COSMIN IONESCU

VALENTIN ZORILĂ
CĂTĂLIN VASILICĂ BĂNCIOI
 COSMIN IONESCU
VALENTIN ZORILĂ
CĂTĂLIN VASILICĂ BĂNCIOI

CRIMINALISTICĂ. MEDICINĂ LEGALĂ

Note de curs

Editura UNIVERSITARIA
Craiova, 2016
Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor și orice folosire alta decât în sco-
puri personale pentru studiu este interzisă de lege sub sancțiune penală.

Copyright © 2016 Editura Universitaria

Toate drepturile sunt rezervate Editurii Universitaria

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

IONESCU, COSMIN
Criminalistică. Medicină legală: Note de curs / Cosmin Ionescu, Valentin Zorilă, Cătălin Vasilică
Băncioi.– Craiova: Universitaria, 2016.
Bibliogr.
ISBN 978-606-14-1088-0

I. Zorilă, Valentin
II. Băncioiu, Cătălin Vasilică

343.89(075.8)

340.6(075.8)
 Criminalistică

I. Descrierea cursului

Cursul de criminalistică îşi propune familiarizarea studenţilor cu elemente de bază

privind tehnica, tactica si metodica (metodologia ) criminalistică.
Tehnica studiază mijloacele folosite pentru descoperirea şi valorificarea urmelor ce ar
putea fi folosite ca probe în procesul penal.
Tactica studiază metodele folosite pentru ascultarea persoanelor participante la procesul
penal, efectuarea percheziţiei, a reconstituirii, a prezentării pentru recunoaştere etc.
Metodica (metodologia) poate fi considerată partea specială a criminalisticii deoarece
primele două părţi sunt aplicabile la cercetarea oricărei infracţiuni iar metodica se ocupă cu
studiul mijloacelor tehnice şi a metodelor tactice folosite pentru cercetarea anumitor infracţiuni
cum sunt: omorul, evenimentele rutiere, mita, evaziunea fiscală etc.

II Introducere

Pentru soluţionarea cauzelor penale, simpla aplicare a regulilor de drept este insufi-
cientă, iar pentru conturarea obiectului probaţiunii, specialiștii trebuie să recurgă la diverse
metode ştiinţifice de investigare a realităţii, precum şi la reguli tactice specifice de efectuare a
unor acte procedurale. Pentru acestea criminalistica aduce un aport semnificativ prin princi-
palele direcții de acțiune. Acestea sunt:
a.Iniţierea de metode tehnice destinate cercetării urmelor infracţiunilor, începând cu ur-
mele specifice omului şi continuând cu cele ale armelor sau instrumentelor, mijloacelor de
transport, ale fenomenelor fizico-chimice etc., în vederea identificării persoanelor sau obiec-
telor.
b.Adaptarea de metode aparţinând ştiinţelor exacte la necesităţile proprii Criminalisticii,
a unor metode din alte domenii ale ştiinţei, cum sunt cele proprii fizicii, chimiei, biologiei,
matematicii, pentru aplicarea lor la specificul activităţii de prevenire şi de combatere a infracţi-
unilor.
c.Elaborarea de reguli şi procedee tactice destinate efectuării unor acte de urmărire
penală, precum şi creşterii eficienţei acestora, prin asigurarea unui fundament ştiinţific inves-
tigării.
d.Studierea practicii judiciare, în vederea valorificării ştiinţifice şi generalizării experi-
enţei pozitive rezultate din activitatea organelor de urmărire penală pe linia investigării infracţi-
unilor.
Criminalistica este o ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care însumează un
ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice, destinate de-
scoperirii, cercetării faptelor antisociale, identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor,
precum şi prevenirea pregătirii şi desfăşurării unor asemenea fapte.
Cursul de criminalistică îşi propune familiarizarea studenţilor cu elemente de bază
privind tehnica, tactica si metodica (metodologia) criminalistică, care, de fapt sunt cele trei mai
părți ale crimi-nalisticii, fiecare cu specificul său, anume:
- Tehnica criminalistică;
- Tactica criminalistică;
- Metodologia (metodica) criminalistică
Actualmente criminalistica se prezintă ca un sistem de metode tehnico-ştiinţifice, tactice
şi metodice, întrunite în compartimentele enunţate, anticipate de anumite elemente introductive
şi de metodologie criminalistică.

5
 Tehnica criminalistică, după cum arată şi numele, studiază mijloacele tehnice folosite
de organele judiciare în căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea şi ridicarea urmelor, în analiza
şi interpretarea acestora la faţa locului sau în laborator.
Tactica criminalistică reprezintă un ansamblu de reguli, de metode tactice utilizate
de organele judiciare în efectuarea unor acte procedurale în vederea obţinerii maximului de
rezultate – în limitele legii – din efectuarea acestora. Astfel există reguli tactice pentru as-
cultarea persoanelor parti-cipante în procesul penal (persoana vătămată, suspectul / inculpatul,
martorul), dar, în egală măsură, pentru efectuarea altor acte procesual penale: prezentarea
pentru recunoaştere, confruntarea, cer-cetarea la faţa locului, percheziţia, reconstituirea ş.a.
Metodologia criminalistică îşi propune ca, pe baza mijloacelor tehnice şi a regu-
lilor tactice generale, să surprindă specificul investigării diferitelor tipuri de infracţiuni con-
tribuind la specializarea organelor de cercetare penală în soluţionarea anumitor categorii de
fapte. Astfel, există o metodologie a investigării accidentelor de trafic rutier, există o metodol-
ogie a investigării faptelor cauzatoare de moarte violentă, a accidentelor de muncă, a infracţiu-
nilor la regimul bancar, vamal ş.a.

III. Structura cursului:

1. -Noțiuni introductive despre criminalistiă
2. -Identificarea criminalistică
3. -Urmele
4. -Urmele biologice de natură umană
5. -Cercetarea criminalistică a actelor scrise
6. -Fotografia judiciară
7. -Constatarea thnico-științifică și expertiza
8. -Cercetarea la fața locului
9. -Ascultarea persoanei vătămate
10. -Ascultarea martorilor
11. -Ascultarea suspectului sau inculpatului
12.-Percheziția, ridicarea de obiecte și încrisuri
13.-Prezentarea pentru recunoaștere
14.-Reconstituirea

6
 Modulul I.
Noţiuni introductive despre criminalistică

Unitatea de învăţare:
1. Definiţia criminalisticii
2. Structura criminalisticii
3. Obiectul criminalisticii
4. Principiile criminalisticii
5. Metodele criminalisticii
6. Caracterele criminalisticii
7. Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe

Bibliografie:
1. C. Suciu, Criminalistcă, Editura Didactcă şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 10
2. I. Mircea, Criminalistică, Ediţia a II-a, Editura Fundaţiei ˝Chemarea, ˝ Iaşi, 1994, p. 3
3. Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. I, Editura M.I. , 1976, p. 15
4. Gh. Vintilă, Criminalistică, Editura Themis, Craiova, 2001, p 3-11

Obiectivele modulului:
- definirea criminalisticii, cu referire la obiectul său de cercetare;
- prezentarea structurii cazului, acesta cuprinzând trei părți: tehnica, tactica și metoda
criminalistică;
- enunțarea obiectului criminalisticii, a principiilor și metodelor utilizate în investigațiile
specifice, a caracterelor criminalisticii;
- prezentarea principalelor legături avute de criminalistică cu alte științe (juridice, judiciare,
ale naturii, etc.)

1. Definiția criminalisticii.

Scopul procesului penal este cel al constatării la timp şi în mod complet a faptelor care
constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită po-
trivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
În desfăşurarea procesului penal, trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la
faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului
(art. 5 din Codul de procedură penală).
Pentru aflarea adevărului, organele judiciare sunt obligate să lămurească cauza sub toate
aspectele, pe bază de probe, adică orice elemente de fapt constatate prin mijloace de probă.
Evoluţia în timp a probaţiunii penale a cunoscut perioade în care constatarea elemen-
telor de fapt se făcea prin intermediul superstiţiilor, misticismului, obiceiurilor sau interesului
celui mai puternic social, iar adevărul era departe de a fi unul obiectiv.
Progresele făcute în domeniul cercetării ştiinţifice nu au putut fi ignorate de către juriştii
preocupaţi de găsirea unor criterii de obiectivizare a adevărului, dar drumul ştiinţei pusă în
slujba justiţiei a fost deosebit de lung şi dificil şi adesea extrem de sinuos.
Utilizarea cunoştinţelor ştiinţifice de către organele judiciare în efortul lor de aflarea
adevărului a avut drept consecinţă, alături de perfecţionarea sistemului probator, şi o specializ-
are a unor metode şi mijloace destinate acestui scop, iar, în timp, apariţia unor ramuri sau chiar
a unor ştiinţe cu acest obiect.
Printre aceste ştiinţe care, datorită obiectului şi organelor care-l realizează, se mai nu-
mesc şi ştiinţe judiciare, se numără şi criminalistica.

7
 Denumirea de „criminalistică” a fost folosită pentru prima dată în literatura juridică de
către Hans Gross, în anul 1893, în manualul judecătorului de instrucţie, unde este definită ca o
ştiinţă „a stărilor de fapt în procesul penal”.
In literatura juridică din ţară şi străinătate, s-au purtat discuţii vizând caracterul de ştiinţă
de sine stătătoare a criminalisticii, astăzi existând un consens asupra faptului că aceasta are un
obiect propriu de studiu şi un domeniu de cercetare bine delimitat, folosind, în acest sens,
metode specifice.
Criminalistica este o ştiinţă al cărei obiect constă în elaborarea metodelor şi procedeelor
tehnico-ştiinţifice şi tactice de descoperire, ridicare, fixare şi examinare a urmelor infracţiunii,
precum şi de descoperire şi identificare a autorilor. Ea are, de asemenea, ca obiect şi elaborarea
unor măsuri de prevenire a infracţiunilor.
În fapt, criminalistica realizează legătura dintre ştiinţele naturii şi tehnică, pe de o parte,
şi ştiinţele juridice penale, în special cea a dreptului procesual penal, pe de altă parte.

2. Structura criminalisticii

Ca ştiinţă pusă în slujba aflării adevărului în justiţie, criminalistica se subdivide în trei

ramuri, indisolubil legate între ele, respectiv tehnica criminalistică, tactica criminalistică şi
metodologia (metodica) criminalistică.
Tehnica criminalistică elaborează metode şi mijloace tehnice necesare căutării, de-
scoperirii, relevării, fixării, ridicării, conservării, examinării şi interpretării urmelor, efectuării
constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor.
În tehnica criminalistică sunt cuprinse:
- fotografia judiciară;
- dactiloscopia (identificarea persoanelor după amprentele digitale, palmare şi plantare);
- traseologia judiciară (subramură care foloseşte în identificarea persoanelor, animalelor
sau obiectelor urmele lăsate de către acestea);
- grafoscopia (grafica) judiciară (având ca obiect identificarea persoanelor după scris);
- examenul tehnic al documentelor sau expertiza tehnică a documentelor (care are ca
scop stabilirea autenticităţii acestora, a metodelor folosite pentru falsificare, a conţinutului doc-
umentelor deteriorate precum şi examinarea materialelor de scris);
- portretul vorbit (identificarea persoanelor sau a cadavrelor după semnalmente);
- balistica judiciară (elaborează metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice de studiere a ar-
melor de foc de mână, a muniţiilor acestora şi a urmelor împuşcăturii, în vederea identificării
armei cu care s-a tras;
Tactica criminalistică reprezintă un sistem de reguli şi procedee ştiinţifice prin care se
asigură efectuarea planificată, organizată, operativă şi oportună a activităţilor de urmărire
penală.
Rezultat al generalizării practicii judiciare, tactica criminalistică reprezintă suportul şti-
inţific care stă la baza realizării activităţilor de investigare sau procedurale (ascultarea per-
soanelor, efectuarea cercetării locului faptei, a percheziţiei, prezentării pentru recunoaştere sau
reconstituirii, luarea măsurilor asiguratorii etc.).
Metodologia (metodica) criminalistică are ca obiect elaborarea şi aplicarea regulilor de
cercetare a diferitelor genuri de infracţiuni, bazate pe respectarea strictă a prevederilor legale şi
pe expertiza pozitivă a organelor de urmărire penală.
În mod practic, metodologia stabileşte care sunt activităţile procedurale care trebuie
desfăşurate cu ocazia investigării criminalistice a unei anumite infracţiuni, precum şi ordinea
logică în care acestea vor fi întreprinse, constituind un ghid ştiinţific al investigării unei infracţi-
uni determinate.

8
 3. Criminalistica – ştiinţă de sine stătătoare

Existenţa unei ştiinţe este condiţionată de un obiect propriu de cercetare şi de metodele

şi mijloacele ştiinţifice de investigare utilizate.

1. Obiectul criminalisticii

Din definiţia generală, rezultă mai multe direcţii de studiu care cumulate constituie obi-
ectul criminalisticii astfel:
- elaborează sau adoptă mijloace tehnice şi metode ştiinţifice necesare descoperirii, fixării,
ridicării, examinării şi interpretării urmelor şi a altor mijloace materiale de probă, efectuării
expertizelor şi constatărilor tehnico-ştiinţifice;
- elaborează şi ameliorează metodologiile de investigare a diferitelor genuri de infracţiuni
ţinând cont de practica judiciară specifică, precum şi de regulile generale ale tehnicii şi tacticii
criminalisticii;
- în baza generalizării concluziilor rezultate în urma investigării infracţiunilor, elaborează
metode şi mijloace de prevenire a infracţiunilor, precum şi de identificarea autorilor.

2. Principiile criminalisticii

În realizarea obiectului său de cercetare, şi criminalistica, ca ştiinţă judiciară, trebuie să

respecte principiile cu caracter general valabile funcţionării oricărui stat de drept izvorâte din
prevederile Constituţiei, ale Codului penal şi de procedură penală, cum sunt cel al legalităţi, al
prezumţiei de nevinovăţie sau cel al aflării adevărului.
Alături de principiile cu aplicare generală, criminalistica, în elaborarea metodelor de
cercetare, porneşte de la următoare principii proprii şi anume:
- procesul cercetării infracţiunilor este un caz particular de cunoaştere al realităţii obiective;
- orice activitate infracţională lasă urme şi se consumă în timp şi spaţiu;
- consumarea unui fenomen legat de infracţiune produce, în aceleaşi condiţii, aceleaşi efecte;
- examinarea în criminalistică se realizează, în principal, prin comparaţie;
- orice persoană care a comis o infracţiune sau orice obiect ce a fost utilizat la săvârşirea ei
poate fi asemănător cu altele, dar nu poate fi identic decât cu el însuşi;
- există un raport invers proporţional între timpul scurs de la data săvârşirii faptei şi şansele de
descoperire a autorului.
La aceste principii, mai trebuie avute în vedere şi cele specifice, în special activităţilor
de tactică criminalistică de a căror respectare depinde de multe ori obţinerea rezultatului dorit.
În acest sens, principiul conspirativităţii, care vizează păstrarea secretului referitor la
activităţile care vor fi desfăşurate şi a rezultatelor acestora, principiul necesităţii, conform
căruia vor fi executate numai activităţile care sunt strict necesare aflării adevărului, şi principiul
oportunităţii care se referă la alegerea momentului în care respectivele activităţi vor fi declan-
şate.

3. Metodele utilizate de criminalistică

În realizarea obiectivului său, criminalistica utilizează metode generale de cercetare şti-

inţifică, metode specifice altor domenii ale ştiinţei adoptate necesităţilor de cercetare ale obiec-
tivului său, precum şi metode proprii.
Dintre metodele generale utilizate de criminalistică care constituie şi modalităţi generale
de cunoaştere, amintim: observaţia, analiza şi sinteza, deducţia şi inducţia, comparaţia.
Alături de metodele menţionate, criminalistica a preluat şi adaptat metode specifice altor
ştiinţe, cum sunt cele de analiză fizico-chimică pentru urme şi microurme, metode biologice de

9
examinare a urmelor caracteristice corpului uman, metode antropologice sau de examinare op-
tică în radiaţii vizibile sau invizibile, etc.
Pe lângă metodele generale de cercetare ştiinţifică şi cele adaptate din alte ştiinţe,
specificul obiectivului de cercetare al criminalisticii a impus şi elaborarea unor metode proprii
cum sunt:
- cea a examinării comparative utilizată în descoperirea şi examinarea urmelor;
- stabilirea apartenenţei de gen a unei persoane ori a unui obiect şi identificarea;
- metode de cercetare a falsurilor;
- procedee tactice de efectuare a unor acte de urmărire penală;
- metode de prevenire a săvârşirii infracţiunilor/

Caracterele criminalisticii

Criminalisticii, ca ştiinţă, îi sunt specifice următoarele caractere:

A. Caracterul judiciar, impus de legătura pe care o are criminalistica cu activitatea de
urmărire penală şi cea de judecată.
Este însă de precizat că, deşi activitatea de investigare criminalistică se desfăşoară în
strictă conformitate cu respectarea regulilor de drept, acestei ştiinţe nu i se poate atribui un
caracter juridic, dat fiind obiectivul său specific care se înscrie în acţiunea tehnico-tactică de
investigare a faptelor antisociale.
B. Caracterul autonom, subzistă în faptul că nicio altă ştiinţă din cadrul celor juridice
sau judiciare nu are acelaşi obiect, adică cel de elaborare de metode şi mijloace tehnico-ştiinţi-
fice de descoperire, ridicare şi examinare a urmelor infracţiunii sau de identificare a autorilor
şi nici cel de a prelua sau adopta procedee sau metode folosite de alte ştiinţe pentru a fi folosite
în vederea clarificării împrejurărilor de fapt în care s-a comis actul ilicit ori pentru prevenirea
infracţiunilor.
C. Caracterul unitar. Deşi complexitatea actului infracţional a determinat structurarea
criminalisticii în cele trei ramuri, ele se condiţionează reciproc în realizarea principalului obi-
ectiv de aflare a adevărului urmărit ca finalitate.
D. Caracterul pluridisciplinar. Aşa cum s-a mai arătat, criminalistica reprezintă o punte
de legătură între ştiinţele naturii şi ştiinţele juridice, prin intermediul acesteia metodele celor
dintâi găsindu-şi aplicarea în procesul judiciar.

4. Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe

Ştiinţa cu caracter autonom datorată obiectului său care vizează aflarea adevărului în
justiţie, criminalistica are strânse legături atât cu ştiinţele juridice, cât şi cu cele ale naturii.
Astfel, criminalistica este strâns legată de dreptul procesual penal, conexiune material-
izată pe câmpul de luptă împotriva fenomenului infracţional, investigarea criminalistică servind
realizarea scopului procesului penal prin descoperirea şi punerea la dispoziţie a probelor
necesare aflării adevărului.
Normele de drept procesual penal reprezintă cadrul legal, limitele în interiorul cărora
pot fi utilizate metodele şi mijloacele de cercetare criminalistică.
Prin normele procesual penale sunt stabilite probele şi mijloacele de probă
criminalistică, aceasta reglementând, la rândul ei, regulile după care primele trebuie de-
scoperite, studiate, fixate, ridicate, transportate şi examinate, precum şi modul în care ele
trebuie administrate pentru a fi ulterior administrate.
Criminalistica este legată în acelaşi timp, şi de dreptul penal, întrucât ea serveşte la
clarificarea sau conturarea elementelor constitutive ale infracţiunilor, respectiv ale obiectului,
subiectului, laturii obiective şi a celei subiective.

10
 Criminologia şi criminalistica se completează reciproc, prima studiind starea şi
dinamica fenomenului infracţional, cauzele care îl generează propunând măsuri de prevenire
corespunzătoare, în timp ce criminalistica se ocupă de infracţiuni concrete, le cunoaşte în com-
plexitatea lor, elaborând totodată măsuri specifice de prevenire.
Metode sau procedee din criminalistică sunt utilizate şi în alte ramuri de drept, cum
sunt: identificarea în baza desenului papilar sau amprentei genetice (ADN) pentru stabilirea
filiaţiei în dreptul familiei sau analiza scrisului sau a semnăturii în scopul stabilirii existenţei
sau inexistenţei unor raporturi juridice de drept civil sau comercial.
Prin natura obiectului său, criminalistica are strânse legături şi cu alte ştiinţe judiciare,
în special medicina legală în domeniul cercetării infracţiunilor contra persoanei, a cercetării
urnelor biologice.
Legăturile psihologiei judiciare cu criminalistica se manifestă în special în domeniul
tacticii ascultării persoanelor (martor, suspect sau inculpat, persoană vătămată), precum şi a
psihologiei altor activităţi de tactică criminalistică, cum sunt cercetarea locului faptei,
percheziţie, prezentarea pentru recunoaştere sau reconstituirea.
Cunoştinţele din domeniul psihiatriei judiciare îşi au de asemenea aplicaţii în
criminalistică, în special cele care vizează bolile care reduc sau anihilează capacitatea de raţiune
şi voinţă a omului, stabilindu-se în raport de acestea conduita pe care organul judiciar trebuie
să o adopte cu ocazia desfăşurării investigaţiei criminalistice.
Elaborarea ipotezelor şi verificarea lor presupune efectuarea de raţionamente, bazate pe
analiză şi sinteză, abstractizare şi generalizare, inducţie şi deducţie, analogie, silogism şi prin-
cipiile logice.
Aceleaşi principii ale logicii juridice îşi găsesc aplicarea şi cu ocazia descoperirii şi
studierii urmelor, demonstrând astfel şi legătura dintre cele două ştiinţe.
După cum a rezultat din caracterul pluridisciplinar al criminalisticii, aceasta este, în
acelaşi timp, strâns legată de unele ştiinţe ale naturii prin preluarea de metode şi mijloace de
cercetare fizică (fotografia, analiza microscopică, spectrală, fonică, atomică), din chimie (ana-
liza suportului şi a mijloacelor de fals, analiza diferitelor substanţe, medicamente, stupefiante
etc.) ori biologie (analiza secreţiilor sau a urmelor de natură organică, a solului ş.a.).

Concluzii:
Criminalistica este o știință de sine stătătoare, având obiect de cercetare, metode și
mijloace științifice de investigare proprii.
Obiectul criminalisticii:
- elaborarea sau adoptarea metodelor și procedeelor tehnico-științifice și tactice de de-
scoperire, ridicare, fixare, examinare și interpretare a urmelor infracțiunii;
- elaborarea și ameliorarea metodologiilor de investigare a diferitelor genuri de infracțiuni
ținând cont de practica judiciară specifică, precum și de regulile generale ale tehnicii și
tacticii criminalisticii;
- descoperire și identificare a autorilor;
- elaborarea unor măsuri de prevenire a infracțiunilor.
Criminalistica se subdivide în trei ramuri:
- tehnica criminalistică;
- tactica criminalistică;
- metodologia (metodica) criminalistică.
Caracterele criminalisticii:
- caracterul judiciar;
- caracterul autonom;
- caracterul unitar;
- caracterul pluridisciplinar.

11
Întrebări de evaluare:
1. Definiți criminalistica. 1 punct.
2. Enumerați și detaliați ramurile criminalisticii. 2 puncte.
3. Enumerați principiile criminalisticii. 1 punct.
4. Care sunt metodele generale de cercetare și cele specifice altor domenii ale științei pe care le
utilizează criminalistica? Dar cele proprii? 2 puncte
5. Prezentați caracerele criminalisticii. 2 puncte

Teste grilă.

1. Criminalistica este o ştiinţă:

a) juridică;
b) judiciară;
c) exactă.

2. Metodele şi mijloacele necesare descoperirii, fixării, ridicării şi interpretării urmelor sunt de

domeniul:
a) tehnicii;
b) tacticii;
c) metodicii criminalistice.

3. Principiul aflării adevărului este:

a) un principiu cu caracter general;
b) constituie o regulă de bază, specifică criminalisticii;
c) specific activităților de tactică criminalistică.

4. Metoda de cercetare a falsurilor:

a) este o metodă de cercetare proprie criminalisticii;
b) este o metodă de cercetare specifică altor științe;
c) este o metodă de cercetare generală utilizată de criminalistică.

5. Criminalistica:
a) studiază starea și dinamica fenomenului infracțional, cauzele care îl generează;
b) se ocupă de infracțiuni concrete, elaborând măsuri specifice de prevenire;
c) nu este o știință de sine stătătoare.

12
 Modulul II.
Identificarea criminalistică

Unitatea de învăţare:
1. Identitatea şi identificarea criminalisticii;
2. Premisele ştinţifice ale identificării;
3. Felurile identificării;
4. Elementele identificării;
5. Caracteristicile identificării;
6. Etapele identificării;

Bibliografie:
1. L. Ionescu, D. Sandu, Identificarea criminalistică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990,p.
49
2. Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol II, Editura M.I. , Bucureşti, 1979
3. Gh. Vintilă, Criminalistică, Editura Themis, Craiova, 2001, p.12
4. V. Cătană, Criminalistică, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 10 şi urm

Obiectivele modulului:
- definirea noțiunilor de „identitate„ și „identificare criminalistică„;
- precizarea conținutului unor calități ale ființelor și obiectelor (de exemplu: individualitatea,
relativa stabilitate și reflectivitatea), ce constituie premisele științifice ale identificării;
- descrierea felurilor identificării criminalistice, respectiv identificarea după memorie, după
descrierea trăsăturilor esențiale ale obiectelor și după urmele lăsate în câmpul infracțional;
- definirea elementelor structurale, substanțiale și funcționale pe baza cărora se face identifi-
carea;
- analiza caracteristicilor (generale și individuale) de identificare;
- etapele parcurse în cazul procesului de identificare criminalistică; metoda folosită,
constând în examinarea comparativă.

1. Identitate şi identificare criminalistică

Una dintre problemele esenţiale la care trebuie să răspundă criminalistica este cea a
identificării persoanelor şi obiectelor.
Posibilitatea de identificare pleacă de la două principii ale criminalisticii, conform
cărora:
- orice activitate infracţională lasă urme;
- orice persoană care a comis o infracţiune sau orice obiect ce a fost utilizat la săvârşirea
ei poate fi asemănător cu altele, dar nu poate fi identic decât cu el însuşi.
Identificarea se bazează şi pe faptul că:
- prin consumarea unui fenomen legat de infracţiune se produc în aceleaşi condiţii, ace-
leaşi efecte;
- existenţa unei succesiuni cronologice între faptă şi consecinţele constatate în momen-
tul investigării acesteia.
Noţiunea de identificare comună tuturor domeniilor de cercetare ştiinţifică, des întâlnită
în viaţa de zi cu zi, reprezintă, în ansamblul cercetărilor criminalistice, problema centrală a
acestor investigaţii.
Identic (de la idem= „acelaşi lucru”, „la fel”, „tot aşa”) este un concept – după unii
imposibil de definit – care se aplică la:
a) ceea ce unic, chiar dacă este cunoscut sub diferite denumiri;

13
b) o persoană sau o altă fiinţă care este „aceeaşi” sau „identică cu ea însăşi” în diverse
momente ale existenţei sale, cu toate schimbările considerabile care pot interveni;
c) două sau mai multe obiecte de gândire care, în stare numerică distinctă, sunt consid-
erate ca prezentând exact aceleaşi proprietăţi sau cantităţi.
Identitatea este caracterul a ceea ce este identic (unic) sau proprietatea unui obiect de a
rămâne cel puţin un anumit timp ceea ce este, calitatea sa de a-şi păstra un anumit timp carac-
terele fundamentale.
Deci, prin identitate se poate înţelege categoria care exprimă concordanţa, egalitatea
obiectului cu sine însuşi sau totalitatea însuşirilor ori a proprietăţilor unui obiect, fenomen sau
fiinţă prin care acesta se deosebeşte de orice al obiect, fenomen ori fiinţă.
Identificarea criminalistică poate fi definită ca un proces de constatare a identităţii unor
persoane, obiecte sau fenomene aflate în legătură cauzală cu fapta ilicită, prin metode criminal-
istice, în scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar.
Cu alte cuvinte, pe parcursul procesului de identificare, sunt căutate, evidenţiate şi apre-
ciate în primul rând asemănările, un număr suficient de caracteristici individuale similare con-
ducând la concluzia identităţii obiectului, fenomenului sau fiinţei cu cel comparat şi, implicit,
a deosebirii sale de caracteristicile prezentate de alte asemenea.
Pe de altă parte, şi deosebirile pot avea un rol cognitiv, neconcordanţele dintre obiecte,
fenomene sau fiinţe putând contribui mai rapid şi mai evident la individualizarea şi departajarea
acestora.
Identificarea criminalistică este subordonată scopurilor precise ale cercetării judiciare, de de-
scoperire a unor fapte şi situaţii cu valoare probantă şi trebuie întreprinsă în limitele stricte ale
legislaţiei procesuale.
Un element specific a identificării criminalistice decurge din împrejurarea că cercetarea
are întotdeauna un caracter retrospectiv, fiind ulterioară comiterii faptei, fapt care determină
reconstituirea lui prin decodificarea informaţiilor conţinute în reflectările sale.
Un alt element de specificitate al identităţii criminalistice îl constituie necesitatea sta-
bilirii concret-individuale a obiectivelor şi persoanelor. Determinarea apartenenţei de gen a
acestora, spre deosebire de alte ştiinţe, este considerată în criminalistică doar prima etapă a
identificării, insuficientă realizării scopului acesteia.
De asemenea, aria de examinare în criminalistică este mult mai largă decât în alte şti-
inţe, cea iniţială putând pleca de la întreaga populaţie sau toate obiectele de un anumit fel ex-
istente la un moment dat.
Tot un element de specificitate pentru identificarea criminalistică, alături de stabilirea
identităţii, îl constituie cel al stabilirii neidentităţii, cu semnificaţie deosebită în eliminarea sau
în infirmarea ipotezelor sau variantelor de investigare.

2. Premizele ştiinţifice ale identificării

În fapt, identificarea criminalistică constituie o modalitate, un mijloc de stabilire a iden-

tităţii cu valoare probantă şi este realizată prin utilizarea unor metode stabilite de alte ştiinţe.
Obiectivitatea identificării criminalistice pleacă de la calitatea fiinţelor şi obiectelor de
a fi unice (individualitatea), de a-şi păstra în timp calităţile individuale (stabilitatea relativă) şi
a reflecta aceste calităţi.
a) Individualitatea
Pentru a parcurge drumul de la general la individual, trebuie parcurse trei etape:
- cunoaşterea obiectului, adică ce reprezintă el;
- încadrarea sa într-o clasă sau grupă de obiecte;
- individualizarea obiectului prin stabilirea identităţii sale.
Temeiul ştiinţific al identificării îl constituie tocmai individualitatea, irepetabilitatea
obiectelor lumii materiale şi posibilitatea de a separa un obiect de cele similare lui.

14
 b) Stabilitatea relativă. Orice sistem îşi păstrează, pentru o anumită perioadă, un număr
de trăsături care îl fac rămână ceea ce este.
Continua mişcare şi transformare a lumii materiale nu contravine proprietăţii unui obi-
ect de a fi individual. Pentru anumite intervale de timp, identificarea rămâne, când schimbările
nu sunt esenţiale.
c) Reflectivitatea este legată de capacitatea obiectelor şi fiinţelor de a se reflecta şi de a
fi reflectate.
În mod concret, reflectarea îmbracă diferite forme concrete printre care remarcăm:
- reflectarea sub formă de urme care redau particularităţile exterioare ale obiectelor sau
fiinţelor;
- reflectarea sub forma deprinderilor (de scriere în scris, de mers în cărarea de paşi, de
vorbire în convorbirile înregistrate pe suporţi magnetici);
- reflectarea sub forma imaginilor mentale (relatate oral sau în scris, desenate, desenate
după metoda „portretului vorbit”);
- reflectarea sub forma imaginilor vizuale (fotografii, film, desene, etc).

