Dreptul Comerţului Internaţional Supor

UNIVERSITATEA DE STUDII POLITICE ŞI ECONOMICE EUROPENE
„CONSTANTIN STERE”
FACULTATEA DE DREPT
CATEDRA DREPT PRIVAT
DREPTUL COMERŢULUI
INTERNAŢIONAL
Suport de curs
LECTOR UNIVERSITAR
EUGENIU CAŢAVEICĂ
CHIŞINĂU
2014
DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică
Suport de curs: Dreptul comerţului internaţional
Autor:
Eugeniu Caţaveică, magistru în drept, lector universitar în cadrul Universităţii de Studii

Politice şi Economice Europene „Constantin Stere”.
Suportul de curs a fost elaborat în corespundere cu Curriculum universitar la disciplina

Dreptul comerţului internaţional aprobat de Catedra Drept Privat a Universităţii de Studii
Politice şi Economice Europene „Constantin Stere”.
1
CUVÂNT-ÎNAINTE
Odată cu prăbuşirea regimului comunist totalitar de ocupaţie, rolul Republicii Moldova pe

arena internaţională s-a amplificat considerabil. Noul stat independent, pe parcursul ultimilor
douăzeci şi cinci de ani, le-a oferit lumină verde antreprenorilor moldavi întru implicarea în
relaţiile comerciale care depăşeau cu mult limitele naţionale, efectuând o ascensiune pe
platforma internaţională. Drept consecinţă, noi discipline s-au dovedit indispensabile întru
perceperea multilaterală şi corectă a realităţilor economice moderne. Printre aceste discipline
se numără şi dreptul comerţului internaţional.
Tendinţa Republicii Moldova de a se integra, fie şi treptat, în Uniunea Europeană, impune
celei dintâi pregătirea unor specialişti capabili să facă faţă provocărilor în procesul de
adaptare la piaţa economică mondială. Nu mai puţin adevărat este şi faptul că derularea
relaţiilor economice nu se poate desfăşura în afara cadrului legal naţional, comunitar şi
internaţional care reglementează raporturile comerciale dintre agenţii economici din diverse
state.
Intenţia autorului la perfectarea prezentului suport de curs este de a oferi studenţilor
minimul de informaţie necesar pentru iniţierea în esenţa dreptului comerţului internaţional.
Luând în considerare faptul că prezenta disciplină urmează a fi însuşită în ultimul an de studii
universitare, autorul şi-a axat expunerea pe elementele specifice dreptului comerţului
internaţional, fără a releva particularităţile noţiunilor generale, studiate în cadrul altor
discipline de specialitate, precum teoria generală a dreptului, dreptul civil, dreptul
internaţional privat şi dreptul arbitrajului internaţional.
Suportul de curs cuprinde atât partea generală, cât şi partea specială a dreptului
comerţului internaţional. Partea generală începe cu o succintă definire şi descriere a
componentelor esenţiale ale disciplinei curente: principiile, izvoarele, subiecţii etc.
La rândul său, partea specială oferă studenţilor o viziune generală asupra contractelor
speciale. Privite în parte, fiecare dintre contractele studiate în cadrul disciplinei dreptului
comerţului internaţional îşi merită, indubitabil, o proprie lucrare ştiinţifică. În măsura
posibilităţilor, dar şi în perimetrul limitelor prestabilite, autorul a selectat pentru expunere
punctele de importanţă primară. Oferindu-le viitoriilor specialişti temelia părţii speciale a
disciplinei, aceştia vor putea pătrunde, de sine stătător, în adâncul particularităţilor fiecărui
contract comercial internaţional, fiind conduşi de necesităţile şi cerinţele practice.
Studenţii familiarizaţi cu disciplina dreptului internaţional privat vor sesiza, cu uşurinţă,
importanţa conceptelor studiate în cadrul acestei disciplini pentru perceperea mai simplă a
noţiunilor specifice dreptului comerţului internaţional. Ori, aceste două discipline, fiind surori
2
de ramură, împart între sine un element major comun, – extraneitatea, - cu toate

particularităţile ce reies din ea.
Nu în ultimul rând, autorul mizează şi pe ambiţiile studenţilor, precum şi „setea” de
cunoştinţe a acestora, trăsături care îi vor determina să continue independent studiile şi
cercetările în domeniul dreptului comerţului internaţional.
Eugeniu Caţaveică
3
CUPRINS
PARTEA GENERALĂ………………………………………………………………………………………………………..9
Tema 1. GENERALITĂŢI PRIVIND DREPTUL COMERŢULUI

1. Noţiunea, caracteristicile şi importanţa dreptului comerţului
INTERNAŢIONAL.......................................................................................................................................10
5.
2. Raportul
2.1.
2.2.
2.3.
2.4.
2.5.
2.6.
5.2.
5.4.
6.2.
6.3. 6.3.1.dreptului
6.1. Comercialitatea de
şi
Internaţionalitatea
Noţiunea
Principiul
Pacta
Subiecţii
Societăţile
Izvoarele
6.3.2.Uzanţele
dreptului
juridic
Tratatele
sunt
dreptului
dreptului decomerciale
naţional............................................................................................................................30
ale de de comerţ de internaţional...................................32
internaţionale.................................................................................................................................35
internaţional................................................................................................................................................11
3.
4.
6. Subiecţii
Principiile
Obiectul
Izvoarele
4.2.
4.3.
4.1.
5.1.
5.3. interne...............................................................................................................................................33
concurenţei
egalităţii
libertăţii
servanda
transnaţionale
trăsăturile
clasificarea
drept internaţionale.....................................................................................................................35
comerţului
comerţului
raportului
comerţ
comerţului
internaţional..................................................................................................................28
comerţului
raportului
comerţului...................................................................................................................16
contractuale................................................................................................................19
juridice
şi principiul
loiale........................................................................................................................17
generale
principiilor...........................................................................................................15
subiecţilor
izvoarelor
internaţional......................................................................................23
sau
uniforme
juridic
ainternaţional...............................................................................22
internaţional..............................................................................27
părţilor.....................................................................................................18
internaţional.............................................................................32
multinaţionale......................................................................................29
juridic
internaţional...........................................................................15
bunei-credinţe...............................................................................20
dreptului
dreptului
raportului
internaţionale.........................................................................36
comerţ comerţului
internaţional..........................................................25
comerţului
juridic
internaţional....................................................26
internaţional..................................27
comerţ internaţional..................23
4
6.4. Practica judiciară..............................................................................................................................................38
Tema 2. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND CONTRACTELE COMERCIALE

1. Noţiunea, particularităţile şi clasificarea contractelor comerciale internaţionale........41
INTERNAŢIONALE......................................................................................................................................40
3.
2. Forma
Condiţiile de validitate
contractului comercial
a contractelor
internaţional...............................................................................48
comerciale internaţionale.......................................44
4. Proba contractelor comerciale internaţionale............................................................................49

5. Nulitatea contractelor comerciale internaţionale.....................................................................51
Tema 3. LEGEA APLICABILĂ CONTRACTELOR COMERCIALE

1. Generalităţi. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional prin
INTERNAŢIONALE......................................................................................................................................55
acordul părţilor......................................................................................................................................... 56
2. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional de către organul de
3.
Tema
1.
2.
4.
5. Momentul
Domeniul
Aspecte
Acţiuni
Oferta
Acceptarea
4. FORMAREA
de aşi
şicontracta............................................................................................................................65
locul CONTRACTELOR contractului contractului
comercial
jurisdicţie......................................................................................................................................................58
precontractuale…………………………………….......................................................................63
terminologice……………………………………….......................................................................63
ofertei.................................................................................................................................66
limitele încheierii
legii aplicabile COMERCIALE comercial
INTERNAŢIONALE.................................62
internaţional.....................................68
internaţional......................60
6. Particularităţile încheierii contractelor comerciale internaţionale prin mijloace

1.
TemaClauza deesenţiale
arbitrajşi(convenţia
5. CONŢINUTUL
exprese
contractuale şiclauzele
CONTRACTELOR de(clauzele-tip)............................................................................79
electronice....................................................................................................................................................71
2.
3.
4. Clauzele accesorii...........................................................................................................76
standard implicite............................................................................................78
arbitraj)....................................................................................80
COMERCIALE INTERNAŢIONALE.............................75
5
5. Clauzele asiguratorii menite să contracareze riscurile............................................................82

5.1. Caracteristica generală a clauzelor asiguratorii..................................................................................82
5.2. Clauze de menţinere a valorii contractului............................................................................................83
1.
6.
3. Executarea
Tema
2.
4. Principiul
5. Clauza
Efectele
Interpretarea dede
silită
forţei şi
contractului în natură
contractului
contractului
neexecutare
adaptare
contractului
reducerea
obligatorii
CONTRACTELOR
comercial contractului
acomercial
CONTRACTELOR
contractului
comercial
comercial
a acomercial
propriilor
aobligaţiilor
contractuluila
internaţional faţă către
de
Rezoluţinea...........................................................................................................................................110
Neexecutarea
Daunele-interese.................................................................................................................................112
Încetarea
Modificarea
Noţiunea
5.3. 6.
7.
Clauze
EFECTELE
NEEXECUTAREA
penală..........................................................................................................................................92
contractului internaţional.......................................................................102
COMERCIALE
internaţional......................................................................98
internaţional..................................................................101
internaţional.................................................................97
noile
obligaţii
comercial
COMERCIALE
contractuale..........................................................108
comercial
împrejurări....................................................................86
de
INTERNAŢIONALE....................................94
internaţional.....................................107
internaţional...................................95
terţi.....................................................95
INTERNAŢIONALE.....................106
creditor......................................111
PARTEA SPECIALĂ……………………………………………………………………………………………………….115
Tema 8. CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE INTERNAŢIONALĂ.................................116
1. Noţiunea şi caracteristica generală a contractului de vânzare-cumpărare

4.
3.
2. Forme
4.2.
4.1. Vânzarea-cumpărarea
specifice părţilor
contractului ale vânzării
de contractul
învânzare-cumpărare
prininternaţionale de vânzare-cumpărare de mărfuri........................118
internaţională...........................................................................................................................................117
Răspunderea
Efectele licitaţie.......................................................................................................126
bursă...........................................................................................................124
deinternaţională
mărfuri........................................................124
internaţională..................122
6
2.
3.
1.
4.
5.
6.
7.
Tema
2. Contractul
Noţiuni internaţional
de
Caracteristici
Noţiunea
Efectele
Contracte
Contractul
11.
10. transport
şicomerciale
9. CONTRACTUL
INTERMEDIEREA
CONTRACTUL
generale
contractului
internaţional
internaţional
caracteristica
generale
asigurări cuale
de
DE de
de transport
transport
funcţii
ÎN
contractul
deapropiate în
contractului
DE de de de de transport
de de
demărfuri..................136
reasigurare................................................................................................................133
privind
INTERNAŢIONAL
mutuale....................................................................................................132
multimodal
asigurare................................................................................................130
auto
TRANSPORT
generală
intermedierii
COMERŢUL
mandat
comision..........................................................................................159
curtaj................................................................................................161
agent.................................................................................................162
consignaţie.....................................................................................163
transportmărfuri...................................................................................146
ainternaţional
comercial........................................................................157
internaţional
fluvial
aerian
feroviar
INTERNAŢIONAL......................................................135
maritim.......................................................................136
INTERNAŢIONAL...................................................155
ASIGURARE..........................................................128
comerţul
intermediere................................................164
mărfuri.....................................................141
mărfuri.....................................................149
mărfuri..................................................142
internaţional
internaţional................................156
mărfuri...........................................153
asigurare.............129
7.1. Contractul de concesiune comercială....................................................................................................164

7.2. Contractul de franchising...........................................................................................................................164
1.
2.
Tema
Contractul
7.3. 12. internaţional
Contractul
CONTRACTE MODERNE
dede
internaţional leasing..............................................................................................170
factoring..........................................................................................174
depozit.......................................................................................................167
ŞI COMPLEXE...........................................................................169
7
3. Contractul internaţional
4. Contractul de licenţă...............................................................................................176
internaţional de consulting
LITERATURA RECOMANDATĂ.............................................................................................................183
engineering................................................................................................................................................178
8
PARTEA GENERALĂ
9
Tema 1. GENERALITĂŢI PRIVIND DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL
Planul
1. Noţiunea, caracteristicile şi importanţa dreptului comerţului internaţional;
2. Principiile dreptului comerţului internaţional:
2.1. Noţiunea şi trăsăturile principiilor
2.2. Principiul libertăţii comerţului
2.3. Principiul concurenţei loiale
2.4. Principiul egalităţii juridice a părţilor
2.5. Principiul libertăţii contractuale
2.6. Pacta sunt servanda şi principiul bunei-credinţe
3. Obiectul dreptului comerţului internaţional;
4. Raportul juridic de comerţ internaţional:
4.1. Noţiunea şi trăsăturile generale ale raportului juridic de comerţ internaţional
4.2. Comercialitatea raportului juridic de comerţ internaţional
4.3. Internaţionalitatea raportului juridic de comerţ internaţional
5. Subiecţii dreptului comerţului internaţional:
5.1. Noţiunea şi clasificarea subiecţilor dreptului comerţului internaţional
5.2. Subiecţii de drept internaţional
5.3. Societăţile transnaţionale sau multinaţionale
5.4. Subiecţii de drept naţional
6. Izvoarele dreptului comerţului internaţional:
6.1. Noţiunea şi clasificarea izvoarelor dreptului comerţului internaţional
6.2. Izvoarele interne
6.3. Izvoarele internaţionale
6.3.1. Tratatele internaţionale
6.3.2. Uzanţele comerciale uniforme internaţionale
6.4. Practica judiciară
10
1. Noţiunea, caracteristicile şi importanţa dreptului comerţului internaţional.

Renunţarea majorităţii membrilor societăţii globale la regimurile închise, de tipul celui
comunist, a contribuit, alături de alţi factori, la evoluţia colaborării dintre statele lumii.
Pentru a percepe în modul corespunzător definiţia dreptului comerţului internaţional,
considerăm oportun de a începe cu definirea noţiunii de „comerţ”.
În opinia unor autori ruşi, comerţul reprezintă activitatea a cărei finalitate constă în
intermedierea dintre producători şi consumatori în condiţii de avantaj reciproc1.

Alţi autori consideră comerţul internaţional ca fiind modalitatea specifică în care şi prin
care se înfăptuieşte circulaţia bunurilor şi cunoştinţelor de la o ţară la alta; aşezarea lui pe
principiile noii ordini economice internaţionale face ca el să devină un factor autentic, un

preţios instrument de promovare a înţelegerii şi încrederii reciproce între naţiuni şi
popoare, indiferent de poziţia lor geografică sau de nivelul de dezvoltare atins2.
Ambele definiţii se referă la intermedierea bunurilor şi a cunoştinţelor. În prima,
aceasta rezultă din utilizarea termenului de „producători”, care pot cataliza doar bunuri, fie
acestea materiale sau imateriale. În a doua definiţie autorul se referă, în mod expres, la
„bunuri şi cunoştinţe”.
Considerăm că, totuşi, activitatea de comerţ nu se reduce doar la intermedierea
bunurilor şi a cunoştinţelor, ci şi la cea a serviciilor. Acestea sunt nu mai puţin importante
pentru economia mondială şi se bucură de o vastă reglementare, atât pe plan intern, cât şi
pe cel extern.
Din acest considerent, suntem convinşi că o definiţie mai amplă a noţiunii de comerţ ar
urma să se refere la acea activitate, prin care se înfăptuieşte circulaţia bunurilor,

serviciilor şi a cunoştinţelor, de la o entitate la alta, în condiţii de avantaj reciproc.
În ceea ce ţine de dreptul comerţului internaţional, Organizaţia Naţiunilor Unite îl
defineşte ca fiind totalitatea normelor juridice prin care se reglementează raporturile

ce se stabilesc în procesul de iniţiere, desfăşurare şi finalizare a operaţiunilor de
comerţ internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională.
1 Вельяминов Г.М. Международное экономическое право ипроцесс. Moscova: “Wolters Kluwer”, 2004, p. 154.
2 Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea generală. Bucureşti: “Lumina Lex”, 1994, p. 5.
11
Alte definiţii ale dreptului comerţului internaţional, care merită a fi menţionate şi care
se completează una pe alta sunt:
1. Potrivit profesorului român, Dragoş-Alexandru Sitaru, dreptul comerţului
internaţional reprezintă ansamblul normelor care reglementează raporturile patrimoniale,
cu caracter de comercialitate şi internaţionalitate, încheiate între persoane fizice şi/sau
juridice care întrunesc calitatea de subiecte ale dreptului comerţului internaţional, inclusiv
între asemenea persoane şi stat, dacă statul acţionează de jure gestionis, raporturi în care
părţile se află pe poziţie de egalitate juridică3.
Această definiţie, spre deosebire de altele, face referinţă la o condiţie ce urmează a fi
respectată obligatori pentru ca statul să poată figura în calitate de subiect al dreptului

comerţului internaţional, şi anume, ca statul să acţioneze în scopul gestionării proprietăţii
de stat.
2. În opinia autorilor Costin M.N. şi Deleanu S., dreptul comerţului internaţional este
ansamblul de norme conflictuale, norme de drept civil, de drept comercial şi norme de
drept material uniform, iar în anumite limite şi norme de drept internaţional public prin
care se reglementează raporturile de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi
tehnico-ştiinţifică stabilite între participanţii la circuitul mondial de valori şi de cunoştinţe4.

Autorii citaţi se evidenţiază prin faptul că încearcă să enumere tipurile de norme
incluse în conţinutul dreptului comerţului internaţional.
3. Conform spuselor autorului rus, G.F. Şerşenevici, dreptul comerţului internaţional
reprezintă dreptul ce reglementează, pe de o parte, relaţiile comerciale dintre un stat şi
altul şi relaţiile fiecăruia dintre acestea faţă de cetăţenii celuilalt, iar pe de altă parte,
relaţiile dintre cetăţenii diferitor state, în calitate de entităţi private5.
Această opinie este foarte discutabilă, deoarece autorul pare a nu delimita clar
raporturile de comerţ internaţional de raporturile de drept internaţional public.

4. Autorul V.F. Popondopulo defineşte dreptul comerţului internaţional ca fiind
totalitatea normelor de drept civil generale şi speciale care reglementează relaţiile
3 Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004, p. 124.
5 Вельяминов Г.М. Международное экономическое право и процесс. Moscova: “Wolters Kluwer”, 2004, p. 155.
12
patrimoniale şi cele nepatrimoniale conexe celor patrimoniale, ce au loc între străinii care
practică activitatea de comerţ şi se întemeiază pe egalitate, autonomia voinţei şi
independenţa patrimonială a participanţilor la aceste relaţii6.
Autorul rus, spre deosebire de ceilalţi menţionaţi, enumeră şi unele principii pe care se
întemeiază raporturile de drept al comerţului internaţional.
Ca urmare a definirii comerţului şi a dreptului comerţului internaţional, putem
identifica, cu uşurinţă, obiectele celui dintâi.

Astfel, în calitate de obiecte ale comerţului pot figura bunurile materiale (mobile
şi imobile) şi imateriale (proprietatea intelectuală), inclusiv banii şi titlurile de
valoare, precum şi serviciile, în toată diversitatea lor.
Reieşind din specificul său şi din caracterul pluridisciplinar, dreptul comerţului
internaţional se intersectează cu normele diferitor ramuri care, deşi aparent distincte, au

legătură directă cu comerţul internaţional.
În dreptul comerţului internaţional întâlnim trei tipuri de norme: materiale,
conflictuale şi procedurale.
Normele întâlnite în dreptul comerţului internaţional, au, în mare parte, un caracter
material. Potrivit unor opinii, normele conflictuale din domeniul comerţului internaţional,
deşi interesează dreptul comerţului internaţional, nu intră în conţinutul acestuia. Normele
conflictuale intră în conţinutul dreptului internaţional privat, şi mai precis al unui domeniu
special al acestuia – dreptul internaţional privat comercial7.
Pe lângă normele materiale şi, într-o anumită măsură, cele conflictuale, dreptul
comerţului internaţional cuprinde şi norme de drept procesual. În calitate de exemplu pot
servi acele norme care reglementează procedura de arbitraj internaţional.
Normelor de drept al comerţului internaţional le este caracteristică o flexibilitate mai
mare în comparaţie cu alte norme de drept privat, cum ar fi cele civile, iar părţile se bucură
de o libertate şi discreţie mai mare decât subiecţii altor categorii de raporturi.
6 Попондопуло В.Ф. Международное коммерческое право. Общая и особенная части. Учебное пособие.
Moscova: “Omega-L”, 2004, p. 13.
7Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004, p. 125-126.
13
În toate cazurile, poziţia părţilor în raporturile de drept al comerţului internaţional este

cea de egalitate juridică. Această afirmaţie rămâne veridică chiar şi atunci când în calitate
de subiect figurează statul, ca gestionar al propriului său patrimoniu.

Importanţa dreptului comerţului internaţional rezultă din următoarele circumstanţe:
a) Comerţul internaţional este un motor de promovare a colaborării între state,
contribuind la întărirea securităţii şi păcii pe întreaga arenă globală. Totodată, limitarea

posibilităţii de a participa la anumite raporturi de comerţ internaţional poate fi folosită în
calitate de sancţiune pentru încălcarea normelor dreptului internaţional public, fapt care
poate crea considerabile pierderi pentru statul sancţionat. Astfel, spre exemplu, pentru a
sancţiona Federaţia Rusă pentru intervenţia militară în Ucraina, în anul 2014, Germania a
retras aprobarea acordată Rheinmetall de a construi un obiectiv militar în Rusia în valoare
de 100 de milioane de euro8.
b) Dreptul comerţului internaţional stimulează trecerea continuă de la regimele
economice închise la cele de piaţă. Societatea pare a conştientiza, într-o măsură tot mai
mare, faptul că practic nici un stat nu dispune de toate resursele necesare pentru a-şi
permită să-şi întreţină populaţia de sine stătător, fără a fi necesare importurile.
c) Dreptul comerţului internaţional contribuie la unificarea continuă a practicii
comerciale. Unul dintre cele mai ilustre exemple sunt termenii de comerţ internaţional
INCOTERMS, care se aplică în contractele comerciale internaţionale din întreaga lume.
d) Dreptul comerţului internaţional creează premisele unui cadru educaţional pentru
subiecţii ce intenţionează să se implice în activitatea de comerţ internaţional.
e) Ca ramură de drept, contribuie la delimitarea relaţiilor comerciale internaţionale de
cele civile.
REZUMAT
Comerţul reprezintă acea activitate, prin care se înfăptuieşte circulaţia bunurilor, serviciilor şi a
cunoştinţelor, de la o entitate la alta, în condiţii de avantaj reciproc.
Dreptul comerţului internaţional reprezintă totalitatea normelor juridice prin care se reglementează
8Enciclopedia Electronică “Wikipedia” //

http://ro.wikipedia.org/wiki/Sanc%C8%9Biuni_interna%C8%9Bionale_%C3%AEmpotriva_Rusiei_(2014) [vizitat la
23.09.2014].
14
raporturile ce se stabilesc în procesul de iniţiere, desfăşurare şi finalizare a operaţiunilor de comerţ

internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională.
În calitate de obiecte ale comerţului pot figura bunurile materiale (mobile şi imobile) şi imateriale
(proprietatea intelectuală), inclusiv banii şi titlurile de valoare, precum şi serviciile, în toată diversitatea lor.
În dreptul comerţului internaţional întâlnim trei tipuri de norme: materiale, conflictuale şi procedurale.
Poziţia părţilor în raporturile de drept al comerţului internaţional este cea de egalitate juridică.
Dreptul comerţului internaţional stimulează trecerea continuă de la regimele economice închise la cele de
piaţă, contribuie la unificarea continuă a practicii comerciale, creează premisele unui cadru educaţional
pentru subiecţii ce intenţionează să se implice în activitatea de comerţ internaţional şi, în calitate de ramură
de drept, contribuie la delimitarea relaţiilor comerciale internaţionale de cele civile.
2. Principiile dreptului comerţului internaţional.

2.1. Noţiunea şi trăsăturile principiilor.
Principiile reprezintă un set de idei călăuzitoare care stau la baza elaborării şi aplicării
dreptului.
Respectiv, principiile dreptului comerţului internaţional sunt acele idei fundamentale
care călăuzesc crearea şi aplicarea normelor juridice în domeniul relaţiilor comerciale
internaţionale.
În genere, principiile pot fi generale, ramurale şi instituţionale.
Principiile generale se atribuie tuturor ramurilor de drept şi sunt valabile pentru toate
situaţiile. Ca exemplu poate servi principiul democraţiei. Semnificaţia lui constă în aceea că
oricare regulă de drept trebuie să corespundă cerinţelor recunoscute de societate într-un
stat democratic. Acest principiu se aplică tuturor ramurilor de drept, fie acesta drept
public, drept privat, drept penal sau drept civil etc.
Principiile ramurale, după cum rezultă din denumirea acestora, se atribuie unei
anumite ramure sau unui număr limitat de ramure. Un exemplu relevant ar fi principiul
concurenţei loiale, care e valabil atât în dreptul comerţului internaţional, cât şi în dreptul
comerţului naţional.
În fine, principiile instituţionale ţin de o anumită instituţie a unei ramuri de drept. Spre
exemplu, principiul libertăţii includerii clauzei arbitrale este un principiu al instituţiei
arbitrajului comercial internaţional din cadrul ramurii de drept al comerţului internaţional.
15
Principiile joacă un rol important în dreptul comerţului internaţional, deoarece:

1. Constituie temelia tuturor normelor de drept al comerţului internaţional.
2. Pot fi aplicate în cazul în care o oarecare sferă a relaţiilor nu sunt reglementate de
normele dreptului comerţului internaţional.
3. Contribuie la soluţionarea conflictelor dintre diverse norme cu aceeaşi forţă juridică.
2.2. Principiul libertăţii comerţului.

Comerţul a luat naştere în acel moment, în care omul a conştientizat că nu este capabil
să-şi asigure singur toate cele necesare unui trai confortabil şi lipsit de griji.
În acelaşi mod, principiul libertăţii comerţului a început să se contureze în conştiinţa
oamenilor atunci când statele (sau pseudo-statele), la rândul lor, au început să intervină în
relaţiile dintre comercianţi.
Totodată, libertatea comerţului nu presupune lipsa totală a intervenţiei statului în
relaţiile comerciale. Despre acest fapt vorbea şi Charles Montesquieu, care afirma că
„libertatea comerţului nu este un drept acordat negustorilor de a face ceea ce vor; aceasta
ar însemna într-adevăr mai degrabă robia lui”. După cum argumenta marele gânditor, „ceea
ce îl stânjeneşte pe negustor nu înseamnă că stânjeneşte şi comerţul”. Tocmai „în ţările
libertăţii întâmpină negustorul nenumărate piedici” şi „nicăieri nu este el mai puţin

stânjenit de legi decât în ţările sclaviei”. Analizând măsurile adoptate de Anglia în domeniul
comerţului, Montesquieu ajunge la concluzia că ele stânjenesc pe negustor, dar sunt „în
favoarea comerţului”9.
În urma celor spuse, e corect să afirmăm că libertatea comerţului presupune două
aspecte esenţiale:
1. Libertatea indivizilor de a decide dacă doresc să efectueze acte de comerţ, când

doresc să le efectueze, cu cine doresc să le efectueze şi în ce mod doresc să le efectueze.
2. Implicarea statului în relaţiile comerciale pentru a evita monopolul, pentru a proteja
comercianţii mai vulnerabili şi pentru a-i sancţiona pe cei care creează obstacole în
dezvoltarea relaţiilor de comerţ internaţional.
9 Ionescu M.F.M. Dreptul Comertului International. Bucureşti: “Universitatea ‘Hyperion’”, 2011, p. 68.
16
Pentru stat, primul aspect reprezintă o obligaţie negativă, de abţinere. În acest sens, tot
ce se cere de la stat este să nu creeze dificultăţi în cadrul operaţiunilor de comerţ.
În cel de-al doilea caz, statul are o obligaţie pozitivă. El trebuie să întreprindă toate
măsurile necesare şi posibile pentru a evita monopolul, pentru a proteja comercianţii mai
vulnerabili şi pentru a-i sancţiona pe cei care creează obstacole în dezvoltarea relaţiilor de
comerţ internaţional.
Statul are la dispoziţie un vast arsenal de mijloace financiar-bancare, cum ar fi cele
privind impozitele şi taxele, licenţele etc., care îi permit să-şi efectueze într-un mod
echilibrat şi echitabil funcţiile, asigurând libertatea comerţului.
2.3. Principiul concurenţei loiale.

Concurenţa este considerată, pe bună dreptate, motorul oricărui progres economic.
Lipsa concurenţei se poate solda cu formarea monopolurilor.
Formarea monopolurilor poate duce la dezavantajarea consumatorilor, la scăderea
calităţii producţiei şi la alte consecinţe negative pentru societate în ansamblu.
Ca definiţie, concurenţa semnifică o anumită competiţie pe piaţa economică între
doi sau mai mulţi subiecţi ai comerţului care exercită activităţi identice sau similare.
Trebuie să facem o distincţie clară între activităţile identice şi cele similare. Poate fi
identică activitatea a doi comercianţi care produc cisterne de aceeaşi capacitate şi pentru
aceeaşi destinaţie. În acelaşi timp, va fi similară activitatea de comercializare a bananelor
cu cea de comercializare a portocalelor.
O definiţie mai complexă a concurenţei este oferită de Legea concurenţei a RM nr. 183
din 11.07.2012, care o defineşte ca fiind o „rivalitate economică, existentă sau potenţială,
între două sau mai multe întreprinderi independente pe o piaţă relevantă, când acţiunile
lor limitează efectiv posibilităţile fiecăreia dintre ele de a influenţa unilateral condiţiile
generale de circulaţie a produselor de pe piaţa respectivă, stimulează progresul tehnico
ştiinţific şi creşterea bunăstării consumatorilor”.
Concurenţa se poate desfăşura nu doar la nivel de indivizi sau întreprinderi, dar şi la
nivel de stat. De la originea acestora, statele au concurat şi continuă să concureze continuu
17
între ele, sub toate aspectele: de la descoperirea a noi continente, până la goana după
înarmare.
Totalitatea normelor juridice care reglementează concurenţa loială formează dreptul
concurenţei.
Concurenţa poate fi loială sau neloială.
Este considerată loială acea concurenţă care corespunde cerinţelor impuse de normele
legale şi uzanţele în domeniu. Viceversa, este considerată neloială acea concurenţă care
contravine regulilor stipulate în normele ce reglementează concurenţa şi în uzanţele din
domeniu.
În rândul actelor de concurenţă neloială se includ şi:
1. orice fapte apte de a crea confuzie cu întreprinderea, produsele sau activitatea

industrială sau comercială a unui concurent;
2. afirmaţiile false, în cadrul activităţii de comerţ, apte să discrediteze întreprinderea,
produsele sau activitatea industrială sau comercială a unui agent concurent;
3. afirmaţiile a căror folosire, în cadrul relaţiilor comerciale, este aptă de a induce
publicul în eroare, în aspectele ce ţin de natura, modul de fabricare, caracteristicile,
aptitudinea pentru întrebuinţare sau cantitatea mărfurilor.
Statele au obligaţia de a asigura depistarea şi sancţionarea acţiunilor de concurenţă
neloială din partea comercianţilor, precum şi protejarea comercianţilor vulnerabili contra
acţiunilor de concurenţă neloială din partea altor comercianţi de rea-credinţă, care fac abuz
de poziţia sa pe piaţă.
2.4. Principiul egalităţii juridice a părţilor.

Relaţiile comerciale ar pierde din esenţa lor dacă părţile s-ar afla pe poziţia de
subordonare juridică şi nu pe cea de egalitate. Ori, cel care cumpără nu poate avea mai
multe drepturi decât cel care vinde, iar cel care prestează servicii nu poate cere mai multe
decât i se cuvine celui care beneficiază de ele.
Chiar şi în situaţia în care statul figurează ca subiect în relaţiile comerciale, părţile
oricum se află pe poziţie de egalitate juridică. Aceasta din simplul considerent că, atunci
18
când exercită acte de gestiune a propriului patrimoniu, statul figurează în calitate de
subiect al dreptului privat.

Doar atunci când statul îşi exercită prerogativele de suveranitate, poate figura acesta pe
altă poziţie decât cea de egalitate. Însă, în asemenea caz, el nu mai figurează ca subiect al
relaţiilor de drept al comerţului internaţional, ci mai curând ca subiect al raporturilor de

drept internaţional public.
La baza raportului de comerţ internaţional se află egalitatea juridică a părţilor. Fiecare
parte, la asumarea obligaţiilor şi la executarea acestora, se supune doar propriei voinţe.
Evident, fiind pe poziţie de egalitate, ambele părţi trebuie să-şi onoreze obligaţiile, în caz
contrar, cealaltă parte dispune de suficiente mijloace pentru a-şi apăra propriile drepturi şi
interese. Un asemenea mijloc constituie excepţia de neexecutare, potrivit căreia, partea
poate să nu-şi execute obligaţiile proprii până cealaltă nu o face.

Primul aspect sub care se evidenţiază egalitatea juridică este posibilitatea ambelor părţi
de a-şi exprima, în mod liber, voinţa de a iniţia sau de a pune capăt raporturilor juridice de
drept al comerţului internaţional.
Un alt aspect care scoate în evidenţă egalitatea juridică a părţilor ţine de procedurile
judiciare şi de arbitraj. Indiferent de faptul dacă partea e reclamant sau pârât, drepturile
procedurale sunt egale pentru ambele.
Egalitatea juridică a părţilor este unul dintre cele mai directe indiciii asupra
apartenenţei dreptului comerţului internaţional la domeniul privat.
2.5. Principiul libertăţii contractuale.

Libertatea contractuală se rezumă la posibilitatea legală de a încheia contracte, de a le
determina conţinutul şi efectele, de a le modifica şi de a le denunţa.
Conform art. 667 al. (1) din Codul Civil al Republicii Moldova, părţile contractante pot
încheia în mod liber, în limitele normelor imperative de drept, contracte şi pot stabili
conţinutul lor.
În acelaşi sens, art. 1.102 al Principiilor Dreptului European al Contractelor prevede că
părţile sunt libere să încheie un contract şi să-i determine conţinutul, în limitele exigenţelor
bunei-credinţe şi a regulilor imperative stabilite de respectivele Principii.
19
Clauze similare se cuprind şi în Principiile aplicabile contractelor comerciale

internaţionale (Principiile UNIDROIT) care, în art. 1.1 menţionează că părţile sunt libere să
încheie un contract şi să determine conţinutul acestuia.
Contractele legal încheiate au putere de lege între părţile contractante. Fiecare dintre
subiecţii de drept se obligă numai la ceea ce a acceptat ca fiind în interesul acestuia şi
numai în măsura în care acesta doreşte.
O amploare tot mai mare capătă comerţul electronic, fapt care facilitează considerabil
exercitarea libertăţii contractuale de către părţile implicate.
Contractele comerciale internaţionale sunt supuse legii selectate de comun acord de
către părţi, iar condiţiile de formă ale acestora sunt stabilite de legea care le cârmuieşte
fondul.
Principiului libertăţii contractuale presupune:
- încheierea tuturor contractelor prin acordul de voinţă al părţilor;
- posibilitatea alegerii partenerilor contractuali şi a negocierii condiţiilor contractuale;
- libertatea modificării contractelor încheiate;
- libertatea de a desemna legea care să guverneze fondul contractului şi efectele
acestuia;
- libertatea de a opta pentru o anumită jurisdicţie.
2.6. Pacta sunt servanda şi principiul bunei-credinţe.

Am decis să caracterizăm aceste două principii într-un singur punct, deoarece legătura
dintre ele este nespus de strânsă.
În cea mai simplă formă, principiul pacta sunt servanda semnfică obligaţia părţilor de a
executa obligaţiile asumate.

La rândul său, principiul bunei-credinţe cere părţilor să-şi execute obligaţiile în aşa mod
încât să nu prejudicieze interesele celorlalte părţi la contract şi să faciliteze obţinerea
foloaselor comune.
Este în interesul oricărui comerciant să acţioneze cu bună-credinţă în cadrul
raporturilor de drept al comerţului internaţional, deoarece, în cazul în care acest
20
comerciant renunţă la principiul enunţat, acelaşi lucru îl poate face şi cealaltă parte în
raport cu dânsul.
Buna-credinţă, cu toate că are rădăcini comune cu pacta sunt servanda, are totuşi un
conţinut mai extins.
Pacta sunt servanda pune accentul pe acţiunile ce trebuie să fie efectuate de către
subiect, în timp ce principiul bunei credinţe accentuează calitatea acestor acţiuni.
Să presupunem că doi comercianţi au încheiat un contract de vânzare-cumpărare a unui
bun mobil. Contractul prevede că bunul urmează a fi livrat la depozitul cumpărătorului. În
acest context, principiul pacta sunt servanda obligă vânzătorul să livreze bunul la depozitul
cumpărătorului, aşa cum e prevăzut în contract. În continuare, vânzătorul livrează bunul

până la uşa depozitului cumpărătorului. Cel din urmă îl roagă pe vânzător să descarce
bunul în spatele clădirii depozitului, deoarece acolo se află suportul de susţinere a bunului,
iar cumpărătorul nu dispune de utilaj propriu de transportare a bunului. Vânzătorul
respinge solicitarea cumpărătorului, indicând faptul că în contract este stipulată obligaţia

de a livra la depozit, nu şi de a transporta bunul în spatele clădirii depozitului.
Exemplul dat ilustrează bine situaţia în care subiectul respectă principiul pacta sunt
servanda, dar încalcă principiul bunei-credinţe.
Principiul bune-credinţe se aplică atât în faza premergătoare încheierii contractului, cât
şi la toate etapele ulterioare, inclusiv modificarea, executarea şi denunţarea acestuia.
Asemenea fenomene precum concurenţa, invocarea clauzelor de neexecutare a
obligaţiilor, formularea clauzei de arbitraj, care nu pot fi reglementate integral de actele
normative, sunt subordonate principiului bunei-credinţe.
REZUMAT
Principiile reprezintă un set de idei călăuzitoare care stau la baza elaborării şi aplicării dreptului.
Principiul libertăţii comerţului presupune libertatea indivizilor de a decide dacă doresc să efectueze acte de
comerţ, când doresc să le efectueze şi cu cine doresc să le efectueze. Totodată, acesta presupune şi implicarea
statului în relaţiile comerciale pentru a evita monopolul, pentru a proteja comercianţii mai vulnerabili şi
pentru a-i sancţiona pe cei care creează obstacole în dezvoltarea relaţiilor de comerţ internaţional.
Principiul concurenţei loiale presupune exercitarea acţiunilor de concurenţă de către părţi în conformitate cu
regulile normative şi cu cele de uzanţă.
21
Principiul egalităţii juridice a părţilor presupune că fiecare parte, în cadrul raporturilor contractuale, dispune
de acelaşi volum de drepturi şi obligaţii ca şi celelalte părţi.
Principiul libertăţii contractuale se rezumă la posibilitatea legală de a încheia contracte, de a le determina
conţinutul şi efectele, de a le modifica şi de a le denunţa.
În cea mai simplă formă, principiul pacta sunt servanda semnfică obligaţia părţilor de a executa obligaţiile
asumate.
Principiul bunei-credinţe cere părţilor să-şi execute obligaţiile în aşa mod încât să nu prejudicieze interesele
celorlalte părţi la contract şi să faciliteze obţinerea foloaselor comune.
3. Obiectul dreptului comerţului internaţional.

Obiectul dreptului comerţului internaţional îl constituie raporturile de comerţ
internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică.
În acest sens, deducem două elemente ale obiectului dreptului comerţului internaţional:
raporturile de comerţ internaţional, pe de o parte, şi raporturile de cooperare economică şi
tehnico-ştiinţifică, pe de altă parte.
Pentru a fi considerat ca raport de drept al comerţului internaţional, un raport
patrimonial trebuie să întrunească două condiţii:
1. Să aibă caracter de comercialitate.
2. Să aibă caracter de internaţionalitate.
Totodată, există şi anumite raporturi care nu dispun de caracterele menţionate, dar au o
legătură strânsă cu raporturile de drept al comerţului internaţional. Asemenea raporturi
sunt cele de determinare a statutului juridic al comerciantului, de atragere la răspundere
civilă extracontractuală etc.
Vom analiza mai detaliat trăsăturile raporturilor de drept al comerţului internaţional în
capitolul ce urmează.
Al doilea tip de raporturi care constituie obiect al dreptului comerţului internaţional îl
constituie raporturile de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică. Aceste raporturi
includ, printre altele:
 elaborarea programelor comune de cercetare, producţie şi utilizare a diverselor
tipuri de resurse disponibile în statele contractante;
22
 proiectarea obiectivelor economice în statele contractante;

 cooperarea în scopul producerii bunurilor şi serviciilor necesare în vederea
satisfacerii necesităţilor fiecăruia din statele contractante;
 constituirea societăţilor mixte în scopul realizării obiectivelor comune;
 colaborarea în scopul dezvoltării infrastructurii comunicaţiilor din statele
contractante;
 tranferul de tehnologie şi schimbul de experienţă între statele contractante;
 finanţarea şi colaborarea cu statele în curs de dezvoltare în scopul atingerii
obiectivelor comune;
 organizarea şi desfăşurarea expoziţiilor, a târgurilor şi a seminarelor ştiinţifice
comune;
 efectuarea în comun a cercetărilor ştiinţifice.
REZUMAT
Obiectul dreptului comerţului internaţional îl constituie raporturile de comerţ internaţional şi de cooperare
economică şi tehnico-ştiinţifică.
Pentru a fi considerat ca raport de drept al comerţului internaţional, un raport patrimonial trebuie să aibă
caracter de comercialitate şi caracter de internaţionalitate.
4. Raportul juridic de comerţ internaţional.

