienților. Cel mai

important rol îl joacă tehnicile cognitive și experiențiale, care îi ajută pe pacienți
să își identifice propriile preferințe și înclinații firești, precum și tehnicile

comportamentale care îi ajută să acționeze pe baza identității lor autentice.
Strategiile cognitive dispută convingerea pacientului potrivit căreia este
mai bine să fie într-o relație de interdependență cu o figură parentală, decât să aibă
propria identitate. Terapeutul și pacientul investighează avantajele și dezavantajele
dezvoltării unui sine distinct. Pacienții își identifică atât similaritățile cu figura
parentală, cât și diferențele față de aceasta. Este important să se identifice
similaritățile: scopul nu este ca pacienții să ajungă în extrema opusă și să nege
orice similaritate cu figura parentală. Uneori, pacienții care se află în relație de
interdependență spun că acum vor să nu mai fie deloc asemenea figurii parentale
și nu pot să recunoască nici măcar acele similarități care există cu adevărat. în
această formă de supracompensare față de interdependență, pacientul acționează
în contradicție cu figura parentală. în plus, pacienții poartă dialoguri între partea
interdependentă care vrea să fie contopită cu figura parentală și partea sănătoasă
care vrea să își dezvolte o identitate distinctă. 7
La nivel experiențial, pacienții vizualizează prin imagerie dirijată separarea
de figura parentală. Spre exemplu, aceștia retrăiesc acele momente din copilărie
în care jiu au fost de acord cu părintele sau în care s-au simțit diferiți față de
acesta. își imaginează că spun ceea ce au simțit cu adevărat și că fac ceea ce și-au
dorit, de fapt, să facă. își imaginează că le spun figurilor parentale din trecut și
din prezent cum se deosebesc de acestea și cum se aseamănă. își imaginează că
stabilesc limite în relația cu figurile parentale din trecut și din prezent, cum ar fi
refuzul de a dezvălui informații sau de a petrece mai mult timp împreună. Modul
de adult sănătos, jucat întâi de terapeut, iar apoi de pacient, este cel care îl ajută
pe Copilul interdependent să reușească să se separe.
Strategiile comportamentale îi ajută pe pacienți să își identifice propriile
preferințe și înclinații naturale. Pentru început, drept experiment comportamental,
pacienții enumeră experiențele pe care le consideră plăcute în sine. Vor face apel
la senzația fizică bazală de plăcere pe care o resimt pentru a afla ceea ce le face
plăcere. Ca temă de casă, li s-ar putea cere să enumere muzica preferată, filmele,
cărțile, restaurantele sau activitățile preferate. Pacienții alcătuiesc o listă cu ceea
ce le place și ceea ce le displace în legătură cu celelalte persoane semnificative.
Tot strategiile comportamentale sunt cele care îi ajută pe pacienți să acționeze pe
baza propriilor preferințe, chiar dacă acestea diferă de cele ale figurii parentale. Pe
lângă asta, strategiile comportamentale îi ajută pe pacienți să își aleagă parteneri
și prieteni care nu încurajează interdependența. în mod tipic, pacienții care au
această schemă cognitivă își aleg parteneri puternici, iar apoi se imersează în viața
acestora. Partenerul devine figura parentală. Pacienții devin asemenea unui satelit
care orbitează în jurul partenerului - o nouă planetă.
Terapeutul stabilește limite adecvate, ajustând relația terapeutică în așa fel
încât aceasta să nu fie nici prea apropiată, nici prea distantă. Dacă terapeutul și
pacientul sunt prea apropiați, acest lucru va recrea interdependența din copilăria
pacientului; dacă relația este prea distantă, pacientul se va simți deconectat și nu
va fi suficient de motivat pentru schimbare.
Problema potențială cea mai evidentă este aceea că pacientul ar putea intra
într-o relație de interdependență cu terapeutul, astfel încât acesta să devină noua
figură parentală din viața pacientului. Pacientul reușește să renunțe la vechea
figură parentală, însă doar pentru că o înlocuiește cu terapeutul. La fel ca în
cazul schemei cognitive Dependență / Incompetență, s-ar putea să fie necesar
ca terapeutul să permită un anumit nivel de interdependență la începutul
tratamentului, dar trebuie să înceapă repede să îl încurajeze pe pacient să se
individualizeze.
Eșec

Pacienții care au o schemă cognitivă de Eșec consideră că au eșuat
comparativ cu cei asemenea lor în ceea ce privește domenii de reușită, precum
cariera, banii, statutul social, școala sau sportul. Au impresia că sunt fundamental
inadecvati comparativ cu nivelul la care sunt ceilalți oameni - că sunt proști,
incapabili, netalentați, neștiutori sau nerealizați și că le lipsesc în mod inerent
atributele succesului.
Comportamentele tipice ale acestor pacienți includ capitularea în fața
schemei cognitive prin autosabotare sau prin angajare în sarcini fără tragere e
inimă, comportamente de evitare, precum procrastinare sau renunțare completă
la sarcină și comportamente de supracompensare, precum munca fără oprire sau
altfel de comportamente care indică o nevoie excesivă de performanță. Persoanele
care supracompensează pentru o schemă cognitivă de Eșec consideră că nu sunt la
fel de inteligente sau de talentate ca ceilalți oameni, dar pot compensa acest lucru
muncind cu mai multă sârguință. Adesea, sunt chiar oameni de succes, dar care
se simt totuși ca niște impostori. Din exterior, pare că acești pacienți au succes,
însă în adâncul lor simt că sunt la un pas de eșec.
Este important să se facă diferența între schema cognitivă Eșec și schema
Standarde nerealiste. Pacienții care au schema cognitivă Standarde nerealiste
consideră că nu au reușit să își îndeplinească propriile așteptări ridicate (sau pe
cele ale părinților lor), dar vor recunoaște faptul că s-au descurcat la fel de bine sau
chiar mai bine decât o persoană mediocră din domeniul lor ocupațional. Pacienții
cu schema cognitivă Eșec consideră că s-au descurcat mai prost decât majoritatea
în domeniul respectiv și, foarte adesea, au dreptate. Majoritatea pacienților cu
schemă cognitivă de Eșec nu a avut la fel de multe realizări comparativ cu o
persoană de nivel mediu dintre cei de o seamă cu ei. Eșecul a ajuns să fie o profeție
auto-împlinită în viața lor. De asemenea, este important să se facă distincția între
schema cognitivă Eșec și cea de Dependență/ Incompetență, care are mai mult
de-a face cu funcționarea de zi cu zi decât cu performanța. Schema cognitivă
Eșec implică aspecte precum bani, statut social, carieră, sport sau școală; schema
cognitivă Dependență/ Incompetență implică aspecte cum sunt luarea deciziilor
și grija față de propria persoană în viața de zi cu zi. Schema cognitivă Eșec duce
adesea la o schemă cognitivă conexă de Deficiență. Din cauză că se simte ca un

ratat în anumite domenii de performanță, individul ajunge să se simtă defect.
Scopuri terapeutice
Scopul central al tratamentului este acela de a-i ajuta pacienți să se simtă și

să devină la fel de realizați ca indivizii asemenea lor (în limitele propriilor abilități
și talente). Acest scop se atinge, de regulă, pe una dintre următoarele trei căi.
Prima cale este de a le crește probabilitatea de succes prin dezvoltarea abilităților
și a încrederii în sine. Cea de-a doua cale se potrivește în cazul în care pacienții
sunt, de fapt, realizați din punctul de vedere al propriului potențial și implică
îmbunătățirea evaluărilor pe care ei le fac propriului succes sau schimbarea
percepției pe care o au asupra indivizilor de o seamă cu ei. Cea de-a treia cale
presupune ca pacientul să accepte limitele imuabile ale abilităților sale, rămânând
totuși cu impresia că este valoros. 7
Strategii pe care se pune accentul în tratament
Este important să se evalueze cu atenție originile schemei cognitive Eșec

în cazul fiecărui pacient, deoarece strategiile pe care terapeutul va pune accent
vor depinde de rezultatele acestei evaluări. Există pacienți care au eșuat din cauza
unei lipse înnăscute de talent sau de inteligență. In astfel de cazuri, terapeutul
va încerca să îl ajute pe pacient să își dezvolte anumite abilități și să își propună
scopuri realiste. Pe de altă parte, există pacienți care au destul talent și inteligență
pentru a reuși, însă nu s-au străduit niciodată suficient de mult. Probabil le-a
lipsit o direcție clară sau nu s-au axat pe domeniile care trebuie. In astfel de cazuri,
terapeutul caută să le ofere îndrumare sau să le schimbe orientarea către domenii
în care dovedesc mai mult talent înnăscut. Există pacienți care au, probabil, o altă
tulburare ce le-a afectat dezvoltarea (cum ar fi tulburarea de deficit de atenție), caz
în care terapeutul trebuie să trateze afecțiunea respectivă. Există pacienți cărora le
lipsește probabil disciplina: o mare parte dintre cei cu schema cognitivă Eșec au
și schema cognitivă Autocontrol redus/ Autodisciplină redusă. In astfel de cazuri,
terapeutul se va alia cu pacientul pentru a combate schema cognitivă Autocontrol
redus/ Autodisciplină redusă. Există pacienți care pot fi copleșiți de afectivitate
negativă din cauza altei scheme cognitive, precum cea de Deficiență sau cea
de Deprivare emoțională, și investesc mult timp și efort încercând să o evite -
abuzând de droguri, consumând alcool, investind la bursa de valori, navigând
pe internet, jucând jocuri de noroc, urmărind pornografie sau având aventuri
sexuale iar comportamentele respective de evitare interferează cu capacitatea
de a se dedica muncii lor. In astfel de cazuri, tratamentul implică intervenția
asupra schemelor cognitive subiacente. Este important să se evalueze motivul
pentru care pacientul a eșuat, astfel încât să se conceapă un plan de tratament
adecvat pentru problema în cauză. în majoritatea cazurilor, au întâietate aspectele
cognitive și comportamentale ale tratamentului.
în cazul în care pacienții au eșuat cu adevărat în comparație cu persoanele
asemenea lor, atunci cea mai importantă strategie cognitivă este cea prin care
se dispută convingerea că ei sunt inerent incapabili, iar eșecul este pus pe seama
schemei cognitive. Acești pacienți nu au eșuat pentru că sunt inerent incapabili,
ci pentru că, fără să își dea seama, au acționat în așa fel încât să își autosaboteze
încercările de a reuși. Ceea ce a dus la eșec este însăși schema cognitivă. Stilurile
lor de coping sunt cele problematice — modurile prin care capitulează în fața
schemei cognitive și o evită -, nu abilitățile lor elementare. Pacienții conduc
dialoguri între schema cognitivă Eșec și partea sănătoasă din ei care își dorește să
combată schema cogn tivă.
O altă strategie cognitivă este de a scoate în evidență realizările și
abilitățile pacienților. în mod tipic, cei care au această schemă cognitivă și-au
ignorat propriile realizări și și-au accentuat eșecurile. Terapeutul îi ajută să își
corecteze această distorsiune, învățându-i să remarce ori de câte ori au câte un
succes. Totodată, terapeutul ajută pacienții să își identifice abilitățile, apelând la
tehnici cognitive precum analiza dovezilor. în cele din urmă, terapeutul îi ajută
7 să își stabilească scopuri realiste pe termen lung. Probabil că cei care au scopuri
nerealist de înalte pe termen lung ar trebui să își reducă expectanțele de succes,
să găsească un alt grup de comparație sau să se orienteze către un alt domeniu.
Tehnicile experiențiale pot fi utile pentru pregătirea pacienților pentru
schimbarea comportamentală. Prin tehnica imageriei dirijate, pacienții își
retrăiesc experiențele de eșec din trecut și își exprimă furia față de persoanele care
i-au demoralizat sau față de cele care i-au ridiculizat și desconsiderat în urma
eșecului. Adesea, persoana în cauză a fost un părinte, un frate ori o soră mai mare
sau un profesor. Faptul că fac acest lucru ajută pacienții să pună eșecul pe seama
atitudinii critice a unei alte persoane, mai degrabă decât pe seama lipsei propriilor
abilități. De exemplu, pacienții cu tulburare de deficit de atenție/ hiperactivitate
au fost adesea certați în copilărie pentru comportamente pe care, de obicei, nu le
puteau controla. Părinții lor îi percepeau adesea ca refuzând în mod intenționat
să învețe, în vreme ce ei de fapt nu puteau să învețe pe cale firească. Pacienților
care nu au aptitudini sportive din naștere li s-a spus adesea că nu se străduiesc
destul de mult sau că nu exersează suficient, în vreme ce acestora le lipsea de
fapt aptitudinea de a avea performanțe la nivelul așteptărilor. Se face un pas
important în procesul de renunțare emoțională la schema cognitivă atunci când
pacienții se înfurie pe părinți sau pe alte persoane din cauza faptului că nu le-au
fost recunoscute și acceptate punctele forte și limitările.
Pe de altă parte, este posibil ca părinții pacientului să nu fi vrut ca acesta să
reușească. Deși s-ar putea ca părinții să nu fi fost conștienți de acest lucru, ei nu
au vrut ca propriul copil să ajungă să aibă prea mult succes. S-au temut că acesta
îi va întrece sau îi va abandona. Părinții i-au transmis copilului mesaje subtile
că îl vor respinge sau își vor retrage afecțiunea dacă va avea prea mult succes.
Copilul a dezvoltat o „frică de succes”. Tehnicile experiențiale îl ajută pe pacient
să identifice această temă și să o înțeleagă la nivel emoțional. Faptul că se înfurie
pe Părintele care subminează îl ajută pe pacient să înțeleagă că acesta i-a transmis
un mesaj nesănătos, unul în care nu mai este nevoit să creadă. Părinții care au o
relație sănătoasă cu copiii lor nu îi pedepsesc pentru succes. Faptul că se înfurie îi
poate ajuta pe pacienți să contracareze convingerea conform căreia ceilalți îi vor
respinge dacă au prea mult succes. Strategiile de abordare a modurilor îi ajută să
își dezvolte un mod de Adult sănătos care poate încuraja și ghida modul de Copil
ratat. întâi terapeutul, apoi pacientul joacă rolul Adultului sănătos în imagini ale
unor situații din trecut sau din prezent care au ca temă performanța.
Partea cea mai importantă a tratamentului este, de regulă, cea
comportamentală. Indiferent cât de mult progres fac pacienții în alte domenii, ei
vor continua să își întărească schema cognitivă dacă nu încetează comportamentele
dezadaptative de coping. Terapeutul îi ajută pe pacienți să își înlocuiască acele
comportamente prin care se supun, evită sau supracompensează pentru schema
cognitivă cu alte comportamentele mai adaptative. Pacienții își stabilesc scopuri
și sarcini progresive care să îi ajute să îndeplinească scopurile respective, după
care pun în practică sarcinile drept temă de casă. Terapeutul îi ajută pe pacienți
să depășească obstacolele ce stau în calea realizării temei de casă. Dacă problema
ține de abilități, terapeutul îl ajută pe pacient să își dezvolte abilitățile respective.
Dacă problema ține de aptitudini, îl ajută să se orienteze către o ocupație care i se
potrivește mai bine. Dacă problema ține de anxietate, îl învață tehnici de gestionare
a anxietății. Dacă problema ține de autodisciplină, îl ajută să se disciplineze
pentru a-și depăși procrastinarea și pentru a-și dezvolta disciplina. Terapeuții îi
pot ajuta pe pacienți să depășească obstacolele prin repetiții comportamentale.
Apelând la tehnicile de imagerie dirijată sau la cele de joc de rol, aceștia pot să
înlăture orice fel de blocaj s-ar ivi în mod natural.
In ceea ce privește relația terapeutică, terapeutul oferă un model de
comportament care contrazice schema cognitivă: dacă terapeutul își stabilește
scopuri realiste, lucrează constant pentru a le atinge, gândește problemele
anticipativ, persistă în ciuda eșecului și recunoaște progresul, atunci viața
profesională a terapeutului poate servi drept antidot împotriva schemei cognitive.
(Succesul profesional al terapeutului poate avea și efectul opus, determinând
pacientul să se simtă inadecvat în comparație cu terapeutul. Terapeutul trebuie
să fie atent la această posibilitate. Ideea este ca terapeutul să ofere un model de
abordare sănătoasă a muncii; nu are importanță care este nivelul real de succes al
acestuia.) în același timp, terapeutul reproduce pentru pacient figura parentală,
oferind structură, susținându-i realizările, recunoscându-i meritele atunci când se
descurcă bine, având așteptări realiste și stabilind limite.
Cea mai des întâlnită problemă este aceea că pacienții persistă în

comportamentele dezadaptative lor de coping. Continuă să capituleze, să evite
sau să supracompenseze în raport cu schema cognitivă, în loc să încerce să se
schimbe. Pacienții sunt atât de convinși că vor eșua, încât ezită să se dedice
complet încercărilor de a reuși. Strategiile de abordare a modurilor îi pot ajuta pe
pacienți să își întărească modul de Adult sănătos, cel care este capabil și vrea să
combată schema cognitivă. Prin intermediul tehnicii imageriei dirijate, pacienții
își retrăiesc momentele de eșec din trecut și din prezent. Modul de Adult sănătos
ajută modul de Copil ratat să facă față situațiilor în mod adaptativ.
DOMENIUL LIMITELOR DEFICITARE
Sentiment de îndreptățire/ Grandomanie

Acești pacienți se simt speciali. Ei consideră că sunt mai buni decât restul
oamenilor. Deoarece simt că fac parte dintr-un fel de „elită”, se simt îndreptățiți
să aibă drepturi și privilegii speciale și nu se simt constrânși de principiile de
reciprocitate care dirijează interacțiunea socială sănătoasă. încearcă să controleze
comportamentul celorlalți pentru a-și îndeplini propriile nevoi, fără a manifesta
empatie sau grijă față de nevoile celorlalți. Se angajează în comportamente egoiste
și grandomane. Insistă că ar trebui lăsați să spună, să facă sau să aibă ceea ce
își doresc, indiferent de consecințele asupra celorlalți. Comportamentele tipice
includ o competitivitate excesivă, snobism, dominarea altor oameni, exercitarea
7 puterii într-un mod dăunător și impunerea forțată a punctului de vedere în fața
celorlalți.
Distingem între două tipuri de pacienți cu scheme cognitive de Sentiment
de îndreptățire: cei care au un „sentiment de îndreptățire pur” și cei care sunt
descriși de regulă prin termenul de „narcisiști”, în vasta literatură care s-a scris
despre tulburările de personalitate. Pacienții narcisiști se comportă într-o manieră
prezumțioasă pentru a supracompensa pentru sentimente subiacente de deficiență
și de deprivare emoțională. Ne referim la narcisism prin termenul de „sentiment
de îndreptățire fragil”. în acest caz, tratamentul se îndreaptă spre schemele
cognitive subiacente Deprivare emoțională și Deficiență. Este important și să
se stabilească limite, însă acesta nu este un aspect la fel de central. (Prezentăm
în detaliu în Capitolul 10 modul în care se tratează sentimentul de îndreptățire
fragil.)
Prin contrast, pacienții care au un „sentiment de îndreptățire pur” au
fost pur și simplu răsfățați și tratați cu indulgență în copilărie și continuă să
se comporte în același mod în perioada adultă. Sentimentul lor de îndreptățire
nu reprezintă o supracompensare pentru scheme cognitive subiacente - nu
este un mod de a face față unei amenințări percepute. în cazul pacienților care
au un „sentiment de îndreptățire pur”, nu există, de regulă, scheme cognitive
subiacente care necesită tratare. Stabilirea limitelor reprezintă aspectul central al
tratamentului. în această secțiune, ne axăm asupra „sentimentului de îndreptățire
pur”, deși multe dintre aceste strategii se pot dovedi a fi utile pentru intervenția
în tulburarea de personalitate narcisistă, dacă sunt folosite complementar.
Există un alt grup de pacienți care prezintă în accepțiunea noastră un
„sentiment dependent de îndreptățire” - un amestec între schemele cognitive
Dependență și Sentiment de îndreptățire. Acești pacienți se simt îndreptățiți să
fie dependenți de ceilalți pentru a fi îngrijiți. Consideră că alți oameni ar trebui
să răspundă nevoilor lor cotidiene de mâncare, îmbrăcăminte, adăpost, transport
și ajung să se înfurie dacă ceilalți nu se conformează. Atunci când tratează
acești pacienți, terapeutul lucrează simultan atât asupra schemei Sentiment de
îndreptățire, cât și asupra schemei Dependență.
Scopuri terapeutice
Scopul principal în cazul schemei Sentiment de îndreptățire este de a-i ajuta

pe pacienți să integreze principiul reciprocității în interacțiunea dintre oameni,
încercăm să îi învățăm pe acești pacienți morala că, atunci când vine vorba de
valoare elementară, toți oamenii sunt creați ca egali și merită aceleași drepturi
(spre deosebire de animalele cu sentiment de îndreptățire din Ferma animalelor a
lui George Orwell (1946), care au schimbat legea în „Toate animalele sunt egale,
dar unele sunt mai egale decât altele.”) Toți oamenii au o valoare egală: nicio
persoană nu este inerent mai valoroasă decât alta și nimeni este îndreptățit să fie
tratat special. Indivizii sănătoși nu caută să îi domine și să îi intimideze pe ceilalți,
ci respectă nevoile și drepturile celeilalte persoane; totodată, fac tot ce le stă în
putere pentru a-și controla impulsurile, astfel încât să nu îi rănească pe ceilalți,
și în majoritatea timpului respectă acele reguli sociale care sunt uzual acceptate.
Pentru a-i ajuta pe pacienți să își mențină motivația pentru schimbare,

terapeutul scoate constant în evidență toate dezavantajele schemei cognitive
Sentiment de îndreptățire. Adesea, acești pacienți nu au solicitat terapie în mod
voluntar. Au solicitat-o pentru că cineva îi obligă să o facă sau pentru că se confruntă
cu anumite consecințe negative ale sentimentului lor de îndreptățire - pierderea
locului de muncă, destrămarea căsniciei, copiii care nu mai vor să vorbească cu
ei sau sentimente de singurătate sau gol. S-ar putea chiar să se confrunte cu o
suferință autentică declanșată de o pierdere iminentă. Terapeutul află ce anume
le cauzează suferință și de ce au solicitat terapie, urmând să folosească informațiile
respective drept pârghii de influență, cu scopul de a-i ține pe acești pacienți în
terapie. în principiu, terapeutul spune mereu: „Dacă nu renunțați la sentimentul
de îndreptățire, dacă nu sunteți dispus să vă schimbați, oamenii vor continua să
se răzbune pe dumneavoastră sau vă vor părăsi, iar dumneavoastră vă veți simți
în continuare nefericit.” Terapeutul le reamintește constant pacienților care vor fi
consecințele în cazul în care nu sunt dispuși să se schimbe.
Cele mai importante strategii terapeutice sunt cele care acționează la nivelul
relațiilor interpersonale și la nivelul relației terapeutice. Terapeutul îi încurajează
pe pacienți să fie empatici și să manifeste grijă față de ceilalți - să conștientizeze
răul pe care îl fac atunci când abuzează de puterea pe care o au asupra celorlalți.
La fel de importante sunt strategiile cognitiv-comportamentale, precum cele de
gestionare a furiei sau de dezvoltare a asertivității, prin care pacientul poate învăța
să își schimbe abordarea excesiv de agresivă față de ceilalți cu o abordare mai
asertivă. In cazul în care pacientul se află într-o relație amoroasă, este adesea
util să își aducă partenerul la câteva ședințe de terapie. Astfel, terapeutul poate
lucra cu cei doi pentru a opri comportamentul de îndreptățire al pacientului și
pentru a-1 ajuta pe partener să stabilească limite, în așa fel încât fiecare membru
al cuplului să găsească un echilibru între nevoile sale și nevoile celeilalte persoane.
Pacienții cu această schemă cognitivă și-au petrecut toată viața
concentrându-se preferențial pe trăsăturile lor pozitive și minimalizându-și
defectele. Nu își percep în mod realist punctele tari și punctele slabe. Nu înțeleg
și nu acceptă faptul că au slăbiciuni umane și limitări firești, la fel ca oricine
altcineva. Terapeutul recurge la strategii cognitive pentru a-i ajuta pe pacienți
să dezvolte o percepție mai realistă asupra propriei persoane, prin care își iau
în considerare atât punctele tari, cât și cele slabe. Pe lângă aceasta, terapeutul
apelează la strategii cognitive pentru a disputa percepția conform căreia ei sunt
speciali și au drepturi speciale. Pacienții care au aceste sentimente de îndreptățire
trebuie să învețe să urmeze aceleași reguli ca oricine altcineva. Trebuie să îi trateze
pe ceilalți cu respect, ca pe niște egali. Terapeutul și pacientul analizează situații
din trecut în care pacientul s-a comportat într-o manieră prezumțioasă și s-a
confruntat cu urmări negative.
Terapeutul recurge la strategii experiențiale pentru a-i ajuta pe pacienți
să își dea seama că părinții lor s-au comportat excesiv de indulgent în copilărie.
Terapeutul intră în imageria dirijată în rol de Adult sănătos care confruntă în
7 mod empatie Copilul îndreptățit și îl învață principiile reciprocității. Ulterior,
pacienții intră în imageria dirijată în postura propriului mod de Adult sănătos.
Terapeutul este atent la comportamentele de îndreptățire care apar în
relația terapeutică și reacționează de fiecare dată prin intermediul confruntării
empatice. Reproduce figura parentală stabilind limite ori de câte ori pacientul
se comportă într-o manieră intimidantă sau degradantă sau își exprimă furia în
mod inadecvat. Terapeutul apelează la relația terapeutică pentru a-i sprijini pe
pacienți ori de câte ori recunosc că au vreun defect, îi privesc pe ceilalți oameni
ca fiind egalii lor sau au sentimente de inferioritate, li lăudă pe pacienți atunci
când aceștia manifestă empatie față de ceilalți și își exprimă aprecierea atunci
când pacienții își stăpânesc impulsurile distructive și furia nejustificată. In sfârșit,
terapeutul descurajează supralicitarea statutului social și a altor calități superficiale
în evaluarea propriei persoane și a celorlalți.
O potențială dificultate este aceea de a-i ajuta pe pacienți să își mențină

motivația de schimbare. O proporție semnificativă de pacienți care au sentimente
de îndreptățire încheie terapia înainte de a se face bine, pentru că odată cu
schema cognitivă ar dispărea o mare parte dintre beneficiile secundare. E plăcut
să obții ceea ce îți dorești. Ce motiv ar avea pacientul să se schimbe? Terapeutul
trebuie să găsească niște pârghii de influență - acele căi prin care sentimentul de
îndreptățire și grandomania îi fac rău pacientului. După aceea, terapeutul trebuie
să îi reamintească constant pacientului de consecințele negative ale schemei
cognitive.
Autocontrol redus/ Autodisciplină redusă

Pacienților care au această schemă cognitivă le lipsesc în mod tipic două
aptitudini: (1) autocontrolul - abilitatea de a-și stăpâni în mod adecvat propriile
emoții și impulsuri și (2) autodisciplină - abilitatea de a tolera suficient de mult

plictiseala și frustrarea cu scopul de a duce sarcinile la bun sfârșit. Aceștia pacienți
nu sunt capabili să își stăpânească emoțiile și impulsurile în mod adecvat. Atât
în viața personală, cât și în cea profesională, întâmpină o dificultate generalizată
în a-și amâna recompensele imediate de dragul atingerii scopurilor pe termen
lung. Parcă nu învață suficient din experiență - din consecințele negative ale
comportamentului lor. Ei fie nu pot, fie nu vor să exercite suficient de mult
autocontrol sau autodisciplină. (în Postcards from the Edge, Edge Carrie Fisher
[1989, p. 9] a surprins această vulnerabilitate atunci când a scris, „Problema cu
recompensele imediate este că nu vin destul de repede.”)
La capătul extrem al continuumului acestei scheme cognitive se află
pacienții care seamănă cu niște copii mici prost crescuți. în formele mai ușoare ale
schemei cognitive, pacienții supralicitează evitarea disconfortului. Aceștia preferă
să evite majoritatea formelor de suferință, conflict, confruntare, responsabilitate
și suprasolicitare — chiar cu prețul împlinirii sau al integrității personale.
Comportamentele tipice includ impulsivitate, distractibilitate, dezor
ganizare, atitudine refractară față de persistența în sarcini rutiniere, exprimarea
intensă a emoțiilor, precum crize de furie sau de isterie, și tendința de a întârzia
și de a nu fi de încredere. Toate aceste comportamente au în comun căutarea
gratificării pe termen scurt, cu prețul sacrificării scopurilor pe termen lung.
Această schemă cognitivă nu este neapărat valabilă doar pentru persoanele
care abuzează sau care sunt dependente de substanțe. Abuzul de substanțe nu este
un aspect esențial al acestei scheme cognitive, cu toate că adesea apare împreună
cu aceasta. Această schemă cognitivă nu evaluează comportamentele care dau
în sine dependență - precum abuzul de alcool sau droguri, mâncatul în exces,
jocurile de noroc sau sexul compulsiv. Adicțiile pot fi metode de coping pentru
multe alte scheme cognitive, nu doar pentru cea de față: acestea pot fi mecanisme
de evitare a suferinței provocate de aproape orice schemă cognitivă. Mai degrabă,
schema cognitivă de față este valabilă în cazul pacienților cărora le este greu să se
controleze și să se disciplineze într-o varietate largă de situații. Aceștia eșuează în
a-și stabili limite în ceea ce privește emoțiile și impulsurile în multe domenii ale
vieții și, totodată, manifestă o mare varietate de probleme de autocontrol în mai
multe domenii, nu doar în ceea ce privește comportamentele de adicție.
Pornim de la asumpția că orice copil se naște cu un mod de impulsivitate.
Deși este o caracteristică a oricărei ființe umane, eșecul de a exercita suficient de
mult control asupra impulsivității respective și de a învăța autodisciplină devine
dezadaptativ. Prin natura lor, copiii sunt indisciplinați și nu au capacitatea de a
se controla. Prin intermediul experiențelor din familiile noastre și din societate ca
întreg, învățăm să ne controlăm și să devenim disciplinați. Asimilăm un mod de
Adult sănătos care poate stăpâni Copilul impulsiv pentru a-și atinge scopurile pe
termen lung. Câteodată există însă o altă problemă, cum ar fi tulburarea de deficit
de atenție/ hiperactivitate, care face ca aceste lucruri să fie dificile pentru copil.
Adesea, nu există convingeri sau sentimente propriu-zise asociate acestei
scheme cognitive. Rareori pacienții cu această schemă cognitivă vor spune „Este
normal să îmi exprim toate sentimentele” sau „Trebuie să acționez impulsiv”. Mai
degrabă, pacienții resimt această schemă cognitivă ca fiind în afara controlului
lor. Ea nu este egosintonică, la fel ca celelalte scheme cognitive. Majoritatea

pacienților la care am observat această schemă cognitivă își doresc să fie capabili
de mai mult autocontrol și de mai multă autodisciplină: ei încearcă mereu, dar
par să nu poată persevera prea mult timp.
Modul impulsiv este, de asemenea, modul în care o persoană poate să fie
spontană și dezinhibată. O persoană care se află în acest mod se poate juca, se
poate destinde și se poate distra. Există și o latură pozitivă a acestui mod, însă
atunci când este excesiv - atunci când nu este echilibrat de alte părți ale sinelui -
costurile depășesc beneficiile și devine distructiv pentru persoană.
Scopuri terapeutice
Principalul scop este de a ajuta pacienții să recunoască importanța

renunțării la recompensele pe termen scurt în schimbul scopurilor pe termen
lung. Beneficiile de a-ți ventila emoțiile sau de a face ceea ce îți aduce o plăcere
imediată nu merită pierderile în ceea ce privește evoluția carierei, performanța,
relațiile
5 cu ceilalți
5 oameni sau stima de sine.
Tehnicile cognitiv-comportamentale se dovedesc a fi aproape întotdeauna

cele mai utile pentru această schemă cognitivă. Terapeutul îi ajută pe pacienți
să învețe să practice autocontrolul și autodisciplină. Principiul de bază este
acela că între impuls și acțiune, pacienții trebuie să învețe să intercaleze gândire.
Aceștia trebuie să învețe să reflecteze serios asupra consecințelor acțiunii pe baza
impulsurilor înainte de a face acest lucru.
Prin intermediul temelor de casă, pacienții pun în aplicare o serie de
sarcini gradate, cum ar fi să devină organizați, să se angajeze în sarcini plictisitoare
sau rutiniere, să fie punctuali, să își impună o structură, să tolereze frustrarea
și să își stăpânească emoțiile și impulsurile excesive. Pacienții încep cu sarcini
simple, care îi solicită puțin. Ei își impun să se angajeze în aceste sarcini pentru
o perioadă limitată de timp, după care cresc intervalul respectiv. Pacienții învață
tehnici care să îi ajute să își controleze emoțiile, cum ar fi tehnica time-out și
tehnici de autocontrol (meditație, relaxare, distragerea atenției), precum și
utilizarea cartonașelor de coping care enumera motivele pentru care ar trebui să
se controleze, împreună cu metode la care pot apela pentru a reuși acest lucru. In
timpul ședințelor de terapie, pacienții pot recurge la repetiții comportamentale
prin imagerie dirijată sau prin joc de rol, cu scopul de a exersa autocontrolul
și autodisciplină. Aceștia se pot recompensa atunci când reușesc că exercite
autocontrol și autodisciplină în viața din afara terapiei. Recompensele ar putea
însemna recunoașterea propriilor merite, răsfațarea printr-o activitate specială ori
printr-un cadou sau timp liber.
Uneori, schema cognitivă Autocontrol redus/ Autodisciplină redusă apare
asociată unei alte scheme cognitive, care ar putea fi prioritară. în acest caz,
terapeutul trebuie să lucreze atât cu schema cognitivă mai centrală, precum și cu
cea de Autocontrol redus/ Autodisciplină redusă. Spre exemplu, există cazuri în
care schema cognitivă izbucnește din cauză că pacienții și-au suprimat prea multe
emoții, pentru prea mult timp. Acest lucru se întâmplă adesea în cazul schemei
cognitive Subjugare. Pacienții care au această schemă cognitivă nu își exprimă
furia în momentul în care o simt, pentru perioade lungi de timp. Furia lor se
acumulează tot mai mult și apoi izbucnește într-un mod incontrolabil. Dacă
pacienții manifestă un tipar de alternare între pasivitate prelungită și izbucniri
subite de agresivitate, de cele mai multe ori înseamnă că au scheme cognitive
subsidiare de Subjugare (a se vedea mai jos secțiunea despre Subjugare). Dacă
pacienții ar învăța să exprime în mod adecvat ceea ce au nevoie și ceea ce simt
în acel moment, atunci furia lor nu se s-ar mai acumula înăuntrul lor. Cu cât își
suprimă mai puțin nevoile și sentimentele, cu atât scade probabilitatea ca ei să
ajungă să se comporte impulsiv.
Este util să se apeleze și la anumite tehnici experiențiale. Pacienții își pot
imagina scene din trecut și din prezent în care nu au dovedit suficient de mult
autocontrol sau autodisciplină. întâi terapeutul, apoi pacientul intră în scenă în
rol de Adult sănătos care îl ajută pe Copilul indisciplinat să exercite autocontrol.
In cazul în care schema cognitivă Autocontrol redus/ Autodisciplină redusă
este asociată unei alte scheme cognitive, terapeutul poate recurge la tehnici
experiențiale pentru a-i ajuta pe pacienți să o combată pe cea subiacentă. Acest
lucru se aplică în mod special în cazul pacienților cu TPB. Din cauza schemelor
lor de tip Subjugare, acești pacienți simt că nu le este permis să își exprime
nevoile și sentimentele. Ori de câte ori fac acest lucru, au senzația că merită să fie
pedepsiți de către modul lor interiorizat de Părinte punitiv. Ajung să își suprime
în mod repetat nevoile și sentimentele. Pe măsură ce trece timpul, acestea se
acumulează și depășesc capacitatea lor de a le controla, iar acești pacienți intră
apoi în modul de Copil furios pentru a le exprima. Devin dintr-o dată extrem de
furioși și de impulsivi. Atunci când se întâmplă acest lucru, abordarea generală a
terapeutului este de a-i permite pacientului să își ventileze complet emoțiile, de
a-și manifesta empatia față de acesta și apoi de a testa realitatea.
în ceea ce privește relația terapeutică, este important ca terapeutul să aibă
o atitudine fermă și să stabilească limite cu acești pacienți. Acest lucru se aplică
în special în cazul în care originea schemei cognitive rezidă într-un deficit din
copilărie în ceea ce privește limitele. Unii pacienți care au această schemă cognitivă
au fost „copii cu cheia la gât”. Din cauză ca părinții lor munceau și ei erau lăsați
singuri, nu a existat cineva care să îi disciplineze. Atunci când originea schemei
cognitive este lipsa de implicare a părinților din perioada copilăriei, terapeutul
poate oferi un antidot parțial prin reproducerea figurii parentale pentru pacient,
într-un mod activ. Terapeutul poate stabili consecințe pentru comportamente
cum sunt întârzierea la ședințele de terapie sau nerealizarea temelor de casă.
Uneori, schema cognitivă pare a avea o bază biologică și, prin urmare,
este dificil de schimbat doar prin intermediul terapiei, cum ar fi cazul în care
pacientul are o dificultate de învățare precum tulburarea de deficit de atenție/
hiperactivitate. Dacă schema cognitivă are o bază biologică, chiar dacă pacienții
sunt foarte motivați și depun foarte mult efort, s-ar putea, totuși, să nu fie capabili
să dezvolte suficient de mult autocontrol și autodisciplină. în practică, este adesea
neclar în ce măsură schema cognitivă este legată de temperament și în ce măsură
este asociată unor limite deficitare din perioada copilăriei. Se recomandă să se ia
în considerare medicația în cazul pacienților care întâmpină dificultăți persistente
în a lupta cu schema cognitivă, în duda unui angajament vizibil față de terapie.
DOMENIUL ORIENTĂRII CĂTRE CELĂLALT
Subjugarea

Acești pacienți le permit celorlalți oameni să îi domine. Ei cedează
celorlalți controlul, pentru că se simt constrânși de pericolul de a fi pedepsiți
ori abandonați. Există două forme: cea dintâi este subjugarea nevoilor, în care
pacienții își suprimă propriile dorințe, conformându-se în schimb pretențiilor
celorlalți oameni; cea de-a doua este subjugarea emoțiilor, în care pacienții își
suprimă sentimentele (mai ales furia), deoarece se tem că ceilalți oameni se vor
întoarce împotriva lor. Cei care au această schemă cognitivă își percep propriile
nevoi și dorințe ca nefiind întemeiate sau importante pentru ceilalți. Schema
cognitivă duce aproape întotdeauna la acumularea furiei, care se manifestă prin
simptome dezadaptative, cum ar fi comportamentul pasiv-agresiv, izbucniri
necontrolate de furie, simptome psihosomatice, retragerea afecțiunii, „scandal”
sau abuz de substanțe.
Pacienții cu această schemă cognitivă prezintă, de obicei, un stil de coping
de capitulare în fața schemei cognitive: sunt excesiv de complianți și sunt
hipersensibili la senzația de a fi prinși în capcană. Se simt intimidați, hărțuiri și
slabi. Se percep ca fiind la mila figurilor de autoritate: figurile de autoritate sunt
mai puternice și mai influente; prin urmare, trebuie să țină seama de ele. Această
schemă cognitivă implică un nivel destul de ridicat de frică. în adâncul lor,
pacienții se tem că dacă își vor exprima nevoile și dorințele, li se va întâmpla ceva
rău. O persoană importantă se va înfuria pe ei, îi va abandona, pedepsi, respinge
sau critica. Acești pacienți nu își suprimă nevoile și sentimentele deoarece simt
că este de dorit să le suprime, ci pentru că simt că sunt nevoiți să le suprime.
Subjugarea lor nu se bazează pe o valoare sau o dorință interioară de a-i ajuta pe
ceilalți, ci se bazează mai degrabă pe o frică față de represalii. Pe de altă parte,
schemele cognitive Autosacrificiu, Inhibiție emoțională și Standarde nerealiste
se aseamănă prin faptul că pacienții au ca valoare interioară faptul că nu este
bine să îți exprimi nevoile și sentimentele: aceștia consideră că este oarecum rău
sau incorect să își exprime nevoile sau sentimentele, așa că se simt rușinați și
vinovați atunci când fac acest lucru. Pacienții care au aceste trei scheme cognitive
nu se simt controlați de către ceilalți oameni. Aceștia au un locus al controlului
intern. Pe de altă parte, pacienții cu schemă cognitivă Subjugare au un locus al
controlului extern. Aceștia cred că trebuie să se supună figurilor de autoritate,

indiferent dacă percep acest lucru ca fiind corect sau incorect, altfel vor fi cumva
pedepsiți.
Această schemă cognitivă duce adesea la un comportament evitativ.
Pacienții evită anumite situații în care ceilalți oameni i-ar putea controla sau
în care ar putea ajunge să fie prinși în capcană. Unii pacienți evită relațiile
sentimentale care presupun angajament, deoarece percep aceste relații ca fiind
claustrofobice sau asemenea unor capcane. Schema cognitivă poate determina,
de asemenea, o reacție de supracompensare cum ar fi sfidarea și opoziționismul.
Rebeliunea reprezintă cea mai des întâlnită formă de supracompensare pentru
subjugare.
Scopuri terapeutice
Scopul de bază al tratamentului este acela de a-i determina pe pacienți să 7

înțeleagă că sunt îndreptățiți să aibă propriile nevoi și sentimente și că au dreptul
să le exprime. în general, în viață, cea mai bună soluție este de a ne exprima în
mod adecvat nevoile și sentimentele în momentul în care acestea se ivesc, mai
degrabă decât să așteptăm până mai târziu sau să nu le exprimăm deloc. Este
sănătos pentru pacienți să își exprime nevoile și sentimentele, atâta timp cât o
fac corespunzător. Cel mai adesea, persoanele sănătoase nu se vor răzbuna din
această cauză. Acele persoane care se întorc constant împotriva lor atunci când
își exprimă nevoile sau sentimentele nu sunt candidați potriviți pentru relații
apropiate. încurajăm pacienții să caute relații cu persoane care le permit să își
exprime nevoile și sentimentele firești și să evite relațiile cu persoane care nu le
permit acest lucru.
Toate cele patru tipuri de strategii terapeutice - cognitive, experiențiale,

comportamentale și relația terapeutică - joacă un rol important în remedierea
acestei scheme cognitive.
La nivel cognitiv, pacienții subjugați au așteptări negative nerealiste cu
privire la consecințele exprimării nevoilor și sentimentelor față de alte persoane
semnificative. Analizând dovezile și punând la cale experimente comportamentale,
pacienții își vor da seama că așteptările lor sunt exagerate. Pe lângă acest lucru,
este important ca pacienții să învețe ca acționează într-o manieră sănătoasă atunci
când își exprimă în mod adecvat nevoile și sentimentele - chiar dacă atunci când
au fost mici, probabil că părinții lor le-au transmis că sunt „răi” dacă fac acest
lucru.
Strategiile experiențiale sunt extrem de importante. Prin intermediul
imageriei dirijate, pacienții își exprimă furia și își revendică drepturile în fața
părintelui care i-a controlat și în fața altor figuri de autoritate. Adesea, pacienții
cu această schemă cognitivă întâmpină dificultăți în a-și exprima furia, în special
față de părintele care i-a subjugat. Se recomandă ca terapeutul să persiste în
intervenția experiențială până când pacientul este capabil să își ventileze liber furia
în timpul exercițiilor de imagerie dirijată sau de joc de rol. Exprimarea furiei este
crucială pentru depășirea schemei cognitive. Cu cât pacienții își conștientizează
mai mult furia și și-o ventilează prin intermediul exercițiilor de imagerie dirijată
și de joc de rol (în special față de părintele care i-a controlat), cu atât vor fi mai
capabili să lupte cu schema cognitivă în viața lor de zi cu zi. Exprimarea furiei
nu se face doar în scop de ventilare, ci mai degrabă pentru a-i ajuta pe pacienți
să simtă că sunt în stare să lupte pentru ei înșiși. Furia alimentează motivația și
energia de a combate pasivitatea ce însoțește aproape întotdeauna subjugarea.
O strategie comportamentală esențială este de a-i ajuta pe pacienți să
își aleagă parteneri care să aibă o tendință mai mică de a controla. De obicei,
persoanele subjugate sunt atrase de potențiali parteneri care au tendința de
a-i controla pe ceilalți. Ar fi ideal să simtă atracție față de un partener care își
dorește să stabilească o relație de egalitate. Cu toate acestea, în mod caracteristic,
este probabil ca acești pacienți să își aleagă pe cineva care are tendința de a
controla - astfel încât să obțină acea „chimie a schemelor cognitive”. Sperăm ca
partenerul să nu aibă o tendință atât de mare de a controla, încât pacienții să nu
își poată exprima deloc nevoile și sentimentele. Dacă partenerul este suficient de
dominant încât să se creeze o anumită atracție, dar este dispus să ia în considerare
nevoile și sentimentele pacientului, atunci acest lucru poate oferi o soluție pentru
schema cognitivă. Va exista destul de multă atracție pentru a susține relația, însă
schema cognitivă se va remedia suficient pentru ca pacientul să ducă o viață
sănătoasă. Pacienții caută, de asemenea, să își aleagă prieteni care nu au tendința
de a controla. Tehnicile de exprimare asertivă îi pot ajuta să învețe să își exprime
nevoile și sentimentele în fața partenerului lor și a altor persoane.
în cazul în care observăm existența unui sine infantil drept consecință a
schemei cognitive -- în cazul în care pacienții s-au supus nevoilor și preferințelor
celorlalți atât de asiduu, încât nu își cunosc propriile nevoi și preferințe -
atunci s-ar putea lucra la dezvoltarea unei identități. Tehnicile experiențiale și
cognitiv-comportamentale îi pot ajuta pe pacienți să își identifice înclinațiile
naturale și să exerseze punerea lor în practică. Spre exemplu, pacienții pot
face exerciții de imagerie dirijată pentru a recrea situații în care și-au suprimat
dorințele și preferințele. în imaginile respective, pacienții pot spune cu voce tare
ceea ce au avut nevoie și ceea ce și-au dorit să facă. își pot imagina consecințele,
în cadrul ședinței de terapie, prin intermediul jocului de rol, pacienții își pot
exprima propriile nevoi și preferințe față de alți oameni și le pot exprima apoi in
vivo, drept temă de casă.
Majoritatea pacienților subjugați îl percep inițial pe terapeut drept o figură
de autoritate care vrea să îi controleze sau să îi domine. îl percep ca având tendința
de a controla chiar dacă terapeutul nu face acest lucru. Din punctul de vedere
a reproducerii figurii parentale, este important ca terapeutul să fie mai puțin
directiv decât prea directiv. Terapeutul caută să fie cât mai non-directiv cu putință,
dându-le pacienților de ales de-a lungul procesului terapeutic: ce probleme vor să
abordeze, ce tehnici vor să învețe și ce teme de casă vor să realizeze. De asemenea,
terapeutul este atent să sublinieze orice fel de comportament condescendent din
partea pacienților, prin intermediul confruntării empatice. în cele din urmă,
terapeutul îi ajută pe pacienți să își recunoască și să își exprime furia față de

terapeut pe măsură ce se acumulează, înainte de a atinge o intensitate critică.
Pe măsură ce pacienții experimentează exprimarea propriilor nevoi

și sentimente, se întâmplă adesea să nu facă acest lucru așa cum ar trebui. La
început, e posibil să nu reușească să se exprime suficient de asertiv pentru a fi
auziți sau s-ar putea chiar să ajungă în cealaltă extremă și să devină prea agresivi.
Terapeutul îi poate ajuta pe pacienți să înțeleagă că va fi nevoie de ceva timp
până să găsească echilibrul perfect între suprimarea și exprimarea dorințelor și
a sentimentelor lor și că nu ar trebui să se judece prea aspru pentru acest lucru.
Atunci când pacienții subjugați încearcă pentru prima oară să își exprime
nevoile și sentimentele, adesea spun lucruri precum: „Dar nu știu ce vreau. Nu
știu ce simt.” In astfel de cazuri, în care Subjugarea este asociată unei scheme
cognitive de Sine nedezvoltat, terapeutul îi poate ajuta pe pacienți să își dezvolte o
identitate, arătându-le cum să își monitorizeze dorințele și emoțiile. Exercițiile de
imagerie dirijată îi pot ajuta pe pacienți să își exploreze sentimentele. în cele din
urmă, dacă rezistă subjugării și continuă să se concentreze pe propria persoană,
majoritatea pacienților ajung să conștientizeze ceea ce își doresc și ceea ce simt.
Deoarece unor terapeuți le place stilul condescendent al pacienților
subjugați, există riscul să le întărească acestora subjugarea fără să își dea seama.
Un pacient subjugat se confundă ușor cu un pacient bun. Ambii sunt complianți;
cu toate acestea, nu este sănătos ca pacienții subjugați să fie excesiv de complianți.
Acest lucru le va perpetua schemele cognitive de Subjugare, mai degrabă decât să
le remedieze.
Am observat că, în majoritatea cazurilor, aceasta este o schemă cognitivă
care se tratează relativ ușor. în practica clinică, avem o rată de succes ridicată
pentru problemele de subjugare.
Autosacrificiu

Acești pacienți, asemenea celor cu o schemă cognitivă de Subjugare, sunt
excesiv de concentrați pe a răspunde nevoilor celorlalți, în detrimentul propriilor
nevoi. Dar, spre deosebire de pacienții cu o schemă cognitivă de Subjugare,
aceștia își percep autosacrificiul ca fiind voluntar. Fac acest lucru pentru că vor
să îi protejeze pe ceilalți oameni de suferință, să facă ceea ce consideră ei că
este corect, să evite să se simtă vinovați sau egoiști sau să păstreze legătura cu
o persoană semnificativă pe care o percep ca având excesiv de multă nevoie de
afecțiune și atenție. Schema cognitivă Autosacrificiu este adesea rezultatul a ceea
ce credem că este un temperament foarte empatie - o sensibilitate acută față de
suferința celorlalți. Unii oameni simt durerea psihică a altora atât de intens, încât
devin foarte motivați să o aline sau să o prevină. Aceștia nu vor să fie răspunzători
de ceva sau să permită să se întâmple ceva care ar cauza suferință altor oameni.
Autosacrificiul implică adesea senzația că persoana este excesiv de responsabilă

pentru ceilalți. Prin urmare, se suprapune peste conceptul de codependență.
Se întâmplă adesea ca pacienții cu această schemă cognitivă să aibă
simptome psihosomatice, precum dureri de cap, probleme gastrointestinale,
dureri cronice sau oboseală. Probabil că simptomele fizice le pot oferi acestor
pacienți o modalitate de a atrage atenția asupra propriei persoane, fără să
trebuiască să ceară acest lucru în mod direct și fără să fie conștienți de asta. Simt
că le este permis să primească îngrijire sau să îi îngrijească mai puțin pe alții dacă
sunt „cu adevărat bolnavi”. Este posibil ca aceste simptome să fie totodată și o
consecință directă a stresului apărut ca urmare a faptului că oferă atât de mult și
primesc atât de puțin în schimb.
Pacienții cu o schemă cognitivă de Autosacrificiu au aproape întotdeauna
o schemă cognitivă de Deprivare emoțională care apare împreună cu cea dintâi.
Aceștia răspund nevoilor celorlalți, dar propriile lor nevoi nu sunt îndeplinite.
La suprafață, par mulțumiți să se autosacrifice, dar în adâncul lor au o senzație
profundă de deprivare emoțională. Uneori, simt furie față de persoanele pentru
care se sacrifică. De obicei, pacienții cu această schemă cognitivă investesc atât de
mult în alții, încât ajung să își facă rău.
Adesea, acești pacienți au impresia că ei nu se așteaptă să primească nimic
înapoi de la ceilalți, dar atunci când se întâmplă ceva și cealaltă persoană nu
dă la fel de mult înapoi, aceștia ajung să se supere. Cu toate că furia nu apare
obligatoriu în cazul acestei scheme cognitive, pacienții ajung să simtă cel puțin un
minim de resentiment, dacă se autosacrifică destul de mult și au alături oameni
care nu răspund în același fel.
După cum am menționat în secțiunea anterioară cu privire la schema
cognitivă Subjugare, este important să se distingă autosacrificiul de subjugare.
Dacă pacienții au o schemă cognitivă de Subjugare, ei renunță la propriile nevoi,
de teama unor consecințe externe. Se tem că ceilalți oameni se vor întoarce
împotriva lor sau îi vor respinge. In cazul schemei cognitive Autosacrificiu,
pacienții renunță la propriile nevoi, datorită unui simț sau unui principiu intern.
(Conform stadiilor dezvoltării morale a lui Kohlberg [1963], Autosacrificiul
reprezintă un stadiu de dezvoltare morală mai înalt decât Subjugarea.) Pacienții
subjugați se percep ca fiind sub controlul celorlalți oameni; pacienții care se
autosacrifică se percep ca făcând alegeri voluntare. Originile acestor două scheme
cognitive sunt și ele diferite. Cu toate că există suprapuneri între ele, acestea sunt
aproape în opoziție din punctul de vedere al originii din care provin. Originea
schemei cognitive Subjugare este de obicei un părinte dominant, cu tendință de
a controla; în cazul schemei Autosacrificiu, în mod tipic, părintele are o nevoie
excesivă de atenție și afecțiune, este vulnerabil, infantil, neajutorat, bolnav sau
deprimat. Prin urmare, cea dintâi se dezvoltă în urma interacțiunii cu un părinte
prea puternic, iar cea de-a doua în urma interacțiunii cu un părinte prea slab sau
bolnav. Este, de asemenea, des întâlnit cazul în care un copil, care în perioada
adultă va dezvolta schema cognitivă Autosacrificiu, își asumă rol de „copil investit
cu atribuții parentale” (Earley și Cushway, 2002) încă de la o vârstă fragedă.
Pacienții cu o schemă cognitivă de Autosacrificiu manifestă, de regulă,
comportamente cum ar fi: să îi asculte pe ceilalți mai degrabă decât să vorbească
despre ei înșiși; să aibă grijă de alți oameni, dar să le fie greu să facă ceva pentru
ei înșiși; să își centreze atenția asupra altor oameni, dar să se simtă inconfortabil
atunci când li se dă atenție și să se exprime indirect atunci când își doresc ceva,
mai degrabă decât să ceară în mod direct. (Una dintre pacientele noastre ne-a
relatat următoarea poveste despre mama ei cu tendințe de autosacrificiu: „Făceam
cafea într-o dimineață. Mama mea a coborât în bucătărie și am întrebar-o dacă
își dorește o ceașcă de cafea. «Nu, nu vreau să te deranjezi», a spus mama. «Nu e
niciun deranj», a spus pacienta, «hai să-ți torn o ceașcă de cafea», «Nu, nu», a spus
mama, așa că pacienta a turnat o singură ceașcă. Când pacienta a terminat, mama
ei a spus, «Chiar nu mi-ai putut turna și mie o ceașcă de cafea?»”)
In cazul acestei scheme cognitive pot exista și beneficii secundare. Aceasta
prezintă și aspecte pozitive, devenind patologică doar dacă este dusă la o extremă
nesănătoasă. S-ar putea ca pacienții să dezvolte un sentiment de mândrie din a se
percepe pe ei înșiși drept îngrijitori. S-ar putea să aibă senzația că sunt persoane
bune, pentru că se comportă altruist, pentru că acționează într-o manieră
virtuoasă. (Pe de altă parte, uneori schema cognitivă are trăsătura de „niciodată
nu e îndeajuns”, astfel încât indiferent de cât de mult fac persoanele care se
autosacrifică, tot se simt vinovate că nu fac destul.) O altă potențială sursă de
beneficii secundare este faptul că s-ar putea ca schema cognitivă să fie atractivă
pentru ceilalți. Mulți oameni agreează empatia și ajutorul persoanelor care se
autosacrifică. Pacienții cu această schemă cognitivă au de obicei multe relații de
prietenie, însă cel mai adesea propriile lor nevoi nu sunt îndeplinite în cadrul
acestor relații.
In ceea ce privește comportamentele de supracompensare, după ce se
autosacrifică pentru o perioadă lungă de timp, unii pacienți izbucnesc subit
într-un acces de furie excesivă. Devin extrem de mânioși și încetează complet să
mai ofere ceva persoanei de lângă ei. Atunci când cei ce se autosacrifică se simt
neapreciați, uneori se răzbună dându-i de înțeles celuilalt: „Nu îți voi mai oferi
niciodată nimic.” O astfel de pacientă cu o schemă cognitivă de Autosacrificiu
a relatat terapeutului ei următorul incident, descriind ce s-a întâmplat după
moartea mamei sale: ea era o tânără adolescentă și a început să gătească, să facă
curățenie și să spele haine pentru tatăl ei. Intr-o zi, în timp ce călca haine, tatăl ei
a intrat în cameră și i-a spus: „De acum înainte, să îmi închizi nasturii cămășilor
înainte de a le agăța pe umeraș.” Pacienta s-a oprit din călcat, a ieșit din cameră și
nu a mai făcut curat, nu a mai gătit și nici nu a mai spălat haine pentru tatăl ei,
niciodată. „Spălam hainele mele și le lăsam pe ale lui acolo, grămadă pe podea”,
a încheiat ea.
Scopuri terapeutice
Un scop major este acela de a-i învăța pe pacienții cu o schemă cognitivă

de Autosacrificiu că toți oamenii au același drept de a-și îndeplini nevoile. Chiar
dacă acești pacienți se percep ca fiind mai puternici decât ceilalți, în realitate,
majoritatea au fost deprivați la nivel emoțional. Aceștia s-au sacrificat pe sine și,
în schimb, nu le-au fost îndeplinite propriile nevoi. Prin urmare, au o mulțime
de nevoi de îndeplinit - la fel de multe ca persoanele „mai slabe” cărora se dedică
pentru a le veni în ajutor. Diferența principală dintre ei este că pacienții cu o

schemă cognitivă de Autosacrificiu nu își percep propriile nevoi, cel puțin nu
la nivel conștient. De cele mai multe ori, aceștia au suprimat faptul că propriile
nevoi au rămas neîndeplinite, astfel încât să se autosacrifice în continuare.
Un alt scop important al tratamentului este de a-i ajuta pe pacienții cu o
schemă cognitivă de Autosacrificiu să conștientizez că au nevoi care nu le sunt
îndeplinite, chiar dacă nu sunt conștienți de ele, precum și faptul că sunt la fel
de îndreptățiți ca oricine altcineva să le fie îndeplinite nevoile respective. In ciuda
oricăror beneficii secundare pe care le-ar putea aduce schema cognitivă, acești
pacienți plătesc un preț foarte mare pentru autosacrificiul lor. Nu primesc ceva
de care au nevoie la nivel profund, respectiv să fie îngrijiți de alte ființe umane.
Un alt scop terapeutic este de a reduce senzația de responsabilitate excesivă
a pacientului. Terapeutul le demonstrează că, adesea, exagerează fragilitatea și
neajutorarea altor oameni. Majoritatea oamenilor nu sunt atât de fragili și de
neajutorați pe cât îi consideră pacientul. Cel mai adesea, cealaltă persoană s-ar
descurca în continuare chiar dacă pacientul ar investi mai puțin. In majoritatea
cazurilor, nu se pune problema ca cealaltă persoană să se prăbușească sau să sufere
îngrozitor dacă pacientul oferă mai puțin.
Un alt scop terapeutic este de a vindeca deprivarea emoțională care
însoțește schema cognitivă. Terapeutul încurajează pacienții să se preocupe de
propriile nevoi, să le permită celorlalți să răspundă nevoilor lor, să ceară ceea ce
își doresc într-un mod mai direct și să fie mai vulnerabili în loc să pară puternici
cea mai mare parte a timpului.
Toate cele patru componente ale schimbării sunt importante în cazul

acestei scheme cognitive. La nivel cognitiv, terapeutul îi ajută pe pacienți să își
testeze percepțiile exagerate referitoare la fragilitatea și nevoile altor oameni.
Pe lângă aceasta, terapeutul îi ajută pe pacienți să își conștientizeze mai bine
propriile nevoi. în mod ideal, pacienții își vor da seama că au nevoi - de grijă, de
înțelegere, de protecție, de îndrumare - care au rămas mult timp neîndeplinite.
Aceștia au grijă de alții, dar nu îi lasă pe ceilalți să aibă grijă de ei.
Mai mult decât atât, terapeutul îi ajută pe pacienți să își conștientizeze
și celelalte scheme cognitive care se află în spatele autosacrificiului lor. Așa
cum am menționat, într-o anumită măsură, pacienții cu o schemă cognitivă de
Autosacrificiu suferă aproape întotdeauna de o deprivare emoțională subiacentă.
Deseori întâlnim și schema cognitivă Deficiență asociată celei de Autosacrificiu:
acești pacienți „dau mai mult”, pentru că simt că „valorează mai puțin”. Și
Abandonul poate fi o schemă cognitivă conexă: pacienții se sacrifică pentru ca
cealaltă persoană să nu îi abandoneze. Dependența poate fi o schemă cognitivă
conexă: pacienții se sacrifică astfel încât figura parentală să păstreze legătura cu
ei și să aibă grijă de ei în continuare. Nevoia de aprobare poate fi o schemă
cognitivă conexă: pacienții au grijă de ceilalți pentru a le câștiga aprobarea sau
recunoașterea.
Terapeutul atrage atenția asupra dezechilibrului din cazul „raportului

cerere-ofertă”: raportul dintre ceea ce investește și ceea ce primește pacientul
din partea altor persoane semnificative din viața sa. Intr-o relație sănătoasă
dintre egali, ceea ce investește și ceea ce primește fiecare persoană ar trebui să
fie aproximativ egal de-a lungul timpului. Nu e necesar ca acest echilibru să se
regăsească în fiecare aspect al relației în parte, ci ar trebui să descrie relația ca
întreg. Fiecare persoană investește și primește în funcție de propriile capacități,
dar la final raportul va fi aproximativ egal. Un dezechilibru semnificativ în
raportul dintre cât se investește și cât se primește este de obicei nesănătos pentru
pacient. (Cu excepția relațiilor dintre non-egali, cum sunt cele dintre părinți și
copii. Pacienții care se sacrifică pentru copiii lor, spre exemplu, nu au neapărat
o schemă cognitivă de Autosacrificiu. Pentru a îndeplini criteriile pentru această
schemă cognitivă, pacienții trebuie să se sacrifice în mai multe relații, ca parte a
unui tipar general.)
La nivel experiențial, terapeutul ajută pacienții să își conștientizeze
deprivarea emoțională, atât din perioada copilăriei, cât și din viața lor curentă.
Pacienții își exprimă tristețea și furia provocate de faptul că nevoile lor emoționale
au rămas neîndeplinite. Prin intermediul imageriei dirijate, aceștia își confruntă
părintele care i-a deprivat - acel părinte ego-centrat, deprimat sau cu prea multă
nevoie de afecțiune și atenție, care nu i-a îngrijit, nu i-a ascultat, nu i-a protejat
sau nu i-a îndrumat. Aceștia își exprimă furia față de faptul că au fost investiți
cu atribuții parentale: chiar dacă părintele nu a făcut acest lucru intenționat, nu
a fost corect ca ei să fie distribuiți în acest rol. Pacienții recunosc că au avut o
copilărie pierdută. Prin tehnica imageriei dirijate, aceștia își exprimă furia față de
alte persoane semnificative care îi deprivează în viața lor curentă și le cer ceea ce
au nevoie.
La nivel comportamental, pacienții învață să ceară într-un mod mai direct
ca ceilalți să răspundă nevoilor lor și, totodată, învață să se arate vulnerabili,
în loc să pară puternici. învață să își aleagă parteneri puternici și dispuși să
investească în relație, nu parteneri slabi și cu nevoi excesive. (Pacienții cu această
schemă cognitivă sunt adesea atrași de parteneri slabi și cu nevoi excesive, precum
persoane dependente de droguri, deprimate sau cu personalitate dependentă, în
loc să fie atrași de parteneri capabili să investească într-o relație de la egal la egal.)
Pe lângă acest lucru, pacienții învață să stabilească limite în ceea ce privește cât de
mult dau ei celorlalți.
Există o strategie terapeutică care ar fi nesănătoasă pentru pacienții cu alte
scheme cognitive, dar care se poate dovedi a fi foarte utilă în cazul pacienților cu
scheme cognitive de Autosacrificiu: sa monitorizeze cât de mult investesc și cât
de mult primesc în relația cu alte persoane semnificative. Cât de mult fac pentru
fiecare dintre acești oameni, cât de mult îi ascultă, cât de mult au grijă de ei și
cât de mult primesc în schimb? Atunci când există un dezechilibru - așa cum se
întâmplă, de obicei, în cazul pacienților cu o schemă cognitivă de Autosacrificiu
- aceștia pot să își propună să schimbe raportul pentru a fi mai echilibrat. Pot să
investească mai puțin și să ceară mai mult.
într-un fel, această schemă cognitivă este opusul celei de Sentiment de
îndreptățire. Schema cognitivă Sentiment de îndreptățire implică o centrare
pe sine; schema cognitivă Autosacrificiu implică o centrare pe ceilalți. Aceste

două scheme cognitive se „potrivesc” una cu cealaltă în relații: pacienții care
au una dintre aceste două scheme cognitive ajung adesea într-o relație cu un
partener care o are pe cealaltă. O altă combinație des întâlnită este cea între un
partener cu o schemă cognitivă de Autosacrificiu și unul cu Sentiment dependent
de îndreptățire. Cel care se sacrifică face orice pentru partenerul care se simte
îndreptățit. Terapia poate ajuta astfel de cupluri să se întâlnească pe un teren de
mijloc, mai sănătos din punct de vedere psihologic.
Atunci când se pune problema schemelor cognitive pe care le au
psihoterapeuții, Autosacrificiul este una din cele mai des întâlnite (cealaltă fiind
Deprivarea emoțională). Pentru mulți profesioniști din domeniul sănătății mintale,
schema cognitivă Autosacrificiu a fost unul dintre factorii care i-au motivat să își
aleagă ocupația respectivă. In cazul în care și terapeutul, și pacientul au această
schemă cognitivă, există riscul ca terapeutul să modeleze un comportament de
7 autosacrificiu excesiv, fără să își dea seama. Atât în relația terapeutică, cât și atunci
când vorbesc despre alte domenii ale vieții lor, terapeuții le demonstrează că, deși
dau de la ei, nu se neagă pe sine. Terapeutul are anumite nevoi și drepturi în
relații și le afirmă în mod adecvat.
Este important ca terapeuții să investească mult în relația cu pacienții care
au această schemă cognitivă, pentru că aceștia din urmă au primit atât de puțin
din partea părinților lor și a celorlalți oameni. Este important ca terapeuții să
fie afectuoși și să nu le permită pacienților să aibă grijă de ei. Ori de câte ori
un pacient care se sacrifică încearcă să aibă grijă de terapeut, acesta din urmă îi
va semnala apariția tiparului prin intermediul confruntării empatice. Terapeutul
îl încurajează pe pacient să se bazeze pe el sau ea, cât de mult cu putință.
Există pacienți care nu s-au bazat niciodată pe altă ființă umană. Terapeutul
validează nevoia de dependență a pacientului și îl încurajează să nu mai aibă un
comportament atât de matur și de puternic; în schimb, să își arate vulnerabilitatea
și, câteodată, să fie chiar copilăros în relația cu terapeutul.
Una dintre probleme este că, adesea, se pune mare preț pe autosacrificiu, din
punct de vedere cultural și religios. Pe lângă asta, autosacrificiul nu este o schemă
cognitivă disfuncțională, dacă se situează între limite normale. Mai degrabă,
într-o anumită măsură este sănătos să ne sacrificăm. Devine disfuncțional atunci
când facem acest lucru în exces. Pentru ca sacrificiul unui pacient să reprezinte
o schemă cognitivă dezadaptativă, aceasta trebuie să îi creeze dificultăți. Trebuie
să fie cauza anumitor simptome sau a nefericirii în relații. Trebuie să existe o cale
prin care manifestările sale devin problematice: se acumulează furie, pacientul se
confruntă cu simptome psihosomatice, se simte deprivat la nivel emoțional sau
resimte orice alt fel de suferință
3
afectivă.
Nevoia de aprobare/ Nevoia de recunoaștere
Acestor pacienți li se pare excesiv de important să câștige aprobarea sau

recunoașterea din partea altor oameni, cu prețul renunțării la îndeplinirea
nevoilor lor emoționale profunde și a exprimării înclinațiilor lor firești. Din cauză
că sunt obișnuiți să se concentreze pe reacțiile celorlalți mai degrabă decât pe ale
lor, aceștia nu reușesc să își dezvolte un sine stabil, ghidat de valori interne.
Există două subtipuri. Primul subtip este reprezentat de cei care caută
aprobarea, vrând să fie plăcuți de toată lumea; vor să se integreze și să fie acceptați.
Cel de-al doilea este reprezentat de cei care caută recunoașterea, vrând să fie
prețuiri și admirați. Cel din urmă descrie în mod frecvent pacienții narcisiști:
aceștia supralicitează statutul social, aspectul fizic, banii sau reușita, ca fiind
metode de a câștiga aprobarea celorlalți. Ambele subtipuri se orientează către 7
ceilalți oameni pentru a obține aprobarea și recunoașterea ce i-ar face să se simtă
bine în propria piele. Stima lor de sine este dependentă de reacțiile celorlalți
oameni, în loc să depindă de propriile lor valori și tendințe. O tânără pacientă
care avea această schemă cognitivă a spus: „Știi cum e când vezi pe stradă femei
care pur și simplu dau impresia că duc o viață minunată? E posibil ca viața lor
să fie de fapt groaznică, dar când le vezi trecând pe lângă tine, pur și simplu ai
impresia că totul e minunat. Mă gândeam adesea că dacă ar fi să aleg, mai degrabă
aș alege să dau impresia că am o viață minunată, decât să am una cu adevărat.”
Alice Miller (1975) scrie despre problema nevoii de recunoaștere în
Prisoners of childhood2. Multe dintre cazurile prezentate de autoare sunt ale
unor indivizi care se situează la extrema narcisistă a acestei scheme cognitive.
In copilărie, aceștia au învățat să urmărească obținerea recunoașterii, pentru
că părinții lor i-au încurajat sau i-au obligat să facă acest lucru. Părinții au
obținut o gratificate vicariantă, dar copiii au crescut și s-au îndepărtat tot mai
mult de șinele lor autentic - de nevoile emoționale profunde și de înclinațiile
lor naturale.
Personajele din cartea lui Miller au atât schema cognitivă Deprivare
emoțională, cât și cea de Nevoie de recunoaștere. Nevoia de recunoaștere este
adesea asociată schemei cognitive Deprivare emoțională, dar nu întotdeauna.
Exista și părinți care sunt afectuoși, dar care, în același timp, au nevoie și de
recunoaștere din partea celorlalți. în multe familii, părinții se concentrează foarte
mult pe copil și își arată iubirea, însă sunt totodată foarte preocupați de aparențe.
Copiii din aceste familii se simt iubiți, dar nu își dezvoltă un sine stabil, ghidat
de valori interne: identitatea lor este definită de reacția celorlalți oameni față de
ei. Aceștia au un sine fals sau nedezvoltat, nu un sine autentic. Pacienții narcisiști
sunt la capătul extrem al acestei scheme cognitive, dar există forme mai ușoare,
în care pacienții sunt mai sănătoși din punct de vedere psihologic, însă totuși
preocupați de câștigarea aprobării sau a recunoașterii, în detrimentul exprimării
de sine.
2 Lucrare apărută în limba română cu titlul „Drama copilului dotat”, traducător Monica
Medeleanu, editura Herald, 2014 (n. tr.).
Comportamentele tipice includ a fi complianți sau a face oamenilor pe

plac, ambele cu scopul de a obține aprobarea celorlalți. Unele persoane care caută
atenție își asumă un rol servil pentru a câștiga aprobarea. Probabil că oamenii
din jur se simt inconfortabil în preajma lor, deoarece par atât de dornici de a face
pe plac. Comportamentele tipice includ, de asemenea, supralicitarea aspectului
fizic, a banilor, a statutului social, a reușitelor și a succesului pentru a obține
recunoaștere din partea celorlalți. Căutătorii de recunoaștere ar putea să vâneze
complimente sau să pară încrezuți și să se laude în privința reușitelor personale.
Pe de altă parte, există și persoane care sunt mai subtile și manipulează pe ascuns
conversația, astfel încât să își poată etala sursele de mândrie personală.
Nevoia de aprobare/ Nevoia de recunoaștere diferă de alte scheme cognitive
care ar putea avea ca urmare comportamente de căutare a aprobării. Atunci când
pacienții manifestă comportamente de căutare a aprobării, motivația lor este cea
care determină dacă comportamentul respectiv face parte din această schemă
cognitivă sau din alta. Nevoia de aprobare/ Nevoia de recunoaștere diferă de
schema cognitivă Standarde nerealiste (chiar dacă originile din copilărie ar putea
părea similare), în sensul în care pacienții cu schema cognitivă Standarde nerealiste
se străduiesc să atingă un set de valori interne, în vreme ce pacienții care caută
aprobare se străduiesc să obțină o validare externă. Nevoia de aprobare/ Nevoia
de recunoaștere diferă de schema cognitivă Subjugare, în sensul în care cea din
urmă se bazează pe frică, în vreme ce cea dintâi nu. în cazul schemei cognitive
Subjugare, pacienții acționează într-o manieră de căutare a aprobării, pentru că
se tem de pedeapsă sau de abandon, nu pentru că tânjesc după aprobare înainte
de toate. Schema cognitivă Nevoie de aprobare/ Nevoie de recunoaștere diferă
de schema cognitivă Autosacrificiu în sensul în care cea dintâi nu se bazează pe
o dorință de a-i ajuta pe cei percepuți ca fiind fragili și având nevoi excesive de
atenție și afecțiune. Dacă pacienții acționează într-o manieră de căutare a aprobării
pentru că nu vor să îi rănească pe ceilalți oameni, atunci ei au o schemă cognitivă
de Autosacrificiu. Schema cognitivă Nevoie de aprobare/ Nevoie de recunoaștere
diferă de schema cognitivă Sentiment de îndreptățire/ Grandomanie, în sensul
în care cea dintâi nu reprezintă o încercare a persoanei de a-și oferi mai multă
importanță pentru a se simți superioară celorlalți. Dacă pacienții se comportă
într-o manieră de căutare a aprobării ca mijloc de a câștiga putere, tratament
special sau control, atunci ei au schema cognitivă Sentiment de îndreptățire.
Majoritatea celor care caută aprobarea au, probabil, convingeri condiționale
precum: „Oamenii mă vor accepta dacă mă aprobă sau mă admiră”, „Sunt un
om valoros dacă ceilalți oameni îmi oferă aprobarea lor” sau „Dacă îi pot face
pe cei din jur să mă admire, aceștia îmi vor da atenție.” Trăiesc sub imperiul
acestei contingențe: pentru a se simți bine în propria piele, trebuie să obțină
aprobarea sau recunoașterea din partea celorlalți. Prin urmare, stima de sine a
acestor pacienți depinde adesea de aprobarea celor din jur.
Schema cognitivă Nevoie de aprobare/ Nevoie de recunoaștere este adesea,
însă nu întotdeauna, o formă de supracompensare pentru altă schemă cognitivă,
cum ar fi cea de Deficiență, de Deprivare emoțională sau de Izolare socială. Deși
mulți pacienți recurg la această schemă cognitivă pentru a supracompensa pentru
alte probleme, există mulți alți pacienți cu această schemă care caută aprobarea
sau recunoașterea, pentru că, pur și simplu, așa au fost educați; părinții lor au
supralicitat importanța aprobării sau a recunoașterii. Aceștia au impus copilului
scopuri și așteptări care nu se bazau pe nevoile inerente și pe înclinațiile naturale
ale acestuia, ci mai degrabă pe valorile culturii din care ei fac parte.
Există atât forme adaptative ale nevoii de aprobare, cât și forme dezadaptati
ve. Această schemă cognitivă este des întâlnită în cazul oamenilor de mare succes
din multe domenii, cum sunt politica și divertismentul. Mulți pacienți de acest
tip au capacitatea de a intui ce le va atrage aprobarea și recunoașterea celor din
jur și sunt capabili să își adapteze comportamentul în mod cameleonic, cu scopul
de a se face plăcuți sau de a-i impresiona pe ceilalți.
Scopuri terapeutice
Scopul primar al terapiei este de a-i face pe pacienți să conștientizeze că au

un sine autentic, ce diferă de șinele lor fals care are nevoie de aprobare. Aceștia
și-au petrecut întreaga viață suprimându-și emoțiile și tendințele, de dragul
obținerii aprobării sau a recunoașterii. Deoarece șinele lor autentic a fost suprimat,
iar șinele lor cu nevoie de aprobare a fost cel care le-a condus viața, nevoile lor
emoționale profunde nu au fost îndeplinite. Față de exprimarea autentică de
sine și o viață trăită după propriile valori, aprobarea celorlalți reprezintă doar o
formă superficială și efemeră de gratificate. Aici apelăm la o asumpție filozofică
a teoriei noastre: oamenii sunt cei mai fericiți și mai împliniți atunci când își
exprimă emoțiile autentice și acționează pe baza propriilor tendințe. Majoritatea
pacienților cu această schemă cognitivă nu știu ce înseamnă să fii autentic. Aceștia
nu își cunosc înclinațiile naturale și, cu atât mai puțin, știu cum să acționeze pe
baza lor. Scopul terapiei este de a-i ajuta pe pacienți să se concentreze mai puțin
pe obținerea aprobării și recunoașterii din partea celor din jur și mai mult pe cine
sunt ei și pe valoarea lor intrinsecă.
Toate cele patru componente ale tratamentului joacă un rol important în

procesul terapeutic: componenta cognitivă, cea experiențială, cea comportamentală
și relația terapeutică.
Una dintre strategiile cognitive presupune să li se demonstreze pacienților
cât este de important să își exprime șinele autentic, în loc să continue să caute
aprobarea celorlalți. Este firesc să ne dorim aprobare și recunoaștere, însă
această dorință devine disfuncțională atunci când este excesivă. Pacienții pot
analiza argumentele pro și contra ale schemei cognitive: cântăresc avantajele și
dezavantajele de a-și descoperi identitatea lor reală și de a acționa pe baza acesteia,
în comparație cu a continua să se centreze pe obținerea aprobării din partea celor
din jur. Astfel, pacienții pot lua decizia de a combate schema cognitivă. Dacă
vor continua să supraliciteze banii, statutul social sau popularitatea, atunci nu
se vor bucura de o viață împlinită; vor continua să simtă un gol interior și să fie
nemulțumiți. Nu merită să „ne vindem sufletul” pentru aprobare și recunoaștere
(„Credeam că merg în sus, când de fapt mergeam în jos”, gândește personajul
parvenit Ivan Ilici, fiind pe moarte, în nuvela lui Tolstoi [1986, p. 495]-)
Aprobarea și recunoașterea ne satisfac doar pe moment. Acestea dau un fel de
dependență și nu ne împlinesc viața într-un sens profund și durabil.
Strategiile experiențiale pot fi utile, în special cele de abordare a modurilor.
Modul de Căutător al atenției este un mod pe care pacientul l-a învățat în
copilărie. Terapeutul îl ajută pe pacient să își identifice modul de Căutător al
atenției și pe cel de Copil vulnerabil (folosind orice fel de nume se potrivesc
în cazul pacientului). Pacientul retrăiește situațiile din copilărie în care căuta
aprobarea din partea unui părinte și alternează între modurile de Căutător al
atenției și de Copil vulnerabil, exprimând fiecare parte cu voce tare. De ce avea
pacientul nevoie cu adevărat în anumite momente relevante ale copilăriei? Ce
gândea copilul cu adevărat? Ce simțea? Ce voia să facă? Ce voia ca părintele să
facă? Ce i-a pretins părintele sau altă figură de autoritate? Copilul își exprimă
furia față de Părintele pretențios și plânge pierderea unei copilării din cauza
nevoii de aprobare. Adultul sănătos, jucat întâi de terapeut, apoi de pacient, îl
ajută pe copilul din imagine să combată Căutătorul de atenție și să acționeze în
conformitate cu Copilul vulnerabil.
Pacienții pot pune în aplicare experimente comportamentale pentru a-și
explora înclinațiile naturale. își pot monitoriza gândurile și sentimentele și pot
apela la tehnici comportamentale, pentru a exersa punerea în practică a înclinațiilor
respective cât mai des în viața lor. Un scop comportamental important este ca
pacienții să învețe să tolereze dezaprobarea altor oameni. Pacienții exersează
acceptarea situațiilor în care cei din jur nu le oferă aprobare sau recunoaștere,
în măsura în care căutarea aprobării a devenit un fel de adicție, pacienții învață
să renunțe la adicție, să tolereze privarea de aprobare sau de recunoaștere și să
o substituie cu alte forme mai sănătoase de gratificate. Acest proces poate fi
dureros pentru pacienți, în special la început, iar terapeutul îi ajută adoptând o
atitudine de confruntare empatică. Componenta comportamentală este crucială
pentru succesul tratamentului. Dacă pacienții nu își redirecționează cu adevărat
atenția de pe ceea ce cred ceilalți oameni înspre a deveni persoane mai autentice
în situații de zi cu zi, în special în relațiile cu persoanele semnificative, atunci
celelalte strategii nu au cum să funcționeze pe termen lung.
în ceea ce privește relația terapeutică, este important ca terapeutul să
urmărească atent situațiile în care pacientul încearcă să îi câștige aprobarea sau
recunoașterea. Acest tipar se ivește aproape întotdeauna în cadrul terapiei cu acești
pacienți. Atunci când apare, terapeutul atrage atenția asupra comportamentului
prin intermediul confruntării empatice și îl încurajează pe pacient să fie deschis
și direct în loc să își ascundă reacțiile negative.
Una dintre probleme este că schema cognitivă Nevoie de Aprobare/ Nevoie

