Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Contextul larg:
-cea mai importantă încercare de unire în Biserica Ortodoxă și cea a Apusului;
-cel mai înalt moment în care au fost dezbătute probleme teologice, fără un puternic înveliș politic;
-ca perioadă, acest sinod a durat aproape un an de zile, cu mai multe perioade de inactivitate.
Dacă în secolul al XII-lea bizantinii erau cei care aveau poziția superioară în raport cu
Roma și în acest context o scrisoare(a papei Adrian IV) vine de la Roma spre Constantinopol, după
acel moment, după secolul al XIII-lea, deteriorarea gravă din perspectivă politică a Imperiului
Bizantin a condus la o altă abordare, inversându-se rolurile. O unire ar fi garantat mai târziu și un
ajutor militar. Cu o sută de ani în urmă delegația bizantinilor, reprezentată cu multă pricepere de
Varlaam de Calabria, cerea papalității mai întâi acordarea unui ajutor militar, iar mai apoi oferea și
prilejul tratativelor de unire, însă acum abordarea este diferită: din pricina otomanilor care se
apropiau tot mai mult de Constantinopol, bizantinii au fost constrânși pentru compromisul unirii.
Pentru Constantinopol existau două provincii foarte importante: Asia Mică și zona
balcanică. Aceste două teritorii nu au lipsit niciodată din corpul Imperiului, erau absolut necesare,
erau zone de salvare pentru protecția orașului; era nevoie de ele pentru a putea dirija eventualele
bătălii cât mai departe de Constantinopol. De la mijlocul secolului al XIV-lea și până la căderea
Imperiului Otoman putem observa că acesta a cunoscut o explozie teritorială greu de anticipat. La
mijlocul secolului al XIV-lea au reușit să facă primul pas în Europa(după ce bineînțeles cuceriseră
toată Asia Mică) și deja la 1370 aveau capitala la Adrianopole, unde a fost până la căderea
Constantinopolului. La sfârșitul secolului al XIV-lea otomanii ocupaseră toată Peninsula Balcanică,
al doilea teritoriu foarte important pentru Imperiul Bizantin. Din ”păcate” pentru Imperiul Otoman,
în 1402 Baiazid(care avea din punct de vedere militar tot ceea ce era necesar să cucerească la
începutul secolului al XV-lea Constantinopolul) a fost învins de Timur Lenk și de aceea otomanii
nu s-au putut ocupa de Constantinopol atunci, ci 50 de ani mai târziu. La 1438-1439 se credea că o
contraofensivă ar fi putut să îi scoată pe otomani din zona europeană a Imperiului, dacă la Ferrara-
Florența s-ar fi putut realiza unirea dintre cele două Biserici.
Sinodul de la Ferrara-Florența
Societatea bizantină nu era foarte dispusă să mai accepte o soluție diplomatică într-o
chestiune teologică. Ioan al VIII-lea Paleologul a reușit în cele din urmă să tempereze adversitatea
socială față de latini. Delegații bizantini nu erau singurii participanți la sinod, ci alături de ei a fost
și un delegat rus, Isidor al Kievului, și un delegat român, Damian al Moldovei; sârbii nu au
participat. Patriarhul Iosif al II-lea de Constantinopol a mers în persoană alături de împărat la sinod,
lucru foarte rar întâlnit, care arată faptul că se dorea cu orice preț obținerea semnării unei uniri. Din
perspectivă metodologică lucrările sinodului au fost gândite foarte bine: s-au eliminat toate
neadevărurile survenite și de o parte și de cealaltă de-a lungul celor câteva sute de ani de lipsă de
contact între cele două Biserici. La sfârșitul secolului al XIII-lea se vorbea despre sute de diferențe
între Biserica Răsăriteană și cea a Apusului, dar sinodalii au rămas doar asupra celor patru mari
puncte, pe care istoria le-a reliefat la un moment dat: problema primatului papal, pe care o regăsim
4
la Sinoadele Ecumenice, problema ”Filioque” pe care o regăsim la Sfântul Fotie foarte evident,
problema azimei, găsită la Mihail Cerularie în secolul al XI-lea și problema purgatoriului, cea mai
nouă pe listă, apărută în contextul dezbaterilor interne ale latinilor, la sfârșitul secolului al XII-lea.