4.1. Noţiunea şi trăsăturile generale ale raportului juridic de comerţ
internaţional.
După cum am constatat în paragraful precedent, unul dintre cele două tipuri de
raporturi ce constituie obiect al dreptului comerţului internaţional este raportul juridic de
Raportul juridic de comerţ internaţional reprezintă o relaţie cu caracter
comercial în cadrul căreia există un element de extraneitate ce conferă un caracter
de internaţionalitate acesteia.
Premisele necesare pentru existenţa raportului juridic de comerţ internaţional sunt:
a) existenţa normei juridice de comerţ internaţional;
23
b) existenţa părţilor ce constituie participanţi la raporturile comerciale internaţionale;

c) existenţa efectelor juridice produse de aplicarea normei comerţului internaţional de
către participanţii la raportul comercial internaţional.
Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţional este compus din totalitatea
drepturilor dobândite de subiectul activ şi din obligaţiile asumate de subiectul pasiv.
Raportul juridic de comerţ internaţional are ca obiect numai prestaţii cu caracter
patrimonial. Obiectul se concretizează fie în prestaţia de a da, fie în prestaţia de a face sau
în cea de a nu face.
Majoritatea obligaţiilor generate de faptele de comerţ internaţional sunt obligaţii de
rezultat. Aceasta înseamnă că, în mare parte, părţile nu sunt interesate de modul în care
partenerii îşi execută obligaţiile, atâta timp cât ele obţin rezultatul scontat. Spre exemplu, în
cazul contractului de vânzare internaţională, cumpărătorul, de regulă, nu este interesat de

cine anume constituie furnizorul mărfii pentru vânzător, atâta timp cât vânzătorul îi pune
la dispoziţie cumpărătorului marfa contractată.

În opinia autorului Ionescu M.F.M, pe care o agreăm şi noi, trăsăturile raportului juridic
de comerţ
1. Raportul juridic de
internaţional comerţ internaţional este un raport voliţional.
sunt10:
În acest sens, orice contract de comerţ internaţional se încheie doar prin acordul de
voinţă al părţilor. Legea care va guverna contractul, de asemenea, poate fi optată de către
părţi. Mai mult ca atât, părţile pot stabili şi instanţa judiciară sau de arbitraj care va
soluţiona eventualele litigii.
2. Raportul juridic de comerţ internaţional este un raport valoric, urmărind
obţinerea unui profit.
3. Raportul juridic de comerţ internaţional conţine un element de extraneitate.
Elementul de extraneitate poate varia în dependenţă de contractul sau circumstanţele
concrete. Astfel, acesta poate fi sediul, domiciliul, locul executării etc.
10 Ionescu M.F.M., op. cit., p. 118-120.
24
4.2. Comercialitatea raportului juridic de comerţ internaţional.

Comercialitatea semnifică calitatea unui raport juridic de a fi comercial, adică de a
cuprinde acte şi fapte de comerţ sau de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică
internaţională.
Calificarea noţiunii de „comercial” este la discreţia dreptului naţional al fiecărui stat şi
se efectuează după criterii determinate de legislaţiile naţionale.

În majoritatea cazurilor, în cadrul determinării comercialităţii, legislaţiile naţionale
utilizează două criterii de distincţie:

 criteriul subiecţilor de drept implicaţi în raportul juridic;
 criteriul naturii actelor sau faptele juridice concret săvârşite.
Dacă pornim de la criteriul subiecţilor de drept implicaţi, dreptul comerţului se va
aplica doar faţă de persoanele care au calitatea de comerciant. Acest concept este numit
subiectiv şi se fondează pe convingerea că dreptul comercial este un drept profesional, un

drept al comercianţilor. Conceptul subiectiv persistă preponderent în dreptul german şi în
sistemele care cad sub influenţa acestuia.
Dacă pornim de la criteriul naturii actelor sau faptelor juridice concret săvârşite,
dreptul comercial se va aplica numai actelor sau faptelor necesare activităţii comerciale.
Cel mai frecvent, actele şi faptele necesare activităţii comerciale se referă la intermedierea
în procesul de circulaţie a mărfurilor, lucrărilor şi serviciilor de la producător, respectiv
executant sau prestator, la beneficiar, în scop de profit.

Acest din urmă concept este numit obiectiv şi poate fi întânit în dreptul francez şi
sistemele ce cad sub influenţa acestuia. Potrivit acestui concept, codul comercial este un
cod al comerţului şi nu un cod al comercianţilor.
În fine, faptul dacă un raport este sau nu comercial va fi stabilit, după caz, de către
instanţa de judecată. Cea din urmă va reieşi, în fiecare caz concret, din circumstanţele
cauzei.
Ca încheiere la prezentul capitol, considerăm oportun de a preciza ce reprezintă faptele
şi actele juridice.
25
4.3. Internaţionalitatea raportului juridic de comerţ internaţional.

Internaţionalitatea presupune existenţa unui element de extraneitate în cadrul
raportului juridic de comerţ internaţional. Cu toate astea, nu oricare element de
extraneitate persistent într-un raport juridic este de natură să atribuie acestuia caracterul
de internaţionalitate. Spre exemplu, cetăţenia părţilor, în calitate de element de
extraneitate, se poate dovedi a fi irelevantă. Alternativ, dacă sediul părţilor se află în state
diferite, oferind astfel un caracter de extraneitate, această împrejurare, de regulă, este luată
în consideraţie la determinarea caracterului internaţional al contractului respectiv.
Necătând la aceasta, chiar şi sediul, având caracter de extraneitate, nu întotdeauna
atribuie raportului juridic atributul internaţionalităţii. Spre exemplu, în cazul în care trei
persoane juridice – una cu sediul în Moldova, cealaltă cu sediul în Germania şi ultima cu
sediul în Elveţia – au decis, printr-un contract de colaborare, să înfiinţeze o societate
comercială cu capital mixt în Republica Moldova, acest contract nu va avea caracter
internaţional, deoarece societatea cu capital mixt urmează să fie înregistrată în Republica
Moldova, potrivit regulilor acestui stat, şi va fi supusă sistemului de drept naţional al
Moldovei.
În acest sens, pentru ca un raport juridic comercial să fie, totodată, şi internaţional, este
necesară prezenţa unui alt element de extraneitate, care să-i ofere raportului trăsătura de
internaţionalitate.
Acest element de extraneitate suplimentar poate varia în dependenţă de natura
concretă a contractului. Astfel, în situaţia unui contract de vânzare, acesta nu va fi

internaţional dacă în calitate de obiect va figura un bun imobil ce nu poate fi transportat
dintr-un stat în altul. Nu este suficient ca vânzătorul şi cumpărătorul să fie din state
diferite, mai e nevoie şi ca bunul să poată fi transportat din statul vânzătorului în statul
cumpărătorului.
În cazul contractului de transport internaţional, pentru a fi recunoscut astfel, locul
primirii mărfii şi locul eliberării acesteia trebuie să se afle în două state diferite. Dacă
această condiţie nu este respectată, indiferent de faptul dacă părţile au sau nu au sediul în
state diferite, contractul nu va fi considerat ca având caracter internaţional.
26
Concluzia la care ajungem este că orice element de internaţionalitate este un element de

extraneitate, dar nu orice element de extraneitate este şi unul de internaţionalitate, necesar
pentru a atribui raportului juridic caracterul de raport de comerţ internaţional. Poate fi
element de internaţionalitate numai acel element de extraneitate care prezintă suficientă
relevanţă pentru a oferi raportului juridic, în structura căruia se integrează, aptitudinea de

a cădea sub incidenţa unor norme juridice de drept al comerţului internaţional.
REZUMAT
Raportul juridic de comerţ internaţional reprezintă o relaţie cu caracter comercial în cadrul căreia există un
element de extraneitate ce conferă un caracter de internaţionalitate acesteia.
Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţional este compus din totalitatea drepturilor dobândite de
subiectul activ şi din obligaţiile asumate de subiectul pasiv.
Raportul juridic de comerţ internaţional are ca obiect numai prestaţii cu caracter patrimonial. Obiectul se
concretizează fie în prestaţia de a da, fie în prestaţia de a face sau în cea de a nu face.
Comercialitatea raportului se determină în baza criteriului subiecţilor de drept implicaţi în raportul juridic
sau în baza criteriului naturii actelor sau faptele juridice concret săvârşite.
Internaţionalitatea presupune existenţa unui element de extraneitate în cadrul raportului juridic de comerţ
internaţional.
5. Subiecţii dreptului comerţului internaţional.

5.1. Noţiunea şi clasificarea subiecţilor dreptului comerţului internaţional.
Subiecţi ai dreptului comerţului internaţional sunt considerate părţile care participă în
cadrul raporturilor juridice cu caracter comercial şi internaţional sau la raporturile de
cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică.
Simplu spus, subiecţi ai dreptului comerţului internaţional sunt comercianţii propriu
zişi sau agenţii care efectuează acte sau fapte de comerţ.
După criteriul ordinii juridice căreia aparţin, subiecţii raporturilor juridice de comerţ
internaţional pot fi clasificaţi în următoarele categorii:
- subiecţii de drept internaţional;
- societăţile transnaţionale sau multinaţionale;
- subiecţii de drept naţional.
27
În continuare, vom analiza mai amănunţit fiecare dintre categoriile menţionate.
5.2. Subiecţii de drept internaţional.

Subiecţii de drept internaţional se clasifică în două subcategorii:
(A) Statele.
Statul este un subiect originar al societăţii internaţionale.
În toate cazurile, statul s-a constituit prin voinţa proprie şi şi-a asumat astfel calitatea
de subiect de drept, motiv pentru care nu poate fi asimilat cu nici o altă grupare de
persoane juridice11.
Calitatea statului, în raport cu alţi subiecţi de drept, este unică. Aceasta se explică prin
faptul că el poate figura atât în calitate de deţinător al suveranităţii (în raporturile de drept
internaţional public), cât şi în calitate de gestionar al propriului său patrimoniu (în
raporturile de drept al comerţului internaţional). Mai mult ca atât, spre deosebire de
organizaţiile internaţionale, statele sunt apte, în prezenţa voinţei, de a da naştere la alţi
subiecţi, cum ar fi, prin urmare, chiar şi aceleaşi organizaţii internaţionale.
Vorbind despre principalele domenii în care statul se manifestă ca subiect al dreptului
comerţului internaţional, merită de menţionat următoarele12:
- încheierea de acorduri de împrumut şi cooperare financiară cu bănci străine;
- emiterea de garanţii pentru împrumuturi;
- emiterea titlurilor de valoare ce se lansează pe pieţele externe;
- acordarea de credite diferitelor societăţi comerciale, etc.
(B) Organizaţiile internaţionale cu caracter interguvernamental.
Organizaţiile interguvernamentale sunt create prin acordul de voinţă al statelor

interesate, care se exprimă, de regulă, prin adoptarea unui act de constituire a organizaţiei
respective.
Capacitatea juridică a organizaţiilor interguvernamentale este determinată anume prin
acest act de constituire a lor.
12 Băieşu A. Dreptul Comerţului Internaţional. Note de curs. Chişinău: “USM”, 1998, p. 53.
28
Spre deosebire de state, organizaţiile interguvernamentale sunt entităţi internaţionale

lipsite de teritoriu propriu şi de populaţie asupra căreia organele de decizie ale acestora ar
putea să exercite atribuţii de putere. Respectiv, spre deosebire de state, acestea sunt lipsite
şi de suveranitate.
Organizaţiile interguvernamentale dispun de o capacitate juridică internaţională, căreia
îi revine funcţia principală, şi de o capacitate juridică de drept privat, ce are un rol
complementar faţă de prima.

Similar statelor, organizaţiile interguvernamentale figurează în calitate de subiecţi ai
raporturilor de comerţ internaţional doar atunci când acţionează întru gestionarea
patrimoniului atribuit acestora şi doar în măsura în care este necesar pentru atingerea
scopurilor prevăzute în actul de constituire.
5.3. Societăţile transnaţionale sau multinaţionale.

Societăţile transnaţionale sau multinaţionale sunt societăţile comerciale care se
constituie pe elemente fără caracter naţional, cum ar fi, bunăoară, capitalul ce provine din
mai multe state, stabilirea sediilor principale în mai multe state etc.
Poate apărea următoarea întrebare: există oare vreo deosebire dintre o companie
multinaţională şi una transnaţională? Răspunsul simplu e „da”.

La general vorbind, o companie transnaţională întotdeauna este şi o companie
multinaţională. Dar, nu toate companiile multinaţionale sunt şi companii transnaţionale.

Este multinaţională compania care are reprezentanţe în mai multe state şi
comercializează bunuri sau servicii în acele state. Aceste bunuri şi servicii sunt, de regulă,
individualizate la tipul de cultură, societate şi uzanţe ale ţării în care sunt furnizate. Spre
exemplu, compania McDonald’s, deseori, „localizează” mâncarea în dependenţă de tradiţiile
şi obiceiurile ţării. În India, McDonald’s are un tip permanent şi special de hamburghere: de
post. Spre deosebire de companiile transnaţionale, companiile pur multinaţionale au un
sediu principal bine stabilit şi cunoscut. Spre exemplu, compania „BMW”, fiind o companie
multinaţională, este cunoscută ca avându-şi sediul principal în Germania.
29
Pe de altă parte, companiile transnaţionale, cu toate că similar celor multinaţionale,

vând bunuri şi prestează servicii în mai multe state, nu sunt supuse unei legislaţii unice,
cum ar fi a statului unde e înregistrat sediul.

O companie transnaţională, bine cunoscută, este „Scandinavian Air System”. Aceasta a
fost constituită cu participarea a trei societăţi comerciale din Danemarca, Norvegia şi
Suedia, cu sediile principale la Copenhaga, Oslo şi Stockholm. În plus, actele de constituire
ale „Scandinavian Air System” nu fac nici o referire la reglementările naţionale din cele trei
ţări. Aceste documente conţin principii şi norme care reglementează funcţionarea ei doar
sub aspect internaţional.
De regulă, societăţile transnaţionale evită jurisdicţia instanţelor naţionale pentru
litigiile ce ar putea apărea în legătură cu interpretarea şi aplicarea actelor de constituire ale

acestora. Ele convin că asemenea litigii să fie atribuite spre soluţionare unor instanţe
speciale, cum ar fi tribunalele internaţionale ad-hoc, organele internaţionale de jurisdicţie,
etc.
5.4. Subiecţii de drept naţional.

Participanţii de rutină, cel mai des întâlniţi în cadrul raporturilor juridice de comerţ
internaţional, sunt subiecţii de drept naţional. Aceştia sunt persoanele juridice şi
persoanele fizice.
(A) Persoanele juridice.
Principalii actori ai pieţei comerciale sunt persoanele juridice - societăţi comerciale.
Termenul de „comerciant” este desemnat în legislaţia Republicii Moldova prin noţiunea
de antreprenor.
În Republica Moldova, activitatea de antreprenor poate fi practicată sub una din
următoarele forme juridice: întreprindere individuală; societate în nume colectiv;

societate în comandită; societate pe acţiuni; societate cu răspundere limitată;
cooperativă de producţie; cooperativă de întreprinzător; întreprindere de arendă;
întreprindere de stat şi întreprindere municipală.
Respectiv, în legislaţiile altor state, formele juridice pot fi diferite. Spre exemplu,
legislaţia României prevede două tipuri de societate în comandită: simplă şi pe acţiuni.
30
Oricare ar fi statutul juridic al comercianţilor în diferitele sisteme de drept, există,

totuşi, trăsături comune ce descriu activitatea de comerciant, şi anume:
- comercianţii practică acte de comerţ obiective prin natura sau prin forma lor;
- comercianţii practică acte de comerţ în mod sistematic, cu titlu de profesiune
obişnuită;
- comercianţii acţionează în numele şi pe contul lor.
Participarea societăţilor comerciale la activitatea de comerţ internaţional implică din
partea acestora o activitate în afara ţării pe teritoriul căreia îşi au înregistrat sediul social.
Aici poate surveni următoarea dificultate: recunoaşterea pe plan internaţional a
personalităţii juridice a societăţii comerciale.

Legislaţia Republicii Moldova recunoaşte personalitatea juridică a societăţior
comerciale străine.
Potrivit regulii generale, recunoscute de majoritatea statelor, recunoaşterea
personalităţii juridice a societăţilor comerciale străine nu trebuie să creeze persoanei
juridice respective un regim mai favorizat comparativ cu subiecţii de drept similari
existenţi în ordinea juridică naţională a statului de recunoaştere respectiv. Din contra,
personalităţii juridice recunoscute i se aduc unele limitări, precum:
- societatea străină nu poate dobândi mai multe drepturi decât i-au fost acordate de lex
societatisi;
- societatea străină nu poate dobândi drepturi pe care statul de recunoaştere nu le
acordă societăţilor sale naţionale.
De regulă, legea sediului societăţii comerciale (lex societatis) este legea care determină
dacă societatea respectivă are personalitate juridică sau nu.

(B) Persoanele fizice.
La rândul ei, persoana fizică poate figura şi ea în calitate de comerciant.
Legislaţiile din diferite state au adoptat concepţii diferite în ceea ce ţine de definirea
calităţii de comerciant cu referire la peroanele fizice.
Astfel, legislaţiile de influenţă germană au adoptat o concepţie subiectivă în această

problemă, recunoscând calitatea de comerciant doar acelor persoane fizice care îşi
înregistrează o firmă în registrul de comerţ.
31
Legislaţiile de influenţă franceză menţin o concepţie obiectivă în ce priveşte definirea

calităţii de comerciant. Potrivit acestei concepţii, se recunoaşte o atare calitate persoanei
fizice care îndeplineşte cumulativ două condiţii:

- săvârşeşte în nume propriu şi pe cont propriu acte sau fapte de comerţ;
- activitatea comercială efectuată în acest sens să fie înfăptuită cu titlu profesional, ceea
ce presupune ca ea să aibă caracter de continuitate şi să vizeze ca scop final asigurarea
mijloacelor de existenţă pentru cel care o realizează.

Sub aspect obiectiv, este irelevant dacă cel care exercită activitatea comercială cu titlu
profesional are sau nu are înregistrată o firmă comercială.
Ambele concepţii impun subiectul de drept în cauză să aibă capacitatea de exerciţiu
cerută de lege pentru dobândirea calităţii de comerciant.
Accesul la profesiunea de comerciant este supus, din punct de vedere legal, unor
condiţii care diferă sub anumite aspecte de la o legislaţie naţională la alta, sau chiar în
cadrul aceleaşi legislaţii naţionale de la un domeniu al comerţului la altul. Spre exemplu,
pentru activitatea de comerţ bancar şi pentru cea de asigurări se cere, de regulă, o
autorizare prealabilă eliberată de autoritatea publică competentă.
REZUMAT
Subiecţi ai dreptului comerţului internaţional sunt considerate părţile care participă în cadrul raporturilor
juridice cu caracter comercial şi internaţional sau la raporturile de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică.
Subiecţii pot fi de drept internaţional, de drept naţional sau cu caracter multinaţional/transnaţional.
Subiecţii de drept internaţional sunt statele şi organizaţiile interguvernamentale internaţionale.
Subiecţii de drept naţional sunt persoanele juridice şi fizice.
6. Izvoarele dreptului comerţului internaţional.

6.1. Noţiunea şi clasificarea izvoarelor dreptului comerţului internaţional.
Izvorul de drept reprezintă sursa în care sunt reflectate regulile ce reglementează
raporturile juridice.
32
Respectiv, izvoarele dreptului comerţului internaţional reprezintă totalitatea actelor cu

caracter normativ şi nenormativ care cuprind reguli de drept cu privire la raporturile cu
caracter comercial şi internaţional stabilite între subiecţii comerţului internaţional.
Izvoarele pot fi divizate în materiale şi formale.

Izvoarele materiale, denumite şi reale, sunt reprezentate de realitatea exterioară, care
determină acţiunea legiuitorului. În consecinţă, prin izvor de drept, în sens material,
înţelegem condiţiile şi viaţa socială, economică şi culturală în toată complexitatea lor,
inclusiv progresul social care determină naşterea a unor noi norme de drept.
Izvorul formal al dreptului îl reprezintă regula de conduită prescrisă şi exteriorizată,
cuprinsă într-o anumită haină juridică.
Specificul interdisciplinar al dreptului comerţului internaţional determină ca această
materie să dispună atât de izvoare internaţionale, cât şi de izvoare interne.
6.2. Izvoarele interne.

Izvoarele interne sunt acele surse de drept al comerţului internaţional, care se adoptă şi
se practică în cadrul unui anumit stat determinat.
Printre izvoarele interne se numără:
a) Legile interne (care conţin reglementări ale raporturilor comerciale):
 Constituţionale:
- Constituţia Republicii Moldova etc.;
 Organice:
- Codul Civil al Republicii Moldova;
- Legea cu privire la investiţiile în activitatea de întreprinzător nr. 81 din
18.03.2004 etc.;
 Ordinare:
- Legea vânzării de mărfuri nr. 134 din 03.06.94;
- Legea privind societăţile pe acţiuni nr. 1134 din 02.04.97;
- Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr. 845 din 03.01.92 etc;
b) Decretele preşedintelui Republicii Moldova (care conţin reglementări ale
raporturilor comerciale);
33
c) Hotărârile şi ordonanţele Guvernului Republicii Moldova (care conţin
reglementări ale raporturilor comerciale);

d) Actele normative ale ministerelor şi departamentelor (care conţin reglementări
ale raporturilor comerciale);
e) Uzanţele comerciale interne.
Uzanţele comerciale reprezintă o practică nescrisă, caracterizată printr-un grad de
repetabilitate, durată în timp şi stabilitate, aplicată între un număr mare de parteneri

comerciali, pe o anumită arie geografică sau într-un anumit domeniu de activitate.
În mare parte, deosebirea dintre uzanţele comerciale interne şi uzanţele comerciale
uniforme internaţionale constă în raza de aplicare a lor. Primele se aplică într-un anumit
stat, în timp ce cele din urmă se aplică într-un număr mai mare de state.
Uzanţele comerciale sunt incluse, de regulă, în conţinutul contractelor comerciale, forţa
lor juridică fiind aceea a unei clauze contractuale.

În cazul în care apar conflicte între uzanţe şi alte acte normative, acestea se
soluţionează în felul următor:

- conflictul între două uzanţe convenţionale, neinserate în contract, dar aplicabile
acestuia, se soluţionează în favoarea celei mai recente faţă de data încheierii contractului;
- conflictul dintre o uzanţă convenţională şi o uzanţă normativă existentă într-o lege
supletivă, se soluţionează în favoarea uzanţei convenţionale, întrucât aceasta semnifică
voinţa părţilor de a se abate de la uzanţa normativă în favoarea celei convenţionale;
- conflictul dintre o uzanţă convenţională şi o lege supletivă se soluţionează în mod
similar conflictului dintre uzanţa convenţională şi cea normativă, întrucât legea supletivă
poate fi înlăturată prin voinţa părţilor;
- conflictul dintre o uzanţă convenţională şi o lege imperativă se soluţionează în
favoarea legii imperative, deoarece prevederile legale cu caracter imperativ nu pot fi
înlăturate prin voinţa părţilor;

- Conflictul dintre o uzanţă comercială şi o lege uniformă dă prioritate celei dintâi,
întrucât legile uniforme din domeniul comerţului internaţional au caracter supletiv.
34
- Conflictul între uzanţele comerciale de orice tip şi convenţia expresă a părţilor, se

soluţionează în favoarea celei din urmă, întrucât părţile pot înlătura uzanţele comerciale
prin stipularea expresă a clauzelor contractuale.
6.3. Izvoarele internaţionale.

Izvoarele internaţionale sunt sursele de drept al comerţului internaţional, care se
adoptă de către subiecţii dreptului internaţional public sau se practică de către
comercianţii din cadrul unui număr mai mare de state.
În acest sens, izvoarele internaţionale se clasifică în:
a) Tratate internaţionale.
b) Uzanţe comerciale uniforme internaţionale.
6.3.1. Tratatele internaţionale.

Indiferent de denumirea sa, tratatul este acordul de voinţă a două sau mai multe
state prin care acestea reglementează, într-un anumit mod, o anumită sferă a
relaţiilor internaţionale, creând sau modificând ori abrogând pe cele existente.

Atunci când obiectul de reglementare al tratatului îl reprezintă relaţiile interstatale
stabilite în domeniul comerţului internaţional sau al cooperării economice şi tehnico
ştiinţifice internaţionale, respectivul tratat este şi izvor al dreptului comerţului
internaţional.
Aceeaşi calitate o au şi alte tratate internaţionale, precum sunt cele politice, culturale şi
altele care favorizează prosperarea relaţiilor economice prin stabilirea raporturilor de
colaborare între statele părţi.
Tratatele internaţionale pot fi bilaterale sau multilaterale.
Printre tratatele internaţionale bilaterale se numără, spre exemplu, asemenea acorduri
precum cele privind evitarea dublei impuneri fiscale.
În lista tratatelor internaţionale multilaterale de bază putem include:
 Convenţia ONU asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri din 11
aprilie 1980;
 Convenţia de la Roma din 1980 asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale;
35
 Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional din 21 aprilie 1961;

 Convenţia reglementând raporturile ce decurg din contractul de expediţie sau în
legătură cu acesta din 1956;
 Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine din 10
iunie 1958;
 Convenţia privind transportul de mărfuri pe Dunăre din 1955;
 Convenţia reglementând transportul combinat de mărfuri pe calea ferată şi Dunăre
din 1959;
 Convenţia ce reglementează unele conflicte de legi în materie de cambie şi bilet la
ordin din 7 iunie 1930;
 Convenţia care reglementează unele conflicte în materia de cec din 19 martie 1931;
 Convenţia asupra legii aplicabile vânzărilor cu caracter internaţional de bunuri
mobile corporale din 15 iunie 1955;
 Convenţia vamală de la Geneva relativă la transportul internaţional de mărfuri sub
acoperirea carnetelor T.I.R. din 1956;
 Convenţia de la Geneva relativă la contractul de transport internaţional al mărfurilor
pe şosele (C.M.R.) din 1956;
 Convenţia vamală de la Geneva relativă la importul temporar al vehiculelor rutiere

comerciale din 1956;
 Convenţia Naţiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare din 1978;
 Convenţia de la Berna cu privire la transportul de mărfuri pe cale ferată din 1961;
 Convenţia de la Berna cu privire la transporturile internaţionale feroviare din 1980;
 Convenţia de la Chicago de unificare a unor reguli relative la transportul aerian
internaţional din 1929 etc.
6.3.2. Uzanţele comerciale uniforme internaţionale.

Potrivit autorului Sitaru D.A., uzanţele comerciale internaţionale sunt practici (atitudini,
comportări), în general nescrise, care prezintă un anumit grad de vechime, repetabilitate şi
stabilitate, aplicate între un număr nedefinit de parteneri comerciali, de regulă pe o zonă
36
geografică sau într-un domeniu de activitate comercială şi care, în funcţie de natura lor, pot
prezenta sau nu caracter de izvor de drept13.
În scopul accelerării şi sporirii eficienţei procesului de unificare a dreptului comerţului
internaţional, Adunarea Generală a O.N.U. a hotărât, prin Rezouţia nr. 2205 (XXI) din 17
decembrie 1966, crearea Comisiei Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comercial Internaţional
(UNCITRAL). Principalele sarcini ale acesteia sunt de a favoriza participarea mai largă a
statelor la convenţiile internaţionale deja încheiate şi de a asigura cadrul organizatoric

necesar elaborării unor noi reglementări internaţionale, cu participarea ţărilor
reprezentând principalele sisteme juridice şi economice ale lumii.
O altă organizaţie interguvernamentală cu o îndelungată activitate în domeniul de
uniformizare a dreptului comerţului internaţional este Institutul Internaţional pentru
Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT).
Dintre organismele neguvernamentale, merită a-i fi apreciat rolul esenţial în

uniformizarea dreptului comerţului internaţional Camerei de Comerţ Internaţional din
Paris. Principalele atribuţii ale acesteia constituie reprezentarea comunităţii oamenilor de
afaceri care sunt membrii săi la nivel naţional şi internaţional, de a promova dezvoltarea
comerţului internaţional şi a investiţiilor pe baza principiului liberei şi corectei concurenţe,

de a uniformiza regulile şi de a codifica uzanţele aplicabile în comerţul internaţional şi de a
furniza o gamă largă de servicii pentru cercurile de afaceri. Dintre aceste servicii, un rol
important îi revine serviciului de arbitraj comercial internaţional oferit de Curtea
Internaţională de Arbitraj a Camerei de Comerţ Internaţional din Paris.
Activitatea de uniformizare a dreptului comerţului internaţional se oglindeşte în
elaborarea unor reguli uniforme, contracte model, clauze-tip etc., care sunt, în fapt, cel mai
adesea, codificări de uzanţe în domeniul respectiv de activitate comercială.
Dintre regulile uniforme adoptate de Camera de Comerţ din Paris, merită a fi

menţionate următoarele:
- Regulile uniforme ale Camerei de Comerţ din Paris din 1978 privind încasările;
- Regulile uniforme ale Camerei de Comerţ din Paris din 1992 privind garanţiile la
cerere;
37
- Regulile şi uzanţele uniforme ale Camerei de Comerţ din Paris din 1993 privind
creditele documentare;
- Regulile uniforme ale Camerei de Comerţ din Paris din 1993 privind garanţiile
contractuale;
În continuarea gândului, evidenţiem că cele mai importante uzanţe comerciale
uniforme internaţionale standardizate sub egida Camerei de Comerţ din Paris sunt
cunoscute sub denumirea de INCOTERMS – International Rules for the Interpretation of
Trade Terms – Reguli Internaţionale pentru Interpretarea Uzanţelor de Comerţ. Aceste
uzanţe au o largă aplicare în contractele comerciale de vânzare-cumpărare în zona
europeană.
Analog acestor reguli, în SUA şi Canada se aplică uzanţele R.A.F.T.D. – The Revised
American Foreign Trade Definitions – Definiţiile Revizuite de Comerţ Exterior American.
6.4. Practica judiciară.

Un interes deoebit prezintă practica judiciară.
Ca şi în dreptul comun, în dreptul comerţului internaţional practica judiciară nu
constituie prin ea însăşi un izvor de drept. Totuşi, valoarea acesteia nu poate fi neglijată.
Rolul primordial al acesteia constă în interpretarea şi adaptarea normelor juridice, în
special atunci când acestea nu au fost elaborate cu scopul de a reglementa în mod
particular raporturile de drept al comerţului internaţional.
Un rol important, fie şi indirect, îl joacă practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Necătând la faptul că în calitate de pârât poate figura doar statul parte la Convenţie,
comercianţii pot profita de această posibilitate pentru a încasa despăgubiri în cazurile în
care instanţele naţionale competente ignoră principiile dreptului la un proces echitabil
atunci când părţi ale acestui proces sunt subiecţi de drept al comerţului internaţional.
REZUMAT
Izvoarele dreptului comerţului internaţional reprezintă totalitatea actelor cu caracter normativ şi nenormativ
care cuprind reguli de drept cu privire la raporturile cu caracter comercial şi internaţional stabilite între
subiecţii comerţului internaţional.
38
Izvoarele dreptului comerţului internaţional pot fi internaţionale sau interne.

Izvoarele interne cuprind legile, decretele preşedintelui, hotărârile de guvern, alte acte care reglementează
activitatea de comerţ, precum şi uzanţele comerciale interne.
Izvoarele internaţionale cuprind tratatele internaţionale şi uzanţele comerciale uniforme internaţionale.
39
Tema 2. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND CONTRACTELE COMERCIALE

INTERNAŢIONALE
Planul
1. Noţiunea, particularităţile şi clasificarea contractelor comerciale
internaţionale;
2. Condiţiile de validitate a contractelor comerciale internaţionale;
3. Forma contractului comercial internaţional;
4. Proba contractelor comerciale internaţionale;
5. Nulitatea contractelor comerciale internaţionale.
40
1. Noţiunea, particularităţile şi clasificarea contractelor comerciale

internaţionale.
După cum a fost remarcat în lucrările a mai multor autori, contractele constituie
instituţia centrală a dreptului comerţului internaţional, ele fiind cel mai important
instrument juridic de realizare a operaţiunilor de comerţ exterior şi cooperare economică
internaţională14.
Contractul comercial internaţional reprezintă acordul de voinţă realizat între doi
sau mai mulţi participanţi la comerţul internaţional din state diferite prin care se
creează, se modifică sau se sting raporturi juridice de comerţ internaţional.

Potrivit opiniei autorului V.F. Popondopulo, contractul comercial internaţional,
cunoscut şi sub denumirea de contract comercial transnaţional, reprezintă contractul
încheiat între subiecţii diferitor state şi reglementat de normele dreptului comerţului
internaţional şi de lex mercantoria15.
Este important de făcut distincţie între noţiunea de „contract” în sens de acord de
voinţă şi cea de „contract” în sens de document pe care această denumire este imprimată.
Astfel, un document în care este prevăzută vânzarea-cumpărarea a cinci bunuri distincte,
individualizate, reprezintă, de fapt, cinci contracte de sine stătătoare, redactate într-un
singur document.
Particularităţile esenţiale ale contractelor comerciale internaţionale:
a) sunt contracte cu titlu oneros, ceea ce semnifică că finalitatea acestora constă în
obţinerea unui profit;
b) sunt contracte sinalagmatice perfecte. În acest sens, contractele de comerţ
internaţional generează drepturi şi obligaţii reciproce între părţi, chiar şi în cazul
mandatului, depozitului, sau a împrumutului, care în dreptul civil au caracter unilateral sub
acest aspect. Acest fapt poate fi explicat prin caracterul lor oneros şi lucrativ, întrucât
mandantul, deponentul şi, respectiv, împrumutatul se obligă la rândul lor să plătească
serviciile respective sau dobânda curentă.
15 Попондопуло В.Ф. Международное коммерческое право. Общая и особенная части. Учебное пособие.
Moscova: “Omega-L”, 2004, p. 93.
41
Existenţa caracterului sinalagmatic perfect determină interdependenţa obligaţiilor şi

posibilitatea oricăreia din părţi de a invoca excepţia de neexecutare sau rezoluţiunea lui în
cazul neexecutării de către partener a prestaţiei asumate;
c) sunt contracte comutative, întrucât existenţa şi întinderea prestaţiilor asumate de
părţi sunt certe şi determinate sau determinabile chiar din momentul încheierii
contractului. Există şi excepţii de la această regulă. Astfel, în unele cazuri, contractele pot fi
aleatorii. Aşa sunt, de exemplu, contractul internaţional de asigurare şi contractul
internaţional de reasigurare împotriva riscurilor, în care existenţa şi întinderea prestaţiior
depind de un eveniment viitor şi cert;
d) sunt contracte consensuale, întrucât se încheie prin simplul consimţământ al
părţilor.
Pentru valabilitatea contractelor comerciale internaţionale, este suficientă prezenţa
acordului de voinţă al părţilor, fără a fi imperativă o anumită formă. Necătând la aceasta,
părţile, de regulă, încheie contractele în formă scrisă, pentru a evita potenţiala tentativă a
oricărei dintre acestea de a se eschiva de la executarea contractului cu rea-credinţă, sau din
simplul fapt că a uitat detaliile asupra cărora au convenit părţile în mod verbal.
Clasificarea contractelor comerciale internaţionale poate fi efectuată după următoarele
criterii:
1. După criteriul efectelor pe care le produc, întâlnim contracte constitutive de
drepturi (ex: contractul de mandat, contractul de comision), translative de drepturi (ex:
contractul comercial de vânzare-cumpărare internaţională) şi declarative de drepturi (ex:
contractul de tranzacţie).
2. După criteriul reglementării de către lege, contractele pot fi numite, nenumite şi
complexe.
3. După criteriul modului de executare, contractele pot fi cu executare instantanee
(ex: contractul de vânzare-cumpărare, în situaţia în care cumpărătorul achită imediat
preţul şi ridică marfa) sau cu executare succesivă (ex: contractul de leasing).

4. După criteriul corelaţiei existente între ele, contractele pot fi principale şi
accesorii.
42
5. După criteriul duratei pentru care se încheie, contracele pot fi pe termen scurt
(până la 1 an), pe termen mediu (1-5 ani) şi pe termen lung (peste 5 ani).
Pornind de la specificul contractelor pe termen mediu şi lung, acestea prezintă anumite

particularităţi sub aspectul regimului lor juridic. Astfel, luând în considerare că în
momentul încheierii lor nu pot fi întotdeauna determinate cu precizie toate drepturile şi
obligaţiile părţilor pentru diferite etape ulterioare ale executării, contractele de lungă şi
medie durată sunt uneori consemnate într-un contract-cadru, cu conţinut generic, care apoi
sunt completate cu prevederi specifice, pentru fiecare etapă de executare în parte, prin
contracte complementare.
6. După criteriul obiectului obligaţiilor pe care le generează, întâlnim contracte ce dau
naştere la obligaţii de a da (ex: contractul de vânzare-cumpărare), contracte ce dau
naştere la obligaţii de a face (ex: contractul de antrepriză, contractul de transport) şi
contracte care generează obligaţia de a nu face (ex: contractul de colaborare exclusivă).
7. După criteriul modului în care se exprimă voinţa părţilor, cunoaştem contracte

negociate, contracte de adeziune, contracte forţate şi contracte autorizate.
Contractele negociate sunt acele contracte, a căror clauze sunt formulate de către
ambele părţi contractante, de regulă în urma unui proces de negociere.
Contractele de adeziune sunt contractele a căror clauze sunt formulate doar de o parte
şi prezentate celeilalte părţi spre semnare, fără posibilitatea de a modifica conţinutul
acestora. Cea din urmă parte are doar două opţiuni: să accepte clauzele contractuale sau să
refuze aderarea la acestea.
Contractele forţate sunt contractele impuse spre încheiere prin forţa legii. Un astfel de
contract poate fi contractul de asigurare.
Contractele autorizate sunt acele contracte, pentru a căror valabilitate este necesară o
aprobare a unei autorităţi terţe, cum ar fi, bunăoară, banca naţională a unui stat.
8. După criteriul obiectului obligaţiilor, sub aspect preponderent economic, întâlnim
contracte de livrare de mărfuri (ex: contractul de vânzare-cumpărare), contracte de
executare de lucrări (ex: contractul de antrepriză pentru lucrări de construcţii-montaj) şi

contracte de prestare de servicii (ex: mandatul, comisionul, depozitul, transportul,
consultingul, asigurarea, unele contracte de servicii bancare).
43
9. După criteriul subiecţilor de drept care participă la încheierea contractului, există

contracte încheiate între subiecţii de drept aparţinând ordinii juridice naţionale din
state diferite (numite contracte obişnuite), precum şi contracte încheiate între subiecţi
de drept aparţinând ordinii juridice internaţionale şi subiecţi aparţinând ordinii
juridice naţionale din diferite state;
10. După criteriul specificului comercial, întâlnim contracte comerciale internaţionale
propriu-zise, contracte de cooperare economică şi contracte de cooperare tehnico
ştiinţifică.
REZUMAT
Contractul comercial internaţional reprezintă acordul de voinţă realizat între doi sau mai mulţi participanţi la
comerţul internaţional din state diferite prin care se creează, se modifică sau se sting raporturi juridice de
Contractele comerciale internaţionale sunt oneroase, sinalagmatice, comutative şi consensuale.
2. Condiţiile de validitate a contractelor comerciale internaţionale.

Prin condiţii de validitate a unui contract comercial internaţional se înţeleg totalitatea
cerinţelor stabilite de legea aplicabilă contractului sau de părţi pentru ca contractul să

existe şi să producă efecte juridice. În cazul în care nu sunt întrunite aceste condiţii,
contractul pur şi simplu nu poate exista, sau dacă există, este nul.
Atunci când nu există reglementări speciale, condiţiile de validitate a contractelor
comerciale internaţionale sunt cele utilizate şi în dreptul comun: capacitatea,
consimţământul, cauza, obiectul şi forma (doar atunci când e prescrisă de lege).
Capacitatea reprezintă aptitudinea subiecţilor de a încheia contracte comerciale
internaţionale.
Capacitatea comercianţilor persoane fizice participanţi la actele de comerţ internaţional
este reglementată de lex personalis. De aici rezultă următoarele consecinţe:
 dacă o persoană este capabilă după legea sa personală, ea va fi considerată capabilă în

orice ţară se va duce;
44
 dacă o persoană este considerată incapabiă potrivit legii sale personale, ea va fi

considerată astfel în orice alt stat.
Capacitatea de a contracta a persoanelor juridice, subiecţi de drept naţional, este
determinată de lex societatis.