de recunoaștere oferă, de obicei, pacientului multe beneficii secundare. Aprobarea
și recunoașterea aduc cu sine multe recompense interpersonale puternice, iar
această schemă cognitivă este în mare măsură întărită social. A fi aplaudat, a deveni
faimos, a câștiga recunoaștere, a avea succes, a fi plăcut, a face parte dintr-un grup
- pentru toate acestea există foarte multe întăriri pozitive la nivelul societății.
Prin urmare, terapeutul îi cere pacientului să combată sau să modereze ceva ce
societatea valorizează intens. Terapeutul și pacientul caută să ajungă împreună la
concluzia că nevoia excesivă de recunoaștere și de aprobare implică niște costuri
nejustificat de mari. De asemenea, scopul este de a modera această tendință, nu
de a o eradica în întregime, deoarece schema cognitivă are multe aspecte pozitive
atunci când este echilibrată cu realizarea propriului potențial.
Pacienții cu această schemă cognitivă sunt ușor de confundat cu indivizii
sănătoși și se întâmplă adesea ca terapeuții să le întărească comportamentele
determinate de schema cognitivă, fără să își dea seama. Acești pacienți caută în
mod asiduu să îi facă pe terapeuți să le ofere aprobarea sau să îi admire, însă
dacă ceea ce fac se bazează pe un sine fals, nu pe unul real, atunci reprezintă un
obstacol în calea progresului lor.
DOMENIUL HIPERVIGILENTEI SI AL INHIBIȚIEI
Negativism/ Pesimism
Acești pacienți au o atitudine negativistă și pesimistă. Manifestă o centrare

generalizată și permanentă pe aspectele negative ale vieții, precum suferință,
moarte, pierdere, dezamăgire, trădare, eșec și conflict, minimalizând în același
timp aspectele pozitive. Se așteaptă în mod exagerat să le meargă extrem de rău
într-o gamă largă de contexte de muncă, financiare sau interpersonale. Pacienții
simt că sunt vulnerabili la a comite greșeli dezastruoase care vor duce cumva
la destrămarea vieții lor - greșeli care ar putea cauza un colaps financiar, o
pierdere gravă, umilire socială, blocarea într-o situație nefavorabilă sau pierderea
controlului. Investesc foarte mult timp încercând să se asigure că nu comit astfel
de greșeli și sunt predispuși la ruminație obsesivă. „Poziția lor implicită” este una
de anxietate. In mod tipic, apar sentimente cronice de tensiune și de îngrijorare,
iar la nivel comportamental, indecizie și tendința de a se plânge. Pacienții cu
această schemă cognitivă pot fi persoane dificile pe care să le ai alături, pentru
că, indiferent ce ai spune, văd mereu partea negativă a situațiilor. Paharul este
întotdeauna pe jumătate gol.
Strategiile terapeutice vor depinde de modul în care terapeutul
conceptualizează originile schemei cognitive, care se învață în principal prin
modelare. In acest caz, schema cognitivă reflectă o tendință depresivă spre
negativism și pesimism, pe care pacientul a învățat-o de la unul dintre părinți.
Pacientul a asimilat atitudinea părintelui sub forma unui mod. Intervenția
experiențială este utilă în mod special pacienților care au dobândit schema
cognitivă pe această cale. Prin intermediul exercițiilor de imagerie dirijată și de joc
de rol, întâi terapeutul, apoi pacientul exersează combaterea Părintelui pesimist,
din rol de Adult sănătos. Adultul sănătos îl confruntă pe Părintele negativist și îl
reasigură și îl consolează pe copilul din imagine.
Cea de-a doua origine a schemei cognitive presupune un istoric de

dificultăți și de pierderi. In acest caz, pacienții sunt negativiști și pesimiști din
cauză că au trecut prin foarte multe adversități, timpuriu în viață. Aceasta este o
origine care se remediază mai greu. Pacienții în cauză și-au pierdut optimismul
firesc al tinereții, adesea încă de la o vârstă fragedă. Un pacient, copil de 9 ani al
cărui tată murise în urmă cu câțiva ani, a spus: „Nu încercați să îmi spuneți că nu
se pot întâmpla lucruri rele, pentru că știu că acest lucru e posibil.” O mare parte
dintre acești pacienți trebuie să treacă prin procesul de doliu pentru pierderile
din trecut. In cazurile în care evenimentele nefericite de viață stau la originea
schemei cognitive, toate strategiile terapeutice devin importante. Tehnicile
cognitive îi pot ajuta pe pacienți să înțeleagă faptul că evenimentele negative din
trecut nu prezic apariția evenimentelor negative din viitor. Tehnicile experiențiale
îi pot ajuta pe pacienți să își exprime furia și suferința provocate de pierderile
traumatice din copilărie. Tehnicile comportamentale îi pot ajuta pe pacienți să
7 petreacă în prezent mai puțin timp îngrijorându-se și mai mult timp căutând
să se simtă bine. La nivelul relației terapeutice, terapeutul își exprimă empatia
față de pierderile pacientului, însă, în același timp, modelează și recompensează
comportamentul și atitudinile optimiste.
Pe de altă parte, s-ar putea ca această schemă cognitivă să reprezinte o
supracompensare pentru schema cognitivă Deprivare emoțională. Pacientul se
plânge cu scopul de a primi atenție sau simpatie. In acest caz, terapeutul tratează
deprivarea subiacentă prin intermediul reproducerii limitate a figurii parentale,
fiind alături de pacient, însă având în același timp grijă să nu întărească tendința
de a se plânge care derivă din schema cognitivă. Spre exemplu, terapeutul ignoră
conținutul comentariilor pesimiste exprimate de pacient, concentrându-se în
schimb pe ușurarea sentimentelor subiacente de deprivare emoțională. Pas cu pas,
pacienții învață metode mai sănătoase de a răspunde nevoilor lor emoționale, întâi
în relația cu terapeutul, iar ulterior în relația cu celelalte persoane semnificative
din afara terapiei.
Pentru unii pacienți, s-ar putea ca schema cognitivă să aibă o componentă
și o origine biologică, probabil în legătură cu tulburarea obsesiv-compulsivă sau
cu tulburarea distimică. Probabil că acești pacienți ar beneficia de pe urma unei
medicalii.
Scopuri terapeutice
Principalul scop este de a-i ajuta pe pacienți să prezică viitorul cu mai

multă obiectivitate, mai pozitiv. Unii cercetători sugerează că cel mai sănătos
mod de a percepe realitatea este având o „lucire iluzorie” (AUoy și Ambramson,
1979; Taylor și Brown, 1994), respectiv puțin mai pozitivă decât ar fi în realitate.
O perspectivă negativă nu pare să fie la fel de sănătoasă sau de adaptativă.
Probabil că acest lucru se întâmplă, deoarece, în mare, dacă ne așteptăm ca ceva
să meargă prost și avem dreptate, acest lucru nu ne face să ne simțim mai bine.
Nu ne-a ajutat prea mult să ne imaginăm cel mai rău scenariu. Probabil că este
mai sănătos să trecem prin viață așteptându-ne ca lucrurile să meargă bine - cât
timp așteptările noastre nu sunt atât de contrare realității, încât să fim extrem de
dezamăgiți, în mod constant.
Realist vorbind, în majoritatea cazurilor nu ne așteptăm ca pacienții care
au această schemă cognitivă să devină persoane relaxate și optimiste, dar pot cel
puțin să treacă de la extrema negativă la o poziție mai moderată. Câteva dintre
semnele care ne informează că starea pacienților cu această schemă cognitivă s-a
ameliorat sunt faptul că nu se mai îngrijorează la fel de frecvent, au o perspectivă
mai pozitivă asupra viitorului, nu mai prezic în mod constant că lucrurile se vor
termina în cel mai rău mod posibil și nu mai ruminează obsesiv în legătură cu
viitorul. Nu se mai concentrează la fel de obsesiv pe a încerca să evite comiterea
greșelilor. Mai degrabă, depun un efort rezonabil pentru a evita greșelile și se
concentrează mai mult pe a răspunde nevoilor lor emoționale și pe a-și urma
înclinațiile naturale.
Strategii pe care se pune accentul în tratament
Strategiile cognitive și comportamentale reprezintă, de regulă, părțile

principale ale tratamentului, dar poate fi util să se apeleze și la strategii experiențiale
și la relația terapeutică.
Există multe tehnici cognitive care pot veni în ajutorul acestei scheme
cognitive: identificarea distorsiunilor cognitive, investigarea dovezilor, generarea
alterativelor, folosirea cartonașelor de coping, purtarea unor dialogurilor între
partea schemei cognitive și partea sănătoasă. Terapeutul îi poate ajuta pe pacienți
să formuleze predicții despre viitor și să observe cât de rar se adeveresc respectivele
predicții negative. Pacienții își automonitorizează gândirea negativă și pesimistă
și exersează o perspectivă mai obiectivă asupra vieții lor, bazată pe dovezi logice și
empirice. Aceștia învață să nu mai exagereze aspectele negative și să se concentreze
mai mult pe aspectele pozitive din viața lor. Pacienții observă cum li se schimbă
în mod corespunzător dispoziția afectivă.
In cazul în care pacienții au în istoria lor de viață evenimente negative,
tehnicile cognitive îi pot ajuta să analizeze evenimentele respective și să învețe
să distingă prezentul și viitorul de trecut. Dacă un eveniment din trecut a fost
controlabil, atunci terapeutul și pacientul pot lucra împreună pentru a corecta
problema, astfel încât să nu se mai întâmple din nou. Dacă evenimentul nu a
fost controlabil, atunci acesta nu are nicio relevanță pentru viitor. Din punct de
vedere logic, pesimismul față de un eveniment din viitor nu are niciun sens, chiar
dacă pacientul a traversat evenimente negative incontrolabile în trecut.
In cazul în care schema cognitivă are o funcție protectivă, tehnicile cognitive
îi pot ajuta pe pacienți să pună la îndoială ideea că este mai bine să își asume o
perspectivă negativă și pesimistă pentru a nu fi dezamăgiți. De regulă, această
idee este incorectă: dacă pacienții se așteaptă ca ceva să meargă prost și chiar
merge prost, faptul că s-au îngrijorat în privința asta nu îi va face să se simtă atât
de bine pe cât anticipează; dacă se așteaptă ca ceva să meargă bine și de fapt merge
prost, ei nu se vor simți atât de rău pe cât anticipează. Oricât de mare ar fi câștigul
de a anticipa consecințele negative, acesta nu depășește costul de a trăi zi de zi cu
îngrijorări și cu tensiuni cronice. Pacienții enumeră avantajele și dezavantajele de
a presupune ce e mai rău. Experimentează ambele poziții, observând ce efect au

asupra dispoziției lor afective.
Unii pacienți prezintă ceea ce Borkovec numește „magia îngrijorării”
(Borkovec, Robinson, Pruzinsky și DePree, 1983). Aceștia consideră că
îngrijorările sunt un ritual magic care poate preîntâmpina evenimentele negative:
atât timp cât se îngrijorează, evenimentul negativ nu se va întâmpla. (Așa cum
a spus un pacient cu această schemă cognitivă: ,Atât timp cât mă îngrijorez,
măcar fac ceva. ”) Această atitudine reprezintă o formă de a dobândi control asupra
finalurilor negative. Insă, de fapt, multe dintre lucrurile pentru care pacienții se
îngrijorează sunt fie în afara controlului lor, fie incontrolabile prin intermediul
îngrijorărilor. Pacienții pot, de asemenea, să poarte dialoguri între partea lor
negativă și pesimistă și partea pozitivă și optimistă pe care caută să o dezvolte
terapia. Astfel, ei ajung să conștientizeze beneficiile de a-și asuma o atitudine mai
pozitivă față de viață.
Tehnicile experiențiale îi ajută pe pacienți să intre în contact cu modul lor
de Copil fericit. Dacă originea schemei cognitive a fost un părinte negativist și
pesimist, pacienții pot să poarte dialoguri în imagerie dirijată cu acest părinte.
Din rolul de Adult sănătos, întâi terapeutul, apoi pacientul intră în imaginile
din copilărie în care Părintele pesimist descuraja entuziasmul copilului. Adultul
sănătos contracarează Părintele negativist și liniștește Copilul îngrijorat. Modul
de copil își exprimă furia față de Părintele negativist, din cauză că acesta a fost o
prezență atât de descurajantă și de stresantă.
Terapeutul poate recurge la tehnici experiențiale pentru a-i ajuta pe
pacienți să găsească o soluție la sentimentele subiacente de deprivare emoțională,
care au fost provocate de întâmplările dureroase din trecutul lor. Dacă pacienții
își exprimă furia și suferința aferente acelor evenimente, iar terapeutul le este
alături și manifestă empatie, aceștia vor reuși de cele mai multe ori să lase în urmă
întâmplările respective. în loc să rămână blocați într-o suferință neîncheiată,
aceștia pot să o ia de la capăt și să meargă înainte. Modul de Adult sănătos este
cel care îi ghidează pe pacienți de-a lungul acestui proces.
Pacienții pot pune în practică experimente comportamentale, cu scopul de
a-și testa convingerile negative distorsionate. Spre exemplu, pot prezice cele mai
rele rezultate și apoi să observe cât de des se întâmplă să aibă dreptate; pot testa
ipoteze cu privire la faptul că îngrijorările au ca urmare un rezultat mai bun; sau
pot testa dacă se simt mai bine atunci când prezic un rezultat negativ, respectiv
unul pozitiv.
Terapeuții îi pot învăța pe pacienții cu o schemă cognitivă de Negativism/
Pesimism tehnici de „prevenție a răspunsului”, pentru a-și reduce hipervigilența
față de comiterea greșelilor. Pacienții învață gradual să devină mai puțin obsedați
de evitarea greșelilor și să se angajeze în mai puține comportamente inutile care
au ca scop preîntâmpinarea greșelilor, iar apoi să observe cum le crește satisfacția
și mulțumirea în urma implementării acestor schimbări.
O temă comportamentală utilă poate fi să îi instruim pe pacienți să nu
se mai plângă celorlalți. în cazul în care această schemă cognitivă reprezintă o
supracompensare pentru schema cognitivă Deprivare emoțională, terapeutul îi
poate învăța pe pacienți cum să le ceară mai direct celor din jur să răspundă
nevoilor emoționale pe care le au în relații. O mare parte dintre acești pacienți

negativiști și pesimiști — în special, cei pe care terapeuții îi numesc „persoane care
se plâng, însă refuză să fie ajutate” (Frank și colab., 1952) - sunt extrem de dificil
de tratat și adesea au în spate o schemă cognitivă de Deprivare emoțională. Ei se
plâng pentru a-i face pe ceilalți să le arate afecțiune, fără a fi conștienți de acest
lucru. Tendința cronică de a se plânge pe care o observăm la acești pacienți se
dovedește a fi atât de impenetrabilă la persuasiune și la contraargumente logice,
deoarece problema centrală ține de deprivare emoțională: pacienții se plâng
pentru a obține sprijin și empatie, nu pentru că vor soluții practice sau sfaturi.
Această tendință de a se plânge ajunge să se întoarcă împotriva lor, pentru că,
după o vreme, ceilalți oameni se satură de nemulțumirile lor și devin intoleranți
sau îi evită. Cu toate acestea, pe termen scurt, faptul că se plâng le câștigă deseori
pacienților simpatie și atenție. Dacă, în loc să caute afecțiune plângându-se,
aceștia învață să o ceară mai direct, atunci vor putea începe să răspundă într-un
mod mai sănătos nevoilor lor emoționale.
Limitarea timpului pe care pacienții îl petrec îngrijorându-se, prin
programarea unui „timp pentru îngrijorări”, este o strategie comportamentală
care vine în ajutorul multora dintre pacienți. Aceștia învață să își dea seama când
se îngrijorează și apoi să amâne îngrijorarea până la ora prestabilită. Mulți dintre
acești pacienți beneficiază totodată de pe urma planificării unui număr mai mare
de activități distractive. Adesea, pacienții cu această schemă cognitivă duc o viață
orientată mai mult către supraviețuire decât către plăcere. Viața lor nu se axează
pe obținerea „lucrurilor bune” - ci pe evitarea „lucrurilor rele”. A-i determina pe
pacienți își planifice activități plăcute se poate dovedi a fi un antidot împotriva
tendinței lor de a investi atât de mult timp îngrijorându-se. La fel ca în tratamentul
depresiei, creșterea frecvenței activităților plăcute este o componentă importantă
pentru tratarea schemei cognitive de Negativism/ Pesimism.
După cum am menționat mai devreme, o mare parte dintre pacienții care
au această schemă cognitivă au fost deprivați la nivel emoțional în copilărie și, prin
urmare, au nevoie ca terapeutul să le arate că este alături de ei. Terapeutul se poate
concentra pe a le oferi validare în raport cu evenimentele negative din trecut,
fiind atent să nu le încurajeze tendința de a se plânge sau predicțiile negative cu
privire la viitor. Dacă terapeutul reușește să ofere pacientului sprijin în raport cu
pierderile din trecut și, în același timp, să nu răspundă la nemulțumirile excesive
față de evenimentele din prezent, atunci pacientul poate începe să se vindece.
Această formă de „reproducere limitată a figurii parentale” încurajează exprimarea
suferinței, fără a întări pesimismul sau tendința de a se plânge.
Aceasta este, de regulă, o schemă cognitivă dificil de schimbat. Adesea,

pacienții nu își pot aminti o perioadă de timp în care să nu fi fost pesimiști și
nu pot să își imagineze cum ar fi altfel. Strategiile de abordare a modurilor îi pot
ajuta să își elibereze modul de Copil fericit, care a fost mult timp îngropat sub
un munte de îngrijorări. Modul de Adult sănătos — jucat întâi de terapeut, apoi
de pacient — intră în imaginile unor situații nefericite din trecut și din prezent și
îl ajută pe Copilul îngrijorat să adopte o perspectivă mai pozitivă față de acestea.
Terapeuții trebuie să fie atenți să nu înceapă să se contrazică cu pacienții în
privința gândirii lor negative. In loc ca terapeutul să fie în mod repetat de partea
pozitivă, iar pacientul de partea negativă, este important ca pacientul să joace
rolul ambelor părți. Atunci când terapeutul și pacientul își asumă roluri opuse,
ședințele de terapie tind să semene prea mult cu niște dezbateri și există riscul
ca relația terapeutică să devină concurențială. Dacă pacientul se poziționează
de ambele părți, terapeutul poate veni în sprijinul părții sănătoase la nevoie.
Terapeutul îl poate ajuta pe pacient să își identifice cele două moduri, cel de
Pesimist și cel de Optimist, iar apoi să poarte dialoguri între acestea.
Pot exista multe beneficii secundare de pe urma schemei cognitive, dacă
pacientul primește atenție atunci când se plânge. Se recomandă ca terapeutul să
încerce să modifice aceste contingențe pe cât de mult posibil. Terapeutul se poate
7 întâlni cu membrii de familie care întăresc tendința pacientului de a se plânge și
le poate arăta reacții mai sănătoase. Ii poate ajuta să învețe cum să ignore pacienții
arunci când se plâng și, în schimb, să le recompenseze manifestarea încrederii în
sine și a speranței.
în cazul în care schema cognitivă este dificil de schimbat, deoarece a rezultat
în urma unor evenimente de viață extrem de negative, este adesea util ca pacienții
să își exprime suferința față de pierderile din trecut. Exprimarea autentică a
suferinței poate să amelioreze nevoia de a se plânge. Exprimarea suferinței îi ajută
pe pacienți să separe prezentul, în care (se presupune că) sunt în siguranță și
apărați, de trecut, în care s-au confruntat cu pierderi sau cu suferințe traumatice.
După cum am menționat anterior, este posibil ca la anumiți pacienți
să existe o componentă biologică a îngrijorării, caz în care la terapie se poate
adăuga medicația. în unele cazuri, am observat că medicația antidepresivă este cu
adevărat utilă, în special inhibitorii selectivi ai recaptării serotoninei.
Inhibiție emoțională

Acești pacienți se prezintă ca având o gamă restrânsă de emoții și sunt
excesiv de inhibați când se pune problema să își discute și să își exprime emoțiile.
Sunt mai degrabă aplatizați emoțional decât sentimentali sau expansivi și tind să
se controleze, nu să fie spontani. De obicei, își rețin manifestările de căldură și
afecțiune și deseori caută să își stăpânească pornirile agresive. Mulți pacienți cu
această schemă cognitivă pun mai mare preț pe autocontrol decât pe intimitate
în interacțiunile umane și se tem că, dacă își vor da frâu liber emoțiilor oricât
de puțin, e posibil să își piardă întru totul controlul. în esență, se tem că vor fi
copleșiți de rușine sau că vor atrage asupra lor o altă repercusiune gravă, cum ar fi
pedeapsa sau abandonul. Adesea, controlul excesiv se extinde asupra persoanelor
apropiate din mediul pacientului (încearcă să îi împiedice pe cei apropiați să își
exprime atât emoțiile pozitive, cât și pe cele negative), în special dacă emoțiile
respective sunt intense.
Pacienții își inhibă emoțiile pe care ar fi mai sănătos să le exprime. Este

vorba despre acele emoții firești care țin de modul de Copil spontan. Orice copil
trebuie să învețe să își țină sub control emoțiile și impulsurile, astfel încât să
respecte drepturile celorlalți oameni. însă pacienții cu această schemă cognitivă
au mers totuși prea departe. Aceștia au inhibat și au controlat Copilul spontan
atât de mult, încât au uitat cum să se comporte firesc și să se distreze. Cele mai
des întâlnite domenii în care pacienții se controlează în exces includ inhibarea
furiei, inhibarea emoțiilor pozitive, precum bucuria, dragostea, simpatia și
impulsurile sexuale; aderarea excesivă la rutine sau la ritualuri; dificultatea de a-și
exprima vulnerabilitatea sau de a comunica deschis despre propriile sentimente;
supralicitarea raționalității concomitent cu discreditarea nevoilor emoționale.
Pacienții cu schema cognitivă Inhibiție emoțională îndeplinesc în
mod frecvent criteriile de diagnostic pentru tulburarea de personalitate
obsesiv-compulsivă. în afară de faptul că au o gamă restrânsă de emoții, aceștia
tind să țină excesiv de mult la maniere, în detrimentul intimității și al distracției,
și sunt mai degrabă rigizi și inflexibili decât spontani. în special pacienții care au
atât schema cognitivă Inhibiție emoțională, cât și pe cea de Standarde nerealiste,
prezintă o probabilitate ridicată de a îndeplini criteriile de diagnostic pentru
tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă, deoarece, luate împreună, cele
două scheme cognitive includ aproape toate criteriile de diagnostic.
Cel mai adesea, la originea Inhibiției emoționale stau situații în care
pacienții au fost facuți de rușine de către părinți sau alte figuri de autoritate
atunci când, copii fiind, și-au manifestat în mod spontan emoțiile. Aceasta este
adesea o schemă cognitivă culturală, în sensul în care anumite culturi pun mai
mare preț pe autocontrol. (Un pacient ne-a spus următoarea glumă pentru a
ilustra reținerea emoțională specifică descendenței sale scandinave: „Ați auzit de
bărbatul din Scandinavia care și-a iubit soția atât de mult, încât aproape că i-a
spus asta?”) Această schemă cognitivă se transmite din generație în generație.
Convingerea subiacentă este aceea că este „rău” să îți arăți sentimentele, să
vorbești despre ele sau să acționezi impulsiv pe baza lor, în vreme ce este „bine” să
îți păstrezi sentimentele pentru tine însuți. Pacienții cu această schemă cognitivă
par, de regulă, să aibă tendința de a se controla, de a fi nefericiți și posaci. Pe lângă
aceasta, ca urmare a acumulării furiei neexprimate, aceștia sunt adesea ostili sau
plini de resentimente.
Se întâmplă adesea ca pacienții cu o schemă cognitivă de Inhibiție
emoțională să intre în relații de cuplu cu parteneri sentimentali și impulsivi.
Considerăm că acest lucru se întâmplă deoarece există o parte sănătoasă din ei
care își dorește oarecum să lase Copilul spontan aflat în interior să iasă la iveală.
(O pacientă, care a fost educată că este greșit să „te dai mare”, s-a căsătorit cu un
bărbat căruia îi plăcea să poarte haine elegante și să meargă în locuri scumpe:
„Când sunt cu el, mi se pare că am voie să mă aranjez”, explica ea.) Atunci când
oamenii inhibați se căsătoresc cu persoane sentimentale, cuplul devine uneori tot
mai polarizat de-a lungul timpului. Din nefericire, câteodată partenerii încep să
se antipatizeze exact din cauza acelor trăsături care i-au atras la început: partenerul
sentimental ajunge să disprețuiască reținerea celui inhibat, iar partenerul inhibat
ajunge să desconsidere intensitatea celui sentimental.
Scopuri terapeutice
Principalul scop al tratamentului este de a-i ajuta pe pacienți să fie mai

expansivi și mai spontani din punct de vedere emoțional. Tratamentul îi ajută pe
pacienți să învețe cum să comunice și să își exprime adecvat multe dintre emoțiile
pe care le suprimă. Pacienții învăță să își manifeste furia în moduri adecvate, să
se angajeze în mai multe activități cu scop de distracție, să exprime afecțiune și
să vorbească despre sentimentele lor. Aceștia învăță să valorizeze emoțiile la fel
de mult ca raționalitatea, să nu îi mai controleze pe oamenii din jur, să nu îi
mai umilească pe ceilalți pentru exprimarea emoțiilor firești și să nu mai simtă
rușine față de propriile emoții. In schimb, ei își permit lor înșiși și altora să fie
mai expansivi.

7
Strategiile terapeutice de tip comportamental și experiențial sunt probabil
cele mai importante. Strategiile comportamentale sunt orientate către a-i ajuta
pe pacienți să discute și să exprime atât emoții pozitive, cât și negative în relația
cu alte persoane semnificative, precum și să se angajeze în mai multe activități cu
scop de distracție. Un anumit nivel de psiho-educație este util; altfel, strategiile
cognitive nu unt, în general, foarte utile - acestea întăresc accentul exagerat pe
care pacientul îl pune deja pe raționalitate.
Intervenția experiențială le poate facilita pacienților accesul la propriile
emoții. în cadrul imaginilor din copilărie, modul de Adult sănătos îl ajută pe
Copilul inhibat să exprime acele emoțiile pe care pacienții le-au suprimat arunci
când au fost copii. Prima dată, terapeutul joacă rolul Adultului sănătos, iar apoi
pacientul. Adultul sănătos confruntă modul de Părinte inhibitor și încurajează
copilul să exprime sentimente precum furie sau iubire. In imagini ale unor situații
din prezent sau din trecut, Adultul sănătos îl ajută pe pacient să articuleze emoții
și să îi încurajeze pe ceilalți să își articuleze emoțiile, la rândul lor.
Și relația terapeutică se poate dovedi destul de utilă pentru remedierea
schemei cognitive Inhibiție emoțională. Un terapeut care este în general mai
expresiv și mai sentimental poate „reproduce figura parentală” pentru pacient și
poate oferi un model de urmat. (Există însă riscul ca un terapeut foarte rațional și
inhibat să întărească schema cognitivă Iară să își dea seama.) Reproducerea figurii
parentale poate însemna ca, din când în când, terapeutul să facă ceva spontan
în timpul ședinței, pur și simplu pentru amuzament (ex. să spună o glumă, să
vorbească despre un subiect frivol, să apeleze la umor), astfel încât să mai relaxeze
atmosfera. Cel mai important este ca terapeutul să îl recompenseze pe pacient
atunci își exprimă emoțiile în loc să le țină în frâu. In cazul în care pacientul are
emoții puternice față de terapeut, acesta din urmă îl încurajează pe pacient să le
exprime cu voce tare.
Strategiile cognitive îl ajută pe pacient să accepte avantajele de a fi
mai sentimental și, prin aceasta, să ia decizia de a combate schema cognitivă.
Terapeutul prezintă procesul de combatere a schemei cognitive sub forma căutării
unui punct de echilibru de-a lungul unui continuum de expresivitate emoțională,
mai degrabă decât sub formă de „totul sau nimic”. Scopul nu este ca pacienții
să cadă în cealaltă extremă și să devină impulsivi din punct de vedere emoțional;
mai degrabă, scopul este ca pacienții să găsească o cale de mijloc.
In sfârșit, strategiile cognitive îi pot ajuta pe pacienți să evalueze consecințele
exprimării emoțiilor lor. Pacienții cu această schemă cognitivă se tem că se va
întâmpla ceva rău dacă își vor exprima emoțiile. Adesea, se tem că vor fi umiliți
sau facuți de rușine. Dacă pacienții sunt ajutați să înțeleagă că pot să își exprime
emoțiile cu discernământ, astfel încât să nu existe probabilitatea ca acest lucru să
se întâmple, acest lucru le va permite să se simtă mai confortabil și mai dispuși
să experimenteze.
Strategiile experiențiale îi ajută pe pacienți să își acceseze și să își exprime
emoțiile neconștientizate în copilărie, precum dor, furie, iubire și fericire. Prin
intermediul imageriei dirijate, pacienții retrăiesc situații relevante din copilărie,
exprimându-și de această dată emoțiile. Rostesc cu voce tare sentimentele pe care
le-au inhibat în acel moment. Prima dată terapeutul, apoi pacientul, intră în
imagine în rolul de Adult sănătos și ajută modul de Copil inhibat. Adultul sănătos
recompensează copilul pentru exprimarea emoțiilor, în loc să îl umilească sau să
îl ridiculizeze, așa cum au făcut figurile parentale. Adultul sănătos îl confruntă pe
părinte și îl consolează și îl acceptă pe copil. Pacientul exprimă furie și tristețe față
de pierderea Copilului spontan din sine.
Există o mulțime de jocuri comportamentale de rol și teme de casă care
pot fi puse în aplicare. Pacienții pot exersa discutarea sentimentelor cu alți
oameni, exprimarea adecvată atât a sentimentelor pozitive, cât și a celor negative,
amuzamentul și spontaneitatea și angajarea în activități cu scop de distracție.
Ar putea să ia lecții de dans, să experimenteze activități sexuale sau să facă ceva
sub impulsul de moment. Ar putea să își exprime agresivitatea prin intermediul
corpului lor, de exemplu jucând un sport de competiție sau lovind într-un sac de
box. La nevoie, terapeutul poate grada sarcinile comportamentale în funcție de
dificultate, astfel încât pacienții să renunțe pas cu pas la controlul excesiv. Poate
fi util să se lucreze cu partenerul. Terapeutul poate să încurajeze atât pacientul,
cât și partenerul acestuia să își exprime sentimentele în moduri constructive. în
cele din urmă, pacienții concep experimente pentru a-și testa predicțiile negative,
notându-și ceea ce prezic ei că se va întâmpla dacă își exprimă emoțiile și ceea ce
se întâmplă cu adevărat. Pacienții exersează prin joc de rol schimburi de replici
cu persoanele apropiate, în cadrul imageriei dirijate și alături de terapeut, iar apoi
le pun în practică drept temă de casă. Aceștia compară rezultatele reale cu cele
prezise.
Terapeutul modelează și încurajează exprimarea adecvată a emoțiilor.
Terapia de grup poate ajuta mulți pacienți cu această schemă cognitivă s.i se simtă
mai confortabil atunci când își exprimă emoțiile de față cu ceilalți.
Atunci când cineva a fost inhibat emoțional întreaga lui viață, îi este greu
să înceapă să se comporte altfel. Exprimarea emoțiilor le pare atât de străină
pacienților care au această schemă cognitivă - este atât de contrară față de ceea
ce li se pare a fi adevărata lor fire - încât întâmpină o mare dificultate în a face

acest lucru. Strategiile de abordare a modurilor îi pot ajuta pe pacienți să intre
în contact cu acea partea sănătoasă din ei care vrea să combată schema cognitivă,
precum și să își exprime emoțiile mai deschis.
Standarde nerealiste/ Hipercriticism

Pacienții cu această schemă se prezintă adesea ca perfecționiști și ambițioși.
Aceștia consideră că trebuie să se străduiască continuu pentru a atinge anumite
standarde extrem de înalte. Aceste standarde sunt interiorizate; prin urmare, spre
deosebire de schema cognitivă Nevoie de Aprobare/ Nevoie de Recunoaștere,
pacienții cu schema cognitivă Standarde nerealiste nu își modifică la fel de ușor
7 așteptările sau comportamentele în funcție de reacția celor din jur. Acești pacienți
să străduiesc să atingă anumite standarde, în primul rând pentru că „ar trebui”
să facă asta, nu pentru că vor să câștige aprobarea celorlalți. Chiar dacă nu ar afla
nimeni niciodată, majoritatea acestor pacienți tot s-ar strădui să atingă standardele
respective. Se întâmplă adesea ca pacienții să aibă atât schema cognitivă Standarde
nerealiste, cât și pe cea de Nevoie de aprobare/ Nevoie de recunoaștere, caz în
care vor căuta și să atingă standarde foarte înalte, și să câștige aprobarea externă.
Standarde nerealiste, Nevoia de aprobare/ Nevoia de cunoaștere și Sentimentul
de îndreptățire sunt schemele cognitive cele mai evidente în cazul personalității
narcisiste (deși schemele cognitive Deprivare emoțională și Deficiență se află
adesea la baza acestor scheme cognitive compensatorii). Prezentăm în detaliu
acest aspect în Capitolul 10, când abordăm tratamentul pacienților narcisiști.
Cea mai tipică emoție trăită de către pacienții cu schema cognitivă
Standarde nerealiste este presiunea. Această presiune este necruțătoare. Deoarece
este imposibil să atingă perfecțiunea, persoana trebuie să se străduiască veșnic
mai mult. în spatele efortului, pacienții trăiesc o anxietate intensă față de eșec
- iar eșecul înseamnă să primească o notă de „9,5” în locul uneia de „10”. Un
alt sentiment des întâlnit este hipercriticismul, atât față de propria persoană, cât
și față de alții. Majoritatea acestor pacienți simt că sunt presați foarte tare de
timp: sunt atâtea de făcut și atât de puțin timp pentru a le face. Drept urmare,
apare adesea epuizarea. Este dificil să ai standarde nerealiste și adesea este dificil
să fii într-o relație cu cineva care are standarde nerealiste. (După cum a relatat
unul dintre pacienții noștri despre soția lui, care are standarde nerealiste: „Lucrul
acesta nu e bun de nimic, nici celălalt nu e bun de nimic. Nimic nu e vreodată
bun de ceva.”) Un alt sentiment des întâlnit în cazul pacienților cu această schemă
cognitivă este iritabilitatea, care adesea apare din cauză că nu se termină de făcut
destul de multe lucruri, destul de repede sau destul de bine. Un alt sentiment
des întâlnit este cel de competitivitate. Majoritatea pacienților care se încadrează
în „tipul A” - respectiv, care sunt presați de timp în mod cronic și manifestă
ostilitate și competitivitate (Suinn, 1977) - au această schemă cognitivă.
Adesea, pacienții cu schema cognitivă Standarde nerealiste sunt dependenți
de muncă, lucrând fără încetare în domeniile în care își aplică standardele.
Domeniile respective pot fi variate: e posibil să fie vorba despre școală, muncă,
aspect fizic, cămin, performanțe atletice, sănătate, etică sau respectarea regulilor
ori performanțe artistice. Dat fiind perfecționismul lor, acești pacienți manifestă
o atenție exagerată la detalii și adesea subestimează cu cât de mult se situează
performanța lor peste medie. Aceștia au reguli rigide în multe domenii ale vieții,
cum ar fi norme etice, culturale sau religioase nerealist de înalte. Gândirea lor
este aproape întotdeauna de tipul totul-sau-nimic: pacienții consideră că fie și-au
atins cu precizie standardul stabilit, fie au dat greș. Aceștia sunt rareori mulțumiți
în urma unui succes, deoarece sunt deja concentrați pe următoarea sarcină care
trebuie săvârșită perfect.
Pacienții cu această schemă cognitivă nu își percep de obicei standardele
ca fiind perfecționiste. Au impresia că standardele lor sunt normale. Fac pur
și simplu ceea ce se așteaptă de la ei. Pentru a îndeplini criteriile unei scheme
cognitive dezadaptative, trebuie să existe o afectare semnificativă asociată cu
schema cognitivă. Ar putea fi vorba de absența plăcerii de a trăi, probleme de
sănătate, stimă de sine scăzută, relații intime sau profesionale nesatisfăcătoare sau
un alt tip de disfuncție.
Scopuri terapeutice
Principalul scop terapeutic este de a-i ajuta pe pacienți să își coboare

standardele nerealiste și să își reducă hipercriticismul. Scopul are două direcții:
de a-i determina pe pacienți să încerce să realizeze mai puține lucruri și să le
realizeze mai puțin perfect. Pacienții tratați cu succes au în viața lor un echilibru
mai bun între reușite și plăceri. Aceștia se și distrează, nu doar muncesc, nu se
mai îngrijorează atât de mult că „pierd vremea” și nu se mai simt vinovați din
această cauză. Investesc timp în a se conecta la nivel emoțional cu cei apropiați și
devin capabili să lase ceva să fie imperfect și totuși să îl considere valoros. Fiind
mai puțin critici față de ei înșiși și față de ceilalți, devin mai puțin exigenți, tind
să accepte mai mult imperfecțiunea umană și sunt mai puțin rigizi cu privire la
reguli. Ajung să își dea seama că standardele lor nerealiste presupun un cost mai
mare decât câștigul aferent: încercând să amelioreze cu puțin o anumită situație,
ajung să înrăutățească cu mult numeroase alte situații.
Strategiile terapeutice cognitive și comportamentale sunt de obicei cele

mai importante. Cu toate că pot fi de ajutor și strategiile experiențiale și relația
terapeutică, de regulă acestea nu joacă un rol central în tratamentul acestei
scheme cognitive.
Terapeutul recurge la strategii cognitive pentru a-i ajuta pe pacienți să își
dispute perfecționismul. Aceștia învață să perceapă performanța ca fiind de-a
lungul unui continuum, de la slabă la perfectă - cu multe gradații între aceste
doua extreme - mai degrabă decât ca fiind un fenomen de tipul totul-sau-nimic.
Aceștia desfășoară analize costuri-beneficii ale perpetuării standardelor lor
nerealiste, întrebând-se: „Dacă ar fi să nu fac lucrurile atât de bine sau dacă ar
fi să fac mai puține lucruri, care ar fi costurile și beneficiile?” Terapeutul scoate

în evidență avantajele de a-și coborî standardele - toate beneficiile care le-ar
influența pozitiv sănătatea și fericirea, toate felurile în care suferă ca urmare a
standardelor lor nerealiste și toate modurile în care schema cognitivă le afectează
plăcerea de a trăi și relațiile cu cei apropiați. Costurile schemei cognitive sunt mai
mari decât beneficiile: această concluzie reprezintă pârghia de influență care îi
poate motiva pe pacienți să se schimbe. Totodată, terapeutul îi ajută pe pacienți
să perceapă riscul asociat imperfecțiunii ca fiind mai mic. Imperfecțiunea nu
este o crimă. Greșelile nu vor avea consecințele negative pe care le anticipează
pacienții.
Schema cognitivă Standarde nerealiste pare să aibă două origini diferite,
fiecare cu implicații diferite pentru tratament. Prima și cea mai des întâlnită origine
este interiorizarea unui părinte cu standarde înalte (modul de Părinte exigent). In
acest caz, exercițiile experiențiale îi ajută pe pacienți să își construiască acea parte
din sine care poate lupta cu Părintele exigent interiorizat. Acesta este modul de
Adult sănătos, jucat întâi de terapeut, apoi de către pacient. Pacienții își exprimă
furia față de presiunea și de costul ridicat presupuse de standardele părinților; au
plătit foarte scump pentru că și-au interiorizat standardele respective.
Cea de-a doua origine pentru schema cognitivă Standarde nerealiste vine
sub formă de compensare pentru schema cognitivă Deficiență: pacienții se simt
defecți și apoi supracompensează încercând să fie perfecți. In acest caz, a-i ajuta
pe pacienți să își conștientizeze schema cognitivă subiacentă Deficiență joacă un
rol important în tratament. Strategiile experiențiale îi pot ajuta pe pacienți să
aibă acces la rușinea care se află la bază. Toate exercițiile de imagerie dirijată care
se aplică în cazul schemei cognitive de Deficiență capătă relevanță. Pacienții își
pot vizualiza, de asemenea, partea perfecționistă (o pacientă o numește pe a ei
„Domnișoara Perfecțiune”: „Are mâinile în șold și o expresie aspră și dezamăgită
pe față”). Prin imageria dirijată, modul perfecționist se poate da deoparte și îi
poate permite Copilului vulnerabil să vorbească.
Strategiile comportamentale îi pot ajuta pe pacienți să își coboare
gradual standardele nerealiste. Terapeutul și pacientul concep experimente
comportamentale pentru a ajuta la înfrânarea perfecționismului - pentru a face
mai puține și a le face mai puțin bine. Exemple de experimente comportamentale
includ: să decidă cât de mult timp vor investi pentru a munci versus a face alte
lucruri, cum ar fi să se distreze sau să ia legătura cu cei apropiați; să își stabilească
standarde mai joase și să exerseze respectarea lor; să facă intenționat anumite
sarcini imperfect; să laude comportamentele imperfecte, însă valoroase, ale
celor apropiați; sau să „piardă vremea” interacționând cu prietenii și cu membrii
familiei, doar de dragul distracției sau cu scopul de a crește calitatea relațiilor
respective. Pacienții își monitorizează dispoziția afectivă pe care o au în urma
punerii în aplicare a acestor sarcini și vor observa ce efecte există asupra dispoziției
afective a celor apropiați. învăță să combată vinovăția pe care o simt atunci când
nu se străduiesc suficient de mult. Modul de Adult sănătos îl asigură pe Copilul
imperfect că este acceptabil să permită o anumită doză de imperfecțiune.
In mod ideal, terapeuții oferă un model de standarde echilibrate atât în
abordarea lor față de terapie, cât și în prezentarea vieții personale. Terapeuții
care sunt la rândul lor prea perfecționiști pot submina progresul pacientului în
tratament. Terapeutul apelează la confruntare empatică atunci când standardele
nerealiste ale pacientului sunt manifestate în timpul terapiei, cum ar fi atunci
când pacientul completează formularele prea corect sau își face tema de casă
perfect. Cu toate că terapeutul înțelege de ce simte pacientul nevoia de a avea o
performanță perfectă, din moment ce acest lucru i-a fost transmis de către părinți
în copilărie, față de terapeut aceștia nu trebuie, de fapt, să aibă o performanță
perfectă. Terapeutul nu îi va ridiculiza sau critica pentru o performanță imperfectă.
Acesta este mai interesat să formeze o relație și să îl ajute pe pacient să se vindece,
decât să evalueze performanța pacientului în terapie, și își dorește ca pacientul să
fie de aceeași părere.
Cel mai mare obstacol este reprezentat, de departe, de beneficiile secundare 7

care vin odată cu schema cognitivă: există atât de multe beneficii în a face
lucrurile atât de bine. Mulți pacienți care au această schemă cognitivă ezită să
renunțe la standardele lor nerealiste pentru că li se pare că beneficiile acestora
cântăresc mai mult decât costurile. Pe lângă aceasta, mulți pacienți se tem de
jena, rușinea, vinovăția și propria auto-critică care ar urma dacă nu s-ar ridica la
înălțimea standardelor lor. Li se pare a fi atât de probabil să aibă emoții negative,
încât n-ar risca să își coboare standardele nici măcar un pic. Poate fi de ajutor
să se înainteze lent în terapie, precum și să se evalueze îndeaproape consecințele
coborârii standardelor. Strategiile de abordare a modurilor îi pot ajuta pe pacienți
să își construiască acea parte sănătoasă care este dispusă să dea perfecționismul la
schimb pentru mai multă împlinire în viață.
Pedepsire

Acești pacienți consideră că oamenii - inclusiv ei înșiși - ar trebui să fie
aspru pedepsiți pentru greșelile lor. Se prezintă ca fiind moraliști și intoleranți
și le este extrem de greu să ierte greșelile făcute de alți oameni sau de ei înșiși.
Aceștia consideră că oamenii care comit greșeli nu merită să fie iertați, ci pedepsiți.
Nu sunt permise niciun fel de scuze. Pacienții cu această schemă cognitivă nu
se arată dispuși să ia în considerare circumstanțe atenuante. Nu țin seama de
imperfecțiunea umană și întâmpină dificultăți în a simți oricât de puțină empatie
pentru o persoană care face ceva ce ei percep ca fiind rău sau greșit. Acestor
pacienți le lipsește capacitatea de a simți milă.
Cea mai bună cale de a detecta această schemă cognitivă este prin tonul
punitiv și acuzator al vocii cu care acești pacienți vorbesc atunci când cineva a
făcut o greșeală, fie că vorbesc despre alți oameni sau despre ei înșiși. Acest ton
punitiv al vocii își are aproape întotdeauna originea într-un părinte care a vorbit
pe același ton. Tonul comunică necesitatea implacabilă de a aplica pedeapsa.
Este vocea predicatorului care amenință cu „flăcările iadului”: fără inimă, rece
și disprețuitoare. îi lipsește blândețea și compasiunea. Este o voce care nu va fi

mulțumită până când răufăcătorul nu va fi pedepsit. Dă totodată impresia că
pedeapsa pe care persoana vrea să o aplice este prea severă - că pedeapsa este mai
gravă decât fapta. Asemenea Reginei Roșii din Alice în țara minunilor a Iui Lewis
Caroll (1923), care striga: „Să i se taie capul!” pentru orice încălcare minoră,
schema cognitivă este extremă și nu permite distincții.
Pedepsirea este adesea conexă altor scheme cognitive, în special celor de
Standarde nerealiste și de Deficiență. Dacă pacienții au standarde nerealiste și
se pedepsesc pentru neatingerea lor, în loc să se simtă doar imperfecți, atunci au
atât schema cognitivă Standarde nerealiste, cât și pe cea de Pedepsire. Dacă se
simt defecți și se pedepsesc din această cauză, în loc să se simtă doar deprimați
sau inadecvati, atunci ei au atât schema cognitivă Deficiență, cât și pe cea de
Pedepsire. Majoritatea pacienților cu tulburare borderline au și schema cognitivă
Deficiență, și pe cea de Pedepsire: aceștia se simt rău ori de câte ori se simt defecți
7 și simt nevoia să se pedepsească pentru că sunt răi. Și-au interiorizat Părintele
punitiv sub forma unui mod și se pedepsesc pentru că sunt deficienți, exact la fel
cum obișnuia să îi pedepsească părintele: strigă la ei înșiși, se taie, se înfometează
sau își aplică orice alt fel de pedepse. (Prezentăm în detaliu modul de „Părinte
punitiv” în Capitolul 9, când abordăm tratamentul pacienților cu BPD.)
Scopuri terapeutice
Scopul de bază este de a ajuta pacienții să devină mai puțin punitivi și mai
iertători, atât față de ei înșiși, cât și față de cei din jur. Terapeutul începe prin
a-i învăța pe pacienți că, cel mai adesea, nu are rost să îi pedepsim pe ceilalți.
Pedeapsa nu este o metodă eficientă de a schimba comportamentul, în special în
comparație cu alte metode, precum recompensarea comportamentului pozitiv
sau modelarea. Există multe studii în domeniul condiționării operante asupra
ineficienței pedepsei ca metodă de schimbare a comportamentului (Baron, 1988;
Beyer și Thrice, 1984; Coleman, Abraham și Jussin, 1987; Rachlin, 1976). Alte
studii arată că un stil de educație autoritar din partea părinților este mai puțin
eficient decât un stil democratic. într-un stil de educație autoritar, părintele
pedepsește comportamentul „rău” al copilului; într-un stil de educație democratic,
părintele îi explică acestuia de ce comportamentul este greșit. Tendința este ca
părinții autoritari să crească copii care sunt neascultători ori de câte ori părinții
nu sunt prin preajmă; în vreme ce părinții democratici cresc copii care încearcă să
facă ceea ce este corect, indiferent dacă părinții lor sunt de față sau nu. Pe lângă
aceasta, copiii părinților democratici au o stimă de sine mai ridicată (Aunola,
Stattin și Nurmi, 2000; Patock-Peckham, Cheong, Balhorn și Nogoshi, 2001).
Ori de câte ori pacientul își exprimă dorința de a pedepsi pe cineva,
terapeutul va pune o serie de întrebări: „Intențiile persoanei au fost bune sau
rele? Dacă intențiile persoanei au fost bune, acest lucru nu se ia în considerare?
Nu merită puțină iertare? Dacă intențiile persoanei au fost bune, atunci la ce
mai e bună pedeapsa? Nu este probabil să repete comportamentul atunci când
nu sunteți de față? Nu este costul prea mare, chiar dacă persoana se poartă mai
bine data viitoare? Pedeapsa va duce la subminarea relației și a stimei de sine a
persoanei. Aceasta este ceea ce vă doriți?” Aceste întrebări ghidează pacientul spre
a descoperi că pedeapsa nu este cea mai benefică dintre abordări.
Pacienții lucrează la dezvoltarea empatiei și a indulgenței față de ființele
umane, cu tot cu slăbiciunile și imperfecțiunile lor. Aceștia învață să ia în
considerare circumstanțe atenuante și să aibă o reacție mai echilibrată atunci când
cineva comite o greșeală sau nu se comportă conform așteptărilor lor. Dacă se află
într-o poziție de autoritate (ex. cealaltă persoană este un copil sau un angajat),
aceștia nu pedepsesc persoana respectivă. Mai degrabă, își îndreaptă atenția către
a o ajuta să înțeleagă cum să se comporte mai bine data viitoare. Pedeapsa ar
trebui să fie rezervată celor care dau dovadă de neglijență crasă sau au intenții
imorale. (Așa cum spune zicala, „Balanța dreptății trebuie mereu echilibrată cu
milă.”)

7
Strategiile cognitive joacă un rol important în creșterea motivației
pacienților pentru schimbare. Strategia principală este de tip educațional:
pacienții investighează avantajele și dezavantajele de a pedepsi versus a ierta.
Aceștia enumeră atât efectele pedepsirii unei persoane, cât și ale indulgenței și
ale încurajării persoanei să reflecteze asupra comportamentului. Investigarea
avantajelor și a dezavantajelor îi ajută pe pacienți să accepte la nivel intelectual că
pedeapsa nu este o cale eficientă de a gestiona greșelile. Pacienții poartă dialoguri
între partea punitivă și partea indulgentă, prin care cele două părți intră în
dezbatere. Inițial, terapeutul joacă rolul părții sănătoase și pacientul pe cel al
părții nesănătoase; în cele din urmă, pacientul ajunge să joace rolul ambelor părți
în cadrul dialogului. Dacă pacientul se convinge la nivel cognitiv de faptul că
dezavantajele schemei cognitive sunt mai mari decât beneficiile, acest lucru poate
ajuta la întărirea hotărârii de a combate schema cognitivă.
Din cauză că schema cognitivă reprezintă aproape întotdeauna interiorizarea
schemei cognitive Pedepsire a părintelui, o mare parte din intervenția experiențială
se îndreaptă către externalizarea și combaterea modului de Părinte punitiv. Prin
intermediul imageriei dirijate, pacienții își reprezintă părintele vorbindu-le pe
un ton punitiv al voci. Aceștia îi răspund părintelui, spunând: „Nu te voi mai
asculta de acum încolo. Nu te voi mai crede de acum încolo. Nu ai dreptate și nu
îmi faci bine.” Exercițiile de imagerie dirijată care includ Părintele punitiv le dă
pacienților șansa de a se distanța de schema cognitivă și a o face să pară mai puțin
egosintonică. în loc să audă vocea punitivă a schemei cognitive ca și cum ar fi
propria voce, aceștia o vor auzi drept vocea părintelui lor. Pacienții își pot spune:
„Vocea care mă pedepsește nu este a mea; este vocea părintelui meu. Pedeapsa nu
a fost sănătoasă pentru mine în copilărie și nu este sănătoasă pentru mine nici
acum. Nu mă voi mai întoarce împotriva mea și nici nu îi voi mai pedepsi pe cei
din jur, în special pe oamenii pe care îi iubesc.”
Scopul strategiilor comportamentale este acela ca pacienții să exerseze reacții
mai indulgente în acele situații în care au impulsul de a se învinovăți sau de a-i
învinovăți pe ceilalți. Aceștia repetă comportamentele prin exerciții de imagerie
dirijată sau de joc de rol alături de terapeut, după care pun în practică respectivele
comportamente drept temă de casă. Terapeutul poate oferi un model de reacție

mai indulgentă atunci când e nevoie. Pacienții observă dacă urmările se suprapun
cu predicțiile lor cumplite. Spre exemplu, drept experiment comportamental, o
pacientă, mamă a unei fetițe, și-a schimbat timp de o săptămână reacția față de
comportamentul neascultător al fiicei ei. în loc să strige la fiica ei atunci când
aceasta se comporta neascultător, îi explica cu calm de ce comportamentul a fost
greșit. Pacienta a prezis că fiica ei se va purta și mai neascultător, dar în schimb
și-a dat seama că aceasta avea mai puține comportamente de acest gen.
Terapeutul poate recurge la relația terapeutică pentru a oferi un model de
indulgență. „Reproducerea limitată a figurii parentale” oferită de către terapeut
se orientează mai mult spre compasiune decât spre pedeapsă. Spre exemplu,
dacă pacientul comite o greșeală, cum ar fi să încurce ora la care este programată
ședință sau să uite să facă o temă de casă, terapeutul nu îl mustră pe pacient, ci îl
ajută să înțeleagă cum să evite greșeala respectivă pe viitor.
7
Aceasta se poate dovedi a fi o schemă cognitivă foarte dificil de schimbat,

în special dacă este combinată cu schema cognitivă Deficiență. Senzația de
indignare morală și de nedreptate pe care o simte pacientul poate fi foarte
rigidă. Menținerea motivației de schimbare a pacientului este un aspect cheie
al tratamentului. Terapeutul îl ajută pe pacient să aibă mereu în vedere costurile
și beneficiile schemei cognitive, în ceea ce privește ameliorarea stimei de sine și
relațiile interpersonale mai armonioase.
Capitolul 8
STRATEGII DE ABORDARE A
MODURILOR DE SCHEMĂ COGNITIVĂ
După cum am descris în Capitolul 1, un mod reprezintă un set de scheme

cognitive sau de operații ale schemelor cognitive - adaptative sau dezadaptative -
care sunt active la un moment dat în cazul unui individ. Dezvoltarea conceptului
de mod face parte dintr-o evoluție firească, prin care am aplicat modelul în
cazul pacienților cu tulburări din ce în ce mai grave. Am început cu terapia
cognitiv-comportamentală tradițională, care a venit în sprijinul multor pacienți
cu tulburări de pe Axa I. Mulți alți pacienți, însă - în special cei cu simptome
cronice sau cei cu tulburări de pe Axa II — fie nu au putut fi ajutați, fie au fost
tratați pentru simptomele de pe Axa I. Aceștia continuau să resimtă un distres
emoțional semnificativ și să prezinte un deficit funcțional, respectiv prezentau
încă o formă semnificativă de psihopatologie la nivelul personalității. In mod
similar, terapia centrată pe scheme cognitive a ajutat majoritatea acestor pacienți,
însă o categorie de pacienți cu tulburări grave a avut nevoie în continuare de
tratament, în special cei cu tulburări borderline și narcisiste.
Cu toate că, inițial, am elaborat strategiile de abordare a modurilor cu
scopul de a trata pacienții mai sus menționați, le folosim acum și în cazul multora
dintre pacienții noștri care au un nivel mai înalt de funcționare. în acest moment,
strategiile de abordare a modurilor au devenit o parte integrantă a terapiei centrate
pe scheme cognitive, iar acum includem acest tip de strategii în intervenția
clasică centrată pe scheme cognitive, în loc să considerăm cele două abordări ca
fiind separate. Diferența constă în faptul că în unele cazuri folosim strategiile
de abordare a modurilor drept abordare principală, cum se întâmplă în cazul
pacienților cu tulburare borderline și narcisistă, iar în alte cazuri drept metodă
complementară, respectiv la pacienții mai puțin afectați. Prin urmare, strategiile
de abordare a modurilor reprezintă o componentă avansată a intervenției centrate
pe scheme cognitive, la care terapeutul apelează ori de câte ori întâmpină un blocaj
sau consideră că ar fi utilă. Orice forme de dialog între două moduri diferite,
inclusiv cele între partea schemei cognitive și partea sănătoasă, reprezintă, de
fapt, strategii de abordare a modurilor.
CÂND APELĂM LA O ABORDARE CENTRATĂ PE MODURI?
Când ar putea alege un clinician să apeleze la o abordare centrată pe

moduri în locul abordării mai simple, centrată pe scheme cognitive, pe care
am descris-o până acum? Din experiența noastră, cu cât pacientul are un nivel
mai înalt de funcționare, cu atât înclinăm mai mult să punem accentul pe
terminologia „standard” a schemelor cognitive (așa cum a fost descrisă în
capitolele anterioare ale acestei cărți); cu cât pacientul este mai grav afectat,
cu atât înclinăm mai mult să punem accentul pe terminologia și pe strategiile
care țin de moduri. In cazul pacienților cu un nivel mediu de funcționare,
tindem să îmbinăm cele două abordări, referindu-ne la scheme cognitive,
stiluri de coping și moduri.
Am putea să schimbăm abordarea simplă centrată pe scheme cognitive
cu cea centrată pe moduri atunci când terapia pare să fi ajuns într-un punct
mort și nu reușim să trecem de evitarea și de supracompensarea la care recurge
pacientul în raport cu schemele subiacente. Acest lucru s-ar putea întâmpla
în cazul unui pacient care este foarte rigid și evitant sau al unuia care se află
aproape constant într-un mod de supracompensare, cum e probabil să fie
pacienții cu tulburare obsesiv-compulsivă, respectiv narcisistă.
Ne-am putea reorienta către o abordare centrată pe moduri în cazul în
care pacientul are tendința de a se pedepsi sau de a se critica în mod rigid.
Acest lucru sugerează, de obicei, interiorizarea unui părinte disfuncțional
care pedepsește și critică pacientul. Clinicianul și pacientul își pot uni
forțele, aliindu-se împotriva respectivului mod de Părinte punitiv. O astfel de
etichetare a modului îl ajută pe pacient să externalizeze modul respectiv și să
îl facă să fie mai egodistonic.
Ne-am putea orienta către moduri in cazul unui pacient care are un conflict
intern aparent de nerezolvat; spre exemplu, când există două părți ale sinelui
blocate în poziții contradictorii cu privire la o decizie majoră de viață, cum ar fi
dacă să încheie sau nu o relație de lungă durată. Fiecare parte a sinelui poate fi
etichetată drept un mod, iar cele două moduri vor putea apoi să poarte dialoguri
și să negocieze unul cu celălalt. In sfârșit, punem în general accentul pe moduri
în cazul pacienților care prezintă treceri frecvente dintr-o stare afectivă în alta,
așa cum se întâmplă de cele mai multe ori la pacienții cu TPB, care trec în mod
repetat de la furie la tristețe, la autopedepsire, la indiferență.
MODURI DE SCHEMĂ COGNITIVE DES ÎNTÂLNITE

Așa cum apare menționat în Capitolul 1, am identificat patru tipuri
principale de moduri: moduri de Copil, moduri de Coping dezadaptativ, moduri
de Părinte disfuncțional și modul de Adult sănătos. Fiecare tip de mod este asociat
anumitor scheme cognitive (cu excepția modurilor de Adult sănătos și de Copil
fericit) sau reprezintă anumite stiluri de coping.
In cazul pacienților cu tulburări borderline și narcisistă, modurile sunt
relativ separate, iar persoana poate să trăiască un singur mod la un moment dat.
Strategii de abordare a modurilor de schemă cognitivă 297
Pacienții cu TPB trec rapid dintr-un mod în altul. Alți pacienți, precum cei cu
tulburare de personalitate narcisistă, nu trec atât de des dintr-un mod în altul și
se pot afla într-un anumit mod pentru o perioadă lungă de timp. Spre exemplu,
un pacient cu tulburare de personalitate narcisistă, care se află în vacanță timp de
o lună, s-ar putea să își petreacă tot timpul într-un mod de autoliniștire detașată,
căutând experiențe noi și incitante; pe de altă parte, un alt pacient cu tulburare
de personalitate narcisistă, care se află la locul de muncă sau la o petrecere, s-ar
putea să își petreacă tot timpul într-un mod de infatuare.
Există și alți pacienți, cum sunt cei cu tulburare de personalitate
obsesiv-compulsivă, care rămân blocați în mod rigid într-un singur mod și
nu fluctuează aproape niciodată. Indiferent unde se află, cu cine sunt sau ce li
se întâmplă, ei rămân în esență la fel: stăpâni pe sine, rigizi și perfecționiști.
Frecvența trecerilor dintr-un mod în altul are relevanță atunci când ne raportăm
la fiecare pacient în parte, însă acest lucru nu definește un mod. Un pacient
poate fie să treacă frecvent dintr-un mod în altul, fie să se afle relativ constant
într-unul singur. Oricare dintre extreme poate să creeze probleme semnificative
pacientului.
Moduri de Copil
Modurile de copil sunt cele mai evidente la pacienții cu TPB, care sunt ei
înșiși foarte asemănători copiilor. Am identificat patru moduri de copil: Copilul
vulnerabil, Copilul furios, Copilul impulsiv/ indisciplina! și Copilul fericit (a
se vedea Tabelul 8.1). Considerăm că aceste moduri de Copil sunt înnăscute
și că reprezintă gama de emoții cu care vin pe lume ființele umane. Ceea ce
se întâmplă în mediul copilăriei timpurii poate să suprime sau să amplifice un
anumit mod de Copil, însă ființele umane se nasc cu capacitatea de a le exprima
pe toate cele patru.
TABELUL 8.1. Moduri de Copil
Mod de Copil Descriere Scheme cognitive frecvent asociate

Copil Resimte emoții de tip disforic sau Abandon, Neîncredere/ Abuz,
vulnerabil Deprivare emoțională, Deficiență,
anxios, în special frică, tristețe și lipsă de
speranță, atunci când „intră în contact” Izolare socială, Dependență/
cu schemele asociate. Incompetență, Vulnerabilitate la
vătămare sau boală, Interdependență/
Sine infantil, Negativism/ Pesimism
Copil furios își ventilează furia drept reacție imediată Abandon, Neîncredere/ Abuz,
atunci când percepe că nevoile sale de Deprivare emoțională, Subjugare
bază sunt neîndeplinite sau că este tratat (sau, uneori, oricare dintre schemele
nedrept în legătură cu schemele cognitive cognitive asociate cu modul de Copil
centrale. vulnerabil)
Copil Acționează impulsiv conform cu dorințele Sentiment de îndreptățire, Autocontrol
impulsiv/ imediate, cu scopul de obține plăcerea, redus/ Autodisciplină redusă
indisciplina! fără a ține cont de limite sau de nevoile
și sentimentele celorlalți (fără legătură cu
nevoile centrale).
Copil fericit Se simte iubit, atașat, mulțumit, Niciuna. Nu există scheme cognitive
satisfăcut. activate
Un pacient care se află în modul de Copil vulnerabil ar putea să pară

speriat, trist, copleșit sau neajutorat. Acest mod seamănă cu un copilaș, care
are nevoie de grija adulților pentru a supraviețui pe lumea aceasta, dar care
nu primește grija respectivă. Copilul are nevoie cu disperare de un părinte și
ar fi dispus să tolereze practic orice pentru a avea parte de așa ceva. (Marilyn
Monroe întruchipa lipsa de apărare specifică modului de Copil vulnerabil.)
Genul proptiu-zis de afectare pe care o suferă Copilul vulnerabil depinde de
schema cognitivă: părintele lasă copilul singur pentru lungi perioade de timp
(Copilul abandonat), îl lovește excesiv (Copilul abuzat), nu îi arată destulă
iubire (Copil deprivat) sau îl critică aspru (Copilul defect). Alte scheme
cognitive care pot fi asociate acestui mod includ Izolarea socială, Dependența/
Incompetența, Vulnerabilitatea la vătămare sau boală, Interdependența/ Șinele
infantil și Eșecul. Majoritatea schemelor cognitive fac parte din modul de
Copil vulnerabil. Din această cauză, considerăm că modul de Copil vulnerabil
reprezintă esența strategiilor centrate pe scheme cognitive. In fond, acesta este
modul care ne preocupă cel mai mult în procesul de vindecare.
Copilul furios este cel care are un acces de furie. Practic, toți copiii mici
se înfurie la un moment dat, dacă nevoile lor centrale nu sunt îndeplinite. Cu
toate că părintele ar putea să îl pedepsească pe copil sau să îi suprime în orice alt
fel reacția, furia este o reacție normală la copiii mici care se află într-o situație
neplăcută. Pacienții aflați în modul de Copil furios își ventilează furia drept
reacție imediată, atunci când percep că nevoile lor centrale rămân neîndeplinite
sau că sunt tratați nedrept în legătură cu schemele cognitive asociate, care includ,
printre altele, Abandonul, Neîncrederea/ Abuzul, Deprivarea emoțională și
Subjugarea. Atunci când este activată o anumită schemă cognitivă și pacientul
ajunge să se simtă abandonat, abuzat, deprivat sau subjugat, acesta se înfurie și
ar putea să strige, să izbucnească verbal sau să aibă fantezii și impulsuri violente.
Copilul impulsivi indisciplinat acționează impulsiv cu scopul de a-și
îndeplini nevoile și de a obține plăcerea, fără a ține cont de limite sau fără a-i
păsa de ceilalți. Acest mod reprezintă copilul în stare naturală, dezinhibat și
„necivilizat”, iresponsabil și liber. (Peter Pan, copilul etern, încorporează acest
mod.) Copilul impulsiv/ indisciplinat are o toleranță scăzută la frustrare și nu
își poate amâna recompensele imediate de dragul scopurilor pe termen lung. O
persoană aflată în acest mod s-ar putea să pară mofturoasă, furioasă, nepăsătoare,
leneșă, nerăbdătoare, lipsită de concentrare sau fără control. Printre schemele
cognitive asociate se pot găsi Sentimentul de îndreptățire și Autocontrolul redus/
Autodisciplina redusă.
Copilulfericit este cel care se simte iubit și mulțumit. Acest mod nu este
asociat niciuneia dintre Schemele cognitive dezadaptative timpurii, deoarece
nevoile centrale ale copilului sunt îndeplinite în mod adecvat. Modul de Copil
fericit reprezintă acea starea sănătoasă în care nu sunt activate schemele cognitive.
Moduri dezadaptative de Coping

Modurile dezadaptative de Coping reprezintă încercări ale copilului de
a se adapta la o viață trăită cu nevoi emoționale neîndeplinite, într-un mediu
nociv. Aceste moduri de coping au fost adaptative atunci când pacientul era
copil mic, dar ajung adesea să fie dezadaptative în lumea mai largă a adulților.
Am identificat trei tipuri majore: modul de Capitulare compliantă, modul
de Protecție detașată și modul de Supracompensare (a se vedea Tabelul 8.2).
Acestea corespund proceselor de coping de capitulare, evitare și, respectiv,
supracompensare.
Funcția modului de Capitulare compliantă este de a evita continuarea
maltratărilor. Funcția celorlalte două moduri, de Protecție detașată și de
Supracompensare, este de a scăpa de emoțiile neplăcute generate de izbucnirea
schemei cognitive.
In modul de Capitulare compliantă, stilul de coping al pacienților este de
a ceda în fața schemei cognitive. Pacienții aflați în acest mod par a fi pasivi și
dependenți. Aceștia fac orice se așteaptă terapeutul (și alții) de la ei. Indivizii aflați
în modul de Capitulare compliantă se percep a fi neajutorați în fața unei figuri
mai puternice. Aceștia simt că nu au de ales decât să încerce să mulțumească
persoana respectivă, pentru a evita conflictul. Sunt obedienți, fiind posibil să le
permită altora să îi abuzeze, să îi neglijeze, să îi controleze sau să îi desconsidere,
cu scopul de a menține relația sau de a evita represaliile.
In modul de Protecție detașată, pacienții recurg la evitarea schemei
cognitive drept stil de coping. Stilul de coping este unul de retragere psihologică.
Indivizii aflați în modul de Protecție detașată se detașează de ceilalți oameni și
își suprimă emoțiile, pentru a se proteja de durerea de a fi vulnerabil. Acest mod
este asemenea unei armuri protectoare sau a unui zid în spatele căruia se ascund
modurile mai vulnerabile. Atunci când se află în modul de Protecție detașată,
pacienții s-ar putea simți impasibili sau goi în interior. Se poate să adopte o
atitudine cinică sau distantă pentru a evita să se implice emoțional în relații cu
oameni sau în activități. Exemple de comportamente includ retragerea socială,
independență exagerată, comportamente adictive cu scop de autoliniștire,
fantasmare, distragerea compulsivă a atenției și căutarea stimulării.
Modul de Protecție detașată constituie o problemă pentru mulți dintre
pacienții noștri care au probleme la nivelul personalității, în special pentru cei
cu TPB, și este adesea modul care se schimbă cel mai greu. Atunci când acești
pacienți au fost mici, dezvoltarea modului de Protecție detașată a reprezentat o
strategie adaptativă. Aceștia erau captivi într-un mediu traumatic care le-a creat
prea multă suferință, iar atunci a avut sens să se distanțeze, să se detașeze și să nu
mai simtă. Pe măsură ce acești copii s-au maturizat, au devenit adulți și au intrat
TABELUL 8.2. Moduri de Coping dezadaptativ
Mod de Coping dezadaptativ Descriere

Capitulare compliantă Adoptă un stil de coping de compliantă și de dependență.
Protecție detașată Adoptă un stil de coping de retragere emoțională, deconectare,
izolare și evitare comportamentală.
Supracompensare Adoptă un stil de coping de contraatac și de control. Este posibil
să supracompenseze prin mijloace semi-adaptative, cum ar fi
dependența de muncă.
într-o lume mai puțin ostilă sau deprivantă, ar fi fost adaptativ să renunțe la
Protecția detașată și să se deschidă din nou față de lume și față de propriile emoții.
Insă acești pacienți s-au obișnuit atât de mult să se afle în modul de Protecție
detașată, încât a devenit automat și nu mai știu cum să iasă din el. Refugiul le-a
devenit închisoare.
In modul de Supracompensare, pacienții recurg la supracompensare pentru
schema cognitivă drept stil de coping. Aceștia acționează ca și cum opusul
schemei cognitive ar fi cel adevărat1. Spre exemplu, dacă se simt deficienți, vor
încerca să pară perfecți și superiori față de ceilalți. Dacă se simt vinovați, îi vor
blama pe ceilalți. Dacă se simt dominați, îi vor intimida pe ceilalți. Dacă se simt
folosiți, vor face în așa fel încât să îi exploateze pe ceilalți. Dacă se simt inferiori,
vor căuta să îi impresioneze pe ceilalți cu statutul social sau cu reușitele lor. O
parte dintre supracompensatori sunt pasiv-agresivi. Din exterior, aceștia par a
fi complianți, dar în același timp se răzbună pe ascuns sau se răzvrătesc într-o
formă mascată prin procrastinare, atac pe la spate, pâră sau o performanță foarte
slabă. O altă formă de supracompensare este cea obsesivă. Persoanele care se află
într-u astfel de mod mențin o disciplină strictă, o stăpânire fermă de sine sau
un nivel crescut de predictibilitate prin planificare, aderență excesivă la rutine sau
prudență exagerată.
Moduri de Părinte disfunctional

>
Modurile de Părinte disfunctional reprezintă interiorizări ale figurilor
parentale din perioada timpurie de viață a pacientului. Atunci când pacienții
se află într-un mod de Părinte disfunctional, ei devin propriul părinte și se
tratează pe ei înșiși la fel cum i-a tratat părintele respectiv atunci când erau copii.
Adesea preiau vocea acestuia în „discursul lor intern”. In modurile de Părinte
disfunctional, pacienții gândesc, simt și se comportă la fel cum a făcut părintele
lor față de ei atunci când erau copii.
Am identificat două tipuri des întâlnite ale modurilor de Părinte
disfuncțional (deși s-ar putea ca unii pacienți să prezinte și alte moduri de
părinte): Părintele punitiv (sau critic) și Părintele exigent (a se vedea Tabelul 8.3).
Părintele punitiv este cel care, cu furie, pedepsește, critică sau restricționează
copilul pentru exprimarea nevoilor sau comiterea greșelilor. Cele mai des asociate
scheme cognitive sunt cele de Pedeapsă și de Deficiență. Acest mod este deosebit
de evident în cazul pacienților cu TPB sau cu depresie gravă. Pacienții cu TPB
au un mod de Părinte punitiv în care devin asemenea propriilor părinți abuzivi
și se pedepsesc: spre exemplu, aceștia spun despre ei că sunt ticăloși, mârșavi
sau răi și deseori se pedepsesc tăindu-se. Atunci când se află în acest mod, ei
nu mai sunt Copii vulnerabili; mai degrabă, sunt Părinți punitivi care aplică
pedepse Copilului vulnerabil. De fapt, pacienții alternează între Părintele punitiv
și Copilul vulnerabil, astfel încât în unele momente se află în postura copilului
1 Sentimentul de îndreptățire și Standardele nerealiste sunt scheme cognitive care adesea

funcționează ca forme de supracompensare. Cu toate acestea, ele pot fi și scheme cognitive
„pure”, nu doar forme de supracompensare.
TABELUL 8.3. Moduri de Părinte disfuncțional
Mod de Părinte Descriere Scheme cognitive frecvent

disfuncțional asociate
Părinte punitiv/ critic Restricționează, critică sau pedepsește, pe Subjugare, Pedepsire,
sine sau pe ceilalți. Deficiență, Neîncredere/ Abuz
(în rolul abuzatorului)
Modul de Părinte Setează așteptări ridicate și un nivel Standarde nerealiste,
exigent crescut de responsabilitate față de ceilalți; Autosacrificiu
se constrânge pe sine sau îi constrânge pe
ceilalți să le atingă.
care este abuzat, iar în alte momente se află în postura propriului părinte care
săvârșește abuzul.
Părintele exigent este cel care îl presează pe copil să se ridice la înălțimea unor
așteptări parentale nerealist de înalte. Persoana simte că a fi perfect este „calea cea
dreaptă”, pe când a fi imperfect și spontan este „calea greșită”. Adesea, schemele
cognitive asociate sunt Standardele nerealiste și Autosacrificiul. Acest mod este
foarte des întâlnit la pacienții cu tulburări narcisiste și obsesiv-compulsive.
Pacienții intră într-un mod de Părinte exigent în care își impun standarde înalte
și se străduiesc să le atingă. Cu toate acestea, Părintele exigent nu este neapărat și
punitiv. Părintele exigent are multe așteptări, însă e posibil să nu blameze sau să
pedepsească. Cel mai adesea, copilul își dă seama de dezamăgirea părintelui și îi
este rușine. Mulți pacienți prezintă o combinație între modul de Părinte punitiv
și cel exigent, prin care își stabilesc standarde înalte, dar se și pedepsesc atunci
când nu reușesc să le atingă.
Modul de Adult sănătos

Acest mod reprezintă partea sănătoasă, adultă a sinelui, care servește
drept funcție „executivă” în raport cu celelalte moduri. Adultul sănătos ajută
la îndeplinirea nevoilor emoționale de bază ale copilului. Scopul supraordonat
al strategiilor de abordare a modurilor este dezvoltarea și întărirea modului de
Adult sănătos al pacientului, astfel încât acesta să gestioneze mai eficient celelalte
moduri.
Majoritatea pacienților aflați la vârsta adultă au un soi de versiune a acestui
mod, însă ei variază drastic din punctul de vedere al eficienței respectivului mod.
Pacienții mai sănătoși și cu un nivel mai înalt de funcționare au un mod de Adult
sănătos mai puternic; pacienții cu tulburări mai grave au, de regulă, un mod
de Adult sănătos mai slab. Adesea, pacienții cu TPB nu au un mod de Adult
sănătos aproape deloc, așa că terapeutul trebuie să dezvolte un mod extrem de
rudimentar sau să ajute la crearea lui.
Asemenea unui bun părinte, modul de Adult sănătos servește următoarelor
trei funcții de bază:
1. îngrijește, susține și protejează Copilul vulnerabil.

2. Stabilește limite Copilului furios și Copilului impulsiv/ indisciplinat,
conform principiilor de reciprocitate și de autodisciplină.
3. Combate sau moderează modurile de coping dezadaptativ și de părinte
disfuncțional.
>
în decursul tratamentului, pacienții își interiorizează comportamentul

terapeutului, integrându-1 în propriul mod de Adult sănătos. Inițial, terapeutul
preia rolul Adultului sănătos ori de câte ori pacientul nu este capabil să facă acest
lucru. Spre exemplu, dacă pacientul reușește să combată Părintele punitiv de unul
singur, atunci terapeutul nu intervine. însă, dacă pacientul nu este capabil să
combată părintele punitiv și, în schimb, se atacă la nesfârșit fără a se apăra, atunci
terapeutul intervine și combate Părintele punitiv în locul pacientului. Treptat,
pacientul preia rolul Adultului sănătos. (Ne referim la acest lucru prin noțiunea
„reproducere limitată a figurii parentale.”)
8
CEI ȘAPTE PAȘI GENERALI ÎN ABORDAREA MODURILOR
DE SCHEMĂ COGNITIVĂ
Am elaborat șapte pași generali ai abordării modurilor de schemă cognitivă,
(în următoarele două capitole, descriem felul în care adaptăm aceste strategii
generale pentru a lucra cu modurile specifice pe care le-am identificat în cazul
pacienților cu tulburări de personalitate borderline și narcisistă.)
1. Identificați și etichetați modurile pacientului.

2. Investigați originea și (acolo unde e cazul) valoarea adaptativă a
modului, din copilărie sau din adolescență.
3. Asociați modurile dezadaptative cu problemele sau simptomele
curente.
4. Arătați avantajele modificării sau renunțării la un anumit mod dacă
acesta interferează cu accesul la un alt mod.
5. Accesați modul de Copil vulnerabil prin intermediul imageriei dirijate.
6. Purtați dialoguri între moduri. Inițial, terapeutul oferă un model al
modului de Ădult sănătos; ulterior, pacientul este cel care joacă rolul
acestui mod.
7. Ajutați pacientul să generalizeze strategiile de abordare a modurilor la
situațiile de viață din afara ședințelor de terapie.
PREZENTARE DE CAZ: ANNETTE

Ilustrăm cei șapte pași ai strategiilor de abordare a modurilor de schemă
cognitivă prin intermediul cazului Annette. Următoarele fragmente sunt extrase
dintr-o ședință de evaluare pe care dr. Young a desfașurat-o cu Annette, care facea
deja terapie cu o altă terapeută centrată pe scheme cognitive, pe nume Rachel.
La momentul interviului, Annette făcea deja terapie cu Rachel de aproximativ 6

luni.
Annette este o femeie în vârstă de 26 de ani. Nu se află într-o relație și
locuiește singură într-un apartament în Manhattan; lucrează ca recepționeră. La
începutul terapiei, problemele pe care le-a descris au fost depresia și abuzul de
alcool. Totodată, a raportat un istoric de probleme în relații la locul de munca:
ea se lăsase purtată dintr-o relație în alta și dintr-un loc de muncă în altul și nu
reușea să se disciplineze suficient încât să își termine sarcinile la serviciu.
Până în acel moment al terapiei, abordarea terapeutică a lui Rachel a fost
o combinație de strategii cognitiv-comportamentale pentru depresie și abuz de
alcool (alături de Alcoolicii anonimi) și terapie centrată pe scheme cognitive.
Rachel a avut succes doar până la un anumit punct. Annette și-a dat seama că
este deconectată la nivel emoțional de ceilalți oameni și că recurge la alcool și
la petreceri pentru a-și estompa sentimentele și a-și umple golul din interior.
Cu toate că a făcut progrese în conștientizarea propriilor probleme, ea este încă
deprimată și trece în continuare prin episoade de abuz de alcool.
Am considerat că în cazul Annettei s-ar potrivi strategiile de abordare
a modurilor, mai ales pentru că terapia părea să fi ajuns într-un punct mort.
Modul de Protecție detașată al Annettei era atât de puternic, încât ea nu își putea
conștientiza niciun sentiment de vulnerabilitate. Faptul că nu era capabilă să
își acceseze sentimentele de vulnerabilitate - schemele ei cognitive — era ceea
ce bloca terapia. Acesta este un exemplu de caz des întâlnit, în care terapeutul
poate face progrese apelând la strategii de abordare a modurilor de schemă
cognitivă: atunci când pacientul evită sau supracompensează intens și nu își poate
conștientiza schemele cognitive la nivel emoțional. In interviul care urmează, dr.
Young recurge la strategii de abordare a modurilor cu scopul de a trece de modul
de Protecție detașată și de a ajunge la schemele cognitive subiacente din modul
de Copil vulnerabil.
In acest prim fragment, Annette descrie care sunt scopurile ei actuale în
terapie.
TERAPEUT: Ați putea să îmi spuneți câte ceva despre scopurile pe care le aveți
în prezent în terapie?
ANNETTE: Păi, aș vrea să fiu fericită. Acum sunt deprimată.
TERAPEUT: înțeleg. Deci sentimentul acesta de deprimare este ceea ce vă
deranjează cel mai mult?
ANNETTE: Da. încerc să îmi schimb stilul de viată.
TERAPEUT: Știți ce anume din viața dumneavoastră vă face să fiți deprimată?
ANNETTE: Păi, acum știu.
TERAPEUT: Ce ati aflat că este?
ANNETTE: Păi, nu știu cum să îmi arăt sentimentele sau cum să vorbesc despre
ele. în familia mea, nimeni nu vorbește despre sentimente.
TERAPEUT: Deci niciunul din ei nu poate vorbi, de fapt, despre sentimentele

lui.
ANNETTE: Exact. Sunt apropiată de mama mea, dar suntem mai mult ca două
prietene.
TERAPEUT: Ca două prietene care însă nu își împărtășesc sentimentele?
ANNETTE: Exact.
TERAPEUT: înțeleg. Aveți prietene cărora le-ați destăinui sentimentele
dumneavoastră?
ANNETTE: Nu.
TERAPEUT: Nu. Deci ați fost întotdeauna o persoană foarte rezervată?
ANNETTE: î-hî.
Fără să folosească de fapt terminologia modurilor, Annette face legătura
între depresia de care suferă și modul ei de Protecție detașată. Faptul că este
deconectată la nivel emoțional de ceilalți oameni este ceea ce o face să fie
deprimată.
TERAPEUT: înțeleg. Un alt lucru pe care l-ați menționat este că nu aveți o

părere bună despre dumneavoastră.
ANNETTE: Mda.
TERAPEUT: Care ar fi motivele pentru care nu aveți o părere bună despre
dumneavoastră?
ANNETTE: Păi, atunci când mă deprim, încep să beau.
TERAPEUT: înțeleg.
ANNETTE: Pur și simplu, nu am o părere bună despre mine.
TERAPEUT: Și dacă nu ați mai bea, credeți că atunci ați avea o părere bună
despre dumneavoastră?
ANNETTE: Păi, de pildă acum nu beau, dar tot nu am o părere bună despre
mine.
TERAPEUT: Atunci despre ce este vorba? Ce credeți că se ascunde în spatele
faptului că nu aveți părere bună despre dumneavoastră?
ANNETTE: Adică e ceva de genul, știți, familia și prietenii mei, și pur și simplu,
stilul meu de viață. Chiar e de-a dreptul jalnic.
TERAPEUT: înțeleg.
ANNETTE: Trebuie să îl schimb.