3. Felurile identificării

După formele îmbrăcate de reflectarea materiei, identificarea criminalistică este de trei

feluri: după memorie, după descriere şi după urmele lăsate.
a) identificarea după memorie se realizează pe baza caracteristicilor esenţiale ale unui
obiect, sau fiinţe, percepute anterior de către o persoană, în anumite condiţii de loc şi de timp
şi reţinute până în momentul reîntâlnirii sale cu acel obiect, fenomen sau fiinţă.
Acest fel al identificării ne este comun tuturor şi îl aplicăm zilnic cu o frecvenţă mai
mare sau mai mică, depinzând de numărul de întâlniri pe care îl avem cu aceleaşi persoane sau
cu persoane diferite (valabil la obiecte sau fenomene).
Astfel, putem recunoaşte persoane pe care le-am văzut o singură dată sau în mod repetat,
în condiţii de timp şi de loc diferite, îmbrăcate sau coafate diferit, la intervale de timp mai scurte
sau mai lungi.
b) identificarea după descrierea trăsăturilor esenţiale ale obiectelor, fenomenelor ori
fiinţelor se face de către o persoană care nu a perceput anterior obiectul, fenomenul ori fiinţa
subiect al identificării, dar i-au fost descrise trăsăturile acestora.
Deşi este, în sine, tot o formă a identificării după memorie, finalitatea ei va fi dependentă
în special de neconcordanţa trăsăturilor subiectului de identificat în raport cu celelalte persoane,
obiecte, fenomene de acelaşi fel.
c) identificarea după urmele lăsate se face prin cercetarea ştiinţifică a urmei de către un
specialist sau expert şi se materializează printr-un raport de constatare tehnico-ştiinţifică sau
expertiză.
Pentru a avea loc identificarea, urmele descoperite, în general la locul săvârşirii infracţi-
unii vor trebui să fie comparate cu mostre sau modele de comparaţie care trebuie puse la dis-
poziţia specialistului sau expertului de către organul de urmărire penală.
Identificarea prin descriere şi recunoaştere se realizează prin activităţi de tactică
criminalistică (ascultări, confruntări, reconstituiri, iar rezultatul acesteia se consemnează în
declaraţii, procese-verbale, pe suport audio-video, planşe fotografice).

15
 4. Elementele şi caracteristicile identificării criminalistice

1. Elementele identificării

Atât în teorie, dar, mai ales, în practica criminalistică, se pune problema determinării
sferei obiectelor ce pot fi identificate şi a elementelor de fapt care urmează a fi examinate în
scopul identificării.
Sfera obiectelor ce pot fi identificate este determinată de sarcinile identificării criminal-
istice. Fiind vorba de săvârşirea unei infracţiuni, principalul obiect al identificării îl constituie
persoana care a comis-o. Legătura dintre persoană şi faptă poate fi stabilită şi cu ajutorul obi-
ectelor pe care le-a purtat sau utilizat pe timpul sau la săvârşirea infracţiunii şi animalele pot
forma obiect al identificării când au fost utilizate sau au fost obiect al infracţiunii.
Elementele de fapt în baza cărora se poate face identificare sunt:
- structurale, exterioare care redau morfologia suprafeţei obiectului;
- substanţiale, care exprimă compoziţia materială a obiectului;
- funcţionale, care apar în interacţiunea cu mediul înconjurător (în această categorie incluzându-
se şi deprinderile persoanelor).
Dintre aceste caracteristici pentru identificare sunt utile doar cele reflectate în urma pro-
dusă de obiectul căutat care constituie caracteristici de identificare şi care sunt diferite în raport
cu modul concret în care s-a format urma.

2. Caracteristicile de identificare

Caracteristicile de identificare pot fi:

- caracteristici generale care sunt acele elemente aspecte ale obiectului care exprimă
trăsăturile cele mai comune, însuşirile proprii tuturor obiectelor de acelaşi gen;
- caracteristici individuale care sunt cele care deosebesc un obiect de toate celelalte ase-
mănătoare lui.
Identificarea criminalistică nu poate fi concepută pe baza unei singure caracteristici, iar
ponderea diverselor caracteristici este diferită unele jucând un rol de seamă, altele minore, iar
altele niciunul. Din punct de vedere criminalistic, nu se iau în consideraţie absolut toate carac-
teristicile constatate la un obiect sau mai multe obiecte comparate, ci doar acelea care sunt
esenţiale.
În acest context, esenţialul nu este stabilit a priori, ci variază de la o situaţie la alta. De
aceea, se poate vorbi concret numai, de o valoare identificatoare intrinsecă a caracteristicilor,
care se determină în funcţie de stabilitatea, frecvenţa şi independenţa lor.
Caracteristicile identificatoare trebuie să fie, în primul rând, constante, relativ
neschimbătoare. Cu cât stabilitatea este mai mare, cu atât creşte valoarea lor identificatoare şi
invers, scade când se dovedesc a fi aleatorii.
Valoarea identificatoare a caracteristicilor este determinată şi de frecvenţa lor, în sensul
că o caracteristică rară are o valoare de identificare mai mare contribuind mai mult la individ-
ualizarea, răsfrângerea sferei obiectelor creatoare posibile.
Şi gradul de independenţă a caracteristicilor unele de celelalte influenţează valoarea lor
de identificare, în sensul că, atunci când apariţia uneia este condiţionată de existenţa alteia,
valoarea lor de identificare va fi mai mică decât a celor independente.
În procesul de identificare, se utilizează denumirea de „obiecte scop”, pentru obiectele
care trebuie identificate şi „obiecte mijloc” pentru obiectele ce servesc la identificarea primelor.
Obiectul scop este unic şi va fi comparat cu unul sau mai multe obiecte mijloc. Obiectele
mijloc sunt urmele de la locul faptei, precum şi impresiunile obţinute experimental cu obiectele
bănuite de a le fi creat în timpul săvârşirii faptei cercetate. Aceste impresiuni poartă denumirea
şi de „modele tip”.

16
 În cadrul procesului de identificare, trebuie să se ţină cont de faptul că obiectele exam-
inate sunt doar relativ neschimbătoare, atât obiectul scop, cât şi obiectul mijloc, suferind mai
mari sau mai mici de la data săvârşirii infracţiunii până la momentul examinării lor.
Datorită acestor mutaţii, fiecare caracteristică, fiecare particularitate descoperită la obi-
ectele examinate trebuie interpretată ca o existenţă aflată în continuă mişcare, schimbare şi
mereu într-o complexitate de raporturi cu alte elemente ale obiectului respectiv.

5. Etapele identificării

Identificarea criminalistică se realizează treptat, de la general la particular. Trăsăturile

caracteristice ale obiectelor şi fiinţelor sunt selectate prin determinarea genului, speciei, grupei,
subgrupei, tipului, modelului etc. până când se ajunge la individualizare, scopul final al oricărei
cercetări criminalistice. Corespunzător acestei treceri gradate, procesul de identificare parcurge
două mari etape: determinarea apartenenţei generice şi identificarea individuală. Ambele etape
trebuie privite ca părţi componente ale procesului unic de identificare criminalistică, prima
constituind premisa logică a celei de-a doua.
În practica de expertiză, există cazuri în care sunt parcurse cele două etape ale expert-
izei. Astfel, atunci când din examenul comparativ rezultă deosebiri categorice în ceea ce
priveşte genul, concluzia va fi de excludere a identităţii şi, ca atare, cercetarea se opreşte la
prima etapă. În acelaşi stadiu se rămâne şi atunci când caracteristicile individualizatoare sunt
insuficiente, urma este defectuos imprimată, obiectul creator a suferit modificări, de unde ab-
senţa particularităţilor necesare identificării individuale.
În fapt, identificarea apartenenţei generice se realizează prin stabilirea, în procesul ex-
aminării a trăsăturilor esenţiale comune mai multor obiecte, fiinţe şi fenomene, excluzându-se
acelea care nu îndeplinesc criteriul şi restrângându-se astfel sfera căutărilor.
Atunci când obiectul mijloc prezintă suficiente detalii individuale, se trece la etapa iden-
tificării individuale când caracteristicile de detaliu ale obiectului scop sunt comparate cu cele
ale obiectului mijloc. Numărul mai mare al caracteristicilor identificate va spori precizia iden-
tificării.
În procesul identificării examinarea se face prin aplicarea analizei şi sintezei. Analiza
făcută asupra obiectelor mijloc şi obiectelor scop conduce la stabilirea detaliilor acestora, iar
cu ajutorul sintezei se stabilesc trăsăturile comune, prin care obiectele respective se clasifică.
Metoda folosită în procesul identificării constă în examinarea comparativă a obiectului
scop cu fiecare dintre obiectele mijloc.

Concluzii:

Întrucât orice activitate materială a omului lasă „urme„ în mediul înconjurător, iar orice
persoană care a comis o infracțiune sau fiecare obiect utilizat la săvârțirea ei poate fi asemanător
cu altele, dar nu poate fi identic decât cu el însuși, problematica identificării criminalistice
devine preocuparea centrală a acestei științe judiciare.
Identificarea criminalistică constituie un mijloc de stabilire a identității cu valoare pro-
bantă și este realizată prin utilizarea unor metode stabilite de alte științe. Obiectivitatea identi-
ficării criminalistice pleacă de la calitatea ființelor și obiectelor de a fi unice (individualitatea),
de a-și păstra în timp calitățile individuale (stabilitatea relativă) și de a reflecta aceste calități
(reflecivitatea).
Identificarea criminalistică se realizează treptat, de la general la particular. Trăsăturile
caracteristice ale obiectelor și ființelor sunt selectate prin determinarea genului, speciei, grupei,
subgrupei, tipului, modelului, etc., până când se ajunge la individualizare - scopul final al
oricărei cercetări criminalistice. Corespunzător acestei treceri gradate, procesul de identificare
parcurge două etape: determinarea apartenenței genetice și identificarea individuală. Ambele
etape trebuie privite ca părți componente ale procesului unic de identificare criminalistică,
prima constituind premisa logică a celei de-a doua.

17
 Întrebări de evaluare:
1. Una dintre problememele esențiale la care trebuie să răspundă criminalistica este aceea a
identificării personelor și obiectelor. Definiți noțiunea de identificare criminalistică și
prezentați elementele specifice identificării criminalistice. 2 puncte
2. Prezentați felurile identificării criminalistice. 2 puncte.
3. Prezentați elementele identificării criminalistice. 2 puncte.
4. Prezentați caracteristicile de identificare. 2 puncte.
5. Care sunt etapele identificării? Prezentați pe scurt fiecare etapă. 2. puncte.

Teste grilă.

1. Ce înţelegem prin identic, concept care se aplică la:

a) ceea ce este unic;
b) o persoană sau fiinţă care este ˝aceeaşi˝ sau ˝identică˝ cu ea insăşi în diverse momente
ale existenţei sale;
c) două sau mai multe obiecte de gândire care, în stare numerică distinctă, sunt consid-
erate ca prezentând exact aceleaşi proprietăţi sau cantităţi;
d) toate cele trei ipoteze arătate la literele a, b şi c.

2. Sunt premize ale identificării:

a) identificarea după memorie;
b) identificarea după urmele lăsate;
c) reflectivitatea.

3. Identificarea după descrierea trăsăturilor esenţiale se face de către:

a) o persoană care a perceput anterior caracteristicile esenţiale ale obiectelor, fe-
nomenelor şi fiinţelor;
b) o persoană care nu a perceput anterior obiectelor, fiinţele şi fenomenele, dar i-au fost
descrise trăsăturile acestora;
c) un specialist sau expert, iar cercetarea acestuia se materializeazăintr-un suport de
constatare/expertiză.

4. Identificarea individuală:
a) constituie una dintre caracteristicile de identificare;
b) este una dintre etapele identificării;
c) este un element de fapt în baza căruia se poate face identificarea.

5. Elementele funcționale ale identificării sunt:

a) exterioare, care redau morfologia suprafeței obiectului;
b) cele care exprimă compoziția materială a obiectului;
c) cele care apar în interacțiunea cu mediul înconjurător

18
 Modulul III.
Urmele

Unitatea de învăţare:
1. Urmele de reproducere
2. Urmele de mâini
3. Urmele de mâini la locul faptei
4. Expertiza urmelor de mâini
5. Urmele de picioare la locul faptei
6. Expertiza urmelor de picioare
7. Urmele de dinţi
8. Urmele de dinţi la locul faptei
9. Posibilităţi oferite de expertiza urmei de dinţi
10. Urmele buzelor
11. Expertiza criminalistică a urmelor de buze
12. Urmele de urechi, nas, ale ridurilor feţei, de bărbie, de genunchi şi de cot, urmele regi-
unii fesiere
13. Posibilităţi oferite de expertiza acestor urme.

Bibliografie:
1. Em. Stancu, Criminalistică. Tehinică criminalistică, Editia a II-a, Editura Actami, vol I.
, Bucureşti, 1997, p. 135-136;
2. L. Cârjan, Criminalistică. Tratat, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2005, p. 26-30
3. C. Tusai, Elemente de criminalistică si tehnică criminalală, Bucureşti, 1947, p34
4. V. Beschesam, M. Ruiu, Tratat de tehnică criminalistică, Editura Little star, Bucureşti,
2004, p. 17
5. I. Mircea, Criminalistică, Editura Fundaţiei Chemarea-Iaşi, 1994, p. 55 şi urm.

Obiective:
- prezenatrea criteriilor după care s-au clasificat urmele în literatura de specialitate;
- urmele de reproducere (de mâini de picioare, de dinţi, de buze, urechi şi nas, ş.a), prezentare
generală;
- generalităţi referitoare l modul de formare a urmelor de mâini; descrierea urmelor respec-
tive;
- descrierea proprietăţilor desenului papilar, cu preyentarea opiniilor din literatura de special-
itate referitoare la numărul acestuia;
- prezentarea activităţilor de cercetare la locul faptei a urmelor de mâini (forma sub care se
află, căutarea şi descoperirea, relevarea, fixarea, ridicarea şi transportul urmelor de mâini);
- expertiza dactiloscopică;
- generalităţi referitoare la urmele de picioare; descrierea acestei categorii de urme;
- prezentarea activităţilor de cercetare la faţa locului a urmelor de picioare(modul sub care se
prezintă, căutarea şi descoperirea, fixarea, ridicarea şi transportul urmelor de picioare);
- expertiza traseologică a urmelor de picioare;
- prezentarea unor aspecte generale vizând urmele de dinţi, cu precizarea proprietăţilor
dinţilor pentru identificarea criminalistică;
- descrierea activităţilor întreprinse în cadrul cercetării acestei categorii de urme, de de-
scoperire, fixare, ridicare şi transport;
- expertiza odontologică şi posibilităţile oferite de aceasta pentru identificare;
- generalităţi privind modul deformare, căutare şi fixare a urmelor de buze, nas, urechi, ş.a ,
cu accent pe interpretarea acestor urme;
- posibilitaţile oferite prin expertiza criminalistică a urmelor mai sus arătate.

19
 1. Noţiunea şi clasificarea urmelor

Idealul oricărui magistrat abilitat cu cercetarea penală sau judecarea unei infracţiuni este
de a obţine o declaraţie cât mai amplă şi reală din partea persoanei vătămate, declaraţii sincere
de recunoaştere a faptei din partea suspecţilor sau inculpaţilor, cât mai multe şi precise declaraţii
ale martorilor.
Dacă la acestea vor putea fi adăugate câteva expertize edificatoare, dispuse şi efectuate
pentru valorificarea urmelor materiale descoperite cu ocazia desfăşurării cercetării criminal-
istice a infracţiunii, ne vom afla în faţa unei urmăririi penale sau judecăţi care a realizat scopul
procesului penal, în sensul aflării adevărului.
Criminalistica oferă mijloacele, tehnicile şi metodele care trebuie folosite cu ocazia des-
făşurării cercetărilor penale în general, dar şi focalizate la nivelul unor genuri de infracţiuni.
Una dintre direcţiile criminalisticii de importanţă majoră pentru stabilirea existenţei sau
inexistenţei infracţiunii, a împrejurărilor în care fapta a fost comisă şi la identificarea şi stabili-
rea contribuţiei participanţilor la săvârşirea acesteia este cea de căutare şi valorificare a urmelor.
Această preocupare pentru căutarea, studierea, fixarea, ridicarea şi interpretarea urmelor
este justificată, pe de o parte, de distorsiunile care pot să apară în procesul formării declaraţiilor
părţii vătămate, martorilor, suspecţilor şi inculpaţilor care le conferă un grad mai mare sau mai
mic de relativitate, dar şi posibilităţilor tot mai largi oferite de ştiinţă în examinarea şi inter-
pretarea urmelor, pe de altă parte.
Urme ale instrumentelor folosite pentru forţarea încuietorilor uşii, a cioburilor de geam
spart al ferestrelor prin care s-a făcut accesul, a obiectelor tăietoare-înţepătoare cu ajutorul
cărora s-a suprimat viaţa persoanei pot demonstra faptul că ne aflăm în prezenţa unei infracţi-
uni.
De asemenea, urmele pot furniza informaţii asupra activităţii infracţionale desfăşurate,
cu referire la locul, timpul, fazele şi succesiunea operaţiunilor, a modului de operare folosit, a
instrumentelor utilizate, a raportului cauzal dintre anumite activităţi şi consecinţele acestora.
Identificarea persoanelor (participanţi, victime, cadavre, dispăruţi) se face în baza sem-
nalmentelor furnizate de către părţi sau persoanele ascultate pe parcursul procesului, a urmelor
papilare descoperite, a amprentei olfactive sau genetice, după scris, după urmele lăsate de
corpul uman, a obiectelor purtate ori a instrumentelor folosite.
Mijlocul legal de administrare ca probe a urmelor îl constituie constatarea tehnico-şti-
inţifică sau expertiza. Ca valoare probantă, aceste mijloace se situează la acelaşi nivel cu cele-
lalte mijloace de probă prevăzute de legea procesual penală.
Urmele şi mijloacele materiale de probă nu au valoare pentru cauză atâta timp cât nu au
fost analizate, interpretate şi valorificate în aşa fel încât să se obţină maximum de date menite
să contribuie la clarificarea diferitelor împrejurări legate de faptă şi făptuitori, în scopul aflării
adevărului în care ce se cercetează.
Prin urmă, sub aspect criminalistic, se înţelege orice modificare produsă la locul faptei
ca rezultat material al activităţii persoanelor implicate în comiterea acesteia şi utilă cercetării
criminalistice.
Întrucât prin natura lor, modul de formare, dimensiuni, formele sub care se prezintă la
locul faptei, urmele sunt o impresionantă varietate, o clasificare unică a acestora este foarte
dificilă.
Pentru a realiza dimensiunile diversităţii urmelor, redăm câteva din clasificările făcute.
Astfel, cea mai simplă, şi cea mai veche clasificare, s-a făcut pe criteriul naturii obiec-
tului creator al urmei. După acest criteriu, urmele sunt: de mâini, de picioare, de dinţi, de buze,
al instrumentelor de spargere, ale mijloacelor de transport, de animale, etc. Cu alte cuvinte,
urme de reproducere, create doar prin contactul nemijlocit a două obiecte.
O altă clasificare, împarte urmele în amprente (digitale, corporale, de îmbrăcăminte, de
animale), urme (obiecte lăsate de autor, instrumente de spargere, fire de păr) şi pete.

20
 În literatura noastră, urmele sunt împărţite în două mari categorii: urme formate prin
reproducerea construcţiei exterioare a obiectelor (urme de mâini, picioare, încălţăminte,
instrumente de spargere) şi urme formate cu resturi de obiecte şi de materii organice şi anor-
ganice (resturi de îmbrăcăminte, de alimente, de fumat, de vopsea, pete organice). La rândul
lor, acestea se subdivid în funcţie de procesul de mişcare în care s-au format şi de modificările
aduse suportului lor.
O clasificare mai amplă a urmelor a fost făcută de către specialiştii din poliţie, şi anume:
- după factorul creator de urme (urme ale omului, ale animalelor, vegetalelor, ale obi-
ectelor, urme create de unele fenomene);
- după factorul primitor de urme (primite de om, de animale, de vegetale, de obiecte);
- după esenţa lor (urme formă, urme materie şi urme poziţionale cu subdiviziuni ale
acestora);
- după mărime (macro şi micro urme);
- după posibilitatea ce o oferă în procesul identificării (urme care furnizează elemente
pentru lămurirea diferitelor împrejurări ale săvârşirii infracţiunii, urme care ajută la stabilirea
apartenenţei de gen, urme care permit identificarea factorului creator).
O altă clasificare, având în vedere argumentarea care a stat la baza stabilirii drept cri-
teriu de împărţire modul de formare:
- urme de reproducere (create prin venirea în contact direct cu două corpuri dintre care
unul a creat urma, iar celălalt a receptat-o);
- urme formate din diferite obiecte ori substanţe (create prin pierdere, deteriorare ori
schimbare de poziţie, depuneri de substanţe diferite);
- urme de incendiu.
Dacă din punct de vedere al teoriei criminalistice argumentarea pro sau contra unui cri-
teriu sau a altuia ar putea continua, din punctul de vedere al organului judiciar, problema care
se pune este cea a relevării, fixării, ridicării, studierii şi expertizării fiecărei urme cu cât mai
mare precizie pentru a se încerca să se stabilească cele întâmplate cu ocazia săvârşirii infracţi-
unii.

1. Urmele de mâini

Utilizarea în identificarea criminalistică şi în sistemul de probaţiune judiciară a urmelor

de mâini este rezultatul unor cercetări asidue, desfăşurate de diferite personalităţi din ţări difer-
ite.
Urma mâinilor a fost sesizată de om din timpuri imemorabile, dovadă fiind prezenţa
acesteia pe diferite obiecte, picturi, rupestre sau documente.
O primă descriere a desenelor papilare şi a orificiilor glandelor sudoripare este făcută
de anatomistul italian Marcello Malpieni, la 1686, ori, o clasificare a amprentelor papilare este
concepută în 1923 de Jan Evanghelista Purkinje.
Herman Wellcker, profesor de antropologie la Universitatea din Halle, a efectuat două
studii asupra propriilor mâini la 34 şi, respectiv, 75 de ani, publicate în anul 1898, demonstrând
unele dintre proprietăţile desenului papilar.
În 1877, William Herschnell a solicitat printr-un memoriu conducerii închisorilor din
Bengal folosirea amprentelor pentru identificarea „preveniţilor”, rămânând prima personalitate
care a remarcat valoarea de identificare a amprentelor digitale.
În anul 1894, Argentina introduce sistemul dactiloscopic de identificare ca urmare a
cercetărilor efectuate de croatul Juan Vucetic care, în 1892, a reuşit elaborarea unui sistem pro-
priu de clasificare a desenului papilar, plecând de la patru tipuri de bază. Dactiloscopia avea să
fie recunoscută oficial ca modalitate unică de identificare în 1896, când avea să fie aplicată la
nivelul întregii ţări.

21
 În 1887, dactiloscopia înlocuieşte bertillonajul şi în India, iar în 1898, amprenta digitală
este utilizată în justiţie pentru prima dată ca probă materială.
În 1900, în baza demonstraţiilor făcute de Edward Henry, Anglia devine prima ţară eu-
ropeană care introduce sistemul dactiloscopic de identificare.
Preocupări în domeniul dactiloscopiei au avut şi personalităţi din ţara noastră.
În 1894, profesorul Nicolae Minovici ia primele impresiuni digitale ale unor persoane
condamnate, reuşind primele identificări în 1896 şi 1906.
Tot profesorul Nicolae Minovici înfiinţează pe lângă Serviciul de antropometrie „Şco-
ala antropologică” (Bertillon) pentru instruirea poliţiştilor, unde au fost predate şi noţiuni şti-
inţifice despre dactiloscopie.
Un pionier este şi dr.Andrei Ionescu care perfecţionează sistemul creat de croatul
Vucetic şi înfiinţează în 1911, la nivelul Parchetului Tribunalului Ilfov, un cazier de identificare
dactiloscopică, înlocuind serviciul antropometric, înfiinţat de prof. Nicolae Minovici.
În 1936, este creat pe lângă fiecare tribunal câte un birou judeţean de cazier şi identifi-
care, sub conducerea medicului legist şi autoritatea Ministerului Public.

Generalităţi privind urmele de mâini

Mod de formare
Prin urmele mâinilor, în sens criminalistic, se înţeleg modificări aduse elementelor com-
ponente ale locului faptei, ca rezultat al contactului mâinilor făptuitorului şi victimei cu aceasta
în procesul săvârşirii infracţiunii.
Formarea urmelor de mâini se explică prin existenţa permanentă pe suprafaţa palmei a
substanţei secretate de piele, formată din compuşi organici şi anorganici care nu se evaporă prin
trecerea timpului.
Pielea care acoperă mâna este formată din trei straturi: epidermul (partea exterioară),
dermul (care conţine vasele capilare arteriale şi venoase, precum şi terminaţiile nervilor
senzitivi) şi hipodermul (stratul cel mai profund ce conţine glandele sebacee).
La punctul de contact cu epidermul, dermul prezintă ridicături conice permanente, de-
numite papile, în vârful cărora sunt situaţi porii care, printr-un canal, elimină transpiraţia.
Papilele conţin vase şi terminaţii nervoase şi sunt grupate liniar şi într-o succesiune
ordonată. La suprafaţa pielii, ele dau naştere unor ridicături paralele denumite creste papilare,
între care se formează şanţuri papilare (interpapilare).
Crestele papilare sunt orientate diferit la fiecare persoană, fiind grupate sub forma unor
torente de linii papilare, formând aşa-numitele desene papilare. Acestea, precum şi şanţurile de
flexiune ce despart diferitele regiuni ale palmei, pot duce, în urma examinării, la identificarea
individuală a persoanei.
În concluzie, impresiunea papilară este produsă de către depozitul de stropi microsco-
pici de sudoare, formată din apă, substanţe organice şi săruri minerale.
Astfel, sudoarea reprezintă unul dintre elementele importante de formare a urmelor pe
suprafeţele cu care pielea a venit în contact, afirmaţie valabilă şi în cazul celorlalte categorii de
urme lăsate de aceasta.

Descrierea urmelor de mâini

În procesul identificării criminalistice, urmele de mâini ocupă un loc important, având

în vedere prezenţa lor relativ frecventă la locul faptei, precum şi posibilitatea de identificare
certă şi rapidă a persoanei care le-a creat, având în vedere numeroasele elemente de comparaţie
ce le oferă.

22
 Urmele de mâini conferă două posibilităţi de identificare a persoanei care le-a creat: una
prin utilizarea caracteristicilor desenului papilar şi a doua prin utilizarea moleculelor organice
conţinute de urmă în stabilirea ADN-ului.
Pentru descrierea urmelor de mâini, este necesară cunoaşterea structurii desenului
papilar, întrucât, la faţa locului, urma îl reproduce în întregime sau numai parţial.
Datorită diferenţei de formă a desfăşurării liniilor papilare după zonele în care se află,
ştiinţa criminalisticii face, în primul rând, o diferenţiere a reliefului papilar în regiuni, iar, în
doilea rând, clasifică relieful papilar de pe urmele falange ale degetelor, întrucât acesta este de
mai variat.
Mâna este formată din degete şi palmă.
Degetele sunt împărţite în trei zone, departajate de şanţuri de flexiune şi anume: fa-
langeta, falangina şi falanga.
Palma este compusă din regiunea digito-palmară, tentară şi hipotenară.
Deşi fiecare dintre regiunile menţionate conţin suficiente elemente de identificare ce le
fac apte pentru comparaţii, cele mai variate desene papilare sunt prezente la nivelul falangetelor.
Desenul papilar al falangetei a fost, la rândul său, împărţit în trei zone: centrală (nu-
ceclaul), zona bazală (cuprinsă între nucleu şi şanţul de flexiune) şi zona marginală (care încon-
joară nucleul). Vârful degetului se numeşte zona distală, iar zonele laterale se numesc
periferice.
La întâlnirea cretelor papilare limitante ale fiecărei zone se găseşte o deltă, după forma
literei greceşti care i-a dat numele.
Această deltă poate fi albă (când cele trei creste formează un triunghi) sau neagră (când
formează o bifurcaţie asemănătoare literei y). Centrul deltei îl reprezintă punctul deltic şi con-
stituie reperul de plecare în compararea unei urme cu o impresiune digitală (urma degetului
luată experimental) sau dactilograma (fotografia urmei sau a impresiunilor).
Prezenţa deltelor în desenul papilar al falangei sau absenţa lor a oferit posibilitatea clas-
ificării amprentelor în cinci tipuri după desenul papilar (adeltic, monodeltic, bideltic, polideltic
şi amorf), subdivizate la rândul lor în subtipuri.
Individualitatea unei amprente este dată de tipul sau subtipul ei, dar şi de alte detalii
care au fost grupate (sistematizate) şi al căror număr şi reparaţie topografică conferă individu-
alitatea amprentei. Astfel, o falangetă conţine circa 150-200 de astfel de detalii (mai puţin tipul
adeltic), unele permiţând subclasificarea.
Această clasificare a fost necesară pentru sporirea rapidităţii căutării unei amprente ne-
cunoscute în fişierul dactiloscopic. Totodată, ea oferă şi posibilitatea identificării generice a
persoanei, dar şi excluderea ei doar în baza comparării tipului de desen papilar.
Pentru a diferenţia două amprente de acelaşi tip sau subtip, a fost stabilit, pe lângă cen-
trul deltei, un al doilea reper, şi anume centrul desenului care trebuie stabilit.
Unirea celor două repere printr-o linie reală sau imaginară oferă un criteriu cifric de
clasificare a desenului papilar prin numărul de creste intersectate de respectiva linie.
Dacă în urma comparaţiei urmei cu amprenta clasificată în fişier numărul de creste
obţinute nu este acelaşi, urma este exclusă.

1.1.3. Proprietăţile desenului papilar

Utilizarea desenului papilar în identificarea persoanei care a creat urma a fost posibilă
datorită proprietăţii acestuia care-l fac apt pentru atingerea acestui scop.
Deşi în literatura de specialitate nu există un consens al autorilor cu privire la numărul
acestor proprietăţi, exemplificăm următoarele:
- fixitatea desenului papilar manifestată prin menţinerea trăsăturilor iniţiale, fără nici
un fel de schimbare de-a lungul întregii existenţe. Relieful papilelor se formează înainte de
naştere (definitivat în luna a şasea a fătului) şi continuă să existe şi după moartea persoanei,
până la descompunerea pielii prin procesul putrefacţiei.

23
 - unicitatea înţeleasă prin faptul că fiecare persoană are relieful papilar propriu, ca ex-
istenţă unică, irepetabil la alt om.
Cercetările întreprinse au stabilit, de pildă, că, pornindu-se de la patru caracteristici de
identificare, ar exista posibilitatea teoretică de repetare a două desene papilare la un număr de
64 de milioane de amprente. Cu cât numărul detaliilor caracteristice creşte, cu atât devine prac-
tic imposibilă apariţia a două persoane cu amprente identice. Astfel, dacă se iau în calcul 20 de
puncte caracteristice tuturor celor 10 degete ale mâinilor, o atare posibilitate de apariţie a două
persoane cu amprente identice ar putea apărea la circa 400 milioane de secole.
- inalterabilitatea desenului papilar, proprietate ce constă în faptul că relieful nu poate
fi modificat sau înlăturat. În cazul unor intervenţii de natură fizică sau chimică asupra epider-
mei, relieful papilar se reface, cu aceleaşi caracteristici, în măsura refacerii epidermei.
În situaţia lezării dermei, relieful papilar este distrus pentru totdeauna, fiind înlocuit cu
un ţesut scleros inform.

Urmele de mâini la locul faptei

În cadrul cercetării la faţa locului, organul de urmărire penală va desfăşura activităţi de

descoperire a urmelor de mâini, de relevare, interpretare, fixare şi ridicare a acestora în raport
cu modul în care acestea s-au format.