Capacitatea organizaţiilor interguvernamentale este determinată de actul de constituire
În fine, statul, dispunând de un statut juridic special, are capacitate ce cade sub impactul
a acestora.
atât a normelor de drept naţional, cât şi a unor anumite norme de drept internaţional.
Consimţământul este manifestarea de voinţă exteriorizată a persoanei de a încheia un

contract.
Manifestarea de voinţă poate fi expresă sau tacită.
Condiţiile de valabilitate a consimţământului sunt:

 să provină de la o persoană cu discernământ;
 să fie exteriorizat (în formă expresă sau tacită);
 să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice (naşterea, modificarea sau
stingerea drepturilor şi obligaţiilor);
 să fie cert (subiectul să perceapă şi să pătrundă în esenţa contractului);
 să nu fie viciat.
Este viciat consimţământul afectat de:
a) Eroare, adică reprezentarea falsă a realităţii la încheierea contractului. Eroarea
poate fi de fapt sau de drept. Pentru ca eroarea să constituie temei de anulare a

contractului comercial internaţional, este necesar ca ea să fie considerabilă, în sensul că
elementul asupra căruia reprezentarea este falsă să fie determinant pentru încheierea
actului, astfel încât, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, contractul nu s-ar fi încheiat. Pentru
ca eroarea să fie considerabilă, este necesar ca reprezentarea falsă să se refere la natura
contractului, calităţile substanţiale ale obiectului contractului (caracteristicile
materiale, destinaţia, vechimea etc.) sau părţile contractului.
O parte nu va putea solicita anularea contractului, dacă şi-a indus starea de eroare din
propria neglijenţă gravă.
45
b) Dolul, care constă în inducerea intenţionată în eroare a unei persoane, prin mijloace
viclene, pentru a o determina să încheie un contract. Elementele constitutive ale dolului

sunt: elementul subiectiv şi elementul obiectiv. Elementul subiectiv costă în intenţia de a
induce în eroare persoana, pentru a o determina să încheie un contract. Elementul obiectiv
se exteriorizează prin utilizarea diferitelor mijloace viclene pentru realizarea intenţiei de a
induce în eroare. Pentru ca dolul să fie temei de anulare a contractului, este necesar ca
eroarea să fie determinantă pentru încheierea acestuia.
c)Violenţa, care constă în acţiunile de constrângere sau ameninţare a persoanei cu un
rău injust care îi produce o frică ce o determină să încheie contractul, pe care altfel nu l-ar fi
încheiat. Elementul obiectiv al violenţei constă în ameninţarea sau aplicarea unui rău.
Elementul subiectiv al violenţei constă în frica ce rezultă în urma ameninţării sau
constrângerii, care afectează consimţământul.
Violenţa are calitate de viciu de consimţământ doar atunci când aceasta este contrară
legii. În situaţia în care ea corespunde prevederilor legale, cum ar fi cazul ameninţării cu
aplicarea amenzii pentru refuzul de a încheia contractul de asigurare obligatorie, aceasta
nu poate fi invocată pentru solicitarea nulităţii.
d) Leziunea, care constă în prejudiciul material pe care îl suportă una din părţile
contractului din cauza disproporţiei vădite de valoare existente în momentul încheierii
actului între prestaţia la care s-a obligat şi prestaţia pe care ar urma să o primească în locul
ei. Elementul obiectiv constă în disproporţia vădită de valoare între contraprestaţii.
Elementul subiectiv constă în profitarea de starea de nevoie creată de un concurs de

împrejurări dificile în care se află cealaltă parte.
Pentru ca leziunea să servească temei pentru anularea contractului, este necesar ca
starea de necesitate să fie determinantă pentru încheierea contractului, iar acesta sa fie
încheiat în condiţii nu pur şi simplu nefavorabile, ci extrem de nefavorabile pentru una din
părţi. Mai mult decât atât, disproporţia dintre contraprestaţii trebuie să existe în momentul
încheierii contractului şi nu într-un moment ulterior.
Obiectul contractului comercial internaţional constă din prestaţiile asumate de către
părţi: de a da, de a face sau de a nu face ceva.
46
Obiectul contractului comercial internaţional trebuie să corespundă următoarelor

condiţii:
 să fie determinat sau determinabil;
 să existe;
 să fie posibil;
 să fie licit.
Cauza reprezintă obiectivul urmărit la încheierea contractului, fiind acel interes pe care
părţile contractului urmăresc să-l satisfacă.
Pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 Să existe. Actul juridic încheiat fără cauză nu poate avea nici un efect.
 Să fie reală. Actul juridic fondat pe o cauză falsă nu poate produce nici un efect.
 Să fie licită şi morală. Este ilicită cauza care contravine legii, ordinii publice sau
bunelor moravuri.
Existenţa cauzei, de regulă, este prezumată de lege.
În relaţiile comerciale, spre deosebire de cele civile, cauza prezintă o importanţă
minoră. Aceasta se explică şi prin faptul că comercianţii se prezumă a avea, din start, scopul
de a obţine foloase. Acest scop însoţeşte comerciantul pe tot parcursul activităţii acestuia.
REZUMAT
Prin condiţii de validitate a unui contract comercial internaţional se înţeleg totalitatea cerinţelor stabilite de
legea aplicabilă contractului sau de părţi pentru ca contractul să existe şi să producă efecte juridice.
Capacitatea reprezintă aptitudinea subiecţilor de a încheia contracte comerciale internaţionale.
Consimţământul este manifestarea de voinţă exteriorizată a persoanei de a încheia un contract.

Viciile de consimţământ sunt eroarea, dolul, violenţa şi leziunea.
Obiectul contractului comercial internaţional constă din prestaţiile asumate de către părţi: de a da, de a face
sau de a nu face ceva.
Cauza reprezintă obiectivul urmărit la încheierea contractului, fiind acel interes pe care părţile contractului
urmăresc să-l satisfacă.
47
3. Forma contractului comercial internaţional.

Forma contractului comercial internaţional poate fi verbală, scrisă sau autentică.
Forma verbală este destul de rar întâlnită în comerţul internaţional. Aceasta se
datorează faptului că părţile, fiind comercianţi de profesie, urmăresc ambele scop de profit,
ceea ce, în anumite circumstanţe, pot duce la oarecare conflicte de interese. Dacă contractul
nu este perfectat într-o formă scrisă, una din părţi poate invoca precum că aceasta a
convenit cu cealaltă parte asupra altor condiţii decât a fost în realitate. Unii comercianţi,
urmărind scopuri meschine, pot acţiona cu rea-credinţă. Din aceste considerente, subiecţii
se simt mai siguri atunci când clauzele asupra cărora au convenit sunt redate într-o formă
tipărită.
Părţile pot atribui forma scrisă oricărui contract, dacă legea nu cere expres o altă formă,
cum ar fi, bunăoară, cea autentică.
Există diferite modalităţi ale formei scrise. Contractul poate îmbrăca forma unui înscris
semnat de persoanele care îl încheie sau de persoanele împuternicite pentru aceasta în
modul cuvenit.
De asemenea, contractul poate fi încheiat prin intermediul întocmirii mai multor
documente semnate de părţile care le expediază: prin schimb de scrisori, telegrame,

documente electronice etc.
Forma autentică este cu mult mai rar întânită decât cea scrisă. De regulă, sunt
autentificate doar acele contracte asupra cărora legea impune expres condiţia
autentificării. Astfel, un contract de gaj încheiat între doi comercianţi în Republica Moldova
va trebui să fie obligatoriu autentificat.
Forma scrisă sau autentificată este obligatorie pentru părţi doar în cazul în care aceasta
este prescrisă de către o lege imperativă ce se aplică raportului juridic respectiv. În
asemenea situaţie, ignorarea cerinţelor imperative se poate solda cu declararea nulităţii
contractului vizat.
Formele contractelor comerciale internaţionale pot fi poziţionate în următoarea ordine
ierarhică:
Forma verbală --------> Forma scrisă --------> Forma autentică
48
Această ierarhie nu determină forţa juridică sau probatorie a actului. Ea determină doar
gradul de restricţie privind aplicarea libertăţii de voinţă a părţilor. Acest gând poate fi
expus în forma următoarelor legităţi:
1. Atunci când legea impune forma autentică a contractului, acesta poate fi încheiat doar
în formă autentică, nu în formă scrisă şi, cu atât mai mult, verbală.
2. Atunci când legea impune forma scrisă a contractului, acesta poate fi încheiat în
formă scrisă sau autentică, dar nu şi verbală.
3. Atunci când legea permite forma verbală a contractului, acesta poate fi încheiat, de
asemenea, şi în formă scrisă sau autentică.
REZUMAT
Forma contractului comercial internaţional poate fi verbală, scrisă sau autentică.
Părţile pot atribui forma scrisă oricărui contract, dacă legea nu cere expres o altă formă
4. Proba contractelor comerciale internaţionale.

În materia comercială internaţională este valabil principiul libertăţii probelor.
În acest sens, Principiile UNIDROIT stipulează, în art 1.2., faptul că „contractul poate fi
dovedit prin orice mijloc de probă, inclusiv martori”.
Fiecare dintre părţi are sarcina de a dovedi faptele pe care le invocă şi pe care îşi
întemeiază pretenţiile.
Obiectul probei îl constituie atât existenţa şi întinderea contractului propriu-zis, cât şi
alte fapte juridice care produc efecte pe plan contractual.
Totoată, faptele notorii, de regulă, nu fac obiectul probei. În acest sens, ca exemplu,
potrivit art. 123 al. (1) din Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova, „Faptele pe
care instanţa le-a declarat unanim cunoscute (faptele de notorietate publică) nu se cer a fi
dovedite”.
Potrivit dreptului comun, pentru a fi admisibile, probele trebuie să fie veridice,
pertinente, concludente şi utile.
49
Cele mai frecvent utilizate mijloace de probă în litigiile comerciale internaţionale sunt:
a) înscrisurile;
b) facturile;
c) registrele;
d) documentele electronice;
e) martorii;
f) expertiza.
Înscrisurile constituie cel mai important mijloc de probă, atât al contractelor comerciale
internaţionale, cât şi al diferitor aspecte legate de executarea sau încetarea efectelor
acestora.
În ceea ce ţine de facturi, forţa probantă a acestora este diferită în dependenţă de faptul
dacă acestea au fost sau nu acceptate. Dacă nu a fost acceptată, factura probează doar
împotriva emitentului, pentru toate menţiunile din ea. În situaţia în care a fost acceptată,
factura probează în favoarea emitentului.
Pentru a constitui mijloc de probă privind o obligaţie ce rezultă din contract, factura
trebuie să menţioneze, în cuprinsul ei, numărul contractului la care se referă. În lipsa unei
asemenea menţiuni, partea interesată este obligată să facă dovada suplimentară a legăturii
dintre factură şi contract.

Registrele comerciale, ţinute în modul corespunzător, de asemenea pot servi în calitate
de probă în instanţă.
Înregistrările electronice sunt date informaţionale, care se creează, prelucrează şi
stochează de echipamente electronice, se transmit în reţea şi care se caracterizează prin
faptul că nu implică existenţa unor documente scrise, ci informaţia este stocată pe suporţi
electronici16.
Înscrisul electronic poate servi în calitate de probă doar în situaţia în care este perfectat
sub semnătură electronică.
Asemenea înscrisului electronic, comunicarea prin e-mail are forţă probantă doar
atunci când îi este ataşată o semnătură electronică.
16Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004, p. 835.
50
În materia obligaţiilor comerciale internaţionale, proba cu martori poate fi folosită în
mod liber, atunci când instanţa de judecată sau arbitraj admite. Cu toate astea, proba cu
martorii este mai rar întâlnită în dreptul comerţului internaţional decât în alte ramuri de
drept, cum ar fi dreptul civil.
Cu privire la expertiză, concluziile exprimate în cadrul raporturilor, privind operaţiunile
comerciale internaţionale, au valoarea unei probe obişnuite, de care instanţa poate ţine
cont în tot sau în parte, ori le poate înlătura complet şi dispune o nouă expertiză.
REZUMAT
În materia comercială internaţională este valabil principiul libertăţii probelor.
Fiecare dintre părţi are sarcina de a dovedi faptele pe care le invocă şi pe care îşi întemeiază pretenţiile.
Cele mai frecvent utilizate mijloace de probă în litigiile comerciale internaţionale sunt înscrisurile, facturile,
registrele, martorii, documentele electronice şi expertiza.
5. Nulitatea contractelor comerciale internaţionale.

În situaţia în care un contract comercial internaţional nu corespunde condiţiilor de
validitate, acesta este nul.

Caracterul nul semnifică lipsa producerii oricăror efecte: un asemenea contract nu
poate crea drepturi şi obligaţii pentru părţi; el nu poate fi invocat de către părţi în instanţă
pentru a solicita obligarea executării în natură etc.
Nulitatea poate fi absolută sau relativă.

Este absolută acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la încheierea contractului,
a unei norme care ocroteşte un interes general, public.
Este relativă acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la încheierea contractului, a
unei norme ce ocroteşte un interes particular, individual, personal.
De regulă, contractul afectat de nulitate absolută este numit contract nul, iar cel afectat
de nulitate relativă este numit contract anulabil.

Contractul nul nu este valabil nici un moment şi nu produce nici un efect.
Contractul anulabil îşi exercită toate efectele sale până în momentul în care este anulat.
Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată.
51
Trăsăturile fundamentale ale nulităţii absolute sunt:

 instanţa de judecată poate invoca nulitatea absolută din oficiu;
 nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare;
 acţiunea în constatarea nulităţii absolute este imprescriptibilă.
Nulitatea absolută survine, de regulă, în următoarele cazuri:
a) Lipseşte un element al contractului care este esenţial pentru validitatea acestuia.
Asemenea elemente pot fi consimţământul sau obiectul.

b) Obiectul sau cauza contractului contravin normelor imperative, ordinii publice sau
bunelor moravuri.
c) Contractul este fictiv sau simulat. Fictiv este considerat contractul încheiat fără
intenţia de a produce efecte juridice. Simulat este acel contract care este încheiat cu
intenţia de a ascunde un alt act juridic.
d) Contractul este încheiat de o persoană care nu dispune de capacitate de exerciţiu.
Nulitatea relativă, spre deosebire de cea absolută, poate fi invocată doar de persoana în
al cărei interes este stabilită sancţiunea nulităţii relative. Totodată, creditorii chirografari ai
părţii în al cărei interes este stabilită nulitatea relativă pot invoca această nulitate pe calea
acţiunii oblice.
În legislaţia Republicii Moldova, acţiunea oblică este definită ca acea acţiune în justiţie,
care poate fi intentată în situaţia în care „creditorul a cărui creanţă este certă, lichidă şi
exigibilă poate, în numele debitorului său, exercita drepturile şi acţiunile acestuia în cazul
în care debitorul, în dauna creditorului, refuză sau omite să le exercite.”
Trăsăturile de bază ale nulităţii relative sunt:
 instanţa de judecată nu poate invoca din oficiu nulitatea relativă;
 nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare de cel care este îndreptăţit s-o
invoce;
 nulitatea relativă este prescriptibilă.
Printre temeiurile nulităţii relative se numără:
a) Contractul este încheiat cu încălcarea limitei împuternicirilor. Asemenea caz ar fi cel
în care mandatarul încheie un contract de leasing în numele mandantului, în timp ce
contractul de mandat îi permite să încheie doar contracte de vânzare-cumpărare.
52
b) Contractul este afectat de vicii de consimţământ. După cum a fost menţionat
anterior, viciile de consimţământ sunt eroarea, dolul, violenţa şi leziunea.

c) Contractul este încheiat cu interdicţia de a dispune de un bun. Asemenea situaţie
poate avea loc în cazul în care administratorul, împuternicit prin contract să conserveze
bunul, în fapt în vinde.
Asemănările şi deosebirile dintre nulitatea absolută şi cea relativă pot fi redate în formă
de tabel:
Tabelul 1
NULITATEA ABSOLUTĂ NULITATEA RELATIVĂ

instanţă
Poate din oficiu
fi invocată de Da nu
Poate fi acoperită
voinţa părţilorprin Nu da
Este prescriptibilă Nu da
Apără un interes public Da nu
Apără un interes
particular Nu da
Are efect retroactiv Da da
Cât priveşte efectele nulităţii contractului, aceasta are menirea să restabilească, pe cât
posibil, situaţia juridică a părţilor şi a terţilor existentă la momentul încheierii contractului.

În acest sens, nulitatea are efect retroactiv. Spre exemplu, dacă un contract de vânzare
cumpărare este declarat nul, atunci părţile sunt obligate să restituie una alteia bunul şi,
respectiv, preţul plătit pentru acest bun.
Pot servi ca excepţie contractele cu executare continuă sau succesivă. Aceste contracte
pot fi desfiinţate doar pentru viitor. Astfel, în cazul rezilierii unui contract de furnizare
lunară a obiectelor de birotică, cumpărătorul nu va fi obligat să restituie toate obiectele
primite lunile anterioare, iar furnizorul nu va fi obligat să restituie plăţile făcute pentru
acele bunuri. În schimb, pentru viitor, acest contract nu va putea servi în calitate de temei
juridic pentru executarea obligaţiilor de furnizare a obiectelor menţionate. În cazul în care
53
părţile vor dori să continue relaţiile de furnizare a obiectelor de birotică, acestea vor putea
încheia un contract nou de furnizare, care să respecte condiţiile prescrise de lege şi să nu
contravină interesului public sau particular.
Suplimentar la restabilirea situaţiei existente anterior încheierii contractului declarat
nul, partea şi terţii de bună-credinţă au dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin
încheierea acestuia.
REZUMAT
În situaţia în care un contract comercial internaţional nu corespunde condiţiilor de validitate, el este nul.
Nulitatea poate fi absolută sau relativă.
Efectul principal al declarării nulităţii constă în restabilirea situaţiei existente anterior încheierii contractului
nul.
54
Tema 3. LEGEA APLICABILĂ CONTRACTELOR COMERCIALE

INTERNAŢIONALE
Planul
1. Generalităţi. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional
prin acordul părţilor;
2. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional de către
organul de jurisdicţie;
3. Domeniul şi limitele legii aplicabile contractului comercial internaţional;
55
1. Generalităţi. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional

prin acordul părţilor.
Internaţionalitatea contractelor comerciale dă naştere la o importantă consecinţă ce
constă în faptul că raporturile juridice cărora le dau naştere aceste contracte ies de sub
guvernarea unui anumit sistem de drept naţional, contractelor respective fiindu-le
aplicabile mai multe izvoare de drept, precum tratatele internaţionale, uzanţele comerciale
uniforme, unul din sistemul de drept naţional etc.
După cum afirmă autorii Florescu D.A.P. şi Pîrvu L.-N., încă din momentul încheierii unui
contract comercial internaţional, se pune problema de a şti care va fi sistemul de drept care
va cârmui acest contract, din acest moment şi până la ultimul act de executare a obligaţiilor
pe care le conţine. Aceasta se datorează faptului că raporturile juridice prin care se
realizează comerţul internaţional, prin însăşi natura, structura şi finalitatea lor, au o

aderenţă internaţională, conţin elemente de extraneitate ce pun în prezenţă şi „în conflict”
mai multe sisteme de drept, care, cu titluri juridice, se pretind deopotrivă competente
pentru „cârmuirea” în totalitate sau în parte a acestor raporturi juridice. O atare problemă
se ridică nu numai în cazul în care se iveşte un litigiu cu privire la un contract comercial

internaţional şi atunci când trebuie să se ştie după care lege în prezenţă se va soluţiona
litigiul, ci ea se poate ridica, independent şi înainte de orice contencios între părţi şi tocmai
în scopul
Din considerentele
de a se evita un eventual
expuse, încă din momenteul încheierii contractului, părţile trebuie
litigiu17.
să ia în considerare nu numai prevederile legii ţării lor, ci şi prevederile altor state terţe. În
acest sens, pentru părţi prezintă relevanţă legislaţia statelor:
 care determină capacitatea părţilor;

 în care urmează a fi executat contractul;
 prin care va fi transportat bunul;
 în care se află beneficiarul contractului;
De regulă, desemnarea legii aplicabile contractului de comerţ internaţional se
face de către părţi, prin acordul lor de voinţă. Totuşi, în situaţia în care acestea nu se
pronunţă într-o atare problemă, revine organului de jurisdicţie competenţa de a
17 Florescu D.A.P., Pîrvu L.-N. Contractele de comerţ international. Bucureşti: “Universul Juridic”, 2007, p. 11-12.
56
soluţiona chestiunea, pornind de la statul cu care contractul are cele mai strânse
legături.
Legea competentă să reglementeze majoritatea problemelor privind condiţiile de fond
şi efectele contractelor este cunoscută sub denumirea de lex contractus.

Lex contractus poate fi determinată în două moduri: subiectiv, adică prin voinţa
părţilor contractante, şi obiectiv, adică prin criterii obiective de localizare a contractului în
spaţiul unui anumit sistem de drept.
În acest sens, Convenţia de la Roma din 1980 asupra legii aplicabile obligaţiilor
contractuale, dispune, în art. 4, că în lipsa alegerii părţilor, contractul este guvernat de

legea ţării cu care el prezintă legăturile cele mai strânse.
Părţile pot determina legea conflictuală sau legea materială care va reglementa
contractul. Este recomandabilă cea din urmă, deoarece permite evitarea retrimiterii.
În esenţă, retrimiterea are loc atunci când părţile fac trimitere la o lege conflictuală care
ar urma să determine legea materială aplicabilă, însă această lege conflictuală, la rândul
său, stipulează că legea materială urmează a fi determinată de legea conflictuală a altui stat.
În mod obişnuit, determinarea sau alegerea dreptului aplicabil contractului se face prin
însuşi contractul încheiat de către părţi, şi anume printr-o stipulaţie a acestuia, denumită
pactum de lege utenda sau clauza electio juris.
Totodată, părţile sunt libere să introducă în conţinutul propriu-zis al contractului
prevederile normative asupra căruia au convenit. Din momentul introducerii, prevederile
se transformă din normative în convenţionale. Un exemplu frecvent întâlnit este clauza
forţei majore. În majoritatea contractelor, această clauză nu este redactată de către
persoana care perfectează contractul, ci este transpusă din cadrul actelor normative sau,
spre exemplu, din conţinutul Principiilor UNIDROIT.
Părţile contractului sunt în drept să modifice oricând legea aplicabilă. Determinarea,
după încheierea contractului, a legii aplicabile, are efect retroactiv şi se consideră valabilă
din momentul încheierii contractului, fără a aduce atingere validităţii formei contractului
sau drepturilor dobândite de către terţi în legătură cu acest contract.
Lex voluntatis este norma conflictuală de drept internaţional privat, în baza căreia
părţile contractante pot să aleagă ca lege competentă a guverna raporturile lor contractuale
57
(lex causae sau lex contractus) sistemul de drept al unui stat. Prin lex contractus, adică
dreptul aplicabil contractului, se înţelege întregul sistem de drept al ţării respectiv, şi nu

doar o anumită lege de drept material.
Lex voluntatis şi lex contractus nu sunt identice. Cu toate că lex contractus poate fi
determinată prin lex voluntatis, prima poate fi determinată şi de către instanţa de judecată,
în cazul în care părţile nu aderă la lex voluntatis.
REZUMAT
De regulă, desemnarea legii aplicabile contractului de comerţ internaţional se face de către părţi, prin acordul
lor de voinţă. Totuşi, în situaţia în care acestea nu se pronunţă într-o atare problemă, revine organului de
jurisdicţie competenţa de a soluţiona chestiunea, pornind de la statul cu care contractul are cele mai strânse
legături.
Legea competentă să reglementeze majoritatea problemelor privind condiţiile de fond şi efectele contractelor
este cunoscută sub denumirea de lex contractus.
Lex voluntatis este norma conflictuală de drept internaţional privat, în baza căreia părţile contractante pot să
aleagă ca lege competentă a guverna raporturile lor contractuale (lex causae sau lex contractus) sistemul de
drept al unui stat.
2. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional de către

organul de jurisdicţie.
În cazul în care părţile nu au desemnat legea aplicabilă contractului comercial
internaţional încheiat între acestea, în eventualitatea apariţiei unui litigiu, această sarcină îi
revine instanţei de judecată sau de arbitraj.
Fiecare stat îşi are propriile sale reguli conflictuale, ceea ce face incertă desemnarea
legii aplicabile. Totodată, există convenţii internaţionale ce impun principii comune statelor
semnatare. Unul dintre cele mai relevante exemple este Convenţia de la Roma asupra legii
aplicabile obligaţiilor contractuale.
Potrivit Convenţiei de la Roma, în măsura în care legea aplicabilă contractului nu
a fost aleasă de părţi, contractul se va supune legii statului de care acesta este mai
58
strâns legat. În consecinţă, legea aplicabilă ar putea să difere de la o cauză la alta în

aceeaşi materie, dacă prezintă particularităţi deosebite.
În principiu, se prezumă că un contract are legăturile cele mai strânse cu statul unde
partea care trebuie să execute prestaţia caracteristică are sediul central sau reşedinţa.
Regula dată îşi pierde valabilitatea în unele cazuri, printre care şi următoarele:
a) Contractul are cea mai strânsă legătură cu statul în care se găseşte bunul imobil, în
cazul în care obiectul contractului este un drept real imobiliar sau dreptul de a folosi un
imobil;
b) Contractul are cea mai strânsă legătură cu statul în care, la momentul încheierii
contractului referitor la transportul de bunuri, transportatorul îşi are sediul său principal
de activitate, dacă acest stat coincide cu statul în care se află locul încărcării sau locul
descărcării al expeditorului.
În armonie cu prevederile Convenţiei de la Roma, Convenţia de la Haga cu privire la
legea aplicabilă contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, dispune că vânzarea

este guvernată de legea aleasă de către părţi. În măsura în care părţile nu au ales legea
aplicabilă, vânzarea este guvernată de legea statului în care vânzătorul îşi are sediul la
momentul încheierii contractului.
Ca excepţie, vânzarea este guvernată de legea statului în care cumpărătorul îşi are
sediul la momentul încheierii contractului dacă:

 negocierile au fost purtate şi contractul a fost încheiat între părţi prezente în acest
stat;
 contractul prevede expres că vânzătorul trebuie să execute obligaţia sa de livrare a
mărfurilor pe teritoriul acestui stat;
 vânzarea a fost încheiată în condiţiie fixate în principal de cumpărător şi ca răspuns la
o invitaţie pe care acesta a adresat-o mai multor persoane concurente (tender).
REZUMAT
Potrivit Convenţiei de la Roma, în măsura în care legea aplicabilă contractului nu a fost
aleasă de părţi, contractul se va supune legii statului de care acesta este mai strâns legat. În
consecinţă, legea aplicabilă ar putea să difere de la o cauză la alta în aceeaşi materie, dacă
59
prezintă particularităţi deosebite.
3. Domeniul şi limitele legii aplicabile contractului comercial internaţional.

În corespundere cu prevederile Convenţiei de la Roma, legea aplicabilă unui contract
(lex contractus) se va referi, în special, la:
a) interpretare;
b) executare;
c) consecinţele încălcării, tipurile de prejudiciu şi evaluarea daunelor;
d) diferitele căi de stingere a obligaţiilor, inclusiv prescripţia şi limitarea unor acţiuni;
e) consecinţele nulităţii contractului.
De regulă, forma contractului este determinată, de asemenea, de lex contractus.
Potrivit Convenţiei de la Roma, în cazul aplicării legii unui anumit stat, vor trebui
aplicate dispoziţiile imperative ale legii unui alt stat de care contractul este strâns legat,
dacă şi în măsura în care, conform legii ultimului stat, aceste reglementări trebuie aplicate
indiferent de legea căreia i se supune contractul. Nimic din Convenţie nu poate restricţiona
aplicarea dispoziţiilor legii forului, în situaţia în care acestea sunt obligatorii indiferent de
legea aplicabilă contractului.
În sensul celor spuse, spre exemplu, o normă imperativă din legislaţia Republicii
Moldova ar fi aplicabilă contractului chiar dacă părţile special au indicat în conţinut că
legea aplicabilă e cea a Germaniei. Astfel, părţile nu pot evita incidenţa normelor
imperative din statele cu care contractul are legături strânse.
Suplimentar, Convenţia de la Roma consacră regula privind respectarea ordinii publice
a instanţei sesizate. Potrivit art. 16, aplicarea prevederilor legale din orice stat poate fi
refuzată dacă o astfel de aplicare este evident incompatibilă cu ordinea publică din statul
unde se află instanţa sesizată.
Art. 1581 din Codul Civil al RM stipulează că norma de drept străin nu se aplică în cazul
în care consecinţele aplicării ei ar contraveni ordinii publice a Republicii Moldova; în cazul
înlăturării legii străine, se va aplica legea respectivă a Republicii Moldova.
60
În linii generale, ordinea publică reprezintă totalitatea dispoziţiilor imperative ale
dreptului public si ale dreptului privat prin care se apără instituţiile şi valorile de bază ale
societăţii, se asigură dezvoltarea economiei de piaţă şi ocrotirea socială a tuturor
persoanelor.
REZUMAT
Legea aplicabilă contractului se referă, în special, la interpretarea, executarea, consecinţele încălcării, tipurile
de prejudiciu şi evaluarea daunelor, diferitele căi de stingere a obligaţiilor, inclusiv prescripţia şi limitarea
unor acţiuni, precum şi la consecinţele nulităţii contractului comercial internaţional.
Părţile nu pot limita aplicarea normelor imperative din legislaţiile statelor cu care contractul are strânsă
legătură.
Aplicarea prevederilor legale din orice stat poate fi refuzată dacă o astfel de aplicare este evident
incompatibilă cu ordinea publică din statul unde se află instanţa sesizată.
61
Tema 4. FORMAREA CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE
Planul
1.Aspecte terminologice;
2. Acţiuni precontractuale;
3. Oferta de a contracta;
4. Acceptarea ofertei;
5. Momentul şi locul încheierii contractului comercial internaţional;
6. Particularităţile încheierii contractelor comerciale internaţionale prin
mijloace electronice.
62
1. Aspecte terminologice.
Contractul de comerţ internaţional reprezintă una dintre cele mai importante instituţii
juridice ale dreptului comercial internaţional, incluzând orice contract comercial convenit
în raporturile cu străinătatea sau cu pieţele externe.
Potrivit autorilor Costin M.N. şi Deleanu S., contractele de comerţ internaţional sunt
principalele realităţi juridice din arealul comerţului internaţional. Ele nu reprezintă însă un
dat nici în raport cu realităţile economice din acelaşi areal şi nici în raport cu participanţii
la comerţ, ci constituie un rezultat al manifestărilor de voinţă concordante, exteriorizate a
celor participanţi, făcute în scopul stabilirii unor legături juridice între ei care să le
faciliteze
Procesul
afirmarea şi realizarea
de formare a contractelor interese18. internaţionale mai este întâlnit în
propriilor comerciale
doctrina juridică şi sub denumirea de „încheiere a contractelor comerciale internaţionale”.

În timp ce unii autori consideră că noţiunea de „încheiere a contractului” exprimă doar
ultima fază a procesului de formare a contractului, alţii consideră că o asemenea distincţie

nu este necesară, deoarece noţiunea de „încheiere” cuprinde întregul proces care are ca
finalitate naşterea contractului, cele două noţiuni fiind, în esenţă, sinonime19.

Ne vom alia celei din urmă opinii, utilizând termenii de „formare” şi „încheiere” a
contractelor comerciale internaţionale ca fiind noţiuni cu acelaşi sens.
REZUMAT
Formarea contractului comercial internaţional include toate acţiunile întreprinse de către părţi întru naşterea
şi executarea acestuia.
Noţiunile de „formare” şi „încheiere”, privitor la contractele comerciale internaţionale, au sens identic.
2. Acţiuni precontractuale.
Pentru a forma contracte comerciale internaţionale, în condiţii de maximă eficienţă,
comercianţii sunt obligaţi, de legile nescrise ale pieţii, să efectueze anumite operaţiuni
precontractuale.
18Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea specială. Bucureşti: “Lumina Lex”, 1995, p. 61.
19Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004, p. 494.
63
În primul rând, comercianţii trebuie să efectueze un studiu al pieţii externe, în scopul
depistării cerinţelor acesteia.

În al doilea rând, comercianţii trebuie să-şi organizeze publicitatea comercială, pentru a
păstra un nivel competitiv pe piaţă.

Negocierea nu face parte, prin natura ei, din categoria acţiunilor precontractuale,
deoarece în marea majoritate a cazurilor ea are loc după emiterea ofertei de a contracta şi,
uneori, chiar după emiterea acceptării, în cazul în care aceasta nu este pură şi simplă.
Totodată, o parte din aspectele negocierii pot aparţine fazei precontractuale. O
asemenea situaţie are loc, spre exemplu, atunci când se pregăteşte dosarul pentru
negocieri, se efectuează unele studii de marketing, se declanşează companii publicitare şi

se emit unele scrisori de intenţie, mai ales cele care nu conţin angajamente juridice.
Principiile UNIDROIT consacră, în art. 2.1.15, faptul că „o parte este liberă să negocieze
şi nu este răspunzătoare pentru neajungerea la o înţelegere. Totuşi, o parte care negociază
sau întrerupe negocierile cu rea-credinţă este răspunzătoare pentru pierderile cauzate
celeilalte părţi. Este rea-credinţă, în particular, din partea unei părţi, să înceapă sau să
continue negocierile atunci când nu intenţionează să ajungă la o înţelegere cu cealaltă
parte”.
În art. 2.1.16 din Principiile UNIDROIT este stipulat că „Atunci când unele informaţii
sunt oferite cu caracter de confidenţialitate de către o parte în cursul negocierilor, cealaltă

parte se află sub obligaţia de a nu dezvălui acea informaţie sau de a o folosi
necorespunzător pentru scopurile sale proprii, chiar dacă un contract este încheiat ulterior
sau nu. Atunci când este cazul, despăgubirea pentru încălcarea acestei obligaţii poate
include compensaţii bazate pe beneficiie obţinute de cealaltă parte”.
REZUMAT
Negocierea poate avea loc înaintea prezentării de ofertă, după prezentarea ofertei sau chiar ulterior
acceptării ofertei.
Negocierea nu obligă părţile la încheierea contractului. Partea care negociază cu rea-credinţă, precum şi
partea care răspândeşte sau utilizează nu la destinaţie informaţia confidenţială obţinută în timpul
negocierilor, poate fi obligată să despăgubească partea prejudiciată.
64
3. Oferta de a contracta.
Oferta de a contracta este propunerea, adresată unei sau mai multor persoane,
care conţine toate elementele esenţiale ale viitorului contract şi care reflectă voinţa
ofertantului de a fi legat prin acceptarea ofertei.

Cerinţele de validitate faţă de ofertă sunt:
a) Oferta trebuie să fie fermă, adică să fie dată în stare de angajament juridic. În acest
sens, o propunere pentru încheierea unui contract constituie o ofertă dacă este suficient de
clară şi dacă indică intenţia ofertantului de a fi ţinut de aceasta în cazul acceptării. O
asemenea intenţie, fiind rareori declarată expres, trebuie dedusă din circumstanţele
fiecărui caz analizat în mod individual.
În caz contrar, oferta este fără angajament, numită şi ofertă publicitară sau prospectivă,
constituind doar o invitaţie la viitoare negocieri.
Oferta fermă, mai ales sub forma comenzii ferme, este adresată, în principiu, unei
persoane determinate. Oferta fără angajament se adresează, de regulă, unor persoane
nedeterminate, dar poate fi adresată şi uneia sau mai multor persoane determinate.
Cu cât mai detaliată este propunerea, cu atât mai mari sunt şansele ei de a fi considerată
şi recunoscută ca ofertă.
b) Oferta trebuie să fie precisă şi completă. În acest sens, oferta trebuie să cuprindă
toate elementele necesare pentru realizarea acordului de voinţă, astfel încât contractul să
fie încheiat prin simpla acceptare a ei.
c) Oferta trebuie să fie univocă. Oferta nu va fi univocă atunci când este făcută cu
rezerve, fie expuse expres de autorul ei, fie care rezultă din natura contractului.
d) Oferta trebuie să fie adresată uneia sau mai multor persoane determinate;
propunerea adresată publicului, în legislaţia a majoritatea statelor, constituie o ofertă fără
angajament.
Formele ofertei pot fi cele mai variate. Ea poate fi făcută în formă scrisă sau prin acţiuni
ce exprimă intenţia de a încheia un contract. Asemenea acţiuni pot cuprinde publicarea
unui anunţ în ziar, plasarea unei propuneri pe un site internet etc.
Este considerată caducă oferta care nu mai produce efecte juridice.
65
Oferta poate deveni caducă în următoarele cazuri:

 dacă nu a fost acceptată în termenul stabilit în ofertă sau, în lipsa unui asemenea
termen, în timpul necesar pentru ca destinatarul să poată exprima acceptarea şi ca
răspunsul să ajungă la ofertant conform circumstanţelor cazului, practicii stabilite între
părţi şi a uzanţelor;
 dacă oferta este respinsă, expres sau implicit.

Oferta se consideră revocată (retrasă) dacă înştiinţarea despre revocare parvine
persoanei căreia i-a fost adresată oferta înaintea acceptării sau concomitent cu ea.
În cazul contractelor unilaterale, oferta devine irevocabilă de îndată ce a ajuns la
cunoştinţa destinatarului ei. În comerţul internaţional, această dispoziţie nu prezintă
interes practic, deoarece contractele unilaterale sunt extrem de rar întâlnite.
REZUMAT
Oferta de a contracta este propunerea, adresată unei sau mai multor persoane, care conţine toate elementele
esenţiale ale viitorului contract şi care reflectă voinţa ofertantului de a fi legat prin acceptarea ofertei.
Oferta trebuie să fie fermă, precisă şi completă, univocă, adresată uneia sau mai multor persoane determinate.
4. Acceptarea ofertei.
Acceptarea ofertei reprezintă manifestarea de voinţă a unei persoane de a
încheia un contract în condiţiile ofertei care i-a fost adresată.
Forma acceptării poate fi expresă (scrisă, verbală sau print gesturi) sau tacită. Tăcerea
şi inacţiunea nu echivalează cu acceptarea, doar dacă din lege, din practica stabilită între
părţi sau din uzanţe nu reiese altfel.
Condiţiile pe care trebuie să le întrunească acceptarea sunt:

a) Acceptarea trebuie să fie conformă ofertei. În acest sens, orice modificare, limitare
ori condiţionare a ofertei va fi considerată nu ca o acceptare, ci ca o nouă ofertă, care va

face caducă oferta iniţială.
b) Acceptarea trebuie să fie neîndoielnică.
66
c) Acceptarea trebuie să parvină de la justa persoană. Astfel, dacă oferta a fost
adresată unei anumite persoane, numai această persoană o poate accepta. Dacă, însă, este
cazul unei oferte publice, oferta poate proveni de la orice persoană care doreşte să încheie
contractul.
d) Acceptarea trebuie să fie făcută înainte ca oferta să fi devenit caducă sau să fi
fost revocată. În acest sens, oferta făcută unei persoane prezente poate fi acceptată doar
pe loc, dacă ofertantul nu a indicat un alt termen limită pentru acceptare. Această regulă se
aplică şi atunci când oferta este făcută prin mijloace de telecomunicaţie instantanee, cum ar
fi oferta prin telefon.
În cazul în care oferta este făcută unei persoane absente, adică care nu se află în acelaşi
loc şi este transmisă prin poştă, fax, e-mail etc. sunt posibile două situaţii:
 dacă ofertantul a stabilit un termen pentru acceptarea ofertei, acceptarea poate fi
făcută doar în termen;
 dacă oferta nu conţine un termen pentru acceptare, ea poate fi acceptată doar până
în momentul în care ofertantul se poate aştepta, în condiţii normale, având în vedere
mijloacele de comunicare folosite de ofertant, la parvenirea răspunsului.

Acceptarea ofertei se consideră revocată (retrasă) dacă înştiinţarea despre revocare
parvine ofertantului înaintea acceptării sau concomitent cu ea.

Se consideră tardivă (în afara termenului) acceptarea expresă care ajunge la ofertant
ulterior expirării termenului prestabilit de el sau, în lipsa unui asemenea termen, într-o
perioadă de timp rezonabilă ca durată calculată de la data expedierii ofertei.
Este considerată tardivă şi acceptarea care a fost expediată de destinatarul ofertei
înăuntrul termenului de acceptare dacă aceasta ajunge la cunoştinţa ofertantului ulterior
expirării acelui termen, indiferent de circumstanţa care a ocazionat întârzierea sosirii
comunicării: o dereglare în funcţionarea serviciului poştal cauzată de o grevă a
funcţionarilor poştali, o culpă a oficiului poştal de expediere sau de destinaţie etc20.
20 Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea specială. Bucureşti: “Lumina Lex”, 1995, p. 82.
67
După regulile generale, acceptarea tardivă a ofertei echivalează cu o nouă ofertă.

Totuşi, acceptarea tardivă poate produce efecte, dacă ofertantul comunică neîntârziat
acceptantului că el consideră acceptul parvenit în termen.
REZUMAT
Acceptarea ofertei reprezintă manifestarea de voinţă a unei persoane de a încheia un contract în condiţiile
ofertei care i-a fost adresată.
Acceptarea poate fi tacită sau expresă.
Acceptarea trebuie să fie conformă ofertei, neîndoielnică, să parvină de la justa persoană şi să fie făcută
înainte ca oferta să fi devenit caducă sau să fi fost revocată.
După regulile generale, acceptarea tardivă a ofertei echivalează cu o nouă ofertă.
5. Momentul şi locul încheierii contractului comercial internaţional.

Se consideră moment al încheierii contractului acel moment în care se întâlnesc
oferta şi acceptarea, fiind astfel format acordul de voinţă.
Importanţa determinării momentului încheierii contractului se manifestă sub
următoarele aspecte:
 În funcţie de momentul încheierii contractului putem aprecia capacitatea părţilor de a
contracta. Astfel, contractul încheiat de către o persoană care la momentul încheierii nu
avea capacitate deplină de exerciţiu va fi considerat nul.
 Permite constatarea cauzelor de nulitate a contractului, inclusiv existenţa viciilor de

consimţământ.
 În anumite circumstanţe, momentul încheierii contractului poate constitui criteriul de
determinare a legii aplicabile.
 De regulă, contractul începe să-şi producă efectele din momentul încheierii acestuia.
Părţile, totuşi, sunt libere să determine un alt moment de când va începe să-şi producă
efectele contractul. Ca exemplu, părţile pot semna contractul la 01.01.2015, dar în
conţinutul acestuia pot indica că efectele vor începe să se producă de la 01.05.2015.

Producerea efectelor poate fi legată şi de anumite evenimente viitoare.
68
 Permite posibilitatea determinării preţului în contractele în care este stipulat că

acesta este cel curent din ziua încheierii contractului.
 Din acest moment începe curgerea termenilor legali, cum ar fi cel de prescripţie.
 După momentul încheierii contractului, revocarea (renunţarea) ofertei sau acceptării
nu produc efecte juridice.
 Momentul încheierii contractului determină şi locul încheierii acestuia.

Determinarea momentului încheierii contractului se face în funcţie de de două ipoteze:
(A)Încheierea contractului între prezenţi.
În acest caz, momentul încheierii contractului va fi acela în care ofertantul şi
acceptantul, aflându-se faţă în faţă, convin asupra încheierii contractului, operaţiune care
deseori se materializează prin semnătura aplicată de către părţi, dar nu întotdeauna se
limitează la ea. În mod similar se determină momentul încheierii contractului prin telefon,
deoarece părţile îşi percep, direct şi nemijlocit, declaraţiile de voinţă.
(B) Încheierea contractului între absenţi.
Dificultatea stabilirii momentului încheierii contractului constă în faptul că momentul
manifestării acceptării de către destinatarul ofertei nu coincide cu cel al cunoaşterii
acceptării de către ofertant.
În legislaţiile diferitelor ţări s-au conturat patru sisteme: sistemul emisiunii acceptării,
sistemul expedierii acceptării, sistemul recepţiei acceptării şi sistemul informării.