Annette continuă prin a-și descrie viața amoroasă. Avusese o aventură cu

un bărbat căsătorit, dar a încheiat-o, iar acum se întâlnește cu un bărbat stabil și
afectuos, care însă o plictisește: „Mda, păi el e genul stabil și normal, iar eu îmi
pierd interesul.”
Terapeutul trece la primul pas al abordării modurilor, respectiv identificarea
și etichetarea modurilor pacientului.
Pasul 1: Identificarea și etichetarea modurilor pacientului

De obicei, acesta este un proces care se petrece în mod natural, pe măsură ce
terapeutul observă gândurile, emoțiile și comportamentele pacientului, care apar
de la un moment la altul. Terapeutul este atent la ceea ce se modifică la pacient și
începe să identifice modurile asociate fiecărei stări. Pe măsură ce modurile se ivesc
în timpul ședințelor sau în conținuturile prezentate de pacient, terapeutul începe
să eticheteze modurile pentru pacient.
Se recomandă ca terapeuții să aibă grijă să se asigure că un mod a fost
identificat corect, înainte de a-1 eticheta. Prin urmare, se recomandă ca terapeutul
să adune o cantitate substanțială de dovezi și de exemple pentru a ilustra modul
— atât observând repetat modul în timpul ședințelor, cât și ascultând atent
descrierile pe care le face pacientul incidentelor din afara ședinței. Odată ce
terapeutul a identificat un anumit mod, caută să afle de la pacient dacă modul
pare să i se potrivească sau nu. Se întâmplă rar ca pacienții să nege existența unui
mod care a fost identificat corect de către terapeut. în afara câtorva excepții rare,
terapeutul nu încearcă să îl convingă pe pacienți să accepte modurile pe care ei nu
le pot recunoaște la nivel intuitiv. In aceeași ordine de idei, pacientul joacă un rol
integral în numirea unui mod. încorporarea modului sub forma unui „personaj”
în cadrul terapiei este mereu un proces colaborativ.
Terapeutul și pacientul colaborează pentru a individualiza denumirea fiecărui
mod, astfel încât să surprindă strategiile specifice la care recurge fiecare pacient
în parte. De obicei, nu folosim exact aceleași denumiri pentru moduri pe care
le-am enumerat mai sus. Mai degrabă, colaborăm cu pacienții pentru a găsi acele
denumiri care corespund mai precis gândurilor, emoțiilor sau comportamentelor
lor. Spre exemplu, s-ar putea ca modul de Capitulare compliantă să fie redenumit
„Fata cea bună”. în loc să ne referim la modul de „Copil vulnerabil” cu un anumit
pacient, l-am putea denumi „Copilul abandonat” sau „Copilul singuratic”. în
loc de „Protecție detașată”, i-am putea spune „Dependentul de muncă”, „Zidul”
sau „Căutătorul de senzații tari”. în loc de „Supracompensare ” i-am putea spune
„Dictatorul”, „Intimidantul” sau „Aspirantul la statut”. încercăm să colaborăm
cu pacientul, pentru a găsi un nume care surprinde esența a ceea ce pacientul face
sau simte atunci când se află în modul respectiv.
Majoritatea pacienților rezonează bine cu conceptul de moduri. Atunci
când terapeutul întreabă pacientul „în care dintre moduri vă aflați acum?”,
pacientul poate spune „Acum mă aflu în modul meu de Compulsie” sau „Acum
sunt Copilul furios.” Acest model surprinde experiența interioară a pacientului
de a trece dintr-o stare afectivă în alta.
în fragmentul care urmează, terapeutul o ajută pe Annette să înceapă să

își identifice și să își eticheteze principalele moduri. La începutul fragmentului,
Annette își descrie sentimentele de plictiseală. Terapeutul investighează ce se
ascunde în spatele plictiselii ei.
TERAPEUT: Deci râvniți tot timpul după ceva care să vă stimuleze?

ANNETTE: î-hî.
TERAPEUT: Vreți mereu ca lucrurile să fie noi și diferite. Când începeți să vă
plictisiți cu adevărat, cum simțiți plictiseala aceea? Ați lăsat-o vreodată să
dureze suficient de mult încât să simțiți emoția respectivă?
ANNETTE: Sunt, cum ar veni, de-a dreptul hiperactivă. Adică ajung să fiu
foarte încordată. S-ar întâmpla dacă aș sta acasă, să zicem, tot weekend-ul.
TERAPEUT: Da. Să zicem că ați sta acasă tot weekend-ul.
ANNETTE: Mda. Am făcut asta weekend-ul trecut.
TERAPEUT: Cum a fost?
ANNETTE: Am fost, cum ar fi, puțin deprimată. O luam razna.
TERAPEUT: înțeleg. E interesant că îmi spuneați că ați fost plictisită, dar acum
spuneți că ați fost de-a dreptul deprimată.
ANNETTE: Păi, am fost și una, și alta.
TERAPEUT: Da, mă întreb dacă nu cumva „plictisită” este cuvântul pe care îl
folosiți față de dumneavoastră astfel încât să nu trebuiască să recunoașteți
că în spatele plictiselii se ascunde de fapt sentimentul de deprimare.
ANNETTE: Probabil.
în spatele plictiselii Annettei se ascunde depresia aferentă modului de

Copil vulnerabil. Terapeutul îi va explica acest lucru Annettei mai târziu.
„Annette cea răzgâiată”
Terapeutul o ajută pe Annette să identifice modul pe care ea și terapeutul

îl numesc „Annette cea răzgâiată” (De obicei, nu folosim etichete peiorative, dar
pacienta însăși a făcut aluzie la această idee.) Acest mod este o variantă a Copilului
impulsiv/ indisciplina!. Deși Annette a reușit recent să combată oarecum acest
mod, încă are probleme din cauza lui, deoarece o determină să facă ceea ce e
plăcut pe moment - cum ar fi să bea sau să meargă la petreceri - în loc să facă
ceea ce ar fi benefic pe termen lung, cum ar fi să își dezvolte relații intime mai
durabile sau o carieră.
Terapeutul continuă să investigheze depresia din spatele plictiselii pe care
o simte Annette. Acest schimb de replici duce la identificarea modului „Annette
cea răzgâiată”.
TERAPEUT: Deci, ceea ce se petrece este că, atunci când lucrurile sunt prea
calme, aveți timp să vă gândiți la sentimentele de deprimare din adâncul
dumneavoastră. Atunci când lucrurile sunt dinamice și stimulative, vă
scapă oarecum de necesitatea de a vă gândi la acele lucruri dureroase.
ANNETTE: (pe un ton iritat) Păi, nu mă gândesc tot timpul la ele, ar fi prea mult
de lucru.
TERAPEUT: înțeleg. (Pauză.) Când spuneți că e prea mult de lucru, aceasta ce
înseamnă? E prea multă bătaie de cap?
ANNETTE: (încă iritată) Păi, pentru că aveam obiceiul, atunci când mă
plictisea , ieșeam cu prietenii mei și mă îmbătăm și nu trebuia să mă
gândesc la nimic. Acum, pur și simplu, am tot felul de sentimente și chestii
de genul și nu sunt obișnuită cu asta.
TERAPEUT: Deci, se pare că vă displace să trebuiască să o faceți.
ANNETTE: (Râde.)
TERAPEUT: înțelegeți ce vreau să spun, ca și cum nu ar trebui să fiți nevoită
să faceți asta. Puteți să îmi spuneți mai multe despre acea parte care nu ar
trebui să fie nevoită să facă asta?
ANNETTE: (glumind pe jumătate) Nu ar trebui să fiu nevoită să fac nimic din
ceea ce nu vreau să fac, nu-i așa?
TERAPEUT: înțeleg. Ați spus „nu-i așa”, ca și cum v-ați aștepta ca eu să vă dau
dreptate.
ANNETTE: Păi, nu aveți de gând să îmi dați dreptate?
Terapeutul explorează gândurile și emoțiile acestei părți din Annette care

are sentimente de îndreptățire.
TERAPEUT: Ați menționat că ambii părinți v-au lăsat să faceți orice vă doreați.
Dar ați spus că v-ați dat seama că nu a fost un lucru bun.
ANNETTE: Eu n-aș face asta dacă aș avea un copil; n-aș face asta acum, pentru
că îmi dau seama cât de mult m-a afectat.
TERAPEUT: Dar cu toate că la nivel intelectual vă dați seama cât de mult v-a
afectat, la nivel emoțional încă mai aveți impresia că nu ar trebui să fiți
nevoită să faceri ceva ce nu vreți.
ANNETTE: Mda, pentru că sunt capricioasă. Adică, dacă nu obțin ceea ce vreau,
izbucnesc pur și simplu într-un fel de toană.
TERAPEUT: înțeleg, asemenea unui copil care are o criză de furie.
ANNETTE: Eu nu mă apuc să arunc cu obiecte.
TERAPEUT: Atunci cum ati> face?
ANNETTE: Dacă nu mi se face pe plac, de pildă când sunt cu părinții mei, pur
și simplu nu mă conformez. Fac ce vreau de una singura.
TERAPEUT: Ca și cum i-ați pedepsi?
ANNETTE: (însuflețită) Da, chiar așa. îi pedepsesc. Exact asta fac.
TERAPEUT: înțeleg. îi pedepsiți pentru că nu fac ceea ce vă doriți?
ANNETTE: Da. Exact. Adică, asta nu face decât să se întoarcă împotriva mea.
Eu sufăr din cauza asta, nimeni altcineva, dar o fac oricum.
în fragmentul care urmează, terapeutul etichetează modul de „Annette cea

răzgâiată”.
TERAPEUT: Prin urmare, există o parte din dumneavoastră, însă aș vrea să nu

interpretați asta ca fiind o critică, dar care pare a fi o parte răzgâiată din
dumneavoastră.
ANNETTE: (Râde.)
TERAPEUT: Cum vi se pare, simțiți că vi se potrivește? Există acolo o parte din
dumneavoastră care are senzația că ar trebui să puteți face orice vă doriți?
ANNETTE: (Râde) Vreți să spuneți că sunt un copil prost-crescut?
TERAPEUT: Nu, nu mă refeream la un copil prost-crescut. Vreau să spun că
există o parte din dumneavoastră care a fost răsfățată de către...
ANNETTE: (întrerupe) O, da, presupun că am fost cam răzgâiată.
TERAPEUT: Nu voiam să spun că este singura parte din dumneavoastră, pentru
că vom vorbi și despre celelalte părți. Dar este una dintre părțile din
dumneavoastră.
ANNETTE: Da, clar.
Transformând partea „răzgâiată” din Annette într-un mod, terapeutul

reușește să aducă în discuție acest subiect rămânând în continuare aliat cu
pacienta. Abilitatea de a confrunta pacienții și de a proteja în același timp alianța
terapeutică reprezintă un avantaj al abordării centrate pe moduri: terapeutul
poate să confrunte aspectele disfuncționale ale modului fără a condamna întreaga
personalitate a pacientului.
„Annette cea dură”
Pe măsură ce interviul merge mai departe, iese Ia iveală un al doilea mod

care se dovedește a fi și mai dificil, și mai important decât Annette cea răzgâiată.
Acesta este modul pe care terapeutul îl va numi „Annette cea dură”, o variantă a
modului de Protecție
5 detașată.
»
în primul fragment de mai jos, terapeutul continuă să îi vorbească Annettei

celei răzgâiate. în fragmentul care urmează după acesta, terapeutul încearcă să
acceseze modul de Copil vulnerabil, însă calea este blocată de către Annette cea
dură.
TERAPEUT: Cum v-ați simțit în legătură cu faptul că a trebui să completați

acest formular? Și asta vi s-a părut că este o pierdere de vreme? Plictisitor?
ANNETTE: M-am gândit doar că „De ce sunt nevoită să mai completez încă un
formular?” Am completat formulare la care trebuie să vă uitați deja.
TERAPEUT: Deci v-atiJ simtit
» iritată?
ANNETTE: Am facut-o, dar, știți, a fost greu să încep.
TERAPEUT: Deci v-ați forțat să o faceți pentru că ați știut că sunteți nevoită?
ANNETTE: Păi, pentru că, știți, am vrut să par de treabă. Am vrut să par de
treabă, pentru că Rachel [terapeuta ei] se așteaptă ca eu să fiu de treabă.
în fragmentul care urmează, terapeutul încercă să discute atașamentul

Annettei față de terapeuta ei, Rachel, ca o incursiune către Copilul vulnerabil.
TERAPEUT: Ei bine, ne întoarcem la întrebarea mea, dacă o parte din motivul

pentru care sunteți de treabă se datorează lui Rachel?
ANNETTE: Asa...
TERAPEUT: Nu e nimic în neregulă dacă acest lucru este o parte din motiv.
ANNETTE: Nu știu. îmi place de Rachel, mă ajută, așa că vreau să mă schimb
și să mă fac bine.
TERAPEUT: Vreți ca ea să fie mândră de dumneavoastră?
ANNETTE: Nu știu.
TERAPEUT: Mi se pare că vă temeți să recunoașteți că v-ați atașat de Rachel în
tot acest timp. Vă este greu să recunoașteți că simțiți acest lucru?
ANNETTE: Nu știu. E pur și simplu diferit.
Terapeutul o identifică pe „Annette cea dură”, acea parte din pacientă care
ezită să recunoască că depinde de alți oameni pentru ajutor.
TERAPEUT: Stiti, aveți un fel de mască de duritate. Nu știu cum doriți să numiți
acest lucru, dar păreți a fi puțin dură.
ANNETTE: Eu szrwrdură. Nu este o mască.
TERAPEUT: înțeleg. Dar pe de altă parte, păreți a fi și puțin neliniștită.
ANNETTE: (mai vulnerabilă) Chiar sunt neliniștită.
TERAPEUT: Deci, trebuie să existe o altă parte ascunsă în adâncul dumneavoastră

care nu se simte la fel de dură pe cât arătați. Prin urmare, am impresia că
duritatea dumneavoastră este într-o oarecare măsură un rol sau oarecum
un mecanism prin care păreți puternică în fața altor oameni.
ANNETTE: Cu asta m-am obișnuit, pur și simplu. O fac dintotdeauna.
Terapeutul o etichetează pe „Annette cea dură” drept un mod și o distinge

de esența persoanei. Modul de Copil vulnerabil - cel care este „neliniștit” - este
cel care ocupă un loc central.2 Annette cea dură este o „mască” sau un „mecanism
prin care pare puternică față de alți oameni.”
Pasul 2: Investigarea originilor și a valorii adaptative a modurilor

în cel doilea pas al abordării modurilor, terapeutul îi ajută pe pacienți să
își înțeleagă modurile și să manifeste empatie față de ele. împreună, terapeutul și
pacientul investighează originile fiecăruia, precum și rolul pe care l-a avut. Multe
dintre moduri au avut o anumită valoare adaptativă pentru pacient. Terapeutul
pune întrebări pentru a-1 ghida pe pacient: „Când țineți minte că v-ați simțit
pentru prima dată astfel?” „De ce credeți că ați dezvoltat acest mod în copilărie?”
„Cum vă afectează acest mod viața în prezent?”
Ne întoarcem acum la Annette pentru a ilustra acest al doilea pas. După ce
a identificat-o pe Annette cea dură, terapeutul o ajută pe Annette să investigheze
originile din copilărie ale modului respectiv.
TERAPEUT: Mama și tatăl dumneavoastră sunt și ei persoane dure?

ANNETTE: Nu, tatăl meu, el e, nu știu cum este el, nu suntem foarte apropiați.
Dar mama mea e drăguță; nu are deloc o mască de duritate.
TERAPEUT: Când credeți că ați dezvoltat acest gen de fațadă dură? Țineți minte
la ce vârstă?
ANNETTE: Nu știu. De când îmi amintesc, mereu am fost dură, pur și simplu.
TERAPEUT: Chiar și în pătuț? (Râde.) Un bebeluș dur?
ANNETTE: Da, eram dură (zâmbește). Nu știu, adică nu sunt sigură, dar
probabil din cauza faptului că mereu vreau să o protejez pe mama mea,
așa că trebuie să dau impresia asta. Nu vrea să se poarte nimeni urât cu ea.
Deci, probabil că de aceea sunt așa.
TERAPEUT: înțeleg. Tatăl tău se purta urât cu ea? îi făcea vreun rău?
ANNETTE: Nu, adică, s-au căsătorit când erau foarte tineri. Deci, habar n-am,
sunt pur și simplu altfel.
TERAPEUT: Atunci de ce anume o protejați?
2 Ideea conform căreia modul de „Copil vulnerabil” reprezintă modul central al persoanei
este o asumpție filozofică a modelului nostru. Recunoaștem că nu reprezintă un adevăr
universal.
ANNETTE: N-am idee. Presupun că de toată lumea. E atât de drăguță. Nu

vreau ca cineva să... Ea e puțin cam naivă, genul care ar face ceva doar din
bunătate, iar oamenii profită de așa ceva, iar mie nu îmi place asta, așa că...
TERAPEUT: înțeleg, așa că o protejați de alți oameni care profită de ea?
ANNETTE: Exact.
TERAPEUT: Cum credeți oare că ați ajuns să aveți acest rol de protector?
ANNETTE: Nu știu.
TERAPEUT: Poate acest lucru se leagă de faptul că dumneavoastră și mama
dumneavoastră sunteți atât de apropiate. V-ați apropiat, dar poate că
n-a fost chiar asemenea unei prietenii. Poate că, de fapt, ea a apelat la
dumneavoastră ca și cum ați fi fost o mamă. Este posibil acest lucru?
ANNETTE: Da. Păi, știți, Rachel și cu mine am vorbit despre asta, adică dacă
eu sunt mama ei.
Annette cea dură provine din copilăria trăită alături de mama ei, care a
fost neputincioasă și fragilă, și de tatăl ei, care era furios și dădea impresia că este
periculos. Annette a devenit protectorul mamei ei. La început, acest mod i-a
permis să își suprime emoțiile de vulnerabilitate, astfel încât să poată fi puternică
pentru mama ei. Annette cea dură nu își dezvăluie emoțiile de vulnerabilitate față
de nimeni - îi ține la distanță pe cei din jur.
Pasul 3: Asocierea modurilor cu problemele și simptomele curente

Este important să li se arate pacienților felul în care modurile le creează
probleme în viața curentă și cum sunt acestea asociate cu problemele pentru care
au venit la terapie. Acest lucru justifică tratamentul în ochii pacienților și ajută la
creșterea motivației de schimbare.
Spre exemplu, dacă un pacient spune că are nevoie de terapie pentru că bea
prea mult alcool, atunci terapeutul leagă această problemă de modul de Protecție
detașată. Terapeutul îi spune că băutul este una dintre metodele prin care pacientul
evită să se confrunte cu furia față de abandonul, abuzul sau deprivarea pe care
a simțit-o când era mic. Pacientul bea pentru a-și evita sentimentele negative și
pentru a intra în modul de Protecție detașată. Dacă terapeutul și pacientul reușesc
să gestioneze modul de Copil vulnerabil sau cel de Copil furios, atunci pacientul
poate învăța să facă față emoțiilor sale și să își îndeplinească nevoile. Astfel, va
simți mult mai puțin nevoia să bea pentru a-și evita emoțiile, ducând la reducerea
consumului de alcool determinat de schema cognitivă. (în plus, terapeutul îi
recomandă Alcoolicii Anonimi, deoarece multe dintre aspectele alcoolismului nu
sunt determinate de schema cognitivă și este nevoie să fie adresate separat.)
Annette leagă modul Annette cea răzgâiată de dificultățile pe care le
întâmpină în a-și păstra un loc de muncă, iar terapeutul profită de această ocazie
pentru a asocia modul cu problemele pe care le are în prezent la locul de muncă.
ANNETTE: Păi, știți, eu nu prea am răbdare. Nu îmi place să fiu nevoită să fac
ceva ce nu vreau de fapt să fac.
TERAPEUT: Î-hî.
ANNETTE: Știți, de pildă la serviciu și în situații de genul ăsta. Nu știu, pur și
simplu mă enervez.
TERAPEUT: Deci, dacă vi se dă ceva plictisitor de făcut, spre exemplu, iar pe
dumneavoastră nu vă interesează sarcina respectivă, vă supără că sunteți
nevoită să o faceți?
ANNETTE: Mda.
TERAPEUT: înțeleg. Și oare ce vă spuneți astfel încât să vi se acumuleze furia?
ANNETTE: Probabil că aș spune: „Vreau să scap de aici. Vreau să plec.”
Terapeutul o ajută pe pacientă să investigheze modul în conexiune cu

problemele pe care le are la locul de muncă. Terapeutul concepe un dialog în
care Annette joacă rolul Annettei cea răzgâiată, iar terapeutul joacă rolul Adultul
sănătos.
TERAPEUT: în regulă, eu voi încerca să joc un fel de parte „sănătoasă”. Aș

vrea ca dumneavoastră să faceți tot posibilul să aduceți argumente pentru
această parte care se simte mai îndreptățită, astfel încât să pot auzi ceea
ce ar spune cu adevărat. Așa, prima dată voi vorbi asemenea șefului care
vă spune ce aveți de făcut. Aș vrea să îmi spuneți la ce vă gândiți în sinea
dumneavoastră în timp ce eu spun lucrurile acestea, bine?
ANNETTE: în regulă.
TERAPEUT: (în rolul șefului) „Deci, Annette, știi bine că trebuie să termini de
făcut chestiile astea. Face parte din slujba ta. Eu te plătesc pe tine, iar tu nu
te străduiesti suficient de mult.
(ca terapeut) Ce vă trece prin minte? Aș vrea să spuneți cu voce tare la ce vă
gândiți. Spuneți-mi la ce vă gândiți în sinea dumneavoastră.
ANNETTE: M-aș gândi, știți, ceva de genul: „De ce sunt eu nevoită să lucrez, în
general? Adică, oricum, de fapt, totul e plictisitor”, știți?
TERAPEUT: Bine, acum eu voi fi cealaltă voce, un fel de voce „sănătoasă” și vă
voi spune ceva de genul: „Păi, uite, pur și simplu așa este lumea. Lumea
este construită în așa fel încât, dacă vă doriți să primiți ceva, trebuie să dați
ceva. Acest lucru înseamnă reciprocitate. Dacă vă așteptați ca oamenii să vă
ofere ceva, trebuie să le oferiți ceva în schimb. Prin urmare, de ce ați avea
parte de îmbrăcăminte, hrană și un loc plăcut în care să locuiți, dacă nu
dați nimic în schimb lumii? De fapt, este corect să fiți nevoită să munciți
pentru a vă aduce contribuția.” Aduceți argumente cât mai puternice că
ceea am spus nu este adevărat.
ANNETTE: Nu aș înțelege. Aș spune, pur și simplu: „De ce? De ce trebuie să

stea lucrurile așa? De ce sunt eu nevoită să fac ceva? Pot primi chestii de la
părinții mei.”
TERAPEUT: Da, păi, poate părinții dumneavoastră nu vor trăi pentru totdeauna?
Una dintre temerile dumneavoastră este că mama va muri. Mi se pare că
ați spus asta.
ANNETTE: Probabil.
Dialogul precedent o ajută pe Annette să își perceapă modul Annette cea

răzgâiată. Terapeutul sumarizează apoi ceea ce consideră el că este conflictul
principal al pacientei, referitor la modul Annette cea răzgâiată și Adultul sănătos:
TERAPEUT: Deci, are loc o adevărată luptă. Deoarece există o parte foarte
puternică din dumneavoastră care consideră că ar trebui să puteți să vă
distrați si să faceri ce vă doriți.
ANNETTE: De aceea sunt atât de plictisită în ultima vreme.
TERAPEUT: Din ce cauză?
ANNETTE: (pe un ton îmbufnat) Nu pot să fac nimic din chestiile alea. Sunt
nevoită să merg la serviciu, iar altădată obișnuiam să lipsesc foarte mult de
la lucru, foarte mult. Acum sunt acolo și urăsc asta.
TERAPEUT: Da, sună de parcă v-a fost impus să o faceți, ca și felul în care ați
spus adineaori, „Nu ar trebui să fiu nevoită.”
ANNETTE: (Râde.)
TERAPEUT: Sună de parcă cineva v-ar fi împins de la spate, v-ar fi forțat.
ANNETTE: Mă întreb oare cine ar putea fi acea persoană? (Râde și se uită către
Rachel.)
TERAPEUT: Rachel e acea persoană?
ANNETTE: Ea m-a împins de la spate.
TERAPEUT: înțeleg. Vi se pare că faceți asta pentru a-i face pe plac sau simțiți
că este alternativa corectă și de aceea o faceți?
ANNETTE: Nu, adică, nu știu care este cea mai bună alternativă, dar sunt
deprimată, așa că trebuie să mă schimb. Vreau să fiu altfel. Pentru că dacă
rămân la fel, voi fi în continuare nefericită.
TERAPEUT: Prin urmare, partea sănătoasă din dumneavoastră știe că dacă ați
continua în direcția în care erați, v-ați simți din ce în ce mai rău și ați fi
nefericită. Dar această parte mai răzgâiată, cea care se simte îndreptățită,
are senzația că nu ar trebui să fiți nevoită să faceți asta. Este o pierdere de
vreme și ar trebui să puteți să vă distrați și să petreceri.
ANNETTE: Exact.
TERAPEUT: Și aceste părți se află în conflict. Cele două părți din dumneavoastră
se luptă una cu cealaltă.
ANNETTE: Tot timpul.
TERAPEUT: Tot timpul. Și care dintre părți câștigă de cele mai multe ori în
ultima vreme?
ANNETTE: în ultima vreme mă port așa cum trebuie. Merg la lucru și nu ies
în oraș si nu mă distrez deloc. Nu e ca si cum nu mă distrez deloc, dar nu
ies cu niciunul dintre prietenii mei. Știți, partea aia cam câștigă în ultima
vreme, dar nu sunt foarte încântată de asta. Nu e chiar atât de distractiv.
Dialogul îi permite pacientei să își conștientizeze gândurile și sentimentele

și atunci când se află în modul Annette cea răzgâiată, și atunci când se află în
modul de Adult sănătos, înfruntând-o pe Annette cea răzgâiată.
8
Pasul 4: Demonstrarea avantajelor de a modifica sau de a renunța la
un mod
în următorul fragment, terapeutul face trecerea de la Annette cea dură la
Micuța Annette. Micuța Annette reprezintă modul de Copil vulnerabil, figura
centrală din cadrul strategiilor de abordare a modurilor. Terapeutul trebuie să
treacă de Annette cea dură pentru a ajunge la Micuța Annette. La începutul
secțiunii, terapeutul discută despre felul în care Annette și-a apărat mama în fața
tatălui ei, atunci când avea 7 ani.
TERAPEUT: Dumneavoastră îi ofereați mamei puterea care îi lipsea pentru a-1

înfrunta pe el și pentru a înfrunta lumea. Deci, acesta este rolul pe care îl
aveți.
însă acum mă întreb „Ce s-a întâmplat cu Micuța Annette?” Avem această fată
dură care la 7 ani își protejează mama. Și totodată, avem și acea parte
răzgâiată din dumneavoastră, căreia i se permite să facă orice vrea. Dar cum
rămâne cu fetița care vrea ca cineva să aibă grijă de ea?
ANNETTE: S-a pierdut.
TERAPEUT: Mda.
ANNETTE: E pe nicăieri.
TERAPEUT: Puteți o simțiți câtuși de puțin?
ANNETTE: Câteodată.
TERAPEUT: Când puteți să o simțiți? Puteți să o simțiți în acest moment?
ANNETTE: Puțin. Sunt puțin vulnerabilă în acest moment, pentru că am fost
de acord să vin aici.
Terapeutul merge pe urma sentimentelor ei de vulnerabilitate.
TERAPEUT: De fapt, acest lucru chiar este greu de făcut față de alți oameni. Ce
simte partea vulnerabilă în legătură cu faptul că vă aflați aici?
ANNETTE: Simt pur și simplu că cei din familia mea sunt în regulă. E clar că
sunt dați peste cap, dar nu atât de tare, știți. Așa că mă simt ca o ratată,
adică, ratata familiei, pentru că ei n-ar veni niciodată să facă asta. Ei nu
merg la terapie, așa că mă simt de parcă, de parcă eu sunt cea ratată. Eu
sunt cea dată peste cap și ei par să-și continue viața de parcă totul este
mereu în regulă, pe ei nu pare să îi deranjeze, dar pe mine mă deranjează.
Pacienta exprimă sentimentele de deficiență declanșate de faptul că face

terapie. In familia ei, ea este „pacientul desemnat”3. Nimeni altcineva nu simte
nevoia să solicite terapie. Terapeutul se aliază cu modul de Copil vulnerabil
împotriva familiei, pentru a susține pacienta.
TERAPEUT: Da, ei bine, haideți totuși să analizăm mai atent ideea că totul
este în regulă cu ei. Ați spus că cei din jur profită tot timpul de mama
dumneavoastră. Tatăl dumneavoastră este închis, inhibat și are o atitudine
critică față de ceilalți oameni. Ei doi se ceartă tot timpul. Toate astea nu
sună chiar atât de minunat.
ANNETTE: Da, dar se pare că pe ei nu îi deprimă așa cum mă deprimă pe mine.
TERAPEUT: Da, pentru că ei se descarcă de fiecare dată prin intermediul furiei
lor; deci, vreau să spun, au dat la schimb un set de simptome pentru un
altul.
ANNETTE: (furioasă față de ea însăși) Ei pur și simplu acceptă, adică acceptă
situația așa cum este, dar eu nu o fac. Asta e diferența.
TERAPEUT: (pauză) Oare ce cred eu că este, probabil, greșit la felul în care ați
copilărit?
ANNETTE: Ce credeți dumneavoastră?
TERAPEUT: Da, oare ce cred eu că este greșit?
ANNETTE: Păi, părinții mei, ei nu vorbeau niciodată despre cum se simțeau
sau... i-am spus și lui Rachel că nu îmi vine în minte nicio ocazie în care
mama mea să mă fi îmbrățișat. Noi nici măcar... eu nici măcar nu mă
apropii de ei. Adică nu stau nici măcar atât de aproape de ei, pentru că mi
s-ar părea ciudat să fac asta.
3 Identified pacient (engl.) - acel membru al unei familii care preia asupra sa disfuncționalitatea
dinamicii de familie sau a unui alt membru de familie, manifestând-o sub forma unor
tulburări psihologice (n. tr.).
Dar din cum văd lucrurile acum, vedeți, mama mea era ea însăși doar un
copil atunci când s-a căsătorit și a făcut copii. Cum poate un copil să aibă grijă
de un alt copil?
Annette oscilează între a admite că perioada copilăriei ei a fost pustie din
punct de vedere emoțional, pe de-o parte, și a o proteja pe mama ei, pe de altă
parte: ea alternează între modul de Copil vulnerabil, care își conștientizează
nevoile, și modul de Protecție detașată, care nu își recunoaște nevoile ca fiind
întemeiate.
TERAPEUT: Așa. Deci asta este problema. Nu a fost nimeni acolo care să aibă
grijă de dumneavoastră. Dar oare vina dumneavoastră este că nu a fost
nimeni acolo sa vă aibă de grijă, sau este... ?
ANNETTE: (întrerupe.) Nu, nu este vina mea.
TERAPEUT: Prin urmare, sunteți victima unor părinți care nu au fost capabili
să aibă grijă în mod adecvat de nevoile dumneavoastră emoționale. Ați
8 crescut fără afecțiune, fără empatie, fără ca cineva să vă asculte și să vă
înțeleagă. Prin urmare, ați crescut de una singură, izolată într-o cameră.
Acest lucru este foarte, foarte dificil, pentru că de fapt nevoile fundamentale
ale copiilor, în afară de hrană și îmbrăcăminte, sunt să fie apărați, iubiți și
îngrijiți. Prin urmare, nevoile emoționale fundamentale pe care le aveați nu
au fost îndeplinite atunci când ați fost mică. Nici nu e de mirare că sunteți
nefericită în sinea dumneavoastră. Și nu e de mirare că vă este atât de greu
să vă apropiați de alți oameni. Au toate astea sens pentru dumneavoastră?
ANNETTE: Da, au sens.
O mare parte din progresul făcut în urma strategiilor de abordare a

modurilor se explică prin faptul că se trece de modurile de Coping dezadaptativ,
se intră în contact cu modul de Copil vulnerabil și apoi se reproduce figura
parentală pentru modul de copil. Deoarece modul de Copil vulnerabil conține
majoritatea schemelor cognitive centrale, o mare parte din remedierea schemelor
cognitive are loc în timpul intervenției asupra acestui mod. Terapeutul caută
să demonstreze avantajele pe care pacientul le-ar avea, dacă ar modifica sau ar
renunța la modurile care stau în calea accesului la modul de Copil vulnerabil.
Tehnica imageriei dirijate se dovedește deseori a fi cea mai eficientă
modalitate prin care terapeutul stabilește un canal de comunicare cu modul de
Copil vulnerabil. Terapeutul îi cere pacientului să își reactualizeze o imagine a
Copilului vulnerabil; apoi, terapeutul intră în imagine în rol de Adult sănătos și
se adresează Copilului vulnerabil. Terapeutul îi ajută pe pacienții aflați în modul
de Copil vulnerabil să își exprime nevoile neîndeplinite, încercând în același timp
să răspundă nevoilor respective - de siguranță, afecțiune, autonomie, exprimare
de sine, limite - prin intermediul „reproducerii limitate a figurii parentale.”
(Apelăm la acest exercițiu în mod curent, chiar și atunci când nu recurgem în
mod „oficial” la strategii de abordare a modului.)
Terapeutul îi cere Annettei să își reprezinte o imagine cu Micuța Annette,

Copilul vulnerabil, însă Annette refuză. Terapeutul o ajută să identifice de unde
provine rezistența sa: Annette cea răzgâiată și Annette cea dură sunt cele care
se împotrivesc. Annette cea răzgâiată nu vrea să se lucreze la ceva neplăcut;
Annette cea dură crede că este un semn de slăbiciune și de vulnerabilitate și
blochează emoțiile dureroase pentru a o proteja pe Micuța Annette. Terapeutul
recurge la strategii de abordare a modurilor pentru a trece de aceste două moduri
dezadaptative și a intra în contact cu modul de Copil vulnerabil.
TERAPEUT: Ce părere ați avea dacă am încerca un exercițiu în imagerie dirijată

pentru a ajunge la acea parte de copil din dumneavoastră?
ANNETTE: Nu pot să o fac.
TERAPEUT: Ați fi dispusă să încercați?
ANNETTE: Nu știu. Rachel și cu mine încercăm tot timpul să facem asta. Nu
funcționează.
J
TERAPEUT: Uneori, chiar dacă nu funcționează, m-ar putea ajuta dacă mi-aș
da seama de ce, astfel încât ulterior să vă pot da niște sugestii despre cum
să faceți în asa fel încât să funcționeze data viitoare. Deci, chiar dacă nu ar
funcționa, nu ar fi o problemă.
Tot ce trebuie să facem acum este să ne dăm seama ce anume vă face
să vă împotriviți. Nu trebuie neapărat să rezolvăm astăzi problema. Ar fi
util și numai dacă aș putea înțelege motivul pentru care vă este greu să
faceți exerciții de imagerie dirijată. N-ați vrea să mă ajutați să încerc să
investighez de ce vă este greu să faceți exerciții de imagerie dirijată?
ANNETTE: Presupun că da.
TERAPEUT: OK, deci, ce simțiți în acest moment?
ANNETTE: Pur și simplu, nu îmi face plăcere să fac asta.
TERAPEUT: Fiți în rolul acelei părți din dumneavoastră care nu vrea să facă asta,
astfel încât să o pot auzi.
ANNETTE: Nu știu. Pur și simplu nu vreau să fac asta. Nu îmi place să fac
lucruri pe care chiar nu vreau să le fac.
Aici, Annette cea răzgâiată se opune exercițiului de imagerie dirijată din

cauză că nu vrea să facă nimic din ceea ce nu îi face plăcere. Terapeutul deschide
un dialog cu Annette cea răzgâiată, confruntând-o empatic.
TERAPEUT: Bine, eu voi juca rolul Părții sănătoase și voi spune: „Păi, știu că
nu își este ușor, însă câteodată doar încercând să faci lucruri dificile poți
obține ceva foarte important, ceva ce nu ai putea obține altfel.” Fiți în rolul
celeilalte părți, ca să pot auzi ceea ce răspunde.
ANNETTE: Nu îmi place să fac lucruri dificile. E prea mult de lucru.

TERAPEUT: Ați fi dispusă să încercați, oricum?
TERAPEUT: în regulă. Vom face exercițiul timp de 5 minute și dacă vă displace
cu adevărat...
ANNETTE: (întrerupe pe un ton dur, sfidător) Dacă îmi displace, vă voi spune,
nu vă faceți griji. Ce ați spus?
TERAPEUT: Țineți-vă pur și simplu ochii închiși timp de 5 minute și apoi, dacă
vă displace, puteți să vă deschideți ochii și ne oprim.
ANNETTE: (Pe jumătate râzând) Nici nu pot să stau locului timp de 5 minute,
darămite să îmi țin ochii închiși 5 minute.
TERAPEUT: Cred că spuneți asta doar ca să vă împotriviți exercițiului, pentru
că stați într-un singur loc deja de 35 de minute, așa că probabil că ați fi
capabilă să stați locului dacă v-ați propune asta.
ANNETTE: Nu vreau să o fac, pur și simplu.
TERAPEUT: Da, asta cred și eu. Și cred că motivul pentru care nu vreți să o
faceți este, de fapt, pentru că nu vreți să dați de cealaltă parte din adâncul
dumneavoastră, acea parte care suferă, care e deprimată și care se simte
singură. Nu vreți să cunoașteți acea parte.
ANNETTE: Așa e, pentru că acolo e rău.
în timp ce refuză să încerce exercițiul de imagerie dirijată, Annette

alternează între a se simți îndreptățită și a fi dură - fără să își recunoască modul
de Copil vulnerabil, despre care crede că este o parte rea din ea însăși. Impresia
că partea ei vulnerabilă este rea provine din schema ei cognitivă de Deficiență.
Cu toate acestea, terapeutul insistă. în următorul fragment, modul de Protecție
detașată se dovedește a fi principalul obstacol care îngreunează stabilirea unei
legături cu Copilul vulnerabil. Modul de Protecție detașată nu vrea ca pacienta să
pară slabă în fața celorlalți, deoarece s-ar putea ca aceștia să o rănească.
TERAPEUT: Rău, adică...?

ANNETTE: Nu știu, sunt pur și simplu lucruri rele. Mă simt deja destul de rău,
de ce as vrea să îmi amintesc lucrurile alea?
TERAPEUT: Pentru că singurul mod în care vă veți face bine este dacă veți ajunge
să vă cunoașteți sentimentele respective și dacă veți încerca să le vindecați.
Impresia mea este că Annette cea dură nu o lasă pe Micuța Annette să
permită nimănui să o iubească sau să se apropie de ea. Acesta este rolul ei.
ANNETTE: (Oftează adânc.)
TERAPEUT: Ține pe toată lumea departe. Așa că Mica Annette se simte în

continuare singură, pierdută și neprotejată de nimeni. Dacă nu reușesc să
o ajut pe Annette cea dură să fie mai îngăduitoare puțin, nu există nicio
șansă ca Mica Annette să primească dragostea de care are nevoie din partea
celorlalți. Se va simți în continuare singură. Prin urmare, singura cale prin
care vă pot ajuta cu adevărat este de o convinge pe Annette cea dură să se
dea deoparte puțin, astfel încât să o putem găsi pe Micuța Annette și să îi
oferim ceea ce are nevoie. Dar Annette cea dură nu vrea să se uite la Micuța
Annette.
Prin urmare, aș vrea să renunțați la Annette cea dură suficient de mult
încât să facem acest exercițiu. Si ceea ce cred eu este că Annette cea dură
nu vrea să facă acest exercițiu pentru că nu vrea ca eu să o văd pe Micuța
Annette.
ANNETTE: Si dacă nu există nicio Micuță Annette?
TERAPEUT: Atunci nu ați fi deprimată și ați fi ca restul celor din familia
dumneavoastră. Totul ar fi bine. Știm că trebuie să existe o Micuță Annette,
altfel nu v-ați simți singură și deprimată. Nu ați face terapie. Deci Micuța
Annette este acea parte din dumneavoastră care este tristă. Annette cea dură
nu este tristă. Annette cea răzgâiată nu este tristă. Prin urmare, singura care
a rămas, care este tristă, este Micuța
> Annette.
ANNETTE: (Oftează adânc.)
TERAPEUT: Dar nu vreți să vă uitati la ea, chiar dacă ea este cea care simte toată
durerea. Ea poartă cu sine toată durerea pe care o simțiți dumneavoastră.
ANNETTE: Nu e vorba că nu vreau să mă uit la ea. Nu o cunosc. Nu știu unde
este.
TERAPEUT: Impotrivindu-vă exercițiilor de imagerie dirijată, vă împotriviți să
vă uitați la ea. Și ceea ce vă cer este să fiți mai îngăduitoare cu ea. Haideți să
vedem cum este. Nu vă luptați atât de tare cu ea. Nu se va întâmpla nimic
atât de groaznic dacă ne uităm la ea și vedem cum este. Eu cred că faptul
că ne uităm la ea și ne dăm seama de ceea ce simte nu va fi atât de rău pe
cât credeți dumneavoastră că va fi. Am putea încerca.
Pasul 5: Accesarea modului de Copil vulnerabil prin intermediul

imageriei dirijate
Pacienta este în sfârșit de acord să încerce să își reprezinte o imagine cu
Micuța Annette. Observați cum terapeutul continuă să insiste până când Annette
ajunge în acest punct - nu criticând-o, ci continuând să o convingă - prin
intermediul confruntării empatice. Terapeutul manifestă neîncetat empatie față
de durerea pe o simte Annette în urma conștientizării vulnerabilității sale, dar, cu

toate acestea, continuă să insiste ca ea să facă acest lucru.
La cursuri și la conferințe, terapeuții își exprimă deseori mirarea față de
cât de mult insistăm ca pacienții să se angajeze în exerciții experiențiale. Aceștia
consideră că pacienții sunt prea fragili pentru a face față unor astfel de insistențe
- că aceștia se vor decompensa sau că vor renunța la terapie. Cu toate acestea,
considerăm că mulți terapeuți estimează exagerat cât de fragili sunt majoritatea
pacienților și care este probabilitatea ca aceștia să plece din terapie dacă se insistă
astfel.
Cu siguranță că nu am insista atât de tare la începutul terapiei și nici nu
am insista atât de mult în cazul pacienților mai fragili, cum sunt cei cu TPB sau
cei care au suferit o traumă sau un abuz grav. Cu toate acestea, vom insista atât
de mult în cazul pe pacienților cu un nivel mai înalt de funcționare, cum este
Annette, care nu au antecedente sau nu dau semne care să trimită către un risc
de decompensate semnificativă. Am observat că se întâmplă extrem de rar ca
pacienții să se decompenseze sau să părăsească terapia din cauză că insistăm să
se angajeze în exercițiile experiențiale, cu condiția ca aceștia să fi fost selectați
corespunzător. Din contră, atunci când pacienții evitanți din punct de vedere
emoțional se confruntă cu părțile mai emoționale din ei înșiși, aceștia au de fapt
o senzație profundă de eliberare. Se simt mai puțin goi pe dinăuntru, mai plini
de viață, mai puțin deprimați. Înțeleg în sfârșit de ce sunt atât de insensibili. De
cele mai multe ori, am observat că în cazul în care pacienții chiar nu își doresc să
facă exercițiile de imagerie dirijată sau simt că se expun unui risc crescut, aceștia
nu le vor face, chiar dacă se insistă delicat, însă persistent.
în fragmentul care urmează, terapeutul se apropie de Micuța Annette.
TERAPEUT: în regulă, atunci, vă voi ruga să vă închideți ochii, și vă voi cere să

îi țineți închiși timp de cinci minute.
ANNETTE: (își închide ochii.)
TERAPEUT: Bine. După 5 minute, dacă vreți să îi deschideți, este în regulă. Dar
măcar timp 5 minute, încercați să vă forțați cu adevărat să luați legătura cu
ea. închideți ochii și reprezentați-vă o imagine cu Micuța Annette la cea mai
mică vârstă la care puteți să vi-o amintiți. Aceasta sunteți dumneavoastră,
în ipostază de copil. Și spuneți-mi ceea ce vedeți, în regulă?
ANNETTE: Ceea ce văd... adică cum?
TERAPEUT: încercați pur și simplu să vă reprezentări o imagine ca și cum v-ați
uita la ea în ipostază de copil. Nu e necesar ca ea să facă ceva. Imaginați-vă
cumva fața ei sau imaginați-vă corpul ei. Imaginați-vi-o cumva, pur și
simplu, imaginați-vă o fotografie dacă nu o puteți vedea ca pe o persoană
reală.
ANNETTE: Bine.
ANNETTE: Vad pe cineva care are, poate, cam 5 ani.

TERAPEUT: Unde se află în acest moment? Puteri vedea unde se află?
ANNETTE: E acasă.
TERAPEUT: înțeleg. Puteți să îmi spuneți în ce cameră se află?
ANNETTE: în camera ei.
TERAPEUT: Și e singură?
ANNETTE: Da.
TERAPEUT: Puteți să vă uitați la expresia de pe fața ei și să îmi spuneți cum se
simte?
ANNETTE: Nu știu. E doar tăcută.
TERAPEUT: Puteți să o întrebați cum se simte și apoi să îmi ziceți ceea ce vă
spune? Aș vrea ca dumneavoastră, din ipostază de Annette cea adultă, să
vorbiți cu Micuța Annette si să o întrebați cum se simte, si să îmi ziceri 8
ceea ce spune.
ANNETTE: Ăă, nu știu, este neliniștită.
TERAPEUT: îi este frică de ceva anume?
ANNETTE: Da.
TERAPEUT: înțeleg. Puteți să o întrebați de ce îi este frică? Știe asta?
ANNETTE: Știe.
TERAPEUT: Puteți să îmi spuneți?
ANNETTE: Ăă, păi, îi este frică pentru că, ăă, este vorba despre părinții ei, se
ceartă mult.
TERAPEUT: Se îngrijorează pentru mama ei? Ce o îngrijorează că se va întâmpla?
ANNETTE: Nu știu. Tatăl ei face ceva de genul, ca un fel de, crize.
TERAPEUT: Cât de rele devin crizele acestea?
ANNETTE: Păi, adică, nu o lovește pe ea sau pe mama ei, sau ceva de genul
acesta, dar... el strigă foarte mult.
TERAPEUT: Și ce se teme că se va întâmpla dacă crizele tatălui ei scapă de sub
control? Ce se teme că se va întâmpla?
ANNETTE: Se teme că, adică nu știu, că va bate pe cineva sau că va omorî pe
cineva.
TERAPEUT: Se îngrijorează că va fi și ea rănită?
ANNETTE: Poate.
TERAPEUT: Așa că se ascunde în camera ei pentru a fi mai în siguranță?

ANNETTE: Da.
Terapeutul a reușit să vorbească indirect Copilului vulnerabil (prin

intermediul Annettei celei adulte) și să afle ceea ce simțea. Acesta a aflat că Micuța
Annette se teme de tatăl ei. în continuare, terapeutul îi cere Annettei să o aducă
pe mama ei în imagine.
TERAPEUT: Puteți să o faceți pe mama dumneavoastră să intre acum în cameră

și să îmi spuneți ce vedeți că se întâmplă?
ANNETTE: Mama ei este supărată. E mereu supărată.
TERAPEUT: Supărată adică tristă, sau supărată adică furioasă?
ANNETTE: Pare speriată.
TERAPEUT: Și cum se simte Micuța Annette atunci când o vede pe mama ei
atât de speriată și de supărată?
ANNETTE: E și ea speriată.
TERAPEUT: Deci sunt amândouă speriate, adică?
ANNETTE: î-hî.
TERAPEUT: Le-ar plăcea amândurora să aibă pe cineva care să le protejeze?
ANNETTE: Da.
TERAPEUT: Dar nu există cineva suficient de puternic sau acesta este momentul
în care Micuța Annette va trebui să se implice?
ANNETTE: Presupun că asta va face. Nu știu dacă ea știe cum. E mică.
TERAPEUT: înțeleg. Ce îi trece prin minte? Spuneți-mi cu voce tare ce îi trece
prin minte atunci când vede cât de speriată este mama ei.
ANNETTE: Se gândește pur și simplu ca mama ei este tristă și deprimată.
TERAPEUT: Se îngrijorează în privința ei?
ANNETTE: Î-hî.
TERAPEUT: Vrea să facă în așa fel încât să o ajute sau simte că vrea și ea să fie
ajutată în vreun fel?
ANNETTE: Nu, simte că vrea să o ajute pe mama ei.
TERAPEUT: Așa că, pentru a face asta, trebuie să fie puternică, dură; nu poate
să își permită să arate cât este de speriată. Așa este?
ANNETTE: Da.
TERAPEUT: Așa că va trebui să joace un rol de dură pentru mama ei, astfel încât
mama ei să nu își dea seama că ea este speriată.
ANNETTE: Da. Știți cum e, nu vrea ca ea să fie supărată. Nu vrea să o supere și

mai mult pe mama ei.
După ce terapeutul reușește să treacă de Annette cea dură din imagine,

modul care iese la iveală în imaginea respectivă - așa cum se întâmplă cel
mai adesea - este Copilul vulnerabil. Acum, terapeutul poate să intervină
asupra schemelor cognitive centrale care fac parte din modul Micuța Annette:
sentimentele, amintirile, nevoile și convingerile subiacente. Ceea ce găsim în
adâncul ei este frica față de furia tatălui ei și dorința de a o proteja pe mama
ei. Nu există nicio persoană puternică pentru o proteja pe Annette: tatăl ei este
periculos, iar mama ei este neputincioasă. Schemele ei cognitive centrale sunt
Neîncredere/ Abuz, Autosacrificiu și Deprivare emoțională.
Pasul 6: Purtarea de dialoguri între moduri, cu terapeutul în rol de

Adult sănătos
Odată ce modurile de Copil vulnerabil și de Adult sănătos sunt definite
drept personaje în imageria dirijată a pacientului, terapeutul aduce în scenă
celelalte moduri ale pacientului și inițiază dialoguri. Terapeutul ajută modurile
să comunice și să negocieze unul cu celălalt. Spre exemplu, s-ar putea ca Adultul
sănătos să vorbească Părintelui punitiv sau Copilul vulnerabil să vorbească
Protectorului detașat. Terapeutul ține locul Adultului sănătos (sau Părintelui
sănătos) ori de câte ori pacienții nu reușesc să facă acest lucru pe cont propriu.
Pentru a recapitula, Adultul sănătos are o serie de funcții în cadrul acestor
dialoguri între moduri: (1) să îngrijească, să susțină și să protejeze Copilul
vulnerabil; (2) să stabilească limite Copilului furios și Copilului impulsiv/
indisciplina! și (3) să combată, să depășească sau să modereze modurile de Coping
dezadaptativ și de Părinte disfuncțional. Toate acestea pot fi realizate în imagerie
dirijată sau se poate apela la tehnica Gestalt de alternare a locului pe scaune.
Terapeutul poate să atribuie fiecărui mod câte un scaun și să îi ceară pacientului
să schimbe locul pe scaune, pe măsură ce joacă rolul fiecărui mod. Din nou,
terapeutul joacă rolul Adultului sănătos, ori de câte ori pacientul nu reușește
să iacă acest lucru. (De obicei, terapeutul joacă rolul Adultului sănătos pentru
câteva luni, înainte ca pacientul să fie capabil să preia acest rol.)
în următorul fragment, care îl continuă pe cel de mai sus, terapeutul o
ajută pe pacientă să poarte dialoguri înrre Adultul sănătos și Copilul vulnerabil.
La începutul fragmentului, pacienta se află încă în dormitorul ei, în rol de fetiță,
alături de mama ei. Terapeutul îi cere Annettei să o aducă pe Rachel în imagine
pentru a vorbi Copilului vulnerabil, nu pe el, deoarece Rachel are o conexiune
mult mai puternică cu Annette, din moment ce au lucrat împreună timp de
mai multe luni. Terapeutul joacă rolul lui Rachel, cu toate că Annette se simte
inconfortabil să își expună vulnerabilitatea.
TERAPEUT: Puteți să o aduceți pe Rachel în imagine acum?

ANNETTE: Cum?
TERAPEUT: Pur și simplu, plasați-o în mijlocul acelei imagini cu dumneavoastră.

ANNETTE: De când sunt mică?
TERAPEUT: Da, și înlăturați pe oricine altcineva. înlăturați-o pe Annette cea
dură, înlăturați-o pe mama dumneavoastră, astfel încât să rămână acum
doar Micuța Annette si Rachel. Reușiți să vedeți imaginea asta?
ANNETTE: Da.
TERAPEUT: Puteți să îi spuneți lui Rachel ceea ce tocmai i-ați spus mamei
dumneavoastră?
ANNETTE: (intransigent) Nu!
TERAPEUT De ce?
ANNETTE: Nu știu, pur și simplu nu pot.
TERAPEUT: Ce simțiți în legătură cu asta? Că are să vă judece? Sau că va avea o
părere negativă despre dumneavoastră din cauză că ați spus asta?
ANNETTE: Nu știu. Va fi de părere că sunt o ciudată. Nu știu, habar nu am ce
părere va avea.
Pacienta nu își poate imagina că este atât de vulnerabilă de față cu Rachel.

Deoarece pacienta s-a blocat, terapeutul intervine pentru a o ajuta. Terapeutul
manifestă empatie față de sentimentele Copilului vulnerabil, vorbind în locul lui
Rachel.
TERAPEUT: Dați-mi voie să o introduc pe Rachel și voi vorbi eu în locul ei. în

regulă?
ANNETTE: în regulă.
TERAPEUT: (în rolul lui Rachel) „Annette, știi că este de înțeles faptul că te simți
speriată acum, când există certuri în familie și tatăl tău este furios, și ai
dreptul la cineva alături, care să fie puternic pentru tine și căruia să îi pese
de tine și care să simtă că tu contezi, să te asculte, să te îmbrățișeze și să aibă
grijă de tine. Ai dreptul la acest lucru chiar acum și aș vrea să îți pot oferi
aceste lucruri pe cât de mult îmi permite rolul de terapeută a ta, deoarece
consider că nu ai avut pe nimeni care să îți ofere aceasta până acum. Și
dacă ai putea să faci acest lucru, nu ar mai fi nevoie să fii atât de dură tot
timpul, pentru că ai putea să lași pe altcineva să aibă grijă de tine, din când
în când.” Ce simte Micuța Annette atunci când eu spun asta?
ANNETTE: Nu știu. Nu se simte în largul ei.
TERAPEUT: Ce simte? PuteriJ să verbalizări
J ceea ce simte?
ANNETTE: Simte ceva de genul, „De ce să merite toate chestiile alea?”
Terapeutul afirmă drepturile Copilului vulnerabil, însă pacienta nu este de

acord. Fragmentul continuă.
TERAPEUT: în regulă, acum voi fi în rolul lui Rachel: „Pentru că tu ești o fetiță
bună. încerci din răsputeri să ajuți pe toată lumea. Ești o fetiță demnă de
atât de multă iubire. Ești drăguță și încerci din răsputeri să îți ajuți restul
familiei și să o protejezi pe mama ta. Meriți ca cineva să aibă grijă de tine
și să te trateze frumos și meriți afecțiune. Orice copil merită acest lucru, iar
tu ești un copil deosebit de bun.”
ANNETTE: Poate nu sunt atât de bună. Poate sunt rea.
TERAPEUT: (în rolul lui Rachel) „Dacă ai fi atât de rea, n-ai încerca atât de
tare să o protejezi pe mama ta. Dacă ai fi atât de egoistă, ți-ar păsa doar
de tine însuți. Ai primi exact ce ai avea nevoie. Dar nu asta se întâmplă.
De fapt, tu te sacrifici pentru ea, pentru ca ea să fie în siguranță. Asta
face un copil foarte, foarte sensibil și afectuos. Așa că eu nu cred deloc
că ești un copil rău. S-ar putea să ai o parte răzgâiată în tine atunci când
primești lucruri, lucruri care se pot cumpăra; însă atunci când vine vorba
de aspecte emoționale, nu ești deloc egoistă. De fapt, ai tendința să te
sacrifici foarte mult. De fapt, tu ești cea care a fost păcălită din punct de
vedere emoțional. Nu ai primit ceea ce meritai. Nu ai primit prea mult la
nivel emoțional.” Acum ce simțiți?
ANNETTE: Mă simt pur și simplu confuză. Nu înțeleg.
TERAPEUT: Vi se pare că explicația mea este corectă?
ANNETTE: Nu.
Terapeutul abordează acea parte din Annette care îi respinge explicația.
TERAPEUT: Fiți în rolul acelei părți din dumneavoastră care nu crede asta. Oare
mama dumneavoastră este cea care nu crede asta? Sau oare Annette cea
dură este cea care nu crede asta?
ANNETTE: Este Annette, Annette cea dură.
TERAPEUT: în regulă. Fiți în rolul Annettei celei dure care nu crede asta.
ANNETTE: (în rolul Annettei celei dure) „Nu văd sensul, adică, al afecțiunii și
al vorbitului despre sentimentele pe care le ai. Adică de ce este necesar să
faci asta?”
Terapeutul joacă rolurile pe care Annettei îi este cel mai greu să le joace:
Copilul vulnerabil și Adultul sănătos.
TERAPEUT: Eu voi fi în rolul Micuței Annette, apoi al Annettei celei sănătoase.

(în rolul Micuței Annette) „Dar, uite, eu sunt un copil mic și sunt și eu
speriată. Tu ești un adult și orice copil are nevoie să fie îmbrățișat, și pupat,
și ascultat, și respectat. Acestea sunt nevoile de bază ale oricărui copil.”
(în rolul Adultului sănătos) ne naștem, iar singurul motiv pentru care
tu nu simți că meriți asta este pentru că nu ai avut niciodată parte de aceste
lucruri. însă cu totii avem nevoie de acest lucru. Iar tu ai devenit dură
pentru că nu ai putut vedea nicio altă cale de a avea parte de aceste lucruri.
Așa că ai spus, „N-am decât să fiu dură și să mă prefac că nu am nevoie de
ele.” Dar, de fapt, știi la fel de bine ca mine că ai nevoie de ele. îți este pur
și simplu frică să recunoști asta, pentru că tu crezi că nu există nicio șansă
să ai parte vreodată de aceste lucruri.”
ANNETTE: (în rolul Annettei celei dure) „Este un defect.”
TERAPEUT: Ce anume este un defect?
ANNETTE: (în rolul Annettei celei dure) „Adică să ai atât de multă nevoie de
8 > si
atentie > afecțiune.
’ ”
TERAPEUT: Nu, face pare din firea umană. Toată lumea este așa. Ați văzut
vreodată un copil mic care să nu vrea să fie ajutat sau care să nu aibă nevoie
să fie sprijinit? Ați fi de părere că orice copil care vrea să fie sprijinit în
dezvoltarea sa este plin de defecte? Orice bebeluș este un bebeluș plin de
defecte pentru că el sau ea vrea să fie sprijinit?
ANNETTE: Nu, presupun că nu.
în următorul fragment, terapeutul îi cere Annettei să se înfurie pe mama ei
din imagine. Acest lucru se realizează pentru a o ajuta pe Annette să își combată
schema cognitivă Deprivare emoțională, susținându-și drepturile în fața mamei
ei. Mama se comportă într-o manieră deprivantă din punct de vedere afectiv -
aceasta nu o protejează pe Annette și nu îi oferă grija afectivă de care are nevoie.
TERAPEUT: Puteți fi în rolul Micuței Annette acum și să îi spuneți dumneavoastră

înșivă mamei ceea ce aveți nevoie? Să spuneți pur și simplu cu voce tare?
ANNETTE: Ceea ce are nevoie Micuța Annette?
TERAPEUT: Da. „Eu am nevoie...”
ANNETTE: Nu știu. Presupun că am nevoie de o îmbrățișare. Sunt atât de
speriată...
TERAPEUT: Ce simțiți spunând asta?
ANNETTE: Nu știu. Nu mă simt foarte bine.
TERAPEUT: Ce anume simțiți?
ANNETTE: Mă face doar să mă simt anxioasă.
TERAPEUT: Cum reacționează mama dumneavoastră arunci când spuneți că

averi nevoie de o îmbrățișare?
ANNETTE: Dacă ar fi să spun asta?
TERAPEUT: Da, firi în rolul ei acum.
ANNETTE: (Vorbește disprețuitor.) Nu ar spune nimic. Probabil s-ar uita pur și
simplu la mine.
TERAPEUT: Și spuneți-mi ce îi trece prim minte atunci când se uită așa la
dumneavoastră.
ANNETTE: S-ar gândi, „De ce are ea nevoie de o îmbrățișare? Eu sunt cea care
se confruntă cu toate necazurile. Pentru ce are ea nevoie de o îmbrățișare?”
In imagine, mama îi neagă Annettei nevoile, concentrându-se în schimb
pe nevoile ei, pe care le consideră a fi mult mai mari. Terapeutul remarcă faptul
că răspunsul mamei este unul egoist.
TERAPEUT: Sunteți furioasă pe mama dumneavoastră din cauză că a spus acest

lucru?
ANNETTE: (încuviințând empatic) Da.
TERAPEUT: Permiteți-i Micuței Annette să se înfurie pe mama ei din cauză că a
spus aceasta. (Pauză lungă.) Ați putea începe cu „Am doar cinci ani.”
ANNETTE: (Râde.) Aă, nu știu. Adică, „Am doar cinci ani. Am nevoie de cineva
care să aibă grijă de mine. ” (Pauză lungă.)
TERAPEUT: Spuneți-i de ce fel de grijă aveți nevoie. Aveți nevoie de îmbrățișări?
ANNETTE: Da. Am nevoie de îmbrățișări. Am nevoie de cineva care să îmi
spună ce simte față de mine.
TERAPEUT: Aveți nevoie de laudă?
ANNETTE: Nu, cred că nu.
TERAPEUT: Cineva care să fie puternic pentru dumneavoastră, încât să nu
trebuiască să vă îngrijorați atât de mult?
ANNETTE: Ea își dorește doar ca cineva să îi spună că ea contează.
Terapeutul o ajută pe Annette să verbalizeze ceea ce a avut nevoie din

partea mamei ei când era copil. Annette a fost educată că nu se cuvine să aibă
nevoie de ceva sau să ceară ceva. Trebuie să fie dură. Trebuie să îi protejeze pe alți
oameni. Nu se cuvine să ceară nimănui dragoste sau ajutor. Prin urmare, nu este
de mirare că, adult fiind, atunci când apelează la persoanele semnificative din
jurul ei, nu se așteaptă ca aceștia să fie dispuși să o consoleze sau să o ajute.
Pasul 7: Acordarea de sprijin pacientului, să generalizeze strategiile de

abordare a modurilor la viața din afara ședințelor de terapie
Cel din urmă pas este de a-i ajuta pe pacienți să generalizeze operarea cu
modurile lor în timpul ședințelor la operarea cu ele atunci când acestea apar în
viața din afara ședințelor. Ce se întâmplă atunci când pacientul intră în modul de
Protecție detașată, de Părinte punitiv sau de Copil furios? Cum poate pacientul
să rămână axat pe modul de Adult sănătos?
Terapeutul recurge la autodezvăluiri cu privire la propria copilărie pentru a
o ajuta pe Annette să își accepte partea vulnerabilă și să ajungă să fie mai dispusă
să și-o exprime. Annette remarcă faptul că modul ei de Copil vulnerabil are
excesiv de multă nevoie de atenție și afecțiune.
TERAPEUT: Credeți că partea de mic copil din dumneavoastră este într-atât

de diferită de partea de mic copil din mine sau de partea de mic copil din
Rachel?
ANNETTE: Poate. Poate că dumneavoastră ați avut parte de afecțiune, iar asta
face ca lucrurile să fie diferite.
TERAPEUT: Nici eu nu am avut parte de multă afecțiune atunci când eram
copil. De aceea știu cât de important este să primești afecțiunea respectivă.
Știu ce înseamnă să nu ai parte de afecțiune.
ANNETTE: (Vorbește pe un ton acuzator.) Spuneți asta doar ca să mă faceți să
rezonez.
TERAPEUT: Nu mă credeți. Nu spun lucruri doar cu scopul de a vă manipula,
credeți-mă. Vă spun ceva ce este adevărat. Nici eu nu am avut parte de asta
și știu cum este să nu ai parte de așa ceva. Și vă spun că toată lumea are
nevoie de afecțiune. Am crescut crezând că eu nu aveam nevoie de asta. Că
tot ce trebuia să fac era să fiu bun la scoală, să fiu bun fată de alti oameni,
să mă port corespunzător din punct de vedere social, să fac tot ce este bine,
iar asta este tot ce aș avea nevoie pentru a fi fericit.
Annette i-a spus ulterior terapeutei ei, Rachel, că pentru ea aceasta a fost
cea mai importantă parte a ședinței. Autodezvăluirea terapeutului a servit drept o
formă puternică de reproducere a figurii parentale.
Terapeutul o ajută pe Annette să generalizeze strategiile de abordare a
modurilor la viața din afara ședințelor de terapie. Care sunt implicațiile a ceea
ce a învățat? Cei doi discută despre relațiile ei amoroase și despre motivul pentru
care i-a fost atât de greu să stabilească o conexiune cu bărbații. Ea nu fusese
capabilă să accepte iubire. Asemenea majorității oamenilor care au o parte
detașată puternică, ea a fost atrasă de acei bărbați care au tendința de a o depriva
la nivel emoțional. Chiar dacă este inconfortabil pentru ea, unul dintre scopurile
terapiei este ca Annette să caute și să rămână în relații cu bărbați care investesc
din punct de vedere afectiv.
TERAPEUT: Deci, atunci când cineva vă îmbrățișează, vă simțiți incomod. Vi

se pare că nu este în regulă. Trebuie să depășiți întru totul acel sentiment.
ANNETTE: Cum? Cum se depășește asta?
TERAPEUT: Lăsând pe cineva să facă acest lucru și încercând să rămâneți acolo,
spunându-vă: „Ceea ce se întâmplă nu este plăcut, însă este ceea ce am
nevoie. Este ceea ce e bine să se întâmple.”
ANNETTE: Chiar dacă te înspăimântă?
TERAPEUT: Vă va înspăimânta la început, pentru că nu ați avut niciodată
parte de asta. Cel puțin nu de când vă știți.
ANNETTE: Am coșmaruri
> cu oameni care mă îmbrățișează.
> ,
TERAPEUT: Nu mă îndoiesc. Și vă asigur, dacă veți trece de asta, dacă veți
permite unor oameni să o facă și veți rămâne acolo și vă veți spune,
„Ceea ce se întâmplă îmi este nefamiliar, însă am nevoie de asta oricum.
Dacă aș putea doar să rămân în situația aceasta destul de mult, voi
trece peste asta. Dacă las afecțiunea înăuntrul meu, mă voi simți mai
bine.” Și astfel luptați cu acea parte din dumneavoastră care se simte
inconfortabil în privința asta.
în fond, scopul este ca Annette să își conștientizeze nevoile neîndeplinite

și să ceară persoanelor semnificative adecvate să răspundă la ele. în acest mod, ea
se poate conecta afectiv cu alți oameni la un nivel mai profund, mai satisfăcător.
Terapeutul încheie interviul rezumând ce implicații au strategiile de
abordare a modurilor în ceea ce privește scopurile pe care le are pacienta în terapie.
TERAPEUT: Trebuie să o luați în considerare pe Micuța Annette și să credeți în

faptul că nevoile ei sunt bune, nu sunt rele, și că sunt normale. Și trebuie
să o ajutați să facă în așa fel încât să îi fie îndeplinite, nu să vă prefaceri că
nu are nevoie de nimic. Pentru că dacă veți continua să vă prefaceți că ea
nu are niciun fel de nevoi, vă veți simți în continuare deprimată, singură
și izolată. Iar acest lucru înseamnă că va fi nevoie să tolerați sentimente
inconfortabile, așa cum v-a fost inconfortabil să faceți acest exercițiu de
imagerie. Dar dacă nu veți tolera disconfortul de a vă simți apropiată de
alții, nu veți depăși aceste probleme, iar eu vă asigur că este doar o etapă.
„Sentimentul de disconfort” este doar o etapă. Este doar o etapă și veți
trece peste ea. în cele din urmă, va fi plăcut să aveți pe cineva care să vă
sprijine, să fie în contact cu dumneavoastră și să va asculte.
Scopul Annettei este să dezvolte relații intime cu persoanele
semnificative care sunt capabile să răspundă nevoilor ei emoționale, iar apoi
să le permită acestora să facă acest lucru. în termeni de moduri, scopurile
ei sunt să își dezvolte un mod de Adult sănătos care o poate îngriji, susține
și proteja pe Micuța Annette, să stabilească limite Annettei celei răzgâiate

și să învețe să depășească de cele mai mult ori modul de Annette cea dură.
REZUMAT
Un mod reprezintă un set de scheme cognitive sau de operații ale schemelor
cognitive - adaptative sau dezadaptative — care sunt active la un moment dat în
cazul unui individ. Am dezvoltat conceptul de mod pe măsură ce am aplicat
modelul în cazul pacienților cu tulburări din ce în ce mai grave, în special în
cazul celor cu TPB și tulburare de personalitate narcisistă. Cu toate că, inițial,
am dezvoltat strategiile de abordare a modurilor pentru a trata aceste tipuri de
pacienți, în prezent le aplicăm la mulți dintre pacienții noștri cu un nivel mai înalt
de funcționare. Strategiile de abordare a modurilor au devenit o parte integrantă
a terapiei centrate pe scheme cognitive.
In practica noastră, cu cât pacientul are un nivel mai înalt de funcționare,
cu atât înclinăm mai mult să punem accent pe schemele cognitive, și cu cât
pacientul este mai grav afectat, cu atât înclinăm mai mult să punem accent pe
moduri. Tindem să îmbinăm cele două abordări în cazul pacienților care se află
la un nivel mediu de funcționare.
Terapeutul poate să treacă de la o abordare centrată pe scheme cognitive la
o abordare centrată pe moduri atunci când terapia pare să fi ajuns într-un punct
mort și nu se poate trece de evitarea și supracompensarea pacientului. S-ar putea
ca o abordare centrată pe moduri să funcționeze și în cazul în care pacientul este
autopunitiv sau autocritic în mod rigid sau în cazul în care are un conflict interior
aparent de nerezolvat: spre exemplu, când există două părți ale sinelui care sunt
blocate în poziții contradictorii cu privire la o decizie majoră de viață. In sfârșit,
în general, punem accentul pe moduri în cazul pacienților care trec frecvent
dintr-o stare afectivă în alta, așa cum se întâmplă adesea la pacienții cu TPB.
Am identificat patru tipuri principale de moduri: moduri de Copil,
moduri de Coping dezadaptativ, moduri de Părinte disfuncțional și modul de
Adult sănătos. Fiecare tip de mod este asociat cu anumite scheme cognitive (cu
excepția modurilor de Adult sănătos și de Copil fericit) sau încorporează anumite
stiluri de coping.
Modurile de copil sunt reprezentate de Copilul vulnerabil, Copilul
furios, Copilul impulsiv/ indisciplinat și Copilul fericit. Considerăm că aceste
moduri de copil sunt înnăscute. Am identificat trei tipuri majore de moduri
de Coping dezadaptativ: modul de Capitulare compliantă, de Protecție detașată
și de Supracompensare. Acestea corespund proceselor de coping de capitulare,
evitare și, respectiv, supracompensare. Am identificat două moduri de Părinte
disfuncțional: Părintele punitiv și Părintele exigent. Modul de Adult sănătos
este acea parte din sine care are o funcție „executivă” în raport cu celelalte
moduri. Dezvoltarea modului de Adult sănătos al pacientului, astfel încât acesta
să gestioneze mai eficient celelalte moduri, reprezintă scopul supraordonat al
strategiilor de abordare a modurilor. Asemenea unui bun părinte, modul de
Adult sănătos are următoarele trei funcții de bază: (1) să îngrijească, să susțină
și să protejeze modul de Copil vulnerabil, (2) să stabilească limite modului

de Copil furios și celui de Copil impulsiv/ indisciplinat, conform principiilor
reciprocității și autodisciplinei și (3) să combată sau să modereze modurile de
Coping dezadaptativ și de Părinte disfuncțional. De-a lungul tratamentului,
pacienții își interiorizează comportamentul terapeutului drept parte a propriului
mod de Adult sănătos. Inițial, terapeutul are rol de Adult sănătos ori de câte ori
pacientul nu reușește să facă acest lucru. Treptat, pacientul preia rolul de Adult
sănătos.
Am dezvoltat șapte pași generali ai abordării modului: (1) identificați
și etichetați modurile pacientului; (2) investigări originile și (acolo unde este
cazul) valoarea adaptativa a modului, din copilărie sau din adolescență; (3)
asociați modurile dezadaptative cu problemele sau simptomele curente; (4)
arătați avantajele modificării sau ale renunțării la un anumit mod dacă acesta
interferează cu accesul la un alt mod; (5) accesați modul de Copil vulnerabil
prin intermediul imageriei dirijate; (6) purtați dialoguri între moduri; (7) ajutați
pacientul să generalizeze strategiile de abordare a modurilor la situațiile de viață
din afara ședințelor de terapie.
în următorul capitol, vom aplica conceptul de moduri la evaluarea și la
tratamentul tulburării de personalitate borderline.
Capitolul 9

COGNITIVE PENTRU TULBURAREA DE
PERSONALITATE BORDERLINE
CONCEPTUALIZAREA CENTRATĂ PE SCHEME COGNITIVE

A TULBURĂRII DE PERSONALITATE BORDERLINE
Schemele cognitive dezadaptative timpurii sunt acele amintiri, emoții,

senzații corporale și cogniții care sunt asociate cu aspectele distructive ale
experiențelor din copilărie ale individului și sunt organizate în tipare care se repetă
de-a lungul vieții. Temele centrale sunt aceleași și pentru pacienții cu tulburări de
personalitate, și pentru cei care sunt mai sănătoși: sunt teme precum Abandonul,
Abuzul, Deprivarea emoțională, Deficiența și Subjugarea. Este posibil ca pacienții
cu tulburări de personalitate să aibă mai multe scheme cognitive, iar acestea s-ar
putea să fie mai grave, însă, în general, ei nu au scheme cognitive diferite. Nu
prezența schemelor cognitive este ceea care diferențiază pacienții cu tulburări
de personalitate de pacienții mai sănătoși, ci, mai degrabă, stilurile extreme de
coping la care recurg cei dintâi pentru a face față schemelor cognitive respective
și modurile care se cristalizează în urma acestor stiluri de coping.
După cum am explicat, conceptul nostru de moduri s-a dezvoltat în mare
măsură ca urmare a experienței noastre clinice cu pacienții cu TPB Atunci când
am încercat să aplicăm modelul centrat pe scheme cognitive în cazul acestor
pacienți, am întâmpinat în mod constant două probleme. în primul rând,
pacienții cu TPB au, de regulă, aproape toate cele 18 scheme cognitive (în special
Abandon, Neîncredere/ Abuz, Deprivare emoțională, Deficiență, Autocontrol
redus, Subjugare și Pedepsire). S-a dovedit a fi anevoios să lucrăm cu atât de
multe scheme cognitive simultan, utilizând abordarea noastră inițială centrată
pe scheme cognitive. Aveam nevoie de o unitate de analiză mai ușor de pus în
practică. In al doilea rând, în terapia pe care o făceam cu pacienții cu TPB, am
fost (la fel ca mulți alți clinicieni) frapați de tendința acestor pacienți de a trece
rapid dintr-o stare afectivă intensă în alta. Acești pacienți sunt la un moment dat
furioși, în următoarea secundă sunt îngroziți, apoi fragili, apoi impulsivi — până
în punctul în care ți se pare că ai de-a face cu oameni diferiți. Schemele cognitive,
care sunt, în fond, trăsături, nu explicau această trecere rapidă dintr-o stare în
alta. Am dezvoltat conceptul de moduri pentru a surprinde trecerea dintr-o stare
în alta, pe care o manifestă pacienții noștri cu TPB.
Pacientul cu TPB trece neîncetat de la un mod la altul drept reacție la
evenimente de viață. In vreme ce pacienții mai sănătoși au, de obicei, un număr
mai mic de moduri, modurile lor nu sunt atât de extreme și rămân perioade mai
lungi de timp în fiecare dintre ele, pacienții cu TPB au un număr mai mare de
moduri mai extreme și trec dintr-un unul în altul, de la un moment la altul.
Mai mult decât atât, atunci când un pacient cu TPB intră într-un anumit mod,
celelalte moduri par să dispară. Spre deosebire de pacienții mai sănătoși, care pot
trăi simultan două sau mai multe moduri, așa încât unul dintre ele moderează
intensitatea celuilalt, pacienții cu TPB care se află într-un anumit mod par să
nu aibă practic niciun fel de acces la celelalte. Modurile sunt aproape întru totul
disociate.
Moduri de schemă cognitivă la pacientul cu TPB