Modul de prezentare a urmelor de mâini

Prin atingerea unor suprafeţe, se creează urme ale crestelor papilare, datorită depunerii
de substanţă de pe degete pe obiecte sau prin detaşare de substanţă de pe suprafaţa obiectelor
ori prin mularea crestelor în materii care prezintă oarecare plasticitate.
După plasticitatea materiei pe care se creează, urmele de mâini pot fi de suprafaţă sau
de adâncime.
Urmele de suprafaţă pot fi, la rândul lor, vizibile şi invizibile.
Urmele vizibile sunt create de mâinile murdărite cu substanţe colorate (sânge, vopsea,
cerneală, noroi, praf, ciment, funingine), iar valoarea lor în procesul de identificare va fi de-
pendentă de gradul de îmbâcsire a crestelor de substanţă colorată.
Datorită faptului că prin atingerea repetată a unor obiecte substanţa colorată dispare de
pe crestele papilare, urma se va reproduce va fi cea a şanţurilor papilare, fapt care poate produce
apariţia unor erori în procesul de comparare (prin compararea şanţurilor urmei cu crestele mod-
elului de comparare).
De aceea, se recomandă ca atunci când se descoperă şi se ridică o urmă colorată, mai
întâi să se compare urma aşa cum se găseşte, iar după aceea să se procedeze şi la inversarea sa
fotografică.
Urmele invizibile lăsate de mâini rămân prin depunerea sudorii şi a grăsimii umane de
pe piele, ca urmare a atingerii cu mâna, voluntar ori involuntar, a anumitor obiecte (de exemplu,
când făptuitorul a pus mâna pe geamul ferestrei, pe diferite cărţi sau s-a sprijinit cu mâna pe
mobila din încăpere, a băut apă dintr-un pahar etc). La crearea acestui gen de urme, pot să
concure şi alte substanţe invizibile, susceptibile transferului, cum sunt, mai ales, grăsimile (ulei-
urile), produsele petroliere, cremele şi vaselinele incolore, sărurile de urină etc.
Urmele de adâncime sunt lăsate de mâini prin imprimarea crestelor papilare în diverse
materii plastice (argilă proaspătă, chit, vopsea proaspătă, ceară, unele alimente etc.).
Atât urmele de suprafaţă, cât şi cele de adâncime, în raport cu modul în care s-au format,
vor fi găsite la locul faptei, într-una din următoarele situaţii:
- urma este statică, clară şi bine imprimată pe suport, caracteristicile individuale ale acesteia
oferă suficiente elemente de identificare a mâinii creatoare;

24
- urma este statică, clară, bine imprimată, dar suportul pe care s-a creat nu permite reproducerea
exactă a desenului papilar şi când se vor putea stabili numai unele elemente generice ca:
numărul degetelor, lungimea, grosimea acestora, caracterele particulare ale unor negi, cicatrice
ş.a.
- urma este dinamică – de pildă, mâna alunecă pe un obiect, pe un mâner, se scapă o sticlă din
mână ori alunecă mâna murdară de noroi pe zid etc. – se reproduc foarte puţin elemente carac-
teristice.

Descoperirea urmelor de mâini

Descoperirea urmelor de mâini presupune căutarea acestora şi relevarea urmelor

invizibile.
Activitatea de căutare presupune minuţiozitate, experienţă şi inspiraţie având în vedere
dimensiunile mici ale acestor urme (câteodată fragmentate) în raport cu dimensiunea locului
faptei şi a locurilor probabile pe care s-au format.
Pentru o cercetare sistematică a locului faptei, se impune ca măsură iniţială stabilirea
locului de acces şi a drumului parcurs de autori la locul faptei, urmând ca apoi să fie supuse
unei căutări amănunţite toate suprafeţele pe care ar fi fost posibil să rămână urme de mâini.
În funcţie de natura suportului pe care s-a format urma, ea se păstrează o perioadă mai
lungă sau mai scurtă de timp. Urmele papilare dispar foarte repede sub acţiunea aerului uscat
şi cald sau a razelor solare directe, fapt care face ca, la cercetarea locului faptei în aer liber, ele
să trebuiască să fie cât mai repede relevate sau apărate de lumina solară directă.

Relevarea urmelor

Relevarea urmelor este operaţiunea tehnico-criminalistică prin care urmele invizibile

sunt puse în evidenţă cu ajutorul unor substanţe sau procedee fizice ori chimice.
Pentru relevarea urmelor digitale invizibile (latente), în practica criminalistică se folo-
sesc frecvent următoarele metode fizice:
a) prăfuirea (pudrarea) care se aplică pentru colorarea urmelor digitale invizibile folo-
sindu-se, în acest scop, diferite substanţe (carbonat bazic de plumb roşu de sudan, pulbere de
carbon).
Înainte de a se trece la aplicarea colorantului, urma şi obiectul purtător sunt studiate
pentru că prima să fie uscată sau supusă unor operaţiuni de pregătire, iar obiectul purtător va
trebui să contrasteze cu culoarea substanţei alese pentru relevarea urmei.
Pudra va fi întinsă de urmă cu ajutorul unei pensule foarte bine, confecţionată din păr
de coadă de veveriţă, din puf de struţ ori din fire de carbon, fiind luate precauţiuni pentru a nu
o distruge.
În afara pensulei arătate, pentru relevarea urmelor de mâini se mai utilizează şi pensula
magnetică, formată dintr-un magnet fixat într-un mâner. Substanţa de relevare este o pulbere
fină de fier redus cu hidrogen care aderă la grăsimea din urmă când este plimbată cu ajutorul
pensulei.
Pentru suprafeţele multicolore, relevarea urmelor papilare se face cu ajutorul sub-
stanţelor fluorescente (praf galben fluorescent), care pot fi activate sub acţiunea razelor ultra-
violete.
b) pulverizarea se aplică suprafeţelor care nu pot fi aduse în poziţie orizontală şi constă
într-o prăfuire la care, în locul pensulei, se foloseşte un pulverizator care aruncă substanţa pe
urmă pe care se lipeşte. Ulterior, urma este corectată.
c) relevarea urmelor digitale latente se face şi prin metode chimice: vaporizarea cu iod
şi relevarea cu reactivi chimici propriu-zişi.

25
 Vaporizarea cu iod constă în colorarea urmei cu vapori condensaţi de iod şi este utilizată
în special atunci când urma se găseşte pe un suport de hârtie sau perete.
Utilizarea reactivilor chimici propriu-zişi (ninhidrina, nitratul de argint, acidul floric,
acidul osmic ş.a.) necesită cunoştinţe de specialitate care exced pregătirii generale a juriştilor.

Fixarea, ridicarea şi transportul urmelor de mâini

Prin operaţiunea de fixare a urmelor de mâini – ca, de altfel, a oricăror categorii de urme
– se înţelege activitatea procesuală prin care se menţionează locul unde au fost descoperite
urmele, poziţia acestora şi orientarea faţă de obiectele din jur în scopul de a dovedi că acestea
au fost descoperite cu ocazia unor activităţi de urmărire penală şi de tactică criminalistică: cer-
cetarea la faţa locului, percheziţia, reconstituirea etc. – întreprinse într-o anumită cauză penală.
Fixarea urmelor şi a obiectelor purtătoare de urme se face cu ajutorul procesului-verbal
(de cercetare la faţa locului, de percheziţie, de reconstituire etc.) şi cu ajutorul fotografiei judi-
ciare (care va reflecta urma, obiectul purtător al urmei, precum şi ambientul unde au fost de-
scoperite).
La procesul-verbal se pot anexa, pe lângă planşa conţinând fotografiile efectuate, şi
schiţe, desene ori alte asemenea lucrări conform prevederilor Codului de procedură penală.
Prin ridicarea urmelor – în sens criminalistic – se înţelege luarea lor ca atare, a imaginii
acestora ori a obiectului sau înscrisului care le poartă ori le conţine din locul săvârşirii faptei
penale.
Ridicarea urmelor de mâini se face prin fotografiere, transferare pe peliculă adezivă, cu
ajutorul mulajelor şi prin ridicarea obiectelor purtătoare de urme (dacă dimensiunile acestora
o permit).
Ambalarea şi transportul urmelor sunt operaţiuni care necesită o atenţie specială şi la
care trebuie să se ţină seama de posibilitatea alterării mesajului iniţial al acestora.
Ca regulă generală, urmele trebuie ambalate separat, în raport de locul în care au fost
descoperite şi în ambalaje corespunzătoare specificului urmei respective sau obiectului purtător
pentru a nu o altera.
Fiecare ambalaj trebuie să fie etichetat, menţionându-se: numărul de ordine; ce conţine;
data şi locul recoltării; calitatea, numele şi semnătura celui care a ridicat-o şi ale martorilor
asistenţi; viza organului de urmărire penală, după care se aplică sigiliul (cu scopul de a se reduce
posibilitatea deschiderii ambalajului şi înlocuirea conţinutului său).
Urmele de mâini se ambalează în raport cu mijlocul folosit la ridicarea lor, evitându-se
atingerea suprafeţei urmei cu mâna sau cu alte obiecte care ar putea să le modifice sau să le
distrugă.
Interpretarea urmelor de mâini descoperite la faţa locului şi posibilităţi oferite de ex-
pertiza acestor urme.
Prin interpretarea urmelor descoperite la locul faptei se pot obţine informaţii privind
obiectul creator de urmă, persoana făptuitorului, activităţile desfăşurate de acesta în câmpul
acţiunii şi succesiunea desfăşurării acestora.
Interpretarea la faţa locului a urmelor papilare are drept scop următoarele:
- stabilirea acţiunilor întreprinse de făptuitor în câmpul infracţiunii;
- determinarea degetului sau a mâinii care a creat urma;
- stabilirea tipului de desen papilar digital;
- aprecierea valorii de identificare a urmei ş.a. (în cazul în care se apreciază că urma papilară
nu are valoare de identificare, nefiind aptă pentru comparaţie ea va putea fi totuşi valorificată
în vederea stabilirii ADN-ului).
Pentru a se putea trece în etapa dispunerii şi efectuării constatării tehnico-ştiinţifice sau
a expertizei dactiloscopice, pe lângă urmele ridicate de la faţa locului, organul de urmărire

26
penală trebuie să fie în posesia unor modele de comparaţie, preluate de la suspecţi pe care să le
pună la dispoziţia expertului.
Aceste modele de comparaţie se obţin prin amprentarea persoanelor suspecte de săvârşi-
rea infracţiunii, operaţiune care poate fi făcută anterior cu ocazia săvârşirii de către persoana
suspectă a unei infracţiuni sau ulterior descoperirii infracţiunii ce se cercetează.
Modelele pentru comparaţie poartă denumirea de amprente sau impresiuni de control şi
sunt obţinute atât de la persoanele în viaţă, cât şi de la cadavre prin metode corespunzătoare
stării din momentul respectiv al pielii, cea mai uzitată fiind amprentarea cu tuş tipografic.
Evoluţia tehnologiei informatice şi a rezultatelor obţinute în tratarea matematică a ana-
lizei imaginilor a permis stocarea şi automatizarea identificării amprentelor prin sistemul
„AFIS” (Automated Fingerprint Identification System).
Cu posibilităţi remarcabile de stocare (impresiunile unui milion de persoane) şi o mare
viteză de verificare a urmelor, trebuie menţionat faptul că acest sistem restrânge foarte mult
sfera de verificare a impresiunilor pe care expertul va trebui în final să le examineze în vederea
identificării persoanei care a creat urma.
Prin examinarea urmelor papilare, expertul va putea răspunde la următoarele întrebări:
a) când se prezintă numai urma sau obiectul în litigiu:
- dacă obiectul poartă urme şi câte anume;
- dacă urma este digitală sau palmară;
- care sunt tipul, subtipul şi varietatea urmei;
- de la ce mână şi de la ce deget provine urma;
- dacă urma prezintă suficiente elemente individuale pentru identificare;
- care este mecanismul de formare a urmei;
- dacă urma este veche sau proaspătă;
- sexul, vârsta, talia aproximativă şi forţa musculară a făptuitorului.
b) când se prezintă urma şi modelul pentru comparaţie:
- dacă urma ridicată de la faţa locului şi amprenta prezentată sunt create de aceeaşi persoană;
- dacă amprenta pruncului şi a mamei presupuse autoare a pruncuciderii prezintă
dermatoglife caracteristice de rudenie;
- dacă amprentele cadavrului neidentificat şi amprentele presupuselor rude apropiate ale sale
prezintă dermatoglife caracteristice care să confirme rudenia;
- poziţia făptuitorului şi a victimei în momentul creării urmei.
Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică sau de expertiză a urmelor papilare va avea forma
generală unui astfel de raport, concluzia specialistului putând fi cert pozitivă sau negativă, de
probabilitate sau de imposibilitate a identificării urmei.

Urmele de picioare

În literatură, apar în diferite locuri din lume, din vremuri îndepărtate, „cititorii de urme”,
adică oameni care avea capacitatea de a interpreta o urmă creată de om sau animal şi puteau să
extragă informaţii cu privire la cine sau ce a creat-o, în ce împrejurări, cu timp înainte, precum
şi diferite date privind persoana care a creat-o.
Cu toate că preocuparea omului pentru descoperirea mesajului ce poate fi transmis de
urmele de picioare s-au manifestat încă din cele mai vechi timpuri, în criminalistică, această
categorie de urme formează obiectul unui aparent paradox.
Astfel, deşi apariţia lor în câmpul infracţiunii este inevitabilă, infractorii neputând
„pluti” sau merge în mâini, ele ocupă un mic procent în totalul urmelor pe care criminaliştii le
ridică de la faţa locului şi sunt apoi utilizate în probarea faptelor penale.
Explicaţia marginalizării acestei categorii de urme, nedorită şi cu efecte negative asupra
ansamblului ştiinţific al probaţiunii, este următoarea:

27
 - înregistrarea ponderii infracţiunilor în mediul urban, unde urmele de picior sunt mai
puţin vizibile;
- în procesul de dezvoltare a criminalisticii, studiul acestor urme nu s-a desprins ca o
ramură separată, asemenea celor papilare (care au format obiectul dactiloscopiei) sau ale ar-
melor de foc (balistică) şi au rămas în cadrul traseologiei, alături de alte multe tipuri de urme,
fiind tratate ca „examinări ocazionale” de specialiştii şi experţii criminalişti;
- cunoştinţele de specialitate legate de acest tip de urme au rămas mult timp în stadiul
atins de clasicii criminalisticii.

Generalităţi privind urmele de picioare

2.1.1. Mod de formare
Prin urmele de picior de înţeleg acele modificări aduse elementelor componente ale loc-
ului faptei ca rezultat al contactului picioarelor desculţe cu acestea în procesul săvârşirii in-
fracţiunii.
Şi suprafaţa plantară este împărţită pe regiuni (metatorsofalangiană, metatorsiană şi cea
a călcâiului). În prima regiune, cea a degetelor piciorului sunt prezente creste papilare, de o
mare varietate, care pot prezenta toate formele existente pe falangele mâinilor.
Şi următoarele regiuni prezintă suficiente caracteristici individuale ale desenului papilar
care în mod logic le fac apte pentru identificare.
Ca şi în cazul urmelor de mâini, sudoarea va reprezenta cel mai important element de
formare a urmelor pe suprafeţe cu care pielea a venit în contact.
Urmele de picioare confirmă posibilităţi de identificare a persoanei care le-a creat prin
utilizarea caracteristicilor desenului papilar (cel puţin din punct de vedere teoretic), dar şi pentru
utilizarea moleculelor organice conţinute de urmă în stabilirea ADN-ului persoanei creatoare a
urmei.
De asemenea, urmele de picioare pot indica direcţia de unde a venit infractorul şi în ce
direcţie s-a îndreptat după săvârşirea infracţiunii, iar în baza interpretării formei, dimensiunii şi
funcţiei locomotorii, se pot formula ipoteze cu privire la trăsăturile fizice ale creatorului lor.

Urme de picioare la locul faptei

Modul de prezentare a urmelor de picioare

La locul faptei urmele de picioare ce pot fi descoperite sunt ale piciorului desculţ, ale
piciorului semiîncâlţat sau cu ciorap ori ale piciorului încălţat, care sunt şi cele mai frecvente.
Ele pot fi descoperite ca urme singulare sau izolate ori sub forma cărării de urme ca
succesiune de urme formate consecutiv în timpul mersului sau în alergare.
După mecanismul de formare, urmele de picioare pot fi de suprafaţă sau bidimensionale
(la care pot fi măsurate două dimensiuni, respectiv lungimea şi lăţimea) care rămân pe suprafaţa
unor suporturi dure prin stratificare şi de adâncime sau tridimensionale (cele care permit măsu-
rarea a trei dimensiuni: lungimea, lăţimea şi adâncimea) şi se formează prin imprimarea pi-
ciorului într-un material a cărui plasticitate permite mularea şi păstrarea fidelă a formei sale.
Tot după criteriul modului de formare urmele de picioare sunt statice şi dinamice.
Primele redau în volumul sau suprafaţa obiectului primilor din urmă trăsăturile generale şi une-
ori particulare, de detaliu, ale încălţămintei ori ale piciorului desculţ. Secundele se prezintă sub
formă de dâre paralele. Din această cauză, urmele statice de picior sunt utile cercetării crimi-
nalistice, ajutând chiar la identificarea obiectului creator, pe când cele dinamice contribuie cel
mult la stabilirea naturii obiectului creator şi la determinarea modului de săvârşire a infracţiunii.

28
 Descoperirea urmelor de picioare
Urmele de picior desculţ se caută şi se pun în evidenţă prin metode similare celor
folosite la descoperirea urmelor papilare latente.
Celelalte urme de picioare sunt descoperite, în general, cu uşurinţă printr-o inspecţie
vizuală atentă a locului faptei, câteodată sprijinită de lumina unui reflector portabil.

Fixarea, ridicarea şi transportul urmelor de picioare

Cu ocazia descoperirii urmelor de picioare acestea vor fi descrise în procesul-verbal de
cercetare la faţa locului. Descrierea acestei categorii de urme urmează regula generală a
precizării zonei în care se află urma, a naturii suportului pe care s-a creat, a numărului şi poziţiei
fiecărei urme în raport cu celelalte obiecte de la locul faptei.
Fiecare urmă va fi măsurată apoi conform regulilor de măsurare a urmei piciorului des-
culţ, a urmei de încălţăminte sau a elementelor cărării de urme (linia mersului, lungimea
pasului, lăţimea pasului, unghiul pasului), iar rezultatul va fi consemnat în cuprinsul procesului-
verbal.
Un alt procedeu de fixare a urmelor de picioare este fotografierea care se execută în
ansamblu, a obiectelor principale, şi în detaliu a fiecărei urme şi la scară.
Urmele de picioare de suprafaţă mai pot fi fixate şi cu ajutorul unei pelicule adezive, iar
cele de adâncime cu ajutorul mulajului.
Ridicarea urmelor de picioare se face asemenea urmelor de mâini, prin fotografiere,
transferare pe peliculă adezivă, cu ajutorul mulajelor şi prin ridicarea obiectelor purtătoare de
urme (dacă dimensiunile acestora o permit).
Aceleaşi reguli trebuie respectate şi cu ocazia ambalării şi transportului acestei catego-
rii de urme.
Interpretarea urmelor de picioare în câmpul infracţiunii poate furniza trei mari categorii
de informaţii:
a) Informaţii care pot ajuta la cunoaşterea şi reconstituirea activităţilor întreprinse de
persoanele care au lăsat urme.
Astfel, prin interpretarea cărării de urme, se pot obţine informaţii de genul:
- dacă persoana care a lăsat urma se afla în mers sau staţiona;
- direcţia de deplasare;
- viteza de deplasare;
- stabilirea punctului de oprire şi a duratei de staţionare;
- stările de ebrietate, nelinişti şi chiar boală;
- starea de obezitate, de sarcină avansată (la femei);
- aprecierea numărului de persoane care au acţionat în locul faptei;
Şi prin interpretarea urmelor de picioare care nu sunt grupate sub formă de cărare pot fi
obţinute unele informaţii, în funcţie de cazul cercetat, astfel:
- efectuarea unor pânde în apropierea locului faptei;
- escaladarea unui gard, a unui balcon sau a unei ferestre etc.;
- pătrunderea prin acoperiş sau plafon în interiorul unui magazin sau al unei locuinţe;
- strangularea victimei;
- târârea cadavrului dintr-un loc în altul;
- controlarea (percheziţionarea) unor dulapuri sau încăperi în care se găseau bunurile sau
valorile ce constituie obiectul material al infracţiunii;
- înlocuirea încălţămintei uzate cu alta nouă luată din locul unde s-a comis fapta, etc.;
- reconstituirea unor mişcări ale persoanei care a lăsat urmele.
b) Informaţii care ajută la identificarea persoanei care a lăsat urmele privind: sexul
persoanei, vârsta, unele anomalii fizice în mersul persoanei, afecţiuni neuropsihice, caracteris-
ticile călcăturii, determinarea înălţimii persoanei.

29
 În situaţia când în cauză există suspecţi şi se va impune compararea urmelor ridicare de
la faţa locului cu cele ale persoanei presupuse a le fi creat, se impune obţinerea metodelor de
comparaţie.
În funcţie de urma de picior singulară sau sub formă de cărare, ridicată de la locul faptei,
se va proceda la obţinerea modelului de comparaţie aplicându-se procedee corespunzătoare în
funcţie de caracteristicile urmelor ridicate de la locul faptei (de suprafaţă sau de adâncime,
statică sau dinamică) şi pe suport din hârtie, dar şi pe sol asemănător celui existent în locul în
care urma a fost descoperită.
În cazul în care urma de la locul faptei a fost ridicată cu ajutorul mulajului şi modelului
de comparaţie, va fi ridicat în aceeaşi modalitate, deoarece există regula conform căreia ex-
aminarea comparativă se realizează pe obiecte de aceeaşi natură.
În urma examinării, expertul va putea răspunde la următoarele întrebări:
1. Când se prezintă doar urma sau obiectul în litigiu:
- dacă urma prezentată spre examinare este de picior;
- dacă pe obiectul prezentat se găsesc urme de picior;
- dacă urma plantară prezintă suficiente elemente individuale pentru identificare;
- care sunt sexul, greutatea aproximativă şi vârsta persoanei care a creat urma plantară;
- de la ce picior provine urma supusă examinării;
- care este mecanismul de formare a urmei;
- cu ce substanţă a fost creată urma;
- care este direcţia de mers a persoanei ce a creat urmele;
- ce particularităţi anatomo-patologice prezintă persoana care a creat cărarea de urme.
2. Când se prezintă urma şi modelul pentru comparaţie, dacă urma ridicată de la faţa
locului şi modelul pentru comparaţie prezentat au fost create de aceeaşi persoană.

Urmele de dinţi

Examinarea probelor dentare şi a danturilor a fost consemnată pentru prima dată în jurul
anului 2500 î.e.n. când doi molari uniţi împreună cu ajutorul unui fir de aur au fost găsiţi într-
un mormânt din Giza în Egipt. Amprentele dentare au fost folosite ca sigiliu pentru identificarea
personală în urmă cu peste 900 de ani. În anul 66 î.e.n., Nero şi-a ucis nevasta şi i-a pus capul
pe un platou pentru a-l arăta amantei. Aceasta a identificat-o după un dinte cariat, iar exemplele
ar putea continua.
În 1837, Edmon Sanders a demonstrat Parlamentului Britanic cu ocazia unui discurs
referitor la legislaţia privind folosirea copiilor la muncă faptul să examinarea danturii este mult
mai exactă la stabilirea vârstei copilului decât măsurarea înălţimii acestuia.
Un prim caz major de utilizare a expertizelor dentare a fost ocazionat de incendiul de la
Bazar de la Charitee din Paris unde dr.O.Amodeo a luat parte la identificarea a 126 de victime,
devenind un expert şi unul dintre fondatorii odontologiei criminalistice. Experienţa dobândită
a făcut obiectul lucrării „L’Art Dentaire en Medicine Legale”, recunoscută în întreaga lume.
În 1906, în Anglia este condamnată prima persoană identificată cu ajutorul urmelor de
dinţi descoperite pe o bucată de brânză descoperită la locul crimei.
Un alt domeniu de investigaţii pentru odontologia criminalistică îl reprezintă leziunile
şi urmele lăsate pe buze şi pe gură, profesorul Suzuki din Tokyo fiind cel care a pus la punct
metodologia efectuării expertizei în acest domeniu în anul 1950.
Ultimele două decenii au adus progrese remarcabile în domeniul explorării criminal-
istice, aceasta continuând să constituie o alternativă de studiere a probelor în vederea admin-
istrării lor în instanţă.

30
 3.1. Generalităţi privind urmele de dinţi
Prin urme de dinţi se înţeleg acele modificări aduse elementelor componente ale locului
faptei ca rezultat al contactului dinţilor cu ele în procesul săvârşirii infracţiunii sau în legătură
cu aceasta.
Forma şi dispunerea aparatului alveolo-dentar diferă de la individ la individ, constituind
o bază sigură de identificare a persoanei.
Utilizarea dinţilor în identificarea persoanei care a creat urma este posibilă datorită
proprietăţilor dinţilor: individualitatea şi stabilitatea relativ mare a caracteristicilor acestora.
Spre deosebire de desenul papilar asupra căruia intervenţia în vederea modificării este
destul de dificilă, posibilităţile stomatologice moderne oferă variante multiple de modificare a
danturii, fapt care poate afecta stabilitatea în timp şi, în consecinţă, posibilitatea de identificare
a persoanei.
Elementele care stau la baza individualizării fiecărei persoane sunt: lungimea şi lăţimea
dinţilor, modul cum sunt dispuţi în cele două maxilare, lipsa dinţilor sau a unor părţi din aceştia,
modificările ce le pot suferi din cauza uzurii, a accidentelor, a diferitelor boli, a tratamentului
medical, a lucrărilor de înfrumuseţare.
Este de menţionat că, în procesul de identificare, cele mai valoroase elemente sunt fur-
nizate de anomaliile aparatului dentar care afectează numărul, dimensiunea sau forma dinţilor.

3.1.1. Modul de formare şi de prezentare a urmelor de dinţi

Urmele dinţilor se formează ca urmare a acţiunii persoanelor asupra obiectelor primi-
toare – acţiuni care pot consta în: muşcarea din diferite produse alimentare, producerea de
muşcături pe corpul victimei ca rezultat al agresiunii făptuitorului sau pe corpul acestuia, create
de victimă în timpul luptei etc.
În funcţie de natura obiectului primitor şi de forma cu care dinţii acţionează asupra sa,
urmele formate pot fi de suprafaţă sau de adâncime. Când dinţii pătrund în masa obiectului
primitor, urmele de adâncime sunt, în acelaşi timp, şi dinamice, mai ales când prin muşcare s-
a desprins o parte din obiectul respectiv, cum se întâmplă în cazul unor produse alimentare
(brânză topită, caşcaval, unt, ciocolată, marmeladă, unele fructe sau prăjituri).
Pe corpul omenesc, dinţii creează urme de adâncime care devin de suprafaţă din cauza
elasticităţii pielii, iar dacă muşcătura a fost mai intensă lezând şi derma, acestea cresc în volum
depăşind nivelul epidermei. De asemenea, pielea, din cauza elasticităţii, se strânge, micşorând
dimensiunile reale ale dinţilor şi ale tiparului muşcăturii, posibilităţile de folosire a urmei în
identificarea criminalistică fiind diferite, în raport cu zona din corp care a fost muşcată şi stratul
următor al ţesutului.

3.2. Urmele de dinţi la locul faptei.

3.2.1. Descoperirea urmei

Descoperirea acestei categorii de urme nu ridică în general probleme şi nu necesită
mijloace tehnico-ştiinţifice de căutare, fiind observabile cu ochiul liber.
De obicei, alături de urma dinţilor, se evidenţiază urmele de salivă, care trebuie ridicate
înaintea acestora în vederea exploatării pentru stabilirea ADN-ului persoanei creatoare a urmei.

3.2.2. Fixarea, ridicarea şi transportul

Fixarea urmelor de dinţi se realizează prin descrierea lor în procesul-verbal, fotografiere
şi pentru cele de adâncime prin mulaje.
În descrierea acestei categorii de urme, în cazul când au fost descoperite pe suporturi
relativ stabile (ciocolată, fructe, unt, brânză etc.), regulile generale de descriere şi de ridicare
sunt aplicabile în totalitate.

31
 Suportul tegumentar este exceptat aplicării regulilor generale, datorită modificării lui
imediat după agresarea prin muşcare, precum şi a devenirii sale ulterioare care îl transformă
într-un suport dinamic, instabil în raport cu stabilitatea în timp a caracteristicilor dentiţiei.
Descrierea distanţelor între urme în cazul muşcăturii cu ambele maxilare, lungimile sau
lăţimile dinţilor muşcăturii, adâncimile, toate sunt modificate în momentul efectuării
măsurătorilor din cauza plasticităţii suportului.
Aplicarea mulajelor pe suprafaţa tegumentelor este, în general, irelevantă, indiferent de
materialul folosit pentru aceasta, deoarece nu vor penetra în adâncimea muşcăturii, iar folosirea
unor metode de introducere în profunzimea urmei nu vor putea decât să o altereze, distrugându-
i valoarea.
Chiar şi în cazul când muşcătura a fost completă, cu detaşarea stratului cuprins în inte-
riorul ei, aplicarea mulajului se va face pe o suprafaţă deja modificată.
În practica de cercetare a infracţiunilor, sunt rare situaţiile în care s-a folosit ridicarea
urmelor de dinţi cu ajutorul mulajelor, fotografia judiciară constituind mijlocul de fixare cel
mai recomandat.
Ridicarea urmelor de dinţi se face, de regulă, prin prelevarea obiectului purtător al ur-
melor, iar ambalarea, urmând regulile generale, dar ţinând cont de natura suportului.
În funcţie de natura suportului, ridicarea, ambalarea şi transportul trebuie efectuate cu
precauţie pentru a nu se modifica sau distruge obiectul purtător al urmei (brânză topită, untul,
ciocolata etc.).
Dacă la persoana în viaţă urma muşcăturii nu poate fi ridicată împreună cu suprafaţa
care o poartă, această operaţiune poate fi întreprinsă în cazul cadavrelor, atunci când se apre-
ciază că aceasta este singura metodă în urma căreia urma ar putea fi exploatată.
În această situaţie, prin procedeul aplicat, pentru fixarea porţiunii extrase, trebuie să se
urmărească nemodificarea caracteristicilor iniţiale ale urmei, prezenta în momentul decupării
porţiunii purtătoare a urmei.
Pentru interpretarea urmelor de dinţi, la faţa locului se recomandă prezenţa unui medic
stomatolog, în lipsa unui odontolog criminalist.
Interpretarea urmelor va putea furniza date despre persoana care le-a creat în privinţa
modului de operare, plasamentului dinţilor, a distanţei între ei, a lipsei acestora etc.
De asemenea, prin acest proces, mai pot fi obţinute informaţii cu privire la tipul con-
stituţional şi a vârstei creatorului, iar prin analiza stării obiectului primitor, a duratei de timp
scursă de la momentul creării urmei.

3.2.3. Posibilităţi oferite de expertiza urmei

Pentru examinarea comparativă, organul de urmărire penală trebuie să pună la dispoziţia
expertului, pe lângă obiectul purtător sau urmă, fotografii şi/sau mulaje şi model de comparaţie.
În realizarea modelului, este necesară intervenţia odontologului criminalist sau a unui
dentist care va examina în prealabil dantura suspectului, comparativ cu materialele ce-i vor fi
puse la dispoziţie, procedând la o primă eliminare.
Atunci când excluderea nu poate fi făcută, acesta va proceda la obţinerea de modele
pentru comparaţie (mulaje), ţinând cont de poziţia maxilarelor la crearea urmelor, în aşa fel
încât modelul pentru comparaţie obţinut după pozitivarea mulajului să fie cât mai asemănător
cu dantura persoanei suspecte, în poziţia creării urmei.
La acesta, se vor adăuga şi muşcături pe hârtie indigo folosită în stomatologie, în special
în cazul urmelor de muşcătură fixate pe pielea umană.
Efectuând expertiza, specialistul va putea răspunde la întrebări cum sunt:
a) Când se prezintă numai urma:
- dacă urma a fost creată de dantura umană;
- care sunt sexul sau vârsta aproximativă a persoanei care a creat urma;
- care sunt caracteristicile danturii persoanei ce a creat urma;

32
- care este tipul antropologic al persoanei care a creat urma;
- dacă dentiţia care a creat urma a suferit tratament stomatologic;
- care a fost mecanismul de formare a urmei;
- dacă urma de dinţi prezintă suficiente elemente de identificare.
Se mai poate solicita expertului reconstituirea fizionomiei persoanei după urmele de
dinţi.
b) Când se prezintă urma şi modelul pentru comparaţie, dacă urma de dinţi a fost creată de
persoana de la care s-a prelevat modelul pentru comparaţie.