Ordinea acestora însă era cu totul alta și greutatea acordată lor de-a lungul anului 1438-1439 este și
ea foarte importantă:
1. Purgatoriul(cel mai recent)
În Occident, în Evul Mediu, această idee a purgatoriului a fost dezvoltată mai ales din
rațiuni economice. În timp ce latinii susțineau că cei ajunși în purgatoriu îndură chinuri fizice
groaznice, bizantinii spuneau că starea sufletelor în iad ține mai mult de depărtarea de Dumnezeu,
care este cel mai mare chin sufletesc. La sinod această problemă a ocupat o serie întreagă de sesiuni
de discuție și s-a ajuns la concluzia ambelor părți că această doctrină a latinilor este exagerată și
corectabilă, dar delegația latină nu era mulțumită cu această constatare;
2. ”Filioque”
A deținut cea mai lungă perioadă de discuții. Exista o întreagă literatură polemică pe
această temă. La bizantini putea fi regăsită ca disputată în cel puțin trei momente importante:
-la Sfântul Fotie;
-în timpul lui Mihail Cerularie;
-la sfârșitul secolului al XIII-lea, când, după moartea lui Mihai VIII, a fost ținut un sinod în 1285 în
care a fost condamnat patriarhul Ioan de Constantinopol, care a supralicitat unirea de la Lyon;
problema ”Filioque” a fost condamnată la acest sinod, acest text rămânând și în prezent poziția
oficială a Bisericii de Rărăsit în această chestiune.
Cei care au participat la această dezbatere(de partea ortodoxă-Visarion al Niceei, Marcu al
Efesului; de partea latină-Iulius Caesarini, Andrei din Rhodos și un cardinal spaniol) au făcut ca
dezbaterea teologică să capete amploare și argumentele să fie discutate și analizate, fără a se putea
ajunge la un compromis. Din această cauză sinodul a fost mutat de la Ferrara la Florența, la mare,
de unde bizantinii ar fi putut în orice moment să se îmbarce spre casă, animozitățile între cele două
tabere crescând foarte mult, mai ales din pricina Sfântului Marcu al Efesului, care a pus Ortodoxia
mai presus de orice perspectivă asupra diplomației și a rămas în memoria colectivă ca un alt Maxim
Mărturisitorul. Latinii au încercat de multe ori să îi impună împăratului ca mitropolitul Efesului,
Marcu, să nu mai vorbească la sinod(de la Marcu Eugenicul au rămas multe tratate și scrieri despre
”Filioque”). În cele din urmă s-a ajuns la o formulă intermediară, dar cu care nici una dintre cele
două părți nu era de acord: ”Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, prin Fiul”, căci aceasta lăsa loc de
interpretare în ambele sensuri și în nici un caz nu mulțumea un apărător al Ortodoxiei așa cum era
Sf. Marcu.
3. Azima
Pentru această problemă și pentru ultima a mai rămas foarte puțin timp; ambele au fost
discutate într-o singură ședință în iunie, cu puțin înainte de a se semna unirea; nu s-a găsit nici o
soluție pentru problema azimei, s-a ajuns la concluzia că fiecare se va împărtăși ca până atunci,
răsăritenii cu artos, iar latinii cu azimă.
4. Primatul papal
4
S-a ajuns la concluzia că papei trebuie să i se acorde un primat în întreaga Biserică, dar în
aceeași măsură și Constantinopolul să aibă o întâietate în partea lui de lume, fără a se specifica
despre ce primat sau despre ce întâietate este vorba.
Din nefericire, argumentele puternice din partea bizantină nu se reflectă absolut deloc în
soluțiile găsite.
Patriarhul Iosif al II-lea a murit între timp la Florența, așadar delegații se aflau mai mult sub
presiunea lui Ioan al VIII-lea Paleologul, dar îl și apreciau mult din perspectivă teologică pe Marcu
al Efesului, care nu a semnat actul de unire.
Consecințele unirii:
1. S-a constatat că între cele două Biserici nu se putea ajunge la nici o soluție de compromis.
2. Isidor al Kievului, după ce a semnat și s-a întors acasă, a fost expluzat din țară, s-a întors înapoi
în Occident și a ajuns cardinal latin. Rusia și-a proclamat autonomia și autocefalia față de
Constantinopol în urma deciziei de la Ferrara-Florența, nici nu a mai așteptat ca această autocefalie
să fie ratificată de patriarhul ecumenic pentru că rușii nu îl mai recunoșteau. La 100 de ani distanță
ei și-au luat și titlul de patriarhie, au devenit cea mai tânără Biserică cu titlul de patriarhie și au
completat pentarhia ortodoxă, după ce Roma nu mai făcea parte din aceasta.