Am identificat cinci moduri principale ce caracterizează pacientul cu TPB:
1. Copil abandonat
2. Copil furios și impulsiv
3. Părinte punitiv
4. Protecție detașată
5. Adult sănătos
Vom prezenta sumar aceste moduri pentru a oferi o privire de ansamblu,

apoi le vom descrie mai amplu pe fiecare dintre ele.
Modul de Copil abandonat reprezintă copilul interior suferind. Este acea
parte din pacient care trăiește durerea și groaza asociată majorității schemelor
cognitive, inclusiv Abandonul, Abuzul, Deprivarea, Deficiența și Subjugarea.
Modul de Copil furios și impulsiv apare predominant atunci când pacientul are
o criză de furie sau se comportă impulsiv, din cauză că nu îi sunt îndeplinite
nevoile emoționale de bază. Ar putea fi declanșate aceleași scheme cognitive ca
în modul de Copil abandonat, însă emoția trăită este de regulă furia. Modul de
Părinte punitiv reprezintă vocea interiorizată a părintelui, care critică și pedepsește
pacientul. Atunci când este activat modul de Părinte punitiv, pacientul devine un
persecutor plin de cruzime, de obicei orientat împotriva propriei persoane. Când
se află în modul de Protecție detașată, pacientul își suprimă toate emoțiile, se
deconectează de ceilalți și funcționează într-o manieră aproape robotică. Modul
de Adult sănătos este extrem de slab și subdezvoltat la majoritatea pacienților cu
TPB, în special la începutul tratamentului. într-un fel, aceasta este principala
problemă: pacienții cu TPB nu dispun de un mod parental liniștitor care să îi
calmeze și să aibă grijă de ei. Acest aspect contribuie semnificativ la incapacitatea
lor de a tolera separarea de ceilalți.
Terapeutul oferă pacientului un model de Adult sănătos, până când cel din
urmă ajunge să interiorizeze atitudinile, emoțiile, reacțiile și comportamentele
Terapia centrată pe scheme cognitive pentru tulburarea de personalitate borderline 335
terapeutului sub forma propriului mod de Adult sănătos. Scopul principal al

tratamentului este dezvoltarea modului de Adult sănătos al pacientului, pentru
a îngriji și a proteja Copilul abandonat, a-1 învăța pe Copilul furios și impulsiv
moduri mai adecvate de exprimare a furiei și de îndeplinire a nevoilor, de
a înfrânge și de a înlătura Părintele punitiv și de a înlocui gradual modul de
Protecție detașată.
Cea mai simplă cale de a recunoaște un mod este prin tonalitatea sa
afectivă. Fiecare dintre moduri prezintă propria afectivitate caracteristică.
Modul de Copil abandonat prezintă afectivitatea unui copil pierdut: trist,
înspăimântat, vulnerabil și lipsit de apărare. Modul de Copil furios și impulsiv
prezintă afectivitatea unui copil de necontrolat, care are o criză de furie — țipând
și atacând persoana responsabilă de îngrijirea sa care îi frustrează nevoile centrale
și acționând impulsiv pentru a găsi o îndeplinire nevoilor respective. Tonalitatea
modului de Părinte punitiv este aspră, critică și neiertătoare. Modul de Protecție
detașată prezintă o afectivitate plată, impasibilă și mecanică. în sfârșit, modul
de Adult sănătos prezintă afectivitatea unui părinte puternic și afectuos. De
obicei, terapeutul poate să diferențieze între moduri, dacă este atent la tonalitatea
vocii pacientului și observă maniera în care acesta vorbește. Terapeutul centrat
pe scheme cognitive devine expert în a identifica modul pacientului în orice
moment și în a răspunde corespunzător, apelând la strategii concepute specific
pentru intervenția asupra respectivului mod.
In continuare, vom descrie mai detaliat fiecare dintre moduri: funcția
modului, semnele și simptomele, precum și strategia generală la care apelează
terapeutul pentru a-i ajuta pe pacienții cu TPB atunci când se află în modul
respectiv.
Modul de Copil abandonat
Am prezentat modul de Copil vulnerabil în capitolul 8. După cum am

menționat, considerăm că acest mod este înnăscut și universal. Modul de Copil
abandonat este o variantă a Copilului vulnerabil, frecvent întâlnită la pacienții
cu TPB, care, în acest caz, este caracterizată în mod special prin accentul pus
de către pacient pe ideea de abandon. Atunci când se află în modul de Copil
abandonat, pacienții se prezintă drept fragili și infantili. Aceștia par mâhniți,
tulburați, înspăimântați, neiubiți, pierduți. Se simt neajutorați și absolut singuri
și sunt obsedați de găsirea unei figuri parentale care să aibă grijă de ei. în acest
mod, pacienții seamănă cu niște copii foarte mici, inocenți și dependenți.
Idealizează persoanele care au grijă de ei și au fantezii în care sunt salvați de către
aceștia. Depun eforturi disperate în a împiedica persoanele care le oferă îngrijire
să îi abandoneze, iar câteodată percepția pe care o au asupra abandonului capătă
proporții delirante.
Prin vârsta foarte tânără la care funcționează în mod tipic modul de Copil
vulnerabil al fiecărui pacient, se explică o mare parte din stilul cognitiv al acestuia.
Pacienții mai sănătoși au moduri de Copil vulnerabil care au o vârstă mai mare
(în mod tipic, 4 ani sau mai mult), în vreme ce pacienții cu TPB au moduri de
Copil vulnerabil care au o vârstă mai mică (de obicei, mai puțin de 3 ani). Atunci
când se află în modul de Copil abandonat, pacienților cu TPB le lipsește de regulă

permanența obiectului. Aceștia nu pot invoca o imagine mintală liniștitoare a
persoanei responsabile de îngrijirea lor decât dacă aceasta din urmă este prezentă.
Copilul abandonat trăiește într-un timp prezent etern, fără concepte clare ale
trecutului sau ale viitorului, amplificându-i astfel pacientului senzația de urgență
și impulsivitatea. Ceea ce se întâmplă în acest moment este tot ceea ce este, a
fost sau va fi vreodată. Modul de Copil abandonat este în mare parte preverbal
și exprimă emoții prin intermediul acțiunilor mai degrabă decât al cuvintelor.
Emoțiile sunt nemoderate și pure.
Cele patru moduri individuale pot opera de la vârste diferite la pacienții
cu TPB. Spre exemplu, modul de Protecție detașată este adesea asemenea unui
adult, în vreme ce modurile de Copil vulnerabil sau de Copil furios sunt infantile.
Pacientul atribuie adesea Părintelui punitiv puterea și cunoașterea pe care copiii
mici le atribuie părinților lor.
Modul de Copil abandonat „poartă” schemele cognitive centrale ale
pacientului. Terapeutul consolează copilul aflat sub stăpânirea schemelor
cognitive respective și oferă un antidot parțial prin intermediul reproducerii
limitate a figurii parentale specifice relației terapeurice. Atunci când pacienții cu
TPB se află în modul de Copil abandonat, strategia generală a terapeutului este
de a-i ajuta să își identifice, să își accepte și să își îndeplinească nevoile emoționale
de bază referitoare la atașament securizant, iubire, empatie, exprimare autentică
de sine și spontaneitate.
Modul de Copilfurios și impulsiv
Acesta este modul pe care specialiștii în sănătate mintală par să îl asocieze

cel mai frecvent pacienților cu TPB, cu toate că, din experiența noastră, este
modul cu care pacienții se confruntă de regulă cel mai puțin frecvent. Majoritatea
pacienților cu TPB tratați în regim ambulatoriu își petrec majoritatea timpului
în modul de Protecție detașată - acesta este modul lor „prestabilit”. Se întâmplă
frecvent să intre în modul de Părinte punitiv sau de Copil abandonat. In modul
de Copil furios intră mult mai rar, atunci când nu se mai pot abține, ventilându-și
furia pe care au reprimat-o și acționând impulsiv pentru a-și îndeplini nevoile.
Modurile de Protecție detașată și de Părinte punitiv au funcția de a
menține suprimate majoritatea nevoilor și sentimentelor pacientului, blocând
eficient nevoile și sentimentele modului de Copil abandonat. După un timp,
aceste nevoi și sentimente se acumulează, iar pacientul are o senzație crescândă
de presiune internă. S-ar putea ca pacientul să spună ceva precum: „Simt cum se
adună ceva în mine.” (S-ar putea ca pacientul să înceapă să aibă vise în legătură cu
dezastre iminente, precum tsunami sau furtuni.) Presiunea devine tot mai mare,
se petrec evenimente de tip „picătura care varsă paharul” (probabil o interacțiune
problematică în relația cu terapeutul sau cu partenerul) și, prin urmare, pacientul
intră în modul de Copil furios. Pacientul este brusc scos din fire.
Atunci când se află în acest mod, pacienții își ventilează furia în moduri
inadecvate. Ar putea să pară extrem de mânioși sau de exigenți sau să aibă tendința
de a-i desconsidera, a-i controla sau a-i abuza pe ceilalți. Aceștia acționează impulsiv
pentru a-și îndeplini nevoile și ar putea părea manipulativi sau nesăbuiți. S-ar
putea să amenințe cu suicidul sau să recurgă la un comportament parasuicidar.
Spre exemplu, o pacientă ar putea susține că se va sinucide sau se va tăia dacă
cealaltă persoană nu se conformează dorințelor ei. (O pacientă, reacționând față
de sentimentele de abandon declanșate de încheierea unei ședințe, a intrat în
modul de Copil furios și a ieșit din cabinet spunând: „Mă duc la baie ca să mă tai
pe glezne.”) Atunci când se află în modul de Copil furios, pacienții ar putea avea
pretenții care par prezumțioase sau tipice copiilor răsfațați și care îi îndepărtează
pe ceilalți. Cu toate acestea, pretențiile lor nu reflectă cu adevărat un sentiment
de îndreptățire, ci sunt mai degrabă încercări disperate de a răspunde propriilor
nevoi emoționale de bază.
Atunci când pacienții se află în acest mod, strategia generală a terapeutului
este să le stabilească limite și să le arate metode mai adecvate de a face față furiei
lor și de a-și îndeplini nevoile.
Modul de Părinte punitiv
Funcția acestui mod este de a pedepsi pacientul pentru că a făcut ceva

„greșit”, cum ar fi faptul că și-a exprimat nevoile sau sentimentele. Modul
reprezintă o interiorizare a furiei, a urii, a dezgustului, a abuzului sau a subjugării
manifestate împotriva pacientului în copilăria sa, de către unul dintre părinți sau
de ambii. Semnele și simptomele includ dezgust față de sine, autocritică, negare
de sine, automutilate, fantezii de suicid și comportament autodistructiv. Pacienții
aflați în acest mod se transformă în propriul părinte punitiv care îi respinge.
Aceștia se înfurie pe ei înșiși pentru că au sau își manifestă acele nevoi firești,
a căror exprimare nu le-a fost permisă de către părinții lor. Se pedepsesc pe ei
înșiși — spre exemplu, tăindu-se sau înfometându-se — și vorbesc despre ei înșiși
pe un ton răutăcios, aspru, spunând lucruri cum ar fi că sunt „ticăloși”, „răi” sau
„dezgustători”.
Atunci când pacienții se află în modul de Părinte punitiv, strategia generală
a terapeutului este de a-i ajuta să respingă mesajele parentale punitive și să își
dezvolte stima de sine. Terapeutul susține nevoile și drepturile modului de Copil
abandonat și caută să destituie și să înlocuiască modul de Părinte punitiv.
Modul de Protecție detașată
Cu excepția cazurilor grave, în mod tipic pacienții cu TPB își petrec

majoritatea timpului în modul de Protecție detașată. Funcția acestui mod este de
a suprima nevoile emoționale, a-1 deconecta pe pacient de la cei din jur și a asuma
un comportament submisiv pentru a evita pedeapsa.
Atunci când pacienții cu TPB se află în modul de Protecție detașată, adesea
par a fi oameni obișnuiți. Sunt niște „pacienți ascultători”. Fac orice se așteaptă
de la ei și se comportă în mod adecvat. Ajung la ședințe la timp, își fac temele și
plătesc fără întârziere. Nu își manifestă emoțiile și nici nu pierd controlul asupra
lor. De fapt, mulți terapeuți întăresc în mod eronat acest mod. Problema este
că, atunci când se află în acest mod, pacienții sunt detașați de propriile emoții
sau sentimente. în loc să fie autentici, își întemeiază identitatea pe câștigarea

aprobării din partea terapeutului. Aceștia fac ceea ce se așteaptă terapeutul de la
ei, dar nu au o conexiune reală cu acesta. Câteodată, terapeuții își petrec ședințe
întregi de terapie alături de un pacient fără să își dea seama că acesta s-a aflat
într-un mod de Protecție detașată aproape tot timpul. Pacientul nu face progrese
semnificative, ci doar se lasă purtat de la o ședință la alta.
Semnele și simptomele modului de Protecție detașată includ
depersonalizarea, sentimentul de gol interior, plictiseala, abuzul de substanțe,
alimentația excesivă, automutilarea, acuzele psihosomatice, „inexpresivitatea” și
complianța robotică. Adesea, în momentul în care sentimentele le sunt stârnite
în timpul ședințelor, pacienții intră în modul de Protecție detașată cu scopul de a
se detașa de ele. Atunci când pacienții se află într-un mod de Protecție detașată,
strategia generală a terapeutului este de a-i ajuta să se confrunte cu emoțiile pe
măsură ce acestea se ivesc, fără a le bloca, să se conecteze cu alți oameni și să își
exprime nevoile.
Este important să avem în vedere faptul că un mod poate activa un alt
mod. Spre exemplu, pacientul ar putea să își exprime o nevoie în modul de Copil
abandonat, să treacă în modul de Părinte punitiv, pentru a se pedepsi pentru
exprimarea nevoii respective, iar apoi să treacă în modul de Protecție detașată,
pentru a scăpa de durerea asociată pedepsei. Pacienții cu TPB ajung adesea să fie
captivi în aceste cercuri vicioase, prin care un mod declanșează un altul, într-o
spirală care se autoperpetuează.
Dacă ar fi să ordonăm modurile în termeni de sănătate psihologică la o
populație variată de pacienți cu TPB, modurile de Adult sănătos și de Copil
vulnerabil sunt cele mai sănătoase; urmează modul de Copil furios, care trăiește
emoții și dorințe autentice; apoi modul de Protecție detașată, care menține
controlul asupra comportamentului pacientului. In cele din urmă, modul de
Părinte punitiv nu are niciun fel de trăsături compensatorii. Pe termen lung,
modul de Părinte punitiv este cel mai distructiv pentru pacient.
Origini ipotetice ale tulburării de personalitate borderline
Factori biologici
Din observațiile noastre, majoritatea pacienților cu TPB au un temperament

intens și instabil din punct de vedere emoțional. Acest temperament ipotetic ar
putea avea rolul unei predispoziții biologice către dezvoltarea tulburării.
Trei pătrimi dintre pacienții diagnosticați cu TPB sunt femei (Gunderson,
Zanarini și Kisiel, 1991). S-ar putea ca acest fapt să se datoreze parțial diferențelor
de la nivelul temperamentului: probabil că femeile sunt mai predispuse decât
bărbații să aibă un temperament intens și instabil. Cu toate acestea, e posibil ca
diferențele să se datoreze și factorilor de mediu. Fetele au un risc mai mare de a fi
abuzate sexual, ceea ce întâlnim adesea în istoricul copilăriei pacienților cu TPB
(Herman, Perry și van de Kolk, 1989). Fetele au un risc mai mare să fie subjugate
și descurajate să își exprime furia. Totodată, este posibil ca bărbații cu TPB să
fie un grup sub-diagnosticat. Bărbații manifestă tulburarea diferit față de femei.
Aceștia tind să aibă temperamente mai agresive, e mai probabil să fie dominanți
decât complianți și să își exprime furia mai degrabă împotriva celorlalți decât
împotriva propriei persoane. Prin urmare, probabil că au șanse mai mari să fie
diagnosticați cu tulburare de personalitate narcisistă sau antisocială (Gabbard,
1994), chiar dacă modurile și schemele cognitive subiacente sunt similare cu cele
ale femeilor.
Factori de mediu
Am identificat patru factori ai mediului familial despre care credem că

interacționează cu această predispoziție biologică ipotetică pentru a duce la
dezvoltarea TPB.
1. Mediulfamilial este nesecurizant și instabil. Lipsa securității apare aproape

întotdeauna ca urmare a abuzului sau a abandonului. Majoritatea pacienților
cu TPB au trecut în copilărie prin experiențe de abuz fizic, sexual sau verbal.
Dacă nu a existat un abuz concret împotriva pacientului, de obicei a existat o
amenințare cu accese explozive de furie sau de violență; sau e posibil ca pacientul
să fi fost martor la abuzul asupra altui membru al familiei. Pe lângă aceasta,
copilul a fost deseori și abandonat. E posibil ca acesta să fi fost lăsat singur pentru
perioade lungi de timp, fără o persoană responsabilă de îngrijirea sa, sau să fi
fost lăsat cu un îngrijitor abuziv (spre exemplu, există cazuri în care unul dintre
părinți abuzează copilul în timp ce celălalt neagă sau permite abuzul). Pe de
altă parte, este posibil ca persoana cu rol principal în îngrijirea copilului să nu
fi fost de încredere sau consecventă, așa cum se întâmplă în cazul unui părinte
care are schimbări extreme de dispoziție sau abuzează de substanțe. în loc să fie
securizant, atașamentul față de părinte este adesea instabil sau înspăimântător.
2. Mediul familial este deprivant. Relațiile de obiect specifice perioadei
timpurii sunt adesea sărăcite. îngrijirea parentală - respectiv, căldură fizică,
empatie, apropiere și susținere afectivă, îndrumare, protecție - sunt, de regulă,
absente sau deficitare. E posibil ca unul dintre părinți sau ambii (dar în special
persoana cu rol principal în îngrijire) să fie indisponibil din punct de vedere
emoțional sau să ofere un nivel minim de empatie. Din punct de vedere emoțional,
pacientul se simte singur.
3. Mediulfamilial pedepsește aspru și respinge copilul. Pacienții cu TPB nu
cresc în familii în care sunt acceptați, iertați și iubiți. Mai degrabă, aceștia cresc în
familii care îi critică și îi resping, îi pedepsesc aspru atunci când comit greșeli și
nu îi iartă. Pedepsirea ajunge la un nivel extrem: copii fiind, acești pacienți au fost
făcuți să se simtă ca niște ființe lipsite de valoare, ticăloase, rele sau dezgustătoare,
nu ca și cum ar fi doar niște copii normali care se comportă și necorespunzător.
4. Mediul familial subjugă copilul. Mediul familial suprimă nevoile și
sentimentele copilului. De obicei, există reguli implicite referitoare la ceea ce
poate și nu poate să spună sau să simtă copilul. Copilului i se transmite următorul
mesaj: „Nu arăta ceea ce simți. Nu plânge când suferi. Nu te înfuria când cineva
se poartă urât cu tine. Nu cere ceea ce îți dorești. Nu fi vulnerabil sau autentic.
Fii doar ceea ce ne așteptăm de la tine.” Expresiile de suferință emoțională
ale copilului - în special tristețea sau mânia - îi înfurie adesea pe părinți și îi

determină să pedepsească sau să se retragă.
Criteriile de diagnostic DSM-IV pentru TPB și modurile de schemă

cognitivă
Tabelul 9.1 enumera criteriile de diagnostic din DSM-IV pentru TPB în
paralel cu modul sau modurile de schemă cognitivă relevante. Includem patru
dintre moduri: Copilul abandonat, Copilul furios, Părintele punitiv și Protecția
detașată.
Atunci când un pacient cu TPB are tendințe de suicid sau de parasuicid,
terapeutul trebuie să identifice care dintre moduri are impulsul respectiv. Provine
de la modul de Părinte punitiv, cu intenția de a pedepsi pacientul? Sau provine de
la modul de Copil abandonat, sub forma unei dorințe de a pune capăt suferinței
asociate singurătății insuportabile? Provine de la modul de Protecție detașată,
fiind o încercare de a se distrage de la suferința emoțională prin intermediul
durerii fizice ori de a anula senzația de indiferență și a simți ceva? Sau provine
de la modul de Copil furios, cu intenția de a se răzbuna sau de a răni o altă
persoană? Pacientul are câte un motiv diferit pentru dorința de atenta la propria
viață în funcție de modul în care se află, iar terapeutul adresează impulsul de
suicid conform modului specific care îl generează.
Prezentare de caz
Problema descrisă
Kate este o pacientă de 27 de ani, cu TPB. Fragmentele care urmează sunt
extrase dintr-un interviu pe care dr. Young l-a desfășurat cu ea ca parte a unei
consultații. (Pacienta începuse de curând să facă terapie cu un alt terapeut centrat
pe scheme cognitive.)
Kate a mers pentru dată la terapeut la vârsta de 17 ani. Acest fragment
surprinde imprecizia tipică a problemei pentru care a solicitat terapie în acea
perioadă.
TERAPEUT: Ce v-a făcut să solicitați ajutor terapeutic prima dată când ați mers
la un psiholog?
KATE: Asta s-a întâmplat în urmă cu vreo 10 ani. Eram pur și simplu foarte,
foarte nefericită. Adică eram extrem de deprimată, și confuză, și furioasă
și îmi era foarte greu să funcționez - să mă trezesc dimineața și să vorbesc
cu oamenii, chiar și să merg pe stradă. Eram pur și simplu foarte supărată,
furioasă si tristă.
TERAPEUT: S-a întâmplat ceva în acea perioadă care să vă declanșeze reacția
respectivă?
TABELUL 9.1. Criteriile de diagnostic din DSM-IV pentru tulburarea de personalitate

borderline și modurile de schemă cognitivă relevante
Criteriile de diagnostic din DSM-IV Modurile relevante de schemă cognitivă

1. Eforturi disperate de a evita Modul de Copil abandonat.
abandonul real sau imaginar.
2. Un tipar de relații interpersonale Toate modurile. (Trecerea rapidă dintr-un mod în altul
intense și instabile, caracterizat este ceea ce duce la instabilitate și intensitate. Spre
prin alternare între extremele de exemplu, modul de Copil abandonat idealizează persoanele
idealizare și devalorizare. responsabile de îngrijirea sa, iar modul de Copil furios îi
devalorizează și îi incriminează).
3. Perturbare a identității: imagine de a. Modul de Protecție detașată. (Deoarece acești pacienți
sine sau conștiință de sine marcat și sunt nevoiți să le facă celorlalți pe plac și nu le este
persistent instabilă. permis să fie ei înșiși, ei nu își pot dezvolta o identitate
stabilă.)
b. Trecerea constantă dintr-un mod neintegrat în altul,
fiecare cu propria viziune despre sine, duce, de
asemenea, la o imagine de sine instabilă.
4. Impulsivitate (ex. cheltuieli, a. Modul de Copil furios și impulsiv (cu scopul de a-și
promiscuitate, abuz de substanțe, exprima furia și a-și îndeplini nevoile).
condus imprudent, alimentație b. Modul de Protecție detașată (pentru a se autoliniști
compulsivă). sau pentru a pune capăt senzației de indiferență
psihologică).
5. Comportamente, gesturi sau Toate cele patru moduri.
amenințări recurente de suicid ori
comportament auto-mutilant.
6. Instabilitate afectivă datorată unei a. Presupus temperament biologic intens, labil.
reactivități marcate a dispoziției b. Trecere rapidă dintr-un mod în altul, fiecare cu propria
(ex. disforie episodică intensă, afectivitate distinctă.
iritabilitate sau anxietate).
7. Sentiment cronic de vid. Modul de Protecție detașată. (Suprimarea emoțiilor și
deconectarea de ceilalți duce la sentiment de gol interior.)
8. Mânie intensă, inadecvată sau Modul de Copil furios.
dificultate în a controla mânia.
9. Ideație paranoidă sau simptome Oricare dintre cele patru moduri (atunci când afectivitatea
disociative grave, tranzitorii, în devine de nesuportat sau copleșitoare).
legătură cu stresul.
KATE: Nu, au fost doar o grămadă de lucruri care se acumulaseră, într-un fel.
TERAPEUT: Vă amintiți ce fel de lucruri s-au acumulat?
KATE: Probleme acasă. Probleme cu mine însumi și cu identitatea mea. Faptul că
nu mă integram niciunde. Pur și simplu, sentimente negative, în general.
TERAPEUT: Dar nu se întâmplase nimic, cum ar fi să moară cineva sau să vă
părăsească cineva?
KATE: Nu.
Senzația de difuziune a identității pe care o raportează Kate se leagă

de modul ei de Protecție detașată: atunci când se află în modul de Protecție
detașată, pacienții cu TPB sunt confuzi cu privire la cine sunt. Atunci când
pacienții cu TPB sunt în acest mod, ei nu își dau seama de ceea ce simt. Se
concentrează aproape în totalitate pe a le face pe plac altor oameni, cu scopul
de a evita abandonul sau pedeapsa sau pentru a-și suprima propriile dorințe
sau emoții. Din cauză că nu își urmează înclinațiile firești, aceștia nu reușesc să
își dezvolte propria identitate distinctă. Se simt mai degrabă goi pe dinăuntru,
plictisiți, neliniștiți, încețoșați sau confuzi.
Așa cum era de așteptat, Kate suferă de o serie de tulburări de pe Axa I,
inclusiv depresie, bulimie și abuz de substanțe.
TERAPEUT: Mai există și alte simptome pe care le aveți?

KATE: Da, mă simt pur și simplu lipsită de valoare, ca și cum n-aș fi o persoană
desăvârșită, orice ar însemna persoană desăvârșită, nici măcar nu știu. Știu
doar că mă uit la alți oameni, dar pe mine nu mă văd ca fiind egală cu
nimeni.
TERAPEUT: Și faceți vreodată ceva pentru a vă pedepsi, în vreun fel?
KATE: Da, obișnuiam să fac asta.
TERAPEUT: Ce făceați?
>
KATE: Păi, obișnuiam să mă tai foarte mult. Am fost bulimică timp de aproape
nouă ani. Pur și simplu, chestii autodistructive.
TERAPEUT: Mai aveți acum vreodată impulsuri de a face oricare dintre acele
lucruri?
KATE: Da.
TERAPEUT: Mai puneți vreunul din ele în practică?
KATE: N-am mai facut-o de ceva vreme. Uneori beau cam mult, însă droguri
n-am mai luat de ceva timp, de câteva luni.
Istoric al tulburării curente
Demersul terapeutic curent al lui Kate a început în urmă cu 2 ani, când a

fost internată în spital în urma unei tentative de suicid. In următorul fragment,
terapeutul îi cere lui Kate să descrie lanțul de evenimente care a dus la internarea
respectivă:
TERAPEUT: Ce se petrecea la acea vreme?

KATE: Am luat o supradoză de medicamente.
TERAPEUT: Despre ce medicament a fost vorba?
.crapia centrată pe scheme cognitive pentru tulburarea de personalitate borderline 343
KATE: Klonopin.
TERAPEUT: A fost deci intenționat?
KATE: Da.
TERAPEUT: Vă amintiți de ce l-ați luat în acel moment? Se întâmplase ceva
atunci?
KATE: Păi da, eram căsătorită. îmi mergea bine, eram fericită, dar el a cunoscut
pe altcineva. Și tot ce își dorea era să nu mai fiu în viața lui. Mi-a spus că a
cunoscut pe altcineva, că voia să plec din casă și voia să stau departe de el.
Inițial, atunci când s-a întâmplat, bănuiesc că am fost în stare de șoc, dar
apoi am devenit deprimată și pur și simplu nu mai voiam să trăiesc.
TERAPEUT: Vă amintiri care a fost sentimentul care vă făcea să fiți atât de
deprimată?
KATE: (vorbind înflăcărat) Tot ce simțeam era că nu sunt bună de nimic, că n-am
nicio valoare, si că el îsi dăduse în sfârsit seama de asta si că îsi făcea un
bine, iar eu nu eram decât un nimeni.
9
Kate relatează faptul că tentativa ei de suicid a fost declanșată de modul ei
de Copil abandonat, în care ea a fost copleșită de suferința asociată schemelor sale
cognitive Abandon și Deficiență. A fi abandonat de către o persoană semnificativă
reprezintă un declanșator des întâlnit al acestui mod.
Istoric din copilărie
Dacă revenim la istoricul de viață a lui Kate, observăm că perioada copilăriei

ei a fost marcată de toți cei patru factori de mediu predispozanți pe care i-am
identificat mai sus: mediul ei familial a fost instabil, a deprivat-o din punct de
vedere emoțional, a fost aspru punitiv și i-a subjugat sentimentele.
Următorul fragment (o continuare a celui de mai sus) surprinde deprivarea
cu care s-a confruntat Kate în copilărie. Aceasta nu a avut pe nimeni alături care
să aibă grijă de ea, să manifeste empatie față de ea, să o protejeze sau să o îndrume.
TERAPEUT: Aveți idee de unde provin sau unde au debutat aceste sentimente,
cele de a nu fi bună de nimic sau de a nu avea nicio valoare?
KATE: Le-am simțit dintotdeauna, din viața alături de familia mea, pur și simplu
nu simțeam cu adevărat că eu sunt importantă sau că eu contez sau că
însemn ceva în familia mea.
TERAPEUT: Cum vă dădeau de înțeles că nu sunteți importantă, că nu contați?
KATE: O, adică nu mă ascultau niciodată, nu mă băgau în seamă. Puteam să fac
orice voiam, oricând voiam.
TERAPEUT: Deci aveați libertate deplină.
KATE: Asa e.
>
TERAPEUT: Dar nimeni nu vă dădea atenție.

K ATE: Asa e.
TERAPEUT: Deci ați fost ignorată.
KATE: Așa e.
TERAPEUT: Ca și cum nimănui nu i-a păsat suficient de mult...
KATE: (ducândpropoziția până la capăt) ... pentru a-mi impune ceva, pentru a
implementa orice fel de disciplină sau control, sau orice chestie de genul
acesta, vreodată.
Mediul din copilărie în care a crescut Kate a fost totodată nesecurizant.
Fratele ei mai mare a fost diagnosticat cu tulburare de deficit de atenție și o
abuza frecvent fizic și sexual. Niciunul dintre părinți nu o protejau. Erau distanți
din punct de vedere emoțional și ambii o învinovățeau pentru comportamentul
disruptiv al fratelui ei.
KATE: Păi, fratele meu era hiperactiv. Presupun că părinții mei și-au petrecut
foarte mult timp păzindu-1 și fiindu-le frică de el. Nu lua medicamente,
> că era de necontrolat.
asa
TERAPEUT: El avea parte de toată atenția pentru că era bolnav?
KATE: Da.
TERAPEUT: Și pentru dumneavoastră nu mai rămânea deloc?
KATE: Nu, în cea mai mare parte. Cred că tatăl meu trăia în lumea lui. Nu prea
era pe acasă. Era foarte deprimat. Mereu a fost așa și cred că pentru el a
fost puțin cam mult.
TERAPEUT: Deci în mare cam așa era tatăl dumneavoastră? Trăia în lumea lui?
KATE: Da. Tot timpul.
TERAPEUT: Așa că vă simțeați de parcă ați fi complet singură?
KATE: Da.
Mediul din copilărie în care a crescut Kate a fost totodată unul în care ea
era pedepsită și respinsă. Mama ei, mai ales, o critica și era intolerantă față de
emoțiile ei.
TERAPEUT: Și mama dumneavoastră?

KATE: Ea și cu mine nu ne înțelegeam. Eu eram pur și simplu foarte nefericită,
ori asta o deranja destul de tare. Așa că era multă tensiune. Ea pur și simplu
nu accepta că eu nu sunt genul de persoană încrezătoare și optimistă, nu
putea înțelege de ce. își închipuia că e ceva în neregulă cu mine, nu știa ce
să facă în privința mea și nu îi plăcea prea mult de mine.
1ERAPEUT: Vă respingea ori vă critica?

KATE: Da, mă critica foarte mult, mai ales când am mai crescut. Ne certam tot
timpul. îmi spunea că nu mă place, că sunt pur și simplu o cauză pierdută,
că sunt atât de nenorocită încât nu poate suporta asta. (Plânge.)
> > atunci când obișnuia

TERAPEUT: Cum vă făcea vă simțiți ■> să vă vorbească astfel?
KATE: O, pur și simplu o credeam, pentru că era adevărat.
TERAPEUT: Care era partea esențială a ceea ce spunea? Care simțiți că era
reproșul major pe care vi-1 făcea?
KATE: Faptul că eram atât de nefericită, că mă purtam urât cu ea, că eram
plângăcioasă.
TERAPEUT: Și simțeați că are dreptate?
KATE: Da.
Mediul din copilărie în care a crescut Kate o subjuga. Cu toate că se

confrunta cu situații grave de neglijare și abuz, ei nu i s-a permis să fie tristă sau
9
furioasă în legătură cu ceea ce i se întâmpla. Astfel de manifestări emoționale îi
înfuriau pe părinții ei și declanșau abuzul din partea fratelui ei.
Una dintre metodele prin care Kate își suprimă sentimentele este intrând
în modul de Părinte punitiv ori de câte ori se înfurie pe alții.
TERAPEUT: Partea aceea furioasă, partea care simte că a fost tratată

necorespunzător, că oamenii nu au ost alături de ea... simțiți vreodată
acea parte?
KATE: Da, o simt, dar apoi simt că am meritat asta, că oamenii au fost îndreptățiți
să mă trateze așa. Și apoi mă înfurii din cauză că mă gândesc la asta, dar...
(pauză).
TERAPEUT: E posibil oare ca în acel moment dumneavoastră să deveniți
Părintele punitiv și să pedepsiți micul copil pentru faptul că este furios? Vi
se pare că aceasta este ceea ce faceți? Ca și cum ați spune, „Ești rea, cine ești
tu să crezi că ai vreun drept?”
KATE: Da. Asta este ceea ce mă împiedică să îmi iau apărarea și să am grijă de
mine, pentru că pur și simplu nu simt că am dreptul la asta. Și nu cred că
cineva este îndreptățit să vrea să aibă grijă de mine, pentru că eu nu merit
asta.
Cele patru moduri în cazul pacienților cu TPB

Pe parcursul interviului, Kate trece prin toate cele patru moduri. Oferim
exemple pentru fiecare dintre ele.
Modul de Protecție
>
detașată
)
Kate începe interviul aflându-se în modul de Protecție detașată. în acest

fragment, care se desfășoară aproape la începutul interviului, Kate se abține să nu
plângă. Atunci când terapeutul remarcă acest lucru, Kate răspunde din modul de
Protecție detașată.
TERAPEUT: Vă vine să plângeți?

KATE: Da, dar n-o să fac asta.
TERAPEUT: De ce vă temeți să plângeți aici? Vă simțiți jenată?
KATE: Da. Știu că ar trebui să fiu eu însumi, dar îmi este destul de greu să fac
asta.
TERAPEUT: Ați menționat faptul că mama dumneavoastră obișnuia să vă critice
din cauză că erați nefericită. Aveți cumva senzația că dacă v-ati dezvălui
acea parte, partea respectivă ar fi rea? Este acesta unul dintre motive?
KATE: Da, într-un fel, caut să fiu așa cum vreți dumneavoastră să fiu. Nu vreau
9 să mă apuc să plâng aici de față cu dumneavoastră.
TERAPEUT: Cum credeți că mă aștept să fiți?
KATE: Habar n-am, foarte inteligentă și lucidă.
TERAPEUT: Fără prea multe emoții?
KATE: Da. Să fiu genul de persoană care vă ajută să vă atingeți scopurile (râde),
chiar dacă nu vă cunosc prea bine. Pur și simplu, să fac să vă fie ușor. Să
vă fac să vă simțiți confortabil. Ca și cum, nu știu, m-aș gândi că acela de
acolo e paharul dumneavoastră. Și aș avea de gând să vi-1 ofer.
TERAPEUT: Deci atenția dumneavoastră se concentrează în totalitate pe a face
ceea ce vreau eu să faceți și pe a fi ceea ce vreau eu să fiți.
KATE: Da. Pentru că eu nu știu cum anume sunt. Eu cred că adânc, în sinea
mea, sunt doar o persoană jalnică. Asta este tot ceea ce cred.
TERAPEUT: Prin urmare, din moment ce simțiți că, adânc în sinea
dumneavoastră, sunteți jalnică, cea mai bună cale de a depăși acest lucru
este să fiți așa cum se așteaptă ceilalți să fiți. Ce vă aduce aceasta? De ce ați
vrea să faceți asta?
KATE: într-un fel, mă deconectează de mine însumi, încep să îi imit pe oameni
și, într-un fel, e ca și cum m-aș schimba și aș putea fi oricine și orice vreau.
Dar ceea ce mi-am dat seama este că asta mă face să mă simt mai rău, mai
goală pe dinăuntru.
TERAPEUT: Adică să fiți ceea ce se vor ceilalți oameni să fiți?
KATE: Da, pentru că nu îmi dau seama la ce mă aștept eu. Nu îmi dau seama ce
vreau eu. Nu îmi dau seama ce e important pentru mine. Habar n-am. Am
27 de ani și n-am nici cea mai vagă idee.
Kate exprimă senzația de difuziune a identității caracteristică modului de

Protecție detașată. Din cauză că este ruptă de nevoile și emoțiile ei, ea nu știe cine
este. Este oricine vor alți oameni ca ea să fie.
Kate povestește despre o terapie anterioară în care s-a aflat în modul de
Protecție detașată aproape întreaga perioadă de timp.
KATE: îmi amintesc de primul terapeut la care am fost. Am fost la el cam cinci
ani și m-a ajutat cu unele chestii. Dar, nu știu, eram prea preocupată
încercând să îi fac pe plac. Tot ce îmi doream de fapt era să mă placă și
îmi era foarte teamă că mă judecă. El spunea că nu face asta, dar eu chiar
credeam că mă judecă. Voiam pur și simplu ca el să mă accepte.
TERAPEUT: Deci, într-un fel, v-ați purtat față de el așa cum v-ați purtat și față
de alți oameni din viața dumneavoastră, adică nu ați împărtășit ceea ce
simțiți cu adevărat si ceea ce sunteti cu adevărat.
KATE: Da.
Acest fragment ilustrează cât de important este ca terapeutul să distingă

între modul de Protecție detașată și cel de Adult sănătos. Mulți terapeuți, precum
cel descris de Kate, ajung să creadă în mod eronat că pacientul face progrese sau
că este sănătos când, de fapt, acesta a intrat în modul de Protecție detașată.
Atunci când se află în modul de Adult sănătos, pacienții pot avea și pot
exprima nevoi și sentimente. Atunci când se află în modul de Protecție detașată,
ei sunt deconectați de la nevoile și sentimentele lor. Ar putea să se comporte în
mod corespunzător, însă o fac fără a avea emoții și fără a ține cont de propriile
nevoi. Pacienții cu TPB nu sunt capabili să se angajeze în relații intime autentice
atunci când se află în modul de Protecție detașată. S-ar putea ca aceștia să fie
într-o relație, așa cum era Kate cu terapeutul ei anterior, însă nu se vor comporta
într-un mod intim, vulnerabil. Corpul le este prezent, dar sufletul lor a dispărut.
Modul de Copil abandonat
Kate descrie cum a alternat între modul de Protecție detașată și cel de Copil
abandonat, în luna de dinaintea tentativei ei de sinucidere: „Mă tot detașam de
situație și mă tot implicam în alte lucruri, până când, la un moment dat, n-am
mai putut s-o fac. Pur și simplu, îmi consumasem toate resursele.” Ea n-a putut
scăpa de sentimentele ei de singurătate și de lipsă de valoare.
KATE: Chiar înainte să înghit pastilele, m-am dus să îl văd pe soțul meu acolo
unde lucrează. Obișnuiam să mă duc pe acolo și, într-un fel, să îl deranjez.
El a spus ceva de genul „S-a terminat, asta e.” Și atunci m-am simțit atât
de singură, mai singură decât m-am simțit vreodată în viața mea. Așa că
mi-am spus că aș prefera să fiu moartă decât să mă simt așa. Și aș prefera să

fiu moartă decât să sufăr, pentru că nu mai pot suporta suferința. Mi-am
dat seama că n-aveam de unde să știu ce o să se întâmple, am luat o grămadă
de pastile și m-am gândit că, probabil, o să doară felul în care o să mor.
Dar mi-am închipuit că o să se termine, că n-am să mai trăiesc zi de zi cu
durerea aia. Zi de zi. N-am mai putut suporta.
Uneori, pacienții cu TPB vor să se consoleze cu gândul că ar putea să se

sinucidă dacă suferința ar deveni prea puternică, că s-ar putea elibera într-un fel
de suferința prin care trec. Nu este necesar ca terapeutul să îi ia pacientului această
consolare. Pacientul se poate gândi la sinucidere și poate vorbi despre sinucidere
atât cât are nevoie să o facă. Dar trebuie să fie de acord să îl contacteze pe terapeut
si să îsi discute în detaliu sentimentele înainte de a încerca să se sinucidă.
Modul de Copilfurios
Majorității pacienților cu TPB le este greu să vorbească despre modul lor

de Copil furios sau nu și-l pot aminti cu ușurință. Prin urmare, apelăm adesea
la tehnici de imagerie dirijată pentru a-1 accesa. Terapeutul îi cere lui Kate să
genereze o imagine a modului ei de Copil furios.
TERAPEUT: Ar fi prea înfricoșător pentru dumneavoastră să vă reprezentați o

imagine a lui Kate cea furioasă, copil fiind, și să vedem cum arată?
KATE: Nu, am o imagine.
TERAPEUT: Și cum arată Kate cea furioasă?
KATE: îmi face camera praf.
TERAPEUT: Și de ce o face praf?
KATE: Pentru că este foarte supărată. E supărată pe toată lumea.
TERAPEUT: Puteți să vă reprezentați o imagine a oamenilor pe care ea este
supărată?
KATE: Tatăl si fratele ei.
TERAPEUT: Puteți să fiți acum în locul ei și să o puneți să își exprime furia cu
voce tare față de cei doi, așa cum stau ei acolo? Să o puneți să le spună de
ce este atât de furioasă pe ei?
KATE: Nu.
Cel care o împiedică pe Kate să își exprime furia este modul de Părinte
punitiv. Ea intră în acest mod cu scopul de a-și interzice furia sau de a pedepsi
modul de Copil furios pentru exprimarea furiei.
Modul de Părinte punitiv
Acest mod cuprinde „identificarea” pacientei cu aspectele punitive ale

părinților ei, care în prezent, sunt interiorizate și, de regulă, îndreptate împotriva
propriei persoane. în următorul fragment, dr. Young o ajută pe Kate să asocieze
vocea modului ei de Părinte punitiv cu vocea tatălui ei. Acest fragment reprezintă
continuarea celui de mai sus.
TERAPEUT: De ce credeți că vă este atât de greu sa vă exprimați furia?

KATE: Pentru că pur și simplu nu am dreptul să fac asta.
TERAPEUT: Puteți să vă reprezentați acum că ei vă spun acest lucru? Care din ei
v-ar spune aceasta? Tatăl sau fratele dumneavoastră?
KATE: Tatăl meu. (Plânge.)
TERAPEUT: Fiți, așadar, în rolul tatălui dumneavoastră acum și puneți-1 să vă
spună acest lucru, că nu aveți dreptul să fiți furioasă. Spuneți-o așa încât să
aud și eu ce spune.
KATE: Spune pur și simplu: „îl provoci mereu pe fratele tău și îl înfurii. Știi bine
că e bolnav, dar tu faci în așa fel încât să îl superi. Vreau să stai la tine în
cameră și să taci din gură. ”
Kate nu are dreptul să își exprime furia. într-un fragment ulterior, în care
se află în modul de Părinte punitiv, ea spune: „Sunt rea, sunt ticăloasă, sunt
dezgustătoare.” Acesta este, în esență, mesajul transmis de acest mod.
TRATAMENTUL PACIENȚILOR
î CU TPB
Principii metodologice ale tratamentului

Specialiștii în sănătate mintală tind să aibă o percepție negativă asupra
pacienților cu TPB și să vorbească despre ei în termeni peiorativi. Specialiștii
îi privesc adesea pe acești pacienți ca fiind persoane manipulative și egoiste.
Această percepție negativă a pacienților cu TPB are un impact distructiv asupra
tratamentului. De îndată ce îl percepe în mod negativ pe pacient, terapeutul
alimentează unul dintre modurile disfuncționale de schemă cognitivă. Acesta se
transformă adesea în Părintele punitiv', se înfurie pe pacient, îl critică și îl respinge.
E de la sine înțeles că acest lucru îl afectează pe pacient într-un mod negativ. In
loc să construiască modul de Adult sănătos al pacientului și să vindece modul
de Copil abandonat, terapeutul îi întărește și mai tare modul de Părinte punitiv.
A lucra cu pacienții cu TPB este o experiență tumultoasă și intensă. De
multe ori, se activează propriile scheme cognitive ale terapeutului. Prezentăm
într-o secțiune ulterioară a acestui capitol modul în care terapeuții pot lucra cu
propriile lor scheme cognitive atunci când tratează pacienții cu TPB.
Pacientul cu TPB în ipostaza unui Copil vulnerabil
Din punctul nostru de vedere, cel mai constructiv mod de a-i percepe pe
pacienții cu TPB este drept copii vulnerabili. Chiar dacă arată ca niște adulți,
la nivel psihologic aceștia sunt asemenea unor copii abandonați care își caută
părinții. Se comportă necorespunzător din cauză că sunt disperați, nu pentru că
sunt egoiști: au o nevoie excesivă de afecțiune, nu sunt avizi de ea1. Aceștia fac
ceea ce ar face orice copil mic atunci când nu are pe cineva alături care să aibă
grijă de el și care să se asigure că este în siguranță. Majoritatea pacienților au
fost singuri și tratați necorespunzător atunci când au fost mici. Nu au avut pe
nimeni care să îi aline sau sa îi protejeze. Adesea, nu au avut la cine să apeleze
în afară de oamenii care le făceau rău. Din cauză că le-a lipsit un Adult sănătos
pe care să îl poată interioriza, în perioada adultă nu dispun de resurse interne
pentru a se susține; intră în panică atunci când sunt singuri.
Observăm uneori că atunci când terapeuții devin confuzi cu privire la
tratamentul pacienților cu TPB, faptul că suprapun peste pacient o imagine
9
a unui copil mic îi poate ajuta să îl înțeleagă mai bine și să își dea seama
ce e de făcut. Această strategie pare să contracareze reacțiile negative față de
comportamentul pacientului, reamintindu-i terapeutului că adânc, în sinea
sa, pacientul este un copil abandonat — chiar dacă este furios, detașat sau
punitiv.
Găsirea unui echilibru intre drepturile terapeutului și drepturile

pacientului cu TPB
Pacienții cu TPB au aproape întotdeauna nevoie de mai mult decât le

poate oferi terapeutul. Aceasta nu înseamnă că terapeutul ar trebui să încerce să le
ofere acestor pacienți tot ceea ce au nevoie. Dimpotrivă, și terapeuții au drepturi.
Terapeuții au dreptul de a avea o viață privată, de a fi tratați cu respect și de a
trasa limite în cazul în care pacienții le încalcă drepturile respective. Acest lucru
nu înseamnă, totuși, că trebuie să se înfurie dacă pacienții le încalcă drepturile.
Pacienții cu TPB nu încalcă drepturile terapeuților cu scopul de a-i chinui, ci din
cauză că sunt disperați.
Relația terapeutică este bilaterală, ambii având drepturi și nevoi justificate.
Pacientul cu TPB are drepturile și nevoile specifice unui copil foarte mic. Acesta
are nevoie de un părinte. Deoarece terapeutul poate să îi ofere pacientului doar o
„reproducere limitată a figurii parentale”, va apărea inevitabil o discrepanță între
ceea ce vrea pacientul și ceea ce poate oferi terapeutul. Nu este nimeni de vină
pentru acest lucru. Problema nu este că pacientul cu tulburare borderline vrea
prea mult și că terapeutul centrat pe scheme cognitive dă prea puțin; terapia pur și
simplu nu este o cale ideală de a reproduce figura parentală. Prin urmare, va exista
cu siguranță un conflict în relația terapeut-pacient. Conflictul derivă în mod
1 Expresie intraductibilă: engl. needy notgreedy (n. tr.).

firesc din faptul că pacientul cu TPB va avea întotdeauna nevoi mai mari decât
cele la care poate răspunde terapeutul. E previzibil faptul că pacientul va ajunge
să fie frustrat în relația cu terapeutul. Pacienții cu TPB tind astfel să perceapă
limitele profesionale ca fiind reci, indiferente, nedrepte, egoiste sau chiar crude.
La un moment dat pe parcursul terapiei, mulți pacienți cu TPB au fantezii
că vor trăi alături de terapeut - poate că terapeutul îi va adopta, se va căsători cu
ei sau se va muta cu ei. De regulă, aceasta nu este în principal o fantezie sexuală.
Mai degrabă, ceea ce își dorește pacientul este un părinte care să fie mereu
disponibil. Pacienții cu TPB caută un părinte în aproape fiecare persoană pe care
o întâlnesc - și în fiecare terapeut. își doresc ca terapeutul lor să le devină părinte
de substitut. De îndată ce terapeutul încearcă să fie orice altceva în afară de acest
părinte, pacienții trec adesea rapid dintr-un mod în altul și devin furioși, se retrag
sau părăsesc terapia. Considerăm că terapeutul trebuie să accepte acest rol de
părinte într-o anumită măsură. Aceasta este provocarea noastră ca terapeuți: să
echilibrăm drepturile și nevoile pacientului cu cele ale noastre și să găsim o cale
de a deveni pentru o vreme părintele de substitut al pacientului, păstrându-ne în
același timp integritatea vieții noastre private și evitând să devenim victime ale
epuizării psihice.
Reproducerea limitată a figurii parentale pentru pacientul cu TPB
în anumite aspecte, progresul pacientului pe parcursul tratamentului

se aseamănă cu dezvoltarea unui copil. La nivel psihologic, pacientul crește în
terapie. Pacientul începe prin a fi sugar sau copil foarte mic și - sub influența
reproducerii figurii parentale, realizată de către terapeut - se maturizează
gradual, până la stadiul de adult sănătos. Din acest motiv, tratamentul eficient,
de adâncime, al pacienților cu TPB nu poate fi unul scurt. Pentru a trata întru
totul această tulburare este nevoie de un tratament relativ de termen lung (cel
puțin 2 ani, adesea mai mult). Mulți pacienți cu TPB rămân în terapie pe o
perioadă nedeterminată. Chiar dacă fac progrese substanțiale, cât timp le permit
circumstanțele de viață, ei continuă să facă terapie. Majoritatea pacienților
reușesc să încheie terapia doar după ce au întemeiat o relație stabilă și sănătoasă
cu un partener. Chiar și după ce pacientul a încheiat terapia, este probabil ca
terapeutul să continue să aibă rolul unei figuri parentale și există șanse mari ca, la
un moment dat, pacientul să îl contacteze din nou pe terapeut.
Adesea, terapeuții ajung să fie frustrați atunci când tratează pacienți cu
TPB. Așa cum am menționat, indiferent cât de mult investește terapeutul, tot
va fi mai puțin decât ceea ce are nevoie pacientul. Dacă pacientul devine exigent
sau ostil, există riscul ca terapeutul să se răzbune sau să se retragă, contribuind
astfel la un cerc vicios care are potențialul de a distruge terapia. După cum am
menționat, în cazul în care terapeuții devin frustrați în acest fel, le sugerăm să
încerce să își recapete empatia privind în spatele aparenței de adult a pacientului,
către Copilul abandonat, din profunzime.
Pentru a fi eficientă, relația dintre terapeut și pacient trebuie să fie
caracterizată de respect reciproc și autenticitate. Terapeutul trebuie să fie cu
adevărat interesat de persoana pacientului pentru ca terapia să funcționeze. Dacă
terapeutului nu îi pasă cu adevărat de pacient, acesta din urmă își va da seama

de asta și își va manifesta frustrarea sau va părăsi terapia. Terapeutul trebuie să
fie autentic, nu un actor care joacă rolul terapeutului. Pacienții cu TPB sunt
adesea foarte intuitivi și descoperă imediat semnele de inautenticitate din partea
terapeutului.
Obiective generale ale tratamentului
Moduri
Formulat în termeni de moduri, scopul general al tratamentului este de a-i
ajuta pe pacienți să încorporeze modul de Adult sănătos, după modelul terapeutului,
cu scopul de:
1. A manifesta empatie față de Copilul abandonat și a-1 proteja;

2. A ajuta Copilul abandonat să ofere și să primească iubire;
3. A lupta împotriva Părintelui punitiv și a-1 înlătura;
4. A stabili limite pentru comportamentul Copilului furios și impulsiv
și de a-i ajuta pe pacienții aflați în acest mod să își exprime în mod
adecvat emoțiile și nevoile;
5. A reasigura și înlocui treptat modul de Protecție detașată cu modul de
Adult sănătos.
Identificarea modurilor. Acest lucru stă la baza tratamentului: terapeutul

identifică modul în care se află pacientul în fiecare moment al ședinței, apelând
selectiv la strategia care se potrivește fiecăruia dintre moduri. Spre exemplu, dacă
pacientul se află în modul de Părinte punitiv, terapeutul recurge la strategiile
special concepute pentru gestionarea modului de Părinte punitiv; dacă pacientul
se află în modul de Protecție detașată, terapeutul va apela la strategiile special
concepute pentru modul de Protecție detașată. (Prezentăm mai jos strategiile
pentru fiecare dintre moduri.) Terapeutul învață să recunoască modurile și
să reacționeze în mod adecvat la fiecare dintre ele. Prin faptul că identifică și
reglează modurile, terapeutul are rolul unui „părinte bun”. Treptat, pacientul se
identifică cu figura parentală oferită de către terapeut și o interiorizează sub forma
propriului mod de Adult sănătos.
Prezentare generală a tratamentului

Pentru a oferi cititorilor o prezentare generală a terapiei centrate pe scheme
cognitive în cazul pacientului cu TPB, vom descrie pe scurt întreaga succesiune
în timp a tratamentului. In această secțiune, vom prezenta componentele
tratamentului, aproximativ în ordinea în care le introducem în terapia cu
pacientul. In următoarea secțiune, vom prezenta o descriere mai detaliată a pașilor
implicați în tratament.
Terapia centrară pe scheme cognitive pentru tulburarea de personalitate borderline 353
Reflectând dezvoltarea timpurie a copilului, tratamentul are trei mari

etape: (1) Etapa de stabilire a unei legături afective și de reglare emoțională, (2)
Etapa de schimbare a modurilor de schemă cognitivă și (3) Etapa de autonomie.
Etapa 1: Stabilirea unei legături afective și reglarea emoțională
Terapeutul stabilește o legătură afectivă cu pacientul, trece de modul de

Protecție detașată și devine o bază de stabilitate și de sprijin pentru dezvoltare. Primul
pas îl reprezintă formarea unui atașament emoțional securizam între terapeut și
pacient. Terapeutul începe să reproducă figura parentală pentru modul de Copil
abandonat al pacientului, oferind siguranță și susținere emoțională (Winnicott,
1965). Terapeutul începe prin a întreba pacientul despre sentimentele și
problemele pe care le are în prezent. Atât cât este posibil, terapeutul îl încurajează
pe pacient să rămână în modul de Copil abandonat. Unul dintre motive este
menținerea pacientului în modul de Copil abandonat și îi permite terapeutului
să cultive sentimente de simpatie și căldură față de pacient și să stabilească o
legătură afectivă cu el. Ulterior, atunci când încep să iasă iveală celelalte moduri
și pacientul devine furios sau punitiv, terapeutul va dispune de afecțiune și
răbdare pentru a le suporta. Faptul că pacientul este menținut în modul de Copil
abandonat îl ajută și pe acesta să stabilească o legătură afectivă cu terapeutul.
Legătura astfel creată îl împiedică pe pacient să încheie prematur terapia și îi
oferă terapeutului o pârghie de influență pentru a confrunta celelalte moduri mai
problematice ale pacientului.
Pentru a stabili o legătură afectivă cu modul de Copil abandonat, terapeutul
trebuie mai întâi să treacă de modul de Protecție detașată. Acesta se poate dovedi
a fi un proces dificil pentru că, de obicei, modul de Protecție detașată nu are
încredere în nimeni. într-un studiu pilot de eficacitate efectuat în Olanda, care a
comparat terapia centrată pe scheme cognitive cu terapia psihanalitică la pacienții
cu TPB tratați ambulatoriu, am remarcat că majoritatea terapeuților centrați pe
scheme cognitive găseau că primul an al tratamentului fusese, de regulă, destinat
trecerii de modul de Protecție detașată, pentru a putea reproduce figura parentală
pentru Copilul abandonat.
Terapeutul încurajează exprimarea nevoilor și a emoțiilor în timpul ședințelor.

în cazul pacienților cu TPB, nu este indicată în general o atitudine reticentă
și reflexivă a terapeutului. Acești pacienți interpretează adesea tăcerea drept o
lipsă de afecțiune sau un refuz de a-i susține. O participare mai activă din partea
terapeutului favorizează mai mult alianța terapeutică. Terapeutul pune întrebări
deschise care îi încurajează pe pacienți să își exprime nevoile și emoțiile. Spre
exemplu, terapeutul ar putea să întrebe, „Mai aveți și alte gânduri în legătură cu
acest lucru?”; „Ce sentimente aveți atunci când vorbiți despre aceasta?”; „Ce ați
vrut să faceți atunci când s-a întâmplat acest lucru?”; „Ce ați vrut să spuneți?”
Terapeutul transmite o înțelegere și o validare constantă a sentimentelor
pacientului. Pe măsură ce pacientul începe să stabilească o legătură afectivă cu
terapeutul, acesta din urmă se va strădui mai ales să îl încurajeze să își exprime
furia (în limite rezonabile). Scopul este ca terapeutul să creeze un mediu care să
ofere un antidot parțial împotriva celui pe care pacientul l-a avut în copilărie - un
mediu securizam, plin de afecțiune, protector, indulgent și în care se încurajează
exprimarea de sine.
Așa cum face Kate în timpul interviului anterior, pacientul își va reține
în mod spontan nevoile și sentimentele, crezând că terapeutul vrea ca el să fie
doar „drăguț” și politicos. însă nu aceasta este ceea ce vrea terapeutul. Terapeutul
vrea ca pacientul să fie el însuși, să spună ceea ce simte și să ceară ceea ce are
nevoie - și încearcă să îl convingă pe pacient de acest lucru. Probabil că acesta
este un mesaj pe care pacientul nu I-a primit niciodată din partea unui părinte.
Terapeutul centrat pe scheme cognitive încearcă, așadar, să întrerupă cercul vicios
de subjugare și de detașare în care este prins pacientul.
Atunci când terapeutul îl încurajează pe pacient să își exprime emoțiile
și nevoile, respectivele emoții și nevoi izvorăsc, în general, din modul de Copil
abandonat. Faptul că pacientul este menținut în modul de Copil abandonat și i
se oferă sprijin reprezintă un factor stabilizator pentru viața lui. Pacientul nu mai
trece atât de des dintr-un mod în altul, iar modurile respective ajung să nu mai
fie atâta de extreme. Dacă pacientul este capabil să își exprime emoțiile și nevoile
atât timp cât se află în modul de Copil abandonat, atunci nu va mai fi nevoit
să intre în modul de Copil furios și impulsiv pentru a și le exprima. Nu va mai
trebui să intre în modul de Protecție detașată pentru a-și reprima sentimentele.
Și nu va mai trebui să intre în modul de Părinte punitiv, pentru că, prin faptul că
îl acceptă pe pacient, terapeutul înlocuiește modul de Părinte punitiv cu o figură
parentală care permite exprimarea de sine. Prin urmare, pe măsură ce terapeutul îl
încurajează pe pacient să își exprime nevoile și sentimentele, respectiv îi reproduce
figura parentală, modurile disfuncționale ale pacientului vor dispărea gradual.
Terapeutul îl învață pe pacient tehnici de copingpentru a-și gestiona dispoziția

afectivă și a-și liniști distresulprovocat de abandon. Terapeutul îl învață pe pacient
cât mai devreme în cadrul terapiei tehnici de coping pentru a-și controla și regla
emoțiile. Cu cât simptomele pacientului sunt mai grave (în special tendințele de
suicid sau comportamentele parasuicidare), cu atât mai devreme vor fi introduse
aceste tehnici. Multe dintre abilitățile descrise de Linehan (1993) ca parte a
terapiei comportamentale dialectice - cum ar fi meditația mindfulness și tolerarea
distresului - se pot dovedi utile în reducerea acestor comportamente distructive.
Cu toate acestea, am observat că majoritatea pacienților cu TPB nu pot
accepta și beneficia de tehnicile cognitiv-comportamentale înainte de a avea
încredere atât în terapeut, cât și în stabilitatea legăturii prin care se reproduce
figura parentală. Dacă terapeutul introduce prea devreme aceste tehnici, de pot
să nu fie eficiente. în etapele inițiale ale terapiei, pacientul se concentrează în
primul rând pe legătura terapeut-pacient - asigurându-se că legătura este încă
prezentă - și nu poate să acorde destul de multă atenție majorității tehnicilor
cognitiv-comportamentale. Deși o parte dintre pacienții cu TPB sunt capabili să
folosească tehnicile respective devreme în tratament, mulți dintre ei le resping,
considerându-le prea reci sau prea mecanice. Ori de cât ori terapeutul aduce
în discuție tehnicile respective, acești pacienți se simt abandonați din punct
de vedere emoțional și spun lucruri precum, „Nu vă pasă cu adevărat de mine.
Pentru dumneavoastră nu sunt o persoană reală.” Pe măsură ce pacienții au tot

mai multă încredere în siguranța și în stabilitatea relației terapeutice, aceștia devin
tot mai capabili să se alieze cu terapeutul în atingerea scopurilor terapeutice.
Mai există o capcană a introducerii tehnicilor cognitive prea devreme:
pacientul ar putea să întrebuințeze greșit tehnicile respective pentru a-și întări
modul de Protecție detașată. Multe dintre tehnicile cognitive se pot transforma
în strategii eficiente de detașare față de emoții. învățându-1 pe pacient aceste
tehnici, terapeutul riscă să sprijine modul de Protecție detașată. Deoarece scopul
supraordonat al terapiei este de a extrage și de a trata toate modurile în cadrul
ședințelor, faptul că terapeutul îl învață pe pacient tehnici de suprimare a celorlalte
moduri - de Copil abandonat, de Copil furios și impulsiv și de Părinte punitiv -
ar putea duce la subminarea acestui scop.
Atunci când decidem că pacientul ar putea asimila tehnicile cognitive,
începem, de regulă, cu cele care au ca scop creșterea autocontrolului asupra
dispoziției afective și ameliorarea capacității de autoliniștire. Acestea ar putea
include imageria dirijată a unui loc protejat, auto-hipnoza, tehnicile de relaxare,
automonitorizarea gândurilor automate, cartonașele de coping și obiectele de
tranziție - orice i se pare mai atractiv pacientului. Totodată, terapeutul îl educă
pe pacient cu privire la schemele cognitive și începe să i le dispute, apelând la
tehnicile cognitive descrise în Capitolul 3. Pacientul citește Reinventingyour life
(Young și Klosko, 1993) în cadrul acestui proces de educare. Prin intermediul
acestor tehnici de coping, terapeutul urmărește reducerea reacțiilor exagerate
determinate de schemele cognitive și dezvoltarea stimei de sine a pacientului.
Terapeutul și pacientul negociază limite referitoare la disponibilitatea

terapeutului, în funcție de severitatea tabloului clinic și de drepturile personale
ale terapeutului. Trasarea limitelor este o parte importantă a primelor etape ale
tratamentului. Trasarea limitelor se întemeiază în primul rând pe siguranță.
Terapeutul trebuie să ia măsurile necesare astfel încât să se asigure că pacientul și
persoanele din preajma acestuia sunt în afara pericolului. Odată ce terapeutul a
creat un mediu sigur, trasarea limitelor se bazează pe un echilibru între nevoile
pacientului și drepturile personale ale terapeutului. Regula de bază este că
terapeuții nu ar trebui să fie de acord cu ceva ce i-ar putea face să regrete și, prin
urmare, ar ajunge să le creeze resentimente mai târziu.
Spre exemplu, dacă pacientul își dorește să îi lase terapeutului un scurt mesaj
pe robotul telefonic în fiecare seară, iar terapeutul simte că acest lucru nu i-ar crea
resentimente în timp, atunci ar putea fi de acord cu asta. însă dacă terapeutul
crede că respectivele mesaje zilnice i-ar crea în cele din urmă resentimente față
de pacient, atunci terapeutul nu ar trebui să fie de acord cu acest lucru. Deoarece
sursa resentimentelor reprezintă o problemă personală, limitele propriu-zise vor
diferi de la un terapeut la altul.
Terapeutul gestionează situațiile de criză și trasează limite în privința

comportamentelor autodistructive. Situațiile de criză implică, de obicei,
comportamente autodistructive precum tendințe de suicid, automutilare și abuz
de substanțe. Terapeutul reproduce figura parentală, educă, stabilește limite și
apelează la soluții complementare. Totodată, terapeutul îl ajută pe pacient să pună

în practică abilitățile de reglare emoțională prezentate anterior, în momentul în
care se ivește o situație de criză.
Terapeutul reprezintă prima opțiune la care apelează pacienții cu tulburare
borderline aflați în situații de criză. Majoritatea situațiilor de criză apar din
cauză că pacientul se simte lipsit de valoare, rău, neiubit de nimeni, abuzat sau
abandonat. Abilitatea terapeutului de a recunoaște sentimentele respective și
de a reacționa cu compasiune față de ele este ceea ce ajută pacienții să rezolve
situația de criză. Până la urmă, ceea ce oprește comportamentul autodistructiv
este convingerea pacientului că terapeutului îi pasă cu adevărat de el și îl respectă,
spre deosebire de Părintele punitiv. Atâta vreme cât pacientul nu este sigur că
terapeutului îi pasă cu adevărat de el, va continua să manifeste comportamente
autodistructive drept reacție la evenimentele stresante de viață.
Terapeutul va apela la soluții complementare existente în comunitate
pentru a sprijini gestionarea situației pacientului, cum ar fi programele în 12
pași, grupurile de susținere pentru supraviețuitori ai incestului și liniile telefonice
anti-suicid.
Terapeutul inițiază exerciții de tip experiențial referitoare la copilăria

pacientului. Pe măsură ce terapia înaintează și pacientul devine tot mai stabil,
terapeutul începe să aplice tehnica imageriei dirijate, bazându-se pe aspectele
netraumatice de la începutul copilăriei pacientului. (Ulterior, terapeutul scoate
la iveală și se concentrează asupra tuturor amintirilor traumatice.) Tehnicile
experiențiale principale sunt imageria dirijată și dialogurile. Terapeutul îl
instruiește pe pacient să genereze imagini pentru fiecare dintre moduri, să le
numească și să poarte dialoguri. Fiecare mod devine un personaj în imageria
dirijată a pacientului, iar personajele vorbesc unul cu altul cu voce tare. Terapeutul,
oferind un model de Adult sănătos, ajută celelalte moduri să își comunice eficient
nevoile și sentimentele și să negocieze unul cu altul.
Etapa 2: Schimbarea modurilor de schemă cognitivă
Terapeutul oferă un model de Adult sănătos pentru pacient, prin

reproducerea figurii parentale. Adultul sănătos intervine pentru a liniști și a
proteja Copilul abandonat, pentru a stabili limite Copilului furios, pentru
a înlocui modul de Protecție detașată și a înlătura Părintele punitiv. Pacientul
interiorizează treptat acest mod de Adult sănătos. Aceasta este esența terapiei
centrate pe scheme cognitive. In studiul pilot de eficacitate pe care l-am
menționat mai sus, după etapa în care au stabilit o legătură afectivă cu pacientul,
terapeuții centrați pe scheme cognitive au dedicat majoritatea celui de-al doilea
an de tratament combaterii modului de Părinte punitiv, care este rezistent la
schimbare. De îndată ce se reușește slăbirea substanțială a modului de Părinte
punitiv, se înregistrează, de regulă, un progres rapid.
Etapa 3: Autonomia
Terapeutul îl sfătuiește pe pacient cu privire la alegerea unor parteneri adecvați

și îl ajută să generalizeze schimbările făcute în cadrul ședințelor la relațiile din afara
terapiei. Pe măsură ce intră în cea de-a treia etapă, terapeutul și pacientul pun
un accent sporit pe relațiile intime pe care pacientul le are în afara terapiei. Dacă
pacientul este prins într-o relație distructivă atunci când începe tratamentul,
terapeutul îl sfătuiește din timp cu privire la metodele de a schimba sau de a
încheia relația. Cu toate acestea, am observat în repetate rânduri că, de regulă,
pacientul nu reușește să urmeze sfaturile până când legătura prin care se reproduce
figura parentală nu este securizaută. De obicei, pacientul nu poate încă să renunțe
la relația distructivă și să tolereze sentimentele de abandon.
Odată ce pacientul stabilește o legătură afectivă cu terapeutul, iar terapeutul
devine o bază stabilă - și, precum strategiile de abordare a modurilor, contribuie
la creșterea stimei de sine și la o reglare mai bună a dispoziției - pacientul poate
adesea să renunțe la relațiile distructive și să înceapă să cultive relații sănătoase.
Terapeutul îl ajută pe pacient să își aleagă mai bine viitorii parteneri și să se
comporte mai constructiv în relații. Pacientul învață să își regleze și să își exprime
adecvat emoțiile, precum și să ceară în mod corespunzător ceea ce are nevoie.
Terapeutul îl învață pe pacient să își descopere înclinațiilefirești și să le urmeze

în situații de zi cu zi și atunci când ia decizii majore de viață. Pe măsură ce pacientul
se stabilizează și își petrece mai puțin timp în modul de Protecție detașată, de
Copil furios și impulsiv și de Părinte punitiv, acesta ajunge să fie tot mai capabil
să se concentreze pe autorealizare. Terapeutul îl învață pe pacient să-și găsească
scopuri și surse de împlinire în viața sa. Pacientul află cum să își descopere și să
își urmeze înclinațiile firești în domenii precum alegerea carierei, aspectul fizic,
grupurile sociale și activitățile din timpul liber.
Terapeutul îl ajută pe pacient să se desprindă treptat de terapie, reducând

frecvența ședințelor. Felul în care terapeutul și pacientul abordează problema
încheierii terapiei variază de la caz la caz. Terapeutul îi permite pacientului să
inițieze și să stabilească ritmul în care se încheie terapia. Terapeutul îl lasă pe
pacient să fie cât se poate de independent, rămânând însă disponibil drept bază
de siguranță atunci când pacientul are nevoie să se reîncarce pozitiv.
O descriere detaliată a tratamentului

în continuare, prezentăm o descriere mai detaliată a tratamentului nostru
destinat pacientului cu TPB, cu accent pe strategiile de lucru pentru fiecare
dintre moduri.
începutul: Facilitarea legăturii prin care se reproduce figura parentală
Așa cum am menționat, scopul prioritar și principal al terapeutului este de

a facilita legătura prin care se reproduce figura parentală. Terapeutul și pacientul
discută despre îngrijorările pe pare pacientul le are în prezent și despre problemele

care l-au adus la terapie, iar terapeutul caută să transmită siguranță, stabilitate,
empatie și acceptare. Terapeutul îi cere pacientului să îi descrie experiențele
sale anterioare de terapie și trăsăturile pe care se așteaptă să le aibă un terapeut.
Terapeutul îl ascultă cu atenție pe pacient și încearcă să creeze o atmosferă
deschisă, receptivă.
Terapeuții pot să întărească legătura de reproducere a figurii parentale pe
mai multe căi. Una din ele este tonul vocii. In loc să vorbească rece și clinic,
terapeutul se adresează într-o manieră caldă și înțelegătoare. Terapeuții pot să
întărească legătura, dedicându-se cu adevărat din punct de vedere emoțional. In
loc să joace rolul unui specialist detașat, terapeutul se comportă ca o persoană reală,
care răspunde spontan, își împărtășește reacțiile emoționale și se auto-dezvăluie
(atunci când acest lucru ar veni în ajutorul pacientului). Terapeutul poate întări
legătura declarând pacientului în mod direct că își dorește să asculte tot ceea ce
are acesta de spus, că înțelege ceea ce simte și că îl susține. In esență, faptul că
terapeutul ține la pacient este ceea ce facilitează legătura prin care se reproduce
modelul parental.
De-a lungul terapiei, terapeutul încurajează pacientul să vorbească liber
despre nevoile și sentimentele privitoare la terapeut. Terapeutul este direct, sincer
și autentic și îl sprijină pe pacient să fie la fel.
Terapeutul descrie scopurile terapiei
Terapeutul clarifică scopurile terapiei într-o manieră personală, formulând

propoziții precum: „Vreau să vă ofer un spațiu sigur în terapie”; „Vreau să fiu
alături de dumneavoastră astfel încât să nu mai fiți atât de singur”; „Vreau să vă
ajut să vă conștientizați mai bine nevoile și sentimentele”; „Vreau să vă ajut să vă
dezvoltați o identitate mai puternică”; „Vreau să vă ajut să nu vă mai pedepsiți atât
de mult”; „Vreau să vă ajut să vă gestionați mai constructiv emoțiile” și „Vreau să
vă ajut să vă ameliorați relațiile pe care le aveți în afara terapiei.”
Terapeutul ajustează prezentarea scopurilor pentru fiecare pacient în
parte, legându-se de ceea ce a spus pacientul până în acel moment în terapie.
Terapeutul îi explică pacientului cum îi vor fi abordate prin terapie problemele
cu care s-a prezentat și îl întreabă despre propriile scopuri în terapie. In cazul în
care pacientul vorbește despre un scop care este contraterapeutic (cum ar fi să
rămână într-o relație distructivă), terapeutul nu își exprimă acordul, ci amână
abordarea discrepanței respective, până când legătura prin care se reproduce
figura parentală devine mai puternică. In cele din urmă, terapeutul analizează
scopul respectiv împreună cu pacientul și, prin intermediul descoperirii dirijate,
îl ajută să înțeleagă motivul pentru care scopul este contrar propriilor interese.
Terapeutul și pacientul investighează istoricul de viață al pacientului
Terapeutul se interesează de viața pacientului, punând accent pe experiențele

pe care le-a avut în copilăria mică, în familie și cu cei de-o seamă. Se culege
un istoric de viață, în manieră informală. Terapeutul evaluează dacă cei patru
factori predispozanți descriși anterior în acest capitol au fost rezenți în mediul

copilăriei mici a pacientului, în special în familie: (1) abuz și lipsa siguranței; (2)
abandon și deprivare emoțională; (3) subjugarea nevoilor și a sentimentelor și (4)
pedepsire sau respingere. Terapeutul și pacientul încep apoi să identifice teme și
factori declanșatori.
Terapeutul și pacientul analizează instrumentele de evaluare
Pacienții care sunt dispuși să facă acest lucru vor completa treptat
următoarele instrumente de evaluare, drept temă de casă:
1. Inventarul multimodal de evaluare a istoricului personal

2. Inventarul Young de evaluare a stilului parental
3. Chestionarul Young de scheme cognitive (în cazul în care diagnosticul
de TPB este neclar)
Aceste instrumente de evaluare au fost prezentate cu mai multe detalii în

Capitolul 2.
Cu toate că inventarele completate sunt extrem de utile, prioritatea
terapeutului este de a stabili o relație care permite reproducerea figurii parentale,
în cazul în care pacientul cu TPB refuză să completeze chestionarele respective,
terapeutul nu insistă; totodată, dacă pacientul este foarte fragil, sugestia noastră
este să se renunțe întru totul la chestionare. Completarea acestora poate fi
supărătoare pentru mulți pacienți, din cauză că procesul poate declanșa amintiri
și emoții dureroase. Alți pacienți cu TPB consideră completarea chestionarelor
ca fiind prea mecanică. Mulți le vor completa mai târziu, fără să fie nevoie să fie
împinși de la spate, pe măsură ce devin tot mai capabili să facă față emoțiilor și
modurilor lor.
Am observat că, dintre toate chestionarele, cel care, de obicei, este cel
mai util în cazul pacienților cu TPB este Inventarul Young de evaluare a stilului
parental. Prin acest chestionar, pacientul își evaluează mama și tatăl pe o serie de
dimensiuni. Pacientul completează inventarul drept temă de casă și îl aduce în
ședința următoare. Terapeutul folosește inventarul ca punct de plecare pentru a
discuta despre originile din copilărie ale schemelor cognitive și ale modurilor.
Terapeutul nu „cotează” inventarul, ci marchează itemii cu scoruri ridicate și îi
cere pacientului să vorbească mai mult pe marginea lor. Discutarea itemilor ajută
pacienții să înceapă să își investigheze copilăria și să înțeleagă de unde provin
problemele lor. Totodată, îi ajută pe pacienți să înceapă să își perceapă părinții
într-o lumină mai obiectivă și mai realistă.
Chestionarul Young de scheme cognitive este util în primul rând în scop de
diagnostic. Deoarece majoritatea pacienților cu TPB au aproape toate schemele
cognitive, iar completarea chestionarului poate să fie tulburătoare pentru ei,
îl administrăm doar în cazul în care diagnosticul de TPB este neclar. Dacă
diagnosticul este clar, chestionarul nu aduce un plus prea mare de informație.
Terapeutul discută despre chestionare într-o manieră personală cu
pacientul. Modul în care terapeutul prezintă chestionarele este ceea ce determină
.360 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME COGNITIVE
in mare măsură cum va reacționa pacientul la ele. Dacă terapeutul le prezintă

într-un mod mecanic, cel mai probabil că pacientul nu le va accepta. Dacă
terapeutul folosește chestionarele ca o modalitate de a se conecta emoțional la
pacient, atunci cel mai probabil că pacientul va reacționa pozitiv la ele.
Terapeutul educă pacientul cu privire la moduri
Terapeutul explică pacientului modurile de schemă cognitivă. Dacă

terapeutul prezintă modurile într-un mod personal, majoritatea pacienților cu
TPB le asimilează repede și pozitiv. In continuare, prezentăm modul în care dr.
Young le explică lui Kate (într-o formă prescurtată, date fiind constrângerile de
timp impuse de natura consultației):
TERAPEUT: Dați-mi voie să vă explic puțin cum vedem genul de probleme cu

care vă confruntați dumneavoastră și spuneți-mi dacă se potrivește. Le voi
nota aici pentru dumneavoastră și puteți încerca să mă urmăriți. Ideea este
că oamenii cu genul de probleme cu care vă confruntați și dumneavoastră
au diferite părți ale sinelui și, într-un fel, aceste părți diferite se ivesc în
9 momente diferite.
Una dintre părți este ceea ce eu numesc Copilul abandonat. Copilul
abandonat este acea parte care se simte pierdută, izolată, care simte că
nimănui nu îi pasă, că este singură. Rezonați cu acea parte?
KATE: Da. fP/zi^Tot timpul.
TERAPEUT: Asta este ceea ce simțiți în majoritatea timpului?
KATE: Da.
TERAPEUT: Următoarea parte se numește Părintele punitiv. Este acea parte din
dumneavoastră prin care vă criticați, prin care vă atacați, prin care vreți să
vă pedepsiți, spunând ceva de genul „Sunt rea, nu sunt bună de nimic.”
Rezonați în vreun fel cu acea parte?
KATE: (Încuviințează din cap și plânge.)
TERAPEUT: Când anume se ivește acea parte? Aveți idee ce se întâmplă atunci
când simțiți acea parte? Cum anume o simțiți?
KATE: Pur și simplu că sunt rea, sunt ticăloasă, sunt dezgustătoare. Asta este ceea
ce simt.
TERAPEUT: Ce faceți de obicei, atunci când simțiți acea parte, partea de Părinte
punitiv? Faceți vreodată ceva pentru a vă distrage?
KATE: Da. Asta este ceea ce fac de obicei. încerc să îmi ocup o mare parte din
timp.
TERAPEUT: Cea de-a treia parte este ceea ce numim Protecția detașată.
Protecția detașată este acea parte care încearcă să vă împiedice să simțiți
toate celelalte lucruri despre care am discutat. Prin urmare, ceea ce face este
să încerce să blocheze sentimente, să evadeze, să bea alcool, să se gândească
la alte lucruri...
KATE: (întrerupe.) Sau să se transforme într-o altă persoană?
TERAPEUT: Da, sau să se transforme într-o altă persoană.
TERAPEUT: Și apoi ultima parte, cea pe care o numim Copilul furios, este acea
parte care simte că a fost tratată necorespunzător - că oamenii nu s-au
purtat cum se cuvine cu ea...
Merită menționat că, în practică, vorbim despre un mod ca și cum ar fi
vorba despre o persoană. Acest lucru s-a dovedit a fi eficient din punct de vedere
terapeutic, deoarece ajută pacienții să se distanțeze de moduri și să le observe pe
fiecare în parte. Cu toate acestea, la nivel conceptual nu considerăm că modul
este o personalitate distinctă.
Observați ușurința cu care Kate rezonează cu cele patru moduri. Există
și pacienți cu TPB care resping ideea de moduri. Terapeutul nu insistă dacă se
întâmplă acest lucru. Mai degrabă, renunță la etichete și recurge la alte expresii,
cum ar fi „partea tristă din dumneavoastră”, „partea furioasă din dumneavoastră”,
„partea autocritică din dumneavoastră” și „partea indiferentă din dumneavoastră”.
Important este ca terapeutul să eticheteze cumva aceste părți ale sinelui, dar nu
este necesar să o facă folosind etichetele propuse de noi.
Terapeutul îi cere pacientului să citească capitole din Reinventingyour life
care se referă la moduri (și la respectivul pacient). Deși în carte nu se menționează
modurile în mod direct, se descrie experiența schemelor cognitive - cum e să fii
abuzat, abandonat, deprivat, subjugat - și cele trei stiluri de coping de capitulare,
de evadare și de contraatac. Terapeutul îi cere pacientului să citească capitolele
relevante. Este important să se recomande câte un capitol o dată și să se repartizeze
capitolele, deoarece atunci când citesc Reinventingyour life, pacienții cu TPB au
tendința de a se recunoaște peste tot și de a ajunge să fie copleșiți.
Reiterând, abordarea generală a terapeutului față de tratament este să
depisteze modurile în care se află pacientul de la un moment la altul și să apeleze
la strategiile adecvate modului curent. Terapeutul se comportă asemenea unui
părinte bun. Scopul este dezvoltarea modului de Adult sănătos al pacientului,
după modelul terapeutului, pentru a avea grijă de Copilul abandonat, a liniști
și a înlocui modul de Protecție detașată, a destitui și alunga Părintele punitiv și
a-1 învăța pe Copilul furios moduri adecvate de a-și exprima emoțiile și nevoile.
Modul de Copil abandonat: tratament
Copilul abandonat reprezintă copilul rănit din interiorul pacientului.