4. Urme ale feţei şi corpului uman

4.1. Urmele buzelor

Utilizarea urmelor de buze în procesul identificării criminalistice a suscitat interes doar
în ultimul deceniu al secolului trecut, criminaliştii români putând fi consideraţi ca unii din pi-
onierii folosirii acestei metode (în 1969, s-a efectuat în laboratoarele criminalistice ale miliţiei
prima expertiză referitoare la urmele de buze).

4.1.1. Noţiuni generale

Urmele de buze sunt reproduceri ale reliefului şi formelor exterioare ale buzelor (roşul
buzelor – n.n.) create pe diverse suprafeţe, în procesul săvârşirii infracţiunii.
Pentru utilizarea în procesul identificării, urma de buze trebuie să se realizeze pe un
obiect primitor neted, apt de a păstra detaliile desenului labial.
De asemenea, contactul cu obiectul primitor trebuie să se facă o singură dată pe aceeaşi
suprafaţă, suprapunerea urmelor făcând dificilă sau imposibilă identificarea.
Buzele îmbâcsite cu substanţe chimice străine (alimente, grăsimi, etc.) lasă pe obiectele
cu care vin în contact urme sub formă de mânjituri în care rar se disting doar fragmente ale
reliefului labial.
Suporturile rujoase sau îmbâcsite cu substanţe străine nu păstrează elemente suficiente,
identificarea fiind, de regulă, imposibilă.
Urmele pot fi reproduceri ale întregului relief al buzelor sau reproduceri parţiale ori a
formei în ansamblu şi pot fi, după mecanismul de formare, dinamice sau statice, de suprafaţă
sau de adâncime, colorate sa invizibile.
Datorită faptului că amprentele buzelor se creează prin depunerea pe obiectul primitor
a secreţiilor de natură biologică ce se găsesc în permanenţă pe tegument, pe lângă caracteris-
ticile de identificare proprii buzelor, acestea pot oferi şi posibilităţi de determinare a ADN-ului
persoanei.

4.1.2. Căutarea, fixarea

În procesul de căutare a urmelor de buze, vor fi identificate obiectele care ar putea purta
astfel de urme care sunt relativ restrânse numeric, cu menţiunea că şi pielea corpului uman se
poate număra printre acestea.
Urmele de buze se descoperă cu uşurinţă dacă este sunt vizibile, iar pentru cele latente
se aplică procedeele cunoscute la urmele latente lăsate de mâini.
Atât la fixare, cât şi la ridicarea urmelor de buze deja evidenţiate se aplică procedeele
folosite la urmele de mâini, adică descrierea lor în procesul-verbal de cercetare la faţa locului,
fotografierea, luarea de mulaje, unde este cazul, folosindu-se pentru ridicare pelicula adezivă.
Pentru examenul comparativ, organul de urmărire penală va trebui să pună la dispoziţia
expertului modele de comparaţie. Amprentele de buze se iau pe bucăţi de sticlă plane, curate şi
sterilizate, precum şi pe suporturi similare celor pe care s-a descoperit urma.

33
 Pentru urme lăsate de ruj, suportul modelului de comparaţie se obţine pe coli albe de
hârtie.
Persoana suspectă va trebui să-şi apese buzele în mod repetat pe suport, sub unghiuri şi
cu o intensitate diferită.
La faţa locului, prin interpretarea urmelor de buze, pot fi obţinute unele date referitoare
la sexul, vârsta, tipul antropologic, înălţimea persoanei, precum şi la activitatea desfăşurată de
ea în câmpul infracţiunii.

4.2. Urmele de urechi, nas, ale ridurilor feţei, de bărbie, urmele de genunchi şi de
cot, urmele regiunii fesiere.

Identificarea persoanelor după urmele de urechi, nas şi alte părţi ale corpului uman a
făcut obiectul unor cercetări de specialitate, ajungându-se la concluzia că „toate părţile corpului
uman pot lăsa urme, prin contact sau penetraţie pe alte obiecte”.
Prin aceste urme se poate ajunge în unele cazuri la identificarea persoanei care le-a lăsat,
iar în anumite situaţii, în coroborare cu alte categorii de urme găsite la faţa locului, ele con-
tribuie la stabilirea apartenenţei de gen ori a altor date cu privire la făptuitor sau fapta penală.
Urmele izolate ale piramidei nazale nu au fost încă folosite în procesul identificării, dar
asociate cu alte elemente anatomice ale figurii, pot servi la acestea. În acelaşi scop, pot fi
folosite şi urmele cotului, genunchiului, ale regiunii fesiere, bărbiei şi ridurilor etc., cel puţin
în vederea delimitării cercului de persoane care le puteau crea.
Prin această categorie de urme se înţeleg acele modificări aduse elementelor compo-
nente ale locului faptei ca rezultat al contactului urechilor, nasului şi altor părţi ale feţei şi
corpului uman cu ele, în procesul săvârşirii unei infracţiuni.
Făcând parte din categoria urmelor formă, acestea pot fi: statice sau dinamice, de
adâncime sau de suprafaţă, de stratificare sau de destratificare, vizibile şi invizibile.
În privinţa modului de formare, descriere, descoperire, fixare, ridicare, ambalare şi
transport cele expuse la urmele de mâini sau a celor de buze se aplică în mod similar.
Descrierea urmei nu constituie întotdeauna punctul forte al organului de urmărire
penală, fapt pentru care recomandăm colaborarea cu medicul legist sau specialistul criminalist
aflat la faţa locului care cunosc părţile componente a fiecărui element creator de urmă.
Prin interpretarea la faţa locului a acestor urme, se pot obţine date privind: vârsta,
înălţimea, sexul, numărul persoanelor, activităţi care au avut loc în câmpul infracţional.
Modelele de comparaţie pentru urechi, nas sau alte părţi ale feţei şi corpului uman vor
fi obţinute în raport cu situaţia concretă în care acestea au fost descoperite, folosind procedee
similare cu cele utilizate în cazul. Urmelor de buze.
În cazul dispunerii constatării tehnico-ştiinţifice sau expertizei criminalistice, specialis-
tul va putea fi întrebat:
a) Când se prezintă doar urma sau obiectul în litigiu:
- dacă urmele existente la locul cercetat sau pe obiectul prezentat au fost create de un
corp uman şi de care anume parte a acestuia (buze, ureche, nas, genunchi, coate, etc.);
- dacă urmele au fost create de una sau mai multe persoane;
- dacă urmele respective prezintă suficiente elemente de identificare;
- care sunt înălţimea aproximativă, vârsta şi sexul persoanei ce a creat urmele;
- care este mecanismul de formare a urmei şi vechimea ei;
- dacă partea din corpul uman creatoare de urmă prezintă malformaţii sau vreo maladie
congenitală.
b) Când se prezintă urma şi modelul pentru comparaţie, dacă urma şi modelul pentru
comparaţie au fost create de aceeaşi persoană.

34
 Concluzii:
Căutarea, descoperirea urmelor, valorificarea acestora constituie o direcţie de
importanţă majoră pentru stabilirea existenţei sau nonexistenţei infracţiunii, a imprejurărilor în
care aceasta a fost săvârşită, a identificării şi stabilirii contribuţiei participanţiolr. Prin urmare,
identificarea criminalistică nu poate fi concepută fără studierea problematicii urmelor, în
general.
Preocuparea pentru căutarea, studierea, fixarea, ridicarea și interpretarea urmelor este
justificată, pe de o parte de distorsiunile care pot să apară în procesul formării declarațiilor părții
vătămate, martorilor suspecților și inculpaților care le conferă un grad mai mare sau mai mic
de relativitate, dar și posibilităților tot mai largi oferite de știință în examinarea și interpretarea
urmelor, pe de altă parte.
De asemenea, urmele pot furniza informaţii asupra activităţii infracţionale desfăşurate,
cu referire la locul, timpul, fazele şi succesiunea operaţiunilor, a modului de operare folosit, a
instrumentelor utilizate, a raportului cauzal dintre anumite activităţi şi consecinţele acestora.
Mijlocul legal de administrare ca probe a urmelor îl constituie constatarea tehnico-şti-
inţifică sau expertiza. Ca valoare probantă, aceste mijloace se situează la acelaşi nivel cu cele-
lalte mijloace de probă prevăzute de legea procesual penală.

Întrebări de evaluare:
1. Prezentați clasificarea urmelor. 1 punct.
2. Cu ce se ocupă dacticloscopia? 0.5 puncte.
3. Precizaţi conţinutul proprietăţilor desenului papilar. 1 punct.
4. Care sunt procedeele de relevare a urmelor de mâini? 1 punct.
5. Ce posibilităţi oferă prin identificare expertiza dactiloscopică? 1 punct
6. În ce mod se prezintă la faţa locului urmele de picioare? 0.5 puncte.
7. Cum se ridică/fixează urmele de picioare formate in adâncime? 0.5 puncte.
8. Ce posibilităţi oferă pentru identificare expertiza urmelor de picioare? 1 punct.
9. Cum se prezintă urmele de dinţi in funcţie de natura obiectului primitiv? 1 punct.
10. Fixarea urmelor de dinţi se face doar prin fotografiere? 0.5
11. Ce posibilităţi oferă pentru identificare expertiza odontologică? 0.5 puncte.
12. Caracterizaţi urmele de buze, de urechi, de nas. 1 punct.
13. În cadrul expertizei criminalistice a urmelor de buze, urechi, nas atunci când expertului i se
prezintă atât urma cât si modelul de comparaţie, la ce răspuns se poate ajunge? 0.5 puncte.

Teste grilă

1. Sunt proprietăți ale desenului papilar:

a) inalterabilitatea;
b) stabilitatea;
c) dinamicitatea.

2. Fixarea urmelor de mâini:

a) se face numai cu ajutorul fotografiei judiciare;
b) se face numai prin prăfuirea, pulverizarea si relevarea acestora.
c) se face cu ajutorul procesului-verbal și cu ajutorul fotografiei judiciare;

3. Pentru a se putea trece în etapa dispunerii și efectuării constatării tehnico-științifice sau a

expertizei dactiloscopice organul de urmărire penală:
a) trebuie să fie în posesia doar a unor modele de comparație;
b) trebuie să fie în posesia doar a urmelor ridicate de la fața locului

35
 c) trebuie să fie în posesia atât a urmelor dactiloscopice cât și a impresiunilor de con-
trol.

4. În practica de cercetare a infracțiunilor, mijlocul de fixare al urmelor de dinți cel mai des
folosit este:
a) mulajul;
b) fotografia judiciară;
c) procesul verbal.

5. Pentru interpretatea urmelor de dinți:

a) este obligatorie prezența unui medic stomatolog;
b) se recomandă prezența unui medic stomatolog;
c) se recomanda prezența unui medic stomatolog, în lipsa unui odontolog criminalist.

36
 Modulul IV.
Urmele (biologice) de natură umană

Unitatea de învăţare:
Urmele bilogice de natură umană
-urmele de sange (mod de prezentare, cercetare la faţa locului, expertiza);
-urmele de salivă (mod de prezentare, cercetare la faţa locului, expertiza);
-urmele de spermă (mod de prezentare, cercetare la faţa locului, expertiza),
-urmele de natură piloasă (mod de prezentare, cercetare la faţa locului, expertiza);
-urmele biologice şi stabilirea profilului A.D.N.;
-urmele olfactive (mod de prezentare, cercetare la faţa locului, expertiza, interpretarea acestora
prin folosirea câinilor de urmărire).

Bibliografie:
1. M. Dragomir, Gh. Asanache, Tratat practic de criminalistică, vol I, Editura M.I. , Bu-
creşti, 1978, p.195;
2. Mihai Kernbach, Medicină judiciară, Editura Medicaă, Bucureşti, 1958, p. 80 ;
3. Em. Stancu, Tratat de criminalistică, Editura Actami, Bucureşti, 2001,p. 159 şi urm.

Obiective:
- o prezentare introductivă a urmelor biologice, de natură umană, produse prin secreţie,
excreţie şi resturi de ţesuturi rezultate în procesul săvârşirii unor fapte de natură penală;
- Clasificarea urmelor biologice;
- Urmele de sânge, căutarea şi descoperirea acestora, ridicarea, ambalarea, şi transportul, cu
prezentarea posibilităţilor oferite de expertiza biocriminalistică a urmelor respective;
- Urmele de salivă, definirea acestora, descoperirea şi interpretarea lor la faţa locului, obţi-
nerea modelelor de comparaţie, cu prezentarea posibilitşţilor oferite pentru identificarea de
expertiza biocriminalistică a urmelor de salivă;
- Urmele de spermă, definirea, modul de formare a acestora, căutarea şi descoperirea la faţa
locului, cu arătarea posibilităţilor oferite de expertiza criminalistică a urmelor respective.
- Urmele de natură piloasă(sub forma firului de păr), înţelesul acestui gen de urme, aspecte
vizând structura firului de păr, cautarea, descoperirea şi interpretarea urmelor piloase la faţa
locului, cu prezentarea posibilităţilor oferite de expertiză;
- Urmele biologice şi stabilirea profilului A.D.N, determinarea ce oferă posibilitatea identi-
ficării persoanei care a lasat aceasta urmă fără a fi nevoie de alte date despre aceasta, cu
arăatarea unor exigenţe ce trebuie respectate in cadrul expertizei A.D.N;
- Urmele de miros, olfactive, enunţarea acestora, si câteva date despre odorologia judiciară
tipuri de miros – instante în activitatea criminalistică, căutarea, fixarea şi interpretarea ur-
melor respective, cu arăatarea posibilitşţilor de identificare după miros prin folosirea câine-
lui de urmarire;
- Urmele: instrumentelor de spargere, creat de vehicule cu tracţiune mecanică, de
îmbrăcăminte, create prin folosirea armelor de foc(cu definiţia acestora, aspecte vizând cer-
cetarea la faţa locului – căuatare, fixare, ridicare, interpretare şi prezentarea posibilităţilor
pentru identificarea oferită de expertiza acestora)

Urmele (biologice) de natură umană

Urmele de sânge, salivă, spermă, păr şi de ţesături sunt exploatate criminalistic şi în

baza unei componente comune: moleculele de sânge.
Primul test de identificare a sângelui a fost pus la punct de M. Orfiza, considerat şi
pionierul medicinii legale. Acesta a publicat între 1813 şi 1815 un „Tratat al otrăvurilor sau

37
toxicologie generală” şi a fost primul om de ştiinţă care a utilizat microscopul în detectarea
urmelor de origine biologică cum sunt sângele şi sperma.
Identificarea urmelor de sânge şi a persoanei care le-a creat a constituit preocuparea mai
multor oameni de ştiinţă, reuşindu-se diferenţierea sângelui uman de cel animal, dar nu şi sta-
bilirea persoanei care a creat urma.
În anul 1900, Karl Landsteiner, medic american de origine austriacă a pus în evidenţă
existenţa grupelor sanguine, sistemul ABO fiind utilizat în justiţie pentru prima dată în 1915
de către profesorul italian de medicină legală Leone Lattes.
În 1983, Kary Mullis, biochimist american, reuşeşte punerea la punct a reacţiei de po-
limetizare în lanţ a ADN-ului, posibilitatea obţinerii unei cantităţi suficiente de ADN dintr-o
singură moleculă de sânge pentru a putea fi utilizată la identificarea persoanei de la care provine
cu o marjă de eroare de 1/1061.
Această descoperire are acum o largă aplicabilitate de identificare criminalistică,
comparabilă cu cea a utilizării amprentelor digitale.
Şi părul uman a constituit obiect al preocupării oamenilor de ştiinţă din domeniul
medicii legale, având în vedere importanţa pe care acesta o poate avea într-o afacere judiciară.
Primul studiu cu acest obiect a fost efectuat în 1869, de către medicul german Rudolph
Vircnow, cercetările sale fiind continuate de către profesorii de medicină legală Victor Bal-
thazard şi Marcelle Lambert, eforturile lor regăsindu-se în lucrarea „Părul uman şi al animale-
lor”, apărută în 1910, an când părul uman a şi fost folosit ca probă în condamnarea unei femei
care a comis un omor.
Urmele biologice de natură umană sunt produse de secreţie, excreţie şi resturi de ţesuturi
rezultate în procesul săvârşirii unor fapte de natură penală sau în legătură cu acestea.
După frecvenţa la faţa locului şi posibilităţile de valorificare criminalistică, urmele bio-
logice pot fi clasificate, după cum urmează:
- urme de sânge;
- de salivă;
- de spermă;
- de natură piloasă (urme de păr);
- de natură osteologică;
- ale unor ţesuturi moi;
- de miros (odorizante).
În practică, de multe ori, aceste urme sunt asociate, ceea ce impune folosirea unor
metode selective de descoperire, fixare, ridicare şi analiză.

1. Urmele de sânge

La faţa locului, urmele de sânge pot fi prezente ca urmare a vătămării persoanelor şi pot
fi găsite pe diferite obiecte, pe instrumentele folosite, pe sol, pe drumul parcurs de către per-
soane cu leziuni sângerânde, pe corpuri şi îmbrăcămintea personală, sub formă de picături, bălţi,
împroşcări, cruste, mânjituri, în funcţie de mecanismul de formare.
Forma urmelor de sânge este influenţată de înălţimea de la care acesta a căzut, de
unghiul de incidenţă, de vechime, regiunea anatomică din care provine, de influenţa factorilor
de mediu exterior, de suportul pe care a căzut.
În general, urmele de sânge sunt observabile cu ochiul liber, utilizându-se când se apre-
ciază ca necesar surse puternice de lumină, cu menţiunea că, în funcţie de factorii externi şi de
vechime, culoarea sângelui poate evolua de la roşu la cenuşiu, brun închis şi chiar negru.
Mai dificilă este căutarea urmelor de sânge în cazul în care s-a încercat îndepărtarea lor
prin spălare, dar şi în acest caz ele pot fi puse în evidenţă folosind metode clasice sau substanţe
relevante (luminol).

38
 Urmele de sânge pot fi găsite pe îmbrăcămintea victimei sau făptuitorului (suspectului),
la locul unde s-a săvârşit infracţiunea şi în cel în care se găseşte victima pe traseul urmat de
către victimă sau autor, pe obiectul vulnerant etc.
Sângele lichid se recoltează cu ajutorul unei pipete sau seringi, după care se introduce
în recipiente curate şi închise ermetic.
În cazul în care urma se găseşte pe obiecte de mici dimensiuni, acestea se ridică îm-
preună cu urma.
Sângele uscat se ridică prin răzuire sau solubilizare cu ajutorul unei hârtii filtru, tifon,
vată îmbibate în apă şi trebuie examinat cât mai repede posibil, deoarece se alterează foarte
repede.
Ambalarea şi transportul urmelor de sânge sunt operaţiuni pretenţioase, nerespectarea
regulilor privind aceste activităţi putând compromite proba (ambalarea urmelor în ambalaje de
plastic nu din hârtie, ambalarea urmei de sânge aflată pe suporţi umezi, ambalarea mai multor
urme în acelaşi plic sau ambalaj cu posibilitatea contaminării probelor etc.).
În urma examinării urmelor de sânge, se pot formula ipoteze cu privire la:
- numărul făptuitorilor, contribuţia fiecăruia la crearea leziunilor, deprinderile pe care
le posedă unele persoane în producerea leziunilor, uneori profesia făptuitorilor;
- obiectul creator, felul, natura, numărul, gradul de ascuţire a instrumentelor utilizate,
forma şi mărimea obiectelor contondente, direcţia din care s-a tras cu arma de foc, locul unde
se găsea făptuitorul;
- vechimea urmei;
- determinarea înălţimii şi a unghiului de scurgere a poziţiei victimei, în raport cu cea a
agresorului şi a altor acţiuni întreprinse;
- punctul din care a ţâşnit sângele;
- traseul parcurs de persoana care sângerează;
- unele „împrejurări negative”, constând în discordanţa dintre cantitatea de sânge de-
scoperită la faţa locului şi leziunile vasculare constante;
- acţiuni de ştergere, răzuire, spălare, etc.
Pentru obţinerea modelelor pentru comparaţie, recoltarea probelor de sânge se efec-
tuează de către mediul legist sau un alt cadru de specialitate.
La dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice sau expertizelor, specialiştii vor putea
răspunde la întrebări de genul:
a) Când se prezintă numai urme de sânge:
- care este natura urmei, dacă sângele este uman;
- care este grupa sanguină (sistemul clasic ABO, tipul de haptoglobină, factorul uman) şi,
eventual, sexul persoanei de la care provine;
- care este regiunea anatomică ce a sângerat şi starea de sănătate a persoanei (în cazul
sângelui proaspăt şi lichid);
- care este vechimea probabilă a urmei de sânge;
- care este poziţia persoanei care a sângerat în momentul creării urmei de sânge;
- dacă sângele conţine impurităţi şi de ce natură sunt acestea (alcool, medicamente,
droguri etc.).
b) Când se prezintă urma de sânge şi modele pentru comparaţie:
- dacă urma de sânge ridicată de la faţa locului are aceeaşi grupă sanguină cu proba de
sânge luată pentru comparaţie (de la victimă, făptuitor sau persoana suspectă);
- dacă există alte indicii de asemănare între urmă şi proba de sânge.

2. Urmele de salivă
Prin urmă de salivă de înţelege lichidul de secreţie a glandelor salivare depus pe diferite
suporturi, în procesul săvârşirii infracţiunii sau în legătură cu acesta.

39
 Şi aspectul acestei urme poate fi influenţat de diferiţi factori dintre care unii pot avea
influenţă asupra degradării sau chiar dispariţiei urmei (natura şi forma suportului, distanţa între
cavitatea bucală şi suport, vechimea urmei, cantitatea de salivă, factorii de mediu, factori de
ordin intern, prezenţa unor boli sau vârsta).
Descoperirea urmelor se face, după caz, prin examinarea cu ochiul liber, prin folosirea
unor mijloace optice (lupa, radiaţiile ultraviolete etc.) sau prin ridicarea obiectelor pe care se
presupune că există urma de salivă şi trimiterea lor la laborator în vederea descoperirii şi ex-
aminării.
Prin interpretarea urmelor de salivă la faţa locului, se pot obţine informaţii cu privire
la modul în care au fost create, numărul de persoane de la care provin urmele, vechime, starea
de sănătate a persoanei care le-a creat, dacă este fumător, unele obiceiuri ale acesteia (folosirea
scobitorilor, băutul direct din sticlă, băutul din farfurie, practica perversiunilor sexuale).
Pentru obţinerea modelelor de comparaţie se va apela la medicul legist, mai puţin pentru
mucurile de ţigară care pot fi recoltate prin fumatul în prezenţa organului de cercetare penală.
Cu ocazia examinării de către specialist a urmelor de salivă, acestuia i se vor putea
adresa întrebări de genul:
a) Când se prezintă numai urma de salivă sau obiectul pe care se presupune că există
această urmă:
- dacă pe obiectul prezentat există sau nu urme de salivă;
- dacă urma de salivă este de natură umană;
- dacă urma de salivă provine de la o persoană secretoare sau nesecretoare;
- care este grupa sanguină a persoanei de la care provine urma de salivă;
- dacă există indicii care oferă posibilitatea să se stabilească după urma de salivă starea
de sănătate a persoanei care a creat-o, eventuale tratamente medicamentoase, unele vicii, me-
diul profesional al persoanei creatoare şi vechimea urmei.
b) Când se prezintă urme de salivă şi modele pentru comparaţie:
- dacă urma de salivă are aceeaşi grup sanguină cu cea a persoanei de la care s-au recoltat
modelele pentru comparaţie;
- dacă există indicii de asemănare între urma de salivă şi modelele luate pentru com-
paraţie.

3. Urmele de spermă

Prin urmă de spermă se înţelege lichidul se secreţie al glandelor sexuale masculine, ex-
teriorizat din cauze fiziologice sau patologice, depus pe diferite suporturi în procesul săvârşirii
unei infracţiuni sau în legătură cu acesta.
Urmele de spermă se formează prin contactul spermei cu diferiţi suporţi în urma
ejaculării sau prin ştergerea locului în care aceasta există sau a fost depusă, forma şi aspectul
lor fiind influenţate de anumiţi factori (natura suportului, înălţimea de cădere, vechimea, mediul
extern, numărul ejaculărilor, prezenţa unor boli).
Descoperirea urmelor de spermă la faţa locului se poate face cu ochiul liber sau prin
folosirea unor mijloace optice ori, preferabil, prin utilizarea lămpilor cu raze ultraviolete.
Căutarea urmelor de spermă se va concentra în special spre corpul uman şi articolele
de uz vestimentar, lenjeria de pat, în locul în care se află victima, pe obiectele utilizate în scop
igienic.
Prin interpretarea urmelor la faţa locului pot fi obţinute informaţii cu privire la modul
de formare, vechime, numărul aproximativ de persoane de la care provin, unele stări de boală
sau vicii ale persoanei creatoare.
Şi în acest caz obţinerea modelelor de comparaţie se face prin intermediul la-
boratoarelor de medicină legală.

40
 Cu ocazia examinării urmelor de spermă, specialistul va putea răspunde la întrebări de
felul:
a) Când se prezintă numai urma de spermă ca atare sau obiectul purtător de urmă:
- dacă pe obiectul prezentat există sau nu urme de spermă;
- dacă urma prezentată este spermă sau altă substanţă;
- dacă urma de spermă este de natură umană;
- care este grupa sanguină a persoanei care a creat urma de spermă;
- care este vechimea aproximativă a urmei de spermă;
- dacă urmele de spermă provin de la o singură persoană sau de la mai multe;
- dacă persoana de la care provine urma de spermă suferă de vreo boală venerică sau o
altă afecţiune patologică.
b) Când se prezintă urma de spermă şi modelele pentru comparaţie:
- când urma de spermă descoperită la faţa locului are aceeaşi grupă sanguină cu cea a
persoanei de la care s-au recoltat modelele pentru comparaţie;
- dacă există alte indicii de asemănare între urma de spermă şi modelele de comparaţie.

4. Urmele de natură piloasă

Prin urmă de natură piloasă se înţelege firul de păr provenit de pe corpul uman în pro-
cesul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta.
Anatomic, firul de păr se compune din rădăcină şi tijă care prezintă caracteristici de
identificare, cum sunt: lungimea, grosimea, culoarea, ondulaţia, gradul de deteriorare datorat
unor factori externi ori modificări patologice.
Caracteristicile firului de păr sunt diferite în raport cu regiunea corpului, sexul per-
soanei, starea de sănătate a persoanei (existenţa unor substanţe toxice în organism).
Prin cantitatea, starea şi locul unde sunt descoperite, raportul lor cu alte urme aflate la
faţa locului urmele de natură piloasă pot furniza informaţii asupra modului în care a fost
săvârşită infracţiunea şi uneori a identităţii persoanei de la care provin.
La faţa locului, urmele de natură piloasă sunt relativ greu de descoperit, datorită di-
mensiunilor reduse, a formei şi culorii lor, a posibilităţii de a le confunda cu obiectele pe care
se află şi dificil de fixat din aceleaşi motive.
Prin interpretarea urmelor da natură piloasă, se pot obţine date privind regiunea cor-
porală de provenienţă, culoarea şi dacă aceasta este naturală, modalitatea şi împrejurările în
care s-a produs detaşarea, vârsta, sexul şi mediul profesional al persoanei, gradul de igienă
corporală, unele stări de boală, timpul aproximativ ce s-a scurs de la crea urmei, instrumentul
tăietor folosit.
Pentru a obţine modelele de comparaţie firele de păr se recoltează, în laboratoarele de
medicină legală, prin smulgere sau tăiere în aceeaşi regiune a corpului cu cea din care provine
urma ridicată de la faţa locului.
În urma examinării criminalistice a firelor de păr în laboratoarele de medicină legală
sau criminalistice, specialistul va putea răspunde la întrebări cum sunt:
a) Când se prezintă numai urma:
- dacă firele de păr prezentate sunt de natură umană;
- dacă firele de păr sunt vopsite şi care este culoarea lor naturală;
- care este zona sau partea din corp de unde provine firul de păr;
- dacă firul de păr prezintă distrugeri, alteraţii patologice, urme de sânge sau de paraziţi;
- care este modul de detaşare a firului de păr;
- care este sexul persoanei;
- care este vârsta probabilă a persoanei;
- ce substanţe sunt ataşate pe firele de păr.

41
 b) Când se prezintă urma şi modelul pentru comparaţie, dacă firul de păr descoperit la
faţa locului prezintă aceleaşi caracteristici generale şi individuale cu firul de păr ridicat pentru
comparaţie.
La faţa locului, pot fi descoperite şi alte urme biologice de natură umană, cum sunt cele
de natură osteologică sau urme ale altor ţesături moi.
Ca şi celelalte urme prezentate, şi acestea din urmă pot, în urma analizei specialiştilor,
să ofere date utile cercetării criminalistice a faptei cu privire la persoana victimei, a autorului,
vechimii urmei, a modului de formare etc.

5. Urmele biologice şi stabilirea profilului ADN

Urmele de sânge, de spermă, părul cu rădăcină (folicul), de salivă şi urină (cu celule
nucleate) de oase şi ţesuturi ridicate de la locul faptei sunt apte de izolarea şi analizarea ADN-
ului.
Alte materiale ce pot fi ridicate de la faţa locului cum sunt transpiraţia, lacrimile sau
serul, sunt materiale fără celule nucleate şi nu pot fi supuse analizei ADN.
Principalul avantaj al determinării profilului ADN îl constituie posibilitatea identificării
persoanei care a creat urma fără a mai fi nevoie de alte date despre aceasta, similar cu identifi-
carea persoanei în baza amprentei digitale.
Pe lângă aceasta, mai există şi alte avantaje, concretizate în posibilitatea păstrării şi an-
alizei urmelor după o perioadă îndelungată de timp de la formare sau ridicare (şi peste 10 ani),
rezistenţa lor în timp, cantitatea necesară pentru analiză foarte redusă şi gama largă a urmelor
apte unor asemenea determinări.
Pentru ca o urmă găsită la locul faptei să poată fi utilizată pentru determinarea profilului
ADN, ea nu trebuie să fi fost contaminată, adică amestecată cu alt ADN provenit dintr-o altă
sursă.
Contaminarea urmei se poate produce înainte de descoperirea urmei dar şi pe parcursul
cercetării locului faptei cu ocazia recoltării şi ambalării urmei sau pe parcursul transportului ori
a conservării urmei (depozitării).
Consecinţa recoltării sau conservării incorecte a probelor ridicate de la faţa locului, dar
şi a celor de comparaţie este neîndeplinirea criteriilor de ordin ştiinţific şi legal de analiză a
ADN şi, în final, de imposibilitatea a utilizării acesteia ca probă în instanţă.
În cazul în care se va solicita expertului determinarea profilului ADN, acesta va putea
răspunde la întrebarea dacă urma găsită la faţa locului a fost creată de persoana X sau Y, în mod
similar cu identificarea prin amprenta digitală.

6. Urmele de miros (olfactive)

Prin urmă de miros uman se înţelege culoarul (dâra) format prin deplasarea unei per-
soane, în care rămâne mirosul specific al corpului, îmbrăcămintei, încălţămintei acesteia sau al
altor obiecte aflate asupra sa.
Obiect de studiu al odrologiei judiciare, urmele de miros pot fi utilizate în cercetarea
criminalistică datorită posibilităţii de a fi depistate şi prelucrate cu ajutorul organului olfactiv
al câinilor special selecţionaţi în acest scop.
Urma de miros se formează ca un amestec între:
- mirosul individual emis de organismul uman în cursul metabolismului şi diferă la
aceeaşi persoană în funcţie de intensitatea metabolismului, de îmbolnăvirea unor organe, de
schimbarea hranei, folosirea unor medicamente sau ingerarea de produse alcoolice etc.
Mirosul individual se imprimă în îmbrăcămintea sau încălţămintea persoanei purtătoare,
transformându-le şi pe acestea în obiecte purtătoare ale aceleiaşi urme de miros.