Sistemul emisiunii acceptării este consacrat în special în sistemele de common law.
Potrivit acestui sistem, contractul se consideră încheiat în momentul acceptării ofertei de
către destinatar, chiar dacă nu a comunicat această acceptare.
Sistemul expedierii acceptării presupune încheiat contractul în momentul în care

acceptantul a expediat răspunsul său pozitiv.
Sistemul recepţiei acceptării consideră încheiat contractul în momentul în care
acceptarea parvine ofertantului, indiferent dacă acesta a luat cunoştinţă de conţinutul ei.
Sistemul informării consideră încheiat contractul în momentul în care ofertantul a luat
efectiv cunoştinţă de acceptare.
Sistemul caracteristic Republicii Moldova este sistemul recepţiei acceptării.
69
Locul încheierii contractului este locul unde s-a realizat acordul de voinţă al
părţilor.
Determinarea locului încheierii contractului prezintă importanţă din următoarele
considerente:
 Este un criteriu pentru determinarea legii aplicabile contractului comercial
internaţional.
 Contribuie la determinarea uzanţelor aplicabile contractului comercial
internaţional.
 Este un criteriu de determinare a competenţei teritoriale a instanţelor judecătoreşti
în litigiile survenite.
Determinarea locului încheierii contractului se face în corelaţie cu sistemul de stabilire

a momentului încheierii lui.
În acest sens, locul încheierii contractului între prezenţi este locul unde se află părţile.
În cazul contractului încheiat prin telefon se consideră că locul încheierii este acela unde se
află ofertantul.
În cazul contractelor încheiate între absenţi, în sistemul recepţiei acceptării şi cel al
informării, contractul se consideră încheiat la domiciliul sau la sediul ofertantului, dacă în

contract nu este indicat un alt loc. Pe de altă parte, potrivit sistemului emisiunii şi cel al
expedierii acceptării, contractul se consideră încheiat la locul aflării domiciliului sau
sediului acceptantului.
Descrierea comparativă a modalităţilor de determinare a momentului şi locului
încheierii contractului poate fi redată în formă de tabel.
Tabelul 2
acceptării
emisiunii
Sistemul expedierii
acceptării
Sistemul acceptării
recepţiei
Sistemul Sistemul
informării
Momentul
încheierii acceptării
în
contractul
consideră ofertei
momentul
încheiat
se contractul
încheiat
consideră
momentul se
în contractul
încheiat
consideră
momentul se
în contractul se
consideră
încheiat în
momentul în
70
acceptare
destinatar,
de
dacă
comunicat nuaceastă
chiar
cătrea răspunsul
care
a
pozitiv său
acceptantul
expediat parvine
care acceptarea
indiferent
ofertantului,
acesta a dacă
luat care ofertantul a
luat efectiv
cunoştinţă de
acceptare
cunoştinţă de
conţinutul ei
încheierii
Locul acceptantului
sediul
domiciliul sau sediul
acceptantului
domiciliul sau sediul
ofertantului
domiciliul sau sediul sau
domiciliul
ofertantului
decare
Sistemele
drept common law common law dreptul
continental dreptul
continental
practică
REZUMAT
Se consideră moment al încheierii contractului acel moment în care se întâlnesc oferta şi acceptarea, fiind
astfel format acordul de voinţă.
În legislaţiile diferitelor ţări s-au conturat patru sisteme de determinare a momentului încheierii contractului
între absenţi: sistemul emisiunii acceptării, sistemul expedierii acceptării, sistemul recepţiei acceptării şi
sistemul informării.
În cazul contractelor încheiate între absenţi, în sistemul recepţiei acceptării şi cel al informării, contractul se
consideră încheiat la domiciliul sau la sediul ofertantului, dacă în contract nu este indicat un alt loc. Pe de altă
parte, potrivit sistemului emisiunii şi cel al expedierii acceptării, contractul se consideră încheiat la locul
aflării domiciliului sau sediului acceptantului.
6. Particularităţile încheierii contractelor comerciale internaţionale prin

mijloace electronice.
Comerţul electronic reprezintă activitatea de întreprinzător a persoanelor fizice şi
juridice de vânzare a bunurilor, executare a lucrărilor sau prestare a serviciilor, efectuată
cu utilizarea comunicărilor electronice şi/sau a contractelor electronice.
71
Contractul electronic reprezintă totalitatea documentelor electronice ce constituie

contractul de drept civil, urmărind stabilirea, modificarea sau sistarea unor drepturi şi
obligaţii civile, al căror obiect îl pot constitui bunurile, lucrările sau serviciile.
De regulă, orice contract comercial internaţional, care nu necesită a fi autentificat
pentru a fi valid, poate fi încheiat şi în formă electronică.
Totodată, în majoritatea legislaţiilor, inclusiv în cea a Republicii Moldova, există un şir

de contracte comerciale care nu pot fi încheiate în formă electronică. Printre acestea se
numără:
a) Contractele în baza cărora apar sau se transmit drepturile asupra bunurilor imobile,
cu excepţia contractelor de locaţiune sau arendă.
b) Contractele a căror încheiere necesită, conform legislaţiei, participarea instanţelor
de judecată, autorităţilor publice sau a demnitarilor publici. Asemenea contracte pot fi cele
încheiate de băncile comerciale şi care necesită aprobarea băncilor naţionale, care pot fi
numite diferit, de la stat la stat (în Republica Moldova, autoritatea bancară centrală este
Banca Naţională a Moldovei).
Subiecţi ai contractului electronic pot fi persoane fizice şi juridice, inclusiv străine,
indiferent de tipul de proprietate şi forma de organizare juridică, precum şi statul ca
subiect de drept, care participă la comerţul electronic.
Părţile contractului electronic sunt agentul comerţului electronic, pe de o parte,
şi cumpărătorul sau beneficiarul, pe de altă parte.
Obiecte ale contractului electronic pot fi:
a) bunurile ce pot fi înstrăinate conform prevederior legale;
b) lucrările;
c) serviciile.
Cât priveşte forma, după puterea juridică şi cea probatoare, contractul electronic se
echivalează cu contractul întocmit în formă scrisă şi semnat de părţi, inclusiv autentificat
cu ştampilele părţilor. Condiţia este ca acestuia să-i fie aplicată semnătura electronică.
În legislaţia Republicii Moldova sunt prevăzute următoarele clauze obligatorii pe care
trebuie să le cuprindă contractul electronic:

a) modul şi etapele de încheiere a contractului;
72
b) modul de aplicare a semnăturii electronice;

c) limba în care se întocmeşte contractul;
d) modul de prezentare şi retragere a ofertei şi acceptării;

e) principalele drepturi şi obligaţii ale părţilor;
f) natura, caracteristicile şi preţul bunului, tariful lucrării sau serviciului;
g) modul de efectuare a achitărilor între părţi;

h) condiţiile de renunţare la actul juridic;
i) modul şi termenele de executare a obligaţiilor;
j) modul de modificare a clauzelor contractuale;
k) clauzele ce se includ în contract cu referinţă la documentele electronice şi
comunicările electronice şi modul de acces la asemenea referinţe;

l) clauzele de încetare a contractului;
m) adresele juridice şi electronice şi elementele de identificare bancare ale părţilor;
n) alte clauze coordonate între părţi.
Mecanismul încheierii contractului electronic constă din îmbinarea celor două elemente
esenţiale: oferta şi acceptarea.
Oferta şi acceptarea se consideră primite din momentul expedierii de către destinatar a

înştiinţării, în formă de comunicare electronică, despre primirea lor, dacă părţile nu au
convenit altfel.
Momentul încheierii contractului electronic se consideră momentul primirii de către
ofertant a acceptării expediate de către destinatar, dacă contractul electronic nu prevede
altfel.
Locul încheierii se consideră locul unde se află agentul comerţului electronic, ofertant,
dacă contractul nu prevede altfel.
REZUMAT
Comerţul electronic reprezintă activitatea de întreprinzător a persoanelor fizice şi juridice de vânzare a
bunurilor, executare a lucrărilor sau prestare a serviciilor, efectuată cu utilizarea comunicărilor electronice
şi/sau a contractelor electronice.
Contractul electronic reprezintă totalitatea documentelor electronice ce constituie contractul de drept civil,
73
urmărind stabilirea, modificarea sau sistarea unor drepturi şi obligaţii civile, al căror obiect îl pot constitui
bunurile, lucrările sau serviciile.
Părţile contractului electronic sunt agentul comerţului electronic, pe de o parte, şi cumpărătorul sau
beneficiarul, pe de altă parte.
Obiecte ale contractului electronic pot fi bunurile, lucrările şi serviciile.
Momentul încheierii contractului electronic se consideră momentul primirii de către ofertant a acceptării
expediate de către destinatar, dacă contractul electronic nu prevede altfel.
Locul încheierii se consideră locul unde se află agentul comerţului electronic, ofertant, dacă contractul nu
prevede altfel.
74
Tema 5. CONŢINUTUL CONTRACTELOR COMERCIALE

INTERNAŢIONALE
Planul
1. Clauzele esenţiale şi accesorii;
2. Clauzele exprese şi clauzele implicite;
3. Clauzele contractuale standard (clauzele-tip);
4. Clauza de arbitraj (convenţia de arbitraj);
5. Clauzele asiguratorii menite să contracareze riscurile:
5.1. Caracteristica generală a clauzelor asiguratorii
5.2. Clauze de menţinere a valorii contractului
5.3. Clauze de adaptare a contractului la noile împrejurări
6. Clauza penală.
75
1. Clauzele esenţiale şi accesorii.

Clauzele esenţiale sunt acele prevederi, a căror existenţă este obligatorie şi
determinantă pentru oricare contract şi de a căror prezenţă în contract depinde însăşi
valabilitatea lui.
Clauzele accesorii nu sunt absolut indispensabile pentru ca contractul să fie valabil. Este
la discreţia părţilor să le includă în contract sau să le omită.
Potrivit legislaţiei Republicii Moldova, sunt esenţiale clauzele care sunt stabilite ca atare
prin lege, care reies din natura contractului sau asupra cărora, la cererea uneia din părţi,
trebuie realizat un acord.
În cazul în care apar dubii în privinţa caracterului esenţial al unei clauze, instanţa de
judecată va determina dacă aceasta este esenţială sau accesorie reieşind din natura
contractului concret, circumstanţele în care acesta a fost încheiat, interpretarea care este
dată acestuia de către părţi sau care poate fi dedusă din comportamentul lor, precum şi de
uzanţele aplicabile.
Clauza esenţială, comună tuturor contractelor, este obiectul contractului. Fără obiect
nu este valid nici un contract.
Orice contract are în calitate de obiect crearea de obligaţii, al căror obiect, la rândul său,
este întotdeauna o prestaţie. Prestaţia va consta în a da, a face ori a nu face.
Toate clauzele contractuale care nu sunt calificate ca esenţiale sunt clauze
accesorii. Clauzele accesorii prezente în majoritatea contractelor comerciale
internaţionale sunt:
a) Clauza cu privire la calitatea prestaţiei. În cazul în care calitatea prestaţiei nu este
expres determinată de contract, debitorul este obligat să execute prestaţie de cel puţin o
calitate medie. Principiile UNIDROIT reglementează cerinţa includerii în contract a
clauzelor de calitate şi modalitatea de determinare a calităţii prestaţiilor în cazul în care

aceasta nu este stabilită prin contract, în art. 5.1.6.
b) Clauza ce vizează ambalarea şi marcarea. Cu privire la ambalaj, părţile trebuie să
stipuleze o clauză din care să rezulte felul acestuia, dacă el trece în proprietatea
cumpărătorului sau rămâne în proprietatea vânzătorului, iar pentru cea din urmă ipoteză
să se arate termenul de returnare şi în sarcina cui se află cheltuielile ocazionate de o
76
asemenea operaţiune. Totodată, clauza în discuţie va cuprinde menţiuni şi cu referire la
preţul ambalajului, precum şi măsurile de protecţie a mărfii care se livrează neambalată.

c) Clauza cu privire la cantitate. Părţile trebuie să indice cantitatea de marfă care
face obiectul contractului, precizând unitatea de măsură, locul, momentul şi modul de
determinare a cantităţii, precum şi actul care atestă cantitatea. Ţinând cont de

particularităţile mărfii şi ale mijloacelor de transport, părţile pot insera în contracte clauze
de toleranţă cantitativă sau perisabilităţi.
d) Clauza cu privire la termenul contractului. Această clauză poate prevedea o dată
concretă, un semestru, un trimestru sau o altă fracţiune de timp. Dacă contractul nu conţine
nici o prevedere cu privire la termenul de executare a obligaţiilor părţilor, atunci se
consideră că acestea trebuie să-şi onoreze obligaţiile într-un termen rezonabil.

e) Clauza cu privire la preţ. Acesta poate fi determinat sau determinabil. Atunci când
un contract nu fixează sau nu conţine prevederi pentru determinarea preţului, se consideră

că părţile, în absenţa oricărei indicaţii contrare, s-au referit la preţul general stabilit la
momentul încheierii contractului pentru prestaţii executate în circumstanţe comparabile în

sectorul comercial în cauză, sau, dacă un asemenea preţ nu există, la un preţ rezonabil.
f) Clauza prin care se stabilesc obligaţia de livrare a mărfii şi termenele de
livrare. Dacă livrarea urmează a se face în tranşe, vor fi arătate termenele intermediare, ca
şi termenul final de livrare. Totodată, trebuie precizate condiţiile în prezenţa cărora devine
posibilă modificarea termenelor de livrare convenite precum şi documentele prin care se
confirmă efectuarea livrării şi data la care aceata a avut loc. Vor fi menţionate condiţiile în
care livrarea poate fi refuzată de către cumpărător.
g) Clauza privind actele ce urmează să însoţească obiectul contractului. În lista

acestor acte sunt incluse scrisorile de trăsură, facturile etc.
REZUMAT
Clauzele esenţiale sunt acele prevederi, a căror existenţă este obligatorie şi determinantă pentru
oricare contract şi de a căror prezenţă în contract depinde însăşi valabilitatea lui.
Clauzele accesorii nu sunt absolut indispensabile pentru ca contractul să fie valabil. Este la discreţia
părţilor să le includă în contract sau să le omită.
77
Clauza esenţială şi obligatorie pentru toate contractele este obiectul contractului.

Printre clauzele accesorii se numără clauza cu privire la calitate, clauza cu privire la cantitate, clauza
cu privire la ambalare, clauza cu privire la termen, clauza cu privire la preţ, clauza prin care se
stabilesc obligaţia de livrare a mărfii şi termenele de livrare etc.
2. Clauzele exprese şi clauzele implicite.

Contractul încheiat legal obligă părţile nu numai la ceea ce au stipulat expres în cadrul
acestuia, dar şi la tot ceea ce rezultă din natura lui în conformitate cu legea, cu uzanţele sau
cu principiile echităţii.
În acest sens, spre exemplu, nu este obligatoriu de a prevedea într-un contract de
vânzare-cumpărare faptul că produsele alimentare care constituie obiectul vânzării trebuie
să fie inofensive pentru sănătatea oamenilor, deoarece o asemenea cerinţă este clară de la
sine şi, în plus, mai e şi prevăzută de legislaţiile tuturor statelor.
Astfel spus, sunt implicite acele clauze care sunt foarte evidente, reies din lege sau din
uzanţele şi principiile comerciale.
Sursele obligaţiilor implicite sunt:
 natura şi scopul contractului;
 practicile stabilite între părţi şi uzanţele;
 buna-credinţă;
 ceea ce este considerat rezonabil.
Clauzele implicite se clasifică, la rândul lor, în:
a) clauze implicite de fapt: acele prevederi care nu au fost expres stipulate de către
părţi din motivul că sunt atât de evidente, reieşind din natura sau scopul contractului,
precum şi din principiile echităţii şi bunei-credinţe, încât părţile le consideră în vigoare fără
a le menţiona.
b) clauze implicite în puterea legii;
c) clauze implicite în virtutea uzanţelor.
REZUMAT
78
Contractul încheiat legal obligă părţile nu numai la ceea ce au stipulat expres în cadrul acestuia, dar şi la tot
ceea ce rezultă din natura lui în conformitate cu legea, cu uzanţele sau cu principiile echităţii.
3. Clauzele contractuale standard (clauzele-tip).

Clauzele standard reprezintă acele prevederi care sunt pregătite în avans pentru
uzul general şi repetat de către o parte şi care sunt folosite fără negociere cu cealaltă
parte.
Caracterele esenţiale ale clauzei standard sunt următoarele:

 clauza este formulată anticipat;
 clauza este destinată pentru utilizare repetată;
 clauza este prezentată aderentului fără a fi negociată.
Nici o prevedere conţinută într-o clauză standard, care este de aşa natură încât cealaltă
parte nu s-ar fi aşteptat în mod rezonabil la aceasta, nu este valabilă decât dacă a fost
acceptată în mod expres de acea parte.
Drept criteriu pentru determinarea caracterului neobişnuit al clauzei vor constitui
aşteptările unui aderent cu discernământ şi diligenţă medie, aflat în raporturi contractuale
similare. Protecţia contra clauzelor neobişnuite nu poate fi invocată dacă dispoziţia în
cauză a fost acceptată de aderent în mod expres.
În caz de conflict între o clauză standard şi o clauză care nu este standard, ultima
prevalează.
O clauză standard este lipsită de efect dacă prejudiciază disproporţionat, contrar
principiilor bunei-credinţe, cealaltă parte a contractului.
În cazul în care clauzele contractuale standard nu au devenit parte integrantă a
contractului ori sunt nule în tot sau în parte, contractul este valabil în partea rămasă.
Totodată, merită a fi evidenţiată şi importanţa pe care o prezintă pentru comerţul
internaţional clauzele standard:
a) permit o economie de timp, datorită faptului că se omite etapa negocierii şi
perfectării conţinutului clauzei;
79
b) clauzele standard sunt redate, de regulă, într-o formă completă şi clară, fiind
rezultatul efortului şi muncii unor specialişti în materie şi, de aceea, sunt de natură a
reduce riscul unor omisiuni esenţiale sau al unor formulări inadecvate şi, implicit, al
apariţiei unor litigii ulterioare între părţi privind interpretarea şi aplicarea acestor clauze;
c) fiind, de regulă, tipărite, documentele conţinând clauze standard pot fi utilizate ca
atare într-un număr nelimitat de contracte, asigurând, în felul acesta, o uniformizare a

practicii contractuale internaţionale şi, prin aceasta, a înuşi dreptului comerţului
internaţional.
REZUMAT
Clauzele standard reprezintă acele prevederi care sunt pregătite în avans pentru uzul general şi repetat de
către o parte şi care sunt folosite de fapt fără negociere cu cealaltă parte.
Nici o prevedere conţinută într-o clauză standard, care este de aşa natură încât cealaltă parte nu s-ar fi
aşteptat în mod rezonabil la aceasta, nu este valabilă decât dacă a fost acceptată în mod expres de acea parte.
În caz de conflict între o clauză standard şi o clauză care nu este standard, ultima prevalează.
4. Clauza de arbitraj (convenţia de abitraj).

Convenţia de arbitraj este un acord al părţilor de a supune arbitrajului toate sau
unele litigii care apar sau care vor apărea între ele în legătură cu relaţiile lor
comerciale.
Convenţia de arbitraj poate fi exprimată în forma unei clauze în contract sau în forma
unui acord separat.
Clauza de arbitraj mai e cunoscută şi sub denumirea de „clauză compromisorie”.
Arbitrajul poate fi instituţionalizat sau ad-hoc.
Noţiunea de arbitraj comercial internaţional consacrată atât în legislaţiile naţionale cât
şi de convenţiile internaţionale, presupune unele precizări privind elementele sale
definitorii.
Caracterul arbitral este determinat de faptul că părţile convin să supună litigiul dintre
ele unor persoane particulare pe care le desemnează în acest scop, acceptând hotărârea pe
care acestea o vor pronunţa. Având puterea de a soluţiona litigiul, arbitrajul se deosebeşte
80
atât de expertiză, care se finalizează doar prin emiterea unui raport, cât şi de conciliere sau
tranzacţia părţilor, care constituie metode de reglementare amiabilă a litigiului.

Caracterul comercial internaţional rezultă din faptul că litigiile supuse acestui arbitraj
se nasc în legătură cu operaţii de comerţ internaţional, având totdeauna un element de
extraneitate, astfel implicând legătura cu un sistem de drept străin. Deşi, cel mai adesea,
soluţionarea litigiilor decurgând din operaţii de comerţ internaţional se realizează de
arbitraje naţionale, caracterul internaţional al arbitrajului persitsă, fiind determinat de
caracterul „internaţional” al litigiilor marcate de prezenţa unui element străin,
internaţional.
Trăsăturile esenţiale ale convenţiei de arbitraj cuprind:
 existenţa, validitatea sau menţinerea în vigoare a convenţiei de arbitraj nu depind de
soarta contractului principal la care această convenţie se referă;
 legea aplicabilă convenţiei de arbitraj poate fi diferită decât legea aplicabilă
contractului principal.
Convenţia de arbitraj, indiferent de forma ei, este ea însăşi un contract comercial
internaţional supus principiului lex voluntatis.
Convenţia de arbitraj trebuie să fie perfectată, obligatoriu, în formă scrisă.
Efectele convenţiei de arbitraj sunt:
a) obligaţia părţilor de a supune arbitrilor soluţionarea litigiilor;
b) contestarea existenţei sau validităţii convenţiei de arbitraj nu împiedică tribunalul
arbitral să continue procedura, să se pronunţe asupra competenţei sale şi, în cazul afirmării
competenţei sale, să se pronunţe asupra fondului litigiului fără a aştepta soarta unei
eventuale acţiuni în anulare în faţa jurisdicţiilor statale competente;
c) incompetenţa jurisdicţiior statale de a soluţiona litigiile vizate de o convenţie de
arbitraj.
În convenţia de arbitraj, părţile urmează să se refere la:
1. litigiile care urmează a fi soluţionate de instanţa de arbitraj;

2. structura instanţei de arbitraj;
3.locul arbitrajului;
4.limba procedurii arbitrale;
81
5. dreptul aplicabil.
Recunoaşterea şi executarea hotărârii de arbitraj poate fi refuzată de instanţa de
judecată în cazul în care nu a fost respectată procedura de arbitraj sau în cazul în care
hotărârea contravine ordinii publice sau bunelor moravuri ale statului respectiv.
REZUMAT
Convenţia de arbitraj este un acord al părţilor de a supune arbitrajului toate sau unele litigii care apar sau
care vor apărea îmtre ele în legătură cu relaţiile lor comerciale.
Convenţia de arbitraj poate fi exprimată în forma unei clauze în contract sau în forma unui acord separat.
Arbitrajul poate fi instituţionalizat sau ad-hoc.
Recunoaşterea şi executarea hotărârii de arbitraj poate fi refuzată de instanţa de judecată în cazul în care nu a
fost respectată procedura de arbitraj sau în cazul în care hotărârea contravine ordinii publice sau bunelor
moravuri ale statului respectiv.
5. Clauzele asiguratorii menite să contracareze riscurile.

5.1. Caracteristica generală a clauzelor asiguratorii.
Incertitudinea pertinentă pe unele pieţe şi alte condiţii specifice în care se desfăşoară
operaţiunile comerciale internaţionale impun părţile să stipuleze în contracte clauze
asigurătorii împotriva riscurilor valutare şi nevalutare, riscuri care, în cazul când se
realizează, pot afecta obligaţia cel puţin a uneia dintre părţi, perturbând echilibrul stabilit
la încheierea contractului.
Clauzele asigurătorii au menirea de a minimaliza riscurile:
1. social-politice (ex: războaie);
2. politico-administrative (ex: instituirea embargourilor);
3. economice (ex: fluctuaţiile cursurilor de schimb ale valutelor naţionale);
4. evenimente naturale (ex: inundaţii, cutremure şi alte calamităţi).
Trăsăturile riscurilor în contractele comerciale internaţionale sunt:
 riscul este un eveniment, adică un fapt material, în momentul în care se produce;
 riscul este un eveniment posibil de a se realiza. În acest sens, realizarea riscului
este o probabilitate, nu şi o certitudine;
82
 producerea ricului este semnificativă din punct de vedere juridic dacă are loc între
momentul încheierii şi cel al finisării executării contractului;
 producerea riscului trebuie să fie independentă de culpa vreuneia dintre părţi,
adică să se producă din cauză străină. Dacă evenimentul s-a produs din culpa vreuneia
dintre părţi, este exclusă ideea riscului şi intervine răspunderea contractuală a părţii în
culpă;
 în cazul în care se produce, riscul are drept consecinţă imposibilitatea executării
contractului sau un prejudiciu pentru una sau chiar pentru ambele părţi contractante.
Clauzele asigurătorii au drept scop:
a) menţinerea valorii contractului;
b) adaptarea contractului la noile condiţii.
Clauzele asigurătorii sunt caracteristice preponderent contractelor pe termen mediu

sau lung, dar pot apărea şi în contractele încheiate pe termen scurt, atunci când
împrejurările o impun.
REZUMAT
Clauzele asigurătorii au menirea de a minimaliza riscurile ce pot surveni pe parcursul executării contractului
comercial internaţional.
Scopul clauzelor asigurătorii poate fi de a menţine valoarea contractului, sau de a adapta contrul la noile
condiţii.
5.2. Clauze de menţinere a valorii contractului.

Clauzele de menţinere a valorii contractului includ:
a) Clauzele de consolidare valutară. Acestea sunt stipulaţiile contractuale care
urmăresc ca scop protejarea părţilor contractului comercial internaţional împotriva
riscului aferent devalorizării monedei de plată. Clauzele vizate presupun stabilirea de către
părţi a două monede – una de plată, iar alta de cont.
Moneda de cont, considerată mai stabilă, este cea în care se exprimă preţul, adică cea în
care se măsoară valoarea prestaţiei pecuniare pe care debitorul o datorează creditorului.
83
Aceasta constituie etalonul pentru stabilirea cantităţii de monedă de plată necesară pentru
stingerea datoriei.
Moneda de plată, fiind mai puţin stabilă, este cea care indică natura semnelor monetare
în care se emite factura şi se efectuează plata.
Părţile pot conveni, la propria discreţie, asupra oricărei monede de cont şi de plată
pentru a se aplica în contractul lor.
O situaţie generică în acest sens ar suna în felul următor: un vânzător cu sediul în

Republica Moldova vinde unui cumpărător german un bun, al cărui preţ este evaluat în
Euro, pe baza unei parităţi determinate astfel: 1 Euro = 18 lei. La momentul executării
contractului, însă, valoarea monedei Euro s-a diminuat până la 16 lei. În acest caz,
vânzătorul are o pierdere de schimb de 2 lei pentru fiecare Euro.
În scopul de a evita asemenea situaţie, părţile contractante au posibilitatea să se refere
la o paritate fixă, prevăzută în contract: „Preţul este de ... lei. Părţile aleg ca monedă de cont
Euro. La momentul încheierii contractului paritatea dintre Euro şi leu este, potrivit cursului
oficial, stabilit de BNM, de 1 Euro = 18 lei. În cazul în care paritatea 1 Euro = 18 lei va suferi
modificări mai mari de 15%, preţul se va schimba în aceeaşi proporţie.”
Condiţia esenţială pentru ca clauza de consolidare valutară să fie eficientă, ca
modalitate de menţinere a valorii contractului, este ca moneda de calcul, pe cât posibil, să
fie stabilă.
b) Clauza de revizuire a preţului, care poate fi, la rândul său, de două feluri:
 clauza de revizuire cu indexare unică: presupune ataşarea sumelor prevăzute în
contracte de produse de primă necesitate, exprimate prin unităţi de măsură (1kw pe oră, 1
tonă de cărbune). În baza clauzei de indexare unică, variaţia de preţuri se calculează
automat, fără intervenţia părţilor ori a instanţei. Pentru a repartiza între părţile
contractante riscurile ce derivă din fluctuaţiile preţurilor, primele au posibilitatea de a
stabili o legătură de unitate de valoare cu unul dintre elementele ce urmează:
1. dolarul SUA (în asemenea caz, există riscul că fiecare parte să-şi vadă moneda
naţională fluctuând în raport cu dolarul, precum şi valoarea dolarului variind în raport cu
aurul);
84
2. moneda unei ţări terţe (în asemenea caz, ambele părţi suportă riscul provocat prin
variaţia cursului, atât a monedei fiecăreia din părţile contractante, cât şi a monedei ţării
terţe);
3. aurul monetar (în asemenea caz, există riscul pentru fiecare dintre părţile
contractante de a vedea moneda sa naţională variind în raport cu aurul). Această clauză
mai este cunoscută în doctrină şi sub titlul de „clauza aur”21. Conform clauzei aur, preţul
contractual, exprimat într-o valută care are o paritate oficială în aur la momentul încheierii
contractului, se va modifica în mod corespunzător dacă această paritate va creşte sau va
scade până la data plăţii preţului.
Spre exemplu, părţile pot prevedea că preţul mărfii e stabilit în dolari SUA, indicându-se
în miligrame de aur fin paritatea oficială în aur a unui dolar la data încheierii contractului.
În continuare, părţile stipulează că, dacă până la momentul plăţii acest conţinut în aur al
doarului se va modifica, preţul se va rectifica în mod corespunzător, astfel încât

echivalentul în aur al preţului să rămână neschimbat.
4. moneda creditorului (în asemenea caz, creditorul nu este supus riscului de schimb);
5. moneda debitorului (în asemenea caz, debitorul nu este supus la nici un risc de
schimb; el se află în situaţia în care ar fi încheiat un contract cu vreun resortisant din ţara
sa fără clauză de menţinere a valorii contractului).
 clauza de revizuire cu indexare cumulativă.
Clauza dată este binevenită în situaţia în care preţul contractual depinde de valoarea
unei multitudini de elemente, precum: forţa de muncă, materia primă etc; indexarea
cumulativă presupune existenţa unei formule de calcul indicată de părţile contractante.
c) Clauza de opţiune a monedei liberatorii.
În acest caz, părţile care au exprimat preţul contractual în două sau mai multe monede
de plată, având în vedere cursul de schimb dintre aceste monede la data contractării,
prevăd că, la scadenţă, creditorul sau, mai rar, debitorul, are dreptul de a alege în care
anume dintre monedele respective i se va face plata.
85
Această clauză este cunoscută în literatura de specialitate şi sub denumirea de clauză de
monede multiple22.
Funcţia clauzei date este de a menţine valoarea contractului deoarece, dacă la
momentul plăţii a intervenit o schimbare a cursului de schimb dintre monedele de plată,
una din ele suferind o devalorizare, creditorul va opta, desigur, pentru plata preţului în
cealaltă monedă, al cărei curs s-a menţinut cât mai aproape de cel din momentul
contractării, raportul preţ-marfă rămânând aşadar relativ acelaşi. Şansele ca ambele
monede să se devalorizeze concomitent sunt mai mici decât cele că o singură monedă se va
devaloriza.
Clauza de opţiune a monedei liberatorii poate fi formulată în modul următor:
„Debitorul se obligă să plătească, la scadenţă, 100000 Euro sau 125000 dolari SUA.”
d) Clauza de opţiune a locului de plată.
Prezenta clauză presupune o stipulare în conţinutul contractului, potrivit căreia preţul
va fi plătit în unul sau în altul din locurile de plată menţionate în contract.
Clauza de opţiune a locului de plată poate fi formulată în modul următor23:

„Debitorul se angajează să plătească, la scadenţă, 10000 lire sterline la Londra, Dublin
sau Cairo.”
În acest sens, moneda de cont este lira sterlină. Plata, însă, se va putea face în lire
sterline engleze, irlandeze sau egiptene, valoarea creanţei rămânând nemodificată.
REZUMAT
Clauzele de menţinere a valorii contractului includ clauza de consolidare valutară, clauza de revizuire a
preţului, clauza de opţiune a monedei liberatorii şi clauza de opţiune a locului de plată.
5.3. Clauze de adaptare a contractului la noile împrejurări.

Clauzele de adaptare a contractului la noile împrejurări includ:
a) Clauza ofertei concurente.
22 Sitaru D.A, op. cit., p. 623.

86
Prin această clauză, o parte contractantă (beneficiarul clauzei) dobândeşte dreptul ca,
în cazul în care pe parcursul executării contractului un terţ îi face o ofertă de contractare în
condiţii mai favorabile decât cele din contractul în curs de executare, să obţină adaptarea
acestui contract în spiritul ofertei terţului sau, dacă cealaltă parte (promitentul) nu acceptă,
contractul să se suspende sau să fie reziliat, direct sau în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti.
Clauza ofertei concurente poate fi formulată în modul următor24:
„Dacă, în cursul executării respectivului contract, cumpărătorul îi comunică vânzătorului
despre primirea unei oferte concurente ce emanează de la un furnizor cunoscut şi în ofertă se
conţine un preţ mai mic decât cel din contract, vânzătorul trebuie în termen de ... să se
alinieze la condiţiile ofertei concurente. În caz contrar, cumpărătorul este liber să încheie
contract cu terţul furnizor, iar contractul în cauză încetează să producă efecte juridice după
expirarea termenului sus-menţionat.”
Clauza ofertei concurente poate fi stipulată, mai rar, şi în favoarea vânzătorului. În
aceste cazuri, vânzătorul este în drept să ceară de la cumpărător ca acesta să plătească
preţul pe care primul l-ar putea obţine pentru aceeaşi marfă de la cumpărătorii terţi.
Mecanismul implementării clauzei ofertei concurente implică stabilirea unei proceduri
de notificare conform căreia părţile urmează să-şi comunice în scris, în anumite termene,
existenţa ofertei concurente, hotărârea de a accepta sau nu condiţiile din ofertă, intenţia de
a rezilia sau suspenda contractul. Întrucât clauza ofertei concurente poate duce la încetarea
raporturilor contractuale iniţiale, în practică i-au fost stabilite unele condiţii, precum
stabilirea unui interval de la încheierea contractului în cadrul căruia nu poate fi invocată,
sau a frecvenţei cu care poate fi invocată, precum şi un minim de avantaje pe care trebuie
să le cuprindă oferta eventuală a terţului pentru a negocia adaptarea contractului.
b) Clauza clientului celui mai favorizat.
Prin această clauză, o parte contractantă (promitentul) se obligă ca, în situaţia în care
pe parcursul executării contractului pe termen lung va încheia cu un terţ un contract
similar prin care va acorda acestuia condiţii mai favorabile decât cele prezente în
87
contractul în curs de executare, să aplice aceste condiţii şi în favoarea celeilalte părţi

contractante (beneficiarul clauzei), contractul fiind astfel adaptat în mod corespunzător.
Clauza clientului celui mai favorizat poate fi formulată în felul următor25:
„În cazul în care furnizorul va consimţi la alţi clienţi condiţii care, în ansamblul lor, ar fi
mai favorabile decât cele prevăzute în prezentul contract, pentru o cantitate şi o calitate
comparabilă, furnizorul se obligă să le consimtă şi clientului, din ziua în care se vor aplica
terţului.”
Clauza clientului cel mai favorizat are o aplicaţiune automată cât priveşte pe
cocontractantul în favoarea căruia se stipulează; din momentul în care au fost acordate
unui terţ – printr-un contract similar – condiţii mai favorabile (preţ sau termene de livrare
mai avantajoase, calitate sau cantitate superioară), aceste condiţii urmează să se aplice, din
acelaşi moment, şi partenerului din contractul iniţial.
Procedura de punere în aplicare a clauzei clientului cel mai favorizat impune stabilirea
modului de notificare către beneficiarul clauzei, a modului de control asupra momentului şi
condiţiilor de încheiere cu terţul a contractului nou cu condiţii mai avantajoase, precum şi a
modului de soluţionare a eventualelor divergenţe dintre părţi în legătură cu aprecierea
condiţiilor considerate mai favorabile. În practică, părţile pot aduce corective clauzei
clientului cel mai favorizat precizând, ca exemplu, minimul de diferenţe ce trebuie să existe
între condiţiile comparate, ori spaţiul teritorial de provenienţă al clienţilor terţi ce pot fi
luaţi în considerare.
c) Clauza „hardship” (impreviziune).
Clauza dată este definită în Principiile UNIDROIT. Potrivit acestora, există hardship
atunci când apariţia unor evenimente alterează fundamental echilibrul contractului fie
datorită faptului că cheltuielile executării obligaţiilor unei părţi au crescut, fie datorită
faptului că valoarea contraprestaţiei pe care o parte o primeşte s-a diminuat, astfel: a)
evenimentele apar sau au devenit cunoscute părţii dezavantajate după încheierea
contractului; b) evenimentele nu ar fi putut fi luate în considerare în mod rezonabil
de către partea dezavantajată la momentul încheierii contractului; c) evenimentele
25 Băieşu A., op. cit., p. 131.
88
sunt în afara controlului părţii dezavantajate; d) riscul evenimentelor nu a fost

asumat de partea dezavantajată.
Potrivit art. 623 din Codul Civil al Republicii Moldova, dacă împrejurările care au stat la
baza încheierii contractului s-au schimbat în mod considerabil după încheierea acestuia, iar
părţile, prevăzând această schimbare, nu ar fi încheiat contractul sau l-ar fi încheiat în alte
condiţii, se poate cere ajustarea contractului în măsura în care nu se poate pretinde unei
părţi, luând în considerare toate împrejurările acelui caz, în special repartizarea
contractuală sau legală a riscurilor, menţinerea neschimbată a contractului.
Pentru ca o situaţie să poată fi calificată ca hardship şi, prin urmare, să poată servi ca
temei pentru ca una din părţile contractului să fie îndreptăţită să ceară ajustarea
contractului, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
1. Împrejurările care au stat la baza încheierii contractului trebuie să se schimbe în
mod considerabil ulterior încheierii contractului. Contează nu atât gravitatea
evenimentului, ci impactul acestuia asupra raporturilor contractuale.
2. Împrejurările s-au schimbat sau au devenit conuscute după încheierea
contractului.
3. Schimbarea împrejurărilor era imprevizibilă la momentul încheierii contractului.
4. Partea afectată nu şi-a asumat expres riscul modificării împrejurărilor.
5. Trebuie să fie inechitabil ca efectele situaţiei în cauză să fie suportate exclusiv de
către partea afectată.
Situaţia de hardship se aseamănă cu cea de forţă majoră. Elementul lor comun este
imprevizibilitatea. Totodată, între instituţia de hardship şi cea de forţă majoră există
următoarele deosebiri:
a) insurmontabilitatea: în timp ce evenimentul de hardship face doar mult mai oneroasă
executarea obligaţiei de către una din părţi, evenimentul de forţă majoră atrage, de regulă,
imposibilitatea executării contractului;
b) scopul urmărit de părţi: invocarea situaţiei de hardship are ca scop ajustarea
contractului la noile împrejurări, pe când în cazul de forţă majoră scopul este de a

reglementa suspendarea sau încetarea efectelor contractului şi a exonera de răspundere
partea aflată în imposibilitate de executare.
89
Cât priveşte mecanismul ajustării contractului la noile împrejurări, părţile sunt obligate,
în primul rând, de a proceda la renegocierea contractului. Procedura renegocierii începe cu
depunerea de către partea îndreptăţită a cererii de ajustare a contractului. Cererea în cauză

trebuie să fie făcută fără întârziere şi să fie motivată.
În rezultatul renegocierii contractului se pot crea situaţii diferite:
 părţile izbutesc să găsească soluţiile ajustării contractului la noile împrejurări şi

perfectează modificările respective la contract;
 negocierile eşuează din cauza că cealaltă parte neagă existenţa situaţiei de hardship
sau nu răspunde la cererea de ajustare, fie din orice alt motiv.
Instanţa de judecată care constată existenţa unui caz de hardship poate adapta
contractul în vederea restabilirii echilibrului şi echităţii prestaţiilor. Dacă ajustarea
contractului la noie împrejurări este imposibilă sau nu se poate impune uneia dintre părţi,
partea dezavantajată poate cere rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea lui.
d) Clauza primului refuz (de preemţiune).
Prin această clauză, o parte, numită promitent, se obligă ca, în ipoteza în care decide să
încheie în viitor un anumit contract, să acorde preferinţă celeilalte părţi, numită beneficiar,
în condiţii egale cu cele oferite de terţe persoane aflate într-o situaţie comparabilă, şi numai
dacă beneficiarul refuză să încheie contractul, promitentul poate să-l încheie cu un terţ.
Promisiunea este afactată de o condiţie suspensivă, deoarece promitentul se obligă să
acorde preferinţă beneficiarului numai dacă, în viitor, se decide să încheie acel contract.
Decizia lui trebuie să intervină în termenul convenit de părţi sau, în lipsa acestuia, într-un
termen rezonabil. Această caracteristică a promisiunii pe care o conţine clauza primului

refuz o deosebeşte esenţial de promisiunea unilaterală de a contracta.
Aplicarea clauzei primului refuz presupune, printre altele, convenirea între partenerii la
contractul iniţial a unei proceduri de comunicare a intenţiei de a contracta o nouă
operaţiune, a deciziei beneficiarului clauzei de a accepta sau nu oferta de contractare, ca şi
a criteriilor de comparare a condiţiilor negociate cu un terţ.
În cazul în care, ignorând clauza primului refuz, ofertantul ar contracta operaţia
comercială nouă cu un terţ, beneficiarul clauzei care nu a fost consultat are dreptul la
despăgubiri egale cu venitul ratat din cauza neîncheierii cu el a noului contract.
90
e) Clauza de forţă majoră.

În practica internaţională se confruntă trei tipuri de definiţii ale cazurilor de forţă
a) O definiţie sintetică, potrivit căreia prin caz de forţă majoră se înţeleg
majoră26:
împrejurările imprevizibile şi insurmontabile care au împiedicat partea să execute

contractul.
b) O definiţie analitică, cuprinzând toate situaţiile imaginabile care ar putea constitui
cazuri de forţă majoră, fapte exoneratoare de răspundere sau scuze. Această definiţie,
caracteristică practicii anglo-saxone, se regăseşte şi în unele din condiţiile generale
elaborate sub egida Comisiei Economice pentru Europa a Naţiunilor Unite, ca de pildă în
„Condiţiile generale nr. 188A” privind furnizarea şi montajul materialelor de echipament la
import şi la export după care „sunt considerate cauze de exonerare, dacă intervin după
încheierea contractului şi împiedică executarea acestuia, conflictele de muncă şi orice altă
împrejurare, ca: incendiu, mobilizare, rechiziţie, embargo, interdicţia transferului de
devize, insurecţie, lipsa mijloacelor de transport, lipsa generală de aprovizionare, restricţia
utilizării energiei, când aceste împrejurări sunt independente de voinţa părţilor”.
c) O definiţie mixtă, care cuprinde atât o formulare sintetică, cât şi o enumerare.
Această definiţie este expresia unei prudenţe mărite şi de aceea demnă de consacrat în
contracte. Bineînţeles că împrejurările care pot constitui cazuri de forţă majoră diferă în
raport cu obiectul contractului.
Clauza de forţă majoră poate fi considerată o clauză de adaptare în măsura în care în ea
se prevede că, în caz de forţă majoră, contractul va fi suspendat, urmând ca în perioada de
suspendare el să continue în noile condiţii care vor fi negociate între timp.
O formulare a clauzei de forţă majoră poate fi efectuată în modul următor27:
„...în caz de forţă majoră, contractul se suspendă şi urmează să continue în noile condiţii,
care vor fi negociate în sau după perioada de suspendare.”
Indiferent de specificul contractului, împrejurările ce constituie forţă majoră se
caracterizează prin următoarele particularităţi comune:
26Florescu D.A.P., Pîrvu L.-N. Contractele de comerţ international. Bucureşti: “Universul Juridic”, 2007, p. 124.
27Băieşu A. Dreptul Comerţului Internaţional. Note de curs. Chişinău: “USM”, 1998, p. 136.
91
 prezintă caracter imprevizibil şi insurmontabil;

 prezintă caracter exterior celui care o invocă;
 intervine ulterior încheierii contractului;
 împiedică ori face imposibilă executarea contractului;
 se produce fără culpă din partea debitorului.
Clauza referitoare la forţa majoră trebuie să prevadă şi mijloacele prin care se va face
dovada acestei împrejurări. Dovada poate fi certificată de un organ al statului respectiv.
Împiedicarea cauzată de forţa majoră poate fi totală sau parţială. În cazul în care
împiedicarea este totală, debitorul se exonerează integral de la plata unor daune sau
penalităţi. Atunci, însă, când împiedicarea este parţială, exonerarea de răspundere a
debitorului este direct proporţională cu efectele specifice ale împiedicării.