Este partea de copil din pacient care - în cadrul familiei de origine prototipice
presupuse de noi - a fost abuzat, abandonat, deprivat emoțional, subjugat și aspru
pedepsit. Respectând limitele relației terapeutice, terapeutul va căuta să ofere
opusul: o relație sigură, securizantă, iertătoare, în care dezvoltarea pacientului
este sprijinită și se încurajează exprimarea autentică de sine.
Relația terapeut-pacient. Relația terapeutică ocupă un loc central în

tratamentul modului de Copil abandonat. Prin intermediul reproducerii limitate
a figurii parentale, terapeutul caută să ofere un antidot parțial împotriva mediului
nociv din copilăria pacientului. Terapeutul se străduiește să creeze un „mediu
de sprijin” (Winnicott, 1965) în care pacientul poate să se dezvolte de la stadiul
de copil mic la cel de adult sănătos. Terapeutul devine o bază stabilă pe care
pacientul își dezvoltă gradual identitatea și acceptarea de sine. Manifestând
empatie față de partea de copil abandonat din pacient, terapeutul urmărește să
orienteze pacientul înspre modul de Copil abandonat și îl mențină acolo, pentru
ca mai apoi să sprijine dezvoltarea pacientului la fel cum un părinte și-ar sprijini
copilul.
Terapeutul reproduce figura parentală pentru pacient respectând limitele
adecvate ale relației terapeutice. La aceasta ne referim prin expresia „reproducere
limitată a figurii parentale”. Există și pericolul ca terapeutul să meargă prea
departe și să intre într-o relație de interdependență cu pacientul sau să încerce
să devină efectiv asemenea unui părinte. Terapeutul rămâne între limitele
adecvare ale relației terapeutice. Spre exemplu, nu se întâlnește cu pacientul în
afara cabinetului, nu apelează la pacient ca la un confident sau un îngrijitor, nu
atinge pacientul, nu se angajează în relații duale cu acesta și nu încurajează o
dependență excesivă. Cu toate acestea, în ceea ce privește reproducerea figurii
parentale mergem mai departe decât o fac multe alte modalități terapeutice.
Cât timp se situează între limitele respective, terapeutul caută sa răspundă
la multe dintre nevoile pacientului care au rămas neîndeplinite în copilărie:
siguranță, afecțiune, autonomie, exprimare de sine și limite adecvate. Pacientul
este foarte vulnerabil atunci când se află în modul de Copil abandonat. Terapeutul
îi spune: „Sunt alături de dumneavoastră”, „îmi pasă de dumneavoastră”, „Nu vă
voi abandona”, „Nu vă voi abuza sau exploata”, „Nu vă voi respinge.” Astfel de
mesaje transmit că rolul terapeutului este de a fi o bază stabilă, de sprijin pentru
dezvoltare.
Terapeutul recurge la laude directe pentru a crește încrederea de sine a
pacientului. Atunci când pacienții se află în modul de Copil abandonat, terapeutul
caută să îi laude cât mai direct și mai sincer cu putință. De obicei, pacienții cu
TPB nu își conștientizează propriile calități. Au nevoie ca terapeutul să le spună
care anume sunt calitățile lor - spre exemplu, faptul că sunt generoși, iubitori,
inteligenți, sensibili, creativi, empatici, pasionali sau loiali. Dacă terapeutul ar
aștepta după pacient să își identifice pe cont propriu calitățile, probabil că nu
s-ar mai întâmpla niciodată. Atunci când terapeuții le spun pacienților ce anume
admiră la ei, aceștia din urmă neagă aproape întotdeauna că ar fi demni de
admirație. Pacientul se comută din modul de Copil abandonat în cel de Părinte
punitiv, iar Părintele punitiv respinge lauda respectivă. Cu toate acestea, Copilul
abandonat aude totuși lauda, chiar dacă Părintele punitiv o respinge. S-ar putea
ca, peste câteva luni, pacientul să aducă în discuție ceea ce a spus terapeutul, chiar
dacă pe moment nu i-a luat cuvintele în considerare.
Apelând la reciprocitate și la autodezvăluire, terapeutul folosește relația
terapeutică pentru a oferi pacientului un model de respectare a drepturilor
celorlalți, de exprimare corespunzătoare a emoțiilor, de oferire și de primire a
Terapia centrară pe scheme cognitive pentru tulburarea de personalitate borderline 363
afecțiunii, de afirmare a nevoilor și de trăire autentică. Este important ca terapeuții

să fie dispuși să își împărtășească reacțiile personale cu pacienții lor. Nu vrem să
sugerăm faptul că terapeuții ar trebui să împărtășească detalii intime din viața
lor personală. Este utilă orice fel de autodezvăluire - nu e necesar să fie foarte
profundă. Ar putea să se lege de un subiect banal, precum o interacțiune cu un
străin pe stradă sau o experiență cu un vânzător într-un magazin. Terapeuții își
recunosc partea vulnerabilă față de pacienți. Prin aceasta, ei oferă un model de
a fi vulnerabil, de acceptare a sentimentelor și de împărtășire a acestora cu o altă
ființă umană.
Intervenția experiențialâ. Prin intermediul imageriei dirijate, terapeutul

îngrijește, protejează și manifestă empatie față de Copilul abandonat. Treptat,
pacienții interiorizează aceste comportamente ale terapeutului sub forma
propriului mod de Adult sănătos, care îl va înlocui apoi pe terapeut în cadrul
imageriei dirijate.
Terapeutul îl ajută pe pacient să lucreze în imagerie dirijată asupra
evenimentelor tulburătoare din copilărie. Terapeutul intră în scene și reproduce
figura parentală pentru copil. Ulterior în terapie, când legătura terapeutică este
securizantă și pacientul este suficient de puternic pentru a nu se decompensa,
terapeutul îl ghidează pe pacient prin imaginile traumatice referitoare la abuz
sau la neglijare. Din nou, terapeutul intră în imagini pentru a avea grijă de
copil. Terapeutul face tot ceea ce ar fi făcut un părinte bun: îl scoate pe copil
din situație, îl confruntă pe făptaș, se interpune între făptaș și copil sau îi oferă
copilului suficientă putere pentru a gestiona situația. Treptat, pacientul preia
rolul Adultului sănătos, intră în imagine în ipostază de adult și reproduce figura
parentală pentru copil.
Intervenția experiențialâ îl mai poate ajuta pe pacient și să gestioneze
situații tulburătoare din viața sa curentă. Pacientul poate găsi soluții pentru
îngrijorările pe care le are față de o anumită situație: poate să își închidă ochii și
să genereze o imagine a situației respective sau poate să joace situația printr-un
joc de rol cu terapeutul. în unele cazuri, pacientul joacă rolul modului activat,
oricare ar fi acela, în timp ce terapeutul joacă rolul Adultului sănătos. în alte
situații, pacientul exprimă pe rând sentimentele și dorințele conflictuale pe care le
are în fiecare mod; apoi negociază o reacție sănătoasă la situație prin intermediul
dialogurilor între moduri.
Intervenția cognitivă. Terapeutul îl educă pe pacient cu privire la nevoile

firești ale oamenilor. Terapeutul începe prin a-1 învăța pe pacient despre nevoile
pe care le au copiii de-a lungul dezvoltării lor. Mulți pacienți cu TPB nu au aflat
niciodată ce înseamnă nevoi firești, pentru că părinții lor i-au învățat că până și
nevoile firești sunt „rele”. Acești pacienți nu știu că este firesc pentru copii să aibă
nevoie de siguranță, dragoste, autonomie, laudă și acceptare. în această etapă
a tratamentului sunt utile primele capitole din Reinventing your life, deoarece
validează nevoile firești pe care le au copiii de-a lungul dezvoltării lor.
Tehnicile cognitive îi pot ajuta pe pacienții cu TPB să se simtă conectați
la terapeut în situații tulburătoare. Spre exemplu, o pacientă cu TPB care suferea
de atacuri de panică i-a spus terapeutului ei că o ajuta să citească cartonașele

de coping în situații fobice, deoarece cartonașele o faceau să se simtă conectată
la terapeut. Pentru a face lucrurile și mai personale, pacientul poate vorbi cu
terapeutul atunci când se află într-o situație tulburătoare, fie în mintea sa, fie
scriind pe o foaie.
Intervenția comportamentală. Terapeutul îl ajută pe pacient să învețe

tehnici de exprimare asertivă. Pacientul exersează aceste tehnici atât în timpul
ședințelor, respectiv prin exerciții de imagerie dirijată sau de joc de rol, cât și între
ședințe, drept temă de casă. Scopul este ca pacientul să învețe să își gestioneze
afectivitatea într-o manieră productivă și să dezvolte relații intime cu alte
persoane semnificative corespunzătoare, relații în care să fie capabil să își arate
vulnerabilitatea fără a copleși cealaltă persoană.
Prezentăm abilitățile cognitiv-comportamentale de coping în cazul
pacienților cu TPB în secțiunea care descrie cum ajutăm Copilul furios și Copilul
abandonat să facă fată>
situațiilor.
■>
Pericole în abordarea modului de Copil abandonat. Cel dintâi pericol se referă

la faptul că pacientul ar putea deveni copleșit. Acesta ar putea părăsi ședința cât
timp se află încă în modul de Copil abandonat și s-ar putea deprima sau supăra.
Pacienții cu TPB se situează de-a lungul unui continuum larg al funcționalității,
iar o situație căreia un anumit pacient îi poate face față este imposibil de gestionat
pentru un altul. Se recomandă ca terapeutul să observe îndeaproape pacientul și
să ajungă să cunoască genul de situații la care acesta poate să facă față. Terapeutul
are grijă să nu își copleșească pacienții odată ce s-au deschis față de el, din moment
ce pacienților cu TPB le poate fi foarte greu să se deschidă. Se începe cu strategii
simple și se trece treptat la cele care sunt mai încărcate din punct de vedere
emoțional.
Un al doilea pericol este reprezentat de faptul că terapeutul, fără să își dea
seama, ar putea să se comporte într-un fel care îl face pe pacient să își reprime
modul de Copil abandonat. Spre exemplu, dacă terapeutul reacționează la
pacientul aflat în acest mod încercând să rezolve o anumită problemă, pacientul ar
putea intra în modul de Protecție detașată. S-ar putea ca pacientul să interpreteze
comportamentul terapeutului ca și când acesta din urmă vrea ca el să fie obiectiv
și rațional, nu subiectiv și emoțional. De asemenea, dacă terapeutul îl tratează
prea mult pe pacient ca pe un adult și îi ignoră partea de copil, pacientul ar putea
intra în modul de Protecție detașată, deoarece copilul se simte nedorit. Toată
viața lor, majorității pacienților cu TPB li s-a dat de înțeles că modul lor de Copil
vulnerabil nu este binevenit în interacțiunile interpersonale.
Un al treilea pericol este că terapeutul ar putea să devină iritat față de
comportamentul „infantil” al pacientului și față de abilitatea sa deficitară de a
rezolva probleme, ambele manifestate în modul de Copil abandonat. Orice semn
de furie sau de iritare din partea terapeutului va reprima pe loc modul de Copil
abandonat. Pacientul va intra așadar în modul de Părinte punitiv, pentru a se
pedepsi pentru că l-a înfuriat pe terapeut. Pentru a-și păstra empatia, terapeutul
poate apela la tehnica prin care suprapune în minte imaginea unui copil mic
peste cea a pacientului. Acest lucru îl ajută pe terapeut să îl perceapă pe pacient

ca fiind într-o etapă care corespunde mai bine nivelului dezvoltării sale și, prin
urmare, să aibă așteptări mai rezonabile față de acesta.
Modul de Protecție detașată: tratament
Modul de protecție detașată are rolul de a suprima emoțiile și nevoile

pacientului, pentru a-1 proteja de durere și a-1 feri de pericole, împăcându-i
și temperându-i pe ceilalți. Acest mod este asemenea unei cochilii goale a
pacientului, care acționează în mod reflex și mecanic pentru a face celorlalți pe
plac. Modul de Protecție detașată face acest lucru pentru că, atunci când se află
în acest mod, pacientul nu se simte în siguranță să fie cu adevărat vulnerabil față
de terapeut (sau față de alți oameni). Modul de Protecție detașată există pentru a
proteja Copilul abandonat.
Relația terapeut-pacient. Terapeutul asigură modul de Protecție detașată de

faptul că nu există niciun pericol în a-i permite pacientului să fie vulnerabil față
de terapeut. Terapeutul îl protejează în mod consecvent pe pacient, astfel încât
să nu fie nevoie ca modul de Protecție detașată să facă aceasta. Acest lucru poate
fi realizat pe mai multe căi. Terapeutul ajută pacientul să își stăpânească emoțiile
copleșitoare apelând la strategii de liniștire, astfel încât modul de Protecție
detașată să se simtă în siguranță și să lase pacientul să își trăiască sentimentele.
Terapeutul îi permite pacientului să își exprime toate sentimentele (în limite
adecvate), inclusiv cele de furie față de terapeut, fără a-1 pedepsi. Dacă este
necesar, terapeutul îl va contacta pe pacient mai des, pentru a-1 face să se simtă
sprijinit. Reproducând modelul parental pentru pacient, terapeutul se asigură că
acesta se simte în siguranță.
Depășirea modului de Protecție detașată. Există o serie de pași pentru a

depăși modul de Protecție detașată. Terapeutul începe prin a eticheta modul
de Protecție detașată, ajutându-1 pe pacient să recunoască modul respectiv și să
identifice semnele care îl declanșează. în continuare, terapeutul analizează cum
s-a dezvoltat modul în copilăria pacientului și îi scoate în evidență valoarea
adaptativă. Terapeutul îl ajută pe pacient să observe ce fel de evenimente preced
activarea modului în viața sa din afara terapiei și care sunt consecințele detașării,
împreună, terapeutul și pacientul analizează avantajele și dezavantajele detașării
din prezent, în perioada adultă. Este important ca terapeutul să insiste foarte
ferm ca pacientul să fie de acord să lupte împotriva modului de Protecție detașată
și să se confrunte în terapie cu celelalte moduri, deoarece nu se pot face progrese
reale atâta timp cât pacientul rămâne în modul de Protecție detașată. Terapeutul
provoacă și negociază cu acest mod din postura de Adult sănătos. Atunci când
toți acești pași au fost îndepliniți cu succes, iar terapeutul a depășit modul de
Protecție detașată, pacientul este prin urmare pregătit pentru exercițiile de
imagerie dirijată.
Urmează un exemplu cu Kate. Dr. Young începe prin a-i semnala pacientei
că se află în modul de Protecție detașată, reamintindu-i de ce există modul
respectiv și cerându-i să genereze o imagine a modului ei de Copil abandonat.
TERAPEUT: Inchideți-vă ochii. {Pauză.) Vă amintiți că am vorbit despre

Copilul abandonat? Știți, Micuța Kate, acea fetiță care își dorește să fie
iubită. Imaginați-vă drept o fetiță. (Pauză) Puteți să vă imaginați? Puteți să
vă reprezentați o imagine a Micuței Kate?
KATE: Da, am o poză cu mine, și la asta mă uit.
TERAPEUT: Și cum arătați în poza respectivă? Vă puteți da seama ce simte
Micuța Kate?
KATE: In acea poză eram fericită, aveam patru ani.
TERAPEUT: Prin urmare, asta e o imagine fericită a Micuței Kate. Puteți să vă
reprezentați o imagine a Micuței Kate în care ea nu este atât de fericită?
Imaginați-vă una în care e tristă sau singură. Poate că este în casă și nimeni
nu-i dă atenție, poate tatăl ei este departe, în lumea lui. Puteți să vă
reprezentați o imagine de acest gen?
KATE: Da, cât de cât. Cred. Habar n-am.
TERAPEUT: Oare știți de fapt, dar vă este teamă să spuneți sau nu vreți să vă
uitați la imagine?
KATE: Presupun că nu vreau să mă uit. Dar și uit chestii. Pur și simplu îmi este
greu.
TERAPEUT: Acesta este ceea ce eu numesc modul de Protecție detașată. Este
acea parte din dumneavoastră care încearcă să vă protejeze de sentimentele
respective, iar în acest moment intervine și spune: „Kate, nu-ți da voie să
te gândești sau să te uiți la lucrurile acestea, pentru că are să te doară prea
tare.” E posibil ca aceasta să fie ceea ce se petrece?
KATE: (Plânge și încuviințează din cap.)
Terapeutul îi cere pacientei să invoce o imagine a modului de Protecție

detașată și începe să poarte un dialog cu acesta. Modul de Protecție detașată devine
așadar un personaj în imagine. Terapeutul își propune să convingă prin dialog
modul de Protecție detașată să se dea deoparte și să îi permită să interacționeze cu
Copilul vulnerabil și cu celelalte moduri de copil. Terapeutul abordează modul
de Protecție detașată cu o atitudine de confruntare empatică.
TERAPEUT: E ceva ce ați putea să îi spuneți acestei părți detașate din

dumneavoastră, ceva care să comunice că e necesar să vă dati voie să vă
uitati la câteva dintre lucrurile acestea?
KATE: E pur și simplu greu. E foarte greu. E dureros. Și cu cât încerc mai mult
să mă gândesc, cu atât uit mai multe lucruri. Cu cât încerc mai mult să mă
concentrez, cu atât îmi este mai greu.
TERAPEUT: Din nou, este vorba despre lupta dintre această parte de copil mic
și partea detașată. Puteți să vă reprezentări o imagine a acelei părți din
dumneavoastră căreia îi este frică să vă lase să faceți acest lucru? Puteți să vă
imaginați o parte din dumneavoastră care spune, cumva, „Kate, nu simți
aceste lucruri”?
KATE: Da.
TERAPEUT: Puteți să vorbiți cu ea și să o întrebați, „De ce nu vrei să mă lași să
mă uit la lucrurile acestea? De ce mă derutezi așa?” Ce spune?
KATE: Cred că doar încearcă să aibă grijă de ea însăși.
TERAPEUT: Dați-mi voie să vorbesc eu cu ea. „Kate, ce ți-e frică că s-ar întâmpla
dacă ai da drumul acestor sentimente și ți-ai aminti lucrurile respective?”
KATE: Că apoi voi fi atât de furioasă și supărată, atât de furioasă încât n-o să știu
ce să mă fac.
TERAPEUT: Vă e teamă că sentimentele au să scape de sub control sau că furia
va răni pe cineva?
KATE: Da.
TERAPEUT: Ar fi prea înfricoșător să vă reprezentați o imagine a lui Kate cea
furioasă, ca să vedem cum arată?
In acest moment, terapeutul și Kate reușesc în sfârșit să depășească modul

de Protecție detașată și să ajungă la Copilul furios care este deja activat în adâncul
ei.
Intervenția experiențială. Intervenția experiențială poate începe de îndată

ce terapeutul a depășit modul de Protecție detașată. începând din acest moment
al terapiei, terapeutul poate să recurgă, de regulă, la exerciții de imagerie dirijată
pentru a depăși modul de Protecție detașată. Considerăm că cea mai eficientă
strategie de a scoate un pacient cu TPB din modul de Protecție detașată este prin
exerciții de imagerie dirijată, în special prin cele care fac apel la moduri. Atunci
când le cerem pacienților cu TPB să închidă ochii și să își imagineze modul de
Copil vulnerabil, se întâmplă destul de des să reușească să își conștientizeze pe loc
sentimentele care stau la baza măștii lor impasibile.
Vom descrie mai detaliat exercițiile de imagerie dirijată, atunci când
prezentăm tratamentul celorlalte moduri.
Intervenția cognitivă. Este util să educăm pacientul cu privire a modul de

Protecție detașată. Terapeutul va scoate în evidență avantajele trăirii emoțiilor
si y oameni. A trăi în modul de Protecție
> ale conectării cu alti y detașată
y înseamnă
a trăi ca și cum ai fi mort din punct de vedere emoțional. Adevărata împlinire

emoțională se arată doar celor care sunt dispuși să aibă sentimente și dorințe.
Pe lângă educarea pacientului în această direcție, există un paradox
intrinsec în aplicarea strategiilor cognitive în cazul modului de Protecție detașată.
Din cauză că pune accent pe raționalitate și pe obiectivitate, însuși procesul
intervenției cognitive întărește acest mod. Din această cauză, nu recomandăm
axarea pe strategii cognitive în cazul modului de Protecție detașată (în afară de
demersul educațional). Terapeutul trece Ia intervenția experiențială de îndată ce
pacienții recunosc la nivel intelectual că există avantaje demne de luat în seamă în
înlocuirea modului de Protecție detașată cu forme mai bune de coping.
Intervenția biologică. în cazul în care pacientul este copleșit de emoții

intense ori de câte ori iese din modul de Protecție detașată, terapeutul poate lua în
considerare trimiterea lui către un psihiatru pentru o evaluare medicală. Uneori,
medicația ajută pacientul să tolereze mai bine trecerea de la modul de Protecție
detașată la celelalte moduri. Anumite forme de medicație, cum a fi stabilizatorii
de dispoziție sau antidepresivele, pot să țină sub control emoțiile pacientului astfel
încât acesta să nu mai fie atât copleșit de ele. Așa cum am menționat, adevăratul
progres în tratament poate fi făcut doar în celelalte moduri. Dacă pacientul nu
poate rămâne în celelalte moduri în timpul terapiei, ci rămâne blocat în modul
de Protecție detașată, nu se va înregistra prea mult progres.
Intervenția comportamentală.. Un aspect important al acestui mod este

faptul că pacientul se distanțează față de alți oameni. Modul de Protecție detașată
este extrem de reticent în a se deschide din punct de vedere emoțional față de
cei din jur. Prin exercițiile comportamentale, pacienții caută să se deschidă în
mod treptat și progresiv în ciuda acestei reticențe. Pacientul exersează ieșirea
din modul de Protecție detașată și intrarea în modurile de Copil abandonat și de
Adult sănătos în prezența persoanelor apropiate adecvate.
Pacientul poate exersa tehnica imageriei dirijate sau a jocului de rol alături
de terapeut în timpul ședinței, iar după aceea să pună în practică anumite teme de
casă. Spre exemplu, o pacientă ar putea să își propună să dezvăluie unei prietene
apropiate mai multe sentimente în legătură cu o anumită temă. Ar putea întâi
să exerseze exprimarea sentimentelor sale față de prietena respectivă prin jocuri
de rol alături de terapeut, iar apoi chiar să facă acest lucru cu prietena ei, în
săptămâna care urmează, drept temă de casă.
De asemenea, pacienții se pot alătura unor grupuri de susținere reciprocă
(Alcoolicii Anonimi, Copii adulți ai părinților alcoolici etc.) Astfel, pacientul
poate exersa ieșirea din modul de Protecție detașată și intrarea în modurile de
Copil abandonat și de Adult sănătos în contextul unor grupuri care îi acordă
sprijin.
Este important ca terapeutul să aibă o atitudine consecventă de confruntare
atunci când luptă cu modul de Protecție detașată. In capitolul 8, am prezentat o
transcriere a unei ședințe conduse de dr. Young, care ilustrează mai detaliat acest
proces.
Pericole în abordarea modului de Protecție detașată. Cel dintâi pericol este

faptul că terapeutul ar putea confunda modul de Protecție detașată cu cel de
Adult sănătos. Terapeutul crede că starea pacientului se ameliorează, când, de
fapt, acesta s-a închis și se comportă într-o manieră complianta, asemenea unui
„copil ascultător” care e pasiv și obedient. Factorul cheie care distinge cele două
moduri este dacă pacientul trăiește sau nu emoții. Terapeutul ar putea spune,
„Ce simțiți în acest moment?”. Pacientul aflat în modul de Protecție detașată
va răspunde, „Nu simt nimic” sau „Sunt indiferent”. Terapeutul ar putea spune,
„Ce ați prefera să facem în acest moment?”, iar pacientul va răspunde, „Nu știu”,
deoarece pacientul nu își percepe propriile dorințe atunci când se află în modul
de Protecție detașată. Terapeutul ar putea spune: „Ce simțiți față de mine în
acest moment?”, iar pacientul aflat în modul de Protecție detașată va răspunde,
„Nimic.” Pacientul este capabil să trăiască emoții în celelalte moduri, însă nu și
în cel de Protecție detașată.
Un al doilea pericol este acela că terapeutul ar putea fi atras de către modul
de Protecție detașată într-un proces de rezolvare de probleme, fără a adresa modul
subiacent. Mulți terapeuți cad în capcana de a încerca să rezolve problemele
pacienților cu TPB, în special în primele etape ale tratamentului. Adesea,
pacientul nu vrea soluții - ci vrea afecțiune și protecție. Vrea ca terapeutul să
manifeste empatie față de modul subiacent celui de Protecție detașată, respectiv
față de modurile de Copil abandonat și de Copil furios care stau ascunse.
Un al treilea pericol este acela că pacientul s-ar putea înfuria, fără ca
terapeutul să își dea seama de acest lucru. Modul de Protecție detașată suprimă
furia pacientului față de terapeut. Dacă terapeutul nu trece de modul de Protecție
detașată pentru a-1 ajuta pe pacient să își exprime furia, aceasta se va acumula, iar
pacientul se va manifesta inadecvat sau va părăsi terapia. Spre exemplu, pacientul
ar putea să meargă acasă și să se taie, să conducă imprudent, să abuzeze de
substanțe, să aibă un contact sexual impulsiv și neprotejat sau să încheie dintr-o
dată terapia.
Modul de Părinte punitiv: tratament
Părintele punitiv reprezintă identificarea pacientului cu părintele (și cu alte

persoane) care l-a desconsiderat și l-a respins în copilărie, precum și interiorizarea
acestuia. Acest mod pedepsește pacientul pentru că a fost „rău” - ceea ce poate
însemna aproape orice, dar se referă în special la exprimarea sentimentelor
autentice sau prezența unor nevoi emoționale. Scopul tratamentului este de a
înfrânge și de a alunga Părintele punitiv. Spre deosebire de celelalte moduri,
Părintele punitiv nu aduce nicio contribuție utilă. Inițial, terapeutul este cel
ce combate Părintele punitiv, iar pacientul se identifică treptat cu terapeutul și
interiorizează modelul acestuia drept propriul mod de Adult sănătos, pentru ca
mai apoi să combată el însuși Părintele punitiv.
Relația terapeut-pacient. Oferind un model de atitudine opusă celei punitive

- o atitudine de acceptare și de îngăduință față de pacient - terapeutul dovedește
că Părintele punitiv nu are dreptate. în loc să îl critice și să îl învinovățească,
terapeutul îl ia în seamă pe pacient atunci când își exprimă sentimentele și nevoile

autentice și îl iartă atunci când face ceva „greșit”. Pacientul este o persoană bună,
care are voie să facă greșeli.
Transformând partea auto-punitivă din pacient într-un mod, terapeutul
ajută pacientul să anuleze procesul de identificare și de interiorizare care a dus
la crearea modului respectiv în copilăria timpurie. Partea auto-punitivă devine
ego-distonică și externă. Terapeutul se aliază apoi cu pacientul împotriva
Părintelui punitiv.
Atunci când se alătură pacientului în lupta împotriva Părintelui punitiv,
terapeutul își asumă o atitudine de confruntare empatică. Terapeutul manifestă
empatie față de dificultatea pacientului, insistând în același timp ca acesta să lupte
cu vocea punitivă. Dacă oferă constant empatie, terapeutul nu se va identifica cu
Părintele punitiv și nu va părea critic sau dur, fără să-și dea seama.
Intervenția experiențială. Terapeutul îl ajută pe pacient să lupte cu modul

de Părinte punitiv prin intermediul tehnicii imageriei dirijate. Terapeutul începe
prin a ajuta pacientul să identifice care dintre părinți (sau care altă persoană) este
reprezentat de acest mod. Din acel moment, în loc să-l numească Părinte punitiv,
terapeutul se va adresa modului pe nume (ex. „Tatăl tău punitiv”). Câteodată,
modul îi reprezintă pe ambii părinți, însă cel mai adesea este vocea interiorizată
doar a unuia dintre ei. Faptul că modul este astfel etichetat îl ajută pe pacient să
exteriorizeze vocea Părintelui punitiv: este vocea părintelui, nu cea a pacientului.
Acesta din urmă reușește să se distanțeze tot mai mult de vocea punitivă a modului
și devine mai capabil de a riposta.
Urmează un exemplu din interviul dr. Young cu Kate. în acest fragment,
Kate trece din modul de Copil furios în cel de Părinte punitiv: Părintele punitiv
caută să pedepsească Copilul furios pentru că s-a înfuriat. Kate identifică Părintele
punitiv ca fiind tatăl ei.
TERAPEUT: Acum aș vrea să încercați să fiți Kate cea furioasă. înfruntați-1 pe

tatăl dumneavoastră și spuneți-i: „M-am săturat ca fratele meu să primească
toată atenția. Și eu merit puțină atenție.”
KATE: (către tatăl din imagine) M-am săturat ca el să se răzbune pe mine și să mă
bată, iar tu să strigi la mine.
TERAPEUT: (îndrumând-o pe Kate) „Nu este corect.”
KATE: (Repetă) Nu este corect.
TERAPEUT: (îndrumând-o mai departe) „Și de aceea îmi vine să-mi fac praf
camera. Din cauză că sunt furioasă pe tine pentru că faci asta.”
KATE: Vreau doar să muriți cu toții.
TERAPEUT: în regulă, e bine că ați spus asta, Kate. Vă simțiți prost acum, că ați
spus-o, sau vine ca o ușurare?
KATE: Nu. (Plânge.) E greșit.
TERAPEUT: Puteți să fiți acea parte din dumneavoastră care simte în acest
moment că este greșit ce se petrece? Tatăl dumneavoastră este cel care
spune asta acum?
KATE: (încuviințează din cap.)
TERAPEUT: Puteți fi în acest moment în rolul tatălui dumneavoastră,
spunându-vă că este greșit?
KATE: (în rolul tatălui) „E greșit să gândești chestiile astea, să simți chestiile astea
si să fii furioasă, si să vrei ca eu să mor, să vrei ca noi să murim. Noi avem
grijă de tine.”
Terapeutul intră în acel moment în imagine pentru a combate Părintele
punitiv.
TERAPEUT: Puteți să mă aduceți pe mine în imagine și să-mi dați voie să vorbesc

eu cu tatăl dumneavoastră pentru un moment, să vă protejez puțin de el?
Putem face asta? Puteți să vă imaginați că sunt acolo în imagine, alături de
tată și de dumneavoastră?
TERAPEUT: Acum vă voi lua apărarea în fața Părintelui punitiv: „Ascultați, Kate
nu greșește cu nimic fiind furioasă pe dumneavoastră. Nu îi dați atenția și
afecțiunea pe care un tată ar fi normal să le dea, iar soția dumneata nu e
cu nimic mai bună. Nici ea nu-i oferă destulă atenție. Nici nu-i de mirare
că e furioasă. Nici nu-i de mirare că vă urăște pe toți. Ce faceți voi, astfel
încât ea să țină la voi? Ce faceți voi ca să o faceți pe fiica dumneavoastră să
vă iubească și să se simtă apropiată de dumneavoastră? Tot ce faceți e să vă
înfuriați pe ea și să o învinovățiți pentru tot felul de lucruri. Chiar și atunci
când fratele ei o bate, tot pe ea o învinovățiți. Vă așteptați, așadar, ca ea să
vă iubească pentru asta și să fie fericită? Vi se pare corect așa ceva?”
Ce simțiți în timp ce eu spun lucrurile acestea în locul dumneavoastră?
KATE: Mă simt vinovată.
TERAPEUT: Simțiți nevoia să vă faceți rău, ca și cum ați merita să fiți pedepsită?
KATE: Ca și cum, după ce plecați, o să fiu bătută.
TERAPEUT: Cine o să vă bată?
KATE: Fratele meu. (Plânge)
Pe moment, Kate nu mai distinge imageria de realitate: imageria dirijată

a dobândit pentru ea caracteristicile unei amintiri intruzive. în afirmația că va fi
bătută de fratele ei după ce pleacă terapeutul se îmbină prezentul și trecutul. Kate
a intrat în modul de Copil abandonat. Terapeutul intervine așadar pentru a o
proteja și a-i aminti că este vorba doar de o reprezentare în imaginar.
TERAPEUT: Dar el nu mai este în viata dumneavoastră acum, nu-i asa?

TERAPEUT: Deci ceea ce vedeți acum este doar o imagine, nu? Aceasta este ceea
ce se petrece în acea imagine? Aveți impresia că o să vă bată pentru că ați
spus asta?
KATE: (încuviințează din cap.) Pentru că mi-am luat apărarea.
TERAPEUT: Puteți să vă reprezentau, acum în imagine, că vă puneți la dispoziție
un soi de zid sau ceva de genul acesta, pentru a vă proteja de el în imaginea
respectivă? Ce v-ați putea oferi?
Acest fragment cu Kate ilustrează rapiditatea cu care pacienții cu TPB trec

dintr-un mod în altul. Kate trece din modul de Copil furios în cel de Părinte
punitiv (pentru a-1 pedepsi pe Copilul furios), apoi în cel de Copil abandonat
(care se teme că fratele ei se va răzbuna din cauza furiei ei). în cazul pacienților cu
TPB, acest gen de schimbare rapidă a modurilor nu se petrece doar în imagerie
dirijată. Așa își trăiesc viața majoritatea pacienților - cu același gen de trecere
rapidă dintr-un mod în altul.
Fragmentul anterior ilustrează strategia de a identifica vocea punitivă
cu personajul părintelui din imagine. Ori de câte ori pacientul intră în modul
de Părinte punitiv, terapeutul identifică modul cu părintele care a stat la baza
lui. Terapeutul spune, „Fiți în rolul tatălui dumneavoastră care vă spune asta.”
Așadar, vocea nu mai este a pacientului, ci este vocea părintelui. Astfel, terapeutul
își poate uni forțele cu pacientul în lupta împotriva părintelui.
La fel cum s-a întâmplat în fragmentul anterior, majoritatea pacienților
cu TPB au nevoie ca terapeutul să intervină și să confrunte Părintele punitiv. In
etapele timpurii ale tratamentului, majoritatea pacienților sunt prea intimidați
și speriați de Părintele punitiv pentru a riposta în cadrul imageriei dirijate. Mai
târziu, pe măsură ce își interiorizează vocea terapeutului și își dezvoltă un mod
de Adult sănătos mai puternic, pacienții devin mai capabili să se lupte pe cont
propriu cu Părintele punitiv. Inițial, pacientul este în principal un observator
al luptei dintre Părintele punitiv și terapeut. Terapeutul recurge la orice mijloc
necesar pentru a câștiga lupta respectivă fără a-1 copleși pe pacient. Din nou,
scopul este de a înlătura pe cât se poate de mult modul de Părinte punitiv, nu de
a-1 integra în celelalte moduri.
Terapeuții nu poartă dialoguri în exercițiile de imagerie dirijată în care
pacienții se reprezintă pe ei înșiși în rolul punitiv; mai degrabă, pacienții își
reprezintă întotdeauna unul dintre părinți. Dacă s-ar reprezenta pe ei înșiși în loc
să-și reprezinte părintele, atacurile terapeutului împotriva vocii punitive ar părea
a fi atacuri împotriva pacientului, iar pacientul nu ar putea să distingă atacurile
împotriva părintelui de atacurile împotriva lui însuși. Echivalând vocea punitivă
cu părintele, reușim să facem în așa fel încât să combatem Părintele punitiv,
fără a părea că atacăm pacientul. Odată ce vocea este etichetată ca aparținând
părintelui, conflictul nu mai este între terapeut și pacient; de-acum, este între
terapeut și părinte. In acest conflict, terapeutul verbalizează ceea ce Copilul furios

a simțit dintotdeauna. în sfârșit, terapeutul rostește ceea ce pacientul simte adânc
în sinea lui, dar nu a putut să exprime din cauza tiraniei Părintelui punitiv.
Terapeutul oferă un model de stabilire a limitelor în relația cu Părintele
punitiv, mai degrabă decât să contrazică modul sau să devină defensiv. Pacientul
învață nu să se apere de Părintele punitiv, ci să lupte cu acesta. Pacientul nu trebuie
să se apere pentru a-și justifica drepturile sau valoarea. Mai degrabă, pacientul îi
spune Părintelui punitiv: „Nu îți permit să îmi vorbești astfel.” Pacientul învață să
stabilească anumite consecințe, atunci când Părintele punitiv îi încalcă limitele.
Terapeutul poate apela și la alte tehnici experiențiale. Spre exemplu,
terapeutul poate folosi metoda Gestalt a „celor două scaune”. Pacientului i se
cere să poarte dialoguri între modul de Adult sănătos și cel de Părinte punitiv,
schimbând locul pe scaune pe măsură ce trece dintr-un mod în altul. în mod
ideal, terapeutul joacă rolul unui îndrumător, nu al vreunuia dintre moduri.
Acest lucru localizează conflictul în interiorul pacientului, acolo unde îi este
locul, nu între terapeut și pacient. De asemenea, pacienții pot scrie scrisori celor
care au avut o atitudine punitivă față de ei în trecut, exprimându-și sentimentele
și afirmându-și nevoile. Pacientul poate să scrie aceste scrisori drept temă de casă,
iar apoi să le citească terapeutului cu voce tare în ședințele următoare.
Intervenția cognitivă. Terapeutul îl educă pe pacient cu privire la nevoile

și sentimentele umane firești. Faptul că le avem nu este un lucru „rău”. Din
cauza deprivării și a subjugării emoționale suferite, majoritatea pacienților cu
TPB consideră că este greșit din partea loc să își exprime nevoile și sentimentele și
că merită să fie pedepsiți când fac acest lucru. Pe lângă aceasta, terapeutul îl învață
pe pacient că pedeapsa nu reprezintă o strategie eficientă de dezvoltare personală.
Terapeutul nu susține ideea că pedeapsa este o valoare. Atunci când pacienții fac
greșeli în viața lor, terapeutul îi învață cum să înlocuiască auto-pedepsirea cu o
reacție mai constructivă, care să implice iertare, înțelegere și dezvoltare. Scopul
este ca pacienții să perceapă onest ceea ce au făcut greșit, să simtă remușcările
corespunzătoare, să se revanșeze față de orice persoană care ar fi putut fi afectată
negativ, să caute modalități mai productive de a se comporta în viitor și, cel mai
important, să se ierte. Procedând astfel, pacienții pot să își asume responsabilitatea
pentru greșelile lor fără a se pedepsi.
Terapeutul caută să pună condamnarea din partea părintelui pe seama
problemelor acestuia din urmă. Urmează un exemplu extras din interviul dr.
Young cu Kate. Kate descrie cât de mult o displăcea mama ei pentru faptul că era
„nefericită” și „enervantă”.
TERAPEUT: Mai credeți și acum că mama dumneavoastră avea dreptate?

KATE: Da. Dar exista un motiv pentru care mă purtam așa, poate nu era de fapt
ceva ce pornea de la mine. încep să realizez asta acum; sentimentele astea
vin din timpuri de demult. în loc să interiorizez pur și simplu, poate că nu
eu am fost de fapt problema.
TERAPEUT: Dar ați avut mereu impresia, până nu demult, că motivul pentru
care familia dumneavoastră v-a tratat așa este pentru că ceva era în neregulă
cu dumneavoastră. Practic, ați crezut ceea ce v-au spus.
> acum cred.

KATE: Si
TERAPEUT: Insă încercați> să nu mai credeți.
>
KATE: Da.
TERAPEUT: Dar este o luptă.
KATE: Da.
Nu de puține ori, poate să dureze un an sau chiar mai mult pentru a

învinge Părintele punitiv, așa cum încearcă să realizeze Kate, iar acesta este un
pas crucial în tratamentul pacienților cu TPB. în timp, terapeutul trebuie să îi
convingă cumva pe pacienți că aceștia au fost tratați necorespunzător de către
părinții lor nu din cauză că au fost copii răi, ci pentru că părinții au avut propriile
lor probleme sau pentru că sistemul familial a fost unul disfuncțional. Pacienții
cu TPB nu își pot depăși sentimentul că sunt lipsiți de valoare, până când nu
reușesc să facă această reatribuire. Au fost copii buni și nu au meritat să fie tratați
necorespunzător; de fapt, niciun copil nu merită abuzul pe care l-au suferit ei.
Terapeutul și pacientul vor căuta să înțeleagă împreună motivul pentru
care părintele l-a tratat necorespunzător pe pacient. Probabil că părintele și-a
maltratat toți copiii (caz în care acesta avea o problemă psihologică); a fost gelos pe
pacient (caz în care părintele avea o stimă de sine scăzută sau se simțea amenințat
de către pacient); nu a fost capabil să îl înțeleagă (caz în care pacientul era diferit
de părinte, dar nu „rău”). Odată ce înțeleg motivul pentru care părintele i-a tratat
necorespunzător, pacienții sunt mai capabili să rupă legătura emoțională dintre
modul în care au fost tratați și stima lor de sine. Aceștia învață că merită dragoste
și respect, în ciuda faptului că părintele i-a tratat necorespunzător.
Pacientul care se luptă să facă această reatribuire se confruntă cu o dilemă.
învinovățindu-1 și înfuriindu-se pe părinte, pacientul riscă să îl piardă, fie
psihologic, fie în realitate. Această dilemă aduce din nou în prim plan importanța
relației prin care se reproduce figura parentală. Pe măsură ce terapeutul devine
părintele de substitut (în sens limitat), pacientul nu mai este atât de dependent
de adevăratul părinte și este mai dispus să îl învinovățească și să simtă furie față
de acesta. Datorită faptului că devine o bază stabilă, de sprijin în dezvoltare,
terapeutul îi oferă pacientului siguranța de care are nevoie pentru a renunța la un
părinte disfuncțional sau pentru a-1 înfrunta.
în general, este mult mai bine pentru pacienții cu TPB să nu trăiască
alături de familiile lor de origine sau să nu aibă contacte prea frecvente cu acestea,
în special în primele stadii ale tratamentului. Există șanse mari ca familia să
continue să întărească exact acele scheme cognitive și moduri pe care terapeutul
se străduiește să le remedieze. în cazul în care pacientul trăiește cu familia sa
de origine, iar aceasta încă îl mai tratează necorespunzător, terapeutul face o
prioritate din a-1 ajuta să găsească o modalitate de a se muta.
Un alt mod în care terapeuții pot combate Părintele punitiv este detaliind
calitățile pozitive ale pacientului. Terapeutul și pacientul pot să țină o listă
deschisă pe care să o completeze sau pe care să o analizeze periodic. Pacienții
pot să culeagă informații cu privire la calitățile lor pozitive, ca temă de casă (de
exemplu, întrebând prieteni apropiați), și să conceapă experimente pentru a-și
contracara atitudinea negativistă (de exemplu, împărtășind nevoi și sentimente
mai autentice cu anumite persoane apropiate și observând ce se întâmplă).
Terapeutul și pacientul pot rezuma aceste exerciții pe cartonașe de coping.
Un aspect vital al intervenției cognitive este repetiția. Pacienții au nevoie să
audă în mod repetat argumentele împotriva Părintelui punitiv. Modul de Părinte
punitiv s-a dezvoltat într-o perioadă lungă de timp, prin nenumărate repetiții.
De fiecare dată când combat modul de Părinte punitiv prin dragoste de sine,
pacienții slăbesc modul respectiv puțin câte puțin. Așadar, repetiția erodează lent
Părintele punitiv.
In sfârșit, este important ca terapeutul și pacientul să recunoască și
trăsăturile pozitive ale părintelui. Adesea, părintele a oferit într-o anumită măsură
pacientului dragoste sau atenție, iar acestea au fost cu atât mult prețuite de către
pacient cu cât au fost atât de rare. în orice caz, terapeutul insistă asupra faptului
că trăsăturile pozitive ale părintelui nu justifică și nici nu scuză comportamentul
nociv al acestuia.
Intervenția comportamentală. Pacienții cu TPB se așteaptă ca alții să îi

trateze la fel cum i-au tratat părinții lor. (Acest aspect face parte din schema
cognitivă Pedepsire.) Ipoteza lor implicită este că aproape toată lumea este sau
va deveni un Părinte punitiv. Terapeutul concepe experimente pentru a testa
această ipoteză. Scopul este de a demonstra pacientului că, de obicei, exprimarea
adecvată a nevoilor și a emoțiilor nu va duce la respingere sau la represalii din
partea oamenilor sănătoși. Spre exemplu, o pacientă ar putea să primească drept
temă de casă să îi ceară partenerului sau prietenilor ei apropiați să o asculte
atunci când este supărată din cauza serviciului. Terapeutul și pacienta exersează
interacțiunea prin joc de rol, până când aceasta se simte suficient de confortabil
încât să o încerce, după care o pune în practică drept temă de casă. în cazul în
care terapeutul și pacienta respectivă au ales bine cealaltă persoană semnificativă,
pacienta va fi recompensată pentru eforturile ei cu o reacție pozitivă.
Pericole în abordarea modului de Părinte punitiv. Unul dintre pericolele care

apar atunci când terapeutul ajută pacienții să combată modul de Părinte punitiv
este că acest mod ar putea contraataca pedepsindu-1 pe pacient. La finalul ședinței,
pacientul ar putea să intre în modul de Părinte punitiv și să se pedepsească prin
comportamente parasuicidare, cum ar fi să se taie sau să se înfometeze. In această
eventualitate, este important ca terapeutul să îl monitorizeze pe pacient și să ia
măsuri de prevenție. Terapeutul îl instruiește pe pacient să nu se pedepsească și
îi pune la dispoziție activități alternative, la care să recurgă atunci când simte
impulsul de a face acest lucru. Activitățile respective includ citirea cartonașelor
de coping sau meditație de tip mindfulness.
Un alt pericol este acela că terapeutul ar putea subestima cât de speriat

este pacientul de Părintele punitiv și s-ar putea să nu îi ofere suficient de multă
protecție în timpul exercițiilor experiențiale. Se întâmplă de mult ori ca Părintele
punitiv să fi fost totodată și abuziv. De obicei, pacientul are nevoie de foarte
multă protecție pentru a se opune Părintelui punitiv. Terapeutul oferă protecția
necesară confruntându-1 pe Părintele punitiv și stabilind limite în felul în care
acesta îl tratează pe pacient în cadrul exercițiilor de imagerie dirijată.
De asemenea, este posibil ca terapeutul să nu își asume un rol suficient de
activ în lupta cu Părintele punitiv. Terapeutul ar putea fi prea pasiv sau prea calm
și rațional și insuficient de agresiv. Acesta trebuie să combată Părintele punitiv
cu agresivitate. Trebuie să îi spună Părintelui punitiv: „Te înșeli”; trebuie să îi
spună: „Să nu te mai aud că îl critici. Să nu îți mai aud vocea aia rea. Nu am să
te las să îl mai pedepsești.” Părintele punitiv trebuie tratat ca o persoană care nu
are nici bunăvoință, nici empatie. Cu asemenea persoane nu ne înțelegem pe cale
rațională; nu facem apel la empatia lor. Aceste abordări nu funcționează în cazul
modului de Părinte punitiv. Metoda care funcționează cel mai adesea este de a-i
ține piept și a contraataca.
Un alt pericol al intervenției experiențiale este că s-ar putea ca terapeutul
să nu îl învețe niciodată pe pacient cum să îl înfrunte de Părintele punitiv pe
cont propriu. Terapeutul intervine și se luptă cu Părintele punitiv doar ca etapă
intermediară. Pacientul trebuie să învețe până la urmă să lupte singur cu acesta.
Treptat, terapeutul se retrage din ședințele de imagerie dirijată, lăsându-1 pe
pacient să își asume din ce în ce mai multă responsabilitate în lupta cu Părintele
punitiv.
Cel din urmă pericol este acela că pacientul ar putea avea impresia că
trădează, atunci când își critică Părintele punitiv. Terapeutul îl asigură pe pacient
că mai târziu va putea alege să își ierte părintele, însă deocamdată este important
să privească adevărul în față.
Modul de Copilfurios: tratament
Modul de Copil furios exprimă o mânie excesivă drept reacție la

tratamentul necorespunzător și la nevoile emoționale neîndeplinite care au dat
naștere la schemele sale cognitive - abuzul, abandonul, deprivarea, subjugarea,
respingerea și pedeapsa. Cu toate că furia respectivă este justificată din punctul de
vedere al copilăriei trăite, acest mod de exprimare sabotează individul în perioada
adultă. Furia pacientului îi copleșește și îi alienează pe ceilalți oameni și scade
astfel șansele ca nevoile emoționale ale pacientului să fie până la urmă îndeplinite.
Terapeutul reproduce figura parentală pentru Copilul furios stabilind limite
comportamentelor de furie, însă, în același timp, validând nevoile subiacente
ale pacientului și învățându-1 modalități mai eficiente de exprimare a furiei și de
îndeplinire a nevoilor emoționale.
Relația terapeut-pacient. La ce strategie apelează terapeutul, atunci când

pacientul cu TPB intră în modul de Copil furios și se înfurie pe terapeut? Furia
față de terapeut este des întâlnită în cazul acestor pacienți, iar pentru mulți
terapeuți reprezintă cea mai frustrantă parte a tratamentului. Terapeutul se

simte adesea extenuat încercând să răspundă nevoilor pacientului. Prin urmare,
atunci când pacientul se întoarce împotriva terapeutului și spune: „Nu vă pasă
de mine. Vă urăsc”, este firesc ca acesta din urmă să se simtă furios și neapreciat.
Pacienții cu TPB pot să fie câteodată abuzivi. Pot fi manipulativi și pot încerca
să oblige terapeutul să le dea ceea ce își doresc. Se angajează într-o mulțime de
comportamente care îl înfurie pe terapeut și îl provoacă să se răzbune. Pacienții
nu fac însă aceste lucruri pentru a-1 răni pe terapeut, ci o fac din disperare. Atunci
când terapeuții simt furie față de pacienții cu TPB, prioritatea lor este să se ocupe
de propriile scheme cognitive. Care dintre schemele cognitive, dacă este cazul, îi
sunt activate terapeutului de către comportamentul pacientului? Cum poate să
reacționeze terapeutul la schemele cognitive respective, astfel încât să păstreze o
atitudine terapeutică față de pacient? Analizăm problema referitoare la propriile
scheme cognitive ale terapeutului, ulterior, în cadrul acestui capitol.
Următorul pas este de a stabili limite în cazul în care furia pacientului
se dovedește a fi abuzivă. Există riscul ca pacientul să încalce limita dintre a-și
ventila pur și simplu furia, ceea ce este sănătos, și a deveni abuziv față de terapeut.
Pacienții încalcă limita respectivă atunci când îl jignesc pe terapeut, îl atacă
personal, îl înjură, strigă atât de tare încât îi deranjează pe ceilalți, încearcă să îl
domine fizic pe terapeut sau îl amenință pe el sau bunurile sale.
Terapeutul nu tolerează niciunul dintre aceste comportamente și răspunde
cu afirmații precum „Nu, nu vă pot lăsa să faceți asta. Trebuie să nu mai strigați la
mine. Este în regulă să fiți furios, dar nu este în regulă să strigați la mine.” în cazul
în care pacientul tot nu încetează să se comporte abuziv, terapeutul va stabili o
consecință: „Aș vrea să ieșiți în sala de așteptare pentru câteva minute, până când
reușiți să vă calmați. După ce v-ați calmat, puteți să vă întoarceți și să continuați
să îmi vorbiți despre furia dumneavoastră, însă fără a striga la mine.” Terapeutul îi
transmite pacientului două mesaje: în primul rând, terapeutul vrea să afle despre
furia pacientului; în al doilea rând, pacientul trebuie să își exprime furia în limite
adecvate. Detaliem trasarea limitelor mai jos, în acest capitol.
în realitate, majoritatea pacienților cu TPB nu se comportă abuziv față
de terapeut, chiar dacă furia lor poate ajunge să fie foarte intensă. Atunci când
pacientul se află în modul de Copil furios fără a se comporta abuziv, terapeutul
va reacționa urmărind acești pași, în următoarea ordine: (1) ventilare; (2)
manifestarea empatiei; (3) testarea realității și (4) exersare. Descriem pe rând
fiecare dintre acești pași.
1. Ventilare. în primul rând, terapeutul îi permite pacientului să își exprime

întru totul furia. Acest lucru ajută pacientul să se simtă suficient de calm pentru
a se liniști și a fi receptiv la cel de-al doilea pas. Terapeutul declară: „Spuneți-mi
mai multe despre asta. Explicați-mi de ce sunteți furios pe mine.” Terapeutul îi
permite pacientului o libertate mare în ventilarea furiei, chiar dacă intensitatea
acesteia pare nejustificată sau exagerată. Dacă terapeutul ar manifesta empatie
în această etapă, de regulă reacția de furie ar fi neutralizată. Deoarece nu acesta
este scopul inițial, este important ca terapeutul să vorbească pe un ton plat sau
neutru, nu pe unul ocrotitor, și pur și simplu să repete: „Și pentru ce altceva mai
sunteți furios pe mine?”
2. Manifestarea empatiei. în cel de-al doilea rând, terapeutul manifestă
empatie față de schemele cognitive subiacente ale pacientului. în spatele furiei
pacientului se ascunde, de obicei, o senzație de abandon, de deprivare sau de
abuz. Copilul furios vine ca reacție față de nevoile neîndeplinite ale Copilului
vulnerabil.
Terapeutul spune lucruri precum: „Știu că sunteți furios pe mine acum,
dar cred că, adânc în sinea dumneavoastră, sunteți de fapt rănit. Aveți impresia
că mie nu îmi pasă de dumneavoastră. Adânc în sinea dumneavoastră, simțiți că
vă abandonez.” Terapeutul încearcă să traducă pentru pacient ceea ce se întâmplă
în termeni de scheme cognitive.
Scopul pentru care se manifestă empatie este de a-1 face pe pacient să treacă
din modul de Copil furios în cel de Copil abandonat. Astfel, terapeutul poate să
reproducă figura parentală pentru Copilul abandonat și să remedieze sursa furiei.
3. Testarea realității. In cel de-al treilea rând, terapeutul va ajuta pacientul
să testeze realitatea cu privire la sursa furiei sale și la intensitatea acesteia. A fost
furia pacientului cu adevărat justificată sau a izvorât dintr-o neînțelegere? Există
explicații alternative? Este furia proporțională cu situația? După ce s-au ventilat
și simt că terapeutul îi înțelege, majoritatea pacienților sunt dispuși să testeze
realitatea pe această cale.
Terapeutul nu este nici defensiv, nici punitiv și recunoaște orice elemente
din acuzația pacientului care au legătură cu realitatea. Există o linie fină între
a testa realitatea și a deveni defensiv. Dacă există orice adevăr în ceea ce spune
pacientul, terapeutul recunoaște și își cere scuze. Acesta spune: „Aveți dreptate”
și „îmi pare rău.”
Ulterior, terapeutul confruntă aspectele distorsionate, exagerate, din furia
pacientului, de obicei prin intermediul auto-dezvăluirilor cu caracter personal:
„Pe de altă parte, când spuneți că nu îmi pasă deloc de dumneavoastră, atunci am
impresia că mergeți prea departe.” Terapeutul împărtășește cum se simte atunci
când îl aude pe pacient spunând aceste lucruri: „Atunci când spuneți că mie nu
îmi pasă deloc, mă face să mă simt de parcă toate lucrurile pe care le-am făcut
pentru a încerca să vă arăt că îmi pasă nu înseamnă nimic pentru dumneavoastră.”
Terapeutul va împărtăși, de asemenea, cum se simte atunci când este confruntat
cu furia pacientului dacă este exprimată inadecvat: „Atunci când strigați așa, nu
pot fi atent la ceea ce spuneți. Tot ce aud este că strigați la mine și vreau să
încetați.”
4. Exersarea unei asertivități adecvate. Dacă furia pacientului s-a diminuat
considerabil în urma primilor trei pași, terapeutul și pacientul trec la ultimul pas,
respectiv exersarea unei reacții adecvate de asertivitate. Terapeutul îl întreabă pe
pacient: „Dacă ați putea să o luați de la capăt, cum v-ați exprima furia față de
mine? Cum ați putea exprima ceea ce aveți nevoie și ceea ce simțiți, în așa fel încât
eu (sau alți oameni) să ascult și să nu devin defensiv?” La nevoie, terapeutul oferă
un model de comportament, iar ulterior pacientul îl exersează. Terapeutul îl ajută
pe pacient să învețe cum să își exprime furia în moduri mai adecvate, asertive.
Intervenția experiențială. în cadrul intervenției experiențiale, pacienții

își ventilează întru totul furia pe care o simt față de alte persoane semnificative
din copilărie, adolescență sau perioada adultă, care i-au tratat necorespunzător.
Terapeutul îi încurajează să se ventileze în orice fel își doresc, chiar să își imagineze
că îi atacă pe cei care i-au rănit. (Desigur, cu excepția pacienților care au fost
violenți în trecut: se recomandă ca terapeuții să nu îi încurajeze pe pacienții cu
antecedente de violență să întrețină fantezii violente.)
Majoritatea pacienților cu TPB nu au însă antecedente de violență;
majoritatea au fost de fapt victime în trecut. Ei nu i-au rănit pe ceilalți, ci sunt
cei care au fost răniți. Acestor pacienți le este de folos să își exprime furia în cadrul
imageriei dirijate — să își imagineze că ripostează împotriva persoanelor care i-au
rănit atunci când au fost mici. Făcând acest lucru, simt că dobândesc putere în
loc să se simtă neajutorați. Ventilarea furiei îi ajută să își defuleze afectivitatea
suprimată și să aibă o vedere de ansamblu asupra situației. Pacienții pot desfășură
jocuri de rol alături de terapeut, în care exersează ventilarea furiei, și pot scrie
scrisori în care își exprimă furia, adresându-le acelor persoane din viața lor care
i-au rănit (cu toate că, de regulă, nu trimit scrisorile respective). Pacienții pot apela
și la recipiente fizice pentru a-și defula furia în timpul exercițiilor experiențiale,
cum ar fi să lovească o pernă sau o piesă moale de mobilier.
Pacienții exersează modalități mai sănătoase de a-și exprima furia în viața
lor curentă. Aceștia folosesc tehnica imageriei dirijate și a jocurilor de rol alături
de terapeut pentru a găsi modalități constructive de a se comporta în situații
problematice. Prin intermediul strategiilor de abordare a modurilor, aceștia vor
conduce negocieri între Copilul furios și Adultul sănătos și alte moduri, astfel
încât să ajungă la un compromis. De regulă, compromisul este că pacientul își
poate exprima furia sau își poate revendica drepturile cu condiția să facă acest
lucru într-o manieră adecvată. Spre exemplu, pacientului nu îi este permis să
strige la parteneră, dar îi poate spune cu voce înceată de ce este supărat.
Intervenția cognitivă. Așa cum am atras atenția, educația cu privire la

emoțiile umane firești reprezintă o parte importantă a tratamentului în cazul
pacienților cu TPB. Este important mai ales să îi învățăm pe pacienți ce valoare
are furia. Pacienții cu TPB tind să creadă că furia este în întregime un lucru „rău”.
Terapeutul îi asigură că nu orice fel de furie este rea: este normal și sănătos să
simțim furie și să ne-o exprimăm adecvat. Nu furia lor în sine este rea, ci modul
lor de a exprima furia este cel problematic. Ceea ce au nevoie aceștia să învețe este
să își exprime furia într-un mod mai constructiv și mai eficient. în loc să treacă
de la pasivitate la agresivitate, aceștia au nevoie să găsească o cale de mijloc prin
intermediul abilităților de exprimare asertivă.
Terapeutul îi învăță pe pacienți tehnici de testare a realității, astfel încât
aceștia să își formuleze așteptări mai realiste de la alți oameni. Pacienții ajung să
își identifice gândirea de tip „alb-negru” și să își stăpânească reacțiile exagerate și
impulsive față de ofense emoționale. Pacienții pot recurge la cartonașe de coping
care să îi ajute să își păstreze autocontrolul. Atunci când pacienții se simt furioși,
își acordă câteva momente de liniște, să citească cartonașul de coping respectiv,
înainte de a reacționa comportamental. în loc să izbucnească sau să se retragă,

aceștia se vor gândi bine cum vor să își exprime furia.
Spre exemplu, o pacientă numită Dominique, care îl apela frecvent pe
prietenul ei, Alan, se înfuria ori de câte ori acesta nu o suna imediat înapoi. Cu
ajutorul terapeutului, ea a compus următorul cartonaș de coping:
In acest moment sunt furioasă pentru că tocmai l-am apelat pe Alan și el

nu mă sună imediat înapoi. Sunt supărată pentru că am nevoie de el și el nu este
alături de mine. Dacă mi-a putut face una ca asta, eu cred că lui nu îi mai pasă de
mine. Sunt speriată că se va despărți de mine. Vreau să îl tot apelez până când îmi
va răspunde. Vreau să îi spun vreo două.
Cu toate acestea, știu că acum este declanșată schema mea cognitivă
Abandon. Schema mea cognitivă Abandon este cea care mă face să cred că Alan
este pe cale să mă părăsească. Dovada că schema cognitivă se înșală este faptul că
am mai crezut de o mie de ori până acum că Alan are de gând să mă părăsească și
m-am înșelat de fiecare dată. In loc să îl sun încontinuu sau să îi fac reproșuri, îi voi
acorda prezumția de nevinovăție și voi avea încredere că are un motiv întemeiat
pentru care nu mă sună imediat înapoi și că mă va suna când poate. Atunci când
în sfârșit mă va contacta, îi vor răspunde într-o manieră calmă și afectuoasă.
Poate fi util și să îi cerem pacientului să găsească explicații alternative

pentru comportamentul celorlalți. Spre exemplu, pacienta descrisă mai sus ar
putea genera o listă de explicații alternative pentru faptul că prietenul ei nu o
sună imediat înapoi, incluzând aspecte precum: „Este ocupat la serviciu”, „E
într-o situație din care nu se poate retrage să mă sune” și „Așteaptă un moment
bun pentru a mă suna.”
Intervenția comportamentală. Pacientul exersează tehnici de gestionare a

furiei și de dezvoltare a asertivității, atât prin imagerie dirijată și joc de rol în
timpul ședințelor, cât și sub forma temelor de casă prescrise între ședințe.
Detaliem aceste tehnici cognitiv-comportamentale, precum și altele, în
următoarea secțiune, „Cum ajutăm Copilul abandonat și Copilul furios să facă
> situațiilor
fată > ”.
Pericole în abordarea modului de Copilfurios. Atunci când pacienții se află

în modul de Copil furios, există un risc deosebit de crescut ca terapeutul să se
comporte într-o manieră contraterapeutică. Un pericol pe care l-am menționat
deja este acela că terapeutul ar putea să devină prea defensiv și să nege acele aspecte
din acuzația pacientului care sunt reale. Este necesar ca terapeuții să lucreze cu
propriile scheme cognitive, astfel încât să fie pregătiți să răspundă într-o manieră
terapeutică atunci când acestea le sunt declanșate de către modul de Copil furios.
Un pericol mai grav este acela că terapeutul ar putea să contraatace. Dacă
terapeutul se răzbună atacând pacientul, acest lucru va declanșa modul de Părinte
punitiv al pacientului, iar pacientul i se va alătura terapeutului în poziția de atac.
Un alt pericol îl reprezintă faptul că terapeutul s-ar putea retrage din punct
de vedere psihologic. Atunci când pacienții cu TPB se află în modul de Copil
furios, se întâmplă adesea ca terapeuții să se închidă din punct de vedere emoțional,

retragându-se în propriul mod de „protecție detașată”. Retragerea psihologică din
partea terapeutului este problematică, deoarece transmite pacientului mesajului
că terapeutul nu poate gestiona furia acestuia. De asemenea, există riscul ca
retragerea să declanșeze schema cognitivă Abandon a pacientului, din moment ce
terapeutul se îndepărtează emoțional de pacient.
La cealaltă extremă, este posibil ca terapeutul să îi permită pacientului să
meargă prea departe în exprimarea furiei, până în punctul în care pacientul devine
cu adevărat abuziv. Un astfel de comportament din partea terapeutului întărește
într-o manieră nesănătoasă modul de Copil furios al pacientului. Terapeutul i-a
dat pacientului permisiunea de a-și duce furia până într-o extremă abuzivă și nu a
reușit să stabilească limite adecvate. Dacă pacientul pleacă din ședință cu senzația
că furia sa a fost total justificată, înseamnă că terapeutul nu a recurs îndeajuns la
tehnicile de testare a realității sau de trasare a limitelor.
Un alt risc este acela că pacientul ar putea să intre în modul de Părinte
punitiv după ședință, pentru a se pedepsi pentru reacția de furie față de terapeut.
Este important ca pacientul să înțeleagă că nu este „o persoană rea” pentru că
s-a înfuriat, ca terapeutul nu vrea ca el să se pedepsească după aceea, ci vrea să
îl ajute. Terapeutul spune: „Nu sunteți o persoană rea pentru că v-ați înfuriat
pe mine, așa că nu vreau să vă pedepsiți după ședință. în cazul în care Părintele
punitiv din dumneavoastră începe să vă pedepsească, aș vrea să îl [sau o] opriți;
și dacă nu reușiți acest lucru, trebuie să mă sunați, astfel încât să îl [sau o] opresc
eu. Nu vreau să vă răniți în niciun fel din cauza a ceea ce s-a întâmplat astăzi, în
ședința noastră.”
Un ultim pericol se referă la faptul că pacientul ar putea să întrerupă
terapia din cauză că este furios pe terapeut. Am observat însă că, în majoritatea
cazurilor, pacientul nu părăsește terapia dacă terapeutul îi permite să se ventileze
întru totul, în limite adecvate, și manifestă empatie. Pacientul se simte validat și
acceptat și rămâne așadar în terapie.
Cum ajutăm Copilul abandonat și Copilul furios să facă față situațiilor

Descriem în continuare o serie de tehnici cognitiv-comportamentale
folosite pentru a-i ajuta pe pacienți să facă față situațiilor atunci când se află în
modul de Copil furios sau de Copil abandonat sau atunci când sunt atacați de
către Părintele punitiv. Cu toate că aceste tehnici pot fi introduse în orice etapă a
tratamentului în care pacientul este dispus să le încerce, de obicei, încercăm să le
prezentăm pacienților la început, în cursul primei etape.
Meditația de tip mindfulness
Meditația de tip mindfulness este un tip special de meditație care îi ajută

pe pacienți să se calmeze și să își regleze emoțiile (Linehan, 1993). în loc să
se închidă sau să devină copleșit de emoții, pacientul le observă fără a acționa
pe baza lor. Pacientul se concentrează asupra momentului prezent, fiind atent
la calitățile senzoriale ale experienței în desfășurare. Pacienții sunt instruiri să
își păstreze atenția concentrată asupra meditației mindfulness, până când se

calmează și pot gândi situația la rece. Astfel, atunci când acționează, o vor face
într-un mod rațional, nu impulsiv.
Spre exemplu, pacientul ar putea să practice meditația mindfulness drept
tehnică de coping pentru a se autoliniști. Confruntat cu o situație care îl tulbură,
acesta apelează la meditație ca la un mijloc de a se calma îndeajuns de mult încât
să gândească bine situația. își concentrează atenția asupra momentului prezent, își
observă emoțiile fără a acționa pe baza lor și își urmărește gândurile. Faptul că se
simte supărat reprezintă semnalul care îi comunică pacientului să facă exercițiul
de meditație.
Activități plăcute, de răsfăț
Terapeutul îl încurajează pe pacient să aibă grijă de Copilul abandonat

angajându-se în activități plăcute. Acestea diferă de la un pacient la altul, în
funcție de ceea ce persoana respectivă consideră a fi plăcut. De pildă, ar putea să
însemne o baie cu spumă, cumpărarea unui mic cadou pentru sine, un masaj sau
alintarea în brațele unui iubit. Acest gen de activități contracarează sentimentele
pacientului de deprivare și de lipsă de valoare. Se pot prescrie pacienților drept
temă de casă.
Tehnici cognitive de coping
Cartonașe de coping. Cartonașele de coping reprezintă de departe cea mai

utilă strategie de coping pentru mulți dintre pacienții noștri cu TPB. Aceștia își
poartă cartonașele respective cu ei și le pot citi ori de câte ori sunt supărați și le-a
fost activat unul dintre moduri. Terapeutul alcătuiește cartonașele de coping cu
ajutorul pacientului. Cartonașele pot fi scrise de mână de către terapeut sau le
poate scrie pacientul. Terapeuții alcătuiesc, de regulă, cartonașe de coping diferite
pentru situații declanșatoare diferite - cum ar fi atunci când pacientul se înfurie,
când este dezamăgit de un prieten, când șeful se înfurie pe el sau atunci când
partenerul/ partenera are nevoie de puțin spațiu și timp personal. De asemenea,
avem unul sau mai multe cartonașe de coping pentru fiecare dintre cele patru
moduri.
Pentru a-i ajuta pe terapeuți să alcătuiască cartonașe de coping, oferim un
șablon (a se vedea figura 3.1). Urmează un model de cartonaș de coping, scris pe
baza șablonului, pe care o pacientă îl citește atunci când terapeutul ei este plecat
în vacanță. Terapeutul personalizează cartonașul de coping pentru fiecare pacient
în parte.
Acum mă simt speriată și furioasă pentru că terapeutul meu este plecat

în vacantă. îmi vine să mă tai sau să mă ard. Cu toate acestea, știu că aceste
sentimente fac parte din modul meu de Copil abandonat, pe care l-am dezvoltat
în urma faptului că am avut părinți alcoolici, care mă lăsau singură perioade
lungi de timp. Atunci când mă aflu în acest mod de Copil abandonat, de obicei
exagerez crezând că oamenii nu se vor mai întoarce niciodată și că lor nu le pasă

de fapt de mine.
Chiar dacă eu cred că terapeutul meu nu se va mai întoarce niciodată, că
nu își va dori să mă mai vadă niciodată sau că va muri, în realitate acesta se va
întoarce, va fi în siguranță și își va dori să mă vadă din nou. Dovezile din viața mea
care susțin această perspectivă sănătoasă includ faptul că, până acum, de fiecare
dată când a plecat, s-a întors mereu, n-a pățit niciodată nimic și a continuat mereu
să îi pese de mine.
Prin urmare, chiar dacă îmi vine să mă rănesc, în loc să fac acest lucru voi
face ceva care să îmi fie benefic. îmi voi suna terapeutul de rezervă; voi petrece
timp cu oamenii care mă iubesc; voi face ceva plăcut (fac o plimbare, sun un
prieten, ascult muzică, mă joc un joc). De asemenea, îmi voi asculta caseta de
relaxare cu vocea terapeutului meu (sau alt obiect de tranziție), ca să-mi fie mai
ușor să mă liniștesc.
Pe lângă scrierea cartonașelor de coping, terapeutul poate înregistra mesajul

pe o casetă pe care pacientul o poate asculta acasă. Poate fi util pentru pacient
să asculte vocea terapeutului. Totuși, este important ca mesajul să existe și într-o
formă scrisă, mai ușor de utilizat. Astfel, pacienții pot purta la ei cartonașul de
coping și îl pot scoate și citi ori de câte ori au nevoie. Mulți pacienți ne spun că,
arunci când poartă cartonașele de coping cu ei, se simt de parcă au o parte din
terapeutul lor cu ei.
Jurnalul de scheme cognitive. Jurnalul de scheme cognitive (a se vedea

modelul din figura 3.2) reprezintă o tehnică mai avansată deoarece, spre deosebire
de cartonașul de coping, pacienții sunt nevoiți să își genereze propria reacție
de coping atunci când sunt supărați. Semnalul de completare a Jurnalului de
scheme cognitive îl reprezintă faptul că pacientul se simte supărat și nu știe cum
să gestioneze situația. într-o anumită măsură, se aseamănă cu Jurnalul zilnic al
gândurilor disfuncționale din terapia cognitivă (Young și colab., 2001, p. 279).
Completarea acestuia îl ajută pe pacient să gândească problema la rece și să
găsească o reacție sănătoasă. Formularul reprezintă un intermediar al modului de
Adult sănătos. De regulă, pacientul se bazează mai mult pe Jurnalul de scheme
cognitive în etapele mai avansate ale procesului terapeutic.
Dezvoltarea asertivității
Este important să dezvoltăm asertivitatea pacienților cu TPB pe parcursul

terapiei, astfel încât aceștia să învețe mijloace mai acceptabile de a-și exprima
emoțiile și de a găsi o îndeplinire nevoilor lor. Așa cum am menționat, aceștia
au nevoie să își dezvolte mai ales abilitățile de exprimare a furiei, deoarece
majoritatea tind să alterneze între pasivitate extremă și agresivitate extremă.
Pacienții învață tehnici de management al furiei împreună cu cele de dezvoltare
a asertivității: tehnicile de management al furiei îi învață pe pacienți cum să își
controleze izbucnirile de furie; tehnicile de dezvoltare a asertivității îi învață care
sunt modalitățile adecvate de exprimare a furiei. Terapeutul și pacientul pun în
scenă jocuri de rol cu diferite situații din viața pacientului care necesită abilități
de exprimare asertivă. De obicei, pacientul se joacă pe sine însuși, iar terapeutul
joacă rolul celorlalte personaje din situația respectivă, însă orice configurație poate
fi utilă. Odată ce pacientul a elaborat o reacție sănătoasă, o exersează împreună cu
terapeutul până când se simte suficient de sigur pe el pentru a o pune în practică
în viața reală.
înainte de a orienta atenția pacientului către tehnicile comportamentale
din cadrul ședințelor, terapeutul îi dă acestuia ocazia de a-și ventila toate emoțiile
referitoare la respectiva situație supărătoare și la situațiile asociate din perioada
copilăriei. Pacienții cu TPB au nevoie să se ventileze înainte de a pune în aplicare
strategiile comportamentale, altfel nu vor reuși să aibă în vedere o reacție asertivă
adecvată.
Stabilirea limitelor
Principii de bază
Terapeuții urmează principiile de bază descrise în continuare atunci când
stabilesc limite.
9
1. Limitele se bazează pe siguranța pacientului și pe drepturile personale ale
terapeutului. Atunci când iau decizii cu privire la limite, cele două întrebări pe
care și le pun terapeuții centrați pe scheme cognitive sunt: „Va fi pacientul în
siguranță?” și „Voi ajunge să am resentimente față de ceea ce sunt de acord să
fac?” (Terapeutul se interesează și de siguranța celorlalți, cu toate că aceasta este
mai rar o problemă în cazul pacienților cu TPB.)
Siguranța pacientului este primul aspect care trebuie luat în calcul.
Terapeutul trebuie să facă orice este necesar pentru a se asigura că pacientul este în
siguranță, fie că va ajunge să aibă resentimente față de acest lucru sau nu. In cazul
în care pacientul este cu adevărat în pericol (și în cazul în care s-au încercat deja
alte strategii), terapeutul trebuie să ia anumite măsuri de siguranță. Chiar dacă
pacientul sună în miezul nopții sau în timp ce terapeutul este în vacanță, acesta
din urmă trebuie să ia măsuri pentru a salva pacientul (ex. să anunțe poliția, după
care să rămână la telefon cu pacientul până când ajunge echipajul de urgență.)
Cu toate acestea, dacă pacientul este în siguranță, însă îi cere terapeutului
să facă ceva ce îi va provoca acestuia resentimente, se recomandă ca terapeutul
să nu fie de acord. Terapeutul ar trebui să refuze într-o manieră personală, după
cum urmează să explicăm.
2. Se recomandă ca terapeuții să nu înceapă să facă ceva pentru pacient ce
nu pot continua să facă, exceptând situațiile în care anunță explicit că acest lucru
se va întâmpla doar pentru o perioadă prestabilită de timp. Spre exemplu, este de
la sine înțeles că nu se recomandă ca terapeuții să citească e-mailuri lungi de la
pacient în fiecare zi, în primele trei săptămâni de tratament, pentru ca mai apoi
să îl anunțe dintr-o dată că citirea e-mailurilor contravine regulilor terapeutului
și nu mai este posibilă.
Cu toate acestea, dacă pacientul trece printr-o situație de criză, terapeutul ar

putea accepta să țină legătura în fiecare zi cu pacientul, până când trece respectiva
situație de criză, explicând-i pacientului că acest lucru va continua doar pentru o
perioadă limitată de timp. Spre exemplu, terapeutul ar putea spune: „Săptămâna
care urmează as vrea să vorbim câteva minute la telefon în fiecare seară, câtă
vreme încă treceți prin această situație de criză.”
Este important ca terapeuții să își identifice limitele din timp și să nu se
abată de la ele. Atunci când sunt presați de situație, este mai bine să își aibă deja
limitele în vedere, decât să încerce să își dea seama pe loc care sunt acestea.
3. Terapeutul trasează limite într-o manieră personală. In loc să explice
impersonal limitele (ex. „Regulile centrului nostru interzic comportamentul
suicidar”), terapeutul comunică într-o manieră personală (ex. „Pentru liniștea
mea, trebuie să știu că sunteți în siguranță”). Terapeutul își autodezvăluie
intențiile și sentimentele ori de câte ori este cazul, evitând să pară punitiv sau
rigid. Dacă terapeutul oferă argumente personale în favoarea limitelor, cresc
șansele ca pacientul să le accepte și să încerce sa le respecte. Această recomandare
se suprapune pe atitudinea noastră generală de reproducere limitată a figurii
parentale.
4. Terapeutul introduce o regulă cu prima ocazie cu care pacientul o încalcă.
In afara situațiilor în care pacientul este extrem de afectat sau este internat în
spital, terapeuții nu îi informează de dinainte pe pacienți care le sunt limitele și
nici nu stabilesc un contract explicit (cu excepția cazurilor neobișnuite). O astfel
de listă sau de contract sună prea rigid și clinic în contextul reproducerii limitate
a figurii parentale. Mai degrabă, terapeutul formulează și explică o limită cu
prima ocazie cu care pacientul o încalcă și nu stabilește niciun fel de consecințe
până când pacientul nu încalcă următoarea dată limita. Vom explica în detaliu
acest proces mai jos.
Terapeutul explică motivele pentru care stabilește limita respectivă și
manifestă empatie față de dificultatea pacientului de a o respecta. Terapeutul
face autodezvăluiri cu caracter personal pentru a accentua importanța limitei,
împărtășind sentimente de îngrijorare sau frustrare. Acesta caută să înțeleagă
motivul încălcării limitei și modurile relevante implicate.
5. Terapeutul stabilește consecințe naturale pentru încălcarea limitelor. Ori de
câte ori este posibil, terapeutul stabilește consecințe pentru încălcarea limitelor
care derivă în mod natural din faptele pacientului. Spre exemplu, în cazul în care
pacientul l-a sunat pe terapeut mai des decât era convenit, terapeutul stabilește
o anumită perioadă în care pacientul nu îl va mai putea suna. Dacă pacientul își
exprimă furia inadecvat (spre exemplu, strigând la terapeut) și nu este dispus să
înceteze, terapeutul iese din birou pentru o scurtă perioadă sau scade intervalul
respectiv de timp dintr-o ședință viitoare. In cazul în care pacientul persistă în
comportamente autodistructive (spre exemplu, abuz de droguri), terapeutul
insistă ca el să ia măsuri de siguranță, cum ar fi să treacă la un nivel superior de
îngrijire psihiatrică2.
1 Engl. level ofcare - sistemul de îngrijire medicală din Statele Unite ale Americii este alcătuit
din niveluri graduale de implicare a medicilor și a profesioniștilor în problemele pacienților.
Nivelul inferior este reprezentat de medicul de familie sau de alți medici generaliști (primary
Adesea, simplul fapt că pacientul știe că terapeutul este supărat reprezintă

o pedeapsă puternică. De multe ori, este suficient ca terapeutul să spună „Mă
supără ceea ce faceți” sau „Mă înfurie ceea ce faceți”. Dacă nu este suficient,
terapeutul va stabili alte repercusiuni. Spre exemplu, în cazul în care pacientul
îl apelează încontinuu pe terapeut transmițându-i că are de gând să se sinucidă,
terapeutul îi spune: „Dacă continuați să mă apelați atât de mult, va fi nevoie să
convenim asupra unei alte proceduri de urmat atunci când aveți tendințe de
suicid, cum ar fi să mergeți la urgențe.”
Atunci când tratăm pacienți cu TPB, tindem să stabilim limitele cu mai
multă strictețe doar pe măsură ce terapia înaintează. Suntem mai puțin stricți
la începutul terapiei, înainte ca pacientul să fi format o relație puternică de
atașament cu terapeutul. în general, cu cât atașamentul față de terapeut este mai
puternic, cu atât crește motivația pacientului de a respecta limitele impuse de
către terapeut.
A doua oară când se încalcă limita, terapeutul își exprimă ferm dezaprobarea,
pune în aplicare consecința promisă și explică ce se va întâmpla următoarea dată
când limita este încălcată. Se recomandă ca viitoarea consecință să fie mai drastică
decât aceea care a urmat primei încălcări a limitei. Dacă limita care a fost încălcată
este una importantă, s-ar putea să fie nevoie de instituirea unor consecințe mai
drastice. Terapeutul trebuie să facă ceea ce este necesar pentru a se asigura că
pacientul este în siguranță, inclusiv să interneze pacientul în spital. După ce s-a
asigurat că pacientul este în afara pericolului, terapeutul investighează din nou
cauzele încălcării limitelor, în termeni de scheme cognitive și de moduri.
A treia oară când se încalcă limita, terapeutul va anunța consecințe și mai
drastice pentru următoarea încălcare, cum ar fi o pauză provizorie de la terapie,
pentru o perioadă definită de timp, sau transferarea provizorie la un alt terapeut.
Terapeutul ar putea să amenințe cu încheierea permanentă a terapiei, în cazul în
care limita este încălcată și a patra oară, trimițând pacientul către un alt terapeut.
Domenii în care terapeuții stabilesc limite
Există patru domenii principale în care terapeuții sunt adesea nevoiți să

stabilească limite pacienților cu TPB. în această secțiune, explicăm cum se pot
aplica în cazul fiecărui domeniu principiile de bază descrise aici.
Limitarea contactului în afara ședințelor de terapie. Primul domeniu
reprezintă limitarea contactului extern dintre terapeut și pacient. Considerăm că
terapeuții care lucrează cu pacienți cu TPB trebuie să fie uneori pregătiți să acorde
acestora timp suplimentar în afara ședințelor de terapie. Cât de mult timp, însă?
Cum ne ajută principiile noastre să clarificăm această problemă?
Primul principiu afirmă că, odată ce terapeuții s-au asigurat că pacientul
este în afara pericolului, ei nu ar trebui să fie de acord să facă pentru pacient
ceva ce le va crea resentimente mai târziu. Cu alte cuvinte, terapeuții ar trebui să
care), cel de-al doilea nivel - de medicii specialiști sau de serviciile de spitalizare (secondary
care), iar cel de-al treilea nivel este reprezentat de investigații și tratamente pentru categorii
speciale (ex. persoane în vârstă) sau pentru afecțiuni care necesită îngrijire avansată (ex.
gestionarea cancerului) (tertiary care) (n.tr.).
facă doar lucrurile cu care se simt confortabil: ar trebui să le permită pacienților

să îi contacteze în afara ședințelor de terapie în măsura în care acest lucru nu îi
determină să reacționeze cu furie. în general, pacienților le-ar face bine oricât
de multe prilejuri de contact ar fi dispuși terapeuții să le ofere - aceștia au cu
adevărat foarte mare nevoie de reproducerea figurii parentale. întrebarea pe care
ar trebui să și-o pună terapeuții este, „Cât de mult sunt dispus să investesc în acest
pacient, fără ca aceasta să îmi creeze resentimente?” Pentru a răspunde la această
întrebare, este necesar ca terapeuții să se cunoască bine. Limitele referitoare la
contactul în afara ședințelor de terapie sunt o problemă personală și variază de
la terapeut la terapeut. Spre exemplu, unii terapeuți le permit pacienților să lase
mesaje pe robotul telefonic ori de câte ori aceștia din urmă sunt supărați. Câtă
vreme pacienții nu abuzează de acest privilegiu lăsând în mod frecvent mesaje
extrem de lungi, acești terapeuții se simt în largul lor. Altor terapeuți nu le-ar
conveni acest gen de aranjament și, prin urmare, nu ar trebui să fie de acord cu el.
Se recomandă ca terapeuții să nu inițieze sau să permită nicio formă de
contact în afara ședințelor de terapie pe care nu o vor putea menține pe termen
nedefinit, cu excepția celor pe o perioadă de timp circumscrisă, explicită. Spre
exemplu, este recomandat ca terapeutul să nu înceapă să vorbească în fiecare
seară cu pacientul la telefon, după care să îi spună acestuia că vorbitul la telefon
în fiecare seară este exagerat și trebuie să înceteze. în cazul în care terapeutul simte
că este necesar să îl sune pe pacient în mod frecvent pentru a-i verifica starea,
atunci se poate institui o procedură pentru o perioadă prestabilită de timp, cum
ar fi o zi sau o săptămână.
Se recomandă ca terapeuții să informeze pacienții cu privire la limitele lor,
atunci când aceștia le încalcă pentru prima dată, iar acest lucru ar trebui făcut
într-o manieră personală. Spre exemplu, o pacientă ar putea începe să îl caute pe
terapeut la telefon de mai multe ori decât îi convine acestuia. Terapeutul vorbește
prin prisma sentimentelor personale mai degrabă decât a regulilor profesionale,
spunând lucruri precum:
„îmi convine dacă vă doriți să mai vorbim la telefon o dată pe săptămână

încă 10 minute, pe lângă ședințele noastre de terapie. Pentru mine acest lucru este
în regulă și m-aș bucura să vorbesc cu dumneavoastră. Dar până acum m-ați sunat
de două sau de trei ori pe săptămână și nu agreez acest lucru. Simt că este prea
mult pentru mine, date fiind celelalte angajamente pe care le am, și nu aș vrea să
ajung să am resentimente în prezența dumneavoastră.”
Dacă este posibil, se recomandă ca terapeutul să stabilească limita respectivă

când se află față în față cu pacientul la următoarea ședință, mai degrabă decât la
telefon.
Terapeutul stabilește consecințe naturale atunci când pacienții încalcă
limitele. Acest lucru se face prin confruntare empatică. Drept exemplu, gândiți-va
la următorul scenariu: o pacientă cu TPB își apelează terapeutul de trei ori într-o
săptămână, pentru situații care nu presupun o urgență (ex. prietenul ei întârzie la
o întâlnire). Terapeutul i-a cerut pacientei să îl sune doar în caz de urgență. înainte
de a stabili o consecință, terapeutul își exprimă empatia față de sentimentele pe
care pacienta le-ar fi putut avea în timpul săptămânii, din cauza cărora l-a sunat
atât de des. Terapeutul spune: „M-ați apelat des în ultima săptămână și știu că
acest lucru s-a întâmplat pentru că vă simțiți ca și cum ați fi într-o situație de criză
și vi se întâmplă multe lucruri neplăcute.”
în continuare, terapeutul îi explică pacientei într-o manieră personală ce
este în neregulă la comportamentul ei:
„Cu toate că îmi pasă de dumneavoastră, a fost prea stresant pentru mine
să fiu apelat atât de des săptămâna asta. M-a deranjat și nu vreau să se întâmple
acest lucru. Dacă veți continua să mă apelați mai des de [terapeutul specifică aici
frecvența acceptabilă], voi înceta să vă răspund la apeluri și vom fi nevoiți să găsim
o altă cale prin care dumneavoastră să puteți gestiona situațiile de urgență, cum ar
fi să mergeți la compartimentul de urgențe de la spital. N-aș vrea să se întâmple
asta. Aș vrea ca eu să fiu cel care este alături de dumneavoastră atunci când există
o situație de urgență. Puteți să înțelegeți cum mă simt?”
De regulă, pacienții cu TPB sunt empatici și pot înțelege punctul de

vedere al terapeutului atunci când acesta este prezentat într-o manieră personală.
Terapeutul îl ajută pe pacient să găsească o alternativă la comportamentul
9
problematic: „Mai există vreun alt fel de plan pe care l-am putea face, astfel încât
să vă ajute atunci când sunteți într-o situație de criză, cum ar fi să îmi lăsați un
mesaj pe robotul telefonic sau să sunați la o linie telefonică pentru situații de
criză?”
Pe lângă trasarea unei limite și oferirea unui model de asertivitate adecvată,
terapeutul îi dă astfel pacientului o lecție despre natura furiei. Acest lucru ajută
pacientul să își înțeleagă propriul tipar - faptul că propria furie neexprimată
se acumulează până când trece în modul de Copil furios -- și să afle cum să
depășească tiparul respectiv, abordând în mod asertiv sursa iritării, înainte ca
aceasta să devină furie.
Contactarea terapeutul în caz de comportament suicidar sau parasuicidar.