42
 - mirosul general priveşte mirosurile cu care omul vine în contact, permanent sau oca-
zional (mirosul locului de muncă, mirosul locului în care trăieşte, mirosuri ocazionale - parfum,
săpun, tutun, fum etc.).
- mirosul suportului care se adaugă celor mai sus descrise, în cazul în care acestea se
depun pe un suport sau se amestecă cu aerul înconjurător care, la rândul lor, au mirosul lor
specific.
Pentru a descoperi urmele de miros, căutarea lor trebuie să înceapă la debutul cercetării
locului faptei din locurile în care se presupune că a stat infractorul sau pornind de la obiecte
care i-ar fi putut aparţine. Obiectul care este considerat izvor de miros se asigură imediat, nu se
atinge, se acoperă sau se ridică cu ajutorul unei pensete după care se introduc într-o pungă
curată sau uscată.
Dintre factorii externi care modifică sau distrug urma de miros amintim: vântul (dis-
persează uşor mirosurile), umiditatea (în cantitate mică conservă urma de miros, dar în cantitate
mai mare îl distruge), frigul (conservă mirosul chiar şi câteva zile), căldura (în ½ oră sau o oră
distruge urma de miros). Pe rol uscat (nisip, pietriş) mirosul dispare în maximum o oră, pe când
la solul umed (câmp, poiană) el se menţine între 24 şi 48 de ore.
Fixarea urmei de miros se face cu ajutorul procesului-verbal şi a schiţei traseului urmat
de câinele de urmă, menţionându-se punctele principale pe unde a trecut, urmele şi corpurile
delicte descoperite.
Urmele de miros se interpretează în raport cu celelalte urme descoperite, iar în urma
interpretării lor, se pot stabili date privind: lungimea şi întreruperile ei, legătura dintre urma de
miros şi celelalte urme descoperite la faţa locului, legătura dintre întreruperea definitivă a prelu-
crării urmei şi posibilitatea ca persoana în cauză să fi folosit un mijloc de transport.
Câinii de urmă realizează mai multe scopuri criminalistice (căutarea substanţelor şi ma-
terialelor chimice, droguri, material explozibil, urmărirea mirosului), printre care şi identifi-
carea mirosului.
Pentru a putea identifica mirosul, câinelui trebuie să i se pună la dispoziţie mostre sau
modele de comparaţie.
Acestea se preiau pe material textil sterilizat sau bare de metal inoxidabile de la perso-
ana suspectă şi se introduc în borcane (sticle) ermetic închise.
Identificarea trebuie să stabilească dacă urma de miros de la faţa locului a fost creată
(lăsată) de aceeaşi persoană de la care s-au prelevat modelele pentru comparaţie, iar operaţiunea
trebuie repetată de minimum cinci ori şi rezultatele se materializează într-un proces-verbal.
La faţa locului, mai pot fi descoperite şi alte genuri de urme biologice cum sunt: urme
de urină, de materii fecale, vomismente, spută sau de secreţii nazale ş.a. care prin modul de
formare, descoperire şi interpretare nu diferă de celelalte urme biologice arătate.

7. Urmele instrumentelor de spargere

Prin denumirea de instrumente includem toate uneltele, sculele, aparatele sau orice alte
obiecte care pot fi utilizate la săvârşirea unei infracţiuni.
Datorită varietăţii instrumentelor care pot fi folosite în săvârşirea unei infracţiuni şi a
urmelor pe care acestea se pot forma, a fost necesară o clasificare după modul de acţionare:
- urmele de tăiere se formează prin apăsare, alunecare, frecare şi despicare asupra unui
obiect sau corp, urma reproducând microrelieful exterior al tăişului şi al părţilor laterale.
Prin examinarea urmelor de tăiere, pot fi obţinute date despre natura instrumentului uti-
lizat, direcţia în care s-a acţionat, lungimea, lăţimea sau diametrul instrumentului, iar în situaţia
unei urme care a păstrat striaţiile tăişului, există posibilitatea identificării obiectului creator.
b) urmele formate prin apăsare, denumite şi de „forţare”, sunt cel mai frecvent întâlnite
la faţa locului atât pe căile de acces, cât şi în interiorul locului faptei.

43
 Ele se formează pe corpul uman sau pe diferite obiecte, cu condiţia ca materialul din
care este confecţionat obiectul primitor să nu fie mai dur decât materialul din care este con-
fecţionat instrumentul de spargere când urma de impregnare sau alunecare nu se formează.
c) urmele formate prin lovire cu un anumit instrument lasă pe obiectul primitor o urmă
de adâncime a instrumentului.
Prin urmele create în acest fel, se pot obţine date cu privire la modul lor de formare, a
naturii şi caracteristicilor de grup, iar dacă s-au imprimat şi detalii individuale ale instrumen-
tului, acestea pot duce până la identificarea lui.
d) urmele formate prin înţepare sunt urme de adâncime care nu redau suficiente detalii
care să ajute la identificarea instrumentului creator.
Prin interpretarea urmelor formate prin înţepare, se pot obţine date cu privire la genul
instrumentului folosit.
e) urmele materie create prin detaşarea unor fragmente din instrumente se formează
prin desprinderea cu ocazia operaţiunilor de lovire, apăsare, alunecare, frecare, tăiere, înţepare
a unor fragmente de diferite forme sau dimensiuni.
Aceste fragmente găsite pot duce la stabilirea apartenenţei de gen a obiectului creator şi
chiar la identificarea acestuia.
f) urmele formate prin frecare/alunecare pot avea importanţă în identificarea individu-
ală datorită striaţiilor caracteristice păstrate.
Acest gen de urme sunt tipice forţării sistemelor de închidere cu chei potrivite sau spe-
ciale.
O formă atipică a urmelor de frecare o constituie pilirea, dar aceste urme nu redau
caracteristicile obiectului creator datorită dinamicii formării urmei.
Căutarea urmelor instrumentelor se fac atât pe corpul uman (al victimei sau făptu-
itorului), cât şi pe obiectele care poartă mecanismele de închidere, prin folosirea cu ochiul liber
sau cu ajutorul unor mijloace optice, folosind, dacă este cazul, surse de iluminare.
Prin interpretarea acestor urme, se pot obţine date privind instrumentul utilizat şi
acţiunile întreprinse la locul faptei de către făptuitor.
Pentru a obţine modele de comparaţie, se vor utiliza instrumente ce se presupun a fi fost
folosite cu ocazia săvârşirii infracţiunii şi suporturi asemănătoare cu cele pe care s-au găsit
urmele la faţa locului.
Cu ocazia dispunerii constatării tehnico-ştiinţifice sau expertizei, specialistului i se pot
adresa întrebări de genul:
a) Când se prezintă numai urma sau obiectul purtător de urmă:
- dacă obiectul prezentat poartă urme formate cu vreun instrument;
- dacă este felul instrumentului care a creat urma;
- care este mecanismul de formare a urmei;
- care este succesiunea de creare a urmelor;
- dacă urmele prezentate sau câte dintre acestea au fost create cu acelaşi instrument;
- de la ce fel de instrumente provin fragmentele găsite la faţa locului;
- care este natura şi compoziţia chimică ale urmelor materiei descoperite la faţa locului;
b) Când se prezintă urma şi modelele de comparaţie:
- dacă urmele au fost create de acelaşi instrument cu care s-au realizat modelele de
comparaţie;
- dacă deteriorările de pe instrumentul prezentat s-au produs în timpul utilizării sale la
faţa locului sau ulterior;
- dacă fragmentul descoperit la faţa locului a făcut corp comun cu instrumentul prezentat
spre examinare.

44
 8. Urme create de vehicule cu tracţiune mecanică

Urmele create de vehiculele cu tracţiune mecanică fac parte din urmele mijloacelor de
transport prin care se înţeleg totalitatea transformărilor materiale produse de mijloacele de
transport ori părţi componente ale acestora ce apar pe unele obiecte şi corpuri sau în mediul
înconjurător, pe timpul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta.
La urma mijlocului de transport putem observa elemente de identificare, cum sunt
lungimea, lăţimea, grosimea, forma, culoarea, tipul şi modelul părţilor rulante, dar şi specifice,
privind uzura, găuri, tăieturi, adăugiri etc.
La faţa locului, pot fi identificate ansambluri sau subansambluri ale mijlocului de
transport, urme lăsate de sistemul de iluminare şi de sticlă şi alte urme specifice mijlocului de
transport.
Descoperirea acestor urme la faţa locului nu ne ridică probleme deosebite. Prin inter-
pretarea urmelor create de mijloacele de transport, se pot stabili o serie de date şi indicii cu
privire la tipul, modelul, culoarea, marca, viteza şi direcţia de circulaţie ale acestora.
În cazul constatării tehnico-ştiinţifice sau expertizei, specialistul va putea răspunde la
întrebări cum sunt:
a) Când se prezintă numai urmele:
- care este tipul, modelul, marca şi culoarea vehiculului;
- care porţiune a autovehiculului a creat urma;
- care este mecanismul de formare a urmei;
- care a fost direcţia de deplasare şi viteza de circulaţie ale vehiculului în momentul
creării urmei;
- dacă frânele au acţionat asupra tuturor roţilor;
- dacă vehiculul prezintă defecţiuni şi ce anume;
- dacă în momentul producerii impactului becurile vehiculului erau aprinse;
- care a fost mecanismul creării urmelor pe corpul victimei.
b) Când se prezintă urmele şi modelele pentru comparaţie:
- dacă urma şi modelul pentru comparaţie au fost create de acelaşi vehicul sau parte
componentă a sa;
- dacă leziunile victimei au fost create de vehiculul prezentat pentru comparaţie sau de
componentele sale.

9. Urmele obiectelor de îmbrăcăminte

Prin urme ale obiectelor de îmbrăcăminte se înţeleg modificările care apar pe corpul
omenesc sau pe suprafaţa unor obiecte ori pe alte componente ale mediului, ca urmare a con-
tactului lor cu îmbrăcămintea purtată de o persoană, în procesul săvârşirii unei infracţiuni sau
în legătură cu aceasta.
Urma obiectelor de îmbrăcăminte poate fi găsită la faţa locului ca atare, dar poate, în
acelaşi timp, să fie la rândul ei, purtătoarea altor urme, cum sunt cele de natură olfactivă sau de
altă natură (fire de păr, praf, etc.).
Pe corpul uman, urmele obiectelor de îmbrăcăminte se pot crea prin imprimarea pe piele
a reţelei de fire din cuprinsul materialului textil ca urmare a unei presiuni exercitate asupra
obiectului de îmbrăcăminte, dar şi ca urmare a frecării.
Urma de îmbrăcăminte se formează de obicei pe suprafeţe relativ plane, prin imprimarea
materialului textil pe suprafaţa obiectului care are proprietatea de a se modele şi a-i păstra
forma.
Prin examinarea urmei, se pot obţine informaţii cu privire la structura ţesăturii materi-
alului, elemente specifice cusăturii, tăieturii, rupturii etc.

45
 La locul faptei, alături de urmele de îmbrăcăminte, pot fi găsite obiecte de
îmbrăcăminte, fragmente sau accesorii ale acestora, precum şi fire sau fibre din îmbrăcăminte.
Descoperirea acestor urme când sunt vizibile nu ridică probleme deosebite, iar când
sunt latente, vor fi descoperite cu ajutorul lupei cu surse de iluminare corespunzătoare.
Prin interpretarea urmelor de îmbrăcăminte pot fi obţinute date referitoare la obiectul
creator al urmei (formă, aspect, dimensiune, natură), activităţi întreprinse la faţa locului de către
purtător, date privind purtătorul (sex, vârstă, talie etc.).
Pentru obţinerea modelelor de comparaţie, este necesară identificarea obiectului creator
al urmei sau eşantioane din materialul ce se presupune că a servit la confecţionarea acesteia.
Cu ocazia constatării tehnico-ştiinţifice sau expertizei, specialistul va putea răspunde la
următoarele întrebări:
a) Când se prezintă numai urma de îmbrăcăminte:
- dacă urma a fost creată de un accesoriu al obiectului de îmbrăcăminte;
- dacă urma a fost creată de obiecte de îmbrăcăminte din categoria uniformelor sau
echipamentelor de protecţie;
- care este forma ţesăturii din care s-a confecţionat îmbrăcămintea ce a lăsat urma;
- ce alte particularităţi prezintă îmbrăcămintea care a creat urma.
b) Când se prezintă urma şi modelul de comparaţie:
- dacă urma putea fi creată de obiectul de îmbrăcăminte de la care s-a obţinut modelul
de comparaţie;
- dacă fragmentul textil descoperit la faţa locului a făcut corp comun cu obiectul de
îmbrăcăminte prezentat pentru comparaţie.

10. Urmele create prin folosirea armelor de foc

Balistica judiciară este o ramură a criminalisticii care elaborează metodele şi mijloacele

tehnico-ştiinţifice de studiere a armelor de foc de mână, a muniţiilor acestora şi a urmelor
împuşcăturii, în vederea identificării armei cu care s-a tras.
Armele de foc sunt clasificate, după diferite criterii:
- după destinaţie, sunt arme militare, arme de apărare (pistoale, revolvere), arme de
vânătoare, arme sportive şi arme cu destinaţii speciale (pistoale de semnalizare, alarmă, start,
cu gaze lacrimogene);
- după modul de funcţionare, sunt arme simple (neautomate), semniautomate şi
automate;
- după canalul ţevii, sunt arme cu ţeava lisă şi cu ţeava ghintuită;
- după calibru, sunt arme de calibru mic, mijlociu şi mare;
- după lungimea ţevii, sunt arme cu ţeavă lungă (puşti, carabine), mijlocit (pistoale
mitraliere) şi scurtă (pistoale, revolvere);
- după modul de fabricaţie, sunt industriale sau artizanale (de construcţie proprie sau
modificate);
- arme atipice (mascate) de timp special, disimulate (stilouri, bastoane, brichete, um-
brele, aparate de filmat, etc.).
Urmele armelor de foc sunt acele elemente materiale care apar pe corpul omenesc sau
pe diferite obiecte componente ale mediului, rezultate în urma producerii împuşcăturii cu ocazia
săvârşirii unei infracţiuni.
Armele de foc sunt construite cu ajutorul a trei componente principale: ţeava, me-
canismul de tragere şi patul sau mânerul.
Lungimea ţevii asigură precizia şi distanţa de tragere, ţeava putând fi prevăzută cu
ghinturi (şanţuri care asigură glonţului o mişcare de rotaţie în jurul propriei axe şi care imprimă
viteza glonţului) sau lisă.

46
 În interiorul mecanismului de tragere,se introduce cartuşul, asigurându-se plecarea
glonţului şi scoaterea tubului rămas cu ajutorul componentelor sale – închizător, percutor,
cameră de explozie, ejector, gheara extractoare şi fereastra de ieşire.
Toate aceste componente vor lăsa urme caracteristice pe tuburile cartuşelor.
Cartuşele au caracteristici diferite, în raport cu ţeava (ghintuită sau lisă) armei care le
vor utiliza şi cu calibrul acesteia.
Pentru armele cu ţeavă ghintuită, cartuşele sunt compuse din glonţ (care, prin proiectare,
realizează destinaţia armei), tubul (cu o rozetă la capătul opus gloanţelor), capsa (conţinând o
substanţă explozivă), pulberea sau praful de puşcă (care, prin explozie, proiectează glonţul).
Cartuşele destinate armelor cu ţeavă lisă au aceleaşi părţi componente şi, în plus, bura
(pâslă sau hârtie care izolează pulberea de proiectile, alice sau mitralii) şi rondela (care se pune
la capătul tubului pentru a împiedica ieşirea proiectilelor din cartuş.
Deplasarea glonţului de la ieşirea din ţeavă până la ţintă (sau punctul de cădere) se face
în linie curbă (datorită gravitaţiei) şi se numeşte traiectorie.
Prin folosirea armelor de foc, se creează două categorii de urme: urme formă şi urme
materie, dare după importanţa pe care o pot avea în procesul de identificare pot fi:
a) urme principale:
- proiectilele, tuburile şi capsele, precum şi urmele armei de foc create pe acestea (pe
tubul cartuşului se imprimă urmele unor piese componente ale armei, cum sunt ale percutorului,
ale peretelui frontal al închizătorului, urmele camerei de explozie, ale ghearei extractoare, ur-
mele pragului aruncător);
- urmele de pătrundere şi ieşire ale proiectilului;
- urmele de ricoşare;
b) urme secundare:
- urme rezultate din acţiunea flăcării care se formează după ieşirea glonţului dacă
distanţa dintre orificiul ţevii şi ţintă este mică şi nu în cazul armelor moderne;
- urme rezultate din acţiunea gazelor care se formează tot în cazul tragerilor de la mică
distanţă sau cu ţeava lipită;
- urme de funingine care rămân mai mult sau mai puţin pronunţate, în funcţie de distanţa
de la care s-a tras în raport cu ţinta şi care se formează în jurul orificiului de intrare a glonţului;
- urme ale particulelor de pulbere nearsă;
- inelul de metalizare format tot în jurul orificiului de intrare;
- urmele de unsoare.
La tragerile cu arme de foc cu alice şi mitralii întâlnit atât urme ale proiectilelor, cât şi
ale factorilor suplimentari.
În cadrul activităţilor de cercetare a locului faptei, eforturile echipei se vor îndrepta
spre:
- găsirea armelor de foc şi a urmelor de pe acestea;
- descoperirea tuburilor şi proiectilelor;
- descoperirea urmelor secundare de pe corpul şi hainele trăgătorului, dacă acesta a fost
identificat;
- descoperirea urmelor secundare de pe haine/şi corpul victimei (ulterior analizat în la-
borator), dar şi a urmelor de pătrundere şi ieşire ale proiectilului (cu ocazia autopsiei cadavrului
sau examinării medico-legale).
Prin interpretarea urmelor principale ale împuşcăturii, se pot stabili următoarele date:
- direcţia şi unghiul de tragere;
- locul şi distanţa de unde s-a tras;
- determinarea tipului, mărcii, modelului şi calibrului armei.
Prin interpretarea urmelor secundare ale împuşcăturii se pot stabili:
- distanţa de la care s-a tras;
- identificarea persoanei care a utilizat o armă de foc.

47
 Modelele de comparaţie pentru examinările în laborator se obţin de către expert prin
trageri experimentale, specialistului putându-i-se adresa întrebări cum sunt:
a) Când se prezintă arma, urmele principale şi secundare ale împuşcăturii şi obiectele
purtătoare:
- care sunt tipul, marca, modelul, seria şi calibrul arme;
- care este starea tehnică a armei;
- dacă arma cuprinde piese neoriginale;
- dacă arma poate declanşa o împuşcătură fără să se acţioneze pe trăgaci şi în ce condiţii;
- dacă cu arma respectivă se pot trage cartuşe de alt calibru;
- dacă tuburile şi proiectilele găsite la faţa locului sau în corpul victimei au fost trase cu
aceeaşi armă şi cu care anume dintre cele găsite la suspect;
- dacă tuburile şi proiectilele găsite au făcut parte din acelaşi cartuş;
- care sunt orificiul de intrare şi cel de ieşire al proiectilului;
- care este direcţia din care s-a tras;
- care sunt distanţa de la care s-a tras, numărul şi ordinea împuşcăturilor;
- care este vechimea aproximativă a împuşcăturii;
- care este compoziţia chimică a urmelor ridicate de pe arma şi muniţia prezentate expres
examinare;
- dacă pe mâinile şi hainele victimei sau ale suspectului există urme lăsate prin acţiunea
factorilor suplimentari ai împuşcăturii şi ce fel de urme;
- ce corpuri şi obiecte au fost lovite de gloanţe;
- dacă deteriorarea sau orificiul prezentat este cauzat de o armă de foc;
- ce poziţie aveau trăgătorul şi victima în timpul împuşcăturii;
- dacă pe armă, glonţ sau tub se găsesc amprente digitale sau urme materie.
b) Când se prezintă urma şi modelele pentru comparaţie:
- dacă proiectilul sau tubul descoperit la faţa locului a fost tras cu arma cu care s-au
executat modelele pentru comparaţie;
- dacă alicele sau burele descoperite la faţa locului au aceeaşi compoziţie cu modelele
ridicate de la suspecţi.
Armele găsite şi ridicate se descarcă, fiind interzis transportul şi trimiterea lor la labora-
tor încărcate.
Nu se trage şi nu se curăţă arma înainte de a fi examinată de către specialist în laborator
şi nu se introduc în gura ţevii obiecte pentru a proteja urmele.
Arma nu se dezmembrează, ci se plasează în suporturi specifice, în cutii de carton, bine
împachetată, pentru a se preveni mişcarea acesteia pe timpul transportului.
În cazul în care pe armă sunt descoperite urme de sânge, urme de mâini sau alte urme,
acestea se ridică cu ocazia cercetării locului faptei sau arma va fi învelită în hârtie curată, sigi-
lată pentru a preveni mişcarea armei şi alterarea urmelor pe timpul transportului la laborator.

Concluzii:
După frecvenţa lor la faţa locului, dar şi după posibilităţile de valorificare criminalistică,
urmele biologice, clasificate in urme se sânge, de salivă, despermă, de natură piloasă, osteolog-
ice, de miros, sunt exploatate specific în baza unei componente comune, respectiv moleculele
de sânge.
În practică, de multe ori, aceste urme sunt asociate, ceea ce impune folosirea unor
metode selective de descoperire, fixare, ridicare şi analiză.

Urmele biologice de natură umană sunt produse de secreţie, excreţie şi resturi de ţesuturi re-
zultate în procesul săvârşirii unor fapte de natură penală sau în legătură cu acestea.

48
 Întrebări de evaluare:
1. După ce criterii se clasifică urmele biologice? 2 puncte.
2. Cum se obţin modelele de comparaţie in cazul urmelor de sânge şi sub forma firului de păr?
1 punct
3. Ce este odorologia judiciară? 1 punct
4. Dar câinele de urmarire? 1 punct
5. Ce ştiţi despre A.D.N şi importanţa determinării profilului A.DN, pentru identificarea crim-
inalistică? 2 puncte
6. Sunteți expert criminalist. La ce răspunsuri ajungeți în cazul expertizei sângelui, firului de
păr şi salivă? 2 puncte.
7. Prezentați ipotezele ce se pot formula în urma examinării urmelor de sânge. 1 punct.

Teste grilă.

1. Sângele lichid:
a) se ridică cu ajutorul unei hârtii filtru;
b) se ridică cu ajutorul tifonului sau vată;
c) se recoltează cu ajutorul unei pipete sau seringi.

2. Ambalarea urmelor de sânge se face în mod corect, fără a se compromite proba:

a) în saci de plastic;
b) în saci de hârtie;
c) în frigidere portabile;

3. Precizați ce nu se poate stabili expertiza biocriminalistică a urmelor de spermă:

a) bolile venerice;
b) vechimea petei;
c) vârsta individului.

4. Cum se recomandă să se recolteze firele de păr:

a) prin smulgere;
b) prin pieptănare;
c) prin recoltarea firelor de păr căzute în mod natural

5. Urmele de pătrundere și ieșire ale proiectilului sunt:

a) urme principale;
b) urme secundare;
c) urme terțiare.

49
 Modulul V.
Cercetarea criminalistică a actelor scrise

Unitatea de învăţare:
1. Identificarea persoanei după scris;
2. Examenul tehnic al actelor scrise;
3. Identificarea semnăturii;
4. Identificarea scrisului şi a scrisului dactilografiat;
5. Cercetarea criminalistică a falsului în înscrisuri.

Bibliografie:
1. C. Suciu, Criminalsitică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 487
2. Andre Athanasiu, Scris şi personalitate, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 22
3. D. Sandu, Falsul în acte, Editura Dacia, 1977, p. 21-22
4. L. Ionescu, Despre stabilirea vechimii actelor dactilografiate, în Probleme de medicină
judiciară şi de criminalistică, vol V, Bucureşti, Editura Medicală, 1966, p. 130
5. L. Ionescu, Expertiza criminalistică a scrisului, Editura Junimea, Iaşi, 1973, p. 213-225

Obiective:
- enunţarea scopurilor cercetării criminalistice a actelor scrise;
- distincţia dintre grafoscopie si grafologie;
- examenul tehnic al actelor scrise (cu prezentarea modurilor în care acestea pot fi găsite la
faţa locului, cât şi a posibilităţilor oferite de expertiza scrisului(grafică) );
- identificarea semnăturii, cu prezentarea caracteristicilor acesteia şi rezultatul examinării
expertului;
- identificarea scrisului de tipar şi a scrisului dactilografiat, cu prezentarea caracteristicilor
individuale şi a aspectelor vizând interpretarea acestuia; expertiza scrisului tipărit sau dac-
tilografiat;
- cercetarea criminalistică a falsului, cu prezentarea metodelor de falsificare a scrisului, re-
zultatele obţinute prin examinarea imitării, deghizării sau copierii scrisului.

Prin act scris sau document, în criminalistică, se înţelege orice scris tipărit, dactilo-
grafiat, manuscris, schiţă, desen, prin care se atestă starea civilă, identitatea personală, pregăti-
rea şcolară ori profesională, încheierea pe diferite contracte, felurile declaraţii, precum şi
biletele de călătorie, de bancă, timbre etc.
Cercetarea judiciară a actelor scrise cuprinde, pe lângă cercetarea criminalistică, şi alte
genuri de examinare, cum sunt cele contabile, financiare, cercetarea criminalistică re-
strângându-se la atingerea unuia sau mai multor dintre următoarele scopuri:
- identificarea autorului unui manuscris;
- examinarea materialului din care este confecţionat actul – documentul respectiv;
- reconstituirea actelor deteriorate de acţiunea unor agenţi chimici sau fizici;
- stabilirea vechimii unor documente;
- determinarea ordinii şi a succesiunii executării diferitelor scrisuri din cuprinsul unui
act;
- citirea scrisurilor executate cu cerneluri invizibile, precum şi a scrisorilor codificate
ori cifrate;
- identificarea maşinii de scris;
- cercetarea sigiliilor, ştampilelor, timbrului sec şi a biletelor de valoare;
- examinarea înscrisurilor în scopul stabilirii autenticităţii lor şi depistării falsurilor ş.a.

50
 1. Identificarea persoanei după scris

Ramura tehnicii criminalistice care are ca obiect studierea elementelor de conţinut şi de

formă a scrisului în scopul identificării scriptorului sau stabilirii falsului în documente este cu-
noscută sub numele de grafoscopie judiciară.
Termenul nu trebuie confundat cu cel de grafologie care studiază, pe baza scrisului,
caracterul şi aptitudinile unei persoane neurmărind identificarea scriptorului.

2. Examenul tehnic al actelor scrise

Pentru a putea fi examinate de către un specialist, organul de urmărire penală trebuie să

pună la dispoziţia acestuia documentul sau actul scris după ce el a fost ridicat, în general, în
urma unei activităţi de urmărire penală (cercetarea la faţa locului, ridicarea de înscrisuri,
percheziţie, constatarea infracţiunii flagrante etc.).
Actul scris poate fi descoperit integru sau distrus în mod intenţionat (tăiat, rupt, ars) sau
prin acţiunea factorilor externi, prin trecerea timpului (putrezit), bine sau mai puţin
corespunzător conservat (umezit, prăfuit, mucegăit, etc.)
Ca regulă generală, ridicarea documentelor trebuie făcută luând precauţiunile necesare
pentru a nu distruge urmele existente (papilare, sânge ş.a.) şi, în acelaşi timp, să nu se creeze
urme noi.
Pentru acesta, actele scrise vor fi ridicate cu penseta sau purtând mănuşi chirurgicale
atunci când urmele de mâini existente pot fi utile cauzei care se cercetează.
Pe documentele scrise nu se fac menţiuni (adnotări), nu se îndoaie pentru a nu se altera
scrisul şi nu se îndosariază, ci se protejează prin introducerea într-un plic de mărime
corespunzătoare care va fi legat (capsat) în dosarul cauzei.
Pentru ridicarea documentelor din categoria distruse, organele de urmărire penală vor
apela la serviciile specialistului criminalist.
Prin interpretarea urmelor de hârtie se pot obţine date referitoare la:
- natura şi destinaţia firească dată hârtiei din care provine urma;
- întrebuinţarea dată de făptuitor hârtiei;
- mecanismul de formare a fragmentelor de hârtie rămase ca urme la faţa locului;
- factorii externi care au acţionat asupra urmei de hârtie, modificându-i aspectul;
- dacă hârtia din care provine urma era un act, o carte sau un alt înscris;
- activităţile şi acţiunile ce s-au petrecut la faţa locului;
- lupta dintre infractor şi victimă, încercarea de înlăturare a unor urme, declanşarea unui
incendiu, încercarea de a distruge anumite documente etc.
În cazul actelor scrise, prin interpretarea urmelor, se pot obţine date referitoare la natura
traseului, petei sau mânjiturii (cerneală, tuş, pastă, creion):
- instrumentul sau alt obiect cu care s-a executat traseul ori mânjitura;
- modificarea prin adăugirea ori suprapunerea de noi trasee de cerneală, tuş sau pastă de
scris;
- timpul aproximativ scurs de la formarea traseului petei sau mânjiturii.
Prin examinarea actelor scrise, expertul se poate pronunţa asupra vechimii şi
autenticităţii acestora în cazul înscrisurilor falsificate în care data reală ori momentul redactării
nu corespunde cu data indicată în act sau când anumite părţi din înscris sunt redactate în perio-
ade diferite de timp, contrar aparenţelor, multe dintre acestea fiind tipice pentru falsul prin
adăugare de text.
În cadrul examinării pentru stabilirea vechimii expertul îşi va concentra atenţia asupra
formei şi conţinutul, caracteristicile de fabricaţie ale hârtiei şi ale cernelii (pastei sau creion-
ului), precum şi gradul lor de îmbătrânire.
Pentru stabilirea autenticităţii actului scris, specialistul va avea în vedere:

51
 - îndeplinirea cerinţelor legale privind forma şi conţinutul actului scris;
- corespondenţa dintre actul autentic şi cel în litigiu sub aspectul formei şi conţinutului;
- stabilirea termenului real de valabilitate a actului scris;
- concordanţa între înfăţişarea persoanei şi fotografie;
- stabilirea realităţii datelor de identificare înscrise în document;
- starea elementelor de protecţie (securitate) conţinute de actul scris;
- autenticitatea ştampilei.
Identificarea persoanei după scris se bazează pe caracteristicile scrisului de mână şi
anume stabilitatea şi individualitatea sa.
În intervalul de vârstă de 20-25 ani, scrisul unei persoane devine format, caracterizându-
se prin prezenţa unor construcţii grafice specifice persoanei respective care rămân, în tip, rel-
ativ stabile.
Individualitatea scrisului reprezintă acea calitate a scrisului care îi stabileşte apartenenţa
la o anumită persoană.
În analiza scrisului, sunt avute în vedere caracteristicile generale şi individuale ale
acestuia.
Caracteristicile generale ale scrisului sunt:
- gradul de evoluţie şi forma scrisului;
- dimensiunea scrisului;
- înclinarea scrisului sau a literelor;
- viteza scrisului;
- presiunea scrisului;
- coeziunea şi continuitatea scrisului;
- spaţierea , direcţia şi forma rândurilor;
- orânduirea scrisului;
- plasarea altor elemente ale textului (titlul, semnătura, data).
Caracteristicile individuale ale scrisului se referă la:
- construcţia semnelor grafice (literelor), numărul elementelor constitutive, forma aces-
tora, precum şi direcţia mişcărilor de execuţie;
- modul de începere şi finalizare a semnelor grafice, legarea acestora şi elementele com-
ponente;
- modul de scriere a unor componente şi accesorii a semnelor grafice;
- modul de scriere a unor menţiuni.
Stabilitatea scrisului unei persoane în timp este relativă, în sensul că ea poate fi influ-
enţată, mai mult sau mai puţin, prin intervenţia pe care o pot avea unii factori cum sunt:
- schimbarea instrumentului de scris şi/sau a materialului pe care se face scrierea;
- schimbarea poziţiei scriptorului şi a suportului pe care se depune scrisul;
- condiţiile deosebite de lumină, temperatură şi ţinută vestimentară a scriptorului;
- starea psihică deosebită a persoanei (emoţia puternică);
- schimbări survenite în organismul scriptorului (îmbătrânirea, consumul unor substanţe
toxice sau medicamente);
- factori de ordin patologic (afecţiuni neuropsihice);
- modificarea intenţionată a scrisului.
Prin examinarea scrisului cursiv, expertul va putea răspunde la următoarele întrebări:
a) Când se prezintă numai scrisul în litigiu:
- numărul de persoane care au scris;
- stabilirea cu aproximaţie a sexului;
- stabilirea cu aproximaţie a vârstei şi profesiei;
- dialectul, subdialectul sau graiul folosit în scris.
b) Când se prezintă scrisul în litigiu şi modelele de comparaţie, dacă scrisul în litigiu a
fost executat de persoana de la care s-au prelevat modelele de comparaţie.