Se cere ca debitorul să aibă o comportare activă faţă de evenimentele invocate, nu doar
în sensul de a-l aviza pe creditor, dar chiar ca, în virtutea principiului colaborării dintre
părţile contractante, să depună eforturi spre a readuce relaţiile contractuale la situaţia

normală ori cel puţin să se mai salveze ceva.
REZUMAT
Clauzele de adaptare a contractului la noile împrejurări includ clauza ofertei concurente, clauza clientului
celui mai favorizat, clauza „hardship”, clauza primului refuz şi clauza de forţă majoră.
6. Clauza penală.
În contractele comerciale internaţionale, părţile sunt libere să convină asupra mărimii
despăgubirilor datorate de debitorul care nu şi-a onorat obligaţiile contractuale faţă de
creditor. În cazul în care părţile stipulează o clauză contractuală sau încheie un acord
suplimentar ulterior perfectării contractului, dar înainte ca prejudiciul să se fi produs, prin
care se determină anticipat cuantumul acestor prejudicii, este vorba de clauza penală.
Obiectul clauzei penale îl constituie, de regulă, o sumă de bani, determinată sau
determinabilă, numită penalitate. Clauza penală poate fi stipulată în mărime fixă sau sub
92
forma unei cote din valoarea obligaţiei garantate prin clauza penală sau a părţii
neexecutate.
Forma clauzei penale trebuie întotdeauna să fie scrisă.
Fucţiile clauzei penale sunt de garanţie, de evaluare, de compensare, de sancţionare şi
de stimulare.
Principalele caractere ale clauzei penale includ:
 caracterul accesoriu, astfel încât validitatea obligaţiei principale constituie o
condiţie esenţială pentru existenţa clauzei penale;
 parvine doar atunci când neexecutarea poate fi imputabilă vinei debitorului;
 are forţă obligatorie între părţile contractului;
Tipurile de clauze penale sunt:
a) clauza penală inclusivă: creditorul poate pretinde repararea prejudiciului în
partea neacoperită prin clauza penală;
b) clauza penală alternativă: creditorul poate pretinde sau despăgubiri, sau
penalitate;
c) clauza penală punitivă : creditorul poate pretinde repararea prejudiciului peste
penalitate;
d) clauza penală exclusivă: creditorul poate pretinde doar penalitatea.

În cazuri excepţionale, luându-se în consideraţie toate împrejurările, instanţa de
judecată poate dispune reducerea clauzei penale disproporţionat de mari.
REZUMAT
În cazul în care părţile stipulează o clauză contractuală sau încheie un acord suplimentar ulterior perfectării
contractului, dar înainte ca prejudiciul să se fi produs, prin care se determină anticipat cuantumul acestor
prejudicii, este vorba de clauza penală.
Forma clauzei penale trebuie întotdeauna să fie scrisă.
Clauza penală poate fi inclusivă, alternativă, punitivă şi exclusivă.
93
Tema 6. EFECTELE CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE
Planul
1. Principiul forţei obligatorii a contractului comercial internaţional;
2. Efectele contractului comercial internaţional faţă de terţi;
3. Interpretarea contractului comercial internaţional;
4. Executarea contractului comercial internaţional;
5. Modificarea contractului comercial internaţional;
6. Încetarea contractului comercial internaţional;
94
1. Principiul forţei obligatorii a contractului comercial internaţional.

Principiul forţei obligatorii semnifică, după cum rezultă şi din denumirea sa, obligaţia
părţilor unui contract comercial internaţional de a-şi onora obligaţiile asumate, fără
posibilitatea de a denunţa unilateral, în mod arbitrar, acest contract.
Principiul dat mai este cunoscut şi sub denumirea latină de „pacta sunt servanda”.
În esenţă, principiul forţei obligatoriu semnifică, pe de o parte, necesitatea respectării
obligaţiilor asumate de părţi, iar, pe de altă parte, inadmisibilitatea denunţării unilaterale şi

arbitrare a contractului comercial internaţional.
În sensul celor afirmate, consecinţele forţei obligatorii a contractului comercial
internaţional sunt:
 părţile contractante sunt obligate să execute prestaţiile la care s-au obligat;
 obligaţiile contractuale trebuie să fie executate cu bună-credinţă;
 contractul nu poate fi modificat sau desfiinţat prin voinţa arbitrară a uneia din părţi.
REZUMAT
Principiul forţei obligatorii semnifică obligaţia părţilor unui contract comercial internaţional de a-şi onora
obligaţiile asumate, fără posibilitatea de a denunţa unilateral, în mod arbitrar, acest contract.
2. Efectele contractului comercial internaţional faţă de terţi.

În principiu, contractul comercial internaţional nu poate produce efecte decât între
părţile contractului. Aceasta înseamnă că un contract încheiat între subiectul A şi subiectul
B nu poate impune obligaţii în sarcina lui C.
Excepţie de la regula menţionată constituie contractul în folosul terţei persoane.
În dreptul comerţului internaţional, printre contractele care pot fi încheiate în folosul
unui terţ se numără şi contractul internaţional de transport, precum şi contractul
internaţional de asigurare.
În raporturile în care participă şi persoana terţă, părţile sunt numite stipulant,
promitent şi beneficiar.
Stipulantul este partea care indică obligaţia promitentului în favoarea beneficiarului.
95
Promitentul, la rândul său, este partea care îşi asumă obligaţii în favoarea
beneficiarului.
Beneficiarul este partea care urmează să profite de obligaţiile indicate de stipulant
promitentului.
Suplimentar la condiţiile generale de validitate, contractul comercial internaţional în
folosul unui terţ trebuie să corespundă şi unor condiţii specifice:
 voinţa de a stipula în favoarea unei terţe persoane trebuie să fie certă şi
neîndoielnică;
 persoana beneficiarului trebuie să fie determinată sau, cel puţin, determinabilă.
Beneficiarul este oricând în drept să renunţe la un drept care i-a fost conferit.
Revocarea sau modificarea stipulaţiei poate fi făcută numai de stipulantul însuşi.
Succesorii sau creditorii stipulantului nu au dreptul de revocare sau de modificare a

stipulaţiei. Revocarea sau modificarea drepturilor conferite beneficiarului pot fi făcute doar
atâta timp cât beneficiarul nu le-a acceptat sau nu a acţionat în baza acestora în mod
rezonabil.
În cazul în care promitentul nu-şi execută obligaţiile faţă de beneficiar, stipulantul este
îndreptăţit la următoarele:
 să acţioneze în justiţie promitentul pentru a fi obligat să execute prestaţia pe care o
datorează beneficiarului;
 să invoce excepţia de neexecutare a contractului;
 să efectueze rezoluţiunea sau rezilierea contractului;
 să pretindă despăgubiri, în măsura în care va dovedi producerea în patrimoniul
propriu a unui prejudiciu datorat neexecutării de către promitent a obligaţiei către
beneficiar.
Beneficiarul nu suportă eventuala insolvabilitate a stipulantului, deoarece dreptul nu
face parte din patrimoniul stipulantului.
Dacă beneficiarul decedează înainte de a fi acceptat dreptul, acesta se transmite
moştenitorilor săi, deoarece dreptul făcea parte din patrimoniul său.

Din contractul încheiat în folosul terţului, între acesta şi promitent se naşte un raport
obligaţional. Terţul beneficiar are calitatea de creditor, iar promitentul are calitatea de
96
debitor. Prin urmare, în realizarea dreptului său, el se poate folosi de toate mijloacele
juridice pe care le are orice creditor.
Contractul în folosul unui terţ nu creează, prin el însuşi, raporturi între stipulant şi
beneficiar, scopurile urmărite de stipulant fiind exterioare contractului.
REZUMAT
Contractul comercial internaţional nu poate produce efecte decât între părţile contractului.
Excepţie de la regula menţionată constituie contractul în folosul terţei persoane.
În raporturile în care participă şi persoana terţă, părţile sunt numite stipulant, promitent şi beneficiar.
3. Interpretarea contractului comercial internaţional.

Interpretarea contractului este operaţia logico-juridică prin care se determină
conţinutul exact al contractului, existenţa, sensul şi întinderea exactă a obligaţiilor
contractuale, prin cercetarea manifestării de voinţă a părţilor.
Regulile de bază ale interpretării sunt:
a) Interpretarea contractelor este supusă legii care guvernează contractul (lex
contractus).
b) Interpretarea este guvernată de principiul bunei-credinţe.
c) Voinţa reală a părţilor are prioritate. Până la proba contrarie, se prezumă că voinţa
declarată în contract reflectă voinţa reală a părţilor. Dacă nu poate fi stabilită intenţia
părţilor, contractul va fi interpretat conform înţelesului dat acestuia de orice persoană
rezonabilă din aceeaşi categorie ca şi părţile, în circumstanţe identice.
d) Existenţa efectelor nestipulate (implicite). În acest sens, interpretarea contractului
comercial internaţional se face pornindu-se de la consideraţia că acesta produce nu numai
efecte stipulate expres de părţi, dar şi efecte care, conform naturii contractului, rezultă din
lege, din uzanţe sau din principiul echităţii.
e) Clauzele trebuie să fie interpretate în mod coordonat. În acest sens, clauzele oricărui
contract alcătuiesc un întreg. De aceea, clauzele şi expresiile utilizate de părţi nu trebuie să
fie privite izolat, ci făcând parte integrantă din contextul general.
97
f) Interpretarea trebuie să fie utilă. Astfel, clauzele contractului se interpretează în sensul

în care pot produce efecte, dar nu în sensul în care nu ar produce nici un efect, deoarece nu
se poate concepe că părţile au stipulat o clauză, fără să fi urmărit să producă efecte.

g) Interpretarea contractului se efectuează în folosul părţii defavorizate. În acest sens, în
caz de dubii sau neclaritate, clauzele unui contract se interpretează, de regulă, împotriva
părţii care le-a propus.

h) Termenii polisemantici se interpretează în înţelesul care se potriveşte mai mult naturii
contractului.
i) Atunci când un contract este redactat în două sau mai multe versiuni de limbă care au
forţă egală, se va prefera, în caz de discrepanţă între versiuni, interpretarea conformă
versiunii în care a fost redactat iniţial contractul.
REZUMAT
Interpretarea contractului este operaţia logico-juridică prin care se determină conţinutul exact al
contractului, existenţa, sensul şi întinderea exactă a obligaţiilor contractuale, prin cercetarea manifestării de
voinţă a părţilor.
4. Executarea contractului comercial internaţional.

Regula generală spune că orice obligaţie pură şi simplă, adică neafectată de un termen
sau o condiţie, trebuie executată la momentul naşterii raportului juridic obligaţional.
Principiile ce ghidează executarea contractelor comerciale internaţionale sunt:
 principiul executării corespunzătoare;
 principiul executării în natură;
 principiul inadmisibilităţii renunţării unilaterale la executarea contractului.
Executarea corespunzătoare presupune că debitorul va respecta criteriile necesare în
raport cu subiectul executării, obiectul executării, locul executării, termenul executării şi
modul executării. În cazul în care executarea nu corespunde criteriilor menţionate, dar
creditorul o acceptă, aceasta se consideră corespunzătoare.
98
Executarea în natură prezumă executarea obligaţiilor în modul în care acestea sunt

prevăzute în contract. În acest sens, oferirea echivalentului bănesc se admite doar în cazul
în care executarea devine irealizabilă. Ca exemplu, debitorul care şi-a asumat obligaţia de a
depozita o cisternă, este obligată să-i întoarcă creditorului aceeaşi cisternă. Nu se admite ca
debitorul să-i returneze creditorului echivalentul bănesc al acestei cisterne, decât în cazul
în care însăşi cisterna nu mai poate fi returnată din diferite cauze, cum ar fi deteriorarea
acesteia. Nu este falsă afirmaţia că principiul executării în natură rezultă din principiul
executării corespunzătoare a obligaţiilor.

În fine, ultimul principiu interzice renunţarea unilaterală la executarea obligaţiilor.
Aplicarea acestui principiu este imperativă pentru a asigura o certitudine a raporturilor

obligaţionale. În caz contrar, comercianţii ar fi mult mai reticenţi la asumarea obligaţiilor.
Principiul dat porneşte de la conceptul că „contractul încheiat între părţi are valoare de
lege pentru acestea”.
Exigibilitatea obligaţiilor este condiţionată de modalităţile acestora.
În acest sens, obligaţiile cu termen devin exigibile numai la expirarea termenului.
La rândul lor, obligaţiile afectate de o condiţie suspensivă devin exigibile doar la
realizarea acesteia.
În oricare alte situaţii, obligaţiile urmează a fi executate în cadrul unei perioade
rezonabile de timp după încheierea contractului. Perioada rezonabilă se determină în bază

de specificul contractului vizat.
În cazul în care termenul de executare a obligaţiei este determinat, se consideră că
creditorul nu poate solicita executarea înainte de termen. Pe de altă parte, debitorul poate
executa obligaţia înainte de termen, dacă creditorul nu are nici un motiv temeinic pentru a
refuza executarea.
În ceea ce ţine de locul executării obligaţiei, dacă acesta nu este fixat şi nu este
determinabil din contract, executarea obligaţiei se face în modul următor:

a) obligaţia de a plăti o sumă de bani se execută la sediul creditorului;
b) orice altă obligaţie se execută la sediul debitorului.
Potrivit principiului indivizibilităţii executării, creditorul poate să respingă o ofertă de

executare parţială a contractului la momentul scadenţei, indiferent de faptul dacă această
99
ofertă este însoţită ori nu de asigurarea executării integrale a obligaţiilor, cu excepţia

situaţiei în care creditorul nu justifică nici un interes legitim pentru aceasta.
Ordinea de executare depinde de tipul contractului. În contractele sinalagmatice
obligaţiile părţilor trebuie executate, de regulă, simultan, sau într-un răgaz scurt de timp.
Costurile executării vor fi suportate de fiecare parte în măsura în care acestea sunt
necesare pentru executarea propriilor obligaţii.
Cu referinţă la imputaţia plăţilor, un debitor care datorează mai multe sume de bani
aceluiaşi creditor paote specifica, în momentul plăţii, datoria la care se referă plata. Totuşi,
plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzii datorate şi, la
sfârşit, asupra debitului principal. Dacă debitorul nu face nici o specificare, creditorul
poate, într-o perioadă de timp rezonabilă după plată, să indice debitorului obligaţia asupra
căreia se impută plata, cu condiţia ca obligaţia să fie scadentă şi să nu facă obiectul unui
litigiu.
Particularităţile executării obligaţiei pecuniare:
 Plata poate fi făcută prin orice modalitate folosită în mod obişnuit în relaţiile
comerciale, la locul plăţii.
 Părţile contractului comercial internaţional sunt libere să decidă asupra monedei în
care se efectuează plata. Plata în moneda locului plăţii trebuie efectuată conform cursului
de schimb care prevalează acolo, în vigoare la data scadenţei. Cu toate acestea, dacă
debitorul nu a achitat la data la care obligaţia devine scadentă, creditorul poate cere
achitarea conform cursului de schimb care prevalează la data scadenţei plăţii sau la data
plăţii efective;
 dacă plata este efectuată prin decontare bancară, atunci momentul executării, care îl
liberează pe debitor de obligaţia sa, constituie momentul când transferul către instituţia
financiară a creditorului este efectuat.
 dacă modalitatea de plată este incasso-ul documentar, termenul de plată stabilit prin
contractul de vânzare-cumpărare începe să curgă de la data când factura şi documentele de
expediţie şi transport au fost remise cumpărătorului, prin banca de la sediul lui.
100
 în cazul în care plata se face prin acreditiv documentar, obligaţia de a-l deschide
într-un anumit termen se consideră îndeplinită, de regulă, la data înscrisă ca atare pe
acreditiv de către banca emitentă.
REZUMAT
Orice obligaţie pură şi simplă, adică neafectată de un termen sau o condiţie, trebuie executată la momentul
naşterii raportului juridic obligaţional.
Plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzii datorate şi, la sfârşit, asupra debitului
principal.
5. Modificarea contractului comercial internaţional.

Nu sunt excluse situaţiile în care unele clauze ale contractului comercial internaţional
se impun a fi modificate. Aceasta se poate datora sau schimbării situaţiei, sau intervenţiei
unor noi factori.
Modificarea contractului comercial internaţional poate fi legală sau convenţională.
În ceea ce priveşte modificarea legală, legislaţiile naţionale reglementează diferite
situaţii în care una din părţile contractului este îndreptăţită să ceară modificarea unui
contract în curs de desfăşurare. Asemenea situaţii pot sfi circumstanţa de „hardship” sau
situaţia ce rezultă din clauza clientului celui mai favorizat.
Cel mai frecvent, contractul comercial internaţional este modificat prin acordul de
voinţă privind modificarea contractului iniţial. Modificarea convenţională poate avea loc în
următoarele moduri:
1. prin manifestarea expresă a voinţei de către ambele părţi (încheierea unui acord
adiţional la contract);
2. printr-o clauză inserată în cuprinsul contractului (clauză de revizuire), prin care
părţile se obligă ca, la survenirea anumitor împrejurări, sau la anumite intervale de timp, să
reexamineze contractul şi să procedeze la ajustarea lui;
3. printr-o clauză inserată în cuprinsul contractului, care oferă uneia din părţi dreptul
de a modifica în mod unilateral, în sensul şi în limitele convenite, anumite clauze ale
contractului.
101
Modificările produc efecte, de regulă, pentru viitor. Însă, nu este exclus ca, în unele
situaţii, modificarea să aibă şi putere retroactivă.
În contractele cu executare succesivă, conform regulii generale, părţile nu sunt în drept
să ceară restituirea prestaţiilor deja executate.

Cât priveşte contractele cu executare instantanee, retroactivitatea efectelor modificării
contractului depinde de faptul dacă contractul a fost sau nu executat. Astfel, nu poate fi
modificat un contract cu executare instantanee care a fost deja executat. Aceasta reiese din
faptul că, în acest caz, contractul, asemenea obligaţiilor ce rezultă din el, încetează prin
executare. Din aceste considerente, nu se poate modifica ceea ce nu mai există.

De regulă, modificarea contractelor comerciale internaţionale se realizează prin noi
acorduri adiţionale semnate de părţi sau prin corespondenţă. Semnarea acestor

instrumente juridice trebuie făcută de acele persoane care au competenţa să încheie
contractele respective. Cu alte cuvinte, un contract care este supus aprobării organului
colegial din societate nu poate fi modificat fără aprobarea acestuia.
REZUMAT
Modificarea contractului comercial internaţional poate fi legală sau convenţională.
Modificările produc efecte, de regulă, pentru viitor. Însă, nu este exclus ca, în unele situaţii, modificarea să
aibă şi putere retroactivă.
De regulă, modificarea contractelor comerciale internaţionale se realizează prin noi acorduri adiţionale
semnate de părţi sau prin corespondenţă.
6. Încetarea contractului comercial internaţional.

Modalităţile prin care încetează efectele contractului comercial internaţional sunt
rezoluţiunea şi rezilierea.
Rezoluţiunea reprezintă desfiinţarea cu caracter retroactiv a contractului cu executare
instantanee şi repunerea părţilor în situaţia existentă anterior încheierii lui.
Rezilierea constă în desfiinţarea contractului cu executare succesivă, având efecte
numai pe viitor.
102
În acţiunile de comerţ internaţional, rezoluţiunea este mult mai rar întâlnită decât
rezilierea, din considerentul că majoritatea contractelor comerciale internaţionale sunt pe
termen mediu sau lung şi, în acest mod, se execută prin prestaţii succesive.
În genere, în raporturile civile, rezoluţiunea, spre deosebire de reziliere, figurează mai
mult ca o sancţiune faţă de partea contractului care, cu rea-credinţă se abate de la
executarea obligaţiilor asumate prin contract. Spre exemplu, dacă o parte a primit bunul
dar încă nu a achitat pentru dânsul, rezoluţiunea va avea ca efect obligarea acestuia de a
restitui bunul primit în posesiune.
Rezoluţiunea şi rezilierea pot avea loc în două moduri: legal şi convenţional.
Legea reglementează unele situaţii în care un contract cu executare succesivă poate fi
reziliat printr-o manifestare unilaterală de voinţă, fără existenţa unei neexecutări a

contractului:
 în materia contractului de locaţiune, rezilierea contractului în care nu este indicat un
termen poate avea loc la cererea oricărei părţi;
 în materia contractelor de antrepriză şi de prestări servicii, beneficiarul este în
drept să rezilieze contractul oricând, până la realizarea completă a lucrării sau a prestaţiei;
 în materia contractului de transport, pasagerul este în drept să rezilieze contractul
în orice moment;
 în materia contractului de mandat, părţile sunt în drept să rezilieze unilateral
mandatul în orice moment;
 în materia contractului de comision, comitentul este în drept să rezilieze contractul
în orice moment;
 în materia contractului de franchising, dacă durata nu este determinată sau
depăşeşte 10 ani, oricare din părţi are dreptul să rezilieze contractul cu respectarea unui
termen de preaviz de un an;
 în materia contractului de intermediere, oricare din părţi este în drept să rezilieze
contractul încheiat pe termen nedeterminat;
 în materia contractului de cont curent bancar, contractul încheiat pe un termen
nedeterminat poate fi reziliat în orice moment de titularul contului, cu condiţia unui
preaviz;
103
 în materia contractului de credit bancar, debitorul este în drept de a rezilia în orice

moment un contract de credit cu dobândă fluctuantă;
 în materia contractului de asigurare, în cazul contractelor încheiate pe un termen
nelimitat, ambele părţi sunt îndreptăţite să rezilieze contractul, respectând un termen de
preaviz de cel puţin o lună şi de cel mult 3 luni.
Un caz particular de rezoluţiune (reziliere) a contractului este situaţia de hardship.
Dacă ajustarea la noile împrejurări este imposibilă sau nu se poate impune uneia din părţi,
partea dezavantajată poate cere rezoluţiunea lui. În cazul contractelor cu executare
succesivă în timp, în locul rezoluţiunii se recurge, din motive temeinice, la rezilierea

contractului.
În ceea ce ţine de rezoluţiunea şi rezilierea convenţională a contractului, menţionăm că
acordul de rezoluţiune sau reziliere poate fi realizat printr-un act juridic separat, intervenit
într-un moment ulterior încheierii contractului sau poate fi încorporat nemijlocit în
contract.
Este important de a face deosebire între clauza rezolutorie şi condiţia rezolutorie. În
cazul condiţiei rezolutorii, desfiinţarea contractului depinde de un eveniment viitor şi
incert, exterior comportamentului părţilor. În cazul clauzei rezolutorii, rezoluţiunea se
datorează comportamentului culpabil al debitorului.
Rezoluţiunea contractului comportă următoarele efecte:
 contractul este desfiinţat şi părţile sunt eliberate de obligaţia de a presta în viitor;
 părţile sunt repuse în situaţia anterioară încheierii contractului, restituind una alteia
prestaţiile executate şi veniturie realizate în temeiul contractului desfiinţat – restitutio in
integrum.
Există cazuri în care restituirea prestaţiei în natură, din diferite motive, nu este posibilă.
Atunci, repunerea părţilor în situaţia anterioară are loc prin oferirea compensaţiei în bani.
Legislaţia naţională enumeră cazurile când se procedează la asemenea înlocuire:
a) în funcţie de caracterul prestaţiei, restituirea în natură este imposibilă;
b) obiectul primit este consumat, înstrăinat, grevat, prelucrat sau transformat;
c) obiectul primit este deteriorat sau a pierit; uzura bunului rezultată din folosinţa lui
conformă destinaţiei nu se ia în considerare.
104
Obligaţia compensării în bani în locul restituirii prestaţiei în natură se exclude în

următoarele cazuri:
a) atunci când viciul care dă drept la rezoluţiune iese la iveală doar în timpul prelucrării
sau transformării bunului;

b) în măsura în care creditorul răspunde de deteriorarea sau pieirea bunului;
c) atunci când deteriorarea sau pieirea s-ar fi produs chiar şi în cazul în care bunul s-ar fi
aflat la creditor;
d) dacă, în cazul unui drept de rezoluţiune conferit de lege, deteriorarea sau pierderea s-a
produs la cel îndreptăţit să ceară rezoluţiunea, deşi acesta a dovedit dilgenţa unui bun
proprietar, îmbogăţirea urmând să fie restituită.
Pe lângă restituirea în natură sau prin echivalent bănesc a prestaţiilor primite, debitorul
este obligat să restituie şi veniturile realizate din fructificarea bunului care constituie
obiect al prestaţiei. În cazul în care, contrar regulilor bunei administrări, debitorul nu

obţine beneficii de pe urma bunului, deşi acest lucru i-ar fi fost posibil, el este obligat faţă
de creditor la compensarea valorii veniturilor ratate. Totodată, debitorul este îndreptăţit la
restituirea cheltuielilor necesare făcute în legătură cu bunul.
REZUMAT
Contractul comercial internaţional încetează să producă efecte în urma rezoluţiunii şi rezilierii.
Rezoluţiunea reprezintă desfiinţarea cu caracter retroactiv a contractului cu executare instantanee şi
repunerea părţilor în situaţia existentă anterior încheierii lui.
Rezilierea constă în desfiinţarea contractului cu executare succesivă, având efecte numai pe viitor.
Rezoluţiunea şi rezilierea pot avea loc în două moduri: legal şi convenţional.
105
Tema 7. NEEXECUTAREA CONTRACTELOR COMERCIALE

INTERNAŢIONALE
Planul
1. Noţiunea de neexecutare a contractului comercial internaţional;
2. Executarea silită în natură a obligaţiilor contractuale;
3. Rezoluţinea;
4. Neexecutarea şi reducerea propriilor obligaţii de către creditor;
5. Daunele-interese.
106
1. Noţiunea de neexecutare a contractului comercial internaţional.

În dreptul francez, noţiunea de neexecutare a contractului, în sens larg, desemnează
faptul de a nu onora, în orice mod, o obligaţie născută din contract. Neexecutarea
presupune nu doar lipsa totală sau parţială a executării, dar şi executarea defectuoasă, atât
sub aspectul calităţii, cât şi al termenului. De asemenea, neexecutarea include atât
nerespectarea unei obligaţii principale, cât şi a unei obligaţii accesorii.
Neexecutare poate fi culpabilă (din vina debitorului) sau se poate datora unei anumite
imposibilităţi (neimputabilă debitorului).

Neexecutarea neimputabilă debitorului se poate datora uneia dintre următoarele cauze:
a) forţa majoră;
b) fapta unui terţ;
c) fapta creditorului.
În common law, neexecutarea contractului este definită ca fiind situaţia când o parte,
fără a beneficia de o exonerare legitimă, nu este în stare sau refuză să execute ceea ce
datorează în baza unui contract, execută defectuos sau se lipseşte pe sine însăşi de
capacitatea de a executa.
În Convenţia de la Viena, exercitarea drepturilor părţilor în cazul neexecutării
obligaţiilor contractuale de către contractant este legată de o noţiune de bază – „încălcarea

contractului”.
Această încălcare a contractului are loc atunci când debitorul contractului nu execută
un act la care s-a obligat, atunci când el comite un act sau contribuie la un rezultat pe care
el a convenit să-l omită sau să-l evite, culpa lui neavând în această privinţă nici o
importanţă.
Convenţia de la Viena nu face distincţie între executarea imperfectă, întârziere,
defectele bunului sau evicţiune.
Totodată, Convenţia menţionată a instituit o gradaţie în ceea ce priveşte recurgerea la
diferite mijloace acordate părţilor pentru cazurile de încălcare a contractului, în funcţie de
gravitatea încălcării în cauză. Astfel, unele mijloace pot fi utilizate în orice împrejurări, pe
când recurgerea la altele (spre exemplu - rezoluţiunea) poate avea loc doar în ipoteza unor
107
încălcări mai grave. Acest sistem se bazează pe deosebirea dintre „încălcarea esenţială”
(essential breach) şi încălcarea neesenţială.

Încălcarea esenţială conţine două elemente de bază:
1. Prejudicierea substanţială a creditorului. Pentru ca încălcarea să fie considerată
„esenţială” este necesar ca ea să afecteze conţinutul esenţial al contractului. Aceste
circumstanţe trebuie să ducă la faptul că partea lezată să nu mai aibă nici un interes faţă de
executare, întrucât încălcarea diminuează substanţial valoarea contractului.
2. Previzibilitatea prejudiciului. În acest sens, prejudiciul trebuie să fie previzibil
pentru partea care a comis încălcarea sau pentru orice persoană rezonabilă plasată în
aceeaşi situaţie.
La rândul lor, Principiile UNIDROIT, în art. 7.1.1, definesc neexecutarea obligaţiilor din
contractele comerciale internaţionale ca fiind încălcarea din partea unei părţi a oricăreia
dintre obligaţiile sale contractuale, inclusiv executarea defectuoasă sau executarea cu
întârziere.
REZUMAT
În dreptul francez, noţiunea de neexecutare a contractului, în sens larg, desemnează faptul de a nu onora, în
orice mod, o obligaţie născută din contract.
În common law, neexecutarea contractului este definită ca fiind situaţia când o parte, fără a beneficia de o
exonerare legitimă, nu este în stare sau refuză să execute ceea ce datorează în baza unui contract, execută
defectuos sau se lipseşte pe sine însăşi de capacitatea de a executa.
În Convenţia de la Viena, exercitarea drepturilor părţilor în cazul neexecutării obligaţiilor contractuale de
către contractant este legată de o noţiune de bază – „încălcarea contractului”.
Principiile UNIDROIT, în art. 7.1.1, definesc neexecutarea obligaţiilor din contractele comerciale
internaţionale ca fiind încălcarea din partea unei părţi a oricăreia dintre obligaţiile sale contractuale, inclusiv
executarea defectuoasă sau executarea cu întârziere.
2. Executarea silită în natură a obligaţiilor contractuale.

În legislaţia franceză, dreptul la executarea în natură a obligaţiilor contractuale
constituie efectul direct al principiului forţei obligatorii a contractului enunţat în art. 1134
al. (1) din Codul Civil francez.
108
În common law, în cazul încălcării obligaţiei de către cocontractant, partea prejudiciată
poate cere instanţei de judecată să oblige partea în culpă la una din următoarele acţiuni:
a) Executarea silită în natură. Conform concepţiei tradiţionale, executarea silită în
natură nu va fi ordonată de judecătorul englez atunci când, în opinia acestuia, daunele

interese reprezintă în speţă un remediu adecvat. Sarcina probei faptului că acordarea
daunelor-interese nu reprezintă un remediu adecvat îi revine reclamantului.
b) Interdicţia. Acest remediu se aplică în cazul încălcării unor obligaţii negative, ca, de
exemplu, a celor cuprinse în clauzele de neconcurenţă sau în clauzele de confidenţialitate.

În Convenţia de la Viena, dreptul de a cere executarea obligaţiilor cocontractantului este
situat pe primul loc în lista remediilor prevăzute pentru fiecare din părţi.
Art. 7.2.2 al Principiilor UNIDROIT acordă creditorului unei obligaţii, alta decât plata
unei sume de bani, dreptul de a cere executarea în natură, inclusiv corectarea unei
executări defectuoase.
Din cele expuse, concluzionăm că în sistemele de drept de tradiţie romanistă,
executarea în natură se consideră, tradiţional, cel mai adecvat remediu, întrucât permite,
finalmente, de a asigura realizarea obiectivelor pe care le urmăreau părţile atunci când au
contractat, în timp ce, în sistemele de tip common law, acest remediu este pronunţat de
instanţele de judecată doar cu titlu excepţional.
REZUMAT
În legislaţia franceză, dreptul la executarea în natură a obligaţiilor contractuale constituie efectul direct al
principiului forţei obligatorii a contractului.
În common law, în cazul încălcării obligaţiei de către cocontractant, partea prejudiciată poate cere instanţei
de judecată fie să oblige partea la executarea silită în natură, fie la aplicarea interdicţiei.
Art. 7.2.2 al Principiilor UNIDROIT acordă creditorului unei obligaţii, alta decât plata unei sume de bani,
dreptul de a cere executarea în natură, inclusiv corectarea unei executări defectuoase.
109
3. Rezoluţinea.
Rezoluţiunea reprezintă încetarea contractului cu restabilirea situaţiei existente
între părţi înainte de încheierea acestuia.
Potrivit legislaţiei Republicii Moldova, pentru exercitarea rezoluţiunii, trebuie
îndeplinite următoarele condiţii:
1.Una din părţi să nu fi executat obligaţiile sale.
Nu orice neexecutare a obligaţiilor dă temei pentru rezoluţiunea contractului. Pentru
rezoluţiune, neexecutarea trebuie să fie esenţială. Cu referire la contractele
sinalagmatice, legea precizează că atunci când neexecutarea obligaţiei se limitează la o
parte din prestaţie, creditorul poate rezolvi contractul integral doar în cazul în care nu are
nici un interes în executarea parţială a prestaţiei. Dacă, însă, executarea parţială prezintă
interes pentru creditor, el poate s-o accepte, iar în ce priveşte partea neexecutată, el are
dreptul de opţiune: fie să ceară executarea silită a părţii neexecutate, fie să rezoluţioneze
parţial contractul.
Potrivit legislaţiei naţionale, criteriile în baza cărora se determină dacă neexecutarea
este esenţială sunt următoarele:
a) neexecutarea privează substanţial creditorul de ceea ce se aştepta de la executarea
contractului;
b) executarea întocmai a obligaţiilor ţine de esenţa contractului;
c) neexecutarea este intenţionată sau din culă gravă;
d) neexecutarea dă temei creditorului să presupună că nu poate conta pe executarea în
viitor a contractului.
2.Neexecutarea să fie imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia.
În ceea ce priveşte particularităţile rezoluţiunii contractelor sinalagmatice, Codul Civil
al Republicii Moldova, în art. 709 al. (1), prevede că dacă una din părţi nu execută sau
execută în mod necorespunzător o prestaţie scadentă, decurgând dintr-un contract
sinalagmatic, cealaltă parte poate, după expirarea fără rezultat a unui termen rezonabil pe
care l-a stabiit pentru prestaţie sau remediere, să rezoluţioneze contractul dacă debitorul
trebuia să-şi dea seama, în baza termenului de graţie, de iminenţa rezoluţiunii.
110
Art. 710 din Codul Civil al Republicii Moldova enumeră cazurile în care nu este necesară
stabilirea unui termen de graţie sau somaţie: a. debitorul a respins în mod cert şi definitiv
executarea; b. încălcarea obligaţiei constă în faptul că prestaţia nu a avut loc într-un anumit
termen stabilit prin contract şi creditorul a legat prin contract interesul său pentru
prestaţie de executarea ei în termen; c. datorită unor împrejurări speciale, luându-se în
considerare interesele ambelor părţi, rezilierea imediată este justificată etc.
Creditorul este îndreptăţit să rezoluţioneze contractul chiar şi înainte de scadenţă dacă
este evident că premisele dreptului de rezoluţiune se vor realiza.
Notificarea debitorului cu privire la rezoluţiunea contractului trebuie făcută fără

întârziere. Dacă prestaţia este oferită cu întârziere sau nu corespunde în alt fel prevederilor
contractului, creditorul pierde dreptul de rezoluţiune dacă nu notifică cealaltă parte într-un
termen rezonabil de la data la care a aflat sau trebuia să afle despre executarea
necorespunzătoare.
REZUMAT
Rezoluţiunea reprezintă încetarea contractului cu restabilirea situaţiei existente între părţi înainte de
încheierea acestuia.
Pentru exercitarea rezoluţiunii, este necesar ca una din părţi să nu fi executat obligaţiile sale şi ca
neexecutarea să fie imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia
4. Neexecutarea şi reducerea propriilor obligaţii de către creditor.

La general, în cazul în care debitorul nu execută obligaţia asumată, creditorul este
îndreptăţit:
a) să refuze executarea propriei sale obligaţii, atâta timp cât debitorul nu o execută pe
a sa (excepţia de neexecutare);
b) să reducă proporţional obligaţia sa corelativă.
În dreptul francez, excepţia de neexecutare este definită ca fiind regula, potrivit căreia
într-un raport sinalagmatic fiecare din părţi nu poate cere de la cealaltă parte executarea
angajamentelor sale, dacă din partea sa ea nu execută sau nu oferă executarea propriilor
sale angajamente.
111
În Convenţia de la Viena, remediile pentru neexecutare se manifestă prin două
modalităţi:
 excepţia de neexecutare;
 reducerea preţului.
Principiile UNIDROIT prevăd că excepţia de neexecutare este dreptul unei părţi de a
suspenda executarea propriei obligaţii până când cealaltă parte nu îşi va executa obligaţia
ce îi incubă.
REZUMAT
În cazul în care debitorul nu execută obligaţia sa, creditorul este îndreptăţit fie să refuze executarea propriei
sale obligaţii, atâta timp cât debitorul nu o execută pe a sa, fie să reducă proporţional obligaţia sa corelativă.
5. Daunele-interese.
Legislaţia Republicii Moldova consacră regula potrivit căreia în cazul în care nu execută
obligaţia, debitorul este ţinut să-l despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat
astfel dacă nu dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu-i este imputabilă.
În dreptul francez, regula generală privind daunele-interese dispune că debitorul care a
cauzat, prin neexecutarea contractului, un prejudiciu cocontractantului său, este ţinut să-i
repare pierderile suportate şi beneficiile de care acesta a fost lipsit. Daunele-interese pot
fie să înlocuiască cu titlu principal prestaţia neexecutată, fie să completeze alte sancţiuni:
rezoluţiunea, excepţia de neexecutare, executarea silită în natură.
În common law, acordarea daunelor-interese este remediul obişnuit în cazul încălcării
contractului.
Convenţia de la Viena şi Principiile UNIDROIT stabilesc ca principiu general faptul că
creditorul trebuie să fie pus, pe cât este posibil, în situaţia în care el s-ar fi aflat dacă
contractul ar fi fost executat în modul cuvenit. Această condiţie presupune că creditorul are
dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suportat din cauza neexecutării.
Acest prejudiciu cuprinde pierderea pe care a suferit-o şi beneficiul de care a fost lipsit.
112
Pentru aplicarea sancţiunii sub formă de daune-interese, este necesară prezenţa

următoarelor circumstanţe:
(A) Neexecutarea obligaţiilor contractuale.
În toate sistemele naţionale de drept şi în instrumentele de drept uniform neexecutarea
contractului este condiţia de bază a aplicării daunelor-interese, ca sancţiune pusă la

dispoziţia creditorului prejudiciat. În dreptul Republicii Moldova, precum şi în dreptul
francez, culpa debitorului este o condiţie necesară pentru survenirea răspunderii prin plata
daunelor-interese. În common law, precum şi potrivit Principiilor UNIDROIT, culpa nu este
cerută ca condiţie pentru survenirea răspunderii contractuale.
(B) Prejudiciul.
Una dintre trăsăturile comune ale sistemelor juridice naţionale şi ale instrumentelor de
drept uniform este faptul că daunele-interese se acordă numai atunci când, şi în măsura în
care, creditorul a suferit un prejudiciu în rezultatul neexecutării contractului. Scopul
daunelor-interese este repararea integrală a prejudiciului. O manifestare a caracterului

reparator al daunelor-interese este regula general acceptată în toate sistemele, potrivit
căreia creditorul nu trebuie să se îmbogăţească fără just cauză din contul daunelor
interese.
Pentru a fi reparabil, prejudiciul trebuie să prezinte un grad suficient de certitudine.
Este cert prejudiciul care s-a produs deja sau care se va realiza cu siguranţă. Acesta se
contrapune prejudiciului pur eventual, ipotetic. Totodată, majoritatea sistemelor juridice şi
instrumentelor de drept uniform prevăd posibilitatea acordării daunelor-interese pentru
pierderea unui beneficiu viitor, care nu întotdeauna este absolut cert, sau pentru pierderea
unei şanse.
Totuşi, prejudiciul viitor, chiar dacă este cert, nu poate fi reparat înaintea survenirii
sale, decât dacă el poate fi deja evaluat. În caz contrar, se va aştepta ca evaluarea să fie
posibilă înainte ca să fie ordonată repararea.
Potrivit Convenţiei de la Viena şi Principiilor UNIDROIT, poate fi reparat numai
prejudiciul pe care partea care a încălcat contractul „l-a prevăzut sau trebuia să-l prevadă la
momentul încheierii contractului, luând în considerare faptele pe care ea le cunoştea sau
trebuia să le cunoască, ca fiind consecinţele posibile ale încălcării contractului”.
113
Prejudiciul poate fi patrimonial sau nepatrimonial.