3. La nivel social în Constantinopol teologia era considerată a fi mult mai importantă decât
interesele politice, se credea că Dumnezeu va apăra oricum cetatea, fără compromisul unirii. Clasele
de mijloc și de jos au perceput această unire ca o predare în mâinile dușmanilor creștinătății, latinii,
și au reproșat aceasta delegaților întorși la Constantinopol și împăratului. Această stare de ruptură în
interiorul societății a făcut ca atașamentul bizantinilor față de structura politică de la Constantinopol
să fie mult mai scăzut, ceea ce s-a întâmplat și cu dorința de luptă și astfel s-a ajuns la căderea
orașului în mâinile otomanilor.
Căderea Constantinopolului
Ajutorul militar pentru care bizantinii care au făcut compromisul unirii nu a venit, pentru că
latinii așteptau adeziunea întregii populații, care bineînțeles că nu a fost posibilă. Proclamarea
solemnă a documentului de la Florența, semnat la 6 iulie 1439, s-a produs în Constantinopol abia pe
7 decembrie 1452, cu 6 luni înainte de căderea orașului. Otomanii, care deja își reveniseră după
momentul de la 1402, aveau nevoie doar de un lider care să îi mobilizeze la cucerirea
Constantinopolului pentru că acest lucru părea foarte greu de realizat: în rândul lor se credea că
orașul este apărat de Dumnezeul creștinilor, devreme ce însuși Baiazid încercase să îl cucerească
fără izbândă și se mai credea că imediat vor interveni toate forțele creștine din Europa în apărarea
bizantinilor. Dar Mahomed al II-lea(1432-1481), foarte tânăr, nu mai împărtășea nimic din ceea ce
avuseseră ceilalți sultani anteriori, fusese crescut într-un mod foarte liberal, era foarte deschis spre
lumea europeană, spre tradițiile persane și iudaice și avea o perspectivă de înțelegere mai ușoară a
tuturor reprezentanților popoarelor cu care a intrat de-a lungul timpului în contact. Mahomed al II-
lea a avut și o strategie militară foarte bună, a blocat accesul spre Constantinopol dinspre nordul
Europei, a blocat accesul pe uscat dinspre zona de vest a Europei și singurele prin care
Constantinopolul putea fi conectat la restul lumii erau Marea Marmara și Marea Mediterană. Bătălia
propriu-zisă nu a fost una foarte complicată pentru că puținătatea forței din spatele zidului de 7 km
al cetății a făcut ca acesta să nu fie foarte greu de apărat. Ajutorul militar occidental a venit doar din
partea unor foarte puțini genovezi, care nu veniseră trimiși de papă, ci pentru că își apărau
interesele economice pe care le aveau la Constantinopol: aveau un tratat economic semnat de
Republica Genoveză în timpul lui Mihail VIII Paleologul, ei încasau toate taxele de pe urma
economiei maritime din Constantinopol.
4
După acest moment al căderii Constantinopolului la 29 mai 1453, spusele lui Loukas
Notaras „Mai bine turbanul sultanului decât tiara papală” s-au dovedit a fi nesustenabile, întrucât,
sub stăpânirea unui imperiu cu totul necreștin, bizantinilor le-a fost mult redusă libertatea religioasă.
Biserica Ortodoxă din întreaga Europă (și în Țările Române), din Africa(Alexandria) și din
Asia(Antiohia etc.) a fost cangrenată din acel moment, mai ales după ce au fost introduse
peșcheșurile; patriarhul nu mai avea dreptul de a tipări fără aprobarea sultanului și fără acordarea
unei foarte mari sume de bani. Această semnătură de a tipări cărți de învățătură sau de alt fel a fost
însă de multe ori cumpărată de dușmanii Ortodoxiei. Turbanul turcesc așadar, nu a putut fi mai bun
din punct de vedere teologic decât un împărat chiar și foarte politizat și filo-latin, dar totuși creștin.