52
 Expertul se va putea pronunţa şi asupra scrisului executat prin imitarea caracterelor ti-
pografice, scrisului cursiv deghizat, scrisului cursiv alterat din cauza unor stări psihologice.

3. Identificarea semnăturii

Semnătura persoanei prezintă caracteristici similare cu cele ale scrisului, generale şi

individuale, fiind astfel aptă pentru identificare.
Prin examinare, expertul va putea răspunde la următoarele întrebări:
a) Când se prezintă numai semnătura în litigiu:
- dacă falsul a fost executat prin imitarea liberă a semnăturii;
- dacă falsul a fost executat de pe un model;
- dacă falsul a fost executat prin deghizarea propriei semnături;
- dacă falsul a fost executat prin copierea semnăturii;
b) Când se prezintă semnătura în litigiu şi modelele de comparaţie, dacă semnătura în
litigiu a fost executată de persoane de la care s-au prelevat modele de comparaţie.
În urma examinării, expertul va putea formula concluzii de genul:
- certă pozitivă (scrisul… aparţine, a fost executat de …);
- certă negativă (scrisul …nu aparţine, nu a fost executat de …);
- de probabilitate (scrisul… aparţine, a fost executat probabil de …);
- de imposibilitate (nu se poate stabili dacă scrisul aparţine, a fost executat de…).

4. Identificarea scrisului de tipar şi scrisul dactilografiat

Scrisul de tipar şi cel dactilografiat prezintă caracteristici individuale de identificare.

Prin interpretarea scrisului de tipar, se pot obţine date şi indicii referitoare la:
- forma, caracterul şi modul de realizare a imprimării, precum şi procedeul de repro-
ducere şi multiplicare;
- caracterul literelor, al semnelor, de punctuaţie şi al cifrelor folosite în executarea scrie-
rii;
- forma şi caracterul clişeelor zincografice (ilustraţiilor);
- procedeul de culegere a textului (mecanic sau manual);
- originalitatea textului (original sau copie xerografiată);
- provenienţa textului (text provenit dintr-o lucrare deja tipărită sau în curs de tipărire –
şpalt).
Prin interpretarea scrisului dactilografiat se pot obţine date şi indicii referitoare la:
- tipul şi marca maşinii cu care s-a dactilografiat textul;
- caracterul literelor şi particularităţile determinate de uzura acestora;
- distanţa dintre rândurile unui text;
- originalitatea textului (dacă este un exemplar original ori o copie cu plombagină sau
multiplicată la xerox sau în altă modalitate).
În vederea efectuării expertizei, se vor putea formula întrebări de genul:
a) Când se prezintă doar textul tipărit sau dactilografiat:
- care este caracterul literelor sau al cifrelor folosite la executarea textului tipărit;
- prin ce procedeu a fost cules textul (mecanic sau manual);
- dacă textul reprezintă un original sau este o copie şi prin ce mod a fost realizat acesta;
- dacă textul provine dintr-o lucrare tipărită sau reprezintă un şpalt;
- dacă clişeele zincografice sunt autotipii sau liniare;
- care sunt tipul, marca şi modelul maşinii de scris folosite la dactilografierea textului
în litigiu;
- ce uzură specifică prezintă maşina de scris cu care a fost executat textul;

53
 - dacă textul a fost executat prin imprimarea cu pamblica maşinii de scris sau prin
plombagină;
- dacă textul a fost scris în întregime la aceeaşi maşină sau o parte din el a fost executat
în alt mod;
- dacă textul prezintă ştersături sau adăugiri şi prin ce procedee tehnice au fost executate
acestea;
b) Când se prezintă textul incriminat şi modelele pentru comparaţie prelevate de la
literele de tipar sau maşina de scris, dacă textul descoperit la faţa locului a fost executat cu
literele, matriţa sau cu maşina de scris de la care s-au prelevat modelele pentru comparaţie.
La fel cu scrisul de mână, scrisul dactilografiat are implementate caracteristicile person-
alităţii scriptorului, prezentând, în consecinţă, caracteristici generale şi individuale care pot fi
utilizate de expert în procesul identificării dactilografului.
Caracteristicile generale vizează stabilirea gradului de clasificare a dactilografului şi
tehnica de utilizare a tastaturii, cele individuale fiind date de utilizarea semnelor de punctuaţie
şi alte repere cum sunt sfârşitul de pagină, omogenitatea scrierii, modul de dispunere a textului
în pagină, modul de corectare a greşelilor, modul de punere în evidenţă a titlului şi semnelor
auxiliare folosite pentru aceasta, modul de realizare a numerotării paginilor şi semne auxiliare
folosite, greşelile de dactilografiere ş.a.
Şi elementele de redactare (stilul), limbajul sau ortografia pot fi utilizate în identificarea
dactilografului, dar numai cu condiţia ca acesta să fi conceput şi textul redactat.
Expertiza scrisului dactilografiat, în scopul identificării dactilografului poate stabili
următoarele:
a) Când se prezintă numai scrisul în litigiu:
- dacă documentul este scris la una sau mai multe maşini;
- tipul, modelul şi marca maşinii de scris;
- gradul de pregătire profesională a dactilografului.
b) Când se prezintă scrisul în litigiu şi modelele de comparaţie, dacă scrisul de maşină
în litigiu a fost sau nu dactilografiat de persoana de la care s-au prelevat modelele de com-
paraţie.
Modelele de scris pot fi obţinute experimental, la cererea organului de urmărire penală,
adresată persoanei suspecte, sau pe alte căi când persoana de la care emană înscrisul pe care l-
a creat anterior cererii nu este informată cu privire la destinaţia acestuia.
Modelele de scris experimentale pot fi obţinute prin scriere liberă sau prin dictare, când
persoanei i se va dicta textul pe care l-a scris anterior liber.
Textul scris liber sau la dictare trebuie să cuprindă şi cuvintele utilizate în textul în
litigiu.
Din practica de expertiză criminalistică şi literatura de specialitate reies următoarele
reguli:
- este cu desăvârşire interzise să i se solicite persoanei să copieze textul în litigiu;
- pe cât posibil persoanei de la care se iau modelele de scris pentru comparaţie trebuie
să i se creeze condiţii asemănătoare celor în care se presupune – ori există date – că a fost
executat scrisul în litigiu: condiţii de luminozitate, instrumentul scriptural, suport, poziţie de
scriere; în cazul în care scrisul în litigiu conţine şi cifre, modelul de scris trebuie să conţină şi
cifre, pentru evitarea încercărilor de deghizare, solicitându-se persoanei să efectueze anumite
operaţii matematice;
- în textul conceput pentru modelele de scris, trebuie introduse şi cuvinte scrise greşit
în textul în litigiu, dictarea făcându-se într-un ritm egal, fără accentuarea unor cuvinte şi fără a
se da indicaţii cu privire la semnele ortografice şi de punctuaţie;
- în cazul în care persoana, deşi are un scris evoluat, încetineşte ritmul scrierii, se va
accelera ritmul dictării, fără a se reveni la cuvintele nescrise, după o anumită perioadă se va
proceda la luarea altor modele de scris;

54
 Modelele de scris libere care pot fi ridicate pe parcursul cercetărilor de la persoanele
care le deţin trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie de dată şi de provenienţă certă;
- scrisul să fi fost executat cu acelaşi instrument scriptural, cu aceeaşi substanţă de scris
şi pe acelaşi suport ca şi scrisul în litigiu;
- să conţină pe cât posibil aceleaşi caractere şi să aibă aceeaşi destinaţie ca şi scrisul în
litigiu;
- să fie ridicate cu respectarea strictă a dispoziţiilor legale şi individualizate în cuprinsul
actului procedural încheiat;
- să fie suficiente din punct de vedere cantitativ.

5. Cercetarea criminalistică a falsului

Falsul este întâlnit relativ frecvent în practica organelor judiciare atât pentru realizarea
unor scopuri infracţionale, cât şi pentru stingerea unor interese în cauzele civile.
Din punct de vedere al calităţii sale, falsul porneşte de la cel grosolan, observabil apro-
ape de către oricine, ajungând la cele executate cu ajutorul unor mijloace perfecţionate, greu
sesizabil chiar de către cei iniţiaţi.
Din punct de vedere criminalistic, falsul este parţial şi total, denumit şi contrafacere
când înscrisul este total alterat.
Pentru realizarea falsului se folosesc diferite metode:
a) Falsul prin înlăturarea de text. Înlăturarea sau ştergerea de text reprezintă o modalitate
de falsificare care se realizează pe cale mecanică sau pe cale chimică.
b) Falsul prin adăugare de text. Porneşte de la simpla modificare a unor caractere (cifre,
litere) până la introducerea unor rânduri întregi.
c) Falsul prin imitarea, deghizarea ori copierea scrisului, omiterea scrisului constă în
reproducerea caracteristicilor grafice specifice aparţinând altei persoane.
Imitarea scrisului unei persoane poate fi o imitare liberă când este utilizat un model sau
după memorie.
Deghizarea scrisului este utilizată în special când autorul înscrisului intenţionează să-şi
ascundă identitatea şi se realizează prin deformarea sau modificarea unor caracteristici proprii,
scrierea cu mâna stângă sau scrierea cu majuscule sau cu caracter de tipar.
Copierea textului sau a semnăturii poate fi realizată prin: copiere prin apăsare, copierea
prin transparenţă (la geam), copierea cu ajutorul hârtiei copiative (indigo) şi copierea cu ajutorul
sistemelor optice de proiecţie.
Prin expertiza criminalistică se pot identifica şi alte categorii de falsuri:
- falsul prin acoperire de text;
- falsul executat prin decupare şi reconstituire;
- falsul executat cu ajutorul copiatoarelor şi tehnicii de calcul;
- reconstituirea seriilor şi inscripţiilor ştanţate pe metale;
- falsul în actele de identitate şi călătorie;
- falsul în cărţile de credit şi în alte mijloace de plată.

Concluzii:
Cercetarea judiciară a actelor scrise se face în scopul identificării unui manuscris, a ex-
aminări materialului din care ete confecţionat actul (sau documentul), al reconstituirii unui act
deteriorat, al stabilirii vechimii acestuia, e.t.c. , iar ramura criminalisticii care se ocupă cu
studiul scrisului în scopul identificării scriptoriului sau al stabilirii falsului, se numeşte grafos-
copie judiciară.

55
 Întrebări de evaluare:

1. Ce se înţelege prin act scris sau document, în criminalistică? 1 punct

2. În ce scop se face cercetarea judiciară a actelor scrise? 2 puncte.
3. Ce se înţelege prin grafoscopie? Dar prin grafologie? 2 puncte
4. Care sunt caracteristicile scrisului de mână? 2 puncte.
5. Ce răspunsuri poate da expertul în urma expertizei scrisului cursiv? Dar în urma examinării
scrisului dactilografiat? 2 puncte
6. Care sunt metodele prin care se realizează falsul în înscrisuri? 2 puncte.

Teste grilă.

1. Pentru stabilirea autenticității unui înscris, specialistul va avea în vedere:

a) modalitatea de plasare a titlului, semnăturii și datei;
b) coeziunea și continuitatea scrisului.
c) îndeplinirea cerințelor legale privind forma și conținutul actului scris;

2. Înclinarea scrisului sau a literelor reprezintă o componentă a:

a) individualității scrisului de mână;
b) stabilității scrisului de mână;
c) autenticității scrisului de mână.

3. Modelele de scris experimentale pot fi obținute:

a) prin copierea textului în litigiu;
b) doar prin scriere liberă;
c) prin scriere liberă sau prin dictare.

4. Expertiza grafică are ca obiect:

a) examinarea urmelor vizibile de mâini;
b) examinarea desenelor papilare;
c) examinarea scrisului de mână și a semnăturii;

5. Falsul prin adăugare de text este o formă tipică a:

a) falsului prin înlăturare de text;
b) falsului parțial;
c) falsului total.

56
 Modulul VI.
Fotografia judiciară

Unitatea de învăţare:
1. Noţiunea şi importanţa fotografiei judiciare;
2. Aparatul de fotografiat;
3. Fotografia judiciara operativă;
4. Fotografia judiciară de la faţa locului;
5. Fotografia de percheziţie şi de ridicare de obiecte/înscrisuri;
6. Fotografia la reconstituire;
7. Fotografia cu ocazia prezentării pentru recunoaştere;
8. Fotografia semnalmentelor;
9. Fotografia de supraveghere operativă

Bibliografie:
1. C. Suciu, Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 86-87;
2. Em. Stancu, Criminalistică, vol. II, T.U.B. , 1986, p. 136;
3. Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. I, Editura M.I., 1976, p. 69-70;
4. Mircea, Criminalistică, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1994, p. 19 şi urm.

Obiective:
- prezentarea importanţei fotografiei judiciare, rezultată din avantajele oferite de aceasta;
- prezentarea sumară a aparatului fotografic cât şi a procesului forografic;
înţelesul fotografiei judiciare operative, cu aratarea metodelor de realizare;
- caracterizarea procedeelor de fotografiere operativă la faţa locului;
- fotografia executată cu ocazia percheziţiei şi ridicării de obiecte;
- fotografierea executată cu ocazia reconstituirii, a prezentşrii pentru recunoaştere;
- fotografierea semnalmentelor pentru identificarea persoanelor, a cadavrelor nerecunoscute;
- condiţiile de efectuare a fotografiei de supraveghere operativă.

1. Noţiunea şi importanţa fotografiei judiciare

Fotografia judiciară este o ramură a tehnicii criminalistice care adaptează şi elaborează

metodele de fixare, prin fotografiere, a rezultatelor şi modului de desfăşurare a unor activităţi
de urmărire, precum şi modelele corespunzătoare cercetării de laborator a probelor materiale.
Importanţa fotografiei judiciare rezultă din avantajele pe care le prezintă utilizarea
acesteia:
- fotografia judiciară înregistrează informaţia completă, cu privire la obiectul cercetat,
atât cu ocazia desfăşurării unor activităţi procedurale şi de tactică criminalistică, cât şi
demonstrative, în laborator, având în vedere fidelitatea ei;
- fotografia permite înregistrarea rapidă, spontană, a unui număr mare de stări de fapt
şi împrejurări;
- fotografia judiciară prezintă şi o evidenţă probatorie, deoarece „o imagine valorează
mai mult decât 10.000 de cuvinte” (Confucius);
- are şi o eficienţă deosebită în prevenirea comiterii unor fapte antisociale;
- are şi calitatea de a avea o anumită influenţă psihologică atât asupra suspectului sau
inculpatului, cât şi asupra instanţelor de judecată.

57
 2. Scurtă prezentare a aparatului de fotografiat şi a procesului fotografic

Construcţia şi modul de funcţionare a aparatelor de fotografiat sunt asemănătoare cu

cele ale ochiului uman.
Toate aparatele de fotografiat au în comun următoarele componente:
- obiectivul, destinat permiterii pătrunderii luminii în aparat, direcţionată pe materialul
fotosensibil (filmul);
- diafragma, care controlează deschiderea obiectivului şi, prin aceasta, a cantităţii de
lumină care va ajunge pe materialul fotosensibil;
- obturatorul care controlează timpul (durata) de expunere a materialului fotosensibil la
lumină;
- corpul aparatului, care nu trebuie să permită pătrunderea luminii în interior, cu ex-
cepţia celei lăsate de obiectiv. În interiorul său, se află o cameră obscură unde se găseşte şi
materialul fotosensibil;
- vizorul, care permite vizualizarea subiectului înainte ca imaginea să fie înregistrată şi
corectarea poziţiei în funcţie de dorinţă.
Pentru a fixa imaginea preluată prin obiectiv, este necesar un material fotosensibil
(filmul) atât în cazul imaginilor alb-negru, cât şi color.
Întregul proces de obţinere a imaginii negative, alb-negru sau color şi apoi a celei
pozitive se numeşte developare.
Camerele digitale se deosebesc de aparatele clasice doar prin mediul de stocare al im-
aginii, acesta nemaifiind filmul, ci un senzor alcătuit din milioane de diode fotosenzitive numite
fotoelemenţi sau pixeli. Fiecare fotoelement va căpăta un singur pixel din viitoarea fotografie
şi-l va păstra în memorie într-un card de memorie flash.
Camerele digitale prezintă următoarele avantaje, în detrimentul celor clasice:
- costul scăzut al imaginii fotografice în raport cu preţul filmului, al substanţelor chimice
necesare şi al developării;
- facilitatea prelucrării şi distribuirii imaginii în raport cu dificultăţile determinate de
developarea în laborator al fotografierii clasice;
- o mai bună calitate a imaginii;
- posibilitatea transmiterii imaginii de îndată, în orice colţ al lumii cu ajutorul reţelelor
de calculator;
- posibilitatea îmbunătăţirii imaginii prin prelucrare cu ajutorul unor programe speciale
de calculator.

3. Fotografia judiciară operativă (de fixare)

Prin formularea de fotografie judiciară operativă (de fixare) înţelegem toate fotografiile
executate de organul de urmărire penală cu ocazia desfăşurării activităţilor procedurale şi de
tactică criminalistică sau în legătura cu acestea.
Astfel sunt fotografiile executate cu ocazia cercetării locului faptei, percheziţiilor, re-
constituirilor, prezentării pentru recunoaştere, fotografia semnalmentelor.
Pentru a putea realiza fotografia judiciară operativă, sunt utilizate mai multe metode:
a) Metoda fotografiei unitare, cel mai frecvent utilizată când subiectul de fotografiat
poate fi redat, datorită dimensiunilor şi poziţiei sale, cu ajutorul unei singure imagini.
b) Metoda fotografiei panoramice care se aplică în cazul în care subiectul de fotografiat
nu poate fi redat în totalitatea sa cu ajutorul unei singure fotografieri datorită dimensiunilor
sale.
Pentru realizarea fotografiei dorite, organul de urmărire penală poate opta la unul dintre
următoarele procedee:

58
- procedeul fotografiei panoramice liniare care constă în fotografierea succesivă a subiec-
tului pe porţiuni mai mici;
- procedeul fotografiei panoramice circulare se realizează prin fotografierea succesivă a subi-
ectului pe porţiuni mai mici.
c) Există situaţii când fotografia unitară executată dintr-un singur loc nu poate reda
toate amănuntele subiectului sau nu poate cuprinde tot spaţiul de interes.
Soluţia este cea de a executa fotografia de pe poziţii contrare sau de pe poziţii încru-
cişate, utilizată în special în cazul fotografiei schiţă de la faţa locului.
Măsurătorile fotografice s-au impus ca necesare pentru redarea dimensiunilor subiec-
tului de fotografiat, a distanţei între el şi alte obiecte (urme), precum şi dimensiunilor altor
obiecte preluate cu ajutorul imaginilor fotografice.
În cazul în care trebuie fixată distanţa dintre obiecte, se utilizează metoda metrică de
fotografiere, prin utilizarea unei benzi special concepute, cu pătrate (dreptunghiuri) de culoare
alb-negru, care se succed.
Există şi posibilitatea executării fotografiei metrice prin utilizarea metodei
stereometrice.

4. Fotografia judiciară de la faţa locului

Are ca scop fixarea locului faptei şi ale împrejurimilor acestuia, precum şi urmelor de-
scoperite cu ocazia cercetării, completând cu imagini procesul-verbal de cercetare la faţa loc-
ului din care face parte.
La faţa locului, sunt executate fotografii:
a) Fotografia de orientare care cuprinde tabloul general al locului faptei, cu toate îm-
prejurările sale, astfel încât cu ajutorul ei să se poată face la nevoie orientarea în teren.
Fotografia de orientare poate fi executată şi prin metoda fotografiei unitare sau pano-
ramice.
b) Fotografia schiţă care oglindeşte locul săvârşirii faptei, cu toate particularităţile sale,
fără împrejurimi, având în prim plan obiectul central al cercetării criminalistice, adică obiectul
asupra căruia s-a îndreptat nemijlocit acţiunea infractorului.
c) Fotografierea obiectelor principale se face de către organul de urmărire penală tot în
faza statică a cercetării la faţa locului. Cuprinde numai o parte din locul faptei, numai unul
dintre obiectele principale aflate în perimetrul său. Fiecare obiect nu se fotografiază izolat, ci
în corelaţie cu obiectele şi urmele din imediata lui apropiere, astfel încât după imaginea foto-
grafică să se poată stabili poziţia sa în raport cu celelalte obiecte.
d) Fotografia detaliilor se execută în faza dinamică a cercetării locului faptei când există
posibilitatea mişcării obiectelor şi poziţionării lor cât mai favorabile pentru fotografiere.

5. Fotografia la percheziţie şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri

Ca şi în cazul cercetării locului faptei, în cazul efectuării percheziţiei. Fotografia este

utilă pentru ilustrarea locului în care aceasta a fost efectuată, a bunurilor, valorilor descoperite,
dar şi pentru fixarea locurilor în care respectivele bunuri au fost ascunse.
Fotografiile se execută în modalităţi foarte apropiate cu cele efectuate cu ocazia cer-
cetării locului faptei, vizând fotografia locului percheziţionat, fotografia ascunzătorii obiectelor
descoperite şi fotografia obiectelor descoperite sau predate la cererea organului de urmărire
penală.
Fotografia locului unde va fi efectuată percheziţia este similară cu fotografia de
orientare şi are ca scop fixarea ansamblului locului unde se va face percheziţia şi a împreju-
rărilor sale.

59
 Fotografia ascunzătorii obiectelor descoperite redă locul în care au fost găsite obiectele
căutate, fără împrejurimile locului respectiv. Numărul acestor fotografii depinde de numărul
ascunzătorilor în care sunt descoperite şi nu de numărul obiectelor.
Fotografia obiectelor descoperite sau predate în vederea ridicării se va efectua pentru
fiecare obiect în mod izolat.
Scopul acestei fotografii de detaliu a obiectelor găsite cu ocazia percheziţiei este acela
de a reda mărimea exactă, forma şi diferitelor lor particularităţi.

6. Fotografia la reconstituire

Prin reconstituire, organul de urmărire penală urmăreşte verificarea posibilităţii de ob-

servare şi a perceperii auditive a părţilor sau persoanelor, verificarea posibilităţilor de efectuare
a unor acţiuni în condiţiile date, precum şi pentru verificarea unor împrejurări controversate de
la locul faptei.
În cazul reproducerilor experimentale şi a reconstituirii în vederea clasificării unor îm-
prejurări controversate de la locul faptei, fotografia va constitui mijlocul de fixare şi ilustrare a
celor consemnate în procesul-verbal de reconstituire.
Prin fotografia executată cu ocazia reconstituirii, se urmăreşte ilustrarea ansamblului
locului şi condiţiilor în care se efectuează reconstituirea, a principalelor momente prin care se
realizează scopul acestuia.
Fotografia locului reconstituirii în ansamblul său va fi sau nu necesară, în funcţie de
faptul că în cauza cercetată s-a efectuat sau nu cercetarea locului faptei.
În cazul în care cercetarea locului faptei nu a fost iniţial efectuată, se vor executa foto-
grafii de orientare şi schiţă.
Fotografia secvenţelor reconstituirii are ca scop redarea celor mai importante momente
ale activităţilor prin care se realizează scopul percheziţiei, cel de verificare a unor probe sau
pentru descoperirea unor noi probe.
În cazul verificării posibilităţii de observare, fotografia secvenţelor va consta în foto-
grafierea locului în care se va afla subiectul de fotografiat din locul în care s-a făcut observarea.
Fotografia reconstituirii va trebui să cuprindă secvenţe privind locul pătrunderii, traseul
urmat şi locul de ieşire din perimetrul infracţional, precum şi activităţile a căror verificare sa
întreprinde.

7. Fotografia cu ocazia prezentării pentru recunoaştere

Alături de procesul-verbal, fotografia reprezintă mijlocul prin care se fixează şi ilus-

trează modul de desfăşurare al activităţii.
Prin fotografie, se poate demonstra îndeplinirea condiţiilor cerute (sex, îmbrăcăminte,
vârstă, înălţime) pentru formarea grupului de persoane aşezat în odinea cerută şi indirect obi-
ectivitatea recunoaşterii.
În cazul în care recunoaşterea va fi făcută de o altă persoană, dar vizând acelaşi suspect
şi utilizându-se acelaşi grup de persoane, ambele fotografii se vor repeta, întrucât suspectul îşi
va schimba poziţia în grup.
Fotografii se pot executa şi la prezentarea pentru recunoaştere a animalelor în caz că
acestea vor fi considerate ca elemente, cu menţiunea că ele, de regulă, nu se prezintă pentru
recunoaştere din grup.

60
 8. Fotografia semnalmentelor

În practica organelor de urmărire penală, fotografia judiciară este utilizată şi în facili-

tatea altor activităţi, cum sunt cele de recunoaştere, urmărire şi identificare a persoanelor,
identificare a cadavrelor necunoscute.
În acest scop, sunt executate fotografii:
- pentru identificarea persoanelor sunt efectuate fotografii faţă şi profil dreapta, iar când
se apreciază necesar, şi în picioare
- pentru identificarea cadavrelor sunt utilizate fotografiile executate imediat după găsi-
rea cadavrului, dar, în special, fotografii bust-faţă şi bust-profil realizate după toaletarea şi res-
taurarea cadavrului.

9. Fotografia de supraveghere operativă

În cadrul fotografiei de supraveghere operativă efectuată în condiţiile prevederilor

Codului de procedură penală, subiectul este o persoană care nu ştie că este fotografiată, su-
pravegherea şi fotografierea sa având drept scop documentarea activităţii infracţionale.
Înregistrările video pot fi utilizate cu succes în activităţile de tactică criminalistică, în
special la cercetarea la faţa locului, reconstituire, ascultarea persoanelor etc.

Concluzii:

Fotografia judiciară este o ramură a tehnicii criminalistice care adaptează şi elaborează

metodele de fixare, prin fotografiere, a rezultatelor şi modului de desfăşurare a unor activităţi
de urmărire, precum şi modelele corespunzătoare cercetării de laborator a probelor materiale.
Avantajele pe care le prezintă utilizarea sa, impun fotografia juduciară ca un auxiliar
indispensabil al organelor de urmărire penală, aceasta stând la baza majotităţii activităţolor
specifice criminalistice.

Întrebari de evaluare:

1. Care sunt avantajele fotografiei judiciare? 2 puncte

2. Care sunt procesele de fotografiere operativă? 2 puncte
3. În ce constă fotografia semnalmentelor? 1 punct
4. In ce condiţii se relizează fotografia de urmărire (de supraveghere)? 1 punct.
5. Prezentați tipurile de fotografii efectuate în cadrul fotografiei judiciara de la fața locului. 2
puncte.
6. prezentati fotografia judiciară de reconstituire. 2 puncte.

Teste grilă:

1. Diafragma, ca și componentă a aparatului de fotografiat:

a) controlează cantitatea de lumină care va ajunge pe materialul fotosensibil;
b) permite vizualizarea subiectului înainte ca imaginea să fie înregistrată;
c) controlează durata de expunere a materialului fotosensibil la lumină.

2. În cazul în care trebuie fixată distanța între obiecte se utilizează:

a) metoda fotografiei panoramice;
b) metoda fotografiei unitare;
c) metoda metrica de fotografiere.

61
3. Fotografia judiciară operativă (de fixare) cuprinde:
a) fotografia panoramică;
b) fotografia obiectelor principale;
c) fotografia de orientare

4. Fotografia care redă scena infracțiunii intr-un singur cadru este denumită:
a) fotografia schiță incrucișată;
b) fotografia schiță panoramică;
c) fotografia schiță unitară

5. Fotografia de detaliu nu este specifică:

a) fazei dinamice a cercețării locului faptei;
b) fazei statice a cercetării la fața locului;
c) încăperilor mari.

62
 Modulul VII.
Constatarea tehnico-ştiinţifică şi expertiza

Unitatea de învăţare:
1. Generalităţi privind constatarea tehnico-ştiinţifică şi expertiza;
2. Sistemul unităţilor si laboratoarelor de expertiză criminalistică;
3. Dispunerea constatărilor şi expertizelor;
4. Aprecierea concluziilor specialistului/expertului.

Bibliografie:
1. Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. I, Editura M.I., Bucureşti, 1976,p.19;
2. Em. Mihuleac, Expertiza judiciară, Ed Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 20;
3. R. Constantin. P. Drăghici, M. Ioniţă, Expertizele, mijloc de probă în procesul penal, Ed.
Tehnică, Bucureşti, 2000, p. 114 şi urm.

Obiective.
- prezentarea unor aspecte generale vizând constatarea tehnico-ştiinţifică, cu referire la nor-
mele procesului ce reglementează materia;
- expertiza criminalistică, mijloc de probă valoros, clasificarea noţiunii de expertiză, cu re-
ferire la dispoziţiile procesuale aplicabile materiei;
- expertiza complexa, noţiune şi domeniu de aplicare, cu precizarea nevoii unei reglemantări
proprii;
- prezentarea sistemului unităţilor si laboratoarelor cu activitate de expertiză criminalistică;
- reguli tactice ce trebuie să stea la baza dispoziţiilor de efectuare a constatărilor si expertizei;
- prezentarea raportului de constatare/expertiză;
- aspecte vizând aprecierea concluziilor specialistului/expertului;
- valorificarea raportului şi valorificarea concluziilor de către organele judiciare.

1. Generalităţi privind constatarea tehnico-ştiinţifică şi expertiza

Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează de către specialişti sau tehnicieni care

funcţionează în cadrul ori pe lângă instituţie de care aparţine organul de urmărire penală, dar
poate fi efectuată şi de specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul altor organe.
Astfel, în cadrul Ministerului Public, funcţionează serviciul de criminalistică din cadrul
Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică a Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
La nivelul Parchetelor de pe lângă Curţile de Apel şi Tribunalele judeţene, îşi des-
făşoară activitatea cabinete de criminalistică, încadrate cu procurori şi tehnicieni criminalişti,
dar care nu desfăşoară activităţi în domeniul constatării tehnico-ştiinţifice şi expertizei.
În cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, îşi desfăşoară activitatea
Institutul de Criminalistică din structura Inspectoratului General al Poliţiei.
Şi la nivelul inspectoratelor judeţene de poliţie funcţionează laboratoare de criminal-
istică încadrate cu experţi criminalişti care desfăşoară activităţi în domeniul constatării tehnico-
ştiinţifice şi expertizei în funcţie de specializarea pe care o au poliţiştii şi de dotarea la-
boratoarelor.
Atât Institutul de Criminalistică, cât şi laboratoarele judeţene dispun de aparatură per-
formantă în domeniul identificării după urmele papilare, al analizei fizico-chimice, al falsurilor
materiale în înscrisuri, documente de identitate sau bancnote, a urmelor lăsate de armele de foc.
La nivelul Institutului de Criminalistică poate fi determinat şi profilul ADN.