(C) Legătura de cauzalitate între neexecutarea contractului şi prejudiciu.
Potrivit legislaţiei Republicii Moldova, cât şi dreptului francez, este reparabil numai
prejudiciul care reprezintă efectul nemijlocit al neexecutării.
În Convenţia de la Viena şi în Principiile UNIDROIT necesitatea existenţei legăturii de
cauzalitate rezultă din formulările potrivit cărora este reparabil prejudiciul care constituie
„rezultatul”, „consecinţa” neexecutării contractului.
Potrivit sistemului common law şi a Convenţiei de la Viena, partea care invocă
încălcarea contractului trebuie să ia măsurile rezonabile, ţinând cont de împrejurări,
pentru a limita pierderea, inclusiv câştigul ratat rezultând din încălcare. Dacă ea neglijează
s-o facă, partea care a comis încălcarea poate cere o reducere a daunelor-interese egală cu
suma pierderii care trebuia să fie evitată.
REZUMAT
Pentru aplicarea sancţiunii sub formă de daune-interese, este necesară prezenţa neexecutării obligaţiilor
contractuale, existenţa prejudiciului şi legătura de cauzalitate între neexecutarea contractului şi prejudiciu.
114
PARTEA SPECIALĂ
115
Tema 8. CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE INTERNAŢIONALĂ
Planul
1. Noţiunea şi caracteristica generală a contractului de vânzare-cumpărare
internaţională;
2. Efectele contractului de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri;
3. Răspunderea părţilor în contractul de vânzare-cumpărare internaţională;
4. Forme specifice ale vânzării internaţionale de mărfuri:
4.1. Vânzarea-cumpărarea prin bursă
4.2. Vânzarea-cumpărarea prin licitaţie
116
1. Noţiunea şi caracteristica generală a contractului de

Trăsăturile vânzare-cumpărare internaţională.
contractului de Unul dintre cele mai frecvent întâlnite contracte în comerţul
vânzare-cumpărare
internaţional este contractul de vânzare-cumpărare internaţională.
internaţională Piaţa de mărfuri constituie expresia totalităţii tranzacţiilor de
Părţile: vânzătorul vânzare-cumpărare încheiate într-un anumit spaţiu geografic.
(exportatorul) şi
cumpărătorul Determinant pentru caracterizarea unei anumite pieţe de mărfuri
(importatorul). este modul de producţie, forma de proprietate asupra mijloacelor de
producţie, elemente care fac să se manifeste cu o intensitate

Caracterele juridice:
- sinalagmatic; deosebită funcţia ei principală: corelarea producţiei cu consumul,
- oneros; prin intermediul cerererii şi a ofertei, finalizate prin contracte de
- consensual;
vânzare-cumpărare28.
- comutativ;
- translativ de proprietate. Contractul comercial de vânzare-cumpărare internaţională
reprezintă un contract în temeiul căruia vânzătorul se obligă să
Clauze frecvent
întâlnite: predea mărfurile, să transfere proprietatea acestora şi, după caz, să
- modul de livrare; remită documentele referitoare la marfă cumpărătorului, iar cel din
- locul livrării;
urmă se obligă la plata preţului şi preluarea mărfii predate.
- preţul;
- ambalajul; Părţile contractante trebuie să aibă sediul în state diferite.
- calitatea; Contractului de vânzare-cumpărare îi sunt specifice caracterul
- cantitatea.
comercial şi caracterul internaţional.
Izvoarele de bază: În ceea ce ţine de caracterul comercial al contractului, Convenţia
- Convenţia Naţiunilor
Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de
Unite asupra contractelor
de vânzare internaţională mărfuri de la Viena din 11 aprilie 1980 prevede în art. 1 al. (3) că
de mărfuri de la Viena din „Nici naţionalitatea părţilor, nici caracterul civil sau comercial al
11 aprilie 1980;
- Convenţia asupra legii părţilor, sau al contractului nu sunt luate în considerare pentru
aplicabile vânzărilor cu aplicarea prezentei convenţii”.
caracter internaţional de
bunuri mobile corporale
În privinţa caracterului internaţional al vânzării, Convenţia de la
din 15 iunie 1955. Viena din 1980, în art. 1 al. (1) prevede că „Prezenta convenţie se
28 Florescu D.A.P., Pîrvu L.-N. Contractele de comerţ international. Bucureşti: “Universul Juridic”, 2007, p. 63.
117
aplică contractelor de vânzare de mărfuri între părţi, care îşi au sediul în state diferite:
- când aceste state sunt contractante, sau

- când normele de drept internaţional privat conduc la aplicarea legii unui stat
contractant”.
Prin urmare, singurul criteriu care determină caracterul internaţional al contractului îl
constituie stabilimentul părţilor în state diferite.

În Republica Moldova, contractul de vânzare-cumpărare este reglementat de Codul Civil
şi de Legea vânzării de mărfuri nr. 134-XIII din 3 iunie 1994.

Potrivit art. 11 din Convenţia de la Viena, „Contractul de vânzare nu trebuie să fie
încheiat nici constatat în scris şi nu este supus nici unei alte condiţii de formă. El poate fi
probat prin orice mijloace, inclusiv prin martori”.
Obiectul material al contractului îl constituie bunurile, de regulă mobile, care urmează a
fi transmise cumpărătorului în schimbul achitării preţului.
2. Efectele contractului de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri.

Drepturile şi obligaţiile părţilor contractului de vânzare-cumpărare internaţională pot fi
fi redate în formă de tabel, după cum urmează în continuare:
Tabelul 3
DREPTURI OBLIGAŢII
VÂNZĂTOR - să încaseze
bunului; preţul - să predea mărfurile;
- să respecte termenele
- să fie despăgubit în prevăzute în contract;
situaţia în care, din culpa - să transfere
debitorului, este nevoit să proprietatea acestora;
depoziteze bunurile o - să remită documentele
perioadă mai îndelungată referitoare la marfă, dacă
decât cea prevăzută în este cazul;
contract. - să se asigure de faptul că
marfa predată corespunde
118
stipulaţiilor contractuale;
- să predea mărfurile
libere de orice drept sau
pretenţie a unui terţ.
CUMPĂRĂTOR - să ceară livrarea şi - să primească şi să preia

transmiterea dreptului de mărfurile în termenul
proprietate asupra mărfii stabilit în contract;
cumpărate. - să examineze mărfurile
într-un termen cât se
poate de scurt;
- să plătească preţul.
Predarea mărfii constituie transmiterea materială a mărfii, adică punerea acesteia la
dispoziţia cumpărătorului la locul convenit în contract.

Conform prevederior Convenţiei de la Viena din 1980, art. 31, dacă vânzătorul nu este
ţinut să predea mărfurile într-un loc special, obligaţia de predare constă:
a) când contractul de vânzare implică transportul mărfurilor – în remiterea mărfurilor
primului transportator pentru a le transmite cumpărătorului;

b) când, în cazurile nevizate de precedentul alineat, contractul se referă la un bun
individual determinat sau la un bun determinat prin caractere generice, care trebuie
prelevat dintr-o masă determinată sau care trebuie fabricat ori produs şi când, în
momentul încheierii contractului, părţile ştiau că mărfurile se găseau, sau trebuiau
fabricate ori produse într-un loc special – în punerea mărfurior la dispoziţia
cumpărătorului în acel loc;
c) în celelalte cazuri – în punerea mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului în locul în
care vânzătorul avea sediul său la momentul încheierii contractului.
Dacă vânzătorul este obligat să ia măsuri pentru transportul mărfurilor, el trebuie să
încheie contractele necesare pentru ca transportul să fie efectuat până la locul prevăzut cu
mijloacele de transport adecvate împrejurărilor şi în condiţiile obişnuite pentru un astfel
de transport. Dacă vânzătorul nu este obligat să subscrie el însuşi o asigurare pe timpul
119
transportului, el trebuie să furnizeze cumpărătorului, la cererea acestuia, toate informaţiile

de care dispune şi care-i sunt necesare încheierii acestei asigurări.
Vânzătorul este obligat să predea mărfurile la data prevăzută în contract. Dacă este
fixată o perioadă de timp ori aceasta este determinată prin referire la contract, vânzătorul
poate să predea marfa la orice moment în cursul acelei perioade, cu excepţia cazului în care
din împrejurări nu rezultă că alegerea datei revine cumpărătorului. În toate celelalte cazuri,
vânzătorul trebuie să predea mărfurile într-un termen rezonabil, calculat de la încheierea
contractului.
În situaţia în care obligaţia de predare a vânzătorului depinde de o faptă a
cumpărătorului, termenul predării începe să curgă din momentul când cumpărătorul şi-a
îndeplinit această obligaţie.
Pe lângă documentele de plată pe care trebuie să le prezinte pentru încasarea preţului,
vânzătorul trebuie să remită cumpărătorului documentaţia tehnică, astfel încât să se

asigure folosirea normală a maşinilor sau utilajelor livrate, punerea lor în funcţiune,
reparaţii curente etc.
Vânzătorul trebuie să predea mărfuri a căror cantitate, calitate şi tip corespund celor
prevăzute în contract şi al căror ambalaj sau condiţionare corespunde celui prevăzut în
contract.
De regulă, modalităţile de determinare a calităţii mărfii sunt:
a) determinarea calităţii prin documentaţii tehnice, caiete de sarcini sau descrieri;
b) determinarea calităţii prin mostre;
c) determinarea calităţii prin indicarea tipului de marfă. Această modalitate se
utilizează doar pentru determinarea calităţii bunurilor fungibile;

d) determinarea calităţii prin clauze uzuale internaţionale;
e) vânzarea după catalog;
f) alte modalităţi de determinare a calităţii mărfurilor (ex: prin gustare).
Modalitatea de determinare a cantităţii se stabileşte prin înscriere în contract a unităţii

de măsură şi cu menţionarea care urmează să ateste cantitatea efectiv livrată.
Convenţia de la Viena din 1980 prevede că în lipsă de dispoziţie contrară, mărfurile
sunt conforme contractului dacă:
120
a) sunt adecvate folosinţei cărora servesc în mod obişnuit mărfuri de acelaşi tip;
b) sunt adecvate oricărei folosinţe speciale, care a fost adusă expres sau tacit la
cunoştinţa vânzătorului la momentul încheierii contractului, în afară de cazul în care

rezultă din împrejurări că cumpărătorul le-a lăsat la competenţa ori aprecierea
vânzătorului, sau că era rezonabil din partea lui s-o facă;
c) posedă calităţile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului ca
eşantion sau model;

d) sunt ambalate sau condiţionate în modul obişnuit pentru mărfurile de acelaşi tip
sau, în lipsa unui mod obişnuit, într-o manieră adecvată pentru a le conserva şi proteja.
În toate cazurile menţionate, vânzătorul nu este răspunzător pentru o lipsă de
conformitate pe care cumpărătorul o cunoştea sau nu o putea ignora în momentul

încheierii contractului.
Vânzătorul este răspunzător de orice lipsă de conformitate care există la momentul
transmiterii riscurilor către cumpărător, chiar dacă acest defect apare ulterior.
Cumpărătorul trebuie să examineze mărfurile într-un termen cât se poate de scurt,
ţinând seama de împrejurări, iar dacă contractul implică transportul mărfurilor, examenul
poate fi amânat până la sosirea lor la destinaţie.
Cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala de o lipsă de conformitate, dacă
nu o denunţă vânzătorului într-un termen rezonabil, calculat din momentul în care l-a
constatat sau ar fi trebuit să-l constate şi în cel mult doi ani de la data când mărfurile i-au
fost efectiv predate, cu excepţia cazului când acest termen ar fi incompatibil cu durata unei
garanţii contractuale.
Preţul constituie suma de bani pe care cumpărătorul se obligă să o plătească
vânzătorului, în schimbul bunului cumpărat.

Potrivit Convenţiei de la Viena din 1980, dacă vânzarea este valabil încheiată fără ca
preţul mărfurilor vândute să fi fost determinat în contract în mod expres sau implicit, sau
printr-o dispoziţie care permite să fie determinat, se consideră, cu excepţia indicaţiei
contrare, că părţile s-au referit la preţul practicat în mod obişnuit la momentul încheierii
contractului în ramura comercială respectivă pentru aceleaşi mărfuri vândute în
împrejurări comparabile.
121
Dacă preţul este stabilit în raport de greutatea mărfurilor, în caz de îndoială, se ia în
considerare greutatea netă.

De regulă, părţile prevăd în contract locul unde se va efectua plata preţului. În situaţia
în care locul plăţii nu este prevăzut în contract, el este cel de la sediul vânzătorului, iar dacă
plata trebuie să se efectueze contra remiterii mărfurilor sau documentelor, ea se va efectua

la locul acestei remiteri.
În cazul în care vânzătorul îşi schimbă sediul după încheierea contractului, el trebuie să
suporte orice sporire a cheltuielilor accesorii plăţii.

Dacă în contract nu este fixată data plăţii, cumpărătorul trebuie să plătească preţul în
momentul în care, conform contractului şi convenţiei vânzătorul pune la dispoziţia sa fie

mărfurile, fie documentele reprezentative ale mărfurilor. Vânzătorul poate face din plată o
condiţie a remiterii mărfurilor sau a documentelor.
Cumpărătorul trebuie să plătească preţul la data stabilită prin contract sau care rezultă
din contract şi din convenţie fără a fi necesară o cerere sau altă formalitate din partea
vânzătorului.
Obligaţia cumpărătorului de a prelua predarea mărfii constă în îndeplinirea oricărui act,
care poate fi cerut în mod rezonabil cumpărătorului şi care să permită vânzătorului să
efectueze livrarea.
3. Răspunderea părţilor în contractul de vânzare-cumpărare internaţională.

Dacă vânzătorul nu a executat oricare din obligaţiile care-i revin din contractul de
vânzare-cumpărare sau din convenţie, cumpărătorul are dreptul:
a) să ceară vânzătorului executarea obligaţiilor sale, cu excepţia cazului în care s-a
prevalat de un mijloc incompatibil cu această cerere;

b) dacă mărfurile nu sunt conforme cu contractul, cumpărătorul poate cere
vânzătorului să repare lipsa de conformitate, în afară de cazul în care aceasta ar fi

nerezonabil, luând în considerare toate împrejurările;
c) cumpărătorul poate acorda vânzătorului un termen suplimentar, de o durată
rezonabilă, pentru executarea obligaţiei sale;

d) să declare contractul rezolvit;
122
e) în caz de lipsă de conformitate a mărfurilor cu contractul, chiar dacă preţul a fost
sau nu plătit, cumpărătorul poate reduce preţul proporţional cu diferenţa între valoarea pe
care mărfurile efectiv predate o aveau în momentul predării şi valoarea pe care mărfurile
conforme ar fi avut-o în acel moment;

f) dacă vânzătorul predă mărfurile înainte de data stabilită, cumpărătorul are
facultatea de a le prelua sau de a le refuza;

g) dacă vânzătorul predă o cantitate superioară celei prevăzute în contract,
cumpărătorul poate accepta sau refuza preluarea cantităţii predate excedentar;
h) să ceară daune-interese.
În cazul în care cumpărătorul nu a executat oricare din obligaţiile care-i revin din
contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul este îndreptăţit:

a) să ceară cumpărătorului plata preţului, preluarea mărfii predate sau executarea
altor obligaţii ale cumpărătorului în afară de cazul în care nu s-a prevalat de un mijloc
incompatibil cu aceste cereri;
b) să acorde cumpărătorului un termen suplimentar, de durată rezonabilă, pentru
executarea obligaţiei sale;

c) să declare contractul rezolvit;
d) dacă contractul prevede că cumpărătorul trebuie să specifice forma, măsura sau alte
caracteristici ale mărfurilor şi nu face această specificare la data convenită sau într-un
termen rezonabil calculat de la primirea unei cereri din partea vânzătorului, acesta poate,
fără a prejudicia asupra tuturor celorlalte drepturi pe care la poate avea, să efectueze
singur această specificare, potrivit cu nevoile cumpărătorului, care i-ar putea fi cunoscute;
e) să ceară daune-interese.
Potrivit regulii generale, riscurile se transmit de la vânzător la cumpărător în momentul

predării mărfii, când aceasta a intrat în câmpul de acţionare al cumpărătorului. Drept
consecinţă, pierderea sau deteriorarea mărfii, care a survenit după transmiterea riscurilor
către cumpărător nu-l scuteşte pe acesta de obligaţia de a plăti preţul, cu excepţia cazului
când acestea sunt imputabile vânzătorului.
Dacă contractul de vânzare-cumpărare implică transportul mărfurilor, iar vânzătorul
nu este obligat să le remită într-un loc determinat, riscurile sunt transferate
123
cumpărătorului de la remiterea primului transportator pentru a le transmite

cumpărătorului în conformitate cu contractul de vânzare. În toate cazurile, riscurile nu sunt
transmise cumpărătorului atâta timp cât mărfurile n-au fost în mod clar identificate, prin
aplicarea pe marfă a unui semn distinctiv, prin documente de transport, printr-un aviz dat
cumpărătorului sau prin orice alt mijloc.

Convenţia de la Viena din 11 aprilie 1980, în art. 79, prevede că o parte este exonerată
de răspundere pentru neexecutarea oricărei dintre obligaţiile sale contractuale dacă
dovedeşte că această neexecutare este determinată de o piedică, care îndeplineşte
următoarele caracteristici cumulative:
a) este independentă de voinţa acestei părţi;
b) este fortuită, adică partea nu se putea aştepta în mod rezonabil, din partea ei, să o ia
în considerare la momentul încheierii contractului;
c) este imprevizibilă şi insurmontabilă în sensul că partea nu putea să o prevină sau să
o depăşească, nici să-i prevină ori depăşească consecinţele.

Exonerarea de răspundere produce efecte numai în timpul duratei împiedicării.
Partea care nu a executat trebuie să avertizeze cealaltă parte despre piedică şi efectele
acesteia asupra capacităţii sale de executare. Dacă avertismentul nu soseşte la destinaţie
într-un termen rezonabil, calculat din momentul în care partea care nu a cunoscut sau ar fi
trebuit să cunoască piedica, aceasta este obligată să plătească celeilalte părţi daune
interese. Cuantumul acestora se reduce la prejudiciile cauzate de neprimirea
avertismentului.
4. Forme specifice ale vânzării internaţionale de mărfuri.

4.1. Vânzarea-cumpărarea prin bursă.
Bursa este o piață publică, organizată și specializată, unde se tranzacționează valori
mobiliare, mărfuri și valute.
De regulă, la bursă pot fi vândute şi cumpărate:
- mărfuri fungibile standardizate;

- valute selecţionate;
- aur şi alte metale preţioase, pietre preţioase;
124
- acţiuni, obligaţiuni şi alte hârtii de valoare selecţionate;

- produse bursiere derivate.
Bursele pot fi clasificate după următoarele criterii:
I. Din punct de vedere juridic:
a) burse publice;
b) burse private.
II. Din punct de vedere al numărului de membri:
a) burse închise (limitate la numărul de membri fondatori);
b) burse deschise (în care numărul membrilor fondatori poate fi suplimentat într-o
anumită proporţie).
III. Din punct de vedere al obiectului lor:
a) burse de mărfuri;
b) burse de valori;
c) burse maritime;
d) burse de asigurări;
e) burse mixte.
Trăsăturile esenţiale ale burselor sunt:

 bursa este o piaţă selectivă;
 bursa este o piaţă simbolică;
 bursa este o piaţă reprezentativă de referinţă în proces continuu. Ea beneficiază de o
structură organizatorică şi de un organism funcţional special. La bursă se formează
preţurile naţionale sau internaţionale de referinţă;
 bursa este o piaţă liberă;
 la baza stabilirii obiectului de negociere şi a procedurii negocierilor stau legislaţiile
naţionale;
 piaţa bursieră funcţionează în paralel cu piaţa fizică;
 la baza negocierii tranzacţiior stă metoda licitaţiilor;
 pentru operaţiuni la termen, pe piaţa fizică se încheie contracte denumite forward,
ferme, cu scadenţe şi preţuri fixe sau precis determinate. La bursă se încheie contracte
125
speciale, denumite futures, cu un mare grad de elasticitate şi de adaptare la evoluţia pieţei

cu o diversitate de scopuri: de acoperire, speculative etc.
Actul fundamental de organizare şi de funcţionare al oricărei burse este statutul.

Regulamentul bursei este actul prin care se dezvoltă principiile stabilite în statut.
Administraţia bursei diferă de la ţară la ţară în funcţie de legislaţia naţională în materie,
de obiectul bursei, de forma sa juridică şi de statutul elaborat de membrii asociaţi.
Agenţii pieţii bursiere sunt persoanele care activează în cadrul bursei fie ca mandatari
sau în nume şi pe cont propriu.
4.2. Vânzarea-cumpărarea prin licitaţie.

Licitaţia este o piaţă de mărfuri sau servicii care concentrează cererea şi oferta în timp
şi spaţiu, cu specificul că oferta se concentrează într-un timp foarte scurt fie ca o ofertă
efectivă de mărfuri, fie scriptic, sub formă de documentaţie29.
Licitaţiile pot fi clasificate după următoarele criterii:

I. După criteriul ariei geografice:
a) licitaţii locale;
b) licitaţii internaţionale.
II. După criteriul obiectului lor:

a) licitaţii de mărfuri;
b) licitaţii de investiţii;
c) licitaţii de servicii.
III. După criteriul numărului participanţilor:
a) licitaţii deschise;
b) licitaţii închise.
IV. După criteriul modului de organizare:
a) licitaţii periodice
b) licitaţii ocazionale.
V. După criteriul naturii operaţiunii:
a) licitaţii organizate de vânzător;
29Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999, p. 212.
126
b) licitaţii organizate de cumpărător.
Licitaţiile pentru vânzarea mărfurilor pot fi organizate direct de către producător, de

către vânzător sau de către organizaţii specializate în comerţ, iar în unele cazuri,
organizarea se poate realiza cu participarea băncilor.

Cumpărătorii, odată cu înscrierea de participare la licitaţie, sunt obligaţi să depună o
sumă determinată în numerar. Cauţiunea are ca scop asigurarea participării la licitaţie a
persoanelor înscrise, precum şi să-l determine pe cel care câştigă licitaţia să preia marfa.
Renunţarea la participare şi refuzul de a prelua marfa se soldează cu pierderea cauţiunii.
Cauţiunea se restituie celor care nu au câştigat licitaţia.
Etapele licitaţiei sunt următoarele:
1. Publicitatea.
2. Pregătirea ofertelor.
3. Plata de către ofertant a garanţiei de participare.
4. Ţinerea licitaţiei în ziua şi la ora precisă, la locul anunţat.
Este important de a conştientiza faptul că în cadrul licitaţiei, până în momentul în care
licitaţia se finisează (fie prin lovirea ciocanului de masă, fie prin alte acţiuni convenţionale),
suma propusă de către cumpărător este doar o ofertă. Respectiv, până nu a fost încheiată
licitaţia în modul convenit, potenţialul cumpărător îşi poate retrage oferta respectivă.
În aceeaşi ordine de idei, anunţul public în legătură cu desfăşurarea licitaţie la o
anumită dată, nu reprezintă o obligaţie asumată de vindere a bunului, ci constituie doar o

invitaţie la negocieri a potenţialilor cumpărători.
127
Tema 9. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE ASIGURARE
Planul
1. Noţiunea şi caracteristica generală a contractului internaţional de asigurare;
2. Efectele contractului de asigurare;
3. Contractul de asigurări mutuale;
4. Contractul de reasigurare.
128
1. Noţiunea şi caracteristica generală a contractului
Trăsăturile internaţional de asigurare.

asigurare
asiguratul.
contractului
internaţională
Părţile: de şi
asigurătorul Asigurarea reprezintă o convenţie între asigurător şi
asigurat, prin care asigurătorul oferă asiguratului anumite
garanţii pentru riscurile ce şi le-a asumat, obligându-se să
acopere asiguratului contravaloarea daunelor în caz de

producere a acestor riscuri, în schimbul plăţii de către
asigurat a primei de asigurare.
- oneros;
sinalagmatic; Formele de asigurare pot fi clasificate după următoarele
criterii:
- de
consensual;
aleatoriu;
adeziune;
I. După modul de realizare a raporturilor juridice de
asigurare:
- cu executare succesivă. a) asigurarea obligatorie;
Clauze frecvent b) asigurarea facultativă.

beneficiarul
-întâlnite:
riscul asigurat;
asigurării; II. După domeniul asigurării:
a) asigurările de bunuri;
- modul de reziliere a
contractului; b) asigurările de persoane;
c) asigurările de răspundere civilă.
- costul poliţei.
III. După obiectul asigurat:
a) asigurări de mijloace de producţie fixe (clădiri, maşini,
mijloace de transport etc.);

b) asigurări ale fondurilor de producţie circulante (materii
prime, combustibili);
c) asigurări ale obiectelor de uz casnic ale cetăţenilor;
d) asigurări ale culturilor agricole şi animalelor;

e) asigurări de persoane etc.
IV. După teritoriul pe care se acordă acoperirea prin

asigurare:
a) asigurări interne;
b) asigurări externe.
129
V. După natura raporturilor care se stabilesc între asigurat şi asigurător:

a) asigurări directe;
b) reasigurări.
Contractul de asigurare reprezintă un act juridic prin care asiguratul se obligă să

plătească o primă asigurătorului, iar acesta să ia asupra sa riscul producerii unui anumit
eveniment, obligându-se ca la producerea evenimentului să plătească asiguratului sau unei
terţe persoane, denumită beneficiar, o indemnizaţie în limitele convenite.
Contractul de asigurare are caracter internaţional dacă se încheie între asigurat şi
asigurător, care au sediul ori reşedinţa în ţări diferite.
În comerţul internaţional sunt utilizate următoarele categorii de asigurări:
- asigurarea încărcăturii aflate în transport (CARGO);

- asigurarea corpului mijloacelor de transport (CASCO);
- asigurarea de răspundere civilă.
2. Efectele contractului de asigurare.

Vom rezuma drepturile şi obligaţiile părţilor la contractul de asigurare internaţională în
tabelul ce urmează:
DREPTURI OBLIGAŢII
Înaintea După Înaintea După
survenirii survenirea survenirii survenirea
evenimentului evenimentului evenimentului evenimentului
asigurat asigurat asigurat asigurat
ASIGURĂTOR - de a verifica - evaluarea - de a elibera, la
existenţa bunului pagubelor şi a cererea asiguratului,
asigurat şi modul prejudiciului certificate de
de întreţinere a cauzat de către confirmare a
acestuia; acestea; asigurării, în cazul
- de a aplica - plata asigurării de
sancţiuni legale indemnizaţiei către răspundere a
când asiguratul asigurat. cărăuşului faţă de
încalcă obligaţiile pasageri pentru
130
privind bagajele şi mărfurile

întreţinerea, transportate,
folosirea şi paza precum şi faţă de
bunurilor terţi, cu indicarea
asigurate. sumelor asigurate;
- obligaţia de a
elibera, la cerere,
duplicatul
documentului de
asigurare, dacă
asiguratul l-a
pierdut pe cel
original.
ASIGURAT - să modifice - să beneficieze de - să plătească - combaterea
contractul; plata primele de asigurare; calamităţilor pentru
- să încheie indemnizaţiei. - să întreţină bunul limitarea şi
asigurări asigurat în bune diminuarea pagubei
suplimentare; condiţii; şi salvarea
- să obţină - să ia măsurile bunurilor asigurate,
împrumuturi necesare pentru păstrarea şi paza
asupra poliţelor de prevenirea pagubelor; bunurilor asigurate,
asigurare până la - să comunice păstrarea şi paza
75% din suma de asigurătorului bunurilor rămase
răscumpărare, împrejurările care pentru prevenirea
calculată în raport apar în cursul degradărilor
de timpul în care s executării ulterioare;
au plătit primele şi, contractului şi care - notificarea
cel mult până la modifică avizarea asigurătorului în
data cererii iniţială a riscului de termenele
împrumutului. către asigurat. prevăzute în
condiţiile de
asigurare, cu privire
la producerea
evenimentului
asigurat;
- participarea la
131
constatarea cazului
asigurat produs şi a
pagubei rezultate;
- furnizarea de date
şi acte referitoare la
evenimentul
asigurat.
Un efect important al contractului de asigurare este subrogarea asigurătorului în

drepturile asiguratului. Prin subrogare, asigurătorul exercită acţiunea în nume propriu, ca
titular al creanţei, respectiv acţiunea pe care asigurătorul ar fi intentat-o împotriva
autorului pagubei.
Sarcina probei culpei terţului în producerea pagubei o are asigurătorul subrogat în
drepturile asiguratului.
Terţul poate invoca faţă de asigurător apărările pe care le putea opune persoanei
păgubite, dar acesta se poate apăra doar în măsura calităţii sale juridice şi a interesului său
legitim.
Încetarea contractului de asigurare poate avea loc prin:
 ajungerea la termen;
 producerea evenimentului asigurat;
 denunţare;
 reziliere;
 anularea contractului.
3. Contractul de asigurări mutuale.

În practica internaţională se utilizează şi asigurările mutuale, cunoscute sub denumirea
de Protecţie şi Indemnizaţie (P and I). Ele au drept scop acoperirea pagubelor suportate de
asigurat în temeiul răspunderii civile, antrenate de prejudicii cauzate de navă terţilor.
Capitolul Protecţie acoperă riscurile legate de răspunderea armatorului ca proprietar al
navei, iar capitolul Indemnizaţie – pe cele legate de răspunderea pentru exploatarea navei.
Protecţia se referă la:
132
- avarierea unei alte nave sau obiecte fixe, în măsura în care nu a fost inclusă în
asigurarea CASCO, ori a încărcăturii aflate pe acestea ca urmare a coliziunii;
- avarierea unei alte nave sau a obiectelor fixe prin coliziune (în lanţ), fără contact
direct;
- cheltuielile legate de ridicarea navei scufundate într-un loc ce pune în pericol
navigaţia;
- răspunderi pentru pierderea vieţii, rănirea sau îmbolnăvirea persoanelor aflate la

bordul navei etc.
Indemnizaţia acoperă:
- pagubele provocate din culpa sau neglijenţa cărăuşului în legătură cu mărfurile
transportate;
- devierea nepermisă a navei;
- amenzi şi penalizări stabilite de autorităţi sau taxe vamale privind transportul
mărfurilor;
- contrabandă, încălcarea regulilor de navigaţie sau orice neglijenţă sau greşeală a
echipajului pentru care ar putea fi răspunzător armatorul în calitate de comitent;
- contribuţia la avaria comună, dacă este depăşită valoarea asigurată în poliţa CASCO.
Asigurările mutuale se realizează prin intermediul cluburilor de armatori, în cadrul
cărora aceştia participă la acoperirea tuturor pagubelor proporţional cu flota proprie
înscrisă în club, plătind, de regulă, cotizaţii variabile în avans pentru acoperirea daunelor
obişnuite şi cotizaţii suplimentare pentru acoperirea daunelor excepţionale şi doar cu titlu
excepţional – cotizaţii fixe, raportate la fiecare tonă înregistrată pe categorii de nave.
4. Contractul de reasigurare.
Reasigurarea reprezintă un acord încheiat între două părţi: compania cedentă şi
reasigurător, prin care prima consimte să cedeze, iar cea de-a doua acceptă să preia o
anumită parte a riscurilor, sau întregul risc, conform condiţiilor stabilite în acord, în
schimbul plăţii de către compania cedentă reasigurătorului a unei anumite sume, denumită
primă de asigurare, care reprezintă o cotă din prima originară de asigurare.
133
Contractul de reasigurare reprezintă un acord între două companii dintre care una
acceptă să cedeze, iar alta acceptă să preia o afacere de reasigurare în conformitate cu
prevederile stipulate în contract.
Părţile în contractul de reasigurare sunt compania cedentă şi reasigurătorul.
Compania cedentă este asigurător în contractul de asigurare iniţial, care acceptă riscul
de la asiguratul său şi cedează o parte din acest risc unei alte companii de asigurare sau
reasigurare.
Reasigurătorul este cel care acceptă o reasigurare de la un asigurător direct. El poate fi
o companie de asigurări sau o companie specializată de reasigurări.
În esenţă, diferenţa dintre reasigurare şi asigurare directă constă în următoarele:
a) Părţile. Un asigurător direct poate încheia un contract de asigurare cu o persoană
fizică sau juridică în calitate de asigurat. Un contract de reasigurare poate fi încheiat numai
între companii de asigurare şi reasigurare.
b) Obiectul. Acesta poate fi o proprietate, o persoană sau un profit expuse pierderilor
sau avariilor pe care le poate suporta asiguratul în afara activităţii întreprinse de el însuşi
sau de agenţii ori funcţionarii săi, pe când reasigurătorul este indirect interesat în
pierderile suportate de asiguratul originar, el compensând parţial sumele plătite de
reasiguratul său.
c) Forma. Contractul de asigurare îmbracă forma unei poliţe de asigurare, în timp ce
contractul de reasigurare îmbracă forme diferite, în funcţie de tipul reasigurării, rareori

apărând în forma unei poliţe de asigurare.
d) Teritorialitatea. Majoritatea asigurărilor directe, cu excepţia celor maritime şi
aeriene, sunt, în principal, interne, în timp ce reasigurarea este prin natura sa o activitate
internaţională.
134
Tema 10. CONTRACTUL DE TRANSPORT INTERNAŢIONAL
Planul
1. Noţiuni generale privind contractul internaţional de transport de mărfuri;
2. Contractul internaţional de transport maritim;
3. Contractul internaţional de transport fluvial de mărfuri;
4. Contractul internaţional de transport feroviar de mărfuri;
5. Contractul internaţional auto de mărfuri;
6. Contractul internaţional de transport aerian de mărfuri;
7. Contractul de transport multimodal internaţional de mărfuri.
135
Trăsăturile 1. Noţiuni generale privind contractul internaţional de

contractului de transport de mărfuri.
transport
Contractul de transport este acordul de voinţă încheiat
internaţional
între transportator (cărăuş) şi expeditor prin care
Părţile: transportatorul, transportatorul se obligă să deplaseze un bun sau bunuri
expeditorul şi destinatarul
(după caz).
individualizate ca încărcătură într-un anumit termen,
luându-le în primire de la locul de plecare şi predându-le la
Caracterele juridice: locul de destinaţie în schimbul unui preţ (taxa de transport
- sinalagmatic;
sau tarif)30.
- oneros;
- real.
consensual;
comutativ; Printre actele ce probează încheierea contractului de
transport internaţional se numără:
a) în cazul transportului maritim - conosamentul (bill of
Clauze frecvent landing);
preţul serviciilor de
-întâlnite:
transport;
beneficiarul;
b) în cazul transportului fluvial - scrisoarea de transport
fluvial (Inland Waterway Transport Document);
c) în cazul transportului aerian - scrisoarea de transport
- termenul de livrare;
- ambalarea mărfii expediate aerian (airway bill);
(după caz). d) în cazul transportului auto - scrisoarea de trăsură
(road transport document);
Izvoarele de bază:
- Convenţia din 1961 e) în cazul transportului feroviar - scrisoarea de trăsură
referitoare la contractul
(rail transport document);
internaţional de mărfuri pe
şosele (CMR); f) în cazul transportului multimodal - scrisoarea de
- Convenţia vamală din 1959 trăsură (multimodal transport document).
referitoare la transportul
internaţional al mărfurilor
sub acoperirea T.I.R.;
- Convenţia vamală din 1961
relativă al carnetului A.T.A.
2. Contractul internaţional de transport maritim.
apentru admiterea temporară
mărfurilor; În materiatransporturilor maritime organizate,
reglementarea de bază este Convenţia Naţiunilor unite privind
- Convenţia din 1968 asupra
circulaţiei rutiere.
136
transportul de mărfuri pe mare, adoptată la Hamburg, la 31 martie 1978, care cuprinde, în

mare parte, reguli uniforme de drept material aplicabile contractului de transport maritim.
Convenţia de la Hamburg se aplică transportului internaţional de mărfuri pe mare, fiind
incluse toate contractele de transport de mărfuri pe mare între state diferite.
Condiţiile de aplicare a regulilor instituite prin Convenţia de la Haga sunt:
- portul de încărcare, portul de descărcare sau portul facultativ de descărcare, care este
portul efectiv de descărcare să fie situat pe teritoriul unui stat contractant;
- conosamentul sau alt document care face dovada contractului de transport pe mare
să fie emis într-un stat contractant;
- conosamentul sau un alt document care face dovada contractului de transport pe
mare prevede că stipulaţiile contractuale să fie guvernate de Convenţia de la Hamburg sau
de legislaţia unui stat contractant.
Aceste dispoziţii se aplică independent de naţionalitatea navei, a cărăuşului, a
cărăuşului efectiv, a încărcătorului, a destinatarului sau a oricărei persoane interesate.
Transportul de mărfuri pe mare se realizează, preponderent, pe baza contractului de
navlosire.
Contractul de transport maritim este un contract prin care cărăuşul se obligă faţă de
încărcător, contra unei sume de bani numită navlu să transporte mărfuri pe mare de la un
port maritim la altul.
Contractul de navlosire este contractul prin care armatorul, numit navlosant, se
obligă ca, în schimbul unei chirii numită navlu, să pună la dispoziţia celeilalte părţi,
navlositorul, nava aptă pentru transport sau o anumită capacitate a acesteia, în
vederea deplasării mărfii pe mare până la destinaţie.
Contractul de navlosire se poate exprima în una din două forme:
 contractul de charter-party, care se utilizează mai ales atunci când efectuarea
transportului se face cu nave tramp şi are ca obiect mărfuri de masă;
 conosamentul, precedat sau nu de charter-party, care se utilizează, de regulă, la
transportul cu nave de linie a unor mărfuri ambalate în colete, containere.
Navlosirea propriu-zisă poate să îmbrace următoarele forme:
137
a) Contractul de navlosire voyage charter. Acest contract se încheie între armator şi
navlositor pentru transportul de mărfuri pentru o călătorie sau anumite călătorii succesive,
contra unui navlu, calculat, de regulă, în raport cu cantitatea încărcăturii.
b) Contractul de navlosire time-charter. Prin acest contract, navlositorul închiriază
nava de la armator pentru o perioadă de timp determinată contra unui navlu, numit hire şi
calculat la capacitatea de încărcare de vară a navei, şi stabilit, de regulă, la bursele de navlu.

c) Contractul de navlosire demise charter. În baza acestui contract, armatorul se
obligă, în schimbul unui navlu mai ridicat ca valoare (hire), să pună la dispoziţia
navlositorului întreaga navă pentru un anumit timp. În acest caz, navlositorul devine
armator chiriaş, dobândind posesia şi controlul deplin asupra vasului respectiv.
Conţinutul contractului charter-party este exprimat prin clauzele exprese stipulate de
părţi, dar şi prin clauze subînţelese, care sunt luate în considerare ori de câte ori părţile nu
stabilesc altfel prin convenţia lor.
Clauzele şi obligaţiile subînţelese sunt stabilite pe cale cutumiară şi sunt angajante
pentru armator şi navlositor deopotrivă. Dacă, prin încălcarea obligaţiilor subînţelese
scopul comercial este prejudiciat, navlositorul poate cere rezilierea contractului şi îl poate
obliga pe navlosant la plata daunelor. Clauzele subînţelese în contract au în vedere atât
obligaţii ale navlositorului, cât şi ale armatorului. Astfel, obligaţiile subînţelese ale
armatorului sunt:
 Să garanteze buna stare de navigabilitate a navei (seaworthiness), asigurându-i
calităţile tehnice necesare voiajului, precum şi echipajul reglementar, aparatele şi
documentaţia de navigaţie specifice, aprovizionarea cu combustibil, lubrifianţi, provizii şi
alte furnituri necesare întâmpinării riscurilor obişnuite de navigaţie. Această obligaţie
decurge din calitatea armatorului de proprietar al navei, el răspunzând ca un armator

obişnuit şi prudent de o diligenţă cuvenită. Pentru neexecutarea acestei obligaţii, armatorul
răspunde cu toată averea sa de pe apă şi de pe uscat.
 Să manifeste „sârguinţa potrivită” pentru ca nava să înceapă şi să continue
transportul cu grija cuvenită, astfel încât marfa să ajungă la destinaţie în stare bună.
 Să execute transportul fără abateri nejustificate de la traseu. Transportul trebuie
realizat pe ruta cea mai scurtă, cu cea mai mare viteză rezonabil posibilă, abaterile de la
138
rută fiind permise numai în cazuri de necesitate, în caz de pericol pentru navă sau pentru
încărcătură, pentru viaţa celor de pe bord sau pentru salvarea altor vieţi umane.
Atunci când locul de încărcare şi cel de descărcare a navei se află pe teritorii
statale diferite, contractul de navlosire charter-party are caracter internaţional. În
asemenea situaţii, părţile contractante au libertatea să desemneze de comun acord legea
aplicabilă contractului. Dacă părţile nu au ales legea aplicabilă, practica judiciară relevă trei
soluţii în ce priveşte determinarea legii incidente şi anume:
a) contractul de charter-party este supus legii locului încheierii contractului, care
coincide şi cu legea începutului executării şi uneori chiar cu legea statului pe teritoriul

căruia îşi are sediul una din părţi. Această soluţie este utilizată, de exemplu, în practica
judecătorească franceză, belgiană, portugeză;
b) contractul de charter-party este supus locului de descărcare, ca fiind legat de legea
locului executării principale a contractului. Această soluţie şi-a găsit aplicarea în practica
judecătorească din Brazilia, Chile, Argentina, Grecia;
c) contractul de charter-party este supus legii pavilionului. Această soluţie este
consacrată în art. 2 al Codului italian al navigaţiei din 1942, care prevede că „Contractul de
locaţie, de navlosire, de transport sunt reglementate de legea naţională a navei sau a
aeronavei, cu excepţia cazului când părţile dispun altfel”;
d) contractul de charter-party este supus legii în vigoare la sediul cărăuşului, acesta
fiind partea cu obligaţia caracteristică. Această soluţie este relativ recentă şi pare să câştige
teren, fiind consacrată expres şi în dreptul internaţional privat al mai multor state.
La rândul său, conosamentul este documentul care face dovada unui contract de
transport de mărfuri pe mare şi constată preluarea şi încărcarea mărfurilor de către
cărăuş, precum şi obligaţia acestuia de a livra mărfurile contra prezentării
documentului.
Conosamentul se întocmenşte în mai multe exemplare originale, cu un conţinut absolut
identic, care formează un set sau un joc. Atunci când un exemplar este executat, celelalte
exemplare devin nule şi fără valoare.
Conosamentul se elibirează de comandantul navei care transportă marfa şi îndeplineşte
o funcţie dublă, şi anume:
139
a) face dovada încheierii contractului de transport între cărăuş şi încărcător, atestând
ambarcarea mărfii la bord;

b) totodată încorporează această marfă, fiind un titlu reprezentativ al ei.
Dacă nu s-a încheiat mai întâi un charter-party între armator şi încărcător,
conosamentul întocmit de căpitan ţine loc şi de contract.