Terapeuții le cer pacienților să fie de acord că nu vor avea o tentativă de suicid fără
a-i contacta înainte. Această înțelegere reprezintă o condiție a terapiei. Terapeutul
aduce în discuție această condiție cu prima ocazie cu care pacienții spun că au
gânduri de suicid sau că au avut în trecut. Aceștia din urmă trebuie să fie de
acord cu regula respectivă, dacă vor să continue terapia. Pacienții cu TPB își pot
exprima dorința de a se sinucide oricât de mult simt nevoia în cadrul ședințelor,
însă nu au voie să acționeze sub impulsul dorinței respective: aceștia trebuie să
vorbească în mod direct cu terapeutul înainte de a acționa, astfel încât acesta să
aibă ocazia de a-i opri.
Am observat că nu funcționează dacă le cerem pacienților să promită că
nu se vor sinucide, deoarece aceștia simt că nu pot controla tentativele de suicid
și adesea nu pot suporta să renunțe la mecanismul de coping de a păstra suicidul
ca plan de rezervă. Așadar, mulți pacienți cu TPB refuză să promită că nu se vor
sinucide. In loc să îi excludem din tratament, am modificat această condiție,
cerându-le să fie de acord că vor suna și vor vorbi cu terapeutul înainte de a avea
o tentativă. Pacienții cu TPB tind să perceapă această condiție ca un semn de

afecțiune și sunt repede de acord cu ea.
Terapeutul îi oferă pacientului numărul de telefon de acasă sau de mobil
personal pentru a fi contactat în caz de urgență. Considerăm că terapeuții care
tratează pacienți cu TPB ar trebui să fie dispuși să ofere acest mijloc de contactare,
fiind o componentă vitală a relației prin care se reproduce limitat figura parentală.
Un „surogat”, precum un coleg sau un medic de gardă, nu este un înlocuitor
potrivit, cu excepția cazurilor în care terapeutul nu poate fi contactat; în astfel
de cazuri, terapeutul îi pune pacientului la dispoziție o altă persoană de contact.
Terapeutul îi explică faptul că poate fi contactat acasă sau pe mobil numai în
situații de viață și de moarte și va stabili limite în cazul în care această regulă este
încălcată.
Respectarea anumitor reguli in caz de comportament suicidar sauparasuicidar.

Pentru a continua terapia, este necesar ca pacienții să fie de acord nu doar să îl
contacteze pe terapeut înainte de a avea o tentativă de suicid, ci și să urmeze o
ierarhie de reguli pe care terapeutul le stabilește pentru gestionarea situațiilor de
criză suicidară. Prezentăm aceste reguli în secțiunea „Gestionarea situațiilor de
criză suicidară”. Ceea ce vrem să scoatem aici în evidență este faptul că terapeutul
stabilește următoarea limită: ori de câte ori pacientul are tendințe de suicid, acesta
trebuie să fie de acord să urmeze o secvență specifică de pași. Terapeutul este acela
care stabilește care sunt pașii, nu pacientul. Terapeutul este cel mai în măsură să
decidă care sunt pașii pe care pacientul trebuie să îi urmeze pentru a fi în afara
pericolului.
Terapeutul aduce în discuție limita cu prima ocazie cu care pacientul își
exprimă ideația suicidară. In cazul în care acesta refuză să respecte limita, în
ciuda faptului că a fost avertizat anterior, terapeutul rămâne alături de pacient
până când situația de criză suicidară curentă se rezolvă, după care încheie terapia
cu pacientul. Terapeutul îl avertizează pe pacient dinainte că aceasta este ceea
ce se va întâmpla, dacă pacientul refuză să respecte limita și îi va da șansa de
a se mai gândi și de a o respecta. Terapeutul spune: „Eu vă respect drepturile,
iar dumneavoastră trebuie să mi le respectați mie. Nu pot să-mi trăiesc zilele
avându-vă pe dumneavoastră ca pacient și știind că, atunci când aveți tendințe
de suicid, nu veți respecta regulile pe care eu consider că trebuie să le respectați
pentru a fi în siguranță. Acesta lucru îmi provoacă prea multă anxietate și nu pot
lucra în aceste condiții.
> ”
Limitarea comportamentelor autodistructive impulsive. Pacienții cu TPB

pot ajunge să fie atât de copleșiți de emoții insuportabile, încât comportamente
autodistructive precum tăierea sau abuzul de droguri par a fi singura cale de
eliberare care ar funcționa. Pacienții pot fi ajutați să își tolereze distresul respectiv,
învățând abilități de coping, cum sunt cele descrise anterior, însă câteodată aceștia
pot ajunge să fie mult prea copleșiți de situație pentru a putea beneficia de pe
urma respectivelor abilități de coping. Până când legătura prin care se reproducere
figura parentală nu are o fundație stabilă, probabil că terapeutul nu va reuși să îl
determine pe pacient să înceteze definitiv toate comportamentele autodistructive.
Deși încearcă să stabilească anumite limite ferme, terapeutul își va da seama că

este necesar să tolereze o parte dintre aceste comportamente la începutul terapiei,
deoarece pacientul nu este suficient de echilibrat pentru a înceta total să le facă.
Cu toate acestea, terapeutul se așteaptă ca, în termen de aproximativ 6 luni de la
începerea terapiei, pacientul să nu mai manifeste comportamentele respective cu
o frecvență semnificativă.
Odată ce pacienții cu TPB se raportează la terapeut ca la o bază stabilă, de
sprijin în dezvoltare, și după ce reușesc să își exprime în mod direct furia pe care o
simt față de terapeut și față de alte persoane în timpul ședințelor, comportamentele
autodistructive impulsive tind să se reducă semnificativ în toate circumstanțele
de mediu, cu excepția circumstanțelor extreme, cum ar fi pierderea unei relații
de lungă durată.
Comportamentul în cauză poate să derive din oricare dintre cele patru
moduri de schemă cognitivă, deși probabil că modul de Copil furios și impulsiv
este cel mai des întâlnit în acest caz. Multe dintre aceste comportamente apar
deoarece pacientul este furios pe cineva și nu își poate exprima furia în mod direct.
Aceasta se acumulează și izbucnește în cele din urmă sub forma comportamentelor
autodistructive impulsive. Alteori, comportamentele impulsive provin din modul
de Copil abandonat, de Părinte punitiv sau de Protecție detașată. După cum am
menționat, faptul că pacienții cu TPB se taie poate însemna că sunt în modul
de Copil abandonat și încearcă să folosească durerea fizică pentru a-și distrage
atenția de la durerea emoțională; sau că sunt în modul de Părinte punitiv și se
pedepsesc; sau că sunt în modul de Protecție detașată și încearcă să pună capăt
indiferenței și să simtă că trăiesc. Terapeutul stabilește limite în funcție de modul
care generează comportamentul autodistructiv.
Terapeutul nu tolerează niciun fel de comportament distructiv îndreptat
împotriva altor oameni. în cazul în care pacientul reprezintă o amenințare
pentru alții, atunci terapeutul va stabili următoarea limită: dacă pacientul face
ceva care este în orice fel abuziv sau distructiv pentru alți oameni, cum ar fi să
lovească, să urmărească sau să abuzeze sexual, terapeutul va fi nevoit să avertizeze
persoana aflată în pericol și/ sau să anunțe poliția, în funcție de gravitatea
comportamentului. Terapeutul spune lucruri precum: „Dacă știu că sunteți pe
cale să răniți pe cineva, sunt nevoit să intervin pentru a vă opri. Nu vă voi permite
să abuzațiJ sau> să ) răniți alti oameni.”
Reducerea absențelor și a pauzelor de la terapie. Terapeutul nu le permite

pacienților cu TPB să facă un obicei din a lipsi de la ședințe. Absența de la ședințe
este, în principal, o manifestare a modului de Protecție detașată. Spre exemplu,
în cazul în care un pacient intră în timpul ședinței într-un mod care îi creează
distres - cum ar fi modul de Copil abandonat sau de Copil furios - există riscul să
lipsească de la următoarea ședință cu scopul de a evita ca acest lucru să se repete,
în același timp, un pacient ar putea să lipsească de la ședință în cazul în care este
furios pe terapeutul său și se teme că va intra în modul de Copil furios. Terapia nu
poate merge mai departe în aceste condiții, deoarece, pentru a face progrese, este
nevoie ca terapeutul să lucreze cu pacienții în momentul în care aceștia se găsesc
în modurile respective. Pacienții trebuie să fie de acord să se prezinte în mod
regulat la ședințele de terapie și să lipsească doar în situații extreme (ex. boală,

înmormântarea cuiva apropiat, o furtună de zăpadă care împiedică circulația în
oraș.)
Dacă pacienții continuă să lipsească, terapeutul va stabili consecințe pentru
orice absență de la ședințele viitoare. Spre exemplu, terapeutul ar putea pune:
„Dacă mai lipsiți de la încă o ședință, nu mă veți mai putea contacta în afara
ședințelor pentru o săptămână.”, „Dacă mai lipsiți o dată, vom fi nevoiți să luăm
o pauză de o săptămână de la terapie” sau „Dacă lipsiți de la o ședință, întreaga
ședință următoare vom vorbi numai despre motivul pentru care ați lipsit.”
Terapeutul stabilește limita respectivă în așa fel încât să sune afectuos, nu
punitiv. Terapeutul spune, „Nu fac acest lucru pentru a vă pedepsi sau pentru că
eu cred că sunteți o «persoană rea». O fac pentru că singura modalitate prin care
vă pot ajuta este dacă veniți la ședințe, chiar și atunci când sunteți supărat. Dacă
nu veniți la ședințe, eu nu vă pot ajuta. Trebuie deci să stabilesc o limită, pentru
a vă determina să veniți chiar și atunci când nu vreți, de fapt, să fiți aici.”
Noncomplianța pacienților cu TPB nu face parte, de regulă, din modul de
Copil abandonat, cu excepția situației în care pacientul îl contactează pe terapeut
prea des, din cauză că simte anxietate de separare. Copilul abandonat este
dependent de terapeut și se bazează pe acesta pentru îndrumare, deci probabil
că va fi compliant. Noncomplianța izvorăște, de obicei, din unul din celelalte
moduri - de Protecție detașată, de Părinte punitiv sau de Copil furios și impulsiv.
Pentru a depăși noncomplianța pacientului, terapeutul va lucra cu aceste moduri
până când pacientul ajunge să se împace cu limitele.
Spre exemplu, terapeutul ar putea să îi ceară pacientului să poarte un
dialog între modul noncompliant (cum ar fi cel de Protecție detașată) și Adultul
sănătos. Terapeutul ar putea să îi ceară Copilului furios să își ventileze furia pe
care o simte față de el din cauza limitei respective, iar apoi să manifeste empatie și
să testeze realitatea. I s-ar putea cere pacientului să pună pe rând în scenă fiecare
dintre moduri și să exprime pe această cale ce simte cu privire la limita în cauză.
Până la urmă, capacitatea terapeutului de a stabili limite se bazează pe
cât de puternică este legătura prin care se reproduce figura parentală. Această
legătură reprezintă pârghia de influență prin care terapeutul îl poate convinge pe
pacient să urmeze regulile. De obicei, pacientul va fi de acord să urmeze regulile
din respect față de sentimentele terapeutului, chiar dacă nu poate întotdeauna să
înțeleagă motivul din spatele regulilor respective.
Gestionarea situațiilor de criză suicidară

Terapeutul urmează o ierarhie de pași ori de câte ori un pacient cu tulburare
de tip borderline are comportamente suicidare sau parasuicidare.
Contactați pacientul mai des.
Acesta este primul pas și este foarte important să se pună în aplicare; de

obicei, faptul că terapeutul îl contactează pe pacient reprezintă cel mai eficient
antidot împotriva tendințelor de suicid ale acestuia din urmă. Adesea, este
suficient ca terapeutul să îl sune pe pacient și să vorbească timp de câteva minute

în fiecare zi, până când trece situația de criză. In astfel de cazuri, nu este necesar
ca terapeutul să ia măsuri în plus.
Terapeutul investighează care dintre moduri este responsabil de riscul
de suicid la care este expus pacientul și recurge la strategiile corespunzătoare
modului respectiv. Dacă este vorba de modul de Copil abandonat, terapeutul
sprijină și protejează pacientul. Dacă este vorba de Copilul furios, terapeutul
îi permite pacientului să se ventileze, manifestă empatie față de acesta și apoi
testează realitatea. Dacă este vorba de Părintele punitiv, terapeutul apără pacientul
și combate vocea punitivă. In cazul în care Părintele punitiv este cel responsabil
de impuls, terapeutul stabilește limite inclusiv cu privire la comportamentul
parasuicidar, deoarece pacientul ar putea recurge Ia astfel de comportamente
pentru a se desensibiliza.
Evaluați riscul de suicid cu ocazia fiecărui contact.
Dacă un pacient se află într-o situație de criză suicidară, terapeutul evaluează

riscul de suicid cu fiecare ocazie cu care vorbește cu pacientul. Terapeutul spune:
„Care este riscul real ca dumneavoastră să vă răniți începând de acum până data
viitoare când vorbim?” Terapeutul îi poate cere pacientului să evalueze riscul în
funcție de gradele „ridicat”, „mediu” și „scăzut”. în cazul în care riscul de suicid
este ridicat, terapeutul trece la următorul pas din ierarhie, respectiv obținerea
permisiunii de a contacta persoanele semnificative pacientului.
Obțineți permisiunea de a contacta persoanele semnificative.
Terapeutul spune,
„Acum avem la dispoziție doar câteva opțiuni, din cauză că riscul

dumneavoastră de suicid este atât de acut. Trebuie fie să mergeți la spital,
fie să găsim pe cineva care poate sta cu dumneavoastră, un prieten sau un
membru al familiei, care să vă păzească și să stea cu dumneavoastră până
când va trece situația de criză. Există cineva la care puteți sta temporar sau
care poate sta cu dumneavoastră? Dacă nu vreți să vă internați în spital,
atunci va trebui să îmi dați voie să vorbesc cu o persoană care vă este
apropiată, deoarece nu mă pot baza pe faptul că rezistați fără să vă faceți
rău, începând de acum până data viitoare când vom vorbi.”
{Notă: Se recomandă să se apeleze la familia de origine doar ca ultimă soluție,

în cazul în care mediul familial este acela care a dus, în mare parte, Ia formarea
schemelor cognitive ale pacientului.)
Stabiliți o consultație cu un coterapeut.
Simultan cu ceilalți pași, terapeutul stabilește o consultație cu un coterapeut.

Această persoană preia din povara faptului că pacientul este la risc de suicid, astfel
încât terapeutul să nu trebuiască să ducă singur povara, și se asigură că terapeutul

gestionează optim riscul de suicid. Terapeutul împarte responsabilitatea pentru
pacient cu coterapeutul, care are rol de rezervă a terapeutului principal. în cazul
în care pacientul nu reușește să își contacteze terapeutul principal sau dacă
pacientul și terapeutul intră într-un conflict pe care nu îl pot rezolva între ei,
atunci poate interveni coterapeutul. Terapeuții care tratează pacienți cu TPB
pot lucra împreună și se pot susține unul pe altul, fiind coterapeuți unii pentru
ceilalți.
Inițiați medicația psihotropă.
In cazul în care terapeutul nu este și psihiatru, acesta programează o

consultație la un medic psihiatru. Acesta din urmă poate lua decizii cu privire
la medicație și spitalizare. Mulți pacienți cu TPB reacționează bine la medicația
psihotropă. Aceasta le poate reduce semnificativ spaima și suferința și le poate
permite să funcționeze la un nivel mai bun.
Luați în considerare tratamente complementare.
Terapeutul ia în considerare tratamente complementare, care ar putea oferi

pacientului un sprijin suplimentar. Câteva exemple sunt: centre medicale de zi,
terapie de grup, linii telefonice pentru situații de criză, grupuri de sprijin pentru
persoane care au trecut prin incest și programe în 12 pași.
Faceți demersuri pentru internarea voluntară în spital, dacă este cazul.
Atât severitatea, cât și frecvența situațiilor de criză suicidară sunt cele care
determină dacă pacientul necesită să fie internat în spital. în cazul în care un
pacient prezintă un risc extrem de mare de suicid sau are prea mult timp astfel de
tendințe, atunci pacientul respectiv necesită spitalizare. Terapeutul spune: „Dacă
vă aflați permanent într-o situație de viață sau de moarte, atunci ar fi bine să fiți
în spital, unde veți fi în siguranță.”
în cazul în care pacientul refuză să se interneze în spital, iar suicidul
pare iminent, atunci terapeutul internează pacientul în spital fără voia acestuia.
Terapeutul face orice este necesar pentru a-1 ține în viață pe pacient, inclusiv să
sune poliția ca să îl ia împotriva voinței sale. Terapeutul spune: „Dacă refuzați să
vă internați de bună voie în spital, atunci nu voi avea de ales decât să vă internez
fără voia dumneavoastră. Vreau să știți că, dacă voi fi nevoit să fac acest lucru,
nu voi mai fi terapeutul dumneavoastră odată ce ieșiți din spital.” Terapeutul
stabilește o consecință pentru refuzul pacientului de a coopera și îi dă ocazia
de a face un compromis: „Dacă vă internați voluntar în spital, voi rămâne
terapeutul dumneavoastră și voi relua ședințele cu dumneavoastră atunci când
ieșiți din spital. Dacă nu veți merge de bună voie, voi fi nevoit să fac demersuri
să fiți internat împotriva voinței dumneavoastră. Nu pot rămâne terapeutul
dumneavoastră, dacă nu sunteți dispus să îmi acceptați limitele.”
Strategii de abordare a amintirilor traumatice din copilărie legate de

abuz sau de abandon
Abordarea amintirilor traumatice din copilărie este ultima și cea mai

dificilă etapă a intervenției experiențiale. Alături de terapeut, care are rol de ghid,
pacientul își reamintește și retrăiește în imagerie dirijată amintirile traumatice
legate de abuz sau de abandon (sau alte amintiri traumatice).
Terapeutul nu începe imageria dirijată a amintirilor traumatice până când
nu sunt îndeplinite anumite condiții. In primul rând, este necesar ca pacientul să
fie stabil și să funcționeze la un nivel destul de înalt pentru a rezista la proces, fără
a ajunge să fie copleșit sau să aibă tendințe de suicid. Terapeutul și pacientul pot
decide împreună dacă cel din urmă este pregătit. în al doilea rând, este important
ca terapeutul să nu înceapă exercițiile de imagerie dirijată a amintirilor traumatice,
până când nu s-a discutat pe larg despre traumă în ședințele anterioare. Cu alte
cuvinte, terapeutul și pacientul lucrează asupra traumei la nivel cognitiv înainte
de a începe intervenția experiențială. în cel de-al treilea rând, considerăm că
terapeuții ar trebui să urmeze o pregătire avansată în intervenția în cazuri de
traumă înainte de a aplica tehnicile de imagerie dirijată asupra conținuturilor
traumatice.
Caracteristicile definitorii ale traumei sunt frică, neajutorate și groază
(DSM-IV, Asociația americană de psihiatrie, 1994). Emoțiile asociate amintirilor
traumatice nu sunt emoții obișnuite, ci extreme. Acestea copleșesc capacitatea
umană normală de a suporta emoția. Cel mai distructiv tip de traumă este mai
ales acela care a fost provocat de o altă ființă umană, s-a întâmplat de timpuriu
și s-a repetat de-a lungul unei perioade lungi de timp. Din păcate, deseori aceste
caracteristici descriu abuzul și neglijarea suferite în copilărie.
Terapeutul îl ajută pe pacient să își suporte emoțiile asociate cu trauma
prin intermediul relației terapeutice, astfel încât pacientul să nu fie nevoit să se
confrunte singur cu ele. Până la urmă, siguranța legăturii terapeut-pacient este cea
care ajută pacientul să suporte emoțiile și retrăiască memoria traumei. Legătura
terapeut-pacient contracarează semnificația pe care pacientul a atribuit-o în mod
tipic traumei originale: respectiv că este lipsit de valoare, neajutorat și singur.
Dimpotrivă, legătura terapeutică îi permite pacientului să se simtă valorizat,
protejat și conectat la o altă ființă umană, în ciuda experienței traumatice.
Argumentarea tehnicii
întrucât amintirile legate de abuz pot să evoce emoții dureroase, este

important să le oferim pacienților argumente convingătoare ca să le retrăiască.
Dacă nu vine pe fondul unor argumente solide, retrăirea abuzului în cadrul
imageriei dirijate poate fi mai mult re-traumatizantă decât vindecătoare. Poate să
îi facă pacientului mai mult rău decât bine.
Terapeutul prezintă argumentele prin „testarea empatică a realității”. Acesta
manifestă empatie față de suferința pe care o simte pacientul atunci când își
amintește abuzul, îi arată că înțelege dorința acestuia de a o evita, dar îl confruntă
cu realitatea situației respective. Cu cât pacientul evită mai mult să își amintească
de abuz, cu atât mai mult abuzul îi va domina acestuia viața; pe de altă parte, cu
cât pacientul procesează mai mult abuzul, cu atât mai puțină putere va avea acesta
asupra vieții sale. Cât timp pacientul continuă să disocieze amintirile, acestea îi
vor copleși în continuare viața sub forma simptomelor și a comportamentelor
autodistructive; pe de altă parte, dacă pacientul își reactualizează și își integrează
amintirile, va scăpa în cele din urmă de simptome.
Terapeutul îi explică scopul pentru care se retrăiește abuzul. în primă
instanță, pacientul se va confrunta cu emoțiile și amintirile legate de traumă
fără a le bloca; iar după aceea va riposta împotriva abuzatorului, cu ajutorul
terapeutului. Acest lucru va ajuta pacientul să simtă că are mai multă putere pe
viitor, atât în fața abuzatorului, cât și în fața oricăror altor indivizi care încearcă
să îl abuzeze. Totodată, pe măsură ce pacientul explorează ce s-a întâmplat și îi
conferă un nou sens în viața sa, povara existențială a abuzului se va ușura. Dacă
pacientul poate scoate ceva „bun” din experiența abuzului, atunci înseamnă că a
câștigat în fața abuzului.
Terapeutul îl reasigură pe pacient că va fi constant alături de el pe durata
exercițiilor de imagerie dirijată. Terapeutul spune: „Voi fi aici cu dumneavoastră.
Vă voi ajuta să suportați sentimentele dureroase.” Scopul este de a ajunge până în
punctul în care amintirile legate de abuz nu mai sunt distructive pentru pacient.
Aplicarea tehnicii imageriei dirijate asupra evenimentelor traumatice
Odată ce pacientul a înțeles și a acceptat argumentele, terapeutul este

pregătit să înceapă tehnica imageriei dirijate. Pentru a crește sentimentul de
control al pacientului, terapeutul începe prin a-i explica ce urmează să se întâmple.
Acesta spune:
„Vă voi ruga să închideți ochii și să vă reprezentați o imagine a abuzului

(sau a abandonului) despre care mi-ați povestit mai devreme. Atunci când apare
imaginea respectivă, v-aș ruga să îmi spuneți ce se întâmplă, cu cât mai multe
detalii puteți. Vorbiți la timpul prezent, ca și cum s-ar întâmpla chiar acum. Dacă
vă speriați și vreți să fugiți de imagine, eu vă voi ajuta să o tolerați în continuare,
însă oricând vreți să vă opriți, ridicați mâna și ne vom opri. După aceea, vă voi
ajuta să faceți trecerea de la imageria dirijată înapoi la momentul prezent, astfel
încât să putem vorbi despre ceea ce s-a întâmplat în imagine. Putem sta de vorbă
oricât de mult timp vreți.”
Terapeutul îl întreabă pe pacient dacă are vreo nelămurire.

Atunci când lucrează cu amintirile traumatice, terapeutul desfășoară
exerciții de imagerie dirijată foarte scurte și lasă adesea să treacă aproximativ două
săptămâni înainte de a relua procedura. în acest interval de timp, terapeutul și
pacientul analizează pe îndelete imageria dirijată. Acest proces corespunde
tehnicii de expunere gradată, nu tehnicii implozive. Adesea, pacienții ezită să se
angajeze întru totul în exercițiile de imagerie dirijată a conținuturilor traumatice,
în special în părțile cele mai dureroase. Terapeutul îl ajută pe pacient abordând în
mod gradual imaginile de care acesta se teme.
Prima dată când pacientul descrie o imagine, terapeutul va spune foarte

puține lucruri, vorbind doar atunci când pacientul se blochează, pentru a-1
încuraja să meargă mai departe. Dacă nu e cazul, terapeutul tace și ascultă. Pe
măsură ce ședințele de imagerie dirijată devin regulate, terapeutul își asumă un rol
din ce în ce mai activ. în momentul în care pacienții încep să blocheze imagini,
terapeutul îi ajută să persiste. în momentul în care pacienții retrăiesc amintiri,
îi ajută să le resimtă cât mai viu. Scopul este de a-1 face pe pacient să fie cât mai
implicat emoțional în imageria dirijată. Terapeutul va încetini acțiunea punând
întrebări și îl va încuraja pe pacient să traducă în cuvinte o parte cât mai mare din
poveste. Ce vede, ce aude, ce atinge, ce gustă, ce miroase pacientul? Ce senzații
corporale are pacientul? La ce se gândește? Ce sentimente are? își poate exprima
toate sentimentele cu voce tare?
Atunci când are de-a face cu amintiri traumatice, se întâmplă adesea
ca pacientul să fie capabil să genereze doar imagini disparate legat ceea ce s-a
întâmplat. Reușește să vadă doar „instantanee” din acele imagini sau nu este
capabil să vadă întreaga imagine. Majoritatea celor care au trecut printr-un abuz
în copilărie au trăit anumite momente pe care nu suportă să și le amintească.
Pe măsură ce se apropie de momentele respective în timpul imageriei dirijate,
firul narativ se rupe tor mai tare. S-ar putea să vadă doar o secvență de imagini
statice. Pacienții sunt adesea copleșiți de emoții atunci când își amintesc de acele
momente. E posibil să tremure de frică, să aibă o senzație de greață care vine în
valuri, să își ridice mâinile pentru a alunga imaginile sau să se uite în altă direcție.
Terapeutul ajută pacienții să asambleze fragmentele respective într-un fir narativ
coerent, care integrează majoritatea imaginilor traumatice. Scopul este ca, până la
final, să rămână disociată o parte cât mai mică din memorie. Terapeutul trebuie
să fie deosebit de atent să nu „sugereze” elemente ale amintirii și să dea astfel
naștere la „amintiri false.” (Acest aspect a fost prezentat detaliat în Capitolul 4,
„Strategii experiențiale.”)
Terapeutul îi încurajează pe pacienți să facă sau să spună în cadrul imaginii
lucruri pe care nu le-au putut face sau spune în copilărie, cum a fi să riposteze
împotriva abuzatorului. Terapeutul intră în imagine pentru a-1 ajuta pe pacient.
Din punctul nostru de vedere, a riposta împotriva abuzatorului în cadrul imageriei
dirijate joacă un rol esențial în tratarea abuzului din copilărie. Până când nu
ripostează împotriva abuzatorului - și, prin urmare, împotriva propriului mod
de Părinte punitiv - pacientul nu va reuși să se vindece de pe urma abuzului.
Le permitem pacienților să riposteze oricum își doresc, inclusiv comportându-se
agresiv, însă cu o excepție importantă. Pe acei pacienți care au antecedente de
violență nu îi ajutăm să întrețină fantezii în care sunt violenți.
După ce încheie exercițiul de imagerie dirijată, terapeutul aplică pacientului
o procedură de relaxare. Aceasta ar putea fi orice abilitate de autoliniștire pe
care pacientul a învățat-o până în acel moment în terapie, cum ar fi meditație
de tip mindfulness, relaxare musculară progresivă, imageria dirijată a unui loc
protejat sau sugestii pozitive. Terapeutul continuă să aplice procedura de relaxare
până când pacientul se calmează. Odată ce acesta este calm, acordă câteva minute
pentru a readuce pacientul în momentul prezent. Terapeutul atrage atenția
pacientului către mediul ambiant; spre exemplu, îi cere să se uite la un obiect
din interiorul cabinetului, îi oferă un pahar cu apă sau discută calm împreună cu
pacientul despre subiecte mărunte.
După ce pacientul s-a calmat, terapeutul discută pe îndelete imageria
dirijată împreună cu acesta. Terapeutul îl încurajează pe pacient să își exprime
în întregime toate acele reacții pe care le-a avut față de retrăirea abuzului și îl
laudă pe pacient pentru că a avut puterea de a le îndura. Terapeutul are grijă
să lase suficient de mult timp pentru ca pacientul să își revină (cel puțin 20 de
minute). Terapeutul nu îl lasă pe pacient să plece din ședință simțindu-se extrem
de tulburat în urma exercițiului de imagerie dirijată. Dacă este necesar, terapeutul
îi permite pacientului să rămână în sala de așteptare după ședință sau îi cere
acestuia să revină cu un telefon în cursul zilei sau seara, pentru a vedea cum se
mai simte.
> si> a individualității

Dezvoltarea intimității >
Pe măsură ce terapia înaintează, terapeutul favorizează generalizarea de
la elementele de relație terapeutică la relațiile cu alte persoane semnificative
adecvate, din afara terapiei. Terapeutul îl ajută pe pacient să își găsească parteneri
și prieteni stabili, iar apoi îl încurajează să dezvolte o intimitate autentică în
relația cu aceștia.
Dacă pacientul opune rezistență la implicarea în acest proces, terapeutul
reacționează prin confruntare empatică: îi arată pacientului că înțelege cât de
dificil îi este să își asume riscul intimității, însă susține ideea că doar prin astfel
de riscuri calculate va ajunge să aibă relații intime semnificative cu ceilalți.
Dacă pacientul evită intimitatea, terapeutul recurge la strategii de abordare a
modurilor care vizează partea evitantă a pacientului; terapeutul transformă partea
„rezistentă” într-un personaj în imageria pacientului și apoi poartă dialoguri
cu modul respectiv. Totodată, terapeutul confruntă empatic comportamentele
sociale de autosabotare, cum ar fi agățarea de alți oameni, retragerea sau furia
excesivă.
Pe lângă toate acestea, odată ce pacientul s-a stabilizat, terapeutul îl ajută
să se individualizeze prin descoperirea propriilor „înclinații naturale”. Pacientul
învață să acționeze mai degrabă pe baza nevoilor și emoțiilor sale autentice, decât
cu scopul de a-i mulțumi pe ceilalți. In interviul dr. Young cu Kate, pacienta s-a
exprimat înduioșător cu privire la importanța acestei părți din tratament:
KATE: Pot să afirm că am o convingere puternică sau că simt ceva puternic, dar,
în secunda următoare, dispare pur și simplu. Sună ciudat, dar acum câteva
luni mi-am dat seama care este culoarea mea preferată și am fost foarte
entuziasmată (râde). Pentru că, în sfârșit, aveam o culoare preferată. Și era
ceva ce pe mine mă atrăgea cu adevărat.
TERAPEUT: Și v-ați dat seama că acolo este vorba despre dumneavoastră.
KATE: Da. (Plânge.) Aveam 27 de ani și despre asta era vorba. Asta e culoarea
care îmi place cu adevărat, nu pentru că cineva spune că este culoarea care
ar trebui să îmi placă sau pentru că îi place unei persoane cu care vreau eu
semăn, este pur și simplu — pentru mine — este foarte plăcută. Așa că am
fost cu adevărat mândră de mine (râde).
TERAPEUT: Asta este minunat. Prin urmare, ați reușit să găsiți acea parte din
dumneavoastră care este autentică, spre deosebire de partea care încearcă
să fie asa
> cum vor toti5 ceilalți5 să fiți.
5
KATE: Da.
TERAPEUT: Iar asta este ceva ce nu ați reușit să faceți o mare parte din viața
dumneavoastră.
KATE: Și e ciudat, dar, ori de câte ori văd acea culoare, vreau să mă agăț de ea,
pentru că este ceva ce știu că mie îmi place și asta e important pentru mine.
Pentru că sunt atât de puține lucruri despre care sunt convinsă că îmi plac
sau că le vreau.
Ultimul pas este cel în care terapeutul încurajează independența treptată

față de terapie, reducând încetul cu încetul frecvența ședințelor. Așa cum am
menționat, am observat că, în majoritatea cazurilor, pacienții cu TPB tratați cu
succes nu încheie definitiv terapia niciodată. Chiar dacă trec lungi perioade de
timp între întâlniri, majoritatea acestor pacienți își sună din nou terapeutul,
mai devreme sau mai târziu. Pacientul își percepe terapeutul ca pe un părinte de
substitut și păstrează în continuare legătura.
Probleme care țin de terapeut

Deoarece pacienții trec încontinuu dintr-un mod în altul, aceștia nu
au o reprezentare interna stabilă a terapeutului. Dimpotrivă, reprezentarea
terapeutului lor se schimbă în funcție de moduri. Din prisma modului de Copil
abandonat, terapeutul este văzut ca un ocrotitor idealizat care ar putea dispărea
dintr-o dată sau care are puterea de a-1 nimici pe pacient. Din prisma modului de
Copil furios, terapeutul este perceput cu desconsiderare, drept o persoană care
deprivează. Din prisma modului de Părinte punitiv, terapeutul este văzut ca un
critic ostil. Din prisma modului de Protecție detașată, terapeutul este văzut ca o
figură distantă, îndepărtată. Percepția pacientului asupra terapeutului se schimbă
așadar încontinuu. Aceste schimbări se pot dovedi a fi foarte descumpănitoare
pentru terapeut. Terapeuții care fac obiectul acestor evaluări schimbătoare
sunt predispuși la o varietate de reacții contratransferențiale intense, inclusiv
sentimente de vină, fantezii prin care salvează pacientul, dorințe impulsive de
răzbunare, încălcarea limitelor și sentimente profunde de neajutorate.
Enumerăm succint câteva dintre pericolele cu care se confruntă cel mai
adesea terapeuții atunci când tratează pacienți cu TPB. Pericolele sunt strâns
legate de propriile scheme cognitive și stiluri de coping ale terapeutului.
Schema cognitivă Subjugare a terapeutului
Terapeuții care au scheme cognitive de Subjugare și recurg Ia capitulare sau

la evitare drept stiluri de coping riscă să devină prea pasivi în relația cu pacienții
lor. Aceștia ar putea să evite confruntările și să nu reușească să traseze niște
limite adecvate. Consecințele pot fi negative atât pentru terapeut, cât și pentru
pacient. Terapeutul va deveni din ce în ce mai furios pe măsură ce trece timpul,
iar pacientul va fi din ce în ce mai speriat de absența limitelor, existând riscul ca
acesta să se implice în comportamente impulsive sau autodistructive.
Terapeuții care au scheme cognitive de Subjugare trebuie să facă eforturi
conștiente și hotărâte să își confrunte pacienții ori de câte ori este cazul — prin
intermediul confruntării empatice - precum și să stabilească niște limite adecvate
și să se asigure că acestea sunt respectate.
Schema cognitivă Autosacrificiu a terapeutului
Pericolul cu care se confruntă terapeuții care au schema cognitivă

Autosacrificiu (și, din experiența noastră, aproape toți terapeuții au această
schemă) este că le permit pacienților să îi contacteze prea mult în afara terapiei,
iar aceasta ajunge să le creeze resentimente. în spatele schemei cognitive
Autosacrificiu pe care o au majoritatea terapeuților, se află o senzație subiacentă
de Deprivare emoțională - mulți terapeuți investesc în pacienți ceea ce își doresc
să fi primit ei înșiși atunci când erau mici. Terapeutul va investi prea mult, se va
acumula antipatie, iar în cele din urmă terapeutul se va retrage sau îl va pedepsi
pe pacient.
Cea mai bună metodă prin care terapeuții cu această schemă cognitivă pot
gestiona situația este să își cunoască dinainte propriile limite și să le respecte cu
sfințenie.
Scheme cognitive de Deficiență, de Standarde nerealiste sau de Eșec ale

terapeutului
Terapeuții care au oricare dintre aceste scheme cognitive riscă să se simtă

inadecvati în momentul în care pacientul cu TPB nu face progrese, recade sau
îi critică. Este important ca terapeuții cu aceste scheme cognitive să țină minte
că demersul terapeutic în cazul pacienților cu TPB este caracterizat de intervale
descurajante, recăderi și conflicte, chiar și în cele mai bune circumstanțe și la cei
mai buni terapeuți. Un coterapeut și o supervizare eficientă pot ajuta terapeuții să
aibă mereu o perspectivă clară a ceea ce înseamnă scopuri realiste și a intervalului
de timp în care se pot acestea realiza.
Supracompensarea schemelor cognitive, manifestată de terapeuți
Această problemă este extrem de periculoasă și are potențialul de a distruge

relația terapeutică. Dacă terapeutul tinde să supracompenseze pentru schema
cognitivă - respectiv, dacă tinde să contraatace - atunci există riscul ca acesta să
devină furios și să îl învinovățească sau să îl pedepsească pe pacient. Terapeuții

care tind să supracompenseze pentru schema cognitivă prezintă un risc crescut
de a le face mai mult rău decât bine pacienților cu TPB și ar trebui supervizați
îndeaproape atunci când tratează astfel de cazuri.
Evitarea schemelor cognitive, manifestată de terapeuți
Terapeuții care își evită schemele cognitive ar putea, fără să își dea seama, să
îl descurajeze pe pacient să își exprime nevoi și emoții intense. In momentul în care
pacientul își exprimă emoțiile puternice, acești terapeuți se vor simți inconfortabil
și se vor retrage sau își vor manifesta într-un fel sau altul consternarea. Adesea,
pacienții cu TPB detectează aceste reacții și le interpretează eronat drept semne de
respingere sau de critică. Câteodată, terapeuții încurajează încheierea prematură a
terapiei pentru a evita să se confrunte cu afectivitatea intensă a acestor pacienți.
Pentru a fi un terapeut eficient pentru pacienții cu TPB, terapeuții care își
evită schemele cognitive trebuie să învețe să își tolereze propriile emoții, precum
și pe cele ale pacienților lor.
Schema cognitivă Inhibiție emoțională a terapeutului
Terapeuții care au o schemă cognitivă de Inhibiție emoțională le par

adesea pacienților ca fiind distanți, rigizi sau impersonali. Acesta este un mare
pericol. Terapeuții care sunt extrem de inhibați emoțional ar putea să le facă rău
pacienților cu TPB și probabil că nu ar trebui să lucreze cu ei. Pacientul cu TPB
are nevoie să fie sprijinit în dezvoltarea sa și are nevoie de reproducerea figurii
parentale. Probabil că un terapeut care este rece în aparență nu va fi în măsură să
îi ofere pacientului sprijinul de care are nevoie, într-o manieră pe care acesta din
urmă să o poată recunoaște și accepta.
în cazul în care terapeutul vrea să încerce să își remedieze această schemă
cognitivă, există posibilitatea de a depăși inhibiția emoțională cu ajutorul terapiei.
CONCLUZII
Terapia cu un pacient cu TPB este un proces de lungă durată. Până ca un
pacient să ajungă să se individualizeze și să aibă relații intime cu alți oameni,
este adesea nevoie de 2 sau de 3 ani de tratament, probabil mai mult. Pacienții
înregistrează însă progrese semnificative pe tot parcursul terapiei.
Suntem optimiști și plini de speranță în ceea ce privește aplicarea terapiei
centrate pe scheme cognitive în cazul pacienților cu TPB. Cu toate că tratamentul
este lent și dificil atât pentru pacient, cât și pentru terapeut, recompensele
sunt substanțiale. Am observat că majoritatea pacienților cu TPB fac progrese
semnificative. Din punctul nostru de vedere, elementele esențiale curative ale
terapiei centrate pe scheme cognitive în cazul acestor pacienți sunt reprezentate
de „reproducerea limitată a figurii parentale” oferită de terapeut, strategiile de
abordare a modurilor și demersul terapeutic în ordinea stadiilor pe care le-am
descris.
Capitolul 10

COGNITIVE PENTRU TULBURAREA DE
PERSONALITATE NARCISISTĂ
Din experiența noastră, pacienții cu tulburare de personalitate borderline

sau narcisistă sunt cei care le creează terapeuților cele mai serioase dificultăți.
Intr-un fel, aceste două categorii de pacienți pun terapeuții în dilemă: pentru
mulți terapeuți, pacienții cu TPB au nevoi excesive și sunt hipersensibili, în vreme
ce pacienții cu tulburare de personalitate narcisistă de cele mai multe ori nu sunt
suficient de vulnerabili sau de sensibili. Ambele grupuri au o atitudine ambivalență
cu privire la procesul terapeutic. La fel ca în cazul tratamentului pacienților cu
TPB, abordarea noastră față de pacienții cu tulburare de personalitate narcisistă
se bazează pe conceptul de mod de schemă cognitivă. In mare, am dezvoltat
conceptul respectiv pentru a trata mai eficient aceste două tipuri de pacienți.
Abordarea centrată pe moduri ne permite să construim o alianță terapeutică cu
acele părți din pacient care tind către sănătate psihologică, luptând în același timp
împotriva părților dezadaptative - cele care tind către izolare, autodistrugere și
rănirea celorlalți.
J
MODURILE DE SCHEMĂ COGNITIVĂ LA PACIENTUL CU

TULBURARE DE PERSONALITATE NARCISISTĂ
Am observat că există trei moduri principale ce caracterizează majoritatea
pacienților cu tulburare de personalitate narcisistă (pe lângă modul de Adult
sănătos, pe care terapeutul încearcă să îl dezvolte):
1. Modul de Copil singuratic

2. Modul de Infatuare
3. Modul de Autolinistire
>
detașată
5
Nu toți pacienții cu tulburare de personalitate narcisistă au toate cele trei

moduri, iar la unii regăsim alte moduri. Aceste trei moduri sunt, însă, de departe
cel mai des întâlnite. Pe măsură ce le descriem, le vom asocia cu schemele cognitive
și cu stilurile de coping despre care presupunem că stau la baza narcisismului.
Din experiența noastră, acești pacienți sunt, în general, incapabili să ofere
sau să primească iubire autentică (ocazional cu excepția propriilor copii). Schemele
cognitive centrale în narcisism sunt Deprivarea emoțională și Deficiența, care fac
parte din modul de Copil singuratic. Schema cognitivă Sentiment de îndreptățire
reprezintă o supracompensare pentru celelalte două scheme cognitive și face
parte din modul de Infatuare. întrucât majoritatea pacienților cu tulburare de
personalitate narcisistă nu sunt capabili să trăiască iubire autentică, au toate
șansele să își perpetueze de-a lungul vieții schemele cognitive de Deprivare
emoțională și Deficiență. Comportamentul lor garantează că vor fi în continuare
incapabili de a iubi sau a fi iubiți — dacă nu urmează terapie sau nu se angajează
în vreun alt fel de relație curativă.
Modul de Copil singuratic cuprinde aproape întotdeauna schema
cognitivă Deprivare emoțională, cu un stil de coping de Supracompensare.
Pentru a compensa pentru schema cognitivă respectivă, pacienții ajung să se simtă
îndreptățiți. Aceștia au pretenții mari de la persoanele apropiate, însă le oferă
puțin. Deoarece se așteaptă să fie deprivați, aceștia se comportă într-o manieră
exigentă, pentru a se asigura că le sunt îndeplinite nevoile. Schema cognitivă
Deprivare emoțională este aceea care îi face pe acești pacienți să exagereze cât de
mult sunt neglijați și neînțeleși.
10 Schema cognitivă Deficiență apare și ea, de regulă, în narcisism. Majoritatea
pacienților cu tulburare de personalitate narcisistă se simt plini de defecte. Din
acest motiv, nu lasă alți oameni să se apropie prea mult de ei. Pacienții cu tulburare
de personalitate narcisistă au o atitudine ambivalență față de intimitate: tânjesc
după ea, însă, în același timp, se simt inconfortabil și se feresc de intimitate în
momentul în care încep să o primească. (S-ar putea ca acesta să reprezinte un
conflict între schemele lor cognitive Deprivare emoțională și Deficiență. Senzația
lor de deprivare îi motivează să se apropie de cei din jur, însă senzația că sunt
plini de defecte îi motivează să se retragă.) Aceștia consideră că afișarea oricăror
defecte este umilitoare și va duce în cele din urmă la respingere. Ori de câte ori
eșuează public în a atinge anumite standarde ridicate, aceștia se prăbușesc de la
grandomanie la inferioritate și se simt rușinați. Asemenea eșecuri stau adesea la
baza depresiei sau a altor simptome de pe Axa I, precum anxietatea sau tulburările
psihosomatice. De asemenea, de obicei, eșecurile grăbesc depunerea de eforturi
înnoite de a supracompensa.
în practică, potrivim sau ajustăm denumirile modurilor pentru a
corespunde cât mai bine fiecărui pacient în parte. Spre exemplu, am putea numi
modul de Copil singuratic drept „Copilul respins”, „Copilul ignorat” sau „Copilul
inadecvat”; am putea numi modul de Infatuare drept „Competitorul” sau
„Criticul”; am putea numi modul de Autoliniștire detașată drept „Dependentul
de senzații tari” sau „Speculantul”. Folosim orice denumire surprinde cel mai
bine modul pentru pacientului respectiv.
Terapia centrată pe scheme cognitive pentru tulburarea de personalitate narcisistă 403
Alte scheme cognitive

Deprivarea emoțională, Deficiența și Sentimentul de îndreptățire sunt
schemele cognitive cele mai evidente la pacienții cu tulburare de personalitate
narcisistă, însă adesea mai există și altele. Se întâmplă frecvent să observăm și
unele dintre următoarele scheme cognitive:
Neîncredere/ Abuz
Izolare socială/ înstrăinare
Eșec
Autocontrol redus/ Autodisciplină redusă
Subjugare
Nevoia de aprobare/ Nevoia de recunoaștere
Standarde nerealiste/ Hipercriticism
Pedepsire
Din cauză că recurg la supracompensare și la evitare drept stiluri de coping,

pacienții cu tulburare de personalitate narcisistă nu își conștientizează aproape
niciodată schemele cognitive.
Modul de Copil singuratic

Aceasta este varianta Copilului vulnerabil pe care o regăsim la pacienții 10
cu tulburare de personalitate narcisistă. Adânc în sinea lor, majoritatea acestor
pacienți se simt asemenea unor copii singuratici, care sunt apreciați doar atât timp
cât îi pot face pe părinții lor să pară mai importanți. Pacientul conștientizează
însă foarte puțin acest sentiment central. Se simte singur și gol în interior, din
cauză că cele mai importante nevoi emoționale din perioada copilăriei nu au fost,
în general, îndeplinite. Terapeutul va forma cea mai profundă dintre legături cu
modul de Copil singuratic al pacientului.
Atunci când se află în acest mod, pacienții cu tulburare de personalitate
narcisistă simt adesea că nu merită iubire. Copilul singuratic simte că nimeni nu îl
iubește și nu îl va putea iubi vreodată. Mulți pacienți cu tulburare de personalitate
narcisistă consideră că au reușit cumva să aibă realizări care le depășesc capacitățile
reale. I-au păcălit cumva pe toți sau au fost extrem de norocoși. Prin urmare, în
sinea lor au impresia că nu pot să se ridice la nivelul așteptărilor pe care ceilalți
oameni le au de la ei și pe care, în aparență, par să le îndeplinească. Au impresia
că nu vor mai fi capabili să îndeplinească prea mult timp așteptările respective.
Marea majoritate a timpului, acești pacienți au în sinea lor impresia că domeniile
de viață în care supracompensează pentru a câștiga recunoașterea și prețuirea
celorlalți sunt în pragul colapsului.
Pentru acești pacienți, opusul la a te simți „special” este a te simți
„mediocru”. Senzația de mediocritate este una dintre cele mai rele senzații pe care
le-ar putea avea majoritatea pacienților cu tulburare de personalitate narcisistă,
deoarece imaginea lor de sine este scindată: fie sunt centrul atenției și sunt oameni
minunați, fie nu reprezintă nimic. Nu există cale de mijloc. Acest lucru derivă din
aprobarea condiționată pe care acești pacienți au primit-o în perioada copilăriei.
A fi mediocru înseamnă a fi ignorat și neacceptat. Dacă nu sunt speciali, nimeni

nu îi va iubi și nimeni nu își va petrece timpul cu ei. Vor rămâne singuri.
De obicei, modul de Copil singuratic este declanșat la pacienții cu
tulburare de personalitate narcisistă de pierderea unei surse de validare sau a unui
statut special: afacerea lor dă faliment; sunt concediați de la locul de muncă; sunt
părăsiți de soț/ soție sau de partener(ă); pierd o competiție; o altă persoană ajunge
să aibă mai mult succes sau mai multă aprobare; sunt criticați de către o persoană
pe care o respectă sau se îmbolnăvesc și nu mai sunt capabili să lucreze. De îndată
ce acești pacienți intră în modul de Copil singuratic, încearcă să intre cât de
repede posibil înrr-unul dintre celelalte moduri (de Infatuare sau de Autoliniștire
detașată). Majoritatea pacienților stau cât mai puțin timp posibil în modul de
Copil singuratic, deoarece îl resimt ca fiind extrem de dureros: Copilul singuratic
se simte trist, neiubit de nimeni, umilit și (de obicei) plin de ură față de sine,
într-un anumit moment al vieții lor - ca urmare a unei înfrângeri, a unui eșec sau
a unei respingeri - majoritatea pacienților cu tulburare de personalitate narcisistă
au petrecut câtva timp în modul de Copil singuratic. Cu toate acestea, de obicei,
nu își amintesc limpede acea perioadă, refuză să se gândească la ea și ar face
aproape orice să evite să se simtă din nou vulnerabili.
Modul de Infatuare
10 Modul de Infatuare reprezintă o supracompensare pentru sentimentele de
deprivare emoțională și de deficiență pe care le are pacientul. Atunci când pacienții
se află în acest mod, aceștia se comportă într-un mod prezumțios, competitiv,
grandoman, abuziv sau lăudăros. Tipic, acesta este modul lor „presetat” sau
automatizat, în special în preajma altor oameni: acesta este modul în care pacienții
cu tulburare de personalitate narcisistă trăiesc majoritatea timpului. In general,
intră în modul de Autoliniștire detașată, atunci când rămân singuri perioade mai
lungi de timp și se întâmplă foarte rar să intre în modul de Copil singuratic.
Deoarece Copilul singuratic se simte (de regulă) plin de defecte, Infatuatul
caută să își demonstreze superioritatea. Atunci când se află în acest mod, pacienții
tânjesc adesea după admirație și devin critici față de ceilalți. Sunt predispuși la
comportamente de rivalitate, cum ar fi să le vorbească celorlalți pe un ton de
superioritate, să se răzbune cu furie pentru ofense percepute, să arate altora că sunt
mai presus decât ei și să insiste mereu să aibă dreptate. Aceste comportamente
sunt compensatorii: adânc în sinea lor, acești pacienți se simt inferiori și
batjocoriți. Schema cognitivă se manifestă inclusiv prin comportamente de
evitare a intimității, cum ar fi să își exprime furia ori de câte ori se simt vulnerabili
și să devieze firul conversației de la conținuturi care scot la iveală emoții (ceea ce
Cari, exemplul de caz pe care îl vom prezenta mai târziu în acest capitol, încearcă
să facă).
Schema cognitivă Sentiment de îndreptățire este cea care îi face pe pacienți
să fie centrați pe propria persoană, să nu le pese de nevoile și de drepturile
celorlalți și să aibă senzația că sunt „speciali”. Atunci când se află în modul de
Infatuare, pacienții cu tulburare de personalitate narcisistă tind să se comporte
într-o manieră insensibilă. Insistă să facă și să obțină orice își doresc, indiferent cât
de mult rău le fac celorlalți. Sunt aproape cu desăvârșire egoiști și demonstrează

minimum de empatie față de nevoile și de sentimentele celorlalți. încearcă
să dirijeze comportamentul celorlalți pentru a fi în conformitate cu propriile
dorințe. Se așteaptă să fie tratați special și nu consideră că sunt nevoiți să urmeze
regulile care se aplică tuturor celorlalți.
După cum am menționat, terapeutul schimbă adesea denumirea modului
de Infatuare pentru a se potrivi mai bine fiecărui pacient. Am putea numi acest
mod „Partea prezumțioasă” sau „Lăudărosul”. Terapeutul poate recurge la cel mai
evident aspect al stilului de coping al pacientului pentru a-1 ajuta să denumească
modul respectiv.
Din experiența noastră, cele mai des întâlnite stiluri de coping care apar la
pacienții cu tulburare de personalitate narcisistă atunci când se află în modul de
Infatuare sunt, după cum urmează:
Agresiune și ostilitate
Dominanță și revendicare exagerată a drepturilor
Nevoie de recunoaștere și de statut
Manipulare și exploatare
Aceste stiluri de coping reprezintă extreme. Este important să ținem minte

că narcisismul apare în multe forme. Nu toți pacienții manifestă stiluri de coping
atât de extreme. Există un „continuum al narcisismului” de la relativ benign la 10
malign. La o extremă, pacienții sunt sociopați; la cealaltă, sunt egoiști, dar capabili
de empatie și de căldură cu anumiți oameni, (a se vedea descrierea lui Kernberg
[1984] privitoare la narcisismul „malign”.) Pacienții care urmează terapie acoperă
întreaga gamă de variație. După părerea noastră, toți au în adâncul lor un Copil
vulnerabil.
Atunci când pacienții cu tulburare de personalitate narcisistă apelează la
stilul de coping de Agresiune și ostilitate, aceștia izbucnesc cu furie atunci când
alții nu răspund nevoilor lor sau le contestă una dintre metodele de compensare.
Acești pacienți cred în zicala „Cea mai bună apărare este atacul”. Atacă din cauză
că se simt amenințați. Atunci când este dus la extrem, acest stil de coping se
transformă în violență împotriva celorlalți. Funcția acestui stil de coping este
de a-i forța pe cei din jur să răspundă nevoilor lor emoționale (contracarând
sentimentele subiacente de deprivare emoțională) sau să păstreze aparența de
superioritate (contracarând sentimentele de deficiență).
Un alt stil de coping, Dominanța și revendicarea exagerată a drepturilor,
este reprezentat de tendința de a-i intimida și de a-i hărțui pe ceilalți, cu scopul
de a menține controlul asupra situațiilor. Pacienții care recurg la această strategie
de coping pot ajunge să se comporte asemenea unor tirani. Adesea, urmăresc
să se poziționeze mai presus de ceilalți din punct de vedere fizic sau psihologic,
cu scopul de a-i intimida. Caută să fie membrii „alpha” ai grupului - și astfel
să găsească o îndeplinire a nevoilor lor emoționale sau să își consolideze poziția
de superioritate. Fac aceste lucruri ori de câte ori este le declanșată una dintre
schemele cognitive subiacente (de regulă Deprivare emoțională sau Deficiență).
Nevoia de recunoaștere și de statut apare sub forma unei dorințe puternice

de a obține admirația celorlalți, fiind o componentă dominantă aproape în
cazul fiecărui pacient cu tulburare de personalitate narcisistă. Pacienții acordă
o importanță exagerată semnelor aparente ale succesului, cum ar fi statutul
social, reușitele excepționale, aspectul fizic și avuția. Scopul pentru care fac asta
este aproape întotdeauna de a face față sentimentelor subiacente de deficiență.
Deoarece se simt „mai prejos”, caută să dovedească faptul că sunt „mai presus”.
Atunci când se află în modul de Infatuare, majoritatea pacienților cu tulburare
de personalitate narcisistă sunt invidioși față de reușitele altor persoane, inclusiv
a persoanelor foarte apropiate — așadar urmăresc adesea să distrugă sau să
minimalizeze succesul celorlalți.
Stilul de coping de Manipulare și exploatare este reprezentat de tendința de
a-i folosi pe ceilalți în scopul propriei gratificări. Atunci când este dus la extrem,
pacienții care adoptă acest stil de coping sunt lipsiți de scrupule. Ar face orice
pentru a obține ceea ce își doresc, indiferent cât de mult rău le-ar face altora.
Au un minim de empatie și îi percep pe cei din jur ca pe niște obiecte pe care
le pot folosi spre propria satisfacție, nu ca pe niște indivizi cu drepturi de sine
stătătoare. Se simt îndreptățiți să supracompenseze pentru senzația de deprivare
emoțională pe care o au. (De fapt, există o serie de scheme cognitive care au rol de
supracompensare narcisistă: Sentimentul de îndreptățire, Standardele nerealiste,
Nevoia de recunoaștere.)
10 Unii pacienți sunt „narcisiști sub acoperire”. Aceștia au aceleași trei
moduri, însă modul de Infatuare există mai degrabă în fantezie decât în realitate.
Asemenea personajului principal sfios din „The secret life of Walter Mitty”, de
James Thurber, pentru lumea din jur nu este evident faptul că acești pacienți
se percep ca fiind speciali sau că visează la o altă viață. Pentru lumea din jur,
narcisiștii sub acoperire ar putea părea modești sau chiar servili. Cu toate acestea,
în fanteziile lor se simt superiori față de majoritatea oamenilor. Acești pacienți
au structuri de personalitate foarte asemănătoare cu ale celor care au trăsături
narcisiste mai evidente, însă nu își manifestă modul de Infatuare de față cu alți
oameni.
Modul de Autolinistire detașată

Atunci când sunt în preajma altor oameni, pacienții cu tulburare de
personalitate narcisistă se află, de obicei, în modul de Infatuare. Atunci când
sunt singuri și lipsiți de admirația pe care o obțin din interacțiunile cu ceilalți,
de obicei intră în modul de Autoliniștire detașată. Atunci când se află în acest
mod, ei își reprimă emoțiile angajându-se în activități care, într-un fel sau altul,
îi vor liniști sau îi vor distrage de la sentimente. Pacienții intră în modul de
Autoliniștire detașată în momentul în care sunt singuri, pentru că, în absența
altor oameni care să îi facă să se simtă bine, ar intra în modul de Copil singuratic.
Ar începe să se simtă goi pe dinăuntru, plictisiți și deprimați. In absența unor
surse externe de validare, Copilul singuratic începe să iasă la iveală; modul de
Autoliniștire detașară reprezintă o cale de a evita durerea Copilului singuratic.
Terapia centrară pe scheme cognitive pentru tulburarea de personalitate narcisistă 407
Modul de Autoliniștire detașată poate să apară sub multe forme, toate

reprezentând mecanisme de evitare a schemei cognitive. Adesea, pacienții se
angajează într-o varietate de activități cu scopul de a se stimula. Comportamentele
respective sunt de obicei realizate într-un mod adictiv sau compulsiv. în cazul
anumitor pacienți, modul apare sub forma dependenței de muncă; în cazul
altora, apare sub forma unor comportamente precum jocuri de noroc, investiții
speculative la bursă, sporturi periculoase precum curse de mașini sau alpinism,
sex promiscuu, pornografie sau sex pe internet, consum de droguri, precum
cocaina. Toate aceste activități sunt surse de stimulare și de exaltare.
O altă categorie de pacienți este cea care se angajează în mod compulsiv
în îndeletniciri solitare, care au ca scop mai degrabă autoliniștirea decât
autostimularea, cum ar fi jocuri pe calculator, mâncat excesiv, uitat la televizor
sau fantazare. Aceste îndeletniciri compulsive le distrag atenția de la suferința
asociată schemelor lor cognitive Deprivare emoțională și Deficiență - de la modul
de Copil singuratic. Practic, toate aceste activități reprezintă metode de evitare a
sentimentelor de gol interior și de lipsă de valoare.
CRITERII DSM-IV PENTRU TULBURAREA DE

PERONALITATE NARCISISTĂ
Enumerăm în continuare criteriile de diagnostic din DSM-IV pentru 10
tulburarea de personalitate narcisistă. Observați că toate sunt axate asupra unui
singur mod dintre cele trei, respectiv modul de Infatuare.
• are un sentiment grandios de autoimportanță (de ex., își exagerează

realizările și talentele, așteaptă să fie recunoscut ca superior Iară realizări
corespunzătoare);
• este preocupat de fantezii de succes nelimitat, de putere, strălucire,
frumusețe sau amor ideal;
• crede că este „aparte” și unic și poate fi înțeles numai de, ori trebuie să
se asocieze numai cu, alți oameni (sau instituții) speciali ori cu status
înalt;
• necesită admirație excesivă;
• are un sentiment de îndreptățire, adică pretenții exagerate de tratament
favorabil special ori de supunere automată la dorințele sale;
• este exploatator interpersonal; adică profită de alții spre a-și atinge
propriile scopuri;
• este lipsit de empatie: este incapabil sa recunoască sau să se identifice
cu sentimentele și necesitățile altora;
• este adesea invidios pe alții sau crede că alții sunt invidioși pe el;
• prezintă comportamente sau atitudini arogante, sfidătoare.
Avem obiecții față de aceste criterii DSM-IV, deoarece se axează aproape

exclusiv pe comportamentele evidente, compensatorii ale pacienților și nu iau
în considerare celelalte moduri despre care noi credem că au un rol esențial în
problemele acestor pacienți. Mai mult decât atât, axându-se exclusiv pe modul
de Infatuare, DSM-IV determină mulți clinicieni să îi perceapă pe pacienții cu
tulburare de personalitate narcisistă într-un mod mai degrabă necompătimitor,
in loc să fie empatici și preocupați de profunda suferință pe care o resimt acești
pacienți. In sfârșit, în opinia noastră, criteriile de diagnostic pentru tulburarea de
personalitate narcisistă - la fel ca pentru multe alte tulburări de pe axa II - nu
trimit către tratamente eficiente. Criteriile descriu doar stilurile de coping ale
pacientului și nu îi ajută pe clinicieni să înțeleagă temele sau schemele cognitive
subiacente, care suntem convinși că trebuie schimbate, pentru ca pacienții cu
tulburări pe axa II să facă progrese semnificative.
TULBURAREA DE PERSONALITATE NARCISISTĂ

VERSUS SENTIMENTUL DE ÎNDREPTĂȚIRE
5
Este important să facem distincție între personalitatea narcisistă pe care o

descriem aici și sentimentul de îndreptățire - respectiv, cazurile în care persoana
are o schemă cognitivă de Sentiment de îndreptățire într-o formă pură, fără
schemele cognitive subiacente Deprivare emoțională și Deficiență.
Schema cognitivă Sentiment de îndreptățire se poate dezvolta pe două căi.
10 Atunci când apare în forma sa pură, copilul este pur și simplu răsfățat. Părinții nu
stabilesc destule limite și nu îi cer să respecte sentimentele și drepturile celorlalți.
Copilul nu ajunge să învețe regulile de reciprocitate care se aplică în relații. Cu
toate acestea, copilul nu este nici deprivat emoțional, nici respins, așa că schema
cognitivă Sentiment de îndreptățire nu are rol compensator.
Pe de altă parte, schema cognitivă Sentiment de îndreptățire se poate
dezvolta și ca o supracompensare pentru sentimente de deprivare emoțională
și de deficiență. Spre deosebire de pacienții „răsfațați”, care prezintă scheme
cognitive pure de Sentiment de îndreptățire, pacienții aceștia sunt cei „fragili”.
Sentimentul lor de îndreptățire este fragil, deoarece în sinea lor știu cum este să fii
ignorat și desconsiderat. Există mereu riscul ca strategiile prin care compensează
să se prăbușească sub ochii lor, lăsându-i vulnerabili și expuși.
Asemenea celor „răsfațați”, și pacienții „fragili” care au tulburare de
personalitate narcisistă se comportă într-o manieră exigentă și superioară. Cu
toate acestea, pacienții cu scheme cognitive pure de Sentiment de îndreptățire
nu au în esența lor un mod de Copil singuratic. Adânc în interiorul lor nu există
niciun copil trist, pierdut, vulnerabil, plin de defecte. în sufletul pacientului pur
„răsfățat” se află un copil impulsiv, indisciplinat. Cu toate că pacienții răsfațați și
cei fragili care au tulburare de personalitate narcisistă ar putea părea similari din
exterior, lumile lor interioare sunt foarte diferite.
De fapt, majoritatea pacienților cu tulburare de personalitate narcisistă
pe care îi tratăm manifestă o combinație între sentimentul de îndreptățire
răsfățat și cel fragil. Sentimentul lor de îndreptățire este parțial învățat și parțial
compensatoriu - pe de-o parte, au fost răsfațați și alintați atunci când au fost
mici, iar pe de altă parte, sentimentul lor de îndreptățire reprezintă o metodă
de a-și lua revanșa pentru sentimentele subiacente de deprivare emoțională și

de deficiență. Prin urmare, majoritatea pacienților au nevoie de o combinație
între tehnici de stabilire a limitelor și strategii de abordare a modurilor. Cu
toate acestea, partea fragilă a majorității pacienților cu tulburare de personalitate
narcisistă care caută tratament este cea relevantă; aceștia încep terapia pentru că
unul dintre mecanismele lor de supracompensare s-a prăbușit și sunt deprimați.
Majoritatea acestor pacienți au nevoie ca linia principală de tratament să se axeze
asupra modurilor. Stabilirea limitelor face parte din tratament, dar nu este o
componentă principală.
Atunci când experții pe tema narcisismului scriu despre pacienții cu
tulburare de personalitate narcisistă, se referă de regulă la pacienții mai fragili,
cei care compensează, mai degrabă decât la cei care au scheme cognitive pure de
Sentiment de îndreptățire. Acest capitol se adresează tratamentului pacienților
fragili. în cazul pacienților care au scheme cognitive pure de Sentiment de
îndreptățire, nu are sens să aplicăm strategiile de abordare a modurilor descrise în
acest capitol, deoarece acolo nu există moduri dezadaptative subiacente de abordat.
Există doar schema cognitivă Sentiment de îndreptățire, iar rolul terapeutului este
de a-1 învăța pe pacient limite corespunzătoare și reguli de reciprocitate. (Acest
scop se poate atinge apelând la strategii mai simple de abordare a modurilor:
purtarea unor dialoguri între „Copilul răsfățat” și „Adultul sănătos”.)
10
ORIGINI ÎN COPILĂRIE ALE NARCISISMULUI
Am descoperit că există patru factori care caracterizează în mod frecvent

mediul din copilărie al pacienților cu tulburare de personalitate narcisistă:
1. Singurătate și izolare
2. Limite insuficiente
3. Pacientul a fost folosit sau manipulat în trecut
4. Aprobare condiționată
Singurătate și izolare
Majoritatea pacienților cu tulburare de personalitate narcisistă au
fost singuratici în copilărie. Nu au avut parte de un tip însemnat de iubire.
Majoritatea au trecut printr-o deprivare emoțională semnificativă. Probabil că
mama (sau altă persoană cu rol principal în îngrijire) le-a dat multă atenție, dar
nu a fost îndeajuns de afectuoasă sau de expansivă din punct de vedere fizic. Nu
a existat suficient de multă empatie și sensibilitate din partea mamei și a lipsit
iubirea autentică și atașamentul emoțional. De asemenea, mulți pacienți s-au
simțit respinși și diferiți de copiii de-o seamă cu ei. Pacienții cu tulburare de
personalitate narcisistă prezintă un istoric din copilărie care trimite către scheme
cognitive precum Deprivare emoțională, Deficiență și Izolare socială. în mod
tipic, pacienții nu conștientizează (sau conștientizează doar vag) aceste scheme

cognitive.
Limite insuficiente
Majorității pacienților cu tulburare de personalitate narcisistă nu li s-au
impus suficient de multe limite atunci când au fost mici și, de regulă, au fost
alintați. însă nu au fost alintați la nivel emoțional; ci mai degrabă au fost alintați
din punct de vedere material sau li s-a permis să se comporte oricum voiau, fără
a avea în vedere sentimentele altora. Probabil că le-a fost permis să se poarte
urât cu cei din jur sau li s-a făcut pe plac atunci când aveau „crize de nervi”.
Este posibil să fi fost în mare parte nesupravegheați - exceptând acele domenii
din care părinții lor își trăgeau propria gratificare narcisistă — în ceea ce privește
treburile casnice sau orele de venit acasă. Faptul că se simțeau „speciali” ținea loc
de iubire: copilul a trebuit să se mulțumească doar cu atât. Acești pacienți au avut
experiențe în copilărie care trimit către scheme cognitive precum Sentiment de
îndreptățire și Autocontrol redus/ Autodisciplină redusă.
Pacientul a fost folosit sau manipulat în trecut.