63
 Pentru efectuarea constatării medico-legale, organul judiciar trebuie să se adreseze un-
uia dintre cabinetele medico-legale din reţeaua Institutului de Medicină Legală „Prof.dr.Mina
Minovici” din Bucureşti.
În centrele medicale universitare Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara, Târgu Mureş şi Craiova
funcţionează institute zonale de medicină legală sau laboratoare exterioare la nivelul muni-
cipiilor reşedinţă de judeţ servicii de medicină legală, iar în 11 municipii funcţionează cabinete
de medicină legală.
Expertizele se dispun, conform art. 172 din Codul de procedură penală când, pentru
constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ale cauzei, ce prezintă im-
portanță în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoştinţele unui expert.
La dispunerea expertizei, organul judiciar este obligat să cheme părţile, subiecții pro-
cesuali principali precum și expertul, dacă acesta a fost desemnat, părţile putând face observaţii
cu privire la întrebări, în sensul modificării sau completării lor.
Părţile și subiecții procesuali principali pot cere numirea unui expert recomandat de
fiecare dintre ele care să participe la efectuarea expertizei şi pot participa la efectuarea expert-
izei dacă organul judiciar o dispune.
În structura Ministerului Justiţiei, funcţionează Institutul Naţional de Expertize Crimi-
nalistice care îşi desfăşoară activitatea prin laboratoarele interjudeţene de Expertize Criminal-
istice Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi şi Timişoara.
Laboratoarele interjudeţene efectuează prima expertiză în domeniul traseologiei, balis-
ticii judiciare, cercetării înscrisurilor, datiloscopiei, iar Institutul Naţional de Expertize Crimi-
nalistice efectuează orice expertiză criminalistică, precum şi prima expertiză în cadrul acciden-
telor de circulaţie, incendiilor şi exploziilor.

2. Dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi expertizelor.

Dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor reprezintă finalul unui pro-

ces de apreciere a probelor existente în cauză şi a utilizării expertizei sau constatării tehnico-
ştiinţifice în cauza cercetată.
Oportunitatea unei constatări tehnico-ştiinţifice sau a unei expertize trebuie apreciată
ţinând cont de timpul necesar efectuării ei şi a costurilor pe care aceasta le presupune.
Obiectul expertizei trebuie precis delimitat la mijloacele de probă sau situaţiile de fapt
ori a faptelor sau împrejurărilor cauzei care trebuie lămurite cu ajutorul cunoştinţelor specialis-
tului sau expertului.
Expertiza sau constatarea tehnico-ştiinţifică este unul din mijloacele de probă prevăzute
de lege cu valoare probantă egală cu a celorlalte.
Odată stabilit obiectul expertizei, organul judiciar trebuie să formuleze întrebările la
care specialistul va trebui să răspundă prin raportul de constatare tehnico-ştiinţifică sau expert-
iză.
Organul de urmărire penală trebuie să pună la dispoziţia specialistului materialele şi
datele necesare efectuării constatării tehnico-ştiinţifice sau expertizei sau scriptele de com-
paraţie (la infracţiunile de falsuri în înscrisuri).
După aceste operaţiuni, organul judiciar va întocmi actul prin care dispune efectuarea
expertizei sau a constatării tehnico-ştiinţifice şi care va avea următorul conţinut:
- o parte introductivă ce cuprinde denumirea organului judiciar, numărul cauzei, denu-
mirea laboratorului de expertiză sau numele şi prenumele expertului numit;
- o parte descriptivă, conţinând descrierea faptei pe scurt, a materialelor puse la dis-
poziţia expertului, menţionându-se data descoperirii, condiţiile ridicării, ce schimbări a suferit
din momentul ridicării până la momentul înaintării spre examinare;
- o parte dispozitivă, cuprinzând întrebările la care specialistul va trebui să răspundă,
precum şi termenul de depunere a raportului.

64
 Actul de dispunere a constatării tehnico-ştiinţifice sau expertizei se înaintează împreună
cu tot materialul stabilit specialistului.

3. Aprecierea concluziilor specialistului

Activitatea desfăşurată de expert, specialist sau tehnician se va materializa într-un raport

de expertiză sau de constatare tehnico-ştiinţifică cu următoarea structură:
- în partea introductivă se menţionează date despre data şi organul care a dispus efec-
tuarea constatării tehnico-ştiinţifice sau expertizei, numele şi prenumele expertului, data şi locul
executării lucrării, data întocmirii raportului, obiectul şi întrebările la care au fost dispuse, ma-
terialele puse la dispoziţie şi dacă părţile sau expertul numit de acestea a participat la efectuarea
activităţilor;
- în partea descriptivă sau expozitivă sunt descrise mijloacele şi metodele de lucru
folosite, analiza obiecţiilor sau explicaţiilor date de părţi;
- în final sunt prezentate concluziile specialistului prin răspunsul la întrebările stabilite,
precum şi aprecieri ale expertului referitoare la obiectul expertizei.
Concluziile pot fi:
- categorice sau certe care pot fi pozitive sau negative;
- de probabilitate (când există un grad de incertitudine);
- de imposibilitate a rezolvării problemei, de formulare a unor concluzii.
În aprecierea raportului, organul judiciar va parcurge două etape:
În prima etapă vor fi analizate următoarele:
- dacă au fost respectate condiţiile legale de numire a specialistului şi dacă există even-
tuale motive de recuzare a acestuia;
- dacă au fost formulate răspunsuri clase şi complete la toate întrebările din actul proce-
dural;
- dacă au fost respectate condiţiile de citare a părţilor şi dacă s-au dat lămuririle necesare,
atât specialistului, cât şi a părţilor;
- participarea la expertiză a expertului numit de părţi;
- dacă raportul a fost datat şi semnat potrivit regulilor procedurale;
În etapa a doua se va analiza:
- dacă expertul a examinat întregul material pus la dispoziţie;
- logica raţionamentului şi concordanţa dintre concluzii şi conţinutul raportului de expertiză;
- dacă metodele şi mijloacele tehnico-ştiinţifice de investigare au fost cele mai adecvate.
În cazul în care în urma analizei raportului există neclarităţi sau inadvertenţe se vor
solicita lămuriri suplimentare specialistului care, în funcţie de natura lor, va putea da explicaţii
orale, prin ascultare sau scrise, sub forma unor precizări la raportul de expertiză.
Dacă expertiza este incompletă, organul judiciar va dispune efectuarea unui supliment
de expertiză.
O expertiză poate fi apreciată ca incompletă când, organul judiciar nu a formulat
întrebările cu suficientă claritate ori nu a pus la dispoziţia expertului toate materialele necesare,
părţile nu au dat expertului toate lămuririle care se impuneau, expertul a omis să verifice sau să
se pronunţe asupra uneia dintre problemele dispuse sau le-a verificat parţial.
Suplimentul de expertiză va fi efectuat de către expertul care a efectuat expertiza.
Dacă organul judiciar are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de
expertiză, se va dispune, în cazul constatărilor tehnico-ştiinţifice, o expertiză, iar în cazul ex-
pertizei, o nouă expertiză.
Noua expertiză va fi efectuată la structura ierarhic superioară celei care a efectuat prima
expertiză, iar în cazul experţilor judiciari, de către alţi experţi recomandaţi.

65
 Concluzii:
În condiţiile în care cunoştinţele devin tot mai întinse, iar specializarea capătă forme din
cele mai diverse, este firesc sa expertiza (constatarea tehnico-ştiinţifică) să aibă un rol deosebit
în cadrul procesului judiciar.
Constatarea tehnico-ştiinţifică se efectuează de către specialişti sau tehnicieni care
funcţionează în cadrul ori pe lângă instituţie de care aparţine organul de urmărire penală, dar
poate fi efectuată şi de specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul altor organe.
Expertizele se dispun când, pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în
vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoştinţele unui expert şi când legea o prevede.
La dispunerea expertizei, organul judiciar este obligat să cheme părţile şi expertul,
părţile putând face observaţii cu privire la întrebări, în sensul modificării sau completării lor.

Întrebări de evaluare:
1. Ce este constatarea tehnico-ştiinţifică? Dar expertiza? 2. puncte
2. Cum definiţi expertiza complexă? 2 puncte.
3. Care sunt regulile ce stau la baza dispunerii constatărilor/expertizelor? 2 puncte
4. Ce unităţi cu activitate de expertiză criminalistică cunoaşteţi? 2 puncte
5. care sunt părţile raportului de expertiză? 2 puncte.

Teste grilă.

1. Odată stabilit obiectul expertizei, organul judiciar:

a) nu este obligat să formuleze întrebările la cere trebuie să răspundă expertul;
b) nu este obligat să formuleze întrebările la care trebuie să răspundă expertul, dar dacă,
acesta din urma, le solicită în mod expres, atunci organul judiciar, sub sanctiunea
amenzii, este obligat să formuleze întrebările la care trebuie sa răspundă expertul.
c) este obligat să formuleze întrebările la care trebuie să răspundă expertul;

2. Certificatul medico-legal:
a) are valoarea unui raport de constatare;
b) are valoarea unei expertize extrajudiciare;
c) are valoarea unui raport de expertiză.

3. Atunci când concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau neclare se dispune:
a) refacerea expertizei;
b) întocmirea unui supliment la expertiză;
c) efectuarea unei noi expertize.

4. În cursul urmăririi penale sau al judecății, expertul poate fi audiat de organul de urmărire
penală sau de instanța:
a) la cererea procurorului și a subiecților procesuali principali;
b) la cererea părților și subiecților procesuali principali;
c) la cererea procurorului, a instanței de judecată, a părților, a subiectilor procesuali
principali sau din oficiu de către organul judiciar

5. Întârzierea sau refuzul nejustificat de efectuare a expertizei se sancționează cu:

a) amendă judiciară și răspunderea civilă;
b) înlocuirea expertului;
c) excluderea de pe tabelul experților judiciari.

66
 Modulul VIII.
Cercetarea la faţa locului

Unitatea de învăţare:
1. Cercetarea la faţa locului;
2. Pregătirea cercetării la faţa locului(la sediul organului judiciar,la faţa locului);
3. Reguli privind activităţile de cercetare la faţa locului(în faza statică şi în faza
dinamică);
4. Redactarea procesului verbal;
5. Reluarea sau repetarea cercetării la faţa locului.

Bibliografie:
1. G. Antoniu, în Colectiv, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală. Partea gen-
erală, vol. I, Editura Academia Romană, Bucureşti, 1975, p. 293Ş
2. Colectiv, Tratat practic de criminalistică, vol. I, Ed. M.I., Bucureşti, 1976, p. 25-27;
3. A. Ciopraga, Criminalistică-Tratat de Tactică, Ed. GAMA, Iaşi, 1996, p. 44;
4. Em. Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. Actami, Bucureşti, 2001, p. 325 şi urm.

Obiective:
- prezentarea unor aspecte generale privind cercetarea la faţa locului, etapă de debut a
urmăririi penale în care se dispun unele măsuri pregătitoare; apoi,
- vor fi arătate primele măsuri de pregătire luate la sediul organului judiciar şi la faţa locului;
- arătarea activităţilor întreprinse în cele două faze ale cercetării propriu-zise (statică şi
dinamică);
- conţinutul procesului verbal de cercetare după redactarea acestuia (art. 195 Cpp.);
- în ce condiţii se reia sau se repetă cercetarea la faţa locului, situaţii specifice ce pot interveni.

1. Generalităţi privind cercetarea la faţa locului

Cercetarea la faţa locului se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu
privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să se descopere şi să se fixeze urmele infracţiu-
nii, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurările în care
infracţiunea a fost comisă și ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane.
Prin această activitate, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată urmăreşte:
- să constate situaţia locului săvârşirii infracţiunii;
- să descopere şi să fixeze urmele infracţiunii;
- să stabilească poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă;
- să stabilească împrejurările în care infracţiunea a fost comisă.
Cercetarea la faţa locului este o activitate de debut a urmăririi penale şi cuprinde
măsurile pregătitoare ce se întreprinde, după sesizarea săvârşirii faptei penale, la sediul or-
ganului de urmărire penală şi la faţa locului, activitatea de cercetare propriu-zisă, interpretarea
urmelor şi întocmirea actelor procedurale.
Prin loc al faptei se înţelege perimetrul în limitele căruia se află probele materiale create
cu ocazia săvârşirii infracţiunii.
Dimensiunile locului faptei sunt diferite în funcţie de genul de infracţiune ce se cerce-
tează, dar şi de particularităţile specifice fiecărei infracţiuni în parte.
Pe tot parcursul procesului de cercetare la faţa locului îşi au aplicabilitatea unele reguli,
de natură să asigure organizarea şi desfăşurarea acestei activităţi, în conformitate cu principiile
generale de tactică criminalistică:
a) Nelimitarea anticipată, în timp, a duratei cercetării la faţa locului.

67
 b) Efectuarea cercetării complete la faţa locului, independent de orice ipoteză precon-
cepută sau alte anticipări.
c) Caracterul organizat al executării sarcinilor de către participanţii la cercetare.
d) Utilizarea aparaturii şi tehnicii criminalistice în raport cu natura şi particularităţile
locului faptei.
e) Consemnarea în cursul efectuării cercetării la faţa locului a tuturor constatărilor
făcute şi a celorlalte elemente ce prezintă interes în cauză.
f) Observarea comportamentului făptuitorului prezent la cercetarea la faţa locului.

2. Pregătirea cercetării la faţa locului

a. Pregătirea la sediul organului judiciar.

După sesizarea organului de urmărire penală cu săvârşirea unei infracţiuni, acesta

trebuie să ia măsurile necesare asigurării bunei desfăşurări a cercetării locului faptei.
Organul de urmărire penală trebuie să deţină date cât mai complete cu privire la faptă,
loc şi timpul când aceasta s-a produs, fapt pentru care ia măsuri de anunţare a celei mai apropi-
ate unităţi sau echipaj de poliţie în scopul verificării informaţiilor, dar şi pentru a asigura
prezenţa la faţa locului în vederea luării primelor măsuri.
Primele măsuri ce trebuie luate de organul de cercetare penală sosit la faţa locului:
- luarea măsurilor necesare pentru salvarea victimelor aflate la locul faptei;
- identificarea şi luarea măsurilor necesare pentru înlăturarea pericolelor iminente (gaz,
electricitate, explozie, intoxicaţii);
- luarea măsurilor pentru conservarea urmelor aflate la locul faptei prin împiedicarea
pătrunderii a oricărei persoane;
- identificarea martorilor oculari şi a altor persoane ce se găsesc la faţa locului şi di-
alogarea cu acestea.
La sediul organului de urmărire penală sunt stabilite:
- componenţa echipei care va efectua cercetarea la faţa locului;
- dotarea tehnică necesară în sensul utilizării trusei criminalistice sau a laboratorului
criminalistic ori a altor dotări;
- stabilirea mijlocului de transport şi deplasarea spre locul faptei.

b. Măsuri pregătitoare luate la faţa locului

Ajunsă la faţa locului, prin şeful ei, se va informa asupra modului în care au fost luate
primele măsuri, modificările aduse locului faptei, existenţa martorilor oculari şi ce se cunoaşte
despre autori.
Sunt selecţionaţi martorii asistenţi, explicându-le ce se urmăreşte prin activitatea ce ur-
mează a fi desfăşurată şi că au dreptul de a cere explicaţii şi de a face observaţii care vor fi
consemnate în procesul-verbal de cercetare la faţa locului.
După vizualizarea locului faptei, şeful echipei repartizează sarcinile:
- în cazul în care mai există victime la locul faptei, medicul legist va verifica starea
acestora, luând măsurile necesare; în cazul decesului, acesta va stabili cauza morţii, în baza
examinării urmelor aparente existente la cadavru; ridică urmele de natură biologică în scopul
examinării în laborator;
- dacă la cercetare participă şi câinele de urmă, conducătorul acestuia va pătrunde în
perimetrul locului săvârşirii infracţiunii prin locul stabilit, urmând traseul urmei olfactive;
- ofiţerii de poliţie judiciară ascultă martorii oculari, identifică victima şi efectuează
investigaţii;

68
 - specialiştii criminalişti vor efectua toate operaţiunile de căutare, relevare, fixare,
ridicare şi transport a urmelor găsite cu ocazia cercetării.

3. Reguli privind activităţile de cercetare la faţa locului

Activitatea de cercetare propriu-zisă a locului săvârşirii infracţiunii se desfăşoară în

două faze: faza statică şi faza dinamică.
1. Faza statică are ca obiect constatarea stărilor de fapt, a urmelor şi mijloacelor mate-
riale de probă, fără a proceda la atingerea sau schimbarea poziţiei în care acestea au fost de-
scoperite.
Vor fi întreprinde următoarele activităţi:
a) Orientarea de ansamblu care are ca scop delimitarea locului faptei, stabilirea
metodelor şi procedeelor tactice şi tehnice ce se vor adopta, precum şi a modului de desfăşurare
efectivă a cercetării;
b) Stabilirea şi marcarea drumului de acces în locul săvârşirii infracţiunii.
Stabilirea drumului se va face prin studierea prealabilă a locului faptei şi identificarea
traseului cel mai accesibil;
După stabilirea drumului de acces, locul faptei va fi fotografiat din afara lui, va fi marcat
cu jetoane, rulete sau benzi din material plastic sau alt material.
c) Sectorizarea locului faptei este necesar atunci când un imobil are mai multe încăperi
sau suprafaţa de cercetat este mare. Se va proceda la stabilirea sectoarelor şi a ordinii în care
vor fi cercetate.
d) Examinarea cu prioritate a urmelor şi obiectelor care prezintă un pericol iminent de
modificare sau dispariţie.
e) Descoperire aşi fixarea prin fotografiere (filmare a poziţiei obiectelor corp delict şi
a urmelor (fără ca acestea să fie atinse);
f) Interpretarea urmelor în această fază se face pe măsură ce ele sunt descoperite, în
vederea stabilirii eventualelor corelaţii cu alte urme care ar trebui să existe, urmând a fi căutate;
g) Ridicarea topografică a caracteristicilor de relief ale terenului în vederea efectuării
schiţei locului faptei (ca accidente de circulaţie ş.a.).
2. Faza dinamică se procedează la examinarea amănunţită şi în mişcare a fiecărei urme
sau alt mijloc material de probă prin folosirea mijloacelor tehnice adecvate:
a) Excluderea prin compararea la faţa locului, a urmelor ce aparţin victimei sau altor
persoane, dacă este posibil;
b) Înaintarea urgentă a urmelor la cartotecile (fişierele) criminalistice pentru identifi-
carea făptuitorului şi a unor obiecte.
c) Ridicarea şi ambalarea obiectelor şi urmelor în vederea trimiterii lor la laboratorul
de expertiză criminalistică.

4. Redactarea procesului verbal

Cuprinsul şi forma procesului-verbal sunt prevăzute în art. 195 din Codul de procedură
penală, coroborat cu art. 199 și următoarele din același cod, iar pentru cel întocmit cu ocazia
cercetării la faţa locului, trebuie menţionate:
- de regulă, procesul-verbal va fi întocmit la faţa locului sau la sediul organului judiciar;
- în conţinutul său se consemnează doar constatările fără concluziile, ipotezele sau
părerile formulate;
- în procesul-verbal se consemnează toate activităţile desfăşurate, în ordinea des-
făşurării, făcându-se menţiuni cu privire la ora începerii şi terminării cercetării, a condiţiilor
meteo şi de luminozitate, precum şi la parametrii tehnici ai aparaturii folosite;
- descrierea va fi detaliată, completă, clară, explicită, organizată şi exactă.

69
 La procesul-verbal, se vor anexa planşe cuprinzând fotografiile judiciare executate la
faţa locului, schiţele sau desenele întocmite, precum şi procesul-verbal şi schiţa traseului urmat
de câinele de urmă.

5. Reluarea sau repetarea cercetării la faţa locului

Cercetarea la faţa locului începută se continuă, de regulă, până la terminare. Totuşi, în

anumite situaţii, datorită unor motive obiective, ea trebuie întreruptă.
Astfel de situaţii pot fi: un loc al faptei foarte vast sau care datorită particularităţilor nu
poate fi cercetat decât într-o unitate mare de timp, schimbarea condiţiilor de iluminat (lăsarea
nopţii), condiţii meteo deosebite (ploi torenţiale), descoperirea unor surse de pericol, necesi-
tatea prezenţei unor specialişti.
La reluarea cercetării, va participa aceeaşi echipă, întocmind un singur proces-verbal
în care se va menţiona întreruperea, cauza acesteia şi măsurile luate pentru paza locului faptei
şi conservarea urmelor neexaminate, ora întreruperii, precum şi a reluării cercetării.
Cercetarea la faţa locului poate fi repetată în anumite situaţii:
- prima cercetare s-a desfăşurat în condiţii neprielnice;
- în raport cu fapta săvârşită, se presupune, că la faţa locului trebuie să se găsească urme
şi alte mijloace materiale de probă a căror prezenţă nu a fost încă constată în prima cercetare;
- este necesară verificarea de noi ipoteze.

Concluzii:
Activitatea de cercetare la fața locului este foarte importantă, întrucât „locul faptei” este
cel mai bogat în urme şi date despre faptă si făptuitor.
Conform art. 192 din Codul de procedură penală cercetarea la fața locului se dispune de
organul de urmărire penală, iar în cursul judecății de către instanța de judecată, atunci când este
necesară constatarea directă în scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce
prezintă importanță pentru stabilirea adevărului, precum și ori de câte ori există suspiciuni cu
privire la decesul unei persoane

Întrebări de evaluare:
1. Ce se înţelege prin loc al faptei? 0,5 puncte.
2. Ce măsuri pregătitoare se întreprind înaintea cercetării la faţa loculi? 3 puncte.
3. Care sunt fazele cercetării la fața locului? 2,5 puncte
4. Prezentați situațiile în se reia cercetarea la faţa locului. 2 puncte
5. Ce trebuie să cuprindă procesul verbal ce cercetare? 2 puncte

Teste grilă

1. La cercetarea la fața locului:

a) prezența medicului legist este obligatorie;
b) prezența medicului legist este necesară;
c) prezența medicului legist se poate dispune doar dacă aceasta este necesară.

2. Face parte din faza statică a activității de cercetare la fața locului:

a) excluderea prin compararea la fața locului a urmelor ce aparțin victimei;
b) ambalarea obiectelor în vederea trimiterii lor la laboratorul de experiză
criminalistică;
c) sectorizarea locului faptei.

70
3. Face parte din faza dinamică a activității de cercetare la fața locului:
a) înaintarea de urgență a urmelor la cartotecile criminalistice;
b) examinarea cu prioritate a urmelor și obiectelor ce prezintă un pericol iminent de
modificare sau dispariție;
c) stabilirea și marcarea drumului de acces în locul săvârșirii infracțiunii.

4. Prima măsură ce trebuie luată de organul de cercetare penală sosit la fața locului este:
a) identificarea martorilor oculari;
b) luarea măsurilor necesare pentru salvarea victimelor aflate la locul faptei;
c) componența echipei ce va efectua cercetarea la fața locului.

5. Specialiștii criminaliști ajunși la locul comiterii unei infracțiuni:

a) ascultă martorii oculari;
b) caută, relevă, fixează, ridică, transportă urmele găsite cu ocazia cercetării la fața
locului;
c) pătrund în perimetrul locului săvârșirii infracțiunii și urmează traseul urmei olfac-
tive.

71
 Modulul IX.
Ascultarea persoanei vătămate

Unitatea de învăţare:
1. Ascultarea persoanei vătămate (generalităţi, procesul formării declaraţiilor, consideraţii
asupra persoanei care efectuează ascultarea);
2. Pregătirea ascultării (studierea cauzei, cunoaşterea personalităţii persoanei, referiri asupra
locului în care se desfăşoară anularea, alte activităţi pregătitoare);
3. Ascultarea primară (fazele ascultării primare, relatarea liberă, întrebări şi răspunsuri);
4. Ascultarea în afara sediului organului de urmărire penală;
5. Folosirea Tehnicii Poligraf;
6. Ascultarea repetată;
7. Fixarea declaraţiilor părţii vătamate.

Bibliografie:
1. I. Mircea, Criminalistică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 223 ;
2. Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova, 1992, p. 121-122;
3. Tiberiu Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p.
146;
4. A. Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale în procesul penal, Ed. Junimea, Iaşi, 1979,
p. 10-11.
Obiective:
- cum se desfăaşoară procesul de formare a declaraţiilor persoanelor, în raport cu principalele
momente, respectiv: percepţia, memorarea şi reproducerea faptelor;
- prezentarea principalelor aptitudini ce trebuie avute de persoana care urmează sa efectueze
ascultarea;
- în ce constă pregătirea ascultării, cu prezentarea etapelor: studierea cauzei, cunoaşterea per-
sonalităţii persoanei ascultate, referirea la locul în care se desfăşoară ascultarea;
- conţinutul activităţii de ascultare primară, cu prezentarea fazelor de ascultare: discuţii preal-
abile, relatare liberă, întrebări şi răspunsuri;
- cum se procedează în cazul ascultării în afara în afara organului de urmărire penală;
- prezentarea rezultatelor folosirii tehnicii poligraf;
- în ce constă ascultarea repetată a persoanei vătămate;
- care sunt mijloacele de fixare a declaraţiilor cu prezentarea cuprinsului acestora.

1. Generalități privind ascultarea persoanelor.

Ascultarea părţilor şi a persoanelor în procesul penal atât în faza de urmărire penală, cât
şi în cea a judecăţii constituie un proces complex şi delicat.
Fiecare persoană este diferită, fiecare ascultare este, de asemenea, diferită, precum şi
fiecare ascultare a respectivei persoane este unicat.
Există reguli de abordare diferită a suspectului sau inculpatului, reguli de ascultare a
victimei sau a martorului.

Procesul formării declaraţiilor persoanelor

Pentru a aprecia obiectivitatea unor informaţii furnizate de o persoană pe timpul as-

cultării, cel care ascultă trebuie să cunoască modul în care informaţia percepută ajunge să fie
transmisă pe timpul ascultării, precum şi unii dintre factorii care o pot distorsiona.
Pentru a-şi putea explica ceea ce poate fi considerat corect sau fals, precis sau eronat,
unde se desparte ceea ce în mod real s-a produs şi perceput de eroare, inexactitate sau minciună

72
atunci când evenimentul este redat, criminalistica a apelat la cunoştinţele din psihologie şi
anume psihologia judiciară.
Procesul formării declaraţiilor s-a canalizat, în special, spre cele ale martorilor, dându-
le falsa impresie că acest proces este specific doar mărturiei şi că nu poate explica şi formarea
declaraţiilor suspectului, inculpatului sau părţii vătămate (civile). A fost descris separat pentru
fiecare categorie de participanţi la procesul penal şi pentru martori, încercându-se o person-
alizare a acestuia în funcţie de calitatea procesuală a persoanei.
Procesul formării declaraţiilor este unic pentru toate persoanele şi părţile participante
la procesul penal, percepţia, memorarea şi reproducerea supunându-se aceloraşi legi pentru toţi,
fără un anumit specific legat de calitatea pe care o are persoana respectivă în cadrul procesului.
Percepţia, memorarea şi reproducerea ca momente în formarea declaraţiei persoanei
interesează organul de urmărire penală, în special, în ceea ce priveşte limitele şi faptele de dis-
torsiune ale fiecărei etape cu scopul determinat de stabilire a tacticii de ascultare ce sa va aplica.
Toate aceste procese urmează sistemul de funcţionare a unui calculator – alimentare,
memorare, redare.
Contactul elementar al omului cu mediul înconjurător se face prin senzaţii care consti-
tuie semnale senzoriale prelucrate în creierul uman, reflectând însuşiri primare ale obiectelor şi
fenomenelor.
Persoana va percepe activitatea autorului şi mediul ambiant cu ajutorul senzorilor aflaţi
pe suprafaţa pielii, ochilor, nasului, urechilor şi stimulilor gustativi aflaţi în cavitatea bucală.
Obiectele sau fenomenele vor fi analizate de către fiecare dintre organele de simţ
conform specializării respectivului organ, transmiţând creierului date despre presiune, lezare,
temperatură, culoare, distanţă în raport cu receptorul sau şi cu alte obiecte, luminozitate, gust,
miros, sunet etc. Această reflectare directă şi unitară a ansamblului însuşirilor şi structurii obi-
ectelor şi fenomenelor se numeşte percepţie şi constituie un proces complex influenţat de cali-
tatea organelor de simţ şi de starea generală a persoanei.
Capacitatea de acomodare a organelor de simţ care este specifică fiecăruia dintre ele şi
caracteristică fiecărei persoane, mai evidentă în cazul ochiului, dar existentă şi la ceilalţi recep-
tori, influenţează procesul percepţiei.
Cantitatea informaţiei primită în unitatea de timp, stimulii foarte puternici, pot, la rân-
dul lor, să scadă capacitatea de receptare şi interpretare a informaţiei, cu consecinţe negative
asupra percepţiei.
Procesul percepţiei particularităţilor obiective ale ambientului poate fi tulburat mai
mult sau mai puţin pasager, având drept consecinţă deformarea realităţii în cazul în care subi-
ectul se află în condiţii critice de oboseală, febrilitate creându-se iluzii.
Ereditatea, vârsta şi stare sănătăţii influenţează fenomenul de percepţie, alături de alte
cauze specifice: gradul de maturitate, experienţa, nivelul culturii generale şi profesionale,
gradul de socializare al persoanei, şi de acţiunea unor factori, cum sunt biserica, familia dar şi
de momentul în care a intervenit.
Deşi depăşeşte cadrul percepţiilor, atenţia, ca expresie a instinctului se conservare şi
condiţie a existenţei, prezintă importanţă în procesul formării declaraţiilor.
Proces cerebral constând în amplificarea stării de vigilenţă a individului, făcându-l ca-
pabil de performanţe optime în receptarea şi prelucrarea informaţiei, dar şi în efectuarea de
judecăţi şi raţionamente materializate în luarea de decizii şi intervenţia practică în situaţia dată,
aceasta va putea influenţa valoarea declaraţiilor victimei.
Atenţia este o caracteristică ce ţine de individualitatea persoanei şi îmbracă forme dif-
erite chiar la acelaşi individ în momente succesive ale existenţei sale.
Copii şi femeile, precum şi spiritele uşuratice nu sunt capabile de atenţie decât un timp
foarte scurt, problemele complexe sau profunde nereprezentând pentru ei un interes deosebit.

73
 Atenţia direcţionată spre un anumit eveniment este un proces complex, obositor, dar şi
canalizator în formarea declaraţiilor în măsura în care persoana este mai mult sau mai puţin
adaptată în general ca sistem psihosocial.
Se evocă şi existenţa altor factori care pot influenţa calitatea reflectării care ţin mai mult
de condiţiile ambientului, unde aceasta are loc, în sensul vizibilităţii datorate condiţiilor artifi-
ciale sau meteo, distanţele faţă de evenimentul de interes, precum şi zgomotele care pot avea
consecinţe la nivelul tuturor receptorilor cu rol în formarea declaraţiilor.
Informaţiile achiziţionate în procesul de percepţie sunt stocate şi destocate de creierul
uman în cadrul a două etape: cea a întipăririi şi conservării, urmată de cea de reactualizare sub
forma recunoaşterii sau reproducerii.
Durata şi sfera memoriei se structurează în trei nivele: imediată, care persistă doar câ-
teva secunde sau minute, asigurând continuitatea acţiunii începute; scurtă sau mijlocie, cu du-
rată de câteva ore, cu rolul asigurării continuităţii activităţilor cotidiene; de lungă durată, care
asigură continuitatea conştiinţei şi unitatea personalităţii.
Timpul necesar comiterii unei infracţiuni corespunde, în general, memoriei imediate sau
de scurtă durată, dar anumite secvenţe pot fi selectate şi clasificate şi în memoria de lungă
durată.
În cadrul procesului de stocare, se produce un proces negativ care constă în scoaterea
din stoc a informaţiei având ca efect pierderea amintirilor cu cele achiziţionate cel mai recent
spre cele mai vechi sau invers.
Dacă procesul de uitare este apreciat ca pozitiv şi necesar în funcţionarea generală a
mecanismului de memorare, organul de urmărire penală nu este întotdeauna favorizat de acest
proces.
La majoritatea oamenilor, memoria figurilor şi a numerelor este foarte puţin dezvoltată
şi instabilă, ca rezultat al unei sinteze mentale destul de complicate pe care acestea o presupun,
făcând frecventă uitarea.
Memorarea figurilor se supune legii contiguităţi, adică legăturii figurii de locul în care
se găseşte de obicei, de multe ori având siguranţa cunoaşterii persoanei respective, dar, lipsind
asocierea cu locul, nu o putem identifica. Odată stabilit locul, imediat se încadrează şi figura în
spaţiu, recunoscând-o.
Şi procesul de memorare este dependent de factorii care influenţează percepţia, în sensul
că stocarea informaţiei se face prin raportarea la trecut, prin comparaţie cu experienţele trăite
anterior. Cunoştinţele generale, exerciţiul memoriei, emoţiile precum şi aprecierea proprie subi-
ectului referitoare la obiectele şi fenomenele percepute, influenţează la rândul lor acest proces.
În cadrul memoriei se produce reactualizarea segmentelor din experienţa subiectului
printr-un proces de reconstrucţie numit reproducere.
Prin reproducere se transpune obiectivul în subiectiv, materialul în ideal, trezind spre
reflectare subiectivă ce caută să surprindă obiectul cu care nu se suprapune, cu ocazia procesului
de percepţie au fost culese informaţii care, în urma aprecierii, selectării, comparării, au fost
clasificate spre păstrare în memorie, iar prin reproducere, aceste informaţii sunt reconstituite
pentru a putea fi transmise verbal sau în scris.
Nu este lipsită de interes evidenţierea unor inadvertenţe între informaţia care este redată
de persoana ascultată şi în modul în care organul de urmărire penală o poate percepe.
În cazul constrângerilor prin folosirea forţei fizice, percepţia persoanei se va exprima
printr-un complex de senzaţii denumite durere. Intensitatea durerii este specifică fiecărei per-
soane în raport cu sensibilitatea proprie a receptorilor cutanaţi, dar şi cu experienţele dureroase
anterioare la care sa raportează durerea resimţită în momentul comiterii infracţiunii.
Redarea de către persoana ascultată a intensităţii acestor senzaţii va fi receptată de către
organul de urmărire penală sau un alt auditor prin prisma propriilor experienţe dureroase, fără
a exista vreun raport valoric sau cantitativ între ceea ce se expune şi ceea ce se percepe.