Conosamentul se redactează în formă scrisă, pe documente imprimate, uneori tipizate,
în raport cu practica anumitor armatori cu servicii de linie. El trebuie să cuprindă
următoarele menţiuni:
 numele şi sediul cărăuşului;
 denumirea navei;
 numele şi sediul proprietarului încărcător al mărfii;
 numele şi sediul destinatarului, dacă este nominalizat de încărcător;
 denumirea şi natura generală a mărfurilor şi starea lor aparentă;
 parametrii calitativi esenţiali;
 cantitatea exprimată în unităţi de măsură specifice naturii mărfurilor (tone, metri
cubi, bucăţi, colete etc.);
 modul de ambalare a mărfii, marcarea ambalajului;
 portul de încărcare, portul de descărcare şi, după caz, portul sau porturile de
transbordare;
 locul şi data emiterii conosamentului;
 menţionarea navlului;
 perioada sau data livrării mărfurilor în portul de descărcare, dacă acest lucru s-a
convenit între părţi;
 numărul de exemplare negociabile, semnate de comandantul navei (de regulă, trei
exemplare originale);
 principalele clauze şi condiţii de transport;
 declaraţia încărcătorului, după caz, că mărfurile pot fi încărcate pe punte;
 data încărcării mărfurior pe navă, însoţită de expresia „shipped on board”;
 denumirea convenţiilor internaţionale care guvernează conosamentul;
140
 limita răspunderii cărăuşului, dacă părţile au convenit ca aceasta să fie mai mare
decât cea prevăzută în convenţie.
3. Contractul internaţional de transport fluvial de mărfuri.

Transportul fluvial reprezintă, după transportul maritim, cea mai ieftină modalitate de
transport.
Principalul act care reglementează transportul de mărfuri pe Dunăre este Convenţia de
la Bratislava din 1955.
Aceasta este aplicabilă transportului internaţional de mărfuri între porturile dunărene
de încărcare şi descărcare. Convenţia nu include prevederi şi nu se aplică cu privire la

transportul de persoane şi nici transportul intern de mărfuri pe Dunăre.
Nu sunt primite la transport:
 mărfurile care necesită expedierea obligatorie prin poştă;

 armele, cu excepţia celor sportive şi de vânătoare ş.a.
Transportul mărfurilor explozive, otrăvitoare, toxice, inflamabile, cu autoaprindere şi a
altor mărfuri periculoase, cât şi al animalelor, se efectuează numai în baza înţelegerii între
navlositor şi cărăuş.
Contractul de transport fluvial se încheie între cărăuş şi expeditor. El se manifestă sub
forma scrisorii de transport fluvial (Inland Waterway Transport Document). Scrisoarea de
transport fluvial este un document prin care cărăuşul se obligă să preia mărfurile
expeditorului, în cantitatea şi calitatea descrise, pentru a fi transportate până într-un port
numit şi să le predea destinatarului.
De regulă, conosamentul se întocmeşte de organizaţia de transport în temeiul ordinului
de încărcare, semnat de expeditor şi atestă primirea mărfii pentru transport. Scrisoarea de

trăsură fluvială se întocmeşte de către expeditorul mărfii şi confirmă existenţa contractului
de transport, însoţind marfa până la destinaţie. Ambele documente se întocmesc pe
formulare tipizate şi cuprind anumite menţiuni obligatorii referitoare la condiţiile de
transport şi se redactează în limba cărăuşului, precum şi în limbile rusă sau franceză.
Expeditorului navlositor îi revine obligaţia privind predarea-primirea mărfurilor pentru
transport. Acesta trebuie să asigure cantitatea de mărfuri convenită sub sancţiunea
141
achitării către navlosant a unei penalităţi de 50% din tariful de transport aferent cantităţii
de marfă nepredată. Dacă navlosantul nu pune nava la încărcare sau refuză marfa, suportă
aceeaşi penalitate.
Obligaţia de încărcare şi descărcare a mărfurilor se efectuează de către navlosant în

contul expeditorului sau destinatarului. Notice-ul se înmânează de către organizaţia de
transport la orice oră din zi şi noapte, iar operaţiile de încărcare şi descărcare se fac zilnic,
fără întrerupere, inclusiv în zilele nelucrătoare.
Cărăuşul răspunde pentru aducerea mărfurilor în bune condiţii până la destinaţie. De

asemenea, el este obligat la o bună stivuire a mărfii şi la încărcarea spaţiilor goale, făcând el
încărcarea sau să-l supravegheze pe expeditor atunci când operaţiile de încărcare sunt
efectuate de către acesta.

Potrivit Convenţiei de la Bratislava, transportatorul răspunde pentru pierderea sau
avarierea mărfurilor primite pentru transport. Cuantumul pagubei se stabileşte după costul
real al mărfurilor, pornindu-se de la pierderile oficial angros de la locul de destinaţie în ziua
predării mărfurilor. Transportatorul este exonerat de răspundere dacă se dovedeşte că
pierderea, avarierea sau scurgerea mărfurilor s-a produs în urma unor situaţii pe care nu
le-a putut evita. De asemenea, el nu va răspunde în situaţia când avarierea mărfurilor este
datorată stării ambalajului al cărui caracter necorespunzător n-a putut fi descoperit cu
ocazia primirii mărfurilor.
Destinatarul este obligat să primească mărfurile transportate, reclamând imediat
transportatorului pierderea parţială sau avarierea acestora. Convenţia de la Bratislava
prevede termenele în care se pot formula reclamaţiile, actele necesare, termenul de
prescripţie al acestor reclamaţii sau acţiuni.
De regulă, răspunderea cărăuşului pentru executarea transportului încetează în
momentul avizării prin notice a destinatarului de sosirea mărfii.
4. Contractul internaţional de transport feroviar de mărfuri.

Transportul feroviar internaţional se realizează cu vagoane, locomotive şi utilaje pentru
încărcare, descărcare, manipulare care aparţin, preponderent, administraţiilor de cale
ferată din diferite ţări şi, în unele cazuri, unor firme particulare specializate.
142
Contractul internaţional de transport feroviar de mărfuri este reglementat, în principal,

de norme uniforme. Din această categorie face parte, în primul rând, Convenţia referitoare
la transporturile internaţionale feroviare COTIF (Convention Relativ Aux Transports
Internationaux Feroviares), încheiată la Berna în 1896 şi revizuită în 1961. Convenţia
cuprinde două părţi:

A. Reguli uniforme privind contractul de transport feroviar internaţional al călătorilor şi
bagajelor – CIF (Convention Internationale Relative Aux Transports des Voyageurs).
B. Reguli uniforme privind contractul de transport internaţional feroviar al mărfurilor –

CIM (Convention Internationale Relative Aux Transports des Marchandises).
În forma sa actuală, CIM a fost convenită în anul 1980 şi a intrat în vigoare la 01 mai
1985. Ea cuprinde mai multe anexe, şi anume:

 Condiţiile speciale privind transportul mărfurilor periculoase în transportul feroviar
internaţional;
 Regulamentul privind transportul mărfurilor în containere;
 Regulamentul privind încărcarea şi fixarea încărcăturilor pe vagoane descoperite;
 Regulamentul pentru transportul mărfurilor perisabile;
 Regulamentul pentru transportul mărfurilor pe palete;
 Regulamentul de transport al vagoanelor particulare;
 Regulamentele privind transportul feroviar al mesageriilor.
Contractul internaţional de transport feroviar de mărfuri se încheie între predătorul
mărfurilor şi întreprinderea de cale ferată din staţia de încărcare, care acţionează atât în
nume propriu, cât şi în numele căilor ferate, care participă la realizarea transportului
internaţional respectiv.
Contractul de transport se consideră încheiat din momentul în care staţia a preluat
marfa şi a confirmat primirea prin aplicarea ştampilei pe scrisoarea de trăsură. Contractul
de transport internaţional feroviar de mărfuri se încheie sub forma unui document tipizat,
numit scrisoare de trăsură feroviară (Rail Waybill). Ea trebuie redactată în limba oficială a
ţării de predare şi se traduce în limba franceză, germană, engleză sau italiană, potrivit CIM.
Scrisoarea de trăsură se întocmeşte în mai multe exemplare, şi anume:
143
a) originalul, care însoţeşte transportul pe tot parcursul împreună cu documentele
comerciale anexate şi se eliberează destinatarului odată cu marfa şi cu documentele

comerciale;
b) foaia de expediţie, care este oprită de staţia de destinaţie şi care serveşte la
decontarea cheltuielilor de transport între căile ferate;

c) avizul şi adeverinţa de primire, care însoţesc marfa până la destinatar, pentru
notificarea destinatarului şi confirmarea primirii mărfii de către acesta;

d) duplicatul, care rămâne în posesia predătorului după aplicarea ştampilei staţiei de
expediţie, care atestă predarea mărfii şi constituie dovada preluării taxelor de transport
total sau parţial. Duplicatul se foloseşte de predător la încasarea contravalorii mărfii

expediate;
e) matca scrisorii de trăsură, care rămâne în staţia de frontieră a ţării de expediţie;
f) certificatul scrisorii de trăsură, care însoţeşte transportul până la frontiera ţării de
expediţie. Se foloseşte pentru antecalcularea taxelor de transport şi pentru reclamarea
reducerilor indirecte la căie ferate de tranzit;

g) copia scrisorii de trăsură, care rămâne la staţia de expediere.
Scrisoarea de trăsură internaţională conţine menţiuni obligatorii, dar poate cuprinde şi
menţiuni facultative. Menţiunile obligatorii sunt:
 numele şi adresa predătorului;
 denumirea staţiei şi a căii ferate de primire a mărfii;
 locul şi data întocmirii scrisorii de trăsură;
 nota de transport;
 denumirea staţiei de destinaţie;
 numele şi adresa destinatarului;
 denumirea şi cantitatea mărfii;
 felul ambalajului în vederea unei identificări a mărfii;
 numărul coletelor;
 felul vagonului, numărul şi marca de proprietate a acestuia;
 enumerarea documentelor anexe obligatorii, precum documentele vamale,
certificatele veterinare, buletinul de analiză, listele specificative.
144
Menţiunile facultative se referă la:

 francarea şi aplicarea tarifelor;
 localitatea de vămuire;
 transportul mărfurilor până la domiciliul destinatarului;
 indicaţii speciale de expediere a mărfii sau de reexpediere.
Obligaţiile predătorului sunt:
a) să predea marfa pentru transport;
b) să plătească taxele de transport;
Obligaţiile cărăuşului sunt:

a) să transporte toată marfa încredinţată de predător la destinaţia indicată de acesta;
b) să elibereze marfa destinatarului indicat de expeditor. Această oligaţie presupune
atât predarea mărfii, cât şi eliberarea scrisorii de trăsură.
Expeditorul şi cărăuşul răspunde pentru neexecutarea sau executarea

necorespunzătoare a obligaţiior asumate. Astfel, expeditorul poartă răspundere pentru
exactitatea menţiunilor înscrise în scrisoarea de trăsură internaţională, precum şi pentru
pagubele create de starea mărfurilor şi ambalajelor, de insuficienţa marcajului, de fapta
culpabilă a însoţitorilor mărfurilor.
Prin urmare, predătorul este obligat să suporte toate consecinţele care decurg din
înscrierea în scrisoarea de trăsură a unor menţiuni incomplete, inexacte ori din înscrierea
menţiunilor în alte rubrici ale documentului de transport decât în cele special rezervate.
Calea ferată care a primit marfa pentru transport răspunde de executarea transportului
pe întregul parcurs până la eliberare. Căile ferate din parcurs răspund solidar pentru
neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor ce le revin. Astfel, cărăuşul
răspunde pentru pierderea totală sau parţială a mărfii aflate în transport, pentru avarierea
acesteia, pentru întârziere în executarea transportului sau pentru pierderea documentelor
specificate în scrisoarea de trăsură şi anexate acesteia.

În caz de pierdere totală sau parţială a mărfurilor, cărăuşul este obligat să restituie
taxele de transport, taxele vamale şi alte cheltuieli, dacă acestea nu au fost incluse în preţul
mărfii.
145
Pentru întârziere în executarea contractului de transport, calea ferată plăteşte

despăgubiri, calculate în raport cu taxele de transport aferente căii ferate care a provocat
întârzierea.
Cărăuşul poate fi exonerat de răspundere pentru întârziere în transport, pentru
pierderea totală sau parţială a mărfii în următoarele cazuri:
 forţa majoră;
 natura mărfurilor tranportate;
 dispoziţii greşite ale expeditorului sau destinatarului;
 încărcare sau descărcare necorespunzătoare efectuate de expeditor sau destinatar;
 transportul în vagoane descoperite;
 ambalarea incorectă;
 calamităţi naturale;
 disoziţii ale guvernelor statelor de parcurs.
5. Contractul internaţional auto de mărfuri.

Transportul rutier se realizează direct şi rapid, din poartă în poartă (door to door).
Contractul internaţional de transport auto de mărfuri este un contract încheiat între
expeditor şi cărăuş, prin care cărăuşul se obligă faţă de expeditor ca în schimbul unei
taxe de transport să transporte anumite mărfuri şi să le elibereze la destinaţia
stabilită. Aceste contract poartă denumirea de scrisoare de trăsură internaţională

(International Consigment Note)31.
Contractul de transport auto de mărfuri se consideră încheiat când marfa a fost
încărcată în autocamion, iar conducătorul auto a semnat scrisoarea de trăsură, de preluare
a mărfii. Primul exemplar se remite expeditorului, al doilea însoţeşte marfa până la
destinaţie, iar al treilea rămâne la cărăuş.
Scrisoarea de trăsură se întocmeşte pentru fiecare autocamion în parte, chiar dacă lotul
de marfă expediat este mai mare şi se încarcă pe mai multe autocamioane, aparţinând
aceluiaşi cărăuş.
31 Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999, p. 264.
146
Principalul act care reglementează contractul internaţional auto de mărfuri este

Convenţia referitoare la Transportul Internaţional Rutier – C.M.R. (Convention Relative aux
Contrat de Transport Internationale de Marchandise par Route), adoptată la Geneva, la
19.05.1956 şi modificată prin Protocolul încheiat la Geneva la 05.07.1978.

Această convenţie se aplică pe întreg lanţul de transport, chiar dacă pe parcurs apar
porţiuni când autocamioanele sunt încărcate în vagoane sau pe nave. Marfa rămâne în
răspunderea cărăuşului rutier.
Scrisoarea de trăsură internaţională atestă, până la proba contrară, încheierea
contractului de transport în condiţiile menţionate în documentul respectiv, precum şi
primirea mărfurilor de către transportator.
La încheierea contractului de transport auto în trafic internaţional, expeditorul şi
transportatorul completează şi carnetul T.I.R., valabil pentru un singur transport şi un

singur vehicul.
În carnetul T.I.R. se înscriu date referitoare la transport, precum denumirea mărfii,
cantitatea, valoarea, numărul coletelor, numele şi adresa expeditorului şi destinatarului,
ţara de plecare şi de destinaţie, numărul de înmatriculare a vehiculului. Carnetele T.I.R. se
verifică, împreună cu marfa, la birourile vamale şi se aplică sigiliile vamale.
Efectuarea transportului auto presupune existenţa şi a unei autorizaţii de transport
necesară vehiculului. Aceste autorizaţii pot fi date pentru un voiaj tur-retur, care trebuie să
se realizeze într-un anumit interval de timp, precizat în acordurile bilaterale sau pot fi date
pentru un număr nelimitat de călătorii, fiind vorba de autorizaţii de timp, cuprinzând
perioade de valabilitate. Aceste autorizaţii de transport sunt valabile pentru un singur
autovehicul şi nu sunt transmisibile.
Scrisoarea de trăsură trebuie să cuprindă:
 numele şi adresa expeditorului şi a cărăuşului;
 locul şi data întocmirii scrisorii de trăsură;
 locul şi data primirii mărfii pentru transport;
 locul prevăzut pentru eliberarea mărfii;
 numele şi adresa destinatarului;
 denumirea mărfii şi felul ambalajului;
147
 numărul coletelor, menţionându-se şi marcajele respective;

 cantitatea exprimată în kg, precum şi în alte unităţi, după caz (metri liniari, metri
cubi, bucăţi, perechi etc.);
 instrucţiunile privind formalităţile vamale;
 menţiunea că transportul respectiv este supus regimului stabilit prin C.M.R.;
 menţiuni privind modul de plată a taxelor de transport;
 termenul în care transportul trebuie efectuat;
 valoarea declarată a mărfii;
 instrucţiunile expeditorului cu privire la conservarea calităţii mărfii în timpul
transportului şi manipulărilor;
 lista documentelor remise cărăuşului pentru ca acesta să răspundă în caz de rătăcire
sau deteriorare a lor;
 menţionarea expresă de interzicere a transbordării mărfii în situaţia în care în
contractul de vânzare-cumpărare se stipulează acest lucru.
Expeditorul este obligat să completeze corect scrisoarea de trăsură internaţională,
precum şi de a prezenta la transport mărfurile în stare bună şi ambalate corespunzător. El
răspunde faţă de transportator de toate preudiciile pe care acesta le-ar suporta din cauza
înscrierii incomplete sau incorecte a menţiunilor obligatorii în scrisoarea de trăsură.
Expeditorul răspunde şi pentru întocmirea corectă şi procurarea tuturor documentelor
care trebuie să însoţească marfa până la eliberarea ei. Tot expeditorului îi revine obligaţia
de încărcare a mărfurilor în autovehicul. El trebuie să se încadreze în termenul de încărcare

/ descărcare stabilit de normele interne ale ţării de încărcare.
Cărăuşul are obligaţia de a verifica exactitatea menţiunilor înscrise în scrisoarea de
trăsură referitorare la starea aparentă a mărfii şi ambalajelor, la numărul coletelor,
marcajele şi numerele acestora. De asemenea, cărăuşul este obligat să execute transportul
în bune condiţii şi în timpul convenit. El poartă răspundere pentru pierderea totală sau
parţială a mărfurilor, avarierea lor sau întârzierea în executarea transportului.

O marfă poate fi considerată pierdută în cazul în care au trecut 30 de zile de la termenul
de eliberare prevăzut în contract sau, în lipsa unui astfel de termen, dacă au trecut 60 de
148
zile de la data predării mărfii de către expeditor cărăuşului. Persoana în drept poate
pretinde despăgubirea ce se cuvine pentru marfa pierdută.
Cărăuşul poate înscrie diferite menţiuni pe scrisoarea de trăsură, menţiuni care pot
conduce la refuzul de plată a mărfii de către destinatar sau la reclamaţii faţă de încărcător.
Dacă încasarea mărfii se face prin acreditiv, băncile pot, în cazul unor menţiuni pe
scrisoarea de trăsură, să refuze plata.

Dacă în scrisoarea de trăsură nu s-a făcut nici o remarcă cu privire la calitatea sau
cantitatea mărfii sau ambalajului, există prezumţia că preluarea mărfii de către cărăuş s-a
făcut în stare aparent bună.
6. Contractul internaţional de transport aerian de mărfuri.

Cea mai dinamică modalitate de transport, fără dubii, este cea aeriană.
Contractul internaţional aerian de mărfuri este un contract în baza căruia o parte,

numită cărăuş, se obligă faţă de cealaltă parte, numită expeditor ca, în schimbul unei taxe
de transport, să transporte pe calea aerului anumite mărfuri la destinaţia convenită şi să le
elibereze la acea destinaţie.
Contractul internaţional aerian de mărfuri este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros
şi, conform reglementărilor uniforme în materie, are caracter internaţional dacă punctul de
plecare şi punctul de destinaţie a mărfii sunt situate pe teritoriile a două state sau dacă cele
două puncte fiind situate pe acelaşi teritoriu, aeronava survolează teritoriul unui astat terţ
unde face o escală.
Actele internaţionale care reglementează transportul internaţional aerian de mărfuri
sunt:
a) Convenţia de la Varşovia din 1929;
b) Convenţia sanitară internaţională de la Haga din 1933;
c) Convenţia de la Chicago din 1944;
d) Protocolul de la Haga din 1955;

e) Convenţia de la Haga din 1970;
f) Convenţia de la Montreal din 1971.
149
Între companiile de navigaţie aeriană există o cooperare internaţională, deoarece numai

astfel ele pot acorda servicii de calitate.
Cooperarea îmbracă forme de contracte dintr-un domeniu sau altul, care permit fiecărei
societăţi să acorde servicii prompte şi să realizeze încasări din cesionări reciproce de
servicii sau să le partajeze în mod avantajos. Aceste forme de cooperare au la bază
recomandările IATA.
Contractul INTERLINE este o formă de cooperare prin care doi transportatori aerieni
convin să-şi recunoască reciproc documentele de transport în baza cărora companiile pot
îmbarca. În acest scop IATA a elaborat un contract-cadru, care constituie un model în acest
sens.
Contractul-cadru INTERLINE cuprinde trei părţi:
a) În prima parte se prezintă partenerii şi se înscriu angajamentele acestora de a-şi
recunoaşte reciproc documentele de transport, precum şi modul de soluţionare a

reclamaţiilor, procedurile de arbitraj şi jurisdicţie.
b) În partea a doua sunt cuprinse comisioanele pe care cărăuşul le acordă companiei
care realizează vânzarea prestaţiilor de transport şi emiterea documentelor (bilete de
călătorie, scrisori de transport). Nivelul acestor comisioane este mai mare pentru vânzările
către Europa, Asia şi America de Nord.
c) Partea a treia cuprinde termenele de înaintare a facturilor pentru transporturile
executate în baza documentelor de transport emise de cele două părţi contractante, modul
de deconectare reciprocă a soldurilor, moneda de plată şi procedura de corectare a
diferenţelor de curs valutar.
Contractul de reprezentanţă pentru vânzări generale se încheie între două companii
aeriene, care se angajează să se reprezinte reciproc pe piaţa celeialte părţi, ca reprezentant
general de vânzări, de legătură cu autorităţile de stat, de efectuare de reclamă în condiţiile
respectării instrucţiunior şi regulilor care reglementează tarifele privind prestaţiile
efectuate. Se deosebeşte de contractul INTERLINE prin aceea că agentul general poate
transfera total sau parţial obligaţiile sale, inclusiv dreptul de vânzare de prestaţii la alte
companii sau persoane, care devin un fel de subagenţi.
150
Contractul de operare în pool. În scopul evitării concurenţei, partenerii care operează pe

aceeaşi rută încheie contracte „de operare în pool” (operare în comun, în cartel), prin care
se stabilesc: partajarea echitabilă a traficului şi un sistem unic de lucru, preţuri sau

reduceri de la tarifele publicate similare, precum şi capacitatea navelor care urmează să fie
folosite. În acest fel, traficul existent între două ţări este dirijat către sursele partenerilor în
pool.
Contractul de handling este un tip de contract prin care companiile aeriene îşi asigură
serviciile necesare la sol. În contract se prevăd serviciile ce urmează să le presteze, tarifele
utilizate şi răspunderea între cărăuş şi agentul de handling. Contractul de handling este
reciproc, în sensul că fiecare companie figurează reciproc ca agent de handling. În situaţia
în care n-ar exista acest contract, plata serviciilor necesare ar urma să fie efectuată în
numerar, imediat după prestarea serviciilor sau chiar în avans.

Contractul internaţional de transport aerian se încheie, de regulă, sub forma scrisorii de
transport aerian internaţional, cunoscută sub denumirea de Air Waybill sau Air Consigment
note.
Potrivit Convenţiei de la Varşovia, scrisoarea de transport aerian poate fi întocmită şi
sub forma unui titlu reprezentativ al mărfurilor, ipoteză în care va urma regimul general al
titlurilor de valoare.
Scrisoarea de transport aerian trebuie să conţină următoarele menţiuni de bază:
a) punctul de plecare şi de destinaţie;
b) menţiunea că transportul este supus Convenţiei de la Varşovia;
c) greutatea, volumul, numărul şi dimensiunea coletelor, felul ambalajului, marcajul şi
starea mărfii predate la transport;

d) documentele anexate la scrisoarea de trăsură necesare îndeplinirii formalităţilor
vamale, fiscale, fito-sanitare şi de altă natură;
e) numele şi adresa destinatarului, eventual numele şi adresa agentului acestuia, care
urmează să preia marfa pe aeroportul de destinaţie;

f) menţiuni în legătură cu modul de plată a taxelor de transport şi a celor accesorii;
g) numele şi adresa expeditorului.
151
Expeditorul este obligat să întocmească corect scrisoarea de transport internaţional, să

procure cărăuşului toate celelalte documente necesare pentru marfă în vederea îndeplinirii
formalităţilor vamale sau de poliţie, să aducă marfa la aeronavă în stare bună şi ambalată
corespunzător.
Expeditorul răspunde faţă de cărăuş pentru orice daună suportată de acesta sau de
orice altă persoană angajată de acesta din cauza declaraţiilor insuficiente. Expeditorul
răspunde şi pentru faptul că la preluarea mărfii nu a trimis instrucţiunile cu privire la
operaţiunile tehnice sau comerciale, pentru a pune pe cărăuş în situaţia de a acţiona în
cunoştinţă de cauză.
Cărăuşul are obligaţia să încarce marfa pe aeronavă la primire şi să o descarce la
destinaţie, să comunice destinatarului sosirea mărfurilor şi să i le elibereze. Eliberarea
mărfurilor se face după ce destinatarul achită creanţele care grevează marfa în favoarea
cărăuşului, care are un drept de retenţie asupra mărfurilor aflate la bordul mijlocului de
transport până la achitarea de către beneficiarii transportului a tuturor sumelor datorate
transportatorului.
Cărăuşul este obligat să execute transportul în bune condiţii. El este răspunzător de
daunele cauzate prin întârziere în executarea transportului, putându-se exonera numai
dacă dovedeşte că a luat toate măsurile necesare pentru evitarea pagubelor sau că s-a aflat
în imposibilitate de a lua măsurile necesare.
Cărăuşul este exonerat de răspundere limitat, dacă atestă că paguba provine din culpa
reclamantului sau că este vorba de o culpă comună, ori că pierderea provine din natura sau
viciul mărfii. Limitarea răspunderii transportatorului nu operează dacă cel interesat
dovedeşte că paguba este rezultatul faptei cărăuşului sau a prepusului său, care au acţionat
cu culpă sau dol.
Dacă marfa primită de destinatar a fost avariată, acesta trebuie să întocmească un
protest imediat ce a descoperit acest lucru, dar nu mai târziu de 7 zile pentru bagaje şi 14
zile pentru mărfuri. Pentru cazurile de întârziere protestul poate fi înaintat, în cel mult, 21
de zile de la data primirii mărfii de către destinatar.
La transporturile succesive, efectuate de mai multe companii de transport, răspunderea
este solidară, a tuturor companiilor aeriene participante.
152
Dacă transportul se execută combinat, prin utilizarea mai multor modalităţi de
transport, dispoziţiile Convenţiei de la Varşovia se aplică numai pentru transportul aerian.
7. Contractul de transport multimodal internaţional de mărfuri.

Sub egida UNCITRAL au fost organizate succesiv, la Geneva, între 12-30 noiembrie 1979
şi între 8-24 mai 1980 două conferinţe O.N.U., care s-au finalizat prin elaborarea şi
adoptarea Convenţiei Naţiunilor Unite asupra transportului multimodal internaţional de
mărfuri. Scopul acestei Convenţii este asigurarea dezvoltării ordonate a transportului
multimodal internaţional în interesul tuturor statelor, cu respectarea „problemelor
particulare ale ţărilor de tranzit şi facilitarea formalităţilor vamale în acord cu acestea”.
Transportul multimodal este transportul de mărfuri efectuat cu, cel puţin, două moduri
de transport diferite, în temeiul unui contract de transport multimodal, pornind de la un loc
situat în statul unde mărfurile sunt preluate de către antreprenorul de transport
multimodal până la locul desemnat pentru livrare într-un stat diferit.
Contractul de transport multimodal este contractul în baza căruia un antreprenor
de transport multimodal se obligă, în schimbul plăţii unui navlu, să execute sau să
facă să se execute un transport multimodal.
Contractul de transport multimodal se încheie între expeditor şi antreprenorul de

transport multimodal care acţionează în numele şi pe contul său, asumându-şi răspunderea
executării contractului.
Un contract de transport multimodal va fi supus reglementării Convenţiei de la Geneva,
dacă locul de preluare a mărfii de către antreprenorul de transport sau locul de predare a
mărfii de către acesta, stabilite conform acordului părţilor, sunt situate într-un stat parte la
Convenţie.
Antreprenorul de transport multimodal este obligat să livreze marfa preluată de la
expeditor la locul stabilit şi destinatarului indicat în contract. El poartă răspundere pentru
prejudiciul ce rezultă din pierderea sau avarierea mărfii, precum şi din întârzierea în
livrare.
Precizând condiţiile în care marfa se poate considera pierdută, avariată sau se poate
vorbi de întârziere în livrare, Convenţia stabileşte şi limitele minime ale răspunderii
153
antreprenorului, prevăzând că părţile contractante pot stabili şi limite mai ridicate ale
acesteia.
154
Tema 11. INTERMEDIEREA ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL
Planul
1. Caracteristici generale ale intermedierii în comerţul internaţional;
2. Contractul internaţional de mandat comercial;
3. Contractul internaţional de comision;
4. Contractul internaţional de curtaj;
5. Contractul internaţional de agent;
6. Contractul internaţional de consignaţie;
7. Contractul de concesiune comercială:
7.1. Contractul de concesiune comercială
7.2. Contractul de franchising
7.3. Contractul internaţional de depozit
155
1. Caracteristici generale ale intermedierii în comerţul

internaţional.
Trăsăturile
Intermediarul în activitatea comercială internaţională este o
contractelor de
intermediere prezenţă obişnuită, uneori chiar indispensabilă. A contribuit la
această situaţie extinderea ariei geografice a comerţului
Părţile: intermediarul
(mandatarul, comisionarul internaţional şi frecvenţa operaţiunilor pe diferite pieţe, care
etc.) şi reprezentatul neputând fi cuprinsă de producătorii sau comercianţii din ţara de
(mandantul, comitentul
etc.) origine a mărfii, i-a obligat pe aceştia să recurgă la agenţi locali
pentru a fi prezenţi pe respectivele pieţe; au contribuit, de
-Caracterele
sinalagmatic;juridice*:
oneros; asemenea, complexitatea şi necesitatea eficientizării activităţii
comerciale, care a impus deseori recurgerea la profesioniştii,

- consensual. specializaţi în diferite tipuri de operaţii comerciale sau
cunoscători ai anumitor pieţe. Din aceleaşi motive s-au înmulţit şi
Izvoarele de bază:
- Convenţia de la Geneva diversificat şi tipurile de intermediari, de la mandatarii şi
din 1983 privind concesionarii tradiţionali, la curtieri, agenţi sau reprezentanţi
reprezentarea în vânzarea
internaţională de mărfuri; comerciali32.
- Convenţia de la Haga Prin intermediere subînţelegem activitatea efectuată de o
privind legea aplicabilă
persoană pe seama şi în interesul unei alte persoane.
contractului de
intermediere şi Regimul juridic al intermedierilor în comerţul internaţional
- Principiile UNIDROIT
reprezentării; este determinat de conţinutul concret al contractului de mijlocire.
2004; Activitatea de intermediere implică în majoritatea cazurilor

de Camera
- Contractele
întocmite model de reprezentarea de către intermediar a persoanei pentru care
Comerţ Internaţională de acţionează.

la Paris. Reprezentarea este convenţia în virtutea căreia o
persoană, numită reprezentant, încheie acte juridice cu terţe
persoane în numele şi contul altei persoane, numită
* caracterele juridice pot varia, reprezentat.
în dependenţă de tipul
contractului. Reprezentarea clasică perfectă implică cu necesitate:
32 Babiuc V. Dreptul Comerţului Internaţional. Bucureşti: “Sylvi”, 2002, p. 101.
156
a) existenţa a trei persoane – reprezentat, reprezentant şi terţa persoană, parte în
contractul perfectat;
b) reprezentantul să acţioneze în numele şi pe contul reprezentatului.
În situaţia în care reprezentantul nu a acţionat în numele altuia, dar în nume propriu,
însă în toate cazurile în contul lui dominus negotti, reprezentarea este imperfectă.
Pentru ca reprezentarea să-şi producă efectele juridice, trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii esenţiale:
a) existenţa împuternicirii date de reprezentat anterior îndeplinirii actului juridic, în
cursul negocierii sau ulterior perfectării raportului juridic;

b) raportul de reprezentare să fie adus la cunoştinţa terţilor interesaţi, pe calea
declaraţiei exprese a reprezentatului, fie din alte împrejurări neechivoce;

c) reprezentantul să activeze doar în limitele împuternicirii primite;
d) reprezentantul să manifeste voinţa de a reprezenta pe reprezentat.

În ceea ce ţine de volumul şi tipul împuternicirilor, reprezentarea poate fi generală sau
specială.
2. Contractul internaţional de mandat comercial.

Contractul de mandat comercial este acel contract prin care o persoană, numită
mandatar, se obligă, în schimbul unei sume de bani, să trateze pe seama altei
persoane, numită mandant, o afacere determinată ce reprezintă un act de comerţ33.
Contractul de mandat se încheie între mandant şi mandatar. Mandantul trebuie să aibă
capacitatea comercială, actele fiind încheiate întotdeauna în contul său şi pentru el.
Mandatarul, de regulă, nu e obligat să aibă capacitate comercială.
Elementele proprii care individualizează configuraţia mandatului comercial sunt
următoarele:
 mandatul comercial poate fi numai convenţional;
 reprezentarea este de natura contractului şi nu de esenţa lui;
 mandatul comercial este întodeauna cu titlul oneros;
157
 mandatarul este împuternicit de a face actele necesare executării operaţiunii cu care

a fost însărcinat, chiar dacă nu au fost prevăzute în contract;
 mandatul comercial se revocă numai pentru motive întemeiate.
Contractul de mandat comercial este folosit în activitatea de intermediere a agenţilor
comerciali. Ei au calitatea de comerciant, exercitând activitatea intermediară în mod
independent şi cu titlu profesional.
Mandatarul este obligat să execute mandatul în conformitate cu împuternicirea dată şi
cu instrucţiunile mandantului, îndepărtându-se de la ele sau depăşindu-le numai dacă nu
poate obţine indicaţii suplimentare în timp util şi dacă această depăşire este în interesul
mandantului.
Mandatarul trebuie să execute personal mandatul încredinţat, cu excepţia cazului când
prin contract s-a prevăzut posibilitatea substituirii mandatarului cu o altă persoană.

Mandatarul este obligat să informeze terţul cu care încheie contractul despre
împuternicirea în temeiul căreia acţionează.
Mandantul este obligat să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare pentru
executarea mandatului. Astfel, mandantul trebuie să pună la dispoziţia mandatarului toate
informaţiile şi documentaţiile deţinute de el, care ar fi utile mandatarului pentru
îndeplinirea împuternicirii sale. Dacă pentru executarea mandatului sunt necesare unele
cheltuieli, mandantul trebuie să avanseze sumele de bani în cauză, neputându-le lăsa pe
seama mandatarului.
Mandantul are obligaţia să plătească mandatarului remuneraţia datorată pentru
executarea mandatului. Remuneraţia datorată este prevăzută în contract. De asemenea,
mandatarul este obligat să restituie cheltuielile efectuate de mandatar pentru executarea
mandatului.
Contractul de mandat comercial încetează fie prin expirarea termenului eventual fixat
pentru executarea sa, fie prin executarea totală a împuternicirii, fie prin moartea
mandatarului, deoarece este un contract intuitu persoane, fie prin renunţarea

mandatarului.
Conţinutul unui contract de mandat comercial, pe lângă drepturile şi obligaţiile părţilor,
trebuie să mai conţină:
158
 numele şi adresa celor două părţi;

 definirea obiectului de activitate;
 definirea procedurii şi modului de conlucrare între cele două părţi, sistemul de
comunicaţii şi de informare;
 delimitarea teritoriului în care mandatarul poate să-şi desfăşoare activitatea;
 durata de valabilitate a mandatului şi situaţiile în care să fie retras;
 penalităţi şi daune-interese pentru abateri de la onorarea obligaţiilor asumate;
 reglementarea modului de soluţionare a litigiilor, inclusiv pe calea arbitrajului
internaţional.
Capacitatea părţilor în contractul internaţional de mandat comercial se determină
potrivit prevederilor lui lex personalis, respectiv de legea naţională. Fondul şi efectele
contractului internaţional de mandat comercial sunt guvernate de lex voluntatis. În situaţia
în care părţile nu desemnează lex contractus, se admite, în general, că legea locului de
executare, care, de obicei, este legea sediului mandatarului, primeşte incidenţă cu referire
la contract. Această soluţie adoptată pe scară largă de practica internaţională, asigură un
regim juridic unitar contractului internaţional de mandat comercial, implicând aplicarea lui
lex loci executionis atât fondului şi efectelor raportului contractual dintre mandant şi
mandatar, cât şi deseori actului încheiat de mandatar cu terţul.
3. Contractul internaţional de comision.

Contractul de comision este contractul prin care o parte, numită comisionar, se
obligă faţă de cealaltă parte, numită comitent, să încheie acte juridice în nume
propriu, dar în contul comitentului, în schimbul unei remuneraţii, calculată
procentual la cifra de afaceri şi numită comision34.
Caracteristic contractului de comision este, înainte de toate, faptul că, spre deosebire de
mandatar, comisionarul încheie acte juridice cu terţul din nume propriu, dar în contul
comitentului, care nu este cunoscut terţului ca, de altfel, nici relaţia de intermediere dintre
comitent şi comisionar.
159
Contractul de comision este un contract sinalagmatic, consensual, cu titlu oneros şi nu

poate fi revocat pe cale unilaterală.
Comitentul trebuie să aibă capacitate comercială, deoarece comisionarul încheie acte de
comerţ cu terţul din împuternicirea sa şi pe contul său.
Acţionând faţă de terţ în nume propriu, comisionarul este un comerciant şi trebuie să
justifice capacitatea necesară încheierii de acte de comerţ. De regulă, comisionarul îşi face o
profesie din operaţiile de intermediere, adesea foarte rentabile prin comisionul pe care îl
produc.
În baza contractului de comision, comitentul are un drept la acţiune numai împotriva
comisionarului, nu şi contra terţilor cu care acesta din urmă a contractat. Aceasta îl

deosebeşte de contractul de mandat, care conferă mandantului un drept la acţiune atât
împotriva terţilor cu care a contractat mandatarul, cât şi contra mandatarului, când acesta
a garantat îndeplinirea obligaţiilor asumate de către terţii contractanţi.
Comisionarul răspunde faţă de comitent de încheierea operaţiei cu terţul, dar nu şi de
îndeplinirea obligaţiilor asumate de acesta, cu excepţia cazului când s-a stipulat clauza del
credere, prin care comisionarul se angajează să garanteze comitentului executarea
prestaţiei de către contractant.
Pentru activitatea sa, comisionarul este plătit de către comitent prin comision.
Comitentul, de asemenea, este obligat să-i restituie comisionarului şi cheltuielile suportate
cu ocazia executării împuternicirii şi să-l despăgubească de pierderile suportate.
În contractul internaţional de comision, capacitatea părţilor va fi stabilită de legea
personală, respectiv de legea naţională. Fondul şi efectele contractului primesc incidenţa

legii desemnate de părţi prin acordul lor comun. Dacă părţile omit să aplice principiul lex
voluntatis, sarcina determinării lui lex causae revine judecătorului.
Soluţia asupra căreia s-a oprit majoritatea practicii şi doctrinei dă preferinţă legii
locului de executare. Deseori, locul de executare coincide cu sediul comisionarului.
160
4. Contractul internaţional de curtaj.

Contractul internaţional de curtaj este un contract prin care o persoană, numită
curtier, se obligă ca în schimbul unei sume de bani, numită curtaj, să procure
celeilalte părţi, numită client, un cocontractant35.
În toate cazurile curtierul este un comerciant independent, care acţionează în nume
propriu şi al cărui comerţ constă din intermedierea ce o execută cu titlu de profesie. Rolul
său este de a pune în legătură pe client cu un partener de comerţ în scopul încheierii unui
contract.
Curtierul înlesneşte afaceri fără a interveni în contract şi nu poartă nici o răspundere
referitor la executarea sau neexecutarea contractului a cărui încheiere a intermediat-o.
Pentru serviciile acordate clientului, curtierul primeşte o indemnizaţie numită curtaj.
Conform practicii comerciale, curtajul se datorează, în principiu, din momentul încheierii
contractului respectiv.
În practica comercială internaţională, în majoritatea cazurilor, curtierul dobândeşte
dreptul de a fi remunerat numai prin încheierea contractului între client şi terţ, chiar dacă
acesta nu a fost executat.
Împrejurarea că clientul şi curtierul au sediul în state diferite conferă contractului de
curtaj caracter internaţional.
În cazul contractului internaţional de curtaj, capacitatea clientului şi a curtierului este
guvernată de lex personalis sau legea naţională. Fondul şi efectele acestui contract cad sub
incidenţa legii determinate de părţi potrivit principiului lex voluntatis.
În situaţia în care părţile nu au desemnat legea aplicabilă, practica jurisdicţională
oscilează între a aplica legea în vigoare la sediul curtierului, care adesea este legea în
vigoare în statul unde a fost încheiat ori se va încheia contractul intermediat, sau legea în
vigoare la sediul reprezentatului.
Doctrina opinează pentru aplicarea legii ţării în care curtierul îşi exercită activitatea.
Această soluţie vizează ipoteza în care curtajul este practicat de un curtier profesionist.
Atunci când curtajul este realizat de un curtier întâmplător, doctrina opinează în sensul
161
supunerii contractului internaţional de curtaj legii statului pe teritoriul căruia a fost

încheiat sau urmează a fi încheiat contractul intermediat de curtier.
5. Contractul internaţional de agent.

Contractul de agent (agency) este un contract încheiat între o parte, numită agent,
care se obligă, în schimbul unui comision, să trateze afaceri în numele şi pe seama
altei părţi, numită principal36.
Agentul comercial este intermediarul care, cu titlu de profesie obişnuită, negociază şi
încheie vânzări, cumpărări, închirieri, prestări de servicii în numele şi pe contul
producătorilor sau comercianţilor.
Pentru serviciile de intermediere, agentul este plătit printr-o sumă procentuală,
calculată la cifra de afaceri, realizată în contul reprezentatului.
Contractul de agent se încheie, de regulă, în formă scrisă şi pentru o perioadă
determinată. Dacă contractul a fost încheiat pe o durată nedeterminată, oricare dintre părţi
îl poate denunţa în scris.
Agentul are obligaţia să îndeplinească împuternicirea dată de principal şi să vegheze
asupra intereselor acestuia ca un bun comerciant.
Agentul răspunde numai pentru încheierea contractelor cu terţii, dar nu şi pentru
executarea obligaţiilor acestora, cu excepţia cazului când a intervenit în plus o convenţie
del credere cu mandantul. El este, de asemenea, obligat să păstreze secretul asupra
afacerilor reprezentatului (principal), chiar şi după expirarea contractului. Agentul se
comportă ca un mandatar cu reprezentare, având nevoie pentru încheierea afacerilor cu
terţii în numele şi pe seama reprezentatului, de o împuternicire scrisă din partea acestuia.
Principalul este obligat să coopereze cu agentul pentru realizarea mandatului acestuia,
punându-i la dispoziţie toate documentele necesare. De asemenea, el este obligat să
plătească agentului comisionul cuvenit, precum şi eventuala compensaţie suplimentară
pentru clientela dobândită.
162
6. Contractul internaţional de consignaţie.