Majoritatea pacienților au fost folosiți sau manipulați într-un fel sau altul
10 atunci când au fost mici, de obicei de către unul dintre părinți. Spre exemplu,
este posibil ca unul dintre părinți să fi profitat de el din punct de vedere sexual,
să îl fi manipulat pentru a ține locul unui soț/ al unei soții sau să îl fi forțat să
îndeplinească vicariant nevoia de reușită, succes, statut sau recunoaștere pe care
o avea părintelui. Atunci când au fost mici, o mare parte dintre acești pacienți
au fost folosiți de către un părinte cu scopul de a supracompensa pentru scheme
cognitive ale acestuia - pentru de a răspunde nevoilor frustrate de gratificare
sexuală, de suport emoțional (schema cognitivă Deprivare emoțională) sau
sentimentelor de inadecvate (schema cognitivă Deficiență).
în mod tipic, aceste lucruri s-au întâmplat în mare parte fără ca pacienții
să le conștientizeze. Adesea, aceștia încep terapia spunând „Am avut o copilărie
grozavă; ambii mei părinți au fost minunați.” Aceștia nu realizează la nivel
conștient că ceva a fost în neregulă. Cu toate acestea, atunci când terapeutul
analizează mai îndeaproape copilăriile respectivilor pacienți, descoperă că
părinții nu au înțeles nevoile copiilor lor, ci și-au îndeplinit propriile nevoi prin
intermediul acestora. Se întâmplă deseori ca terapeutul să descopere părinți cu
tulburare de personalitate narcisistă.
în copilărie, majoritatea acestor pacienți s-au confruntat cu o situație
confuză. Au primit atenție, laudă și admirație; toate acestea erau plăcute, iar ei
credeau că sunt iubiți. în mod tipic, însă, le-a lipsit o formă esențială de grijă: nu
au fost atinși, nu au fost pupați, nu au fost îmbrățișați. Nu s-au văzut în părinții
lor și nici nu au fost înțeleși - nu au fost „văzuți” și nu au fost „ascultați”. Prin
urmare, au avut parte de aprobare, însă nu au simțit iubirea autentică: au fost
folosiți, în sensul în care li s-a dat atenție doar atunci când aveau realizări care
atingeau anumite standarde. Experiențele prin care au trecut în copilărie trimit
adesea către scheme cognitive precum Neîncredere/ Abuz și Subjugare. în astfel

de cazuri, cineva, de obicei un părinte, i-a folosit sau i-a dominat ca și cum ar fi
fost obiecte destinate exclusiv gratificării părintelui.
Aprobare condiționată
Majoritatea pacienților au avut parte în copilărie de aprobare condiționată,
în loc de iubire autentică, altruistă. (E greu de zis dacă părintele „a iubit” copilul
sau nu - dacă sentimentele acestuia au fost într-adevăr de iubire sau nu. Așa
cum a spus un pacient, „Da, tatăl meu m-a iubit, așa cum lupul iubește oaia.”)
Atunci când au fost mici, aceștia se simțeau speciali doar atunci când se ridicau la
înălțimea vreunui standard înalt impus de către părinte; altfel, erau ignorați sau
desconsiderați de părintele respectiv. Acesta prețuia „aparențele” în detrimentul
fericirii și intimității adevărate. Copilul încerca să fie perfect pentru a fi demn de
aprobarea părintelui și pentru a se feri de critica și exigențele acestuia. El nu a reușit
să își dezvolte o stimă de sine stabilă; mai degrabă, nivelul stimei de sine a ajuns
să fie dependent de aprobarea altora. Atunci când cei din jur îl aprobau, copilul
se simțea pe moment valoros; atunci când ceilalți îl dezaprobau, copilul se simțea
lipsit de valoare. Pacienții cu tulburare de personalitate narcisistă prezintă un
istoric familial care trimite către scheme cognitive precum Deficiență, Standarde
nerealiste și Căutarea aprobării.
10
Experiențe din copilărie care apar în mod tipic în istoricul de viață
Descriem câteva dintre experiențele din copilărie care apar în mod tipic
în istoricul de viață al pacienților cu tulburări de personalitate narcisiste. Acestea
reprezintă tipare des întâlnite în narcisism, însă nu au valoare universală. Un
număr mare de pacienți au avut în copilărie un părinte excesiv de indulgent
care i-a tratat preferențial, ca și cum ar fi „speciali”, și le-a impus puține limite.
De regulă, acest părinte a fost mama, dar există și cazuri în care a fost tatăl.
Mama l-a răsfățat și l-a alintat pe copil, însă aceste comportamente izvorau din
propriile nevoi, nu ale copilului. Mama a căutat să își îndeplinească propriile
nevoi de statut și recunoaștere socială prin intermediul copilului. L-a idealizat și
a avut așteptări înalte de la acesta. Era capabilă să recurgă la manipulare și control
pentru a-1 determina să se comporte conform dorințelor sale. îi lipsea empatia
față de nevoile și dorințele lui și nu i-a oferit afecțiune fizică (probabil cu excepția
situațiilor în care erau și alți oameni de față, de dragul aparențelor, sau atunci
când își dorea ea). Și celălalt părinte a jucat un rol important. în cazul majorității
acestor pacienți, celălalt părinte se afla la celălalt capăt al extremei. Au avut tați
absenți, pasivi, distanți, care i-au respins, criticat sau abuzat. Prin urmare, în
copilărie, acești pacienți au primit din partea părinților lor două mesaje evident
opuse: unul dintre părinți le-a supralicitat valoarea, pe când celălalt părinte i-a
ignorat sau i-a desconsiderat.
Mulți dintre pacienții cu tulburare de personalitate narcisistă au fost copii
înzestrați, într-un fel sau altul: erau foarte deștepți, frumoși, atletici sau talentați
în arte. In mod tipic, unul dintre părinți sau ambii i-au forțat să se distingă prin
intermediul înzestrării respective. Atunci când excelau în privința reușitelor sau a

aspectului fizic în așa fel încât acest lucru să se reflecte pozitiv asupra părintelui,
li se arăta adorație și atenție; altfel, nu li se dădea decât puțin sau nimic — erau
ignorați sau desconsiderați. Munceau din răsputeri pentru a-și dovedi încontinuu
înzestrarea de dragul aprobării părintelui, pentru că se temeau că dacă n-ar mai
face aceasta, părintele și-ar retrage dintr-o dată atenția sau i-ar critica. Exista o
discrepanță între statutul special pe care îl aveau într-o anumită situație - atunci
când își dovedeau înzestrarea - și lipsa de valoare din alta - arunci când erau
asemenea copiilor de rând.
De asemenea, unii pacienți cu personalitate narcisistă au crescut în familii
pe care alții le percepeau ca fiind speciale. Probabil că familia lor era mai bogată
decât alte familii, unul dintre părinți a fost o persoană faimoasă ori foarte de
succes sau familia lor avea, dintr-un motiv sau altul, un statut social mai înalt.
Copii fiind, acești pacienți au învățat că „Sunt special pentru că familia mea
este specială.” Cu toate acestea, în interiorul familiei, lucrurile stăteau altfel — în
interiorul familiei ei erau ignorați sau respinși. In interiorul familiei, aceștia au
învățat că doar acei copii care primesc laudă și atenție sunt cei care se remarcă.
Copiii mediocri sunt invizibili. Din nou, exista un conflict între valoarea lor
ridicată într-o anumită situație - în afara familiei - și lipsa valorii lor într-o altă
situație - în interiorul familiei.
O altă origine din copilărie pe care o întâlnim adesea la baza narcisismului
10 este respingerea socială sau înstrăinarea. Unii pacienți au fost iubiți și apreciați
în interiorul căminului, însă în afara familiei au fost respinși de către cei de-o
seamă cu ei sau s-au simțit diferiți în anumite aspecte relevante. Poate că nu au
fost atractivi pentru sexul opus, buni la sport sau la fel de bogați ca ceilalți copii
din jurul lor. Adolescenți fiind, aceștia nu au fost populari sau nu au făcut parte
din „gașcă”.
PACIENTUL CU TULBURARE DE PERSONALITATE

NARCISISTĂ ÎN RELAȚII INTIME '
Atunci când tratează pacienți cu tulburare de personalitate narcisistă, scopul

supraordonat al terapeutului este de a-i ajuta să învețe cum să-și îndeplinească
nevoile lor emoționale profunde, atât în cadrul terapiei, cât și în lumea din afara
terapiei. Scopul este de a-1 ajuta pe Copilul singuratic. Formulat în termeni
de moduri, scopul tratamentului este de a-i ajuta pe pacienți să încorporeze
modul de Adult sănătos, după modelul terapeutului, cu scopul de a conștientiza
existența Copilului singuratic, de a-și manifesta grija față de el și de a-1 ajuta pe
acest Copil singuratic să ofere și să primească iubire, precum și de a asigura și
înlocui treptat modurile de Autoliniștire detașată și de Infatuare. Pentru a reuși
acest lucru, terapeutul trebuie să afle ce anume fac pacienții în cadrul relațiilor
lor intime, astfel încât nu reușesc să își îndeplinească propriile nevoi centrale și
pe cele ale partenerilor. Tratamentul se centrează, așadar, în primul rând asupra
relațiilor intime ale pacientului.
Descriem câteva dintre caracteristicile pe care le manifestă adesea pacienții

cu tulburare de personalitate narcisistă în cadrul relațiilor intime. Fiecare pacient
poate avea o parte dintre aceste caracteristici sau pe toate.
Pacienții cu tulburare de personalitate narcisistă nu sunt capabili să

asimileze iubirea.
Iubirea autentică le este atât de străină pacienților cu tulburare de
personalitate narcisistă, încât nu sunt capabili să o asimileze. Atunci când cineva
încearcă să își exprime empatia față de ei sau să îi sprijine, ei pur și simplu nu pot
să asimileze acest lucru. Pot asimila aprobarea, pot asimila admirația, pot asimila
atenția, dar nu pot asimila iubirea. Incapacitatea lor de a asimila iubirea este ceea
ce le perpetuează schemele cognitive Deprivare emoțională și Deficiență.
Relațiile ca surse de aprobare și de validare

Până și în cele mai intime relații pe care pacientul le are cu partenerii de
viață, admirația ajunge să țină locul iubirii autentice. Acesta este unul dintre
motivele pentru care pacienții cu tulburare de personalitate narcisistă sunt adesea
atât de nefericiți: nevoia lor esențială de dragoste nu este îndeplinită, nici măcar
în cele mai intime relații pe care le au.
O mare parte dintre acești pacienți își aleg parteneri care sunt ei înșiși 10
distanți din punct de vedere emoțional și cărora le este greu să ofere iubire. Astfel
are loc perpetuarea schemei cognitive - ei sunt atrași de parteneri ce se aseamănă
părintelui care i-a deprivat emoțional. Se simt confortabil chiar dacă nu sunt iubiți
și sunt dispuși să tolereze acest lucru (de obicei, din cauză că nu sunt conștienți
de ceea ce pierd). Există și pacienți care își găsesc parteneri calzi și deschiși și
fac în așa fel încât să ia totul și să nu dea nimic înapoi. Acești pacienți nu își
stabilesc nicio limită la cât de mult iau de la cealaltă persoană; dacă partenerul nu
stabilește limite, aceștia vor lua la nesfârșit, fără a răsplăti.
Empatie deficitară
In mare parte din cauza deprivării de empatie cu care s-au confruntat
atunci când au fost mici, mulți pacienți sunt lipsiți de empatie, în special față
de oamenii care le sunt cei mai apropiați. Deoarece la rândul lor au primit atât
de puțină empatie, nu știu cum să o simtă sau să o exprime față de persoanele
semnificative.
Este interesant că atunci când acești pacienți se află în modul de Copil
singuratic, pot fi adesea destul de empatici. Pacienții sunt cel mai puțin empatici
arunci când se află în celelalte două moduri - de Infatuare și de Autoliniștire
detașată. Se pare că majoritatea pacienților sunt totuși capabili de empatie, însă,
atunci când supracompensează sau își evită schemele cognitive subiacente, își pierd
capacitatea de a fi empatici. Prin urmare, pacienții cu tulburare de personalitate
narcisistă dau adesea o impresie ambivalență în ceea ce privește empatia. Spre
exemplu, un tată cu tulburare de personalitate narcisistă ar putea să urmărească
un film despre un copil căruia nu i se arată iubire și să devină foarte afectat. Tatăl
respectiv ar putea chiar să plângă. Insă, același tată ar putea să își trateze copilul Ia
fel cum era tratat cel din film și să nu aibă decât puțină empatie sau deloc. Atunci
când urmărește copilul din film, tatăl intră în modul de Copil singuratic și este
capabil să manifeste empatie; însă atunci când este în preajma propriului copil,
intră în modul de Infatuare și nu mai este capabil să manifeste empatie. Ceea ce
poate face într-un mod, nu poate face în altul.
Invidia
Pacienții cu tulburare de personalitate narcisistă sunt deseori invidioși
față de cei pe care îi percep ca fiind mai presus de ei dintr-un anumit punct de
vedere. Motivul pentru care apare invidia respectivă este că, atunci când altcineva
primește aprobare, acești pacienți se simt de parcă lor li s-a luat ceva. Au impresia
că nu există suficientă grijă, atenție sau admirație pentru toată lumea. Dacă
altcineva primește din ea, ei au impresia că rămâne mai puțină pentru ei. Intră în
modul de Copil singuratic și se simt înșelați, neiubiți, deprivați și invidioși. Fie
devin deprimați, fie, mai probabil, se mobilizează și fac ceva pentru a reveni în
centrul atenției. Mai exact, intră în modul de Infatuare.
Idealizarea și desconsiderarea persoanelor iubite

10
Pacienții cu tulburare de personalitate narcisistă își idealizează adesea
persoanele iubite în primele etape ale relației, drept compensare pentru schema
de Deficiență. Ei își percep persoana iubită ca fiind perfectă, deoarece câștigând
aprobarea unui partener perfect se simt la rândul lor mai valoroși. In această
etapă, pacienții sunt hipersensibili la semne de critică sau de respingere din partea
partenerului. Adesea, vor forța nota și vor face aproape orice pentru a câștiga de
partea lor persoana de care le place.
Acești pacienți își aleg adesea parteneri care îi pun într-o lumină bună -
care sunt atractivi sau pe care îi admiră alți oameni. La început, își idealizează și
își adoră partenerul. Insă, odată cu trecerea timpului, încep să îl desconsidere,
sesizându-i fiecare defect sau imperfecțiune. Pacienții dau aproape întotdeauna
dovadă de acest tipar de desconsiderare în timp față de partenerii lor. Există
mai multe motive pentru care se întâmplă acest lucru. Unul dintre motive
este perpetuarea schemei cognitive: fiecare defect al partenerului le declanșează
senzația că sunt la rândul lor plini de defecte. Pentru a evita să simtă acest
lucru ajung să compenseze simțindu-se superiori partenerilor lor. Pacienții își
desconsideră partenerii pentru a-și crește stima de sine. își pun partenerul pe
o poziție inferioară lor pentru a se simți ei mai bine. Totodată, își desconsideră
partenerii pentru că, dacă aceștia se află într-o poziție inferioară, pot să îi țină sub
control. Desconsiderarea partenerului scade șansele ca acesta să simtă că merită
să caute pe cineva mai bun și, prin urmare, să îl părăsească pe pacient. De fiecare
dată când iese la iveală una dintre imperfecțiunile partenerului, pacientul devine
critic sau disprețuitor. Unii pacienți devin sadici și își umilesc partenerii. Până
la urmă, ajung să își înjosească partenerii până în punctul în care aceștia nu mai
înseamnă nimic sau aproape nimic pentru ei. Din acel moment, partenerii nu
mai au valoarea unei surse de aprobare.
In cazul în care partenerul reacționează față de acest comportament
încercând și mai tare să îl mulțumească pe pacient - așa cum se întâmplă adesea
- strategia respectivă va avea un efect invers. Cu cât partenerul încearcă mai mult
să îl împace pe pacient, să manifeste empatie față de el sau să îi găsească scuze,
cu atât va ajunge să fie mai desconsiderat. în general, pacienții cu tulburare de
personalitate narcisistă respectă doar acei oameni care îi înfruntă și care ripostează
în fața lor. Cu cât partenerul ar riposta mai mult, cu atât pacientul l-ar prețui mai
mult și i-ar prețui aprobarea.
Sentimentul de îndreptățire în relații

Schema cognitivă Sentiment de îndreptățire a acestor pacienți apare ca o
consecință directă a faptului că în copilărie au fost alintați de către unul dintre
părinți. De asemenea, aceasta joacă rolul unei surse suplimentare de validare.
Pacientul se gândește că „Dacă partenerul meu mă tratează ca pe o persoană
specială, atunci am valoare. Cu cât sunt tratat mai special, cu atât am mai multă
valoare.” Pacienții pretind ca aproape fiecare aspect al relației să contribuie la
propria satisfacție. Aceștia caută să exercite control asupra mediului și asupra
comportamentului partenerilor, cu scopul de a-și îndeplini propriile nevoi și
dorințe (exact la fel cum s-a întâmplat adesea să se poarte părintele față de ei în 10
copilărie).
Modul de Autoliniștire detașată în absența validării externe

Pe măsură ce acești pacienți își desconsideră tot mai mult partenerii de-a
lungul timpului, încep să se distanțeze de aceștia și să fie tot mai absorbiți de
comportamente solitare de autoliniștire. Pe măsură ce partenerii își pierd din
capacitatea de a-i face pe pacienți să se simtă importanți, aceștia din urmă se
izolează tot mai mult de partenerii lor, intrând în modul de Autoliniștire detașată.
Pentru a evita durerea asociată modului de Copil singuratic, pacienții recurg la
adicții solitare, la comportamente compulsive sau căută stimularea, mai degrabă
decât să apeleze la partenerii lor.
EVALUAREA NARCISISMULUI
Există câte metode de evaluare a narcisismului. Terapeutul poate observa
următoarele: (1) comportamentul pacientului în timpul ședințelor de terapie;
(2) natura problemei descrise și a istoricului său de viață; (3) reacția pacientului
la exercițiile de imagerie dirijată și la întrebările legate de copilărie (inclusiv la
Inventarul Young de evaluare a stilului parental) și (4) Chestionarul Young de
scheme cognitive completat de pacient.
Observarea comportamentului pacientului în timpul ședințelor de

terapie
Care sunt câteva dintre semnele timpurii în terapie care indică faptul că
un pacient este narcisist? La începutul tratamentului, semnele cele mai probabile
sunt comportamente care dovedesc un sentimentul de îndreptățire. Pacientul
anulează ședințe în ultimul moment sau ajunge târziu (însă se așteaptă la o ședință
întreagă); pune întrebări cu privire la calificarea terapeutului pentru a stabili dacă
el este „destul de bun”; încearcă să îl impresioneze pe terapeut menționându-și
reușitele sau talentele; se așteaptă ca terapeutul să îl sune înapoi imediat; emite
în mod frecvent pretenții nerezonabile față de orele de programare; se plânge
de condițiile din biroul terapeutului; pretinde tratament special; îl percepe pe
terapeut ca fiind perfect (pentru ca ulterior să îl disprețuiască); îl întrerupe pe
terapeut când vorbește sau nu îl ascultă; îl corectează constant pe terapeut îl
privința unor aspecte minore sau refuză să respecte limitele impuse de către
terapeut.
Un alt semn timpuriu că un pacient este narcisist este tendința de a-i
învinui pe ceilalți. în loc să își asume responsabilitatea, acești pacienți tind să
învinovățească alți oameni atunci când vorbesc despre propriile probleme. Pe
măsură ce terapia înaintează, se întâmplă câteodată ca terapeutul să devină una
dintre persoanele asupra căreia pacientul aruncă vina.
10 Un ultim semn este că pacientul pare să nu aibă empatie, în special pentru
alte persoane semnificative, inclusiv terapeutul.
Natura problemei descrise și a istoricului de viață al pacientului

Adesea, problema cu care a venit pacientul la terapie și istoricul său de
viață oferă indicii că acesta este narcisist. Un motiv des întâlnit pentru care
acești pacienți solicită tratament este acela că se confruntă cu o criză în viața lor
personală sau profesională, din cauză că cineva apropiat lor - iubitul, soțul/ soția,
cel mai bun prieten, copilul, o rudă, șeful, partenerul de afaceri - îi respinge sau
se răzbună pe ei, drept urmare a propriului comportament ego-centrat. (Există
un risc semnificativ ca, odată ce criza respectivă se soluționează, pacientul să
încheie prematur tratamentul.)
Uneori, acești pacienți solicită tratament, deoarece cineva îi obligă să o
facă. Partenerii lor sau alți membri de familie îi amenință că vor încheia relația
dacă nu solicită tratament. Șefii lor le-au impus să facă terapie, altfel își vor pierde
locul de muncă. E posibil ca instanțele de judecată să îi fi trimis obligatoriu la
terapie pentru o faptă ilegală, cum ar fi să conducă sub influența alcoolului sau
a drogurilor. Au venit la tratament împotriva dorinței lor și nu consideră că sunt
de vină pentru problemele pe care le au. Adesea, consideră că ceilalți oameni sunt
cei care ar trebui să se schimbe.
Un alt motiv pentru care acești pacienți ar mai putea să solicite tratament
este o senzație de gol interior. Cu toate că, văzuți din afară, dețin semnele
amăgitoare ale succesului, din viața lor lipsește adesea un sens interior. In adâncul
vieții lor există un gol: nevoile emoționale neîndeplinite ale Copilului singuratic.
Cu toate că, în aparență, acești pacienți par a avea totul, din viața lor lipsește atât
conexiunea intimă cu ceilalți, cât și exprimarea sinelui lor autentic.
„Noi suntem oameni găunoși

Suntem oameni împăiați
Sprijinindu-ne unul de altul
Cârpe umplute cu paie. Vai, iată!
Glasurile noastre, când
Șoptim laolaltă
Sunt stinse și fără înțeles
Ca vântul prin iarba uscată
Sau labele șobolanilor peste sticla fărâmițată
In pivnița noastră uscată.”’
—T.S. Eliot, „Oamenii găunoși”
Există pacienți cu tulburare de personalitate narcisistă care solicită

tratament în momentul în care se confruntă cu un eșec în viața lor, personală sau
profesională. Au eșuat într-un anumit domeniu al vieții lor care avea pentru ei
funcția de supracompensare, iar acum se confruntă cu sentimentele subiacente
de umilință și de deznădejde. Solicită ajutor pentru a-și remedia mecanismele
supracompensatorii și se enervează atunci când terapeutul deviază de la acest
obiectiv. (Acesta este un aspect important: considerăm că terapeuții nu ar trebui 10
să susțină compensările narcisiste ale pacientului. Dacă ar face acest lucru, ar
însemna că se aliază cu modul de Infatuare al pacientului, în loc să se alieze u
modul de Copil singuratic sau de Adult sănătos).
Unii pacienți se prezintă la tratament din cauza unor probleme ce izvorăsc
din modul lor de Autoliniștire detașată. Joacă jocuri de noroc, abuzează de
substanțe, se angajează în comportamente sexuale pe care le regretă mai târziu
sau în orice alt fel de comportamente impulsive sau compulsive care se dovedesc
a fi autodistructive.
în cele din urmă, un alt motiv pentru care acești pacienți solicită terapie
este faptul că sunt nefericiți în căsnicia lor. Spre exemplu, există cazuri în care
solicită ajutor pentru a decide dacă să își părăsească soțul sau soția pentru cineva
cu care au o aventură.
Descrierea copilăriei și reacția la exercițiile de imagerie dirijată

în afară de cazurile în care relatează amintiri „perfecte” din copilărie,
pacienții cu tulburare de personalitate narcisistă nu sunt capabili, în general, să
răspundă precis la întrebările care investighează teme mai profunde din copilăria
lor. Sunt dispuși să discute despre amintiri plăcute din copilărie, însă nu sunt
conștienți de amintirile dureroase din copilărie. Acești pacienți se opun, de
obicei, exercițiilor de imagerie dirijată a evenimentelor din copilărie în care este
1 Traducere de Mircea Ivănescu, Colecția Seria de autor T.S. Eliot, editura Humanitas
Fiction, 2011 (n. tr.).
implicată orice fel de emoție dureroasă (alta decât furia). Nu își dau voie să devină
vulnerabili și să intre în modul de Copil singuratic.
Unii pacienți - probabil cei care au un prognostic mai bun - sunt mult
mai dispuși să recunoască existența Copilului vulnerabil în primele etape ale
terapiei. Sunt mult mai dispuși să își discute amintirile dureroase din copilărie și
să facă exerciții de imagerie dirijată. Atunci când generează imagini din copilărie,
pacienții mai sănătoși reușesc să își exprime și să se confrunte cu sentimentele de
singurătate sau de rușine.
Chestionarul Young de scheme cognitive și alte instrumente de

evaluare
Am găsit în mod consecvent un profil psihologic al pacienților cu
tulburare de personalitate narcisistă prin intermediul Chestionarului Young de
scheme cognitive. Aceștia au, de regulă, scoruri ridicate pentru Sentimentul
de îndreptățire, Standardele nerealiste și Autocontrolul redus și scoruri scăzute
pentru aproape toate celelalte. Un asemenea profil este o dovadă a capacității
acestor pacienți de a supracompensa și de a evita. In mare, ei nu își conștientizează
schemele cognitive centrale Deprivare emoțională și Deficiență și nici celelalte
scheme cognitive.
Este interesant că, prin intermediul Inventarului Young de evaluare a
10 stilului parental, acești pacienți sunt adesea capabili să identifice multe dintre
aspectele negative ale felului în care părinții lor i-au tratat în copilărie. Cu toate
că nu sunt conștienți de schemele lor cognitive, aceștia sunt adesea capabili să
raporteze în inventarul respectiv prin ce fel de comportamente le-au făcut rău
părinții. Pacienții cu tulburare de personalitate narcisistă obțin scoruri ridicate la
Inventarul Young de evaluare a compensării, ceea ce este predictibil, din moment
ce manifestă un număr mare de comportamente compensatorii.
PREZENTARE DE CAZ
Probleme descrise si tablou clinic curent

Cari este un pacient de 37 de ani diagnosticat cu tulburare de personalitate
narcisistă. A început terapia cu o terapeuta centrată pe scheme cognitive pe nume
Leah, la vârsta de 36 de ani. Prezentăm fragmente dintr-o consultație pe care dr.
Young a desfașurat-o cu Cari și care a avut loc la aproximativ 1 an după ce Cari
începuse terapia cu Leah. Leah a solicitat consultația respectivă cu dr. Young,
deoarece a simțit că s-a blocat în terapia cu Cari.
în primul fragment, dr. Young și Leah analizează cazul pacientului. (Toate
celelalte fragmente sunt extrase din ședința desfășurată de doctorul Young cu
pacientul.) La începutul fragmentului, Leah descrie cum s-a manifestat Cari când
a venit pentru prima dată la terapie și cum se simțea să lucreze cu el.
LEAH: Cari a fost o reală provocare. Nu credeam că va continua să vină la terapie

mai mult de două ședințe. Aveam impresia că vrea să „mă încerce”.
Reușea să mă scoată din fire aproape din secunda în care intra pe
ușă. Nu îmi spunea niciodată pe nume și nu era genul care să răspundă
sau să inițieze orice fel de salut. își lăsa haina să cadă pe podea și se arunca
cumva în scaun spunând lucruri precum „Ați exersat aceste cuvinte ca
să mă impresionați în ședința asta? Vreți să vă cred deșteaptă, nu-i așa?”
Folosea un limbaj lipsit de considerație, iar stilul său ermetic a ieșit repede
la iveală, aproape deliberat, ca să încerce să mă provoace.
Am avut impresia că e un joc. încă de la început am avut impresia că lucrurile se
desfășoară asemenea unui joc.
DR. YOUNG: Și cum v-a făcut să vă simțiți atunci când v-ați dat seama că
facea ca lucrurile să fie asemenea unui joc, că vă provoca, că încerca să vă
învingă?
LEAH: Furioasă. Mi se întâmpla să fiu furioasă pe el, furioasă că încearcă să mă
prindă în capcană. Propriile mele scheme cognitive au ieșit la suprafață -
împreună cu tentația de a intra în jocul respectiv și de a-1 câștiga.
Apar aici câteva dintre sentimentele tipice cu care se confruntă terapeuții 10

atunci când lucrează cu pacienți cu tulburare de personalitate narcisistă. Cu
toate acestea, se recomandă ca terapeuții să nu facă greșeala de a încerca să
intre în competiție cu pacientul sau de a încerca să îl impresioneze. Asemenea
comportamente nu fac decât să întărească narcisismul pacientului și îl determină
pe acesta să îl desconsidere pe terapeut în timp.
După întâlnirea cu Leah, dr. Young a început consultația cu Cari. în
următorul fragment, Cari îi spune doctorului Young care sunt motivele pentru
care a început terapia. Se confruntă cu probleme grave atât în căsnicia lui, cât și
în viața sa profesională.
CARL: Am 37 de ani, sunt căsătorit, am doi copii. Am crescut în Los Angeles și

momentan sunt între cariere.
DR. YOUNG: Plănuiți să începeți o a doua carieră sau savurați pur și simplu
faptul că nu aveți un loc de muncă în acest moment?
CARL: Cu siguranță îmi face plăcere să nu am un loc de muncă și s-ar putea să
încep o doua carieră. Asta face parte din ceea ce caut acum, să încerc să îmi
dau seama ce să fac.
DR. YOUNG: înțeleg. Și care este numele soției dumneavoastră?
CARL: Danielle. Suntem căsătoriți de aproximativ 9 ani.
DR. YOUNG: Puteți să îmi spuneți care sunt acum scopurile dumneavoastră în
terapie? în acest moment, care credeți că este motivul pentru care faceți
terapie?
CARL: Păi, acum aș spune că n-am reușit încă să fac în niciun fel dovada capacității
de, ceea ce aș numi în termeni generali, control al impulsurilor. în termeni
practici, îmi place să stau treaz toată noaptea și să dorm în timpul zilei, cu
toate că îmi dau seama că nu este cel mai bun lucru, având în vedere că
interferează cu multe aspecte ale vieții mele. Și până acum n-am reușit să
fac niciun fel de progrese semnificative în schimbarea acestui lucru.
DR. YOUNG: Și mai există și alte scopuri pe care vreți să le atingeți în terapie,
în afară de rezolvarea acestei probleme care ține de controlul impulsurilor?
CARL: Păi, acesta este scopul tangibil. Cred că totuși conștientizez nevoia de a
continua să fac terapie pentru a descoperi cum să devin o persoană mai
bună și cum să mă înțeleg cu oamenii.
DR. YOUNG: Simțiți că asta este ceva ce vă vine greu să faceți? în ce sens vă este
greu să vă înțelegeți cu oamenii?
CARL: Păi, mă consider puțin diferit, neobișnuit sau - cineva a spus la un
moment dat despre mine că sunt un rebel; nu știu dacă asta este întru totul
10 adevărat. îmi puteți spune rebel, sau tocilar, sau genul tipic de intelectual
dezadaptat și egocentric. (Râde)
DR. YOUNG: Când vă gândiți la ideea de a fi diferit, vi se pare că sunteți diferit,
adică mai bun, sau diferit, adică mai rău, sau diferit și la fel de bun ca alții?
CARL: Păi, diferit, adică diferit, dar și diferit și mai bun. însă în anumite contexte,
diferit și mai rău.
DR. YOUNG: Ați menționat de asemenea într-unul dintre chestionare despre
o „paralizie a voinței”. Mai este asta o problemă? Ce înseamnă, de fapt,
pentru dumneavoastră?
CARL: Păi, în momentul acela mă refeream la faptul că nu eram capabil să duc
la bun sfârșit nici cel mai insignifiant lucru care se abatea de la rutina mea
zilnică, cum ar fi să dau un telefon ca să-mi programez o ședință la un
psihoterapeut. Mi-am dat seama acum aproape 2 ani că simt într-adevăr
nevoia să caut ajutor, însă nu am dat niciun telefon în privința asta timp
de aproape 6 luni.
DR. YOUNG: Din cauza aceleiași paralizii.
CARL: Da.
DR. YOUNG: Aveți acum vreo idee din ce cauză a apărut paralizia respectivă,
despre ce a fost vorba?
CARL: Păi, nu sunt foarte sigur. Pare să fie un fel de spaimă, un fel de stare
depresivă.
Trebuie menționat faptul că tonul vocii și stilul de relaționare ale lui Cari
față de terapeut sunt oarecum arogante. Vorbea ca și cum el și dr. Young s-ar afla
pe picior de egalitate, și nu ca un pacient care solicită ajutor. Avea un stil detașat
și își descria problemele într-un stil oarecum infatuat. Un ton și un stil arogant
reprezintă adesea primul indiciu că un pacient este narcisist.
Cari descrie o serie de motive pentru care solicită tratament. Primul se
referă la faptul că nu are control asupra impulsurilor. Acesta reprezintă schema sa
cognitivă de Autocontrol redus/ Autodisciplină redusă și face parte din modul de
Infatuare. El nu poate stabili limite propriului comportament. Cel de-al doilea
motiv se referă la dificultatea de a relaționa cu ceilalți oameni. Aceasta este o
problemă des întâlnită la pacienții cu tulburare de personalitate narcisistă - Cari
este măcar conștient de această dificultate, spre deosebire de mulți alți pacienți.
Cel de-al treilea motiv se referă la „paralizia voinței” - depresia pe care o resimte
atunci când nu are parte de suficient de multă stimulare sau aprobare. Observați
că pacientul nu înțelege acest simptom, cu toate că realizează că este deprimat.
Ulterior, intervievatorul va urmări să conecteze depresia lui la modul de Copil
singuratic.
In următorul fragment, Cari analizează motivele pentru care întâmpină
probleme în a se înțelege cu oamenii. începe prin a explica de ce crede el că
oamenii l-ar putea considera plictisitor. Acest fragment dovedește că pacientul își
conștientizează într-o anumită măsură problemele.
10
DR. YOUNG: De ce credeți că oamenii v-ar putea vedea ca fiind plictisitor?
CARL: Păi, dacă ar fi să presupun de ce, aș zice că sunt genul de persoană care își
începe fiecare propoziție cu cuvântul „eu” (Râde).
DR. YOUNG: Prin urmare, sunteți plictisitor pentru că sunteți egocentric? Asta
este ceea ce vreți să spuneți?
CARL: Da. Cred că da.
DR. YOUNG: Și aveți vreo idee de ce sunteți egocentric? De ce credeți că vă
concentrați atenția atât de mult pe dumneavoastră în timpul conversațiilor?
CARL: O, păi, vreți să vă vorbesc despre mama mea? (Râde sarcastic.)
DR. YOUNG: (Râde de asemenea.) Nu, nu mă gândeam neapărat din punct de
vedere al trecutului, ci mai degrabă la nivel intuitiv. Ce credeți că se află
acolo în sinea dumneavoastră, ce vă ține atenția concentrată pe propria
persoană, mai ales că acum păreți să conștientizați faptul că acest lucru ar
putea să îi plictisească pe unii oameni?
CARL: Păi, asta e problema, eu nu prea conștientizez asta. Nu intru în interacțiuni
sociale având acel gen de atenție de care se presupune că ar trebui să fii
capabil. îmi este foarte greu să fac asta. Și nu este vorba doar despre un
egocentrism, cred că acolo există și un fel de timiditate sau de frică.
Cari are capacitatea de a realiza faptul că este prea egocentric în situațiile

sociale, însă poate face asta doar din prisma modului în care se află în acel moment
al interviului. Este vorba despre un mod de detașare. Obiectivul interviului este
de a-1 scoate din acest mod de detașare. Atunci când Cari se află efectiv într-o
situație socială, domină modul lui de Infatuare, iar el nu mai conștientizează că
este prea egocentric.
Cari dovedește un anumit nivel de conștientizare a timidității, care se află
în spatele modului său de Infatuare, ceea ce reprezintă un prognostic pozitiv. Cu
toate acestea, pare a fi blazat de faptul că este o persoană egocentrică - nu pare
să îl îngrijoreze. Acest lucru este tipic la pacienții cu tulburare de personalitate
narcisistă. Chiar și în cazurile în care dovedesc un anumit nivel de conștientizare
al comportamentului lor egocentric, nu par să fie în mod special deranjați de
acest lucru. Datorită „fermecătoarei lor indiferențe”2, nu îi supără să descopere
faptul că au îndepărtat alți oameni sau că au fost nedrepți.
în următorul fragment, Cari își descrie sentimentele față de soția lui. El
manifestă acea tendință de a-și desconsidera partenera, pe care am menționat-o
mai devreme ca fiind caracteristică pacienților cu tulburare de personalitate
narcisistă în stadiile mai avansate ale relațiilor.
DR. YOUNG: Ce puteți să îmi spuneți despre soția dumneavoastră? Cum vă

simțiți când sunteți cu ea? Unul din lucrurile pe care le-ați scris aici (arată
10 către chestionare) este că una dintre dorințele dumneavoastră este „să vă dați
soția la schimb”.
CARL: Da.
DR. YOUNG: Deci trebuie să existe anumite sentimente negative cu privire la
relație, un fel de dezamăgire...
CARL: Se descurcă puțin mai bine acum. Relația merge puțin mai bine. Am
trecut peste asta, mai mult sau mai puțin.
DR. YOUNG: în ce consta dezamăgirea dumneavoastră față de ea? în ce fel vă
dezamăgea?
CARL: Păi, mă dezamăgea din punctul de vedere al nivelului ei de integritate, al
nivelului ei de loialitate față de adevăr, al nivelului ei de angajament față de
conștientizarea de sine și al capacității ei intelectuale.
Așa cum s-ar putea deduce din modul nepăsător în care Cari înșiră critici la
adresa soției sale în acest fragment, narcisismul său nu este încă deplin vindecat.
în următorul fragment, Cari descrie egocentrismul soției sale. Acest
fragment arată că, deși o denigrează, la un anumit nivel conștientizează totuși
care îi sunt imperfecțiunile obiective.
2 în franceză, belle incliffmnce — termen care descrie reacția de indiferență a persoanelor

afectate de tulburare de conversie, care nu par să fie preocupate de expresia exterioară a
simptomelor lor (n. tr.).
DR. YOUNG: Cum vă purtați cu Danielle?

CARL: Păi, câteodată, în trecut, am fost foarte rece, foarte distant. Câteodată
nici măcar nu își dă seama de asta. In felul ei, ea este mai egocentrică
decât mine. Devine obsedată de propriile probleme până în punctul în care
efectiv nu mai are contact cu realitatea, iar dacă mie îmi este greu să îmi
conștientizez emoțiile, aș zice că ei îi este și mai greu să își conștientizeze
emoțiile.
DR. YOUNG: Ce v-a atras la ea de la bun început?
CARL: Păi, la început mi se părea că suntem pe aceeași lungime de undă, deoarece
cred că avem multe lucruri în comun în ceea ce privește disfuncționalitatea
noastră.
Așa cum se întâmplă adesea în cazul pacienților cu tulburare de personalitate

narcisistă, Cari a ales să se căsătorească cu o femeie care i-a întărit senzația de
deprivare emoțională din copilărie.
TRATAMENTUL NARCISISMULUI
Scopul primar al tratamentului i’

Scopul primar al tratamentului este de a dezvolta modul de Adult sănătos,
după modelul terapeutului, care să fie capabil să reproducă figura parentală
pentru Copilul singuratic și să lupte cu modul de Infatuare și de Autoliniștire
detașată. Scopul este de a obține un nivel crescut de vulnerabilitate tolerat cu mai
puțină supracompensare și evitare.
Mai specific, scopul tratamentului este de a ajuta la dezvoltarea unui mod
de Adult sănătos care:
1. să ajute Copilul singuratic să se simtă sprijinit și înțeles, precum și să

dea dovadă de grijă și empatie față de alți oameni;
2. să confrunte modul de Infatuare, astfel încât pacientul să renunțe la
nevoia excesivă de aprobare și să îi trateze pe ceilalți pe baza regulilor
reciprocității, pe măsură ce Copilul singuratic asimilează mai multă
iubire autentică;
3. să ajute modul de Autoliniștire detașată să renunțe la comportamentele
dezadaptative adictive și evitante și să le înlocuiască cu iubire autentică,
exprimare de sine și trăire a emoțiilor.
Terapeutul îi ajută pe pacienți să cultive relații intime autentice, întâi cu

terapeutul, iar apoi cu alte persoane semnificative adecvate. Pe măsură ce Copilul
singuratic asimilează din ce în ce mai multă iubire și empatie, pacientul nu va
mai simți nevoia să înlocuiască dragostea cu aprobare sau cu indiferență și nu va
mai fi nevoit să se comporte într-o manieră înjositoare și egocentrică față de cei
din jur. Atât modul de Infatuare, cât și cel de Autoliniștire detașată vor începe să
cedeze și se vor atenua gradual.
Tratamentul se centrează, așadar, în primul rând asupra relațiilor intime
ale pacientului - atât asupra relației terapeutice, precum și asupra celorlalte relații
semnificative ale pacientului. La fel ca în cazul tratamentului pe care îl aplicăm
pacienților cu TPB, strategiile pe care ne bazăm în principal sunt cele de abordare
a modurilor.
Prezentăm componentele tratamentului, aproximativ în ordinea în care le
introducem în terapia cu pacientul.
Terapeutul transformă acuzele curente în pârghii de influență

Terapeutul se străduiește să țină pacienții conectați la suferința lor
emoțională, deoarece, odată ce aceasta dispare, există riscul ca ei să încheie
terapia. Cât timp terapeutul îi face pe pacienți să fie cât mai conștienți de golul
interior, senzația de deficiență și singurătatea de care suferă, acesta va dispune de
niște pârghii de influență pentru a-i ține în tratament. Dacă pacientul se prezintă
la terapie într-o stare de distres emoțional, starea respectivă poate fi folosită drept
o pârghie de influență, pentru a-i păstra acestuia motivația de a rămâne în terapie
și a încerca să se schimbe. Totodată, terapeutul pune accent și pe consecințele
negative ale narcisismului pacientului, cum ar fi respingerea din partea celor
10 dragi sau nereușitele în carieră.
Majoritatea pacienților cu tulburare de personalitate narcisistă nu solicită
tratament cu scopul de a lucra asupra sentimentelor subiacente de deprivare
emoțională și de deficiență. Mai degrabă, scopul lor este de a recâștiga o anumită
sursă de aprobare pe care au pierdut-o sau de a scăpa de o anumită consecință
negativă a comportamentelor lor de infatuare sau de autoliniștire. Aceștia vin
căutând ajutor pentru susținerea modurilor lor de Infatuare și de Autoliniștire
detașată. Odată ce le este clar că terapeutul nu va lucra în interesul acestor două
moduri, unii pacienți devin furioși și decid să încheie tratamentul. Cu toate
acestea, dacă terapeutul reușește să îi mențină pe pacienți conștienți de suferința
lor emoțională, precum și de pierderile în viață și de consecințele negative care
vor apărea inevitabil dacă nu se schimbă, atunci acestea pot fi motive de a rămâne.
Legătura emoțională cu terapeutul și teama de răzbunare din partea celorlalți sunt
ceea ce îl motivează în principal pe pacient să continue terapia. Dacă terapeutul
reușește să îl mențină pe pacient în modul de Copil singuratic și să îi sprijine
dezvoltarea, atunci există șanse mari ca acesta să rămână în terapie, cu toate că nu
îsi
)
dorește
>
acest lucru atunci când se află în celelalte moduri.
Terapeutul stabilește o legătură cu modul de Copil singuratic

în cadrul relației terapeutice, terapeutul urmărește crearea unui spațiu în
care pacientul să simtă că i se acordă atenție și este prețuit, fără să trebuiască
să fie perfect sau special, și în care pacientul îi acordă atenție terapeutului și îl
prețuiește, fără să trebuiască ca acesta din urmă să fie perfect sau special. Terapeutul
stabilește așadar o legătură cu modul de Copil singuratic. îl apreciază pe pacient
arunci când își exprimă vulnerabilitatea și îi oferă pacientului „acceptare pozitivă

necondiționată” (Rogers, 1951).
Adesea, pacienții cu tulburare de personalitate narcisistă nu își dau seama
că au probleme cu intimitatea. E posibil să nu avut niciodată relații intime
autentice. Prin intermediul relației terapeutice, aceștia încep să realizeze cât de
dificil le este să se apropie, la nivel emoțional, de o altă ființă umană. Terapeutul
transformă scopul terapiei în a-i ajuta pe pacienți să rămână în modul de Copil
singuratic și să încerce să își găsească o îndeplinire a nevoilor emoționale de bază.
Spre deosebire de părinte, care a susținut modul de Infatuare, terapeutul susține
modul de Copilul singuratic. Terapeutul îl ajută pe pacient să suporte durerea
de a fi în modul de Copil singuratic fără a intra în vreunul din celelalte moduri.
Terapeutul sprijină pacientul aflat în modul de Copil singuratic, promovând
remedierea schemei cognitive. Prin intermediul „reproducerii limitate a figurii
parentale”, terapeutul oferă un antidot parțial împotriva schemelor cognitive
Deprivare emoțională și Deficiență ale pacientului, precum și împotriva celorlalte
schemele cognitive.
Terapeutul confruntă comportamentul de căutare a aprobării fără
a-1 desconsidera pe pacient. Terapeutul transmite mereu același mesaj:
„Dumneavoastră sunteți cel de care îmi pasă, nu de performanțele sau de
înfățișarea dumneavoastră.” De asemenea, terapeutul confruntă comportamentul
prezumțios al pacientului fără a-1 desconsidera. Terapeutul stabilește limite
punând accent pe principiul reciprocității. Terapeutul transmite mesajul: „îmi 10
pasă de dumneavoastră, dar îmi pasă și de mine însumi și de ceilalți. Cu toții
merităm la fel de multă grijă.”
Atunci când pacientul devine furios pe terapeut într-un mod nejustificat,
acesta din urmă îl confruntă empatie pe pacient. Terapeutul își exprimă simpatia
și înțelegerea față de punctul de vedere al pacientului, însă corectează orice
fel de idee distorsionată potrivit căreia terapeutul este egoist sau urmărește
să îl priveze, să îl desconsidere sau să îl controleze pe pacient. în cazul în care
pacientul menționează o critică întemeiată, însă o comunică într-o manieră
disprețuitoare, terapeutul își revendică dreptul de a fi apreciat în ciuda acestui
fapt. Terapeutul transmite mesajul: „Cu toții merităm grijă, chiar și atunci când
suntem imperfecți.” Terapeutul îi semnalează pacientului cum îl face să se simtă
comportamentul disprețuitor și care este impactul pe care l-ar avea asupra altor
oameni din afara terapiei. Totodată, terapeutul îl ajută pe pacient să aibă o vedere
de ansamblu asupra incidentului, astfel încât să înțeleagă în termeni de moduri
motivul pentru care se comportă astfel.
Terapeutul confruntă cu tact stilul disprețuitor sau provocator al

pacientului
Mai devreme sau mai târziu, majoritatea pacienților cu tulburare de
personalitate narcisistă încep să își trateze terapeutul la fel cum se poartă cu toți
ceilalți - într-o manieră disprețuitoare sau provocatoare. Pacientul începe să îl
desconsidere pe terapeut. Este important ca terapeutul să îl înfrunte pe pacient
atunci când se întâmplă acest lucru, altfel îi va pierde respectul.
Confruntarea acestor pacienți este adesea dificilă pentru terapeuți, mai ales
pentru că, din experiența noastră, există atât de mulți terapeuți care au schema
cognitivă Autosacrificiu sau de Subjugare. Aceste scheme cognitive tind să
transforme asertivitatea față de narcisism într-o sarcină teribil de grea. Dacă acești
pacienți seamănă sub un aspect relevant cu unul dintre părinții terapeutului — spre
exemplu, dacă sunt exigenți, critici sau tind să controleze - atunci există riscul ca
terapeutul să își reia comportamentele de coping dezadaptativ din copilărie, în
loc să facă ceea ce este mai bine pentru pacient. Spre exemplu, terapeuții ar putea
ceda în fața unor pretenții nerezonabile sau ar putea să tolereze comportamentul
prezumțios.
Terapeuții trebuie să fie atenți la activarea propriilor scheme cognitive în
timpul terapiei cu pacienți care au tulburare de personalitate narcisistă. Declanșarea
schemelor cognitive ale terapeutului poate să ducă la reacții contraproductive,
cum ar fi răzbunarea sau competiția, care fac mai mult rău decât bine pacienților.
Terapeuții cu schemele cognitive Autosacrificiu și Subjugare au avut, de regulă,
un părinte care a fost rece, care a avut nevoi excesive sau care i-a controlat,
astfel încât comportamentele pacienților cu tulburare de personalitate narcisistă
reproduc deseori acele acțiuni ale părinților care le-au provocat suferință în
copilărie. Acești terapeuți riscă, prin urmare, să revină la strategiile de coping din
copilărie atunci când interacționează cu acești pacienți, în loc să reproducă figura
parentală pentru aceștia.
10 Este important ca terapeutul să înfrunte pacientul, însă prin intermediul
confruntării empatice. Terapeutul poate formula afirmații precum cele care
urmează:
„Știu că nu intenționați să mă răniți, însă atunci când îmi vorbiți

astfel, simt de parcă ați încerca să mă răniți.”
„Atunci când îmi vorbiți pe acest ton, mă simt îndepărtat de
dumneavoastră, cu toate că știu că sunteți supărat și aveți nevoie să fiu
alături de dumneavoastră.”
„Atunci când îmi vorbiți într-un mod atât de înjositor, mă face să
mă îndepărtez de dumneavoastră și să îmi fie mai greu să vă dau ceea ce
aveți nevoie.”
„Cu toate că, adânc în sinea dumneavoastră, vă doriți să vă apropiați
de oameni, dacă le vorbiți astfel, ei nu își vor dori să se apropie de
dumneavoastră.”
Terapeutul atrage atenția asupra comportamentului lipsit de considerație

al pacientului, manifestând înțelegere față de motivul pentru care pacientul se
comportă astfel, însă în același timp amintindu-i care sunt consecințele negative
ale comportamentului respectiv în relațiile sale - cu terapeutul și cu alte persoane
din viata pacientului.
In următorul fragment, dr. Young începe să confrunte modurile de
Infatuare și de Autoliniștire detașată ale lui Cari. In contextul unei discuții despre
începuturile relației cu soția sa Danielle, dr. Young îi semnalează lui Cari că se
comportă într-o manieră lipsită de considerație față de el.
DR. YOUNG: Cum arăta Danielle în acea perioadă? Era frumoasă? Era idealul
dumneavoastră de femeie?
CARL: Era frumoasă. Dar nu uitați, eu eram beat, eram așezat pe scaun, la fel și ea
era așezată pe scaun (râde). Spun mereu în glumă că nu m-aș fi îndrăgostit
niciodată de cineva atât de scund, dacă n-aș fi fost beat și dacă n-am fi fost
amândoi așezați pe scaun.
Avea tipul de corp care trebuie, avea culoarea de păr care trebuie.
DR. YOUNG: Deci îndeplinea toate aceste criterii obiective.
CARL: (enervat) Nu sunt criterii obiective. E vorba despre criteriile acelea pe care
le simțim, dar sunt oarecum inefabile, cele pe care le avem și nu știm de
unde provin.
DR. YOUNG: Dar ea părea să se potrivească cu toate aceste lucruri care vă
conectează intuitiv...
CARL: (întrerupe.) Păi, aproape că se potrivea. Iar ea era interesată de mine și eu
eram pregătit. Vreau să spun, aici e vorba de o confluență de factori.
DR. YOUNG: (pauză) Un lucru care se simte pe măsură ce vorbim, Cari, este că
atunci când eu spun ceva care este puțin în afara adevărului, poate cu un
pas în afara a ceea ce dumneavoastră simțiți cu adevărat, vă luați de asta 10
și oarecum ripostați ca și cum am fi într-o dezbatere. înțelegeți la ce mă
refer? în loc să spuneți „Da, aveți dreptate, este adevărat, dar nu e chiar
așa”, spuneți, „Asta e complet pe dinafară”.
CARL: (enervat) Nu mi se pare că ceea ce spuneți este cu un pas în afara adevărului.
N-aș spune că e cu un singur pas în afara adevărului, aș zice mai degrabă
că e cu cinci pași pe dinafară - mi se pare că ține de alt registru. Sunt tare
capricios în privința asta, nu-i așa?
Terapeutul l-a confruntat cu blândețe pe Cari, iar acesta răspunde într-o
manieră provocatoare. Terapeutul continuă să îi vorbească empatie, în vreme
ce Cari continuă să desconsidere observațiile terapeutului. Acest lucru nu îl
descurajează însă pe terapeut, care îl confruntă în continuare pe Cari fără a deveni
furios sau punitiv față de el; dimpotrivă, terapeutul îi semnalează în mod repetat
care sunt consecințele comportamentului său în relația cu terapeutul și cu alte
persoane din viața sa. Terapeutul încearcă să privească în ansamblu incidentul de
moment, să îl observe cu calm pe pacient, să își exprime empatia și să ofere un
feedback obiectiv si
5
o situație
)
de învățare.
5
DR. YOUNG: Ce efect are ceea ce faceți asupra celeilalte persoane cu care vorbiți,
faptul că faceți aceste corecții?
CARL: Nu știu (râde încet).
DR. YOUNG: Ce ați presupune? Ați menționat că sunteți o persoană receptivă...
CARL: (întrerupe.) în mod normal, sunt receptiv la cum reacționează cei din jur.
în acest moment, se pare că asta vă deranjează. Am impresia că vă supără
genul acesta de corecții.
DR. YOUNG: Păi, eu sunt de părere că alți oameni s-ar supăra să fie corectați de
fiecare dată când spun câte ceva. Eu sunt psiholog și înțeleg că, dat fiind
genul de probleme pe care le aveți, e foarte important să fiți perfecționist
și să nimeriți totul la țintă, așa că pot să îmi spun, „Păi, din punctul lui de
vedere, sarcina de a nimeri exact este crucială si relevantă.”
CARL: (întrerupe.) Pare să fie crucială sau relevantă pentru mine doar într-o
conversație.
>
DR. YOUNG: Da, dar ceea ce vreau să spun este că, dacă faceți același lucru
cu cineva care nu este un psiholog încercând să vă înțeleagă alcătuirea
psihologică, cred că acea persoană va simți asta ca pe un fel de critică,
ca și cum ceea ce a spus nu a fost suficient de inteligent, nu s-a ridicat la
înălțimea așteptărilor pe care le aveți de la o conversație.
CARL: Sau ca pe un fel de observație adițională redundantă, la un subiect care
nu necesită niciun fel de continuare.
DR. YOUNG: Da, dar nu asta mă îngrijorează de fapt, ci partea în care sunt
10 rănite sentimentele celorlalți.
Cari încearcă să distragă atenția de la ideea că rănește alți oameni: urmărește

să mențină conversația la un nivel intelectual și să justifice că ceea ce face nu este
atât de grav. Cu toate acestea, terapeutul nu îi permite să scape cu asta. Acesta
continuă să îi semnaleze cu blândețe, însă ferm, faptul că îi rănește pe ceilalți prin
comportamentul lui. în următorul fragment, Cari începe să dea dovadă de un
anumit nivel de conștientizare al propriului comportament din cadrul ședinței.
CARL: Prin urmare, ceea ce îmi semnalați, iar eu consider că este o observație
utilă, este că am tendința de a contextualiza toate interacțiunile sub forma
unui soi de joc -- s-ar putea numi un joc - în care obiectivul este un fel
de intelectualizare. Deci, orice fel de interacțiune are loc într-un context
foarte restrâns.
DR. YOUNG: Ceea ce are efectul de a suprima sentimentele. Orice fel de
sentimente pe care le am față de dumneavoastră sau pe care le-ați putea
avea față de mine se pierd oarecum în toată această frazeologie. Intr-un
fel, e ca și cum ai citi o carte în care accentul se pune atât de mult pe
exprimare, încât se pierde din emoție.
CARL: Poate că acesta este tiparul meu. Poate că tiparul meu este să suprim
emoțiile.
Cari recunoaște adevărul din ceea ce spune terapeutul - faptul că

intelectualizează și critică cu scopul de a-și evita sentimentele - ceea ce este un
semn de progres din partea lui. în scurt timp, însă, revine la a-1 denigra pe terapeut.
Dr. Young o aduce în discuție pe Leah, terapeuta la care merge în prezent.
DR. YOUNG: Unul dintre lucrurile pe care le menționase Leah este acest „dans
al dominației” — care este una dintre temele recurente la dumneavoastră.
CARL: (Râde batjocoritor.) Și eu care credeam că este ceva ce doar dumneavoastră
ați remarcat. Nu știu dacă este una dintre temele mele. Este pur și simplu
un aforism.
DR. YOUNG: Da, ea este cea care a menționat-o, dar mi se pare că ar putea fi
relevantă în acest context. Probabil că în conversațiile intelectuale există un
subtext în care doi oameni se întrec la nivel intelectual cu scopul de a vedea
cine e mai deștept sau de a vedea cine nimerește mai exact.
CARL: (pe un ton provocator) Da, da. Și dacă observați, e nevoie de doi pentru a
dansa tango.
DR. YOUNG: (fără să îi vină să creadă) Deci vreți sa spuneți că asta mi-a făcut
și mie plăcere?
Acest gen de dispută este o parte intrinsecă din tratamentul pacienților cu 10
tulburare de personalitate narcisistă. Pacientul nu încetează să polemizeze și să îl
desconsidere pe terapeut, iar acesta continuă să reacționeze semnalându-i efectele
pe care le are comportamentul său, atât asupra terapeutului, cât și asupra altor
persoane importante din viața pacientului.
Pe măsură ce interviul dintre terapeut și Cari înaintează, acesta din urmă
începe să recunoască treptat adevărul din spusele terapeutului. Cu toate că există o
parte din Cari care continuă să lupte cu terapeutul - modul infatuat, detașat, care
nu vrea să se simtă pus în inferioritate și refuză să cedeze - există, de asemenea,
o parte sănătoasă din el care devine din ce în ce mai receptivă față de terapeut și
mai conștientă de propriile fapte. Scopul tratamentului este tocmai acela de a-1
ajuta pe Cari să își dezvolte acest mod de Adult sănătos.
Terapeutul își apără cu tact propriile drepturi ori de câte ori pacientul
le încalcă.
Terapeutul reacționează cu o asertivitate adecvată față de pacient, de fiecare
dată când acesta se comportă într-o manieră lipsită de considerație. Terapeutul
stabilește limite pacientului la fel cum face un părinte pentru copilul său. Exact la
fel cum un părinte bun nu ar permite acasă comportamente care ar fi de neacceptat
în casă - cum a fi intimidarea sau limbajul înjositor - terapeutul nu îi permite
pacientului să se comporte față de el într-o manieră care ar fi de neacceptat în
relația cu persoanele din afara terapiei. Terapeutul stabilește limite atunci când
pacientul se poartă necorespunzător.
în continuare, prezentăm niște reguli de bază pe care terapeuții le pot urma

atunci când stabilesc limite pacienților cu tulburare de personalitate narcisistă.
1. Terapeuții manifestă empatiefață de punctul de vedere narcisist și acționează

cu tact atunci când confruntă sentimentul de îndreptățire. Terapeutul manifestă
empatie față de motivul pentru care pacientului cu tulburare de personalitate
narcisistă i se pare „corect” să acționeze egoist, semnalându-i în același timp
modul în care comportamentul său îi afectează pe ceilalți. Terapeutul trebuie să
nimerească întocmai echilibrul dintre empatie și confruntare.
Dacă terapeutul nu exprimă suficient de multă empatie, pacientul se va
simți neînțeles și denigrat și nu va asculta ceea ce are terapeutul de spus. Dacă
terapeutul nu îl confruntă suficient pe pacient, atunci acesta va avea impresia că
terapeutul și-a dat implicit permisiunea pentru comportamentul prezumțios.
2. Terapeuții nu se apără și nici nu contraatacă atunci când pacienții
îi desconsideră. Terapeutul nu se pierde în conținutul atacurilor din partea
pacientului. Terapeutul trece dincolo de conținutul propriu-zis și nu îl
interpretează ca un atac la persoană, ci se concentrează pe aspectele interpersonale
ale discuției, nu pe conținut. Terapeutul care se ceartă cu privire la conținutul
a ceea ce spune pacientul face de cele mai multe ori o greșeală în acest sens.
De îndată ce terapeutul devine defensiv sau contraatacă, înseamnă că a intrat în
„jocul” pacientului, iar acesta din urmă controlează ședința. Terapeutul se va axa
10 mai degrabă pe procesul a ceea ce se întâmplă — faptul că pacientul îl desconsideră
pe terapeut pentru a-și evita propriile emoții - și continuă să îl confrunte empatie
pe pacient cu privire la consecințele comportamentului său.
3. Terapeuții își revendică drepturile fără a fi punitivi. Atunci când pacienții
încalcă drepturile terapeutului, acesta le atrage atenția apelând și în acest caz la
confruntarea empatică. Terapeutul spune lucruri precum: „Știu că probabil nu
intenționați să mă răniți, iar adânc în sinea dumneavoastră de fapt vă simțiți
neînțeles, dar eu nu agreez felul în care vorbiți acum cu mine.”
4. Terapeuții nu se lasă intimidați de către pacienți să facă lucruri pe care nu
doresc să le facă. Mai degrabă, terapeuții stabilesc limite clare pe baza a ceea ce
este confortabil și corect pentru ei, indiferent de presiunile pe care trebuie să le
suporte din partea pacientului. Spre exemplu, terapeuții nu permit pacienților
să îi convingă să le reprogrameze constant ședințele, să depășească timpul alocat
ședințelor, să le analizeze potențiali iubiți sau rivali cu scopul de a-i ajuta să îi
manipuleze ori să câștige în lupte de putere sau să depășească oricum altcumva
limitele relației terapeutice. Totodată, terapeuții nu încearcă să își intimideze ia
rândul lor pacienții.
5. Terapeuții definesc relația terapeutică ca fiind mutuală., bazată pe
reciprocitate, nu pe raportul stăpân-sclav Atunci când pacientul îl tratează pe
terapeut într-un mod prezumțios, terapeutul îi semnalează acest lucru. Terapeutul
spune lucruri precum: „Știu că vă este teamă și că aveți nevoie să vă ajut acum,
însă am impresia că mă tratați ca pe un servitor, iar aceasta mă înstrăinează.” Sau
„Mă tratați nerespectuos și din cauza asta îmi este greu să vă fiu alături așa cum aș
vrea să fiu, din moment ce știu>
că în sinea dumneavoastră suferiti.>
”
Adesea, pacienții vor răspunde „Eu vă plătesc”. Terapeutul poate răspunde:

„Plătiți timpul pe care vi-1 acord, nu dreptul de a mă trata nerespectuos.” Terapeutul
face cunoscut faptul că relația este obligatoriu condiționată de raportul de la egal
la egal. Faptul că pacientul este acela care îl plătește pe terapeut nu îi dă dreptul
să se poarte necorespunzător cu terapeutul și nici nu îl obligă pe terapeut să
îndeplinească toate pretențiile pacientului.
6. Terapeuții caută dovezi ale vulnerabilității subiacente și le semnalează
de fiecare dată când apar. Terapeutul caută Copilul singuratic din interiorul
pacientului și îi atrage atenția asupra modului ori de câte ori acesta iese la
suprafață. Semnele respective includ manifestări de anxietate, de tristețe sau
de rușine, recunoașterea imperfecțiunilor, precum și conștientizarea nevoilor
neîndeplinite. Terapeutul îl încurajează pe pacient să rămână în modul de Copil
singuratic cât mai mult timp posibil și reproduce figura parentală pentru pacient.
7. Terapeuții trec dincolo de incidentele propriu-zise și îi cer pacientului să
investigheze motivația din spatele afirmațiilor prezumțioase, infatuate, lipsite de
considerație sau evitante. Terapeuții nu se lasă prinși în conținutul conflictului.
Mai degrabă, se leagă de felul în care se comportă pacientul și de efectul pe care
îl are comportamentul respectiv asupra altor oameni. Terapeutul își dă seama
că, în sinea sa, pacientul se simte vulnerabil. Atunci când pacienții se comportă
într-o manieră lipsită de considerație, de multe ori urmăresc de fapt să îl facă
pe terapeut să se simtă la fel cum i-a făcut acesta să se simtă, iar conținutul
conflictului dezvăluie mai multe despre cum pacientul s-a simțit denigrat, decât 10
despre ceea ce percepe ca fiind defecte ale terapeutului.
Pentru a evita formulările acuzatoare, terapeutul pune întrebări. Acesta
spune: „De ce faceți asta? De ce sunteți disprețuitor? De ce mă îndepărtați? De ce
nu vreți să vorbim despre asta? De ce sunteți furios pe mine?”
Adesea, pacienții cu tulburare de personalitate narcisistă sunt foarte
inteligenți și reușesc să îl surclaseze pe terapeut și să câștige discuțiile în
contradictoriu. Cu toate astea, chiar și atunci când ies învingători din conflict,
este în continuare greșit din partea lor să îl trateze pe terapeut într-un mod
lipsit de considerație sau insensibil. Poate că nu greșesc din punctul de vedere
al conținutului conflictului, însă cu siguranță greșesc la nivel de proces și de
stil. Trecând dincolo de incidentul în sine, terapeutul poate evita majoritatea
conflictelor.
8. Terapeuții caută temele narcisiste generale și atrag atenția pacientului
asupra lor. Exemple de teme narcisiste generale sunt (a) comportament cu aer
de superioritate, prin care încearcă să demonstreze că sunt mai presus de ceilalți,
stil competitiv; (b) comentarii acuzatoare, critice și evaluative, atât pozitive,
cât și negative; și (c) afirmații prin care se autoelogiază sau care pun accent pe
aparențe externe sau pe performanță, în locul calităților interne, precum iubire și
sentimentul de împlinire.
Din nou, pentru a avea o atitudine suportivă, nu una critică, terapeutul
poate să atragă atenția asupra temelor sub forma unor întrebări. Terapeutul spune:
„De ce credeți că vă comportați într-o manieră disprețuitoare în acest moment?”,
sau „De ce mă îndepărtați?”, sau „De ce credeți că este atât de important pentru
dumneavoastră să îmi vorbiți despre realizările pe care le aveți?”
9. Terapeutul etichetează afirmațiile care par să reprezinte modurile de

Infatuare sau de Auto liniștire detașată. Acest lucru ajută pacienții să învețe să își
identifice modurile în momentul în care se află în ele. Atunci când pacientul se
află în modul de Infatuare sau în cel de Autoliniștire detașată, terapeutul îi atrage
atenția asupra modului respectiv și îl ajută să recunoască din punct de vedere
emoțional experiența de a se afla în modul respectiv.
Terapeutul își arată vulnerabilitatea.

Una dintre cele mai bune metode prin care terapeuții le pot demonstra
paciențilorcu rulburaredepersonalitatenarcisistăcă este acceptabil să fie vulnerabili
este să fie ei la rândul lor vulnerabili. In loc să caute să pară perfecți, terapeuții
își recunosc vulnerabilitatea. Terapeuții oferă un model de vulnerabilitate: admit
când le sunt rănite sentimentele și își recunosc prompt greșelile, într-o măsură
corespunzătoare unei relații apropiate. Sunt dispuși să fie imperfecți. Chiar dacă
mulți dintre acești pacienți percep vulnerabilitatea ca fiind un semn de slăbiciune,
tot este important ca terapeutul să arate o vulnerabilitate adecvată. Nu sugerăm
ca terapeuții să discute detalii intime legate de viața lor privată, ci mai degrabă
sugerăm ca terapeuții să împărtășească cu pacienții acele sentimente vulnerabile
care se ivesc în mod natural în decursul unei ședințe de terapie. In general, este de
preferat ca terapeuții să arate mai multă vulnerabilitate pe măsură ce înaintează
10 ședințele decât în prima parte a terapiei. Dacă arată prea multă vulnerabilitate
prea devreme, pacientul ar putea interpreta greșit, crezând că terapeutul este prea
slab pentru a face față comportamentului său dificil. Terapeutul trebuie să arate
întâi că este puternic și să își fi demonstrat deja abilitatea de a stabili limite. Prin
urmare, ceea ce încearcă să transmită terapeutul este de fapt o combinație subtilă
de încredere, putere și vulnerabilitate.
în următorul fragment, terapeutul își arată vulnerabilitatea cu scopul de
a-1 încuraja pe Cari să facă același lucru. La începutul fragmentului, terapeutul îi
sugerează lui Cari faptul că atitudinea sa de rivalitate („jocul”) este determinată de
sentimente subiacente de inadecvate, pe care în mare parte nu le conștientizează.
Cu alte cuvinte, Cari compensează pentru sentimentele Copilului singuratic
intrând în modul de Infatuare.
DR. YOUNG: Faptul că jucați acest joc, ce înseamnă asta pentru dumneavoastră?
Care este rolul faptului că jucați acest joc cu cineva?
CARL: (enervat) Nu știu. Este pur și simplu o stare care mă stimulează în mod
natural.
DR. YOUNG: Am impresia că există un răspuns mai profund la această întrebare.
CARL: Da, care ar fi motivul pentru a juca acest joc în general? Dacă ar fi să mă
gândesc la un gen de situație în care aș alege să mă joc acest joc, scopul ar
reieși din situația respectivă. Dar, dacă analizez propriu-zis de ce aș începe
să joc acest joc cu dumneavoastră... (pauză). Dacă, de fapt, chiar mă
detașează de conținutul unei interacțiuni, atunci este o metodă prin care
eu controlez conversația și o deviez, probabil, de la conținutul emoțional,

care s-ar putea să fie puțin inconfortabil, către un domeniu în care mă simt
mai confortabil.
DR. YOUNG: Da, mi se pare că aveți dreptate cu asta. Mi se pare că aceasta
este ceea ce s-a întâmplat. Aveți vreo idee care ar putea fi acele lucruri
inconfortabile de la care încercați să deviați? Cum ar fi să nu jucați deloc
acest joc și să fim complet deschiși unul față de celălalt? Dumneavoastră
ați putea să vă împărtășiți reacțiile emoționale pe care le aveți față de mine,
iar eu aș putea să îmi împărtășesc reacțiile emoționale pe care le am față de
dumneavoastră. V-aș putea pune întrebări în legătură cu ceea ce simțiți la
nivel emoțional, iar dumneavoastră ați discuta deschis despre asta, pur și
simplu.
CARL: Cred că ar fi dificil.
In acest moment, Cari își percepe corect motivele -• urmărește să devieze

conversația de la acele subiecte emoționale care au potențialul de a-1 tulbura.
Acesta preferă detașarea și infatuarea pentru a evita intimitatea și modul de Copil
singuratic. Aceste moduri evitante și compensatorii țin departe modul de Copil
singuratic. Cari a încetat să îl mai desconsidere pe terapeut. El intră în modul de
Copil vulnerabil pentru câteva momente, iar apoi revine în celălalt mod.
10
Terapeutul introduce conceptul de mod de Copil singuratic
Terapeutul începe atunci să se adreseze mai direct modului de Copil
singuratic al lui Cari. Terapeutul face referire la faptul că interviul este înregistrat
video și îl întreabă pe Cari ce simte în legătură cu asta. Cari răspunde negând
că ar avea orice fel de sentimente vulnerabile. Terapeutul răspunde arătându-și
propria vulnerabilitate.
DR. YOUNG: Cum vă simțiți să fiți aici alături de mine sau să fiți în această
situație, în timp ce sunteți filmat? în afară de analiza intelectuală, ce simțiți
în legătură cu acest lucru?
CARL: Cred că sunt capabil să ignor acest lucru.
DR. YOUNG: Nu există nicio reacție
5 sau niciun conținut
> emoțional?
>
CARL: (pauză) Din partea mea sau din partea dumneavoastră?
DR. YOUNG: Din partea amândurora. Eu cu siguranță am o reacție emoțională,
lată-mă aici, filmând ceva la care oamenii se vor uita...
CARL: (întrerupe) Păi, dumneavoastră ieșiți mult mai tare în evidență decât
mine, pentru că eu sunt un pacient anonim, mai mult sau mai puțin, iar
dumneavoastră sunteți cel care conduce ședința asta (chicotește). Nu eu voi
fi judecat pentru ceea ce se petrece aici, dumneavoastră sunteți cel care va
fi judecat. Asta e ceva ce vă privește pe dumneavoastră. Nu e necesar să fie

și în problema mea.
DR. YOUNG: La nivel intelectual, are sens, dar cumva, la nivel intuitiv, nu vă
cred. Sunt de părere că oricine s-ar afla în această situație ar avea o reacție
emoțională în adâncul său.
CARL: (enervat) Ce-ar fi atunci să vorbiți despre ceea ce simțiți dumneavoastră'.
DR. YOUNG: Păi, cred că am făcut asta deja. Spuneam: în cazul meu, mă simt
cumva neliniștit pentru că, iată, mă aflu într-o situație în care am așteptări
înalte de la mine însumi, oamenii care se vor uita vor avea așteptări înalte
și există realmente un risc de a face o greșeală, de a nu merge bine, iar acest
lucru ar fi jenant.
CARL: (întrerupe.) Dar nu vă dați seama? Nu există niciun risc ca eu să fac vreo
greșeală. Eu sunt pacientul. Eu pot să fac și să spun orice vreau. (Râde
victorios.)
DR. YOUNG: Nu spun că nu aveți dreptate, dar sunteți sigur că aceasta este ceea
ce simțiți în sinea dumneavoastră, că nu există niciun fel de anxietate sau
de îngrijorare legată de modul în care vă percep ceilalți oameni?
CARL: Probabil că vă este greu să înțelegeți asta, pentru că vă așteptați ca oamenii
10
să fie conștienți de propriile defecte.
DR. YOUNG: Da. Mai ales dumneavoastră: ați menționat că sunteți timid.
CARL: Da, dar întâmplarea face că eu chiar nu sunt conștient de propriile mele
defecte.
Cari se află în modul de Infatuare, criticând-1 subtil pe terapeut, în același
timp nefiind conștient de modul de Copil vulnerabil. Terapeutul insistă, însă este
prea devreme pentru ca pacientul să își dea seama de ceea ce simte în adâncul lui.
Terapeutul începe să îi sugereze pacientului că în interiorul lui există
un Copil singuratic - o parte centrală din pacient care se simte vulnerabilă,
înspăimântată, inadecvată și pierdută. Terapeutul întărește vulnerabilitatea
pacientului, atrăgându-i în continuare atenția asupra modurilor de Infatuare și
Autoliniștire detașată.
în următorul fragment, dr. Young investighează relația lui Cari cu
terapeuta lui, Leah, pentru a vedea dacă acesta poate admite vreun sentiment de
vulnerabilitate sau vreo conexiune emoțională față de ea. Din nou, Cari dovedește
aceeași > recunoaște
> dificultate în a-si > vulnerabilitatea.
DR. YOUNG: Cum vă simțiți în timpul ședințelor cu Leah, în comparație cu

acest gen de situație? Ce simțiți la nivel afectiv atunci când aveți o ședință
cu ea? Este diferit sau este la fel ca aici?
CARL: Păi, cred că încerc să fac apel la abilitățile pe care le-am învățat în ședințele
mele cu Leah, oricare ar fi ele, și să fac în așa fel încât să le pot pune aici
în aplicare.
DR. YOUNG: Nu, voiam să spun, ce fel de emoții aveți în timpul ședințelor cu
> vă încearcă atunci când aveți
Leah? Ce emoții > o ședință
> > cu Leah?
CARL: Ei bine, încerc să par mereu detașat, să fiu conștient de emoții și atent la
ele pe măsură ce se ivesc.
DR. YOUNG: Dar simțiți în vreun fel că nu ați vrea să vă pierdeți în emoții, că
nu ați vrea să fiți cufundat prea tare în ele?
CARL: Nu neapărat. Cred că uneori îmi place să fiu cufundat în emoțiile mele,
să le descopăr și să le trăiesc.
DR. YOUNG: Dar atunci de ce ați încerca să păstrați o aparență detașată?
CARL: Nu, cred că aparența detașată este pur și simplu starea mea naturală.
Aceasta este starea naturală a lui Cari.
DR. YOUNG: Detașată.
CARL: Da.
DR. YOUNG: Atunci ne întoarcem la cealaltă explicație, anume că sunteți
detașat pentru a evita anumite trăiri emoționale cu care nu vreți să vă
confruntați.
CARL: Mă întrebați acum de ce am învățat să devin detașat. Nu am început să 10
fiu o persoană detașată la vârsta de 37 de ani.
DR. YOUNG: Care credeți că a fost momentul în care ați început să vă dezvoltați
această parte separată din dumneavoastră?
CARL: Pe la patru ani sau mai devreme și, cu siguranță, când eram mic, în
copilărie, fără îndoială.
Cari recunoaște că este detașat, că detașarea este starea sa normală de

funcționare și că aceasta a început foarte devreme în viața sa. Astfel, terapeutul
și-a croit un drum către modul de Copil singuratic. In acest moment, poate
investiga ce se ascunde în spatele detașării pacientului - de ce a început să se
detașeze la vârsta de 4 ani și ce anume a simțit înainte să se detașeze, încât asta să
ducă la dezvoltarea acestui mod.
Dr. Young și Cari numesc partea detașată din Cari drept „Cari cel
detașat”. Acest mod este, de fapt, o combinație între modurile de Infatuare și de
Autoliniștire
> detașată.
>
Terapeutul explorează originile din copilărie ale modurilor prin

intermediul tehnicii imageriei dirijate.
Odată ce pacientul este conștient de moduri, terapeutul trece la investigarea
originilor din copilărie ale modurilor, în special cele ale modului de Copil
singuratic. Am observat că cea mai buna metodă de a realiza acest lucru este prin
intermediul tehnicii imageriei dirijate. Cu toate acestea, la început, terapeutul
trebuie să depășească aproape întotdeauna opoziția pacientului față de exercițiile

de imagerie dirijată.
In următorul fragment, terapeutul investighează originile modului detașat
al lui Cari. Terapeutul îi cere acestuia să facă un exercițiu de imagerie dirijată, însă
Cari manifestă la început o serie de rețineri în legătură cu a continua, după care
se opune procesului de imagerie dirijată.
DR. YOUNG: Ați fi dispus să facem un exercițiu de imagerie dirijată pentru a

ajunge la persoana care erați înainte de asta? V-aș putea ruga să vă închideți
ochii și să vă reprezentați pe dumneavoastră în ipostaza acelui copil de 3
ani, înainte de a deveni detașat - astfel încât să îmi fac o idee despre cum
era acea parte emoțională din dumneavoastră la acea vreme, înainte de a vă
închide din punct de vedere emoțional? Ați fi dispus să încercați acest lucru
și să îmi spuneți ce vedeți?
CARL: Da, aș putea încerca, dar nu mi-aș pune prea multe speranțe în vârsta de
3 ani (râde).
DR. YOUNG: Păi, încercați să vă imaginați cea mai mică vârstă posibilă.
CARL: Știți, cred că a merge înapoi în trecut e ca și cum ai avea o fântână pe care
vremea și noroiul au umplut-o de-a lungul anilor, iar dacă vrei să ajungi
10 jos, la fundul ei, nu poți pur și simplu să te uiți acolo jos; prima dată
trebuie să sapi afară tot noroiul, așa mi se pare că este.
DR. YOUNG: Da, înțeleg ce vreți să spuneți. Imaginea pare greu de prins. Dar
haideți să încercăm. (Pauză.) Inchideți-vă acum ochii și reprezentați-vă
o imagine cu Micul Cari, în ipostază de copil, și spuneți-mi ce vedeți,
încercați să țineți ochii închiși până când terminăm exercițiul. încă un
lucru, încercați să faceți asta în imagini. Nu le analizați, nu le comentați,
încercați doar să îmi spuneți ceea ce vedeți, ca și cum v-ați uita la un film
care se desfășoară în mintea dumneavoastră.
CARL: Păi, în general, eu nu văd imagini.
DR. YOUNG: Deci -- ținând ochii închiși - când încercați să vi-1 reprezentați pe
Cari în ipostază de copil nu vedeți chiar nimic?
CARL: Așa e. Nu văd nicio imagine, nicio imagine cognoscibilă.
DR. YOUNG: Ce vedeți de fapt atunci când vă uitați acolo în trecut?
CARL: Păi, voi încerca să îmi formez un fel de impresie.
DR. YOUNG: Da, aceasta ar fi bine.
CARL: Voi încerca și voi lua orice îmi vine. Dar nu va fi sub forma unei imagini
pe care să o pot vedea cu adevărat.
DR. YOUNG: Este în regulă oricât de mult vă puteți apropia de aceasta.
Cari încă opune rezistență, însă măcar este dispus să înceapă. Pentru că a
spus că întâmpină probleme în a genera o imagine cu el din copilărie, dr. Young
i-a sugerat ca în schimb să își reprezinte o imagine cu mama lui de când el era mic.
(A-i oferi pacientului sarcini din ce în ce mai ușoare este una dintre strategiile de
a contracara rezistența pacientului la exercițiile de imagerie.)
DR. YOUNG: Cum ar fi să vă reprezentări o imagine cu mama dumneavoastră

de când erați mic și să începem de acolo. V-ar fi mai ușor?
CARL: Da.
DR. YOUNG: Ce simțiți atunci când vă uitați la expresia de pe fața ei, în
imagine? Aveți vreo reacție față de ea? Ce simțiți?
CARL: Păi, mă simt foarte trist, pentru că mă gândesc că o iubesc pe mama tare
mult, din suflet, si vreau să doar să fiu cu ea si să îi arăt că o iubesc.
DR. YOUNG: Si ea face ca asta să vă fie ușor?
CARL: (pauză lungă) Nu.
DR. YOUNG: Puteți să îmi spuneți cum este ea față de dumneavoastră și cum se
poartă cu dumneavoastră?
CARL: Nu îmi vine o imagine autentică, dar e ca și cum ar fi făcută din piatră. 10
Nu se mișcă.
DR. YOUNG: Puteți să îi spuneți în acest moment în imagine, în locul acelui
copil, cu toate că nu ați fi putut s-o spuneți atunci, ce ați fi avut nevoie
din partea ei? Spuneți-i pur și simplu cu voce tare în acest moment, astfel
încât să pot auzi.
CARL: (în rol de copil) „Mămică, vreau să mă îmbrățișezi și să mă iubești și să
îmi dai atenție și să fii cu mine pentru totdeauna. Și să nu pleci niciodată.”
DR. YOUNG: Ii vine ușor să vă atingă sau îi este greu să vă arate afecțiune?
CARL: E de piatră. E făcută din piatră în această imagine.
DR. YOUNG: Bun, și prin urmare, când vă uitați la ea, vă puteți imagina că se
gândește la ceva anume? Ați putea intra în mintea ei?
CARL: (pauză lungă) Cred că pur și simplu simte foarte multă tristețe.
DR. YOUNG: Și ce își spune ei înșiși despre dumneavoastră atunci când îi
spuneți „Vreau să fiu cu tine, vreau să te țin în brațe, vreau să mă iubești”?
CARL: Cred că poate auzi asta doar cu o parte din ea. Cred că e preocupată de
tristețea ei.
DR. YOUNG: înțeleg. Deci e absorbită de propriile sale emoții.
CARL: Da.
438 TERAPIA CENTRATĂ. PE SCHEME COGNITIVE
DR. YOUNG: Acum, imaginați-vă că vă răspunde atunci când îi spuneți acest

lucru.
CARL: Nu prea vrea să îmi vorbească. De fapt, cred că e furioasă din cauză că
am deranjat-o.
DR. YOUNG: Cum vă face să vă simțiți faptul că e furioasă pe dumneavoastră?
CARL: Mă face să mă simt groaznic.
In acest moment am accesat pentru prima dată modul de Copil singuratic

în imagerie dirijată. Pacientul descrie o mamă făcută din piatră, care nu poate
să investească din punct de vedere emoțional; iar el este un copil care își dorește
dragostea ei, însă nu are cum să o primească.
Terapeutul a țintit de la bun început acest moment, încercând să îl
determine pe Cari să își conștientizeze și să își trăiască modul de Copil singuratic.
Terapeutul a depășit în sfârșit modul detașat și infatuat al lui Cari, cel cu care
poate avea doar o relație superficială. Acum, se poate stabili o legătură cu modul
de Copil singuratic. Terapeutul poate reproduce figura parentală pentru acesta și
poate începe procesul de remediere a schemei cognitive.
Terapeutul abordează modurile pacientului

10
Terapeutul îi ajută pe pacienți să învețe să identifice și să își eticheteze
modurile, iar apoi să creeze dialoguri între ele. în următorul fragment, terapeutul
identifică două moduri - „Micul Cari” și „Cari cel detașat”. Cel dintâi este Copilul
singuratic, iar cel de-al doilea este o combinație între modurile de Autoliniștire
detașată și de Infatuare. începând cu Micul Cari, dr. Young îl ajută pe Cari să se
conecteze emoțional la modurile sale.
DR. YOUNG: Aș vrea să vă separați în doi Cari: acel Cari care este copil mic
și tânjește după dragostea mamei lui și apoi celălalt Cari, care are stilul
detașat.
>
CARL: în regulă.
DR. YOUNG: Puteți să îi vedeți pe amândoi?
CARL: (încuviințează din cap.) Da.
DR. YOUNG: Descrieți-mi-i pe amândoi, astfel încât să îmi dau seama cât de
mult se deosebesc în felul în care arată, în felul în care se simt.
CARL: Păi, acel Cari care tânjește după dragostea mamei sale este foarte trist.
(Pauză..) Este atât de trist, încât face și partea detașată să fie tristă. (Râde.)
DR. YOUNG: înțeleg. E ca și cum ar fi paralizant de trist, ca și cum ar vrea să
stea toată ziua în pat, genul acela de trist, de parcă abia se poate mișca?
CARL: (pauză) Nu. Aproape.
DR. YOUNG: Aproape.

CARL: Dar nu chiar așa.
Aici, terapeutul leagă depresia lui Cari de tristețea Copilului singuratic.

Odată ce terapeutul l-a ajutat pe Cari să își conștientizeze modurile de
Copil vulnerabil și de Detașare-Infatuare, trece mai departe la a investiga schemele
cognitive care stau la baza modurilor. Terapeutul începe prin a pune întrebări cu
scopul de a afla care sunt schemele ce caracterizează modul de Copil singuratic al
lui Cari. Mai specific, investighează dacă acesta are o schemă cognitivă subiacentă
de Deficiență, pe lângă cea de Deprivare emoțională pe care a reprezentat-o deja
în imaginea mamei sale făcute din piatră.
DR. YOUNG: Și se simte nesigur, neiubit de nimeni, respins sau este doar
singuratic? Ce îl face să fie trist?
CARL: Cred că se simte nesigur în privința... (pauză).VăÂ, în cea mai mare parte
respins, aș zice.
DR. YOUNG: Are vreo idee de ce mama sa nu vrea să îl iubească așa cum își
dorește el?
CARL: Nu, este pur și simplu confuz.
10
DR. YOUNG: Crede că este ceva în neregulă cu el?
CARL: Nu.
DR. YOUNG: Despre ce crede că este vorba?
CARL: Nu înțelege.
DR. YOUNG: Nu știe.
CARL: Nu, pur și simplu nu înțelege.
DR. YOUNG: Doar îi lipsește foarte mult?
CARL: Da, și nu înțelege deloc de ce întâmplă asta.
DR. YOUNG: Se simte singur? Se simte izolat sau singur?
CARL: Se simte însingurat față de mama lui.
Cari semnalează ca are o schemă cognitivă de Deprivare emoțională, dar

nu și una de Deficiență. Se simte singur, dar nu simte că are vreo deficiență
personală.
Terapeutul îi educă pe pacienți cu privire la modurile de schemă cognitivă.
Dr. Young îi prezintă lui Cari conceptul de moduri, apelând chiar la modurile
acestuia pentru a exemplifica.
DR. YOUNG: Analizând problemele dumneavoastră, păreți să aveți două

moduri de schemă cognitivă. Unul dintre moduri este reprezentat de
copilul vulnerabil, singuratic, acel Cari în vârstă de trei ani pe care l-ați pus
în legătură cu mama lui, cel care se simte trist și singur pentru că nimeni
nu îi oferă dragostea de care are nevoie.
Apoi mai există cel de-al doilea mod, care în cazul dumneavoastră este un
mod de îndreptățire combinat cu un mod de autoliniștire. Iar acest mod are rolul
de a ascunde, de a compensa și de a evita acest mod mai vulnerabil de copil mic,
cu care dumneavoastră nu doriți să vă confruntări.
CARL: (vorbeșteaprobativ) Cari cel detașat nu prea este interesat de apropiere, nu

este deloc interesat de apropiere.
Dr. Young continuă să investigheze celelalte scheme cognitive ale lui

Cari. Referindu-se la chestionarele completate de Cari, acesta caută să afle dacă
pacientul are o schemă cognitivă subiacentă de Neîncredere/ Abuz. II întreabă pe
Cari dacă are impresia că ceilalți oameni urmăresc să îl trateze necorespunzător.
DR. YOUNG: In ceea ce îl privește pe Cari cel detașat, din ceea ce ați declarat în
chestionare, am impresia că acolo există și o percepție a celorlalți oameni
ca fiind răuvoitori. Nu e vorba doar de percepția faptului că oamenii nu vă
vor oferi iubire, ci pare a fi o perspectivă și mai negativă asupra celor din
10
jur: ideea că ei încearcă să vă facă să fiți mai prejos, sau să vă compromită,
sau să vă întreacă, mai bine zis să vă „înfrângă”.
CARL: Da, cred că modul Cari cel detașat trebuie să compenseze pentru a trăi,
iar asta înseamnă rivalitate.
DR. YOUNG: Și asta îi oferă o senzație de valoare și scop?
CARL: Da.
DR. YOUNG: Rivalitatea înseamnă valoare.
CARL: Da. Iar această rivalitate există, cred eu, pe mai multe planuri, nu doar
în domeniul jocurilor, acolo unde este evident, dar și pur și simplu în
interacțiuni, asa cum ati avut ocazia să vedeți, Cari cel detașat rivalizează și
acolo. Și acest lucru se poate petrece și cu un străin, în principiu.
DR. YOUNG: Și asta se întâmplă doar pentru că se pune la cale un joc sau
pentru că în sinea lui are impresia că ceilalți încearcă să atace primii?
CARL: (Vorbește hotărât.) Nu. Nu are impresia că ceilalți oameni încearcă să atace
primii.
DR. YOUNG: Nu e vorba de o lipsă de încredere față de ceilalți oameni?
CARL: Deloc.
Cari răspunde că nu îi percepe pe ceilalți ca fiind abuzivi. Mai degrabă,

ceea ce îl motivează să intre în joc este satisfacția de a câștiga. Schema cognitivă
principală a lui Cari pare să fie Deprivare emoțională, nu Neîncredere/ Abuz. El
intră în joc cu scopul de a-și umple golul lăsat de deprivarea emoțională, nu cu
scopul de a se proteja de cruzime sau de umilință.
DR. YOUNG: E vorba pur și simplu de faptul că jocul respectiv este ceea ce dă
lucrurilor un scop.
CARL: Dă sens vieții.
DR. YOUNG: Dat fiind faptul că nu există conexiune adecvată cu ceilalți.
Terapeutul îi ajută pe Cari să ajungă la o profundă înțelegere intelectuală a

modurilor sale, inclusiv a schemelor cognitive care stau la baza acestora.
Terapeutul investighează funcția adaptativă a modurilor de coping.