De asemenea, sunt mai multe scrieri în care Mahomed al II-lea este descris pozitiv, se
spune că a acordat multe libertăți și privilegii Bisericii, însă aceste afirmații se pot face doar în
comparație cu conducătorii otomani care au urmat după el. Privilegiile acordate de Mahomed au
ținut de o perioadă foarte scurtă de timp, până când lucrurile s-au așezat în Constantinopol, după
care acestea au fost retrase treptat și clerul a devenit talpa societății. Mahomed al II-lea și-a dat
seama că a cucerit un oraș foarte interesant, cu o poziție geografică foarte bună, dar gol, cu o
situație demografică foarte precară, foarte mulți locuitori fuseseră vânduți ca sclavi la Adrianopole.
Așadar, era nevoie de populație și de un pol economic important. Mahomed îi avea pe genovezi și
venețieni care aduceau marfă în Constantinopol, dar avea nevoie și de greci, pentru că aceștia erau
comercianți foarte buni, de la care au învățat și turcii să facă comerț. Grecii au primit astfel mai
multe privilegii pentru ca să accepte dominație politică externă, au primit un cartier destul de
important și legat de centrul imperial anterior, Fanarul, care era foarte aproape de Vlaherne, unde
fusese vechea reședință imperială a paleologilor, unde era și Sfânta Sofia. Comercianții au primit
niște scutiri parțiale de taxe și impozite, care să devină favorabil comerțul. Apoi, Mahomed al II-lea
s-a interesat și de Biserică, pentru ca patriarhia ecumenică să continue să reprezinte un echilibru
social pentru comunitatea ortodoxă. Intuiția sa i-a spus că trebuie să aleagă ca patriarh în nici un caz
un om din tabăra filo-unionistă, ci din tabăra conservatoare. L-a găsit pe acesta în persoana laicului
de la sinodul de la Ferrara-Florența, Gheorghios Scholarios, un continuator al lui Marcu al
Efesului(+ 1444), care a ajuns patriarh(Ghenadie al II-lea Scholarios), cu o puternică încărcătură
politică, pentru că bizantinii nu mai aveau un împărat și acesta trebuia să fie subsumat de patriarh.
Cineva care trecea de la Creștinism la islamism era foarte privilegiat, mai ales dacă încerca
să obțină o funcție, dar Mahomed al II-lea nu a făcut presiuni oficiale de convertire, fapt care s-a
schimbat complet în secolul următor, când s-a început o politică de convertire masivă și astfel s-a
ajuns ca zone care erau în proporții copleșitoare ortodoxe, să ajungă musulmane: Bosnia, Albania, o
bună parte din Bulgaria. Mahomed a observat că nu poate pune laolaltă pe toți nemusulmanii, spre
exemplu unii fiind armeni, care nu se puteau înțelege foarte ușor cu creștinii și astfel, el a făcut niște
separații pe criterii etnice și i-a lăsat de o parte pe latini, pe o altă parte pe greci, pe o altă parte pe
evrei și pe altă parte pe armeni, alegându-și pentru fiecare dintre aceștia un lider, care de cele mai
multe ori era și lider religios, care era responsabil pentru comunitatea sa. Inteligența lui a constat în
această acțiune de a oferi un soi de libertate acestor comunități, pe care de fapt le controla prin
liderul lor.
După 1453, în timpul domniei lui Mahomed al II-lea, dar și după acesta a existat o
puternică preluare a idealurilor imperiale bizantine, adaptate la realitățile islamice, care a dus
totdeauna la ideea expansiunii teritoriale, care este o abordare specific imperială. Din pricina
modelului bizantin otomanii și-au împins limitele militare până la maxim, încercând să impună
ideea preluată de la Imperiul Bizantin. Punctul culminant al Imperiului Otoman este reprezentat de
secolele XVI-XVII, în timpul lui Soliman Magnificul(1520-1566) cunoscându-se cea mai mare
expansiune teritorială. Toți sultanii ulteriori nu au făcut decât să mențină ceea ce acesta a
4
dobândit, apoi secolul XVIII este secolul decandenței, în secolul al XIX-lea putându-se aproape
vorbi despre destructuralizarea imperiului, care treptat s-a redus spre Turcia de astăzi(Asia Mică și
o mică parte din Europa), apoi la începutul secolului XX a devenit din imperiu republică (1923).
https://www.youtube.com/watch?v=f6WYSHy-jyg