Contractul de consignaţie este un contract în baza căruia o persoană numită
consignant, încredinţează altei persoane, numită consignatar, anumite bunuri
mobile pentru a fi vândute la un anumit preţ, într-un termen determinat, plătindu-i
pentru această activitate o sumă stabilită sub formă de cotă procentuală din preţul
vânzării, numită comision37.
Consignaţia se analizează ca o specie a contractului de comision, unde consignantul,
prin analogie, deţine poziţia de comitent, iar consignatarul pe cea a unui comisionar. Spre
deosebire, însă, de acesta, consignatarul are atribuţii mai limitate, în sensul că încheie
numai acte de vânzare nu şi de cumpărare. Pe de altă parte, el îşi asumă o serie de obligaţii,
decurgând din faptul că devine şi depozitar al mărfurilor pe care se angajează să le desfacă
propriilor săi clienţi.
Vinderea bunurilor se face la un preţ stabilit anticipat de consignant.
Consignantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte de comerţ, deoarece actele
juridice de vânzare se încheie pe seama sa. Consignatarul trebuie să aibă capacitate deplină
de exerciţiu, deoarece el încheie contractele în nume propriu. De regulă, consignatarul este
un comerciant, care încheie asemenea acte juridice cu caracter profesional.
Contractul de consignaţie este un contract sinalagmatic, consensual şi cu titlu oneros.
Consignantul are următoarele obligaţii:
 să predea consignatarului mărfurile la termenele de livrare şi în condiţiile convenite.
El răspunde pentru cantitatea şi calitatea produselor;
 să plătească remuneraţia cuvenită consignatarului;
 să restituie cheltuielile făcute de consignatar în legătură cu îndeplinirea sarcinilor
primite.
Consignatarul este obligat:
 să ia măsurile necesare pentru păstrarea şi conservarea mărfurilor primite;
 să execute mandatul dat de consignant;
 să prezinte darea de seamă consignantului asupra îndeplinirii mandatului său.
163
Consignatarul este obligat să restituie consignantului bunul încredinţat în consignaţie,

dacă acesta nu a fost vândut în termenul convenit. În caz de faliment al consignatarului,
consignantul va putea revendica bunurile încredinţate sau preţul lor neachitat.
7. Contracte comerciale cu funcţii apropiate de intermediere.

7.1. Contractul de concesiune comercială.
Prin contractul de concesiune comercială exclusivă, un comerciant independent,
numit concesionar, primeşte dreptul de a fi aprovizionat cu anumite mărfuri ale unui
producător,
Trăsăturile
numit
specifice
concedent, pe care de
ale contractului le comercializează în nume
concesiune comercială sunt:şi în cont propriu38.
a) Concesiunea are ca obiect mărfuri determinate, pe care concedentul se obligă să le

vândă numai concesionarului, care activează pe un teritoriu determinat prin contract.
Concesionarul se obligă să comercializeze mărfurile respective pe raza teritoriului stabilit
în contract şi să nu cumpere mărfuri similare de la un alt producător.
b) Concesionarul activează în calitate de comerciant independent, în nume şi pe cont
propriu, cumpărând mărfurile şi revânzându-le clientelei locale pe care şi-o formează.
c) Beneficiul concesionarului se realizează din diferenţa de preţ dintre cel de
cumpărare şi cel de vânzare şi încasarea unui comision, aşa cum se practică în cadrul
celorlalte forme de intermediere.
d) În practica comercială, durata contractului de concesiune este scurtă, de regulă un
an, şi în funcţie de rezultate poate fi reînnoit.
7.2. Contractul de franchising.

Contractul de franchising este operaţiunea prin care o persoană, franchisor,
acordă unei alte persoane, franchisee, concesiunea unei mărci de fabrică sau de
serviciu, precum şi ansamblul de metode şi mijloace de comercializare, care să

asigure exploatarea şi gestiunea în condiţii de rentabilitate.
Contractul de franciză este un contract bilateral, consensual, intuitu personae,
comutativ şi cu titlu oneros. Acesta se caracterizează prin următoarele trăsături:
164
 colaborarea continuă dintre părţi pe toată durata contractului;

 partenerii nu se află în raporturi de subordonare; activitatea franchisee-ului se
desfăşoară în mod independent, pentru el şi în contul său;
 folosirea numelui comercial şi a mărcii franchisor-ului pentru mărfurile produse şi
comercializate sau serviciile prestate;
 plata unei remuneraţii de către franchisor.
Clauzele esenţiale ale contractului de franchising sunt:
 drepturile franchiser-ului;
 drepturile franchisee-ului;
 bunurile şi / sau serviciile care urmează a fi transmise (prestate) franchisee-ului;
 obligaţiile franchiser-ului;
 obligaţiile franchisee-ului;
 condiţiile efectuării plăţilor de către franchisee;
 durata contractului, care trebuie să fie suficient de lungă pentru a permite franchisee
ului să-şi amortizeze investiţiile iniţiale, efectuate în condiţiile franchisei;
 temeiurile pentru orice modificare sau prelungire ulterioară a contractului;
 condiţiile în care franchisee-ul poate să înstrăineze afacerea constituită în condiţiile
franchisei şi drepturile preferenţiale ale franchiser-ului în vederea procurării acestei
afaceri;
 regulile de utilizare a semnelor distinctive, denumirii de firmă, mărcii comerciale,
mărcii de serviciu, logotipului sau altor drepturi ale franchiser-ului de către franchisee;
 drepturile franchiser-ului în ceea ce priveşte adaptarea franchisei la unele metode şi
condiţii noi sau modificate;
 condiţiile de desfacere a contractului;
 dispoziţiile cu privire la transmiterea promptă a bunurilor tangibile şi intangibile ale
franchiser-ului sau ale altui proprietar, după expirarea contractului de franchising.
În contractul de franchising, cele două părţi au interese convergente. Franchiser-ul este
interesat să pătrundă pe pieţele internaţionale, franchisee-ul are interesul să beneficieze de

mijloacele concedentului în derularea afacerii.
165
Avantajul franchiser-ului este că fără cheltuieli de investiţii poate acţiona pe o piaţă

externă. În acelaşi timp, franchiser-ul poate să-şi diversifice activitatea, operând acţiuni de
extindere şi amplificare a afacerii prin reinvestiţii.
Valorificând cu dibăcie mijloacele puse la dispoziţie de concedent, franchisee-ul îşi

poate asigura o clientelă stabilă şi îşi poate extinde operaţiunile comerciale.
Contractul de franchising are ca obiect acordarea de către un comerciant-producător,
numit franchiser, a dreptului de a vinde anumite bunuri sau de a presta anumite servicii şi
de a beneficia de un sistem de relaţii care conţine marca, renumele, know-how-ul şi
asistenţă unui comerciant persoană fizică sau juridică, numit franchisee, în schimbul unui
preţ constând într-o sumă de bani iniţială şi o redevenţă periodică, numită franchise fee39.
Obligaţiile şi drepturile franchiser-ului asumate prin contract sunt:
a) să pună la dispoziţia franchisee-ului o marcă de fabrică, de comerţ sau de servicii,
după caz;
b) să pună la dispoziţia franchisee-ului licenţa şi know-how-ul, sau a unui proces deja
existent de fabricaţie şi de distribuţie;

c) să acorde partenerului asistenţă tehnică în domeniile pregătirii profesionale,
instalării, conducerii etc.;

d) să se ocupe de publicitatea produsului sau serviciului respectiv, scutind pe
franchisee de cheltuieli de publicitate;
e) să stabilească şi să asigure sortimentul mărfurilor sau serviciilor, să asigure
aprovizionarea ritmică, constituirea stocurilor, completarea colecţiilor, modelelor;

f) pentru acordarea dreptului de comercializare şi asistenţei primeşte de la franchisee:
- taxa de intrare;
- o redevenţă stabilită în procente sau c o cotă fixă din desfacerile realizate de
franchisee.
Franchisee-ul are următoarele obligaţii:
a) să se conformeze unor politici şi unor reguli stabilite de franchiser, renunţând, într-o
anumită măsură, la independenţa sa;
166
b) să desfacă produsele sau să presteze serviciile în cauză, cu respectarea strictă a
condiţiilor contractuale;
c) să respecte zona teritorială în care activează, potrivit contractului;
d) să investească mijloacele materiale şi băneşti pentru a putea pune în aplicare

formula de lucru a franchiser-ului;
e) să acorde dreptul de control franchiser-ului, privind respectarea strictă a metodelor,
tehnicilor de comercializare sau de prestare de servicii şi privitor la calitatea publicităţii

efectuată pe plan local;
f) să realizeze o anumită cifră de afaceri, în caz contrar suportând unele penalizări.
7.3. Contractul internaţional de depozit.

Contractul internaţional de depozit este contractul în baza căruia o persoană,
numită deponent, încredinţează spre păstrare altei persoane, numită depozitar, unul
sau mai multe bunuri, depozitarul obligându-se ca, în schimbul unei sume de bani
(taxa de depozit) să le conserve, să le păzească şi să le restituie la prima cerere40.

Contractul de depozit are caracter real, deoarece se formează ca urmare a predării
efective a bunurilor în posesia depozitarului. Depozitarul se obligă să conserveze bunul, iar
încălcarea acestei obligaţii atrage răspunderea contractuală. De asemenea, depozitarul se
obligă să nu folosească bunurile, să păstreze secretul operaţiei şi să le restituie la cerere.
Contractul internaţional de depozit se încheie în formă scrisă, comportând întocmirea a
trei înscrisuri diferite, dar cu conţinut identic, şi anume: talonul, recipisa de depozit şi
warrant-ul.
Talonul rămâne în registrul administraţiei depozitului şi are valoare probatorie,
constituind dovada existenţei contractului de depozit.
Recipisa de depozit şi warant-ul sunt titluri de credit nominative, la purtător sau la
ordin, în care se încorporează marfa depozitată şi care se remit deponentului.
Pentru ca recipisa de depozit şi warrant-ul să poată fi negociate ca titlu de credit, ele
trebuie să conţină o serie de menţiuni obligatorii:
 denumirea şi sediul depozitului general;
167
 numărul curent din registrul în care au fost înscrise mărfurile depozitate şi data
emiterii documentelor;
 numele şi sediul deponentului;
 natura, calitatea şi valoarea mărfii predate;
 plata taxelor de import ori export şi poliţa de asigurare;
 termenul de păstrare a bunurilor depozitate.
Transmiterea acestor titluri se face prin gir.
Orice depozit este supus legislaţiei naţionale a statului pe teritoriul căruia funcţionează.
168
Tema 12. CONTRACTE MODERNE ŞI COMPLEXE
Planul
1. Contractul internaţional de leasing;
2. Contractul internaţional de factoring;
3. Contractul internaţional de licenţă;
4. Contractul internaţional de consulting-engineering.
169
1. Contractul internaţional de leasing.

Tranzacţiile de leasing, fiind o sursă importantă de finanţare
international de
contractului
Trăsăturile
comercială, s-au dezvoltat în mod spectaculos pe parcursul
ultimelor decenii. Există mai mulţi factori care au determinat
leasing această evoluţie: o creştere a flexibilităţii în finanţarea
Părţile: producătorul comercială, necesitatea de a dota agenţii economici cu

(vânzătorul), echipamente şi alte mijloace de producţie moderne etc.
finanţatorul şi Achiziţionarea de echipamente necesită un efort financiar
utilizatorul.
considerabil. În plus, cumpărătorii trebuie să suporte şi riscurile
Caracterele juridice: ce decurg din transferul dreptului de proprietate, precum şi
- oneros;
sinalagmatic; riscul incapacităţii echipamentelor de a atinge parametrii
- consensual. economici şi tehnici planificaţi. Leasingul a fost soluţia pentru

problemele legate de obţinerea de facilităţi creditare, precum şi
Izvoarele de bază: pentru obţine
preocuparea băncilor de a garanţii
- Convenţia UNIDROIT
privind leasingul financiar corespunzătoare pentru creditele acordate.
de la Ottawa din 28 mai Potrivit unor opinii, leasing-ul este o operaţiune juridică
1988.
prin care o persoană cumpără un bun spre a-l închiria unei alte
persoane41.
Autorul Tudor R. Popescu susţine că prin leasing se
subînţelege, în genere, acea operaţiune juridică prin care o
persoană (de obieci, o societate specializată în acest scop)
cumpără un bun spre a-l închiria unei alte persoane, numită
utilizator (care, în mod obişnuit, este tot o întreprindere), care
la sfârşitul contractului de locaţiune are un drept de opţiune
între trei posibilităţi, şi anume: de a continua contractul de
locaţiune, de a-l rezilia ori de a cumpăra bunul respectiv contra
unui preţ convenit, în aşa fel încât să ţină seama, cel puţin în
parte, de vărsămintele efectuate cu titlu de chirie (adică de
41 Mazilu D. Dreptul comerţului internaţional. Partea Specială. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2000, p. 296.
170
amortizarea bunului pe această cale şi deci de valoarea lui reziduală)42.

Obiectul contractului de leasing îl constituie închirierea temporară a bunurilor, cel mai
frecvente fiind maşinile şi utilajele.
Pe plan internaţional, leasing-ul este reglementat de Convenţia UNIDROIT privind
leasingul financiar internaţional de la Ottawa din 28 mai 1988.

Potrivit art. 1 al. (2) al Convenţiei UNIDROIT privind leasingul financiar internaţional,
operaţiunea în cauză are următoarele caracteristici43:
a) utilizatorul alege echipamentul şi furnizorul, fără a face apel, de o manieră
determinantă, la competenţa finanţatorului;

b) achiziţia echipamentului revine finanţatorului în virtutea unui contract de leasing
încheiat sau ce urmează să se încheie între finanţator şi utilizator, de care furnizorul are
cunoştinţă;
c) chiriile prevăzute în contractul de leasing sunt calculate ţinând cont, mai ales, de
armonizarea totalităţii sau a unei părţi din consumul echipamentului.

În Republica Moldova, leasing-ul este reglementat de Legea cu privire la leasing din
28.04.2005.
Principalele elemente ale leasing-ului sunt:
a) cumpărarea unor bunuri de către o societate specializată, numită societate de
leasing, care devine proprietara acestor bunuri, dobândite numai cu scopul închirierii lor
imediate;
b) punerea bunurilor, prin intermediul unui contract de locaţie, la dispoziţia unei
persoane, care le va utiliza contra unei chirii;
c) facultatea acordată utilizatorului de a cumpăra la sfârşitul contractului, toate sau
numai o parte din bunurile închiriate contra unui preţ convenit în aşa fel, încât se ţine
seama, cel puţin în parte, de vărsămintele efectuate cu titlu de chirie.
Potrivit legislaţiei naţionale, clauzele pe care trebuie să le cuprindă contractul de
leasing sunt:
42 Mămăligă I., Leasingul – contract modern în dreptul comerţului internaţional, în Revista Naţională de Drept, 2014, nr.
5, p. 42.
5, p. 43.
171
 părţile contractante;
 destinaţia şi denumirea echipamentului, caracteristica lui, termenul furnizării şi
locul de aflare la locatar;
 partea căreia i se acordă dreptul de a alege echipamentul şi furnizorul acestuia;
 drepturile şi obligaţiile părţilor privind transportarea, recepţia, păstrarea, montarea
şi exploatarea echipamentului;
 durata contractului care corespunde cu termenul de amortizare a echipamentului
sau este aproximativ egală cu acest termen;
 cuantumul chiriei pentru întreaga perioadă a leasingului, care include costul integral
al echipamentului la preţurile valabile la data încheierii tranzacţiei, ordinea, modul forma şi
termenul plăţii ei, sancţiunile pentru neefectuarea sau efectuarea tardivă a acestei plăţi;
 posibilitatea de cesiune către terţ a drepturilor de folosinţă a echipamentului;
 modul de folosire a echipamentului la expirarea contractului;
 răspunderea părţilor pentru neexecutarea sau executarea neadecvată a contractului,
modul de soluţionare a litigiilor;
 condiţiile de modificare sau de reziliere a contractului;
 sediul, datele referitoare la băncile părţilor şi semnăturile părţilor;
 alte clauze convenite de părţi, ce nu contravin legislaţiei.
Contractul de leasing cuprinde o sumă de acte juridice, marcate de interdependenţa
dintre ele. Această sumă nu este o juxtapunere, ci un tot unitar, de sine stătător, în care se
contopesc o vânzare, un mandat, o locaţie şi o promisiune unilaterală de vânzare.
În acest sens, contractul de vânzare-cumpărare se încheie între vânzător şi finanţatorul
cumpărător. Obiectul acestui contract este ales de utilizator, care tratează cu vânzătorul
toate elementele vânzării. Finanţatorul va plăti preţul pe baza procesului verbal de predare,
încheiat între vânzător şi utilizator.
Contractul de mandat se încheie între finanţator ca mandant şi utilizator ca mandatar.
Utilizatorul acţionează în numele finanţatorului, dar nu primeşte indicaţii de la acesta.
Contractul de locaţiune intervine între creditorul locator (finanţator) şi utilizatorul
locatar. Acest contract este precedat de o promisiune de locaţie sinalagmatică, în sensul că
172
finanţatorul promite că bunul pe care îl cumpără acesta îl va da în locaţie, iar utilizatorul

promite că-l va lua în calitate de locatar.
Promisiunea unilaterală de vânzare aparţine finanţatorului şi operează la finele
contractului de leasing.
Obligaţia de livrare şi instalare a materialului comandat, care în cadrul locaţiei ar cădea
în seama locatorului finanţator, în cazul leasing-ului se execută către utilizator de către
vânzător, care este terţ faţă de contractul de locaţie. Prin urmare, răspunderea pentru
întârzierea în livrare cât şi prin orice defect care ar putea tulbura folosirea echipamentului
închiriat, cade în sarcina vânzătorului şi operează direct faţă de utilizator. De asemenea,
obligaţia de a asigura materialul livrat, garanţia pentru viciile ascunse, precum şi obligaţia
de a asigura utilizatorului locator o posesie liniştită i se atribuie tot vânzătorului.
Creditorul finanţator este obligat să plătească preţul vânzătorului, precum şi să fixeze
durata primară a locaţiunii, denumită şi perioadă irevocabilă. Utilizatorul are în contractul
de leasing obligaţiuni multiple, obligaţia principală fiind aceea de plată a chiriei. Ratele de
chirie se plătesc, de regulă, lunar şi se calculează prin acordul locatorului cu locatarul.
Chiria de leasing se poate calcula astfel:
a) se determină preţul real al bunului;
b) se stabileşte comisionul care revine societăţii de leasing;
c) se calculează cotele de amortizare a bunului;
d) se determină profitul;
e) pe baza acestor elemente se stabileşte rata de leasing (chiria).
173
Un exemplu de contract internaţional de leasing, de
contractului
Trăsăturile proporţii, este cel încheiat în martie 2010 între compania de stat
AIR MOLDOVA şi compania braziliană EMPRESA BRASILIERA DE
internaţional de
factoring AERONAUTICA privind procurarea în leasing a unei aeronave de
tip Embraer 190 LR, cu livrarea ulterioară a unui avion cu
Părţile: aderentul, aceeaşi modificaţie. Valoarea tranzacţiei este de 35,5 milioane

factorii şi clienţii. euro, iar termenul de leasing este de 10 ani. Doar 10% din sumă
a fost achitată de AIR MOLDOVA, restul fiind acoperit prin
- sinalagmatic; consorţiul a 4 bănci locale44.
- oneros;
- consensual;
2. Contractul internaţional de factoring.
- de adeziune;
- cu executare succesivă; Factoring-ul a apărut în practica engleză, încă în secolul al
- intuitu personae (în ce
ţine de aderent).
XVIII-lea, dar a dobândit amploare deosebită în S.U.A. în
condiţiile comerţului cu coloniile, iar mai apoi a intervenit o
Izvoarele de bază: reglementare legală, „The Factoring Act” din 1889 şi mai recent o
- Convenţia UNIDROIT cu
lege din 1923. În sfârşit „The Uniform Commercial Code”
privire la factoring-ul
internaţional din 28 mai cuprinde dispoziţiile menite să faciliteze operaţiile efectuate prin
1988 de la Ottawa.
intermediul factoring-ului45.
Factoring-ul este tot mai mult utilizat în diferite ţări
europene, chiar în pofida legislaţiilor care nu sunt de natură să-i
faciliteze dezvoltarea. Amploarea impresionantă pe care a luat-o
această instituţie, deşi nu şi-a atins încă maturitatea juridică, este
suficientă să demonstreze măsura în care instituţia factoring-ului
corespunde exigenţelor unui comerţ internaţional modern. Mari
societăţi comerciale, institute financiare şi de credit s-au
specializat în operaţii de factoring pe plan intern şi internaţional,
constituind chiar grupuri de societăţi în acest scop.
5, p. 40.
45 Florescu D.A.P., Pîrvu L.-N. Contractele de comerţ international. Bucureşti: “Universul Juridic”, 2007, p. 168.
174
Factoring-ul este un contract complex prin care o parte, numită aderent,

transferă în proprietate o anumită categorie a creanţelor sale unei alte părţi, numită
factor care, în schimbul unui comision, se obligă să achite aderentului valoarea lor,
subrogându-se în drepturile acestuia faţă de debitorii creanţelor cedate şi pe care
urmează să le încaseze46.
Potrivit altor opinii, contractul de factoring este acela care intervine între două
persoane dintre care una, numită factor, îşi asumă obligaţia ca în contra unui comision să
realizeze toate creanţele pe care partea contractantă, numită aderent, se obligă să i le
transmită contra plată, subrogându-l pe factor în toate drepturile sale47.
Actul internaţional care reglementează factoring-ul este Convenţia UNIDROIT cu privire
la factoring-ul internaţional din 28 mai 1988 de la Ottawa.
În cadrul factoring-ului, vânzătorul, după ce a vândut mărfurile, mai vinde şi creanţele
pe care le are împotriva cumpărătorilor de mărfuri. De fapt, lucrurile se petrec în felul
următor: aderentul, printr-un contract încheiat cu factorul, îi cedează acestuia toate
creanţele sale, contra plăţii valorii acestora, pe care factorul urmează să le încaseze la
scadenţă. Riscul insolvabilităţii debitorilor cât şi a neplăţii la termen de către aceştia revine
factorului, fără posibilitatea pentru acesta de a se întoarce cu recurs împotriva aderentului.
La operaţia de factoring participă trei persoane, şi mai cu seamă: aderentul (vânzător
sau furnizor), factorul (cesionar al creanţelor) şi clientul (cumpărătorul mărfii sau
beneficiarul serviciilor). Dacă operaţia de factoring se realizează pe plan internaţional,
intervine şi a patra persoană – factorul la import, adică factorul din altă ţară, căruia factorul
iniţial (factor la export) i-a recedat creanţele ce-i fuseseră vândute de către aderent.
Factorul este obligat să plătească aderentului toate facturile pe care le-a aprobat în
prealabil, neacceptând facturile acelor clienţi, care pe plan comercial prezintă prea puţină
garanţie. Plata creanţelor se face pe data cedării acestora pe măsura prezentării facturilor.
De regulă, facturile sau copiile lor legalizate se prezintă la anumite intervale convenite cu
un borderou, pe care sunt înscrise toate facturile din perioada considerată, cu toate
garanţiile lor şi documentele justificatoare.

47 Florescu D.A.P., Pîrvu L.-N., op. cit., p. 168.
175
Pentru a-l plăti pe aderent, factorul îi deschide un cont curent, în care prevede şi un
credit de un anumit plafon pentru fiecare client agreat. La primirea facturilor cu actele
justificative şi chitanţa subrogatorie, valoarea nominală a acestora se înscrie de către factor
la credit, iar comisionul şi eventualul agio (sumă reţinută în situaţia în care aderentul
utilizează creditul înainte de exigibilitatea creanţelor transmise) sunt înscrise la debit.
Factorul subrogat aderentului are şi unele drepturi împotriva debitorilor cedaţi, cărora
le poate opune toate excepţiile creanţei sau le poate intenta acţiune în plată.
Aderentul are obligaţia de a plăti comisionul convenit, precum şi de a înscrie pe factură
invitaţia adresată debitorului de a plăti direct factorului, menţiunea de subrogare pe
facutră fiind obligatorie. De asemenea, aderentul este obligat să garanteze factorului
existenţa creanţei, scop în care este dator să coopereze cu acesta, informând-ul despre
toate cauzele care ar putea afecta creanţa. În plus, el trebuie să notifice debitorului
existenţa subrogaţiei şi îndatorirea de a plăti factorului.
3. Contractul internaţional de licenţă.

Prin contractul de licenţă, titularul unui brevet, numit licenţiator, transmite unui
beneficiar, numit licenţiat, dreptul de folosinţă asupra unei invenţii. Conţinutul şi
efectele licenţei sunt reglementate de legea contractului, care se determină de către părţi în
conformitate cu principiul autonomiei de voinţă. Libertatea contractuală a părţilor este

limitată de actele administrative care condiţionează încheierea contractelor de comerţ
internaţional, de interdicţia stipulării clauzelor abuzive şi de incidenţa legislaţiei antitrust.
Potrivit art. 26 alin. (6) al Legii RM nr. 50/2008, prin contractul de licenţă, solicitantul
sau titularul de brevet (licenţiar) transmite dreptul de exploatare a cererii de brevet sau a
brevetului oricărei alte persoane (licenţiat), rezervându-şi dreptul de proprietate asupra
lui48.
48 Chibac G. Drept Civil. Contracte şi succesiuni. Ediţia a III-a revăzută şi completată. Chişinău: “Cartier”, 2010, p.434.
176
În absenţa unor reglementări speciale, raporturile
contractului dintre părţi sunt supuse dispoziţiilor dreptului

Trăsăturile
contractului comun.
Licenţa convenţională are valoarea unui contract de
internaţional de
licenţă
locaţiune sau a unui contract de vânzare.
Obiectul contractului îl formează autorizarea sau
Părţile: licenţiatorul şi
licenţiatul. acordarea dreptului ca o invenţie brevetată să fie folosită de
partener.
Contractul de licenţă nu implică un act de dispoziţie
- sinalagmatic;
- oneros; asupra dreptului exclusiv de exploatare. Titularul transmite
- consensual; doar folosinţa dreptului său de exploatare, care poate fi
- comutativ;
totală sau parţială.
- cu executare succesivă;
- intuitu personae. Clasificarea licenţelor:
a) În funcţie de întinderea drepturilor care se atribuie
prin contract, licenţa poate poate fi exclusivă şi
neexclusivă.
b) După caracterul lor, licenţele se impart în două
categorii: nelimitate şi limitate.

c) După izvorul lor, acestea pot fi voluntare şi
obligatorii.
Licenţiatorul are următoarele obligaţii:
 de a remite obiectul contractului;
 obligaţia de garanţie;
 plata taxelor legale;
 asigurarea exploatării optime a invenţiei;
 acordarea asistenţei tehnice.
Obligaţiile licenţiatului sunt:
 obligaţia de exploatare a licenţei;
 obligaţia de plată a preţului.
177
În cazul contractului pe o perioadă determinată, acesta

încetează la termenul convenit de către părţi. Dacă este pe
internaţional de
contractului
Trăsăturile
consulting-
perioadă nedeterminată, contractul încetează la expirarea
perioadei de valabilitate a brevetului, invenţia trecând în
domeniul liberei concurenţe.
engineering
Părţile: prestatorul 4. Contractul internaţional de consulting-engineering.
(furnizorul) şi Revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană a influenţat
beneficiarul.
puternic evoluţia comerţului mondial, atât sub aspectul creşterii
Caracterele juridice: spectaculoase a volumului acestuia cât şi sub cel al diversificării

- sinalagmatic; sale. Sub acest din urmă aspect, este semnificativă nu numai
- oneros;
lărgirea gamei mărfurilor, îndeosebi a celor ale industriei
- consensual;
- comutativ; prelucrătoare, sau a instrumentelor juridice cu ajutorul cărora se
- cu executare succesivă; realizează schimburile comerciale, ci şi ponderea tot mai mare pe
care o are comerţul cu „inteligenţă”, fie că este vorba de comerţul
cu brevete sau know-how ori de prestare a unor servicii
inginereşti49.
Contractul internaţional de consulting-engineering este
definit ca un contract prin care o parte, întreprindere de
consulting-engineering, se obligă ca în schimbul unei sume
de bani (preţ), să presteze în profitul celeilalte părţi,
beneficiar, diferite servicii de natură intelectuală, precum

studii defundamentare tehnico-economică, studii
preliminarii de amplasare în raport de sursele energetice,
proiectare, planuri de execuţii, întocmirea caietelor de
sarcini şi a listelor pentru furnizarea de materiale şi
echipamente, opţiuni asupra efectelor celor mai

avantajoase, coordonarea, conducerea şi supravegherea
49 Babiuc V. Dreptul Comerţului Internaţional. Bucureşti: “Sylvi”, 2002, p. 141.
178
lucrătorilor de construcţii-montaj, punere în funcţiune, recepţii de lucrări, toate

urmărind realizarea în condiţii de maximă eficienţă a obiectivului avut în vedere de
beneficiar.
Contractul de consulting-engineering poate fi definit şi ca o înţelegere prin care
furnizorul, de regulă, o societate specializată, prestează o gamă largă de operaţiuni de
consulting-engineering unui beneficiar, la comanda şi în folosul acestuia.
Activitatea de consulting-engineering este indispensabilă realizării marilor ansambluri
industriale, montajului de echipament sau livrărilor la cheie.
Pe parcursul întregii activităţi de engineering, de la conturarea concepţiei şi până la
punerea în funcţiune a unei instalaţii industriale, se deosebesc mai multe serii de prestaţii
 studii pentru fundamentarea tehnico-economică, aprecierea oportunităţii şi
şi anume50:
posibilităţilor de realizare, stabilirea amplasamentelor, resurse energetice şi de materii

prime, căi de comunicaţii şi căi de acces, forţa de muncă, alegerea procesului tehnologic,
studii de piaţă, organizarea obiectivului industrial sub toate aspectele sale etc.;
 studiul de lucrări de proiectare preliminare, proiecte generale, proiecte şi desene de
execuţie a planurilor şi proiectelor etc.;
 întocmirea caietelor de sarcini şi a listelor pentru furnizarea materialelor şi
echipamentelor, analiza ofertelor primite şi lansarea comenzilor, încheierea contractelor cu
furnizori antreprenori etc.;
 coordonarea, conducerea şi supravegherea lucrărilor de construcţie-montaj, a
furnizărilor de ehipamente, instruirea personalului, încercări, recepţii etc.
Operaţiile menţionate se realizează în două etape:
a) etapa de studiu, care cuprinde studii preliminare sau prestudii, concepţia şi
realizarea planurilor şi a schiţelor amănunţite ale unei instalaţii industriale, deci cercetări
în temeiul cărora se întocmeşte un proiect;
b) etapa de executare şi anume lansarea comenzilor, procurarea materialelor, montaj,
construcţii, recepţii, punerea în funcţiune etc.
179
De obicei, activitatea de consulting-engineering acoperă prestaţiile cu caracter
intelectual, care constau în transmiterea de idei, de concepţii şi de indicaţii, întemeiate pe

un studiu general şi un studiu detaliat al unui proiect.
Ca activitate de acordare a consultaţiilor, consulting-ul constă în studierea şi cercetarea
pentru un beneficiar a posibilităţilor tehnice şi comerciale – în temeiul rezultatelor ştiinţei
şi a experienţei – într-un domeniu determinat şi acordarea asistenţei tehnice

corespunzătoare51.
Consulting-ul este prestat de ingineri şi tehnicieni specialişti, individual sau asociaţi în
organizaţii specializate.
Engineering-ul reprezintă ansamblul de operaţii, în special, cu caracter intelectual care
urmăresc realizarea de investiţii în condiţii de eficienţă maximă şi care reprezintă totalul
activităţilor anterioare, concomitente şi ulterioare, ce însoţesc realizarea unui proiect dat.
Activitatea de engineering cuprinde:
 culegerea de date de pe teren şi efectuarea pe baza lor a calculelor tehnice şi
stabilirea fluxurilor tehnologice;
 elaborarea planurilor de ansamblu şi de detaliu ale instalaţiilor şi echipamentelor şi
amplasarea optimă a acestora;
 stabilirea posturilor de lucru şi a personalului eficient necesar;
 modernizarea şi optimizarea funcţionării unor capacităţi de producţie existente.
Engineering-ul poate fi de următoarele tipuri:
a) engineering economic, care cuprinde soluţiile ştiinţifice optime pentru finalizarea
obiectivului proiectat;
b) engineering de proiectare, care cuprinde lucrări inginereşti care definitivează
proiectul;
c) engineering industrial, care cuprinde lucrările de organizare şi coordonare pentru
aplicarea proiectului.
Contractul de consulting-engineering poate avea mai multe forme:
51 Mazilu D. Dreptul comerţului internaţional. Partea Specială. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2000, p. 286.
180
a) Contractul în regie: acel contract în care cheltuielile societăţii de consulting
engineering se află sub controlul beneficiarului, fiind retribuite în sistemul cost plus
onorar.
b) Contractul la cheie: acel contract prin care furnizorul îi livrează beneficiarului
întreaga instalaţie contractată în stare de funcţionare, fiind retribuit de către beneficiar

printr-o sumă globală, forfetară.
c) Contractul pentru servicii. Acest contract se încheie pentru fiecare operaţie în
parte (de antrepriză, de execuţie a unor lucrări civile, de furnizare a unor utilaje etc.). În
acest contract retribuţia se face printr-o sumă fixă procentuală.
d) Contracte mixte sau combinate: acele contracte în care un furnizor general îşi
asumă răspunderea instalaţiei, mai puţin construcţiile civile, care cad în sarcina
beneficiarului. Totodată, clientul va mai putea livra o parte din utilajele efectuate după
desenele oferite de furnizor. În acest caz, furnizorul general – livrând şi utilajele şi
tehnologia – obţine un câştig mai mare. Adesea, în acest tip de raporturi contractuale,
clientul întâmpină dificultăţi în efectuarea controlului asupra preţului.
Obligaţiile societăţii de engineering sunt foarte variate: prestări de servicii, executarea
de lucrări, furnizări de materiale, de licenţe, brevete, know-how, obligaţia de a păstra
secretul asupra obligaţiilor realizate şi a rezultatelor obţinute, asupra informaţiilor primite
de la beneficiar etc.
Organizaţia de consulting-engineering are obligaţia de a îndeplini prestaţiile conform
prevederilor contractuale şi indicaţiilor clientului, cu care este ţinută să colaboreze
permanent în executarea contractului.
Principala obligaţie a beneficiarului este plata preţului în modul convenit de către părţi.
Beneficiarul este obligat să furnizeze datele primare, cerute de organizaţia prestatoare,
verificându-le, precizându-le sau completându-le la cererea acesteia.
De obicei, în contractul de consulting-engineering se stipulează şi răspunderea părţilor
pentru executarea necorespunzătoare sau pentru neexecutarea contractului.
Practica comercială a relevat că, organizaţia de consulting-engineering răspunde numai
dacă a săvârşit o greşeală în raport cu regulile obişnuite ale profesiei, cauzând în mod
181
culpabil o pagubă beneficiarului. Aceasta va fi obligată să repare numai daunele directe,

mărimea lor neputând depăşi onorariul la care era îndreptăţită conform contractului.
182
LITERATURA RECOMANDATĂ
1. Babiuc V. Dreptul Comerţului Internaţional. Bucureşti: “Sylvi”, 2002.

2. Băieşu A. Contractele Comerciale Internaţionale. Suport de curs. Chişinău: “CEPUSM”, 2007.
3. Băieşu A. Dreptul Comerţului Internaţional. Note de curs. Chişinău: “USM”, 1998.
4. Chibac G. Drept Civil. Contracte şi succesiuni. Ediţia a III-a revăzută şi completată. Chişinău:
“Cartier”, 2010.
5. Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea generală. Bucureşti: “Lumina
Lex”, 1994.
6. Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea specială. Bucureşti: “Lumina
Lex”, 1995.
7. Florescu D.A.P., Pîrvu L.-N. Contractele de comerţ international. Bucureşti: “Universul Juridic”,
2007.
8. Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999.
9. Ionescu M.F.M. Dreptul Comertului International. Bucureşti: “Universitatea ‘Hyperion’”, 2011.
10. Mazilu D. Dreptul comerţului internaţional. Partea Specială. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2000.
11. Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004.
12. Вельяминов Г.М. Международное экономическое право и процесс. Moscova: “Wolters
Kluwer”, 2004.
13. Попондопуло В.Ф. Международное коммерческое право. Общая и особенная части.
Учебное пособие. Moscova: “Omega-L”, 2004.
183
Eugeniu Caţaveică, magistru în drept, lector universitar la Catedra Drept Privat

a Universităţii de Studii Politice şi Economice Europene „Constantin Stere”.
Absolvent al Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat din Moldova (2010).
Începând cu anul 2010 – membru al Asociaţiei Obşteşti „Amnesty International
Moldova”.
Începând cu anul 2014 – jurisconsult în cadrul companiei cu activitate de
comerţ internaţional SC „BERHORD” SRL.
Începând cu anul 2012 – administrator al portalului juridic Adevar.MD, care include următoarele
site-uri: www.adevar.md, www.just.md, www.businessmoldova.md şi www.eugeniu.info.
Este autor a diverse lucrări ştiinţifice şi metodico-didactice, inclusiv a suporturilor de curs la
disciplinele „Dreptul Comerţului Internaţional” şi „Arbitrajul Comercial Internaţional”.
184

Dreptul Comerţului Internaţional Supor

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul Comerţului Internaţional Supor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE STUDII POLITICE ŞI ECONOMICE EUROPENE

CATEDRA DREPT PRIVAT

Suport de curs: Dreptul comerţului internaţional

Eugeniu Caţaveică, magistru în drept, lector universitar în cadrul Universităţii de Studii

Suportul de curs a fost elaborat în corespundere cu Curriculum universitar la disciplina

Odată cu prăbuşirea regimului comunist totalitar de ocupaţie, rolul Republicii Moldova pe

de ramură, împart între sine un element major comun, – extraneitatea, - cu toate

Tema 1. GENERALITĂŢI PRIVIND DREPTUL COMERŢULUI

6.4. Practica judiciară..............................................................................................................................................38

Tema 2. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND CONTRACTELE COMERCIALE

4. Proba contractelor comerciale internaţionale............................................................................49

Tema 3. LEGEA APLICABILĂ CONTRACTELOR COMERCIALE

6. Particularităţile încheierii contractelor comerciale internaţionale prin mijloace

5. Clauzele asiguratorii menite să contracareze riscurile............................................................82

Tema 8. CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE INTERNAŢIONALĂ.................................116

1. Noţiunea şi caracteristica generală a contractului de vânzare-cumpărare

7.1. Contractul de concesiune comercială....................................................................................................164

Tema 1. GENERALITĂŢI PRIVIND DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

1. Noţiunea, caracteristicile şi importanţa dreptului comerţului internaţional.

intermedierea dintre producători şi consumatori în condiţii de avantaj reciproc1.

principiile noii ordini economice internaţionale face ca el să devină un factor autentic, un

urma să se refere la acea activitate, prin care se înfăptuieşte circulaţia bunurilor,

defineşte ca fiind totalitatea normelor juridice prin care se reglementează raporturile

respectată obligatori pentru ca statul să poată figura în calitate de subiect al dreptului

tehnico-ştiinţifică stabilite între participanţii la circuitul mondial de valori şi de cunoştinţe4.

raporturile de comerţ internaţional de raporturile de drept internaţional public.

identifica, cu uşurinţă, obiectele celui dintâi.

internaţional se intersectează cu normele diferitor ramuri care, deşi aparent distincte, au

În toate cazurile, poziţia părţilor în raporturile de drept al comerţului internaţional este

de subiect figurează statul, ca gestionar al propriului său patrimoniu.

contribuind la întărirea securităţii şi păcii pe întreaga arenă globală. Totodată, limitarea

8Enciclopedia Electronică “Wikipedia” //

raporturile ce se stabilesc în procesul de iniţiere, desfăşurare şi finalizare a operaţiunilor de comerţ

2. Principiile dreptului comerţului internaţional.

Principiile joacă un rol important în dreptul comerţului internaţional, deoarece:

2.2. Principiul libertăţii comerţului.

libertăţii întâmpină negustorul nenumărate piedici” şi „nicăieri nu este el mai puţin

1. Libertatea indivizilor de a decide dacă doresc să efectueze acte de comerţ, când

2.3. Principiul concurenţei loiale.

1. orice fapte apte de a crea confuzie cu întreprinderea, produsele sau activitatea

2.4. Principiul egalităţii juridice a părţilor.

când exercită acte de gestiune a propriului patrimoniu, statul figurează în calitate de

subiect al dreptului privat.

relaţiilor de drept al comerţului internaţional, ci mai curând ca subiect al raporturilor de

poate să nu-şi execute obligaţiile proprii până cealaltă nu o face.

2.5. Principiul libertăţii contractuale.

Clauze similare se cuprind şi în Principiile aplicabile contractelor comerciale

2.6. Pacta sunt servanda şi principiul bunei-credinţe.

executa obligaţiile asumate.

cumpărătorului, aşa cum e prevăzut în contract. În continuare, vânzătorul livrează bunul

respinge solicitarea cumpărătorului, indicând faptul că în contract este stipulată obligaţia

3. Obiectul dreptului comerţului internaţional.

 proiectarea obiectivelor economice în statele contractante;

4. Raportul juridic de comerţ internaţional.

b) existenţa părţilor ce constituie participanţi la raporturile comerciale internaţionale;

cazul contractului de vânzare internaţională, cumpărătorul, de regulă, nu este interesat de

la dispoziţie cumpărătorului marfa contractată.

10 Ionescu M.F.M., op. cit., p. 118-120.

4.2. Comercialitatea raportului juridic de comerţ internaţional.

se efectuează după criterii determinate de legislaţiile naţionale.

utilizează două criterii de distincţie:

subiectiv şi se fondează pe convingerea că dreptul comercial este un drept profesional, un

executant sau prestator, la beneficiar, în scop de profit.

4.3. Internaţionalitatea raportului juridic de comerţ internaţional.