Terapeutul îl ajută pe Cari să intre în legătură cu „Cari cel detașat” și să
investigheze funcția pe care o are modul respectiv. Cari cel detașat există pentru
a-1 distrage de la tristețea lui.
CARL: Cred că pot să iau legătura cu Cari cel detașat de la vârsta de 9 ani. 10
DR. YOUNG: în regulă. Cum este el?
CARL: O, este cam insensibil. Am impresia că vede un băiețel care e foarte trist
și își dă seama că și el obișnuia să fie trist odată. Dacă se gândește la asta,
s-ar putea întrista și el, dar nu își dorește acest lucru.
DR. YOUNG: Nu vrea să se gândească la asta?
CARL: Păi, nu are obiceiul de a se gândi la asta, nu. Are obiceiul de a nu se gândi
la asta.
DR. YOUNG: Ce fel de lucruri face pentru a se distrage?
CARL: O, îi place să citească reviste cu benzi desenate, să joace șah, să se uite la
TV. (Pauză.) Nu cred că e nevoie să facă ceva special pentru a fi detașat.
DR. YOUNG: Stă mai mult în compania oamenilor ori mai mult izolat sau
poate fi în oricare dintre situații?
CARL: Poate fi în oricare dintre situării.
DR. YOUNG: Nu se simte niciun pic mai în siguranță sau niciun pic mai
> sau în alta?
> dacă e într-o situație
neliniștit
CARL: Nu, nu. E insensibil.
Pentru a se proteja de tristețea referitoare la mama lui, Cari s-a făcut la

rândul lui din piatră.
Terapeutul îl ajută în continuare pe Cari să se conecteze emoțional la
Cari cel detașat. Observați că acest Cari detașat încearcă inițial să se distanțeze,
criticând întrebarea terapeutului. Se angajează în evitarea schemei cognitive,
rămânând fidel rolului său principal. Când dr. Young îl întrebă pe Cari despre
sentimentele sale, Cari cel detașat se enervează.
DR. YOUNG: Pot să vorbesc puțin cu Cari cel detașat?

CARL: Da.
DR. YOUNG: Păi, iată-te aici, citind reviste cu benzi desenate, jucând șah,
uitându-te la TV. Cum te fac aceste lucruri să te simți?
CARL: (pauză)
DR. YOUNG: îți place să faci aceste lucruri?
CARL: (Vorbeștepe un ton enervat.) Păi, am impresia că întrebarea dumneavoastră
e cam prostească.
DR. YOUNG: în regulă. Ce-ar fi să vii cu una mai bună? Reformuleaz-o astfel
10 încât să o faci mai rezonabilă, să se potrivească mai bine cu situația.
CARL: Astea sunt pur și simplu lucrurile pe care îmi place să le fac. De ce nu
mi-ar face plăcere să le fac?
DR. YOUNG: Așadar, Cari cel detașat dă impresia că ar fi cam certăreț?
CARL: (pe un ton enervat) O, el pur și simplu nu înțelege. Nu înțelege la ce vă
referiți.
DR. YOUNG: Dar pare să existe puțină furie în tonul vocii sale - că totodată
simte ceva...
CARL: (întrerupe) îi cereți lui Cari cel detașat să aibă vreun sentiment?
DR. YOUNG: îl întreb dacă e posibil să fie furios, nu trist.
CARL: (întrerupe) Cred că este furios, pentru că îi cereți să fie atent la el însuși.
DR. YOUNG: Da, asta vreau să spun. Prin urmare, chiar este furios.
CARL: Da, este furios dacă vă așteptați de la el să se uite la ceea ce face sau să se
gândească la ceea ce face.
DR. YOUNG: Da, exact. Și dumneavoastră, fiind Cari cel furios și detașat, cum
vă raportați în general la alți oameni? Ce fel de conexiune aveți cu ei, ce
credeți despre ei?
CARL: Hm. (Pauză.) O, păi sincer nu știu, nu îmi plac foarte mult.
DR. YOUNG: De ce?
Terapia centrata pe scheme cognitive pentru tulburarea de personalitate narcisistă 443
CARL: (pauză lungă) Nu știu de ce.

DR. YOUNG: Sunt proști, sunt egoiști?
CARL: Păi, unii din ei sunt proști, dar unii din ei nu sunt proști. Nu sunt la fel
de deștepți ca mine, desigur.
DR. YOUNG: Vă simțiți bine să fiți mai deștept decât majoritatea oamenilor?
CARL: (pe un ton empatie) Sigur că da.
DR. YOUNG: De ce vă simțiți bine în legătură cu asta în acest moment?
CARL: Trebuie să fiu cel mai bun. Trebuie să fiu cel care câștigă.
DR. YOUNG: Și de ce este important pentru dumneavoastră să fiți cel mai bun?
CARL: (pe un ton furios) Mă enervați.
DR. YOUNG: Puteți să îmi explicați de ce sunteți furios pe mine?
CARL: Păi, pentru că îmi puneți aceste întrebări.
DR. YOUNG: Și nu vreți să vă gândiți la lucrurile acestea.
CARL: Nu.
Terapeutul îl ajută pe Cari să îl înțeleagă mai bine pe Cari cel detașat. 10

Acestuia din urmă nu îi plac prea tare oamenii, nu îi place să se gândească
la problemele lui, nu îi place să se gândească la motivele pentru care face
lucrurile pe care le face și trebuie să fie Numărul Unu. Terapeutul îl ajută
să înțeleagă cum se simte și cum funcționează Cari cel detașat - acesta fiind
un pas important înspre a înțelege cum îi afectează viața în sens negativ, pe
termen lung.
Trebuie menționat faptul că pacientul descrie atât funcția de coping evitativ
a lui Cari cel detașat, cât și pe cea de supracompensare. Așa cum am spus, Cari
cel detașat reprezintă în același timp un mod de Autoliniștire detașată și un mod
de Infatuare. Unul și același mod are două funcții distincte: Cari cel detașat își
evită propriile emoții negative și se percepe pe sine ca fiind superior altor oameni.
Este interesant că, odată ce terapeutul îl identifică pe Cari cel detașat și îl
transformă într-un personaj în cadrul imageriei dirijate, se schimbă modul de
raportare a lui Cari față de terapeut. Acesta iese din modurile sale de Infatuare și
de Autoliniștire. Nu se mai angajează în „dansul dominației” cu terapeutul decât
în treacăt. Nu mai dă dovadă de același entuziasm în a rivaliza cu terapeutul și în
a-1 îndepărta. Datorită faptului că i s-a dat o voce de mod, Cari cel detașat nu mai
simte nevoia de a-și demonstra superioritatea față de terapeut și nu mai simte la
fel de tare nevoia de a se distanța de acesta.
Terapeutul învață modurile să negocieze prin dialoguri axate pe

schemele cognitive.
Odată ce pacientul a identificat modurile, le-a etichetat și s-a conectat

emoțional cu acestea, terapeutul îl ajută să poarte dialoguri între ele. Terapeutul
va învăța modurile să negocieze prin dialoguri axate pe schemele cognitive. Acesta
reprezintă unul dintre rolurile pe care le are Adultul sănătos: să conducă negocieri
între moduri. Scopul Adultului sănătos este de a înlocui modurile de Infatuare
și de Autoliniștire detașată din rolul de protectori ai Copilului singuratic și de
a-1 ajuta pe acesta din urmă să găsească o îndeplinire a nevoilor sale emoționale.
în următorul fragment, terapeutul îl ajută pe Cari să poarte un dialog în
imagerie dirijată între Cari cel detașat și Micul Cari, respectiv Copilul singuratic.
Terapeutul o aduce în scenă pe Danielle, soția lui Cari. Egoismul Daniellei
este o imagine în oglindă a mamei lui Cari, perpetuându-i acestuia deprivarea
emoțională din copilărie și în perioada adultă. Terapeutul urmărește să întărească
legătura dintre modul de Copil singuratic al lui Cari și Danielle. Scopul ultim
este de a-I determina pe Cari cel detașat să se dea la o parte și să îi permită
Micului Cari să simtă și să își exprime emoțiile în relația cu Danielle.
CARL: Cred că Micul Cari vrea la mămica lui. Vrea la mămica lui, iar mămica
10 lui are o anumită fire - poate o fire tristă, poate o fire negativă - dar el vrea acea
fire.
DR. YOUNG: Deci poate fi ea sau cineva care seamănă foarte mult cu ea.
CARL: Cred că da, da, Micul Cari își amintește că mama lui era tristă.
DR. YOUNG: Deci vrea pe cineva trist și vulnerabil, asemenea mamei lui.
CARL: Da.
DR. YOUNG: Cum rămâne cu Danielle? Ce simte Micul Cari...
CARL: (întrerupe.) Este tristă și vulnerabilă.
DR. YOUNG: Asta este ceea ce îsi > Micul Cari?
> dorește
CARL: (Vorbește pe un ton trist.) Da.
Terapeutul îl ajută pe Micul Cari să negocieze cu Cari cel detașat.
DR. YOUNG: Dați-i voie atunci Micului Cari să spună: „Mi-aș dori să încerc să
mă apropii de Danielle”. Ce răspunde Cari cel detașat?
CARL: (pauză lungă) Cred că este de acord, chiar este.
DR. YOUNG: Dar apar totuși niște probleme, nu-i așa? Nu merge torul ca pe
roate. Așa că e nevoie să vorbim despre ce anume interferează cu asta - în
ce fel se amestecă Cari cel detașat.
CARL: Așa e, aveți dreptate. Există niște probleme. Viața lui Cari cel detașat este
amenințară.
DR. YOUNG: Da, așa că spuneți-i asta Micului Cari, pentru că v-ați asumat
rolul unui personaj diferit acum, și vreți și dumneavoastră să supraviețuiți.
Ati) încetat să mai fiți■> doar servitorul lui.
CARL: (în rolul lui Cari cel detașat, vorbind cu Micul Cari) „Așa e, Danielle este
cea aleasă. Dar, știi ce, nu am de gând să renunț la viața mea. Și eu am o
viață.”
DR. YOUNG: Spuneți-i despre acea viață și despre toate părțile bune din ea.
CARL: „Știi, trebuie să joc șah. Trebuie să îmi mențin creierul activ. N-ai vrea să
te plictisești, nu-i așa? Sau ai vrea să te plictisești, Micuțule Cari, asta vrei?
DR. YOUNG: Și ce spune el?
CARL: (în rolul Micului Cari, pe o un ton nesigur) „Aă, nu, nu.”
DR. YOUNG: Car! cel detașat pare să îl intimideze puțin.
CARL: (Râde.)
DR. YOUNG: Lăsați-1 pe Micul Cari să fie un pic mai puternic. Lăsați-1 să
crească puțin, eventual, astfel încât să aibă în continuare acele sentimente,
dar să fie ceva mai isteț de atât.
CARL: In regulă. (în rolul Micului Cari, cu mai multă forță) „Uite ce, bătăuș mare 10
ce ești, ascultă la mine...”
Cari cel detașat este mult mai puternic decât Micul Cari. Terapeutul se
aliază cu Micul Cari pentru a echilibra situația. îi oferă Copilului vulnerabil mai
multe mijloace de atac împotriva lui Cari cel detașat. Va fi o luptă dreaptă, nu o
snopeală.
După ce Micul Cari a primit mai multă putere, el și Cari cel detașat
continuă să negocieze. Cari joacă rolul ambelor părți, cu dr. Young în rol de
consilier.
CARL: (în rolul lui Cari cel detașat, vorbind Micului Cari) „Da, da, așa e, ai
dreptate, ai dreptate. Familia e importantă. Danielle e importantă. Dar
asta înseamnă că trebuie să renunț la tot? Chiar trebuie să renunț la tot?
Nu pot păstra nimic?”
DR. YOUNG: E bine. Dați-i Micului Cari un exemplu, ceva ce ați vrea să
păstrați, fără să fie nevoie să păstrați absolut totul. Negociați.
CARL: (în rolul lui Cari cel detașat) „Pot să îmi păstrez fursecurile și ciocolata și
pizza? Pot să mă joc șah pe calculator toată noaptea?”
DR. YOUNG: Ce ar fi să vă jucați timp de două ore pe noapte?
CARL: Nu e de ajuns!
DR. YOUNG: încercați să mai negociați puțin aici. Nu fiți atât de dur cu el.
CARL: Eu să negociez cu Micul Cari?

DR. YOUNG: Da.
CARL: (în rolul lui Cari cel detașat) „Uite ce, vom păstra familia, dar asta este ceea
ce am eu nevoie.” (Vorbește furios) „Vreau să mă lași în pace și voi avea eu
grijă de familie.”
DR. YOUNG: Și ce răspunde Micul Cari?
CARL: (în rolul Micului Cari, vorbind pe un ton foarte trist) „Chiar faci asta?
Chiar ai grijă de familie? Eu am să te las în pace, dacă tu chiar ai grijă de
familie, dacă ai grijă de tine. Faci asta?”
Observați că, în acest moment, Micul Cari este de fapt o combinație între
modurile de Copil singuratic și de Adult sănătos. Micul Cari a preluat atitudinea
de confruntare empatică a terapeutului. îl confruntă pe Cari cel detașat cu felul
în care stau lucrurile pe moment: și Micul Cari, și Danielle se simt singuri și
neglijați.
Terapeutul face legătura între Copilul singuratic și relațiile intime din

10 prezent.
Terapeutul îl ajută pe Copilul singuratic să stabilească o conexiune cu
persoanele semnificative în cadrul imageriei dirijate. Dr. Young urmărește să
îl convingă pe Cari cel detașat să îi permită Micului Cari să „iasă mai mult la
iveală” în relația cu Danielle, pentru a oferi și a primi iubire. Acest lucru este și în
avantajul lui Cari cel detașat, deoarece își dorește iubire mai mult decât să se joace
jocuri și să câștige. (în modelul nostru, și modurile dezadaptative de Coping - în
acest caz, cel de Autoprotecție detașată și cel de Infatuare - tânjesc după iubire.
Aceste moduri dezadaptative nu există cu scopul de a-1 răni pe pacient, ci mai
degrabă de a-1 proteja. Odată ce sunt convinse că modul de Copil vulnerabil este
în siguranță, îi vor permite să iasă la suprafață.)
DR. YOUNG: Ce-a fi să îl faceți pe Cari cel detașat să se dea deoparte un pic
și să îi lase puțin pe Micul Cari și pe Danielle să stabilească o conexiune?
închideți-vă ochii și permiteți-i Micului Cari și Daniellei să se conecteze,
atât cât să văd ce se întâmplă atunci când cei doi sunt împreună în absența
Iui Cari cel detașat. Ce vedeți că se întâmplă acum?
CARL: (pauză) Ce se întâmplă la nivel fizic?
DR. YOUNG: Da. Ce vedeți? Cum se raportează unul la celălalt? Priviți către
Micul Cari, dar faceți-1 să fie mai mare, să nu aibă trei ani.
CAPvI : Da, e în regulă, desigur.
DR. YOUNG: Ce vedeți că se întâmplă între Micul Cari și Danielle? Cum
interactionează?
>
CARL: Aă, păi, el se urcă în poala ei.
DR. YOUNG: Și o atinge? O ține în brațe?
CARL: Da. Ea îl ține pe el în brațe.
DR. YOUNG: Și cum e?
CARL: E bine, e plăcut. El se uită în ochii ei, se uită la fața ei...
DR. YOUNG: îsi dorește să facă asta?
CARL: Da.
Cari realizează că, de fapt, își dorește să se apropie de Danielle, ceea ce nu

își dăduse seama până atunci. Apropierea de Danielle este ceea ce îl va ajuta pe
Copilul vulnerabil să își găsească o îndeplinire nevoilor emoționale. Terapeutul îl
aduce pe Cari cel detașat în scenă.
DR. YOUNG: Acum, aduceți-1 pe Cari cel detașat acolo în imagine și faceți-1
să comenteze ceea ce vede, din perspectiva lui. Ce simte atunci când vede
această scenă?
CARL: Păi, până la urmă, Cari cel detașat e destul de rezonabil. (Râde.)
10
DR. YOUNG: (Râde.) Deci ce spune atunci când se uită la ei?
CARL: (în rolul lui Cari cel detașat) „Bun, bun, bun. Bună treabă.”
DR. YOUNG: (în rolul lui Cari cel detașat) „Să mă duc înapoi să mă joc șah sau
să mă uit la televizor o vreme?”
CARL: Nu. As vrea să mai facem asta.
Terapeutul îl ajută pe pacient să generalizeze schimbările din terapie la

viața din afara terapiei.
Ultima parte a tratamentului este de a-i ajuta pe pacienți să generalizeze de
la relația terapeutică și de la exercițiile de imagerie dirijată desfășurate în timpul
ședințelor, la relațiile cu persoanele semnificative din afara terapiei. Terapeutul îl
ajută pe pacient să își aleagă persoane semnificative care au potențialul unei relații
de afecțiune reciprocă și să stabilească o conexiune emoțională cu ei. Terapeutul
îl încurajează pe pacient să lase Copilul singuratic să iasă la suprafață în cadrul
acestor relații, astfel încât să dea și să primească iubire autentică.
In următorul fragment, dr. Young îl ajută pe Cari să clarifice ce va face
pentru a generaliza de la strategiile de abordare a modurilor, la viața din afara
terapiei.
DR. YOUNG: Care credeți că este următorul pas pentru „personajele Cari”
acum, în termeni de progres în terapie?
CARL: Păi, părerea mea esre că trebuie să facem în așa fel încât Micul Cari să
poată ieși la suprafață și să rămână așa. Cred că trebuie să ne orientăm
atenția mai mult asupra lui Cari cel detașat și să fim mai atenți la el. Cred
că dihotomia dintre Micul Cari si Cari cel detașat are un efect foarte
puternic asupra conștientizării mele de sine. Și, din moment ce îl avem
acolo pe Micul Cari, nu e nevoie să fie și Cari cel detașat pe acolo.
DR. YOUNG: înțeleg, credeți că modul de Cari cel detașat se va retrage automat
doar avându-1 pe Micul Cari acolo?
CARL: Da, așa cred.
DR. YOUNG: Și, în aceeași ordine de idei, păreți diferit acum când vorbiți cu
mine, decât cum păreați chiar la început. Acum păreți mai vulnerabil, ies
la iveală mai multe emoții decât am simtit înainte si ati încetat să mai
dezbateți micile aspecte care țin de limbaj.
CARL: Cari cel detașat
J e nevoit să facă asta.
DR. YOUNG: Da, exact, deci cea ce ați descris s-a și întâmplat aici deja. Acum
aveți mai puțin din acel Cari cel detașat pe care îl aveați înainte. Prin
urmare, conectarea cu Micul Cari chiar îl schimbă pe Cari cel detașat.
CARL: Așa e. Să mă conectez cu Micul Cari și cu emoțiile mele în general nu este
10
ceva ce îmi stă în obicei și nu sunt obișnuit să fac asta - dar este important
pentru mine să am mijloacele de a face asta. Iar în ceea ce îl privește pe
Micul Cari, cred că pur și simplu trebuie să iasă la suprafață și să rămână
acolo.
De îndată ce pacientul îi permite Copilului singuratic să iasă de sub
„carapace” și să se conecteze la alți oameni, celelalte moduri încep să se retragă.
Rolul lor în protecția Copilului vulnerabil devine din ce în ce mai depășit. Aceste
moduri vor mai ieși la suprafață din când în când, cu siguranță, însă cu cât
Copilul singuratic se arată și se conectează tot mai mult la alți oameni, cu atât va
exista mai puțină presiune din partea celorlalte moduri.
Pentru a-i ajuta pe pacienți să generalizeze schimbările din terapie la relațiile
lor din afara terapiei, am observat de multe ori că terapia de cuplu reprezintă
o completare utilă, în special în această etapă a tratamentului. De asemenea,
apelăm la teme de casă cognitiv-comportamentale, pentru a-i ajuta pe pacienți să
lucreze la relațiile lor cu membri ai familiei, parteneri sau prieteni.
Terapeutul introduce strategii cognitive și comportamentale

Cu toate că exemplul de caz nu surprinde această parte a tratamentului,
terapeutul introduce încă de la început strategii cognitive și comportamentale.
Aceste strategii îi pot ajuta pe pacienții cu tulburare de personalitate
narcisistă atât în faza de Evaluare, cât și în cea de Schimbare. Temele de casă
cognitiv-comportamentale sunt esențiale în a-i ajuta pe pacienți să depășească
stilurile de coping de evitare și de supracompensare care le perpetuează schemele
cognitive. Schemele cognitive subiacente Deprivare emoționa ă și Deficiență nu

se vor remedia întru totul, dacă pacienții rămân la comportamentele lor infatuate
și prezumțioase în cadrul relațiilor lor interpersonale curente.
Scriind gândurile automate pe care Ie au atunci când sunt supărați, pacienții
pot să învețe să își identifice și să își corecteze distorsiunile cognitive. Urmează
câteva dintre distorsiunile des întâlnite la pacienții cu tulburare de personalitate
narcisistă.
1. Gândirea de tip „alb-sau-negru”. Folosind tehnicile specifice terapiei
cognitive, terapeuții îi ajută pe pacienți să învețe să corectez gândirea de tip
„alb-sau-negru” care apare în modul de Infatuare: „Sau sunt special și centrul
atenției, sau nu am nicio valoare și sunt ignorat.” Terapeutul îi învață pe pacienți
să distingă între nuanțe de gri și să răspundă în mod mai flexibil la ofensele pe
care le percep din partea altora. Pacienții desfășoară dezbateri între modul de
Infatuare și cel de Adult sănătos sau de Copil singuratic.
2. Distorsiuni legate de ideea de a fi desconsiderat sau deprivat de către ceilalți.
Terapeutul îi ajută pe pacienți să își corecteze distorsiunile referitoare la măsura
în care ceilalți oameni îi desconsideră sau îi deprivează, în special persoanele
semnificative. Terapeutul oferă un „test al realității” pentru pacienți, atunci când
aceștia se simt ofensați și le atrage atenția asupra principiului reciprocității: să nu
se aștepte de la ceilalți ceea ce nu sunt dispuși să ofere la rândul lor. Terapeutul
îndrumă pacienții să urmărească stabilirea unui raport egal în relații, în loc să se
simtă superiori sau speciali. 10
3. Perfiecționism. Terapeutul îi învață pe pacienți să își dispute perfecționismul
prin stabilirea unor așteptări mai realiste în ceea ce privește performanța, atât de
la ei înșiși, cât și de la ceilalți. Având relația terapeutică drept model, pacienții
învață să fie mai indulgenți față de defectele oamenilor. Terapeutul îi ajută pe
pacienți să identifice vocea perfecționistă din interiorul lor cu vocea Părintelui
exigent, care nu era niciodată mulțumit.
4. Supralicitarea gratificării narcisiste mai presus de împlinirea interioară.
Terapeutul îl ajută pe pacient să investigheze avantajele și dezavantajele de a pune
accentul pe succes, statut social și recunoaștere mai presus de dragoste autentică
și de exprimare de sine. De asemenea, terapeutul îi îndrumă pe pacienți să
examineze avantajele și dezavantajele de a rămâne la stilul prezumțios de gândire
și de comportament, în detrimentul adoptării unei atitudini de empatie și de
reciprocitate. Terapeutul conduce dezbateri între schemele cognitive și modul de
Adult sănătos.
împreună cu pacienții, terapeutul alcătuiește cartonașe de coping la
care aceștia pot apela pentru a fi mereu conștienți de consecințele negative ale
narcisismului și de consecințele pozitive ale actelor de „bunătate” în relațiile din
afara terapiei. Terapeutul îi ajută pe pacienți să conceapă și să pună în aplicare
experimente comportamentale, investigând consecințele comportamentului
prezumțios în comparație cu cel afectuos, în relațiile lor intime. Terapeutul
recunoaște meritele pacientului atunci când acesta se comportă într-o manieră
afectuoasă - atunci când alege „iubirea adevărată” în locul gratificărilor narcisiste
de moment.
Tehnica „săgeții verticale” (Burns, 1980) este utilă pentru a ajuta pacienții
să își identifice convingerile care stau la baza căutării neîncetate a gratificării
narcisiste. Terapeutul îi ajută pe pacienți să găsească răspuns la întrebări de tipul
„Ce-ar fi dacă?”, cum ar fi: „Ce-ar fi dacă nu ați fi desăvârșit de frumos, eminent,
bogat, realizat, faimos sau dacă nu ați avea un statut înalt? Ce ar însemna aceasta
pentru dumneavoastră? Ce s-ar întâmpla? Cum vă imaginați că ar fi viața
dumneavoastră?” Răspunsul pacienților la aceste întrebări de tip „Ce-ar fi dacă?”
reprezintă o altă cale de a ajunge la Copilul singuratic. Atunci când contemplă
cum ar fi viața în absența înzestrărilor lor narcisiste, pacienții ajung adesea să
simtă acel gol de iubire lăsat de schemele lor cognitive Deprivare emoțională și
Deficiență.
Pacienții își citesc cartonașele de coping între ședințe, pentru a-și reaminti
ceea ce au învățat în urma intervenției cognitive. Cartonașele de coping le indică
acele comportamente sănătoase prin care își remediază schemele cognitive
Deprivare emoțională și Deficiență, în loc să și le perpetueze.
Terapeutul îmbină intervenția cognitivă cu teme de casă comportamentale.
Spre exemplu, terapeutul le cere pacienților, drept temă de casă, să își petreacă
timp singuri, fără a se liniști sau a se stimula, cu scopul de a cunoaște și de a
înțelege Copilul singuratic. Pacienții își notează sau își înregistrează gândurile și
sentimentele și apoi aduc rezultatele la ședința următoare. Terapeutul și pacientul
vorbesc despre ceea ce s-a întâmplat, iar terapeutul profită de ocazie pentru a
10 reproduce figura parentală pentru pacient.
Pacienții învață să își înlocuiască comportamentele autodistructive
impulsive și compulsive cu apropiere emoțională și autenticitate. Atunci când se
află în situații sociale, pacienții pun în aplicare experimente în care își impun să
nu intre în modul de Infatuare. De exemplu, adoptă un rol de observator timp de
o seară, se concentrează pe a-i asculta pe ceilalți sau se abțin de la face comentarii
menite să smulgă admirația celorlalți.
în cele din urmă și probabil cel mai important, pacienții cu tulburare de
personalitate narcisistă lucrează în terapie la dezvoltarea relațiilor lor intime.
Aceștia pun în practică teme de casă prin care dau dovadă de grijă față de ceilalți
și își exersează empatia. Reduc timpul pe care îl alocă pentru a-i impresiona pe
ceilalți și investesc mai mult timp pentru a îmbunătăți calitatea emoțională a
relațiilor lor apropiate. Permit Copilului singuratic să iasă la suprafață în situații
intime potrivite, pentru a găsi o îndeplinire nevoilor emoționale de bază.
Observă ce se întâmplă atunci când își înlocuiesc comportamentele adictive, de
autoliniștire, cu dragoste și intimitate.
OBSTACOLE DES ÎNTÂLNITE ÎN TRATAMENTUL

NARCISISMULUI
Există o serie de obstacole în calea succesului terapeutic la pacienții
cu tulburare de personalitate narcisistă, pe care le putem depăși apelând, de
obicei, la anumite pârghii de influență. Ocazional însă, influența pe care o
putem exercita nu este suficientă. Acești pacienți prezintă un risc mai ridicat
decât majoritatea celorlalți pacienți să renunțe la terapie, în special după

primele ședințe. Ar putea sa renunțe dintr-o serie de motive. S-ar putea ca
modul de Infatuare al pacientului să nu reușească să înțeleagă scopul terapiei -
acela de a cultiva o relație bazată mai degrabă pe afecțiune decât pe calitatea de
a fi special - mai ales dacă pacientul nu a simțit niciodată afecțiune adevărată.
Modul de Infatuare ar putea să nu fie dispus să tolereze faptul că terapeutul
îi frustrează nevoile narcisiste de îndreptățire nejustificată sau de tratament
special. în afară de îndeplinirea nevoilor narcisiste ale pacientului, este posibil
ca terapeutul să nu poată face nimic pentru a-1 ține pe pacient în terapie, însă
acest lucru ar fi distructiv atât pentru terapeut, cât și pentru pacient.
S-ar putea ca pacienții să renunțe la tratament pentru a evita să se
confrunte cu durerea Copilului singuratic. S-ar putea să nu fie dispuși să își
permită să devină suficient de vulnerabili pentru a avea încredere în terapeut
și a se atașa de el. Dacă au început tratamentul în timpul unei situații de criză,
există un risc crescut că vor renunța de îndată ce se rezolvă situația respectivă.
Există posibilitatea ca modul de Infatuare să îl respingă pe terapeut, din
cauză că nu este „suficient de bun”, într-un fel sau altul - nu este suficient de
bogat, de deștept, de bine educat, de realizat, de faimos și așa mai departe.
Pe de altă parte, acest lucru s-ar putea întâmpla și mai târziu în tratament.
După ce l-a idealizat la început pe terapeut, pacientul ajunge mai târziu să îl
desconsidere.
Care sunt pârghiile de influență de care dispune terapeutul pentru a-1 10
ține pe pacient în terapie? Ce anume deține terapeutul și este dorit de pacient?
După cum am menționat, una dintre pârghiile de influență sunt consecințele
negative care derivă din narcisismul pacientului. Terapeutul le amintește mereu
pacienților că, dacă nu se schimbă, vor continua să plătească pentru narcisismului
lor în viața lor sentimentală și profesională. O altă pârghie de influență este
relația terapeut-pacient. Dacă terapeutul îi menține pe pacient în modul de
Copil singuratic și reproduce figura parentală pentru acesta, atunci atașamentul
pacientului față de terapeut poate deveni un motiv pentru a rămâne în terapie.
REZUMAT
în cazul pacienților cu tulburare de personalitate narcisistă apelăm la o
abordare centrată pe moduri. Am observat că există trei moduri principale care
caracterizează majoritatea acestor pacienți (în plus față de modul de Adult sănătos):
modul de Copil singuratic, modul de Infatuare și modul de Autoliniștire detașată.
Schemele cognitive centrale ale narcisismului sunt Deprivarea emoțională și
Deficiența, care fac parte din modul de Copil singuratic. Schema cognitivă
Sentiment de îndreptățire reprezintă o supracompensare pentru celelalte două
scheme cognitive și face parte din modul de Infatuare.
Pacienții cu tulburare de personalitate narcisistă se află, de regulă, în modul
de Infatuare atunci când sunt în preajma altor oameni; modul de Autoliniștire
detașată este cel în care se află de obicei atunci când rămân singuri. Modul
de Autoliniștire detașată poate să îmbrace multe forme, toate reprezentând
mecanisme de evitare a schemei cognitive. Adesea, pacienții se lasă antrenați

într-o varietate de activități cu scopul de a se stimula. Aceste activități creează
situații dramatice și exaltante. Există un alt grup de pacienți care se angajează
în mod compulsiv în activități solitare, având mai degrabă scopul de a se liniști
decât de a se stimula. Aceste interese compulsive le distrag atenția de la durerea
asociată schemelor lor cognitive Deprivare emoțională și Deficiență.
Am constatat că există patru factori ce caracterizează adesea mediul din
copilărie al pacienților cu tulburare de personalitate narcisistă: (1) singurătate și
izolare; (2) limite insuficiente; (3) pacientul a fost folosit sau manipulat în trecut;
și (4) aprobare condiționată.
în relațiile intime, pacienții cu tulburare de personalitate narcisistă
manifestă, de regulă, comportamente caracteristice. In general, nu sunt capabili
să asimileze iubire și percep relațiile drept sursă de aprobare și validare. Sunt
lipsiți de empatie, în special față de oamenii care le sunt cei mai apropiați. Sunt
adesea invidioși față de cei pe care îi percep a fi cumva mai presus de ei. Adesea,
pacienții își idealizează persoana iubită, la începutul relației; apoi, odată cu
trecerea timpului, ajung să își desconsidere tot mai mult partenerul. In sfârșit,
pacienții manifestă un tipar de prezumțiozitate în relațiile lor intime.
Pentru a evalua narcisismul, terapeutul poate să observe următoarele
aspecte: (1) comportamentul pacientului în timpul ședințelor; (2) natura
problemei descrise de către pacient și a istoricului său de viață; (3) răspunsul
10 pacientului la exercițiile de imagerie dirijată și la întrebările privitoare la copilărie
(inclusiv Inventarul Young de evaluare a stilului parental) și (4) Chestionarul
Young de evaluare a schemelor cognitive, completat de către pacient.
Tratamentul pe care noi îl aplicăm în cazul pacienților cu tulburare de
personalitate narcisistă se axează pe reproducerea figurii parentale pentru Copilul
singuratic și pe strategii de abordare a modurilor. Terapeutul îl ajută pe pacient
să își dezvolte modul de Adult sănătos, după modelul terapeutului, care să fie
capabil să reproducă figura parentală pentru Copilul singuratic și să regleze
modurile de Infatuare și de Autoliniștire detașată. Terapeutul transformă acuzele
curente ale pacientului în pârghii de influență și începe „reproducerea limitată
a figurii parentale” pentru Copilul singuratic. Atunci când tratează pacienți cu
tulburare de personalitate narcisistă, este important ca terapeuții să confrunte
cu tact stilul lipsit de considerație și provocator al pacienților și să își revendice
drepturile ori de câte ori pacientul le încalcă. In loc să pară a fi perfecți, terapeuții
își recunosc vulnerabilitatea.
Terapeutul introduce conceptul de mod de Copil singuratic și îl ajută pe
pacient să recunoască modurile de Infatuare și de Autoliniștire detașată. Terapeutul
investighează originile din copilărie ale modurilor, prin intermediul imageriei
dirijate. (De obicei, terapeutul trebuie să depășească întâi rezistența considerabilă
din partea pacientului.) Terapeutul trece împreună cu pacientul prin strategiile de
abordare a modurilor. Modul de Adult sănătos conduce negocieri între moduri,
cu scopul de (1) a ajuta Copilul singuratic să se simtă sprijinit și înțeles, precum
și să dea dovadă de grijă și empatie față de ceilalți; (2) a confrunta modul de
Infatuare, astfel încât pacientul să renunțe la nevoia excesivă de aprobare și să
îi trateze pe ceilalți în baza principiilor de respect și reciprocitate, pe măsură ce
Terapia centrata pe scheme cognitive pentru tulburarea de personalitate narcisistă 453
Copilul singuratic asimilează tot mai multă iubire autentică și (3) a ajuta modul
de Autoliniștire detașată să renunțe la comportamentele adictive și evitante și să
le înlocuiască cu dragoste autentică, exprimare de sine și trăirea emoțiilor.
Ultima parte a tratamentului constă în ajutorul dat pacienților pentru a
generaliza relația terapeutică și exercițiile de imagerie dirijată desfășurate în timpul
ședințelor, la relațiile cu persoanele semnificative din afara terapiei. Terapeutul îl
ajută pe pacient să își aleagă persoane semnificative care au potențialul menținerii
unor relații de afecțiune reciprocă și să se conecteze la nivel emoțional cu ei.
Terapeutul îl încurajează pe pacient să permită Copilului singuratic să iasă la
suprafață în aceste relații, să dea și să primească iubire.
10
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
!
Ainsworth, M. D. S. (1968). Object relations, dependency, and attachment: A theoretical

review of the infant-mother relationship. ChildDevelopment, 40, 969-1025.
Ainsworth, M. D. S., & Bowlby, J. (1991). An ethological approach to personality
development. American Psychologist, 46, 331-341.
Alexander, F. (1956). Psychoanalysis andpsychotherapy: Developments in theory, techniques,
and training. New York: Norton.
Alexander, E, & French, T. M. (1946). Psychoanalytic therapy: Principles and applications.
New York: Ronald Press.
Alford, B. A., & Beck, A. T. (1997). Tire integrative power ofcognitive therapy. New York:
Guilford Press.
Alloy, L. B., & Abramson, L. Y. (1979). Judgment of contingency in depressed and
nondepressed students. Sadder but wiser? Journal of Experimen tal Psychology:
General, 108, 449-485.
American Psychiatric Association. (1994). Diagnostic and statisticul manual oj mental
disorders (4th ed.). Washington, DC: Author.
Aunola, K, Stattin, H., & Nurmi, J. E. (2WM). Journal ofAdolescente, 23(2), 205-222.
Barlow, D. H. (1993). Clinicul handbook ofpsythologital disorders. New York: Guilford
Press.
Barlow, D. H. (Ed.). (2001). Clinteai handbook ofpsychological disorders (3rd ed.). New
York: Guilford Press.
Baron, R. (1988). Negative effects of destructive criticism. Impact on conflict, self-efficacy;
and task performance. Journal ofApplied Psychology, 73, 199-207.
Beck, A. T. (1967). Depression: Causes and treatment. Philadelphia: University of
Pennsylvania Press.
Beck, A. T. (1976). Cognitive therapy and the emoțional disorders. New York: International
Universities Press.
Beck, A. T (1996). Beyond belief: A theory of modes, personality, and psychopathology.
In P. Salkovskis (Ed.), Frontiers ofcognitive therapy (pp. 1-25). New York: Guilford
Press.
Beck, A. T, Freeman, A., & Associates. (1990). Cognitive therapy ofpersonality disorders.
New York: Guilford Press.
Beck, A. T., Rush, A. J., Shaw, B. E, & Emery, G. (1979). Cognitive therapy ofdepression.
New York: Guilford Press.
Beck, A. T, Steer, R. A., & Brown, G, K. (1996). Beck Depression Inventory-11. San
Antonio, Texas: The Psychological Corporation.
Beck, A. T-, Ward, C. H., Mendelson, M., Mock, J., & Erbaugh, J. (1961). An inventory
for measuring depression. Archives of General Psychiatry, 4, 561-571.
Beyer, J., & Trice, H. (1984). A field study of the use and perceived use of discipline in
controlling worker performance. Academy ofManagement Journal, 27,743-764.
Borkovec, T. D., Robinson, E., Pruzinsky, T., &: DePree, J. A. (1983). Preliminary
exploration of worry: Some characteristics and processes. Behaviour Research and
Therapy, 21, 9-16.
Bowlby,}. (1969). Attachment and loss: Voi. I. Attachment. New York: Basic Books.
Bowlby, J. (1973). Attachment and loss: Voi. II. Separation. New York: Basic Books.
Bowlby, J. (1980). Attachment and loss: Voi. III. Loss, sadness, and depression. New York:
Basic Books.
Bowlby, J. (1988). A secure base: Parent-childattachment and healthy human development.
New York: Basic Books.
Burns, D. D. (1980). Feeling good. New York: Morrow.
Carine, B. E. (1997). Assessing personal and interpersonal schemata associated with
Axis II Cluster B personality disorders: An integrated perspective. Dissertations
Abstracts International, 58, 1B.
Carroll, L. (1923). Alice in wonderland. New York: J. H. Sears.
Coe, C. L., Glass, J. C., Wiener, S. G., & Levine, S. (1983). Behavioral, but not
physiological adaptation to repeated separation in mother and infant primates.
Psychoneuroendocrinology, 8, 401-409.
Coe, C. L., Mendoza, S. P.,Smotherman, W P., & Levine, S. (1978). Mother-infant
attachment in the squirrel monkey: Adrenal responses to separation. Behavioral
Biology, 22, 256-263.
Coe, C. L., Wiener, S. G., Rosenberg, L. T, & Levine, S. (1985). Endocrine and immune
responses to separation and maternal loss in nonhuman primates. In M. Reite &
T. Field (Eds.), The psychobiology ofattachment (pp, 163-199). Orlando, FL: Aca
demic Press.
Coleman, L., Abraham, J., & Jussin, L. (1987). Students’ reactions to teachers’
evaluations. The unique impact of negative feedback. Journal ofApplied Psychology,
64, 391-400.
Craske, M. G., Barlow, D. H., & Meadows, E. A. (2000). Mastery ofyour anxiety and
panic: Therapist guide for anxiety, panic, and agoraphobia (MAP-3). San Antonio,
TX: Graywind/Psychological Corp.
Earley, L., & Cushway, D. (2002). The parentifted child. Clinical Child Psychology and
Psychiatry, 7(2), 163-188.
Eliot, T. S. (1971). 'The complete poems and plays: 1909-1950. New York: Harcourt,
Brace, & World.
Elliott, C. H., &Lassen,M. K. (1997). A schema polarity model for case conceptualization,
intervention, and research. Clinical Psychology: Science and Practice, 4, 12-28.
Erikson, E. H. (1950). Childhoodandsociety. New York: Norton.
Erikson, E. H. (1963). Childhood and society (2nd ed.), New York: Norton. Fisher, C.
(989). Postcardsfront the edge. New York: Simon & Schuster.
Frank, J. D., Margolin, J., Nash, H. T., Stone, A. R, Varon, E., & Ascher, E. (1952). Two
behavior patterns in therapeutic groups and their apparent motivation. Human
Relations, 5, 289-317.
Bibliografie 457
Freeman, N. (1999). Constructive thinking and early maladaptive schemas as predictors

of interpersonal adjustment and marital satisfaction. Dissertations Abstracts
International, 59, 9B.
Freud, S. (1963). Introductory lectures on psychoanalysis: Part III. General theory of
the neuroses. In J. Strachey (Ed. and Trans.), The standard edition ofthe complete
psychological works ofSigmund Freud (Voi. 16, pp. 241-263). London: Hogarth
Press. (Original work published 1917)
Gabbard, G. O. (1994). Psychodynamicpsychiatry in cliniculpractice: The DSM-IVedition.
Washington, DC: American Psychiatric Press.
Greenberg, L., & Paivio, S. (1997). Working with emotions in psychotherapy. New York,
Guilford Press.
Greenberg, L. S., Rice, L. N., & Elliott, R (1983). Facilitating emoțional change: The
moment-by-momentprocess. New York: Guilford Press.
Gunderson, J. G., Zanarini, M. C., & Kisiel, C. L. (1991). Borderline personality
disorder: A review of data on DSM-III-R descriptions. Journal of Personality
Disorders, 5, 340-352.
Herman, J. L., Perry, J. C., & van de Kolk, B. A. (1989). Childhood trauma in borderline
personality disorder. American Journal ofPsychiatry, 146, 490-495.
Horowitz, M. J. (Ed.). (1991). Person schemas and maladaptive interpersonal patterns.
Chicago: University of Chicago Press.
Horowitz, M. J. (997). Formulation as a basis Jor planning psychotherapy treatment.
Washington, DC: American Psychiatric Press.
Horowitz, M. J„ Stinson, C. H., & Milbrath, C. (996). Role relationship models: A
person schematic method for inferring beliefs about identity and social action.
In A. Colby, R. Jessor, & R. Schweder (Eds.), Essays on ethnography and human
development (pp. 253-274). Chicago: University of Chicago Press.
Hyler, S., Rieder, R. O., Spitzer, RL., & Williams, J. (1987). Personality/ Diagnostic Ques-
tionnaire-Revised. New York: New York State Psychiatric Institute.
Kagan, J., Reznick, J. S., & Snidman, N. (1988). Biologica! bases of childhood shvness.
Science, 240, 167-171.
Kernberg, O. E (984). Severe personality disorders: Psychotherapeutic strategies. New
Haven: Yale University Press.
Kohlberg, I. (1963). Moral development and identification. In H. Stevenson (Ed.), Child
psychology (62nd yearbook of the National Society for the Study of Education.)
Chicago: University of Chicago Press.
Kohut, H. (1984). How does analysis cure? Chicago: University of Chicago Press.
LeDoux, J. (1996). The emoțional brain. New York: Simon & Schuster.
Lee, C. W, Taylor, G., & Dunn, J. (1999). Factor structures of the Schema Questionnaire
in a large clinical sample. Cognitive Therapy and Research, 23(4), 421-451.
Linehan, M. M. (1993). Cognitive-behavioml treatment of borderlinepersonality disorder.
New York Guilford Press.
Maslach, G., & Jackson, S. E. (1986). Maslach Burnout Inventory manual. Palo Alto, CA:
Consulting Psychologists Press.
McGinn, L. K., Young, J. E., & Sanderson, W.C. (1995). When and how to do longer
term therapy without feeling guilty. Cognitive and Behavioral Practice, 2, 187-212.
Miller, A. (1975). Prisoners ofchildhood: The drama ofthe gifted child and the search for the
true seif. New York: Basic Books.
Miller, A. (1990). Thou shalt not be aware: Society s betrayal of the child. New York:
Penguin.
Milion, T. (1981). Disorders ofpersonality. New York: Wiley.

Noyes, R. J., Reich, ]., Christiansen, Suelzer, M., Pfohl, B., & Coryell, W. A. (1990).
Outcome of panic disorder. Archives of General Psychiatry, 47, 809-818.
Nussbaum, M. C. (1994). The therapy of deșire: Theory and practice in hellenistic ethics.
Princeton, NJ: Princeton University Press.
Orwell, G. (1946). Animal farm. New York: Harcourt, Brace.
Patock-Peckham, J. A., Cheong, J., Balhorn, M. E., & Nogoshi, C. T. (2001). A social
learning perspective: A model of parenring styles, self-regulation, perceived
drinking control, and alcohol use and problems. Alcoholism: Clinical and
Experimental Research, 25(9), 1284-1292.
Pearlman, L. A., & Madan, P. S. (1995). Vicarious traumatization: An empirica! srudy of
the effects of trauma work on trauma therapists. Professional Psychology: Research
and Practice, 26(6), 558-565.
Persons, J. B. (1989). Cognitive therapy in practice: A case formulation approach. New
York: Norton.
Piaget, J. (1962). Play, dreams, and imitation in childhood. New York: Norton.
Plath, S. (1966). The beli jar. London: Faber and Faber.
Rachlin, H. (1976). Behavior and learning. San Francisco: Freeman.
Reich, J. H., & Greene, A. L. (1991). Effect of personality disorders on outcome of
trearment. Journal of’Nervous and Mental Disease, 179, 74-83.
Rittenmeyer, G. J. (1997). The relationship between early maladaptive schemas and job
burnout among public school teachers. Dissertations Abstracts International, 58,
5A.
Rogers, C. R. (1951). Client-centered therapy. Boston: Houghton Mifflin.
Rosenberg, M. (1965). Society and the adolescent seifimage. Princeton, NJ: Princeton
University Press.
Ryle, A. (1991). Cognitive-analytic therapy: Active participation in change. New York:
Wiley.
Sanderson, W. C., Beck, A. T, & McGinn, L. K. (1994). Cognitive therapy for
generalized anxiety disorder: Significance of comorbid personality disorders.
Journal of Cognitive Psychotherapy: An International Quarterly, 8(1), 13-18.
Schmidt, N. B., Joiner, T. E., Young, J. E., & Teich, M. J. (1995). The Schema
Questionnaire: Investigation of psychometric properties and the hierarchical
structure of a measure of maladaptive schemata. Cognitive Therapy and Research,
19(5), 295-321.
Shane, M., Shane, E., & Galeș, M. (1997). Intimate attachments: Toward anew seif
psychology. New York: Guilford Press.
Singer, I. B. (1978). Shosha. New York: Farrar, Straus, & Giroux.
Smucker, M. R., & Dancu, C. V. (1999). Cognitive behavioral treatmentfor adult survivors
of childhood trauma: Imagery rescriptingand reprocessing. Northvale, NJ: Aronson.
Suinn, R. M. (1977). Type A behavior pattern. In R. B. Williams & W. D. Gentry
(Eds.), Behavioral approaches to medical treatment Cambridge, MA: Ballinger.
Taylor, S. E., & Brown J. D. (1994). Positive illusions and well-being revisited: Separating
fact from fiction. Psychological Bulletin, 116, 1-27.
Terence (1965). Heauton timoroumenos [The self-tormentor] (Betty Rădice, Trans.). New
York: Penguin.
Thompson, L. W, Gallagher, D., & Czirr, R. (1988). Personality disorder and outcome
in the treatment of later life depression. Journal of Geriatrie Psychiatry and
Neurolog), 721,133-146.
Bibliografie 459
Tolstoy, L. (1986). The death of Ivan Ilyitch. In C. Neider Gid.), Tolstoy: Tales ofcourage
and conflict. New York: Cooper Square Press.
Turner, S. M. (1987). The effects of personality disorders on the outcome of social
anxiety symptom reduction. Journal of Personality Disorders, 1, 136-143.
van der Kolk, B. A. (1987). Psychological trauma. Washington, DC: American Psychiatric
Press.
Wills, R., & Sanders, D. (1997). Cognitive therapy: Transforming the image. London:
Sage.
Winnicott, D. W. (1965). The maturational processes and the facilitating environment:
Studies in the theory ofemoțional development. London: Hogarth Press.
Young, J. E. (1990). Cognitive therapy forpersonality disorders. Sarasota, FL: Professional
Resources Press.
Young, J. E. (1993). The schema diary. New York: Cognitive Therapy Center of New
York.
Young, J. E. (1994). Young Parenting Inventory. New York: Cognitive Therapy Center of
New York.
Young, J. E. (1995). Young Compmsation Inventory. New York: Cognitive Therapy Center
of New York.
Young, J. E. (1999). Cognitive therapy forpersonality disorders: A schema-focused approach
(rev. ed.), Sarasota, FL: Professional Resources Press.
Young, J. E., & Brown, G. (1990). Young Schema Questionnaire. New York: Cognitive
Therapy Center of New York.
Young, J. E„ & Brown, G. (2001). Young Schema Questionnaire: Special Edition. New
York: Schema Therapy Institute.
Young, J. E., & Gluhoski, V. L. (1996). Schema-focused diagnosis for personality
disorders. In F. W. Kaslow (Ed.), Handbook ofrelațional diagnosis and dysfunctional
family patterns (pp. 300-321). New York: Wiley.
Young, J. E., & Klosko, J. S. (1993). Reinventingyour life: How to breakfreefrom negative
life patterns. New York: Dutton.
Young, J. E., & Klosko,J. (1994). Reinventingyour life. New York: Plume.
Young, J. E., & Rygh, J. (1994). Young-Rygh Avoidance Invmtory. New York: Cognitive
Therapy Center of New York.
Young, J. E., Wattenmaker, D., & Wattenmaker, R. (1996). Schema therapy flashcard.
New York: Cognitive Therapy Center of New York.
Young, J. E., Weinberger, A. D., & Beck, A. T. (2001). Cognitive therapy for depression.
In D. Barlow (Ed.), Clinical handbook of psychological disorders (3rd ed., pp.
264-308). New York: Guilford Press.
Zajonc, R. B. (1984). On the primacy of affect. American Psychologist, 39, 117-123.
INDEX
„f” indică o figură; „t” indică un tabel
A
Amigdală (sistem), 43-44 Definiție a schemei cognitive, 22-23, 45,
Amintiri, 45, 151-153 77-78
Autodezvăluire, 220, 222 Dezvoltare a terapiei centrată pe scheme
Autoobservare, 105 cognitive, 21-22
Dialoguri
C descriere, 116-120
Capitulare; vezi și Stiluri de coping mod de protecție detașată, 161-162
a terapeuților, 215-216 modificare a tiparului de
descriere, 50 comportament, 190
exemple de, 54r-55r prezentare de caz, 167-168
modificare a tiparului de strategii de abordare a modurilor de
comportament, 62-63, 166-168, schemă cognitivă, 323-327
169r-171r tehnică a imageriei dirijate, 140-147
prezentare de caz, 208-209 tulburare de personalitate borderline,
Cartonaș de coping 356
alcătuire, 120-123, 121/ tulburare de personalitate narcisistă,
modificare a tiparului de 438-446
comportament, 181-182, 190-191 Distorsiuni cognitive, 449
tulburare de personalitate borderline, Domenii ale schemelor cognitive
382-382 descriere, 28-29, 30/33/
Chestionar Young de scheme cognitive, 91- domeniu Autonomie și performanță
93, 179, 359-360, 418; vezi și Inventare deficitare, 34
Componente emoționale ale domeniu Hipervigilență și inhibiție,
temperamentului, 27-28, 103-104 ; vezi 36-37
și Temperament domeniu Limite deficitare, 34-35
Conceptualizare a cazului, 81, 82/83/ 84- domeniu Orientare către celălalt, 35-36
86, 172, 198-202 domeniu Separare și respingere, 29
Confruntare empatică; vezi și Relație Domeniu Autonomie și performanță
terapeutică deficitare; vezi și Domenii ale schemelor
descriere, 63, 108-110, 197, 226-227 cognitive
etapă de schimbare, 219-221 descriere, 30/31/34
prezentare de caz, 219-220 schemă cognitivă Dependență/
tulburare de personalitate narcisistă, 426 Incompetență, 247-251
schemă cognitivă Eșec, 256-260 Etapă de schimbare; vezi și Tehnici

schemă cognitivă Interdependență/ Sine comportamentale; Tehnici cognitive;
infantil, 253-256 Tehnici experiențiale
schemă cognitivă Vulnerabilitate la descriere, 78
vătămare sau la boală, 251-253 exemplu de strategie experiențială, 143-
Domeniu Hipervigilență și inhibiție;/^» și 147
Domenii ale schemelor cognitive relație terapeutică, 218-226
descriere, 32/33/ 36-37 reproducere limitată a figurii parentale,
scheme cognitive din, 279-284, 284- 221-226
288, 288-291, 291-294 strategii experiențiale, 140-143, 147-
Domeniu Limite deficitare, vezi și Domenii 151, 151-153, 153-155, 155-159,
ale schemelor cognitive 163
descriere, 31/32/ 34-35 tratament, 61-63
schemă cognitivă Autocontrol redus/ Evaluare prin tehnica imageriei dirijate; vezi
Autodisciplină redusă, 262-266 și Evaluare
schemă cognitivă Sentiment de descriere, 95-98, 127
îndreptățire/ Grandomanie, 260- evitare, 100-102
262 prezentare de caz, 98-99
terapie cognitiv-comportamentală, 40 relație terapeutică, 102
Domeniu Orientare către celălalt; vezi și Evaluare; vezi și Etapă de evaluare și educare
Domenii ale schemelor cognitive strategii experiențiale, 163
descriere, 32/ 35-36 tehnică a imageriei dirijate, 127-132,
schemă cognitivă Autosacrificiu, 269- 133-135, 135-140
274 tulburare de personalitate borderline,
schemă cognitivă Nevoia de aprobare/ 259-260
Nevoia de recunoaștere, 275-279 tulburare de personalitate narcisistă,
schemă cognitivă Subjugare, 266-269 416-418, 452
terapie cognitiv-comportamentală, 39- Etapă de evaluare și educare; vezi și Evaluare
40 conceptualizare a cazului, 81,82/83/
Domeniu Separare și respingere, 147-151; 84-86, 198-202
vezi și Domenii ale schemelor cognitive contact, 197
descriere, 29, 30/ descriere, 61,78, 106
reproducerea limitată a figurii parentale, educare a pacienților, 105
221-
222 evaluare inițială, 86-88
schemă cognitivă Abandon/ inventare, 91-95
Instabilitate, 229-232 istoric de viață centrat pe schemele
schemă cognitivă Deficiență/ Rușine, cognitive, 88-89
241-244 pași, 79-80
schemă cognitivă Deprivare emoțională, prezentare de caz, 89-91
237-241 relație terapeutică, 226-227
schemă cognitivă Izolare socială/ reproducere a figurii parentale, 202-205
înstrăinare, 244-247 scheme cognitive și stiluri de coping ale
schemă cognitivă Neîncredere/ Abuz, terapeuților, 206-217
232-237 scopuri ale, 79
terapie cognitiv-comportamentală, 39- tehnică a imageriei dirijate, 95-102
40 temperament emoțional, 103-104
Evitare; vezi și Stiluri de coping
E modificare a tiparului de
Etapă de educare, vezi Etapă de evaluare și comportament, 62, 166-169,
educare 169r-171r
a terapeutului, 211-212, 400
descriere, 50-51
Index 463
inventar Young-Rygh de evaluare a tehnică a imageriei dirijate, 140-147,

evitării, 95 147-151, 155-159
învingere, 100-102 tehnici de imagerie dirijată pentru
pacienți cu tulburări de personalitate, amintiri traumatice, 151-153
19-20 tulburare de personalitate borderline,
prezentare de caz, 54?-55f 334-335
schimbări majore de viață, 194-195 Mod de Autoliniștire detașată, 406-407
strategii de abordare a modurilor, 296 Mod de Capitulare compliantă, 60, 299r;
strategii experiențiale, 159-162 vezi și Moduri de coping dezadaptativ;
tehnică a imageriei dirijate, 100-102, Moduri
155-159 Mod de Copil abandonat; vezi și Mod de
Experiențe din copilărie, 26-27, 339-340, Copil vulnerabil
409-412 descriere, 298
reproducere limitată a figurii parentale,
F 225
Factori de mediu, 339-340; vezi și tulburare de personalitate borderline,
Experiențe din copilărie 334, 335-336, 347-348, 361-365,
Fișe de evaluare a istoricului de viață, 91; 381-391
vezi și Inventare Mod de copil furios; vezi și Furie; Moduri
Fișe de tip jurnal, 123-124, 124/ 383 de copil; Moduri
Furie, 141-143, 211-212; vezi și Mod de descriere, 58, 59-60, 2971, 298
copil furios tulburare de personalitate borderline,
334, 335, 336-337, 348, 376-381,
G 381-391
Grad de compatibilitate a pacientului, 87 Mod de Copil impulsiv/indisciplinat; vezi și
Moduri de copil
I descriere, 59-60, 2971, 298
Identificare a schemelor cognitive, 81, 84- tulburare de personalitate borderline,
86 334, 335, 336-337
Internalizare, 26-27 Mod de Copil singuratic, 402, 403-404;
Intimitate, 397-398, 425; vezi și Relații vezi și Moduri
Inventar Young de evaluare a compensării, Mod de Copil vulnerabil; vezi și Moduri de
95, 179, 418; vezi și Inventare Copil; Moduri
Inventar Young de evaluare a stilului descriere, 58, 59-60, 2971, 298
parental, 93-95, 359-360, 418; vezi și tehnică a imageriei dirijate, 140-147,
Inventare 147-151, 151-153, 163
Inventar Young-Rygh de evaluare a evitării, tulburare de personalitate borderline,
95, 179; vezi și Inventare 350
Inventare, 91-95; vezi și Evaluare Mod de Infatuare, 404-406
Invidie, 216, 414 Mod de Părinte exigent, 60, 30Ir, vezi și
Istoric de viață centrat pe schemele Moduri
cognitive, 88-89, 89-91 Mod de Părinte punitiv; vezi și Moduri
descriere, 60, 300-301/
M prezentare de caz, 213
Medicație, 160-161, 284, 368, 393 tulburare de personalitate borderline,
Meditație de tip mindfulness, 381-382 334, 335, 337, 349, 369-376
Mod de adult sănătos; vezi și Moduri Mod de Protecție detașată; vezi și Moduri
descriere, 59-60, 301-302 de Coping dezadaptativ; Moduri
reproducere limitată a figurii parentale, descriere, 58, 60, 299/-300
223 dialog cu, 161-162
învingere a evitării, 101
tulburare de personalitate borderline, N

334-335, 337-338, 346-347, 365- Nevoi emoționale, 25-26, 203-204
369
Mod de supracompensare, 60, 299?, 300;
vezi și Moduri de coping dezadaptativ; O
Moduri Origini ale schemelor cognitive, 25-28
Modele interiorizate de reprezentare, 72-73
Modificare a tiparului de comportament; P
vezi și Etapă de schimbare Perpetuare a schemelor cognitive, 46-47, 78
cartonaș de coping, 181-182 Perspectivă biologică asupra schemelor
depășire a obstacolelor, 189-194 cognitive, 43-46, 338-339
descriere, 62-63, 165-166, 195-196 Perspectivă istorică asupra constructului de
momentul potrivit pentru, 171 schemă cognitivă, 22-23
motivație, 180-181 Perspectivă psihodinamică, 70-71
prezentare de caz, 184-189
prioritizare, 179-180 R
repetiție, 182-183 Reacție de coping
schimbări majore de viață, 194-195 descriere, 52-53, 77-78
stabilirea obiectivelor pentru, 172-179 exemple de, 54?-55?
stiluri de coping, 166-169, 169?-171? modificare a tiparului de
temă de casă, 183-184 comportament, 62-63
Modificare a tiparului, 155-159 moduri și, 57-58
Moduri de Copil fericit, 59-60, 2971, 298; Relație terapeutică; vezi și Scheme cognitive
vezi și Moduri de copil individuale
Moduri de copil, 59-60, 297?-298, 330; amintiri traumatice, 394
conceptualizare a cazului, 198-202
vezi și Moduri
Moduri de Coping dezadaptativ, 60, 299?- confruntare empatică, 108-110
300, 330; vezt și Moduri descriere, 63, 226-227
Moduri de Părinte disfuncțional, 59-60, educare a pacientului, 217-218
300-301 ?, 330; vezi și Moduri etapă de schimbare, 218-226
ale terapeuților, 213 evaluare prin tehnica imageriei dirijate,
dialoguri conduse în imagerie dirijată, 102
evaluare, 102
140-147, 163
tehnică a imageriei dirijate pentru legătură, 198-199
reproducerea limitată a figurii model cognitiv, 20, 65-66, 68-69, 73
model psihodinamic, 70-71
parentale, 147-151
Moduri; vezi și Moduri individuale modificare a tiparului de
descriere, 53, 56, 56-60, 78, 296-297, comportament, 175-178
reproducere limitată a figurii parentale,
330-331
DSM-IV și, 341? 202-206
mod de Adult sănătos, 301-302 scheme cognitive și stiluri de coping ale
model cognitiv, 64-66 terapeuților, 206-217
moduri de Copil, 297?-298 teorie a atașamentului, 71-73
moduri de Coping dezadaptativ, 298- terapie centrată pe emoții, 76-77
tulburare de personalitate borderline,
300, 299?
moduri de Părinte disfuncțional, 300- 350-351,357-358, 362-363, 365,
369-370, 376-378
301?
tulburare de personalitate borderline, Relație; vezi și Relație terapeutică
333-338, 345-349 chimie a schemelor cognitive, 38
tulburare de personalitate narcisistă, domeniu Separare și respingere, 29
pacienți cu tulburări de personalitate,
435-446, 451-453 20 ’
Index 465
terapeutică, 64 în comparație cu schema cognitivă

tulburare de personalitate narcisistă, Nevoia de aprobare/ Nevoia de
412-415 recunoaștere, 276
Remediere a schemei cognitive, 48-49 prezentare de caz, 166-168, 176-177,
Reproducere a figurii parentale; vezi 184-189, 211, 214
Reproducere limitată a figurii parentale reacții de coping, 55?
Reproducere limitată a figurii parentale; reproducere limitată a figurii parentale,
vezi și Scheme cognitive individuale; 224, 226
Reproducere a figurii parentale; Relație tipare de comportament, 170?
terapeutică Schemă cognitivă de Izolare socială/
descriere, 63, 68-69, 197, 226-227 înstrăinare; vezi și Domeniu Separare
etapă de schimbare, 221-226 și respingere, Scheme cognitive
evaluare a nevoii de, 202-206 necondiționate
tehnică a imageriei dirijate, 147-151 a terapeuților, 214
tulburare de personalitate borderline, descriere, 29, 30/ 244-247
351-352, 357-358, 374-375 prezentare de caz, 184-189
Risc de suicid, 340, 347-348, 388-390, reacții de coping, 54?
391-393 reproducere limitată a figurii parentale,
224
S tipare de comportament, 169?
Schemă cognitivă Abandon/ Instabilitate; Schemă cognitivă Deficiență/ Rușine; vezi
vezi și Domeniu Deconectare și Domeniu Separare și respingere;
și respingere; Scheme cognitive Scheme cognitive necondiționate
necondiționate aterapeuților, 214, 215, 399
descriere, 23, 29, 30/ 169?, 229-232 descriere, 23-24, 29, 30/ 241-244
în asociere cu alte scheme cognitive, 272 exemplu de dialog, 116-120
prezentare de caz, 173-174, 184-189, exemplu de scrisoare către părinți, 154-
210 155
reacții de coping, 54?, 115-116 exemplu de testare a validității, 111-113
reproducere limitată a figurii parentale, în asociere cu alte scheme cognitive,
223, 225 230, 256-257, 257, 272, 290, 292,
Schemă cognitivă Autocontrol redus/ 294
Autodisciplină redusă; vezi și Domeniu prezentare de caz, 47-48, 133-139, 176-
Limite deficitare; 177, 192-193, 199-202, 205-208,
Scheme cognitive necondiționate 211-212
descriere, 32/ 35, 262-266 reacții de coping, 54?
în asociere cu alte scheme cognitive, 257 reproducerea limitată a figurii parentale,
prezentare de caz, 174-175, 209-210, 222, 224, 226
213 tehnică a imageriei dirijate, 141, 155-
reacții de coping, 55? 159
reproducere limitată a figurii parentale, tipare de comportament, 169?
224 tulburare de personalitate narcisistă, 402
tipare de comportamental, 170? Schemă cognitivă Dependență/
Schemă cognitivă Autosarcificiu; vezi Incompetență; vezi și Domeniu
și Scheme cognitive condiționate; Autonomie și performanță deficitare;
Domeniu Orientare către celălalt Scheme cognitive necondiționate
a terapeuților, 210, 212-213, 399 a terapeuților, 214-215, 215
comportament în cadrul ședinței descriere, 31/ 34, 247-251
terapeutice, 202 în asociere cu alte scheme cognitive,
descriere, 32f 36, 269-274 230, 260, 272
prezentare de caz, 209, 214-215
reacții de coping, 54? reproducere limitată a figurii parentale,

reproducere limitată a figurii parentale, 224
222- 223, 224, 226 ' tipare de comportament, 170?
tipare de comportament, 169f Schemă cognitivă Negativism/ Pesimism;
Schemă cognitivă Deprivare emoțională; vezi și Domeniu Hipervigilență
vezi și Domeniu Separare și respingere; și inhibiție; Scheme cognitive
Temperament; Scheme cognitive necondiționate
necondiționate descriere, 33/ 36, 279-284
caracteristici, 24-25 reacții de coping, 55?
descriere, 29, 30/ 237-241 reproducere limitată a figurii parentale,
dialoguri conduse în imagerie dirijată, 224
141 tipare de comportament, 1711
evaluare cognitivă, 67 Schemă cognitivă Neîncredere/ Abuz; vezi
în asociere cu alte scheme cognitive, și Domeniu Separare și respingere;
257, 270, 280, 282-283 Scheme cognitive necondiționate
prezentare de caz, 37-38, 133-139, 176- caracteristici, 23-24
177, 184-189, 203-205; 207, 209, descriere, 29, 30/ 232-237
214, 219-220 exemplu de aplicare a tehnicii imageriei
reacții de coping, 54? dirijate, 155-159
reproducere limitată a figurii parentale, exemplu de dialog, 117-120, 143-147
223- 224, 225 prezentare de caz, 133-135, 199-202,
tipare de comportament, 169? 208-209, 217-218
tulburare de personalitate narcisistă, 402 reacții de coping, 54?
Schemă cognitivă Eșec; vezi și Domeniu reproducere limitată a figurii parentale,
Autonomie și performanță deficitare; 222, 223, 225
Scheme cognitive necondiționate tipare de comportament, 169?
a terapeuților, 215, 399 Schemă cognitivă Nevoia de aprobare/
descriere, 31/ 34, 256-259 Nevoia de recunoaștere; vezi și Scheme
prezentare de caz, 192-193,- 220-221 cognitive condiționate; Domeniu
reacții de coping, 54? Orientare către celălalt
reproducere limitată a figurii parentale, descriere, 32/ 36, 275, 279
224, 226 în asociere cu alte scheme cognitive, 272
tipare de comportament, 170? reacții de coping, 55t
Schemă cognitivă Inhibiție emoțională; reproducere limitată a figurii parentale,
vezi și Scheme cognitive condiționate; 225
Domeniu Hipervigilență și inhibiție tipare de comportament, 171?
a terapeuților, 400 Schemă cognitivă Pedepsire; vezi și
descriere, 33/ 37, 284-288 Domeniu Hipervigilență și inhibiție;
prezentare de caz, 181,209 Scheme cognitive necondiționate
reacții de coping, 55? descriere, 33/ 37, 291-294
reproducere limitată a figurii parentale, prezentare de caz, 176-177, 220-221
224 reacții de coping, 551
tipare de comportament, 1711 reproducere limitată a figurii parentale,
Schemă cognitivă Interdependență/ Sine 225
infantil; vezi și Domeniu Autonomie tipare de comportament, 171?
și performanță deficitare; Scheme Schemă cognitivă Sentiment de
cognitive necondiționate îndreptățire/ Grandomanie; vezi și
descriere, 31/ 34, 253-256 Domeniu Limite deficitare; Scheme
prezentare de caz, 209 cognitive necondiționate
reacții de coping, 54? comportament în cadrul ședinței de
terapie, 202
Index 467
descriere, 31/ 35, 260-262, 404-405 Autonomie și performanță deficitare;

în comparație cu schema cognitivă Scheme cognitive necondiționate
Nevoia de aprobare/ Nevoia de descriere, 31/ 34, 251-253
recunoaștere, 276 reacții de coping, 54r
prezentare de caz, 193-194, 207 reproducere limitată a figurii parentale,
reacții de coping, 55t 224
reproducere limitată a figurii parentale, tipare de comportament, 170r
224 Scheme cognitive condiționate, 38-39
scheme cognitive ale terapeuților și, Scheme cognitive necondiționate, 38-39
212-213 Scheme cognitive preverbale, 45
tipare de comportament, 170r Scrisori către părinți, 153-155
tulburare de personalitate narcisistă, 402 Sentiment fragil de îndreptățire; vezi și
Schemă cognitivă Standarde nerealiste/ Tulburare de personalitate narcisistă
Hipercriticism; vezi și Scheme cognitive Severitate a schemelor cognitive, 24-25
condiționate; Domeniu Hipervigilență Simptome somatice, 100
și inhibiție Stabilire a limitelor, 221-222, 355-356,
a terapeuților, 210-211, 399 377, 384-391
comportament în cadrul ședinței Stabilire a limitelor, 355, 377, 384-391
terapeutice, 202 Stări disociative, 56-57, 58-59
descriere, 33/ 37, 288-291 Stil terapeutic, 108-110
în asociere cu alte scheme cognitive, Stiluri de coping
285, 292 ale terapeuților, 206-217
în comparație cu alte scheme cognitive, descriere, 49-52
276 diagnostic pe axa II, 53
prezentare de caz, 174-176, 176-177, educare a pacienților, 105
208, 213 evaluare a avantajelor și dezavantajelor,
reacții de coping, 55t 115-116
reproducere limitată a figurii parentale, identificare, 81,84-86
225 în comparație cu reacția de coping, 52-
tipare de comportament, 17Ir 53
Schemă cognitivă Subjugare; vezi și Scheme model cognitiv, 66
cognitive condiționate; Domeniu modificare a tiparului de
Orientare către celălalt comportament, 166-168, 169r-171r
a terapeuților, 399 tehnică a imageriei dirijate, 155-1 59
dialoguri în cadrul tehnicii imageriei tulburare de personalitate borderline,
dirijate, 141 381-391
exemplu de jurnal al schemelor tulburare de personalitate narcisistă,
cognitive, 123, 124/ 405-406
în asociere cu alte scheme cognitive, Strategii de abordare a modurilor de schemă
230, 265 cognitivă
în comparație cu alte scheme cognitive, avantaje ale modificării unui mod, 314-
270, 276 319
prezentare de caz, 133-139, 182, 199- când se apelează la, 296
202, 207-212, 215-216 descriere, 295, 330-331
reacții de coping, 55r/descriere, 32f, 35- dialog, 323-327
36, 266-260 explorare a originii modurilor, 310-311
reproducere limitată a figurii parentale, generalizare în afara ședințelor
224 terapeutice, 328-330
tipare de comportament, 170z identificare, 305-310
Schemă cognitivă Vulnerabilitate la pași, 302
vătămare sau boală; vezi și Domeniu prezentare de caz, 302-305
stabilire a legăturii între trecut și dialoguri între scheme cognitive, 116-

prezent, 311-314 120
tehnică a imageriei dirijate, 319-323 fișă de tip jurnal, 123, 124/
Suferință, 142, 284 scop al, 107
Supracompensare; vezi și Stiluri de coping stil terapeutic, 108-110
a terapeuților, 212, 399-400 stiluri de coping, 115-116
descriere, 51-52 susținere a unei scheme cognitive, 113-
exemple de, 54r-55r ’115
inventarul Young de evaluare a tulburare de personalitate borderline,
compensării, 95 363-364, 367-368, 373-375, 379-
modificare a tiparului de 380
comportament, 62-63, 166-168, tulburare de personalitate narcisistă,
169/-171t 448-450
prezentare de caz, 205-206, 207, 208, validitate a schemelor cognitive, 110-
212-213,221 113
schimbări majore de viață, 194-195 Tehnici comportamentale
strategii de abordare a modurilor, 296 tulburare de personalitate borderline,
tehnică a imageriei dirijate, 155-159 364, 368, 375, 380
tulburare de personalitate narcisistă, 402 tulburare de personalitate narcisistă,
448-450
T Tehnici experiențiale; vezi și Etapă de
Tehnică a imageriei dirijate; vezi și Scheme schimbare; Scheme cognitive individuale
cognitive individuale amintiri traumatice, 151-154
amintiri traumatice, 394-397 descriere, 62, 140, 163
conceptualizare, 136-139 evitare, 159-162
dialoguri, 140-147 reproducere limitată a figurii parentale,
din copilărie, 133-135, 139 147-151,223
evaluare, 127 scopuri ale, 127
evenimente activatoare, 174-176 scrisori către părinți, 153-155
evitare, 100-102 tehnică a imageriei dirijate, 127-132,
inițiere, 128-132 132-135, 135-139, 140-147, 155-
modificare a tiparului, 155-159 159
modificare a tiparului de terapie cognitivă, 68
comportament, 182-183, 189-190 tulburare de personalitate borderline,
prezentare de caz, 167-168 356, 363, 367, 370-373
reproducere a figurii parentale, 147-151 Temperament
stabilirea unei legături între trecut și componente emoționale ale, 27-28
prezent, 135-136 evaluare, 103-104’
strategii de abordare a modurilor, 319- experiențe din copilărie timpurie, 26-27
323 rol al, 84
tulburare de personalitate borderline, stiluri de coping, 52
356, 363, 367, 370-373 Teorie a atașamentului, 71-73
tulburare de personalitate narcisistă, Terapie centrată pe emoții, 76-77
417-418 Terapie centrată pe schemele cognitive ale
Tehnică a scaunului gol, 116-120; vezi și sinelui, 74-75
Dialoguri Terapie cognitiv-analitică, 73-74
Tehnici cognitive; vezi și Etapă de Terapie cognitivă, 17-19, 64-70
schimbare Terapie cognitiv-comportamentală
cartonaș de coping, 120-123, 121/ asumpții ale, 19-21
descriere, 61-62, 108-109, 125 interferențe ale schemelor cognitive,
39-40 ’
Index 469
modificare a tiparului de scheme cognitive ale terapeuților și,

comportament, 168-169 398-400
tulburare de personalitate borderline, stabilire a limitelor, 384-391
381-384 tratament, 349-352, 352, 352-357,
Terapie de grup, 104 357-361, 381-384
Tratament, 48-49, 450-451, 451-453; vezi Tulburare de personalitate narcisistă
«Tulburare de personalitate borderline; a terapeuților, 216-217
Scheme cognitive individuale diagnostic, 407-408
Traumă, 43-46, 151-154, 394-397 evaluare, 415-418
Tulburare de personalitate borderline moduri și, 296-297, 401-407
amintiri traumatice, 394-397 obstacole în tratament, 450-451
conceptualizare a schemei cognitive, origini ale, 409-412
333-334 prezentare de caz, 205-206, 218, 418-
diagnostic, 340, 34Ir 423, 426-429, 423-448
intimitate, 397-398 relații și, 412-415
mod de Părinte punitiv, 300-301 schemă cognitivă Sentiment de
moduri, 57-58, 296-297, 333-338, îndreptățire/ Grandomanie, 260
345-349, 361-365, 365-369, 369- tratament, 423-426, 429-432, 443-444,
376, 376-381 448-450, 451-453
origini ale, 338-340 vs. sentiment de îndreptățire, 408-409
prezentare de caz, 214-215, 340-345 Tulburare de personalitate obsesiv-
reproducere limitată a figurii parentale, compulsivă, 285, 297
222
risc de suicid, 391-393
V
schemă cognitivă Autocontrol redus/
Validitate a schemei cognitive, 110-1 13
Autodisciplină redusă și, 265
Vulnerabilitate, modelată de terapeut, 432-
schemă cognitivă Pedepsire și, 292
433
Editura ASCR
400325 Cluj-Napoca, Piața 14 Iulie nr. 18/2

Tel./fax: 0364 711115
Bun de tipar 9.10.2015. Apărut 2015

Tiparul executat la S.C. Cognitrom S.R.L.
400696 Cluj-Napoca, str. F. Liszt nr. 12
www.ascred.ro
comenzi@ascred.ro; ed.ascr@gmail.ro

Jeffrey E. Young, Janet S. Klosko, Marjorie E. Weishaar - Terapia Centrată Pe Scheme Cognitive. Manualul Practicianului

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Jeffrey E. Young, Janet S. Klosko, Marjorie E. Weishaar - Terapia Centrată Pe Scheme Cognitive. Manualul Practicianului

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Jeffrey E.

Traducere din limba engleză

Ediția în limba engleză

Ediția în limba română

Comenzi Online: www.ascred.ro

Copyright © 2015 Editura ASCR

Capitolul 1 ■ Terapia centrată pe scheme cognitive: model conceptual 17

Referințe bibliografice 455

Mentorului meu, dr David H. Barlow.

Jeffrey E. Young, PhD, își desfășoară activitatea în cadrul Departamentului

JanetS. Klosko, PhD, este codirector al Centrului de terapie cognitivă Long

Marjorie E. Weishaar, PhD, este profesor de psihiatrie și comportament

Pentru informații referitoare la terapia centrată pe scheme cognitive:

psihoterapeutică, chiar și la 10 ani de la publicarea lor: Terapia cognitivă a

în încheiere, vom sublinia careva dintre aspectele ce țin de terapia centrată

Din partea tuturor autorilor

Vrem să mulțumim celor de la Guilford Press, care ne-au susținut de-a

Sunt mulți oameni cărora vreau să le mulțumesc, care au jucat un rol

Marj orie E. Weishaar

Le mulțumesc profesorilor mei, în special lui Aaron T. Beck, MD, pentru

TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME

Terapia centrata pe scheme cognitive este o formă inovativă și integrativă

DE LA TERAPIE COGNITIVĂ LA TERAPIE CENTRATĂ PE

1 In această secțiune, folosim termenul „terapie cognitiv-comportamentală” cu referire la

scurtă durată (în jur de 20 de ședințe) și țintesc reducerea simptomatologiei,

O altă parte dintre pacienții care solicită tratament cognitiv-comportamental

Asumpțiile terapiei cognitiv-comportamentale tradiționale încălcate de

prin procedee precum analiză empirică, discurs logic, experimentare, etape

DEZVOLTAREA TERAPIEI CENTRATE PE SCHEME

prezent, punând accent în special pe relațiile interpersonale ale pacientului.

SCHEME COGNITIVE DEZADAPTATIVE TIMPURII

Perspectivă istorică asupra noțiunii de schemă cognitivă

In cele ce urmează, vom prezenta în detaliu principalele constructe care

Definiția lui Young a schemei cognitive

Pe scurt, Schemele cognitive dezadaptative timpurii sunt tipare emoționale

CARACTERISTICI ALE SCHEMELOR COGNITIVE

Rușine. în copilăria timpurie, acești pacienți au fost abandonați, abuzați, neglijați

ORIGINILE SCHEMELOR COGNITIVE

Considerăm că schemele cognitive apar ca rezultat al unor nevoi emoționale

1. Atașament securizam față de ceilalți (inclusiv siguranță, stabilitate,

Interacțiunea dintre temperamentul înnăscut al copilului și mediul

Experiențe de viață timpurii

Componente emoționale ale temperamentului

Labil <—> Nonreactiv

Am putea gândi temperamentul sub forma unei combinații unice de

DOMENII ALE SCHEMELOR COGNITIVE ȘI SCHEME

Domeniul I: Separare și respingere

FIGURA 1.1. Schemele cognitive dezadaptative timpurii și domeniile asociate

5. Izolare socială/ înstrăinare

Autonomie și performanță deficitare

FIGURA 1.1. (cont.)

7. Vulnerabilitate la vătămare sau la boală

8. Interdependență/ Sine infantil

10. Sentiment de îndreptățire/ Grandomanie

FIGURA 1.1. (cont.)

11. Autocontrol redus/ Autodisciplină redusă

A. Subjugarea nevoilor: supresia preferințelor, a deciziilor și a dorințelor proprii

14. Nevoia de aprobare/ Nevoia de recunoaștere

FIGURA 1.1. (cont.)

15. Negativism/ Pesimism

16. Inhibiție emoțională

17. Standarde nerealiste/ Hipercriticism

Domeniul II: Autonomie și performanță deficitare

Autonomia este capacitatea individului de a se separa de propria familie și de