74
 Se pune problema perceperii şi a redării timpului în care s-a comis infracţiunea, precum
şi durata scursă între diferite etape ale activităţii materiale ce ţin de latura obiectivă a acesteia.
Aprecierea duratei este diferită în cazul lipsei de activitate sau aşteptării, când atenţia
fiind fixată asupra timpului îl fac pe acesta din urmă să se scurgă extrem de anevoios (dilatat).
În cazul mişcărilor executate în viteză, sub presiunea săvârşirii unei infracţiuni, intervalul de
timp dintre diferite acţiuni se comprimă sau chiar se elimină, totul părând că s-a petrecut într-o
clipă.
Cel care face ascultarea persoanei trebuie să cunoască modul în care aceasta percepe
timpul în condiţii de maxim stres, caracteristice suportării activităţii infracţionale, să ia act de
duratele declarate, verificându-le ulterior prin alte mijloace de probă sau prin experimente.
Organul de urmărire penală nu poate trece la ascultarea persoanei fără a cunoaşte pro-
cesul formării declaraţiilor acesteia, pe motiv că nu va putea înţelege ceea ce acesta relatează,
cu consecinţe negative asupra finalităţii ascultării.

Consideraţii asupra persoanei care urmează să efectueze ascultarea

Se spune că cel care efectuează activităţile de urmărire penală trebuie să aibă înţelep-
ciunea regelui Solomon, răbdarea lui Hristos, logica lui Aristotel şi inventivitatea lui Edison,
adică să fie un bun cunoscător al legislaţiei penale, să aibă capacitatea de a folosii oricare dintre
tehnicile şi tacticile tradiţionale, dar şi a celor mai moderne integrate în criminalistică, la mo-
mentul propice, dar şi o conduită morală impecabilă atât pe timpul exercitării atribuţiilor de
serviciu, dar şi în afara lui.
Pentru a putea desfăşura activităţile de tactică criminalistică cu un bun randament, se
impun următoarele aptitudini cum sunt: perspicacitatea de a sesiza realul de imaginar, a ceea
ce este relevant de ceea ce nu este folositor în cercetare, o memorie care să îi poată permită
reţinerea informaţiilor utile cauzei, o stare de sănătate generală şi senzorială corespunzătoare
nevoii unei bune percepţii, echilibru emoţional, rezistenţă fizică şi psihică la desfăşurarea unor
activităţi prelungite în condiţii de stres.
Contactul zilnic pe care cel ce efectuează urmărirea penală îl are cu diferite persoane
participante la procesul penal, în varii calităţi procesuale, îşi va pune amprenta asupra person-
alităţii sale, dezvoltându-şi calităţile şi formându-i un anumit „ stil” care, pe măsură ce va fi
perfecţionat, ne va putea permite încadrarea sa într-o anumită tipologie anchetatorului.
Tipul temperat, caracterizat printr-un comportament firesc, care îşi va asculta cu atenţie
şi interes interlocutorul, răbdător, calm, analitic. Intervine oportun şi eficient, cu tactul
corespunzător situaţiei.
Cel amabil, care manifestă o anumită transparenţă şi jovialitate în relaţia cu persoana
ascultată şi nu ezită să îşi trateze interlocutorul cu o cafea sau o ţigară. Dacă amabilitatea sa nu
este constantă, echilibrul anchetei se poate rupe, producându-se inhibarea persoanei şi compro-
miterea ascultării.
Stilul autoritar, particularizat printr-o atitudine rigidă, gravă, cu accent de solemnitate,
impunându-şi voinţa în faţa interlocutorului. Nu studiază persoana aflată în faţa saşi, din această
cauză nu găseşte modalităţile optime de a stimula pozitiv convorbirea. Mizează mai mult pe
intimidarea persoanei decât pe stimularea psihologică a acesteia spre cooperare.
Vorbăreţul este un tip complexat de necesitatea afirmării sau cea de a sa descărca de o
tensiune afectivă, iar logoreea este modalitatea de a se elibera de aceste stări. Din aceste cauze,
el intervine inoportun şi este lipsit de eficienţă, compromiţând cercetarea.
Tipul cabotin este cel care exagerează utilizarea procedeelor actoriceşti, extravaganţele
sale putând prejudicia cercetarea prin crearea unor stări improprii desfăşurării acesteia,(amuza-
mente, dispreţ, penibilitate).

75
 Cel patern adoptă un comportament blând, manifestând uneori compasiune pentru cel
din faţa sa, chiar dacă este suspect sau inculpat, atitudine ce va putea fi fructificată de către
persoanele mai abile, cum ar fi recidiviştii.
Tipul violent, brutal care, în niciun caz, nu este de dorit într-un sistem judiciar modern.
În cercetarea agresiunilor sexuale din toate categoriile se pune problema folosirii
femeilor în activitatea de urmărire penală.
Pentru a putea trece bariera ridicată de simţul de pudoare al victimei care o împiedică
să fie sinceră, ea va trebui să fie ajutată de către persoana care face ascultarea, succesul acestei
activităţi depinzând în mare măsură de personalitatea organului de urmărire penală, dar şi de
ambianţa locului în care ascultarea se desfăşoară.
Victima va putea fi mai uşor determinată să facă declaraţii sincere dacă va fi audiată de
un anchetator femeie în cazul cercetării infracţiunilor la viaţa sexuală.
În cazul unui viol, femeia se teme de o eventuală sarcină, iar o primă ascultare efectuată
de un ofiţer bărbat adesea lasă să se întrevadă că însăşi victima poartă o parte din vină. Auto-
rităţile cu care victima va intra ulterior în contact sunt, de obicei, reprezentate tot de bărbaţi,
faţă de care femeia are o neîncredere aproape instinctivă şi numai în cazul unei disperări fără
margini ea se va confesa în faţa acestora.
În ciuda inferiorităţii în care a fost menţinută femeia în raport cu bărbatul în diferite
perioade din istoria umanităţii, bărbaţii, ca reprezentanţi exclusivi sau preponderenţi numeric
ai autorităţilor, au încercat, în timp, reprimarea actelor infracţionale ale căror victimă au fost
femeile.
Personalitatea determinată de sexul persoanei care face ascultarea, nu poate avea o rel-
evanţă determinantă în reuşita ascultărilor efectuate în cazul infracţiunilor de viol.
Experienţa, tactul, răbdarea, aptitudinea de a cucerii încrederea persoanei ascultate şi a
răspunde aşteptărilor acesteia stabilind adevărul, precum şi evaluarea profesională periodică a
celui care face ascultarea prin prisma soluţiilor propuse şi ulterior admise de către filtrele judi-
ciare ierarhice constituie un criteriu obiectiv de apreciere a personalităţii anchetatorului, în spe-
cial în varianta în care victima a fost bărbat.
Ideea de echipă este cea de care trebuie avută în vedere ca o soluţie care se impune în
cazul ascultărilor, echipă care poate fi formată din bărbaţi, femei sau mixtă.
Munca în echipă este mai eficientă în raport cu cea desfăşurată individual, randament
pe deplin dovedit în timp. Avantajul unei echipe bine constituite şi experimentate poate fi
tocmai posibilitatea pe care o are în crearea atmosferei necesare pentru obţinerea unor declaraţii
cât mai aproape de adevăr de la persoana vătămată.
Două persoane de sexe şi de vârste diferite prezintă un plus de încredere în raport cu cel
pe care îl poate prezenta o singură persoană.
Şi membrii echipei, aflându-se în prezenţa unui coleg, îşi vor alege cu mai multă grijă
limbajul, gesturile şi atitudinea, nepermiţându-şi liberalităţi faţă de persoana ascultată şi, în
cazul unei plângeri ulterioare referitoare la modul de comportare a unuia dintre membri, celălalt
coleg va putea confirma sau infirma situaţia pusă în discuţie.
Pe timpul ascultării, unul dintre membrii echipei va purta dialogul cu persoana,
acordându-i întreaga atenţie, celălalt având astfel disponibilitatea de a reţine şi nota informaţiile
necesare consemnării declaraţiei, a problemelor care urmează a mai fi lămurite, dar şi să îi
observe comportamentul.
Existenţa unui psiholog ca membru al echipei va putea fi benefică cercetării şi aprecierii
a atitudinii, dar şi a credibilităţii celor relatate de persoana ascultată.

76
 2. Pregătirea ascultării

2.1. Studierea cauzei care se cercetează

Succesul oricărei activităţi depinde întotdeauna de modul în care respectivul demers a
fost pregătit. A miza pe intervenţia hazardului sau pe inspiraţia de moment în obţinerea re-
zultatului dorit nu constituie o greşeală, dar cel care o face trebuie să îşi asume de la început
riscul insuccesului.
În domeniul ascultării persoanelor, se impune ca orice audiere să fie minuţios pregătită
oricât de simplă ar părea la prima vedere.
În fapt, se vor desfăşura activităţi în sensul cunoaşterii temeinice a cauzei care se cer-
cetează, a persoanei care urmează să fie ascultată, precum şi a stabilirii strategiei de ascultare a
respectivei persoane ( întocmirea eventuală a planului de ascultare, stabilirea materialelor care
vor fi stabilite pe timpul ascultării, alegerea momentului şi locului efectuării ascultării).
Organul de urmărire penală cunoaşte în urma studierii plângerii prealabile sau a actului
de sesizare datele necesare privind timpul, locul şi condiţiile în care fapta a fost săvârşită,
existenţa unor persoane care au perceput fapta şi, uneori, identitatea făptuitorului sau a partici-
panţilor.
În raport cu specificul infracţiunii pe care o cercetează la dosar pot exista procese-ver-
bale de cercetare a locului faptei şi planşe, procese-verbale de percheziţie, constatări medico-
legale şi criminalistice sau expertize de diferite genuri, declaraţii ale altor părţi sau persoane
ascultate de către acelaşi organ de urmărire penală sau de altele, procese-verbale de constatare
a infracţiunii flagrante etc.
Înainte de efectuarea ascultării persoanei, conţinutul tuturor acestor mijloace de probă
trebuie cunoscut în detaliu de către cel care urmează să efectueze activitatea.

2.2. Cunoaşterea personalităţii persoanei

Organul de urmărire penală culege informaţii privind personalitatea persoanei care ur-
mează să fie ascultată.
Având în vedere principiul operativităţii urmăririi penale, aceste verificări necesită ur-
genţă în efectuarea şi finalizare, realizându-se concomitent în mai multe direcţii.
Prima, la îndemâna organului de urmărire penală, constă în consultarea propriilor evi-
denţe:
- evidenţa dosarelor cu autori cunoscuţi şi cea a autorilor neidentificaţi, în scopul de a
verifica dacă persoana a mai reclamat o astfel de infracţiune şi, în caz pozitiv, se va studia urma
dosarului aflată la evidenţa operativă a organului judiciar;
- evidenţa cazierului judiciar, în cazul în care o persoană a mai fost condamnată,
continuându-se, dacă se apreciază ca util, cu studierea dosarului de penitenciar, prin intermediul
căruia se vor putea obţine date privind comportarea pe timpul executării pedepsei, persoanele
care au vizitat-o, eventualele conflicte şi cu cine etc.;
- evidenţa informatizată a persoanei care ne va putea furniza datele de stare civilă,
existenţa dreptului de a conduce autoturisme pe drumurile publice şi proprietatea asupra
acestora, existenţa paşaportului, eventuale interdicţii şi cauza acestora, vecinii locului de
reşedinţă din exemplarul 2 al cărţii de imobil.
În afara evidenţelor mai pot fi verificate şi altele stocate la diferite instituţii, cum sunt
debitele de la secţiile financiare de pe lângă consiliile locale, a cauzelor civile de la instanţe, ale
achitării impozitelor şi taxelor de la direcţiile teritoriale financiare şi asociaţiile de proprietari,
ale spitalelor cu profil neuro-psihiatric şi dermatologic, bilanţul societăţii comerciale de la reg-
istrul comerţului.
O altă direcţie de desfăşurare a investigaţiilor având ca scop cunoaşterea persoanei este
cea a locului în care aceasta îşi desfăşoară activitatea şcolară sau profesională şi/sau unde şi le-
a desfăşurat anterior comiterii faptei.

77
 În cazul când aceste locuri nu pot fi investigate, se vor stabili locurile pe care le
frecventează, precum şi anturajul pe care îl are, investigaţiile efectuându-se în locul şi mediile
respective şi având ca obiect cunoaşterea personalităţii persoanei.
Investigaţiile efectuate la domiciliul sau reşedinţa persoanei, extinse şi la mediul ei fa-
milial, vor putea fi edificatoare în ceea ce priveşte cunoaşterea personalităţii sale, deoarece, de
regulă, persoana este cel mai bine cunoscută de către apropiaţii din familie, dar şi de vecinii săi,
având în vedere timpul petrecut de persoană la domiciliu.

2.3. Referiri asupra locului în care se desfăşoară ascultarea

Un factor care poate influenţa calitatea ascultării şi, implicit, importanţa pe care o poate
avea declaraţia persoanei în cadrul cercetării criminalistice a infracţiunilor este cel al condiţiilor
în care aceasta va fi făcută.
Tactica ascultării persoanelor, în general, s-a concentrat în stabilirea regulilor de au-
diere mai ales asupra suspecţilor, inculpaţilor şi martorilor şi la sediul organului judiciar, de-
oarece Codul de procedură penală nu face nici un fel de precizare cu privire la locul în care
trebuie să se desfăşoare această activitate.
Practica criminalistică a stabilit că rezultatele ascultării sunt superioare atunci când
locul de desfăşurare a acestor activităţi este sediul organului de urmărire penală, recomandându-
se, ascultarea persoanelor la locul săvârşirii faptelor în cazul unor infracţiuni grave.
Încăperea în care se face ascultarea ţine de autoritatea şi prestanţa organului judiciar
şi modul în care acesta se prezintă poate sau nu să impună respect persoanelor ascultate.
În cazul în care nu există o încăpere special destinată şi ascultarea se va desfăşura în
cabinetul sau biroul organului de urmărire penală, trebuie să avem în vedere că spaţiul respectiv,
pe lângă faptul că aparţine şi reprezintă organul judiciar, caracterizează, în acelaşi timp, şi
persoana care urmează să desfăşoare ascultarea, fiind cartea sa vizită.
Un spaţiu sobru, bine întreţinut şi curat modelează comportamentul persoanei care ur-
mează să fie ascultată, pregătind-o în vederea acestei activităţi.
O încăpere neglijată, cu mobilierul şi zugrăveala scorojite, în care coşul de gunoi este
prea plin şi biroul apăsat de tot felul de documente şi corpuri delicte va constitui un handicap
pentru organul de urmărire penală, distrugându-i prestanţa.
Pentru victimele care sunt traumatizate psihic de infracţiunea al cărui subiect pasiv au
fost, o astfel de atmosferă constituie un motiv în plus de dezamăgire care se va repercuta prin
neîncredere şi va afecta latura psihologică cu persoana care efectuează ascultarea şi rezultatul
acestei activităţi.
Posibila asigurare în camera de ascultare a aparaturii de înregistrare video va constitui
un avantaj pentru organul judiciar, în sensul că va avea posibilitatea analizei ulterioare a as-
cultării şi a sesizării în condiţii de calm a gesturilor şi mimicii persoanei ascultate în context cu
cele relatate de aceasta.
Înregistrarea vocii şi analiza stresului din vocea persoanei suspecte care ascunde
adevărul vor oferi organului judiciar indicii asupra tacticilor de ascultare care urmează să le
folosească în următoarele etape ale cercetării.

2.4. Alte activităţi pregătitoare

Se referă la asigurarea prezenţei persoanelor la data, ora şi locul ascultării prin folosirea
modului de citare sau aducere prezentate de art. 257-267 din Codul de procedură penală sau în
urma altor activităţi ale organului de urmărire penală desfăşurate anterior ascultării şi care au
ca final ascultarea persoanei (reţinerea, arestarea, percheziţia domiciliară etc.).
În cazul părţilor care sunt asistate de apărător ales sau când există obligaţia organului
de urmărire penală de a asigura prezenţa apărătorului, în situaţia asistenţei juridice obligatorii,
apărătorul va fi la rândul său încunoştinţat cu privire la data, ora şi locul unde se va efectua
ascultarea.

78
 În raport cu vârsta sau situaţia concretă a persoanei ascultate, se va asigura cu ocazia
efectuării ascultării prezenţa părinţilor, a altor reprezentanţi ai minorului ori a delegatului
autorităţii tutelare, a unui traducător autorizat sau a unui interpret etc.
Organul de urmărire penală trebuie să aibă la îndemână toate obiectele necesare fixării
declaraţiilor persoanei ascultate.
În funcţie de calitatea procesuală a persoanei care urmează să fie ascultată, se vor lua şi
măsurile de precauţie necesare prevenirii unor evenimente nedorite pe timpul efectuării activ-
ităţii, cum sunt agresarea organului de urmărire penală sau a persoanelor prezente, au-
tovătămarea persoanei ascultate, fuga din locul ascultării a suspectului sau inculpatului cercetat
în stare de reţinere sau arest preventiv ori distrugerea unor bunuri din incinta locului de des-
făşurare a ascultării sau a probelor care s-au administrat.

3. Ascultarea primară
3.1. Fazele ascultării primare
3.1.1. Discuţiile prealabile
Organul de urmărire penală sau echipa care urmează să instrumenteze cazul, având con-
diţiile de ascultare ideale în camera special destinată, va trebui să desfăşoare această activitate
atingând concomitent două obiective: rapiditate şi calitate, dar, în nici un caz, unul în detri-
mentul celuilalt.
În faţa organului de urmărire penală se va afla o persoană în stare de surescitare şi
inhibiţie, urmare a şocului nervos postagresiune suferit, în cazul victimei, sau la care a asistat,
în cazul martorilor oculari persoana a cărei capacitate de verbalizare este diminuată.
După prezentarea şi legitimarea persoanei, se vor iniţia discuţii cu totul colaterale in-
fracţiunii care face obiectul ascultării, care se pot referi la locul de muncă sau de învăţământ,
condiţiile în care locuieşte, relaţiile cu familia, colegii, prietenii, pasiuni ş.a., făcându-se
legătura între rezultatele investigaţiilor întreprinse în scopul cunoaşterii personalităţii sale şi
subiectele puse în discuţie.
Aceste discuţii au un dublu scop, cel de cunoaştere a personalităţii prin propriile simţuri
şi de completare sau de precizare a celor cunoscute deja şi altul de stabilire a raportului psi-
hologic, persoana ascultată, în sensul creării unei baze de colaborare pentru activitatea care se
va desfăşura.
Abordarea persoanei în privinţa temelor care vor fi puse în discuţie, va fi dependentă de
vârsta persoanei, nivelul de educaţie, pasiuni, starea de sănătate anterioară sau posterioară in-
fracţiunii.
Cu ocazia discuţiilor prealabile, trebuie stabilit cu precizie dacă persoana poate fi as-
cultată în sensul că este aptă din punct de vedere fizic şi psihic pentru desfăşurarea acestei
activităţi în condiţii bune, în caz contrar, ascultarea fiind amânată.
Oboseala sub toate formele este fatală pentru memorie, producând consecinţe atât cu
ocazia percepţiilor care rămân nefixate, cât şi cu ocazia reproducerii care devine chinuitoare şi,
adesea, imposibilă.
Consumarea anterior ascultării a unor medicamente din gama tranchilizantelor, alcoo-
lului, stupefiantelor sau altor substanţe toxice face, pe moment, persoana inaptă pentru această
activitate, motiv pentru care se recomandă să fie amânată.
În situaţia în care persoana este suferindă, în special în cazul stărilor febrile, se va apre-
cia dacă există posibilitatea amânării ascultării sau aceasta va fi efectuată cu riscul strecurării
unor inexactităţi în declaraţia luată în aceste condiţii.
Se mai pune problema duratei acestei faze a ascultării care, bineînţeles, va fi raportată
la starea de emotivitate a persoanei care urmează să fie ascultată.
Persoana hiperemotivă sau emotivă în faţa autorităţii reprezentată de organul de
urmărire penală, poate face blocajul de memorie care este posibil să fie evitat printr-o inspirată

79
alegere a subiectelor care se discută în timpul fazei pregătitoare, în caz contrar, existând riscul
repetării ascultării.
Un criteriu care ar putea fi avut în vedere în stabilirea duratei fazei discuţiilor prealabile
este cel al unei dispute între soţi care vor putea relua un dialog normal, conform părerii special-
iştilor după trecerea unei perioade variind între 5 şi 20 minute măsurate da la dialogul violent,
perioadă în care se va produce restabilirea sistemului nervos.

3.1.2. Relatarea liberă

Discutând liber cu persoana, organul de urmărire penală sesizează că atmosfera este
propice pentru a se putea trece la obiectul ascultării. Persoana este relaxată, a fost deja capabilă
să atingă subiecte care ţin de viaţa sa socială, are încredere în interlocutorul său, în cazul par-
ticipării unei echipe, şi-a manifestat deja preferinţa pentru unul dintre membrii ei.
Dacă în această fază intervenţia organului de urmărire penală pe parcursul relatărilor
persoanei este nerecomandată, totuşi, în anumite cazuri, ea se impune.
Este cazul persoanelor care nu pot furniza date cu privire la desfăşurarea activităţii in-
fracţionale şi pentru care relatarea liberă trebuie redirijată spre ceea ce pot furniza.
În aceeaşi situaţie se află minorii care, în general, nu au capacitate de verbalizare
necesară povestirii evenimentului de la un capăt la altul fără intervenţia celui care îi ascultă,
prin întrebări ajutătoare.
Dificultăţi în faza relatării libere pot să apară şi în cazul ascultării persoanelor vătămate
în vârstă, care vor fi redirecţionate spre eveniment ori de câte ori se îndepărtează de la subiect.
Întrebările folosite în această fază a ascultării trebuie să asigure derularea corectă a re-
latării, nu să se lămurească situaţiile sau afirmaţiile controversate sau anumite detalii.
La ascultarea minorilor, trebuie să se ţină seama de faptul că aceştia sunt meşteri în a
minţi, sofistică adevărul din proprie pornire, fie sub influenţa unei sugestii directe ori indirecte.
Minciuna copilului poate avea cauze care trebuie identificate pe parcursul ascultării şi
care pot fi: ascunderea unei greşeli, răzbunare pe o persoană, minte din plăcerea de a mistifica,
de a deveni centrul atenţiei prin întâmplarea povestită, mascarea urmelor observabile ale mas-
turbaţiei printr-un atentat asupra sa ş.a.
Cu ocazia ascultării minorilor, organul de urmărire penală va trebui să ţină seama de
sugestibilitatea marcată a copiilor care aderă cu uşurinţă la relatările celor interesaţi într-o stare
conflictuală oarecare.
Examenul psihologic sau psihiatric al minorului este câteodată necesar, raportul spe-
cialistului fiind un instrument de valoare în mâna organului de urmărire penală pentru alegerea
unei tactici de ascultare corespunzătoare cazului pe care îl instrumentează.
Existenţa şi folosirea unei camere de ascultare special destinate şi amenajată
corespunzător va da posibilitatea părintelui, în caz că se apreciază ca necesar, să vizioneze
modul de desfăşurare al ascultării din camera alăturată, fără a fi văzut sau auzit de către subi-
ectul ascultat.
În ascultarea minorilor, organul de urmărire penală trebuie sa aibă în vedere
particularităţile psihocomportamentale specifice vârstei, concretizate în lipsa posibilităţilor
fizice şi psihice de apărare, capacitatea redusă de anticipare a unor acte comportamentale proprii
sau ale altora, în special ale adulţilor, capacitate redusă de înţelegere a efectelor, a consecinţelor
unor acţiuni proprii sau ale altor persoane, capacitate redusă empatic, imposibilitatea lor de a
discerne între intenţiile bune şi rele a altor persoane, nivelul înalt de sugestibilitate şi al
credulităţii, sinceritatea şi puritatea sentimentelor, gândurilor şi intenţiilor lor.
Minorii pot fi manevraţi, minţiţi, determinaţi să comită acte ale căror consecinţe nega-
tive pentru ei sau alţii le ignoră, în special de către persoanele adulte care le inspiră încredere
şi securitate emoţională, iar sarcina celui care ascultă devine mai dificilă.
Starea de stres post traumatic în cazul victimelor minori este mai mult accentuată în
raport cu cea suferită de majori. Această stare se manifestă prin vise înspăimântătoare, fără

80
vreun conţinut exact, treziri bruşte în timpul nopţii. Victima are impresia că agresiunea ar putea
avea loc din nou, mai ales în urma unui stimulent exterior sau ideatic, ea va evita situaţiile în
care îi amintesc în vreun fel de agresiune.
În cazul minorilor, o ascultare repetată nu ar face decât să îi agraveze aceste stări care
pot avea consecinţe în viaţa viitorului adult, iar confruntarea victimei cu autorul devine total
nerecomandată.
Întrebările pentru minori trebuie să ţină seama de faptul că aceştia sunt mai puţin ca-
pabili să îşi aducă aminte în mod spontan evenimentele trăite, iar evaluatorul trebuie să pună
întrebări pertinente, dar nesugestive. Nu trebuie în niciun caz să fie puse întrebări care se referă
la un agresor, la un act sau un detaliu particular, decât după ce copilul a mărturisit spontan şi
trebuie evitate întrebările al căror răspuns este afirmativ sau negativ.
În raport cu vârsta minorului, organul de urmărire penală va putea cere concursul unui
psiholog care să îl asiste la ascultare şi prin intermediul căruia să treacă mai uşor peste difi-
cultăţile de verbalizare pe care le are minorul. Acesta va putea indica şi un tratament pe care
victima va trebui să îl urmeze pentru depăşirea consecinţelor pe care actul infracţional l-ar putea
avea asupra dezvoltării viitoare a personalităţii sale.
Cunoaşterea unor aspecte specifice victimelor în vârstă va uşura mult alegerea conduitei
organului de urmărire penală în ascultarea persoanelor vătămate din această categorie.
În primul rând, bătrâneţea începe cronologic de la 65-70 de ani cu o perioadă de
adaptare, continuând între 70-80 de ani cu bătrâneţea propriu-zisă, între 80-90 de ani, cu
bătrâneţea avansată şi peste 90 de ani, marea bătrâneţe.
Nu există întotdeauna o concordanţă între vârsta cronologică şi cea psihologică, pro-
cesul de îmbătrânire fiind puternic individualizat.
Bătrâneţea se caracterizează prin predominarea proceselor involutive, prin reducerea
treptată a potenţialului energetic şi a capacităţii vitale, adaptive, diminuarea capacităţii de efort
fizic, a rezistenţei la suprasolicitare şi la acţiunea factorilor perturbatori din mediul extern, ac-
centuarea fenomenelor de sclerozare, scăderea labilităţii funcţionale a organelor de simţ şi a
sistemului nervos, a mobilităţii şi rapidităţii mişcărilor.
Din punct de vedere psihologic se produc mutaţii în concentrarea şi stabilitatea atenţiei,
vivacitatea şi spontaneitatea imaginaţiei, flexibilitatea gândirii, stabilirea emoţională, rezistenţa
la stres etc.
Persoanele în vârstă au un puternic sentiment de insecuritate, în special când locuiesc
singure, dublat adesea de credulitate, neglijenţă, uitare, confuzie, caracteristici care le fac vic-
time facile atât pentru cei din jurul lor, dar şi pentru cele îndepărtate, infractori.
Ascultarea persoanelor din această categorie va trebui să se facă de către un organ de
urmărire penală cu experienţă, având în vedere tendinţa persoanei vătămate de a raporta even-
imentele din prezent la experienţele pa care le-a avut a căror relatare va prelungi durata as-
cultărilor.
Vârsta psihologică a persoanei va fi determinată în privinţa tacticii care sa va adopta,
dar şi în privinţa informaţiilor pa care le va furniza.
Atenţia sporită şi răbdarea organului de urmărire penală vor putea constitui un avantaj
în obţinerea unor declaraţii complete şi reale.
Relatarea liberă şi spontană ca fază obligatorie a ascultării persoanei prezintă avantaje:
- evidenţiază limitele cunoştinţelor persoanei sau a informaţiilor pe care aceasta este
dispusă să le ofere cu privire la împrejurările cauzei şi participanţi;
- reduce influenţa pe care organul judiciar care întreprinde ascultarea o poate exercita
asupra persoanei ascultate;
- evidenţiază posibilităţile de ascultare ale persoanei, expresiile particulare folosite, in-
tonaţia, gestica, evaluare care poate fi ulterior folosită în timpul ascultării şi în procesul apreci-
erii declaraţiilor;

81
 - organul judiciar are astfel posibilitatea de a face aprecieri asupra nivelului de dezvol-
tare a proceselor psihice, temperament, stare de emotivitate, grad de cultură ale persoanei as-
cultate.

3.1.3. Întrebări şi răspunsuri

Planul de ascultare a persoanei în cazul în care s-a apreciat ca oportună întocmirea lui,
conţine un set de întrebări prestabilite a i se adresa, întrebări destinate să lămurească problemele
neclare care au rezultat din studiul dosarului de urmărire penală, dar şi a investigaţiilor efectuate
pentru cunoaşterea personalităţii acesteia.
La aceste întrebări mai pot fi adăugate cele formulate pe parcursul relatării libere a per-
soanei, întrebări de verificare a unor situaţii sau afirmaţii ale persoanei.
Faza întrebărilor şi răspunsurilor poate să lipsească în situaţia în care persoana vătămată
a făcut declaraţii complete, dar şi în cazul în care s-a folosit în ascultare procedeul progresiv
prin punctarea relatării libere din loc în loc cu întrebări ale căror răspunsuri au lămurit toate
aspectele.
Trecerea la această fază necesită din partea organului de urmărire penală, o bună expe-
rienţă profesională, dar şi o totală detaşare şi obiectivitate în raport cu persoana ascultată şi
evenimentul neplăcut pe care aceasta l-a suferit, deoarece persoana vătămată va putea fi destul
de uşor sugestionată.
Sugestibilitatea ca tendinţă ce acceptare necritică a unor idei, cerinţe, relatări, este
specifică minorilor în vârstă de sub 10 ani, când se dezvoltă spiritul critic, dar şi adulţilor mai
puţin inteligenţi sau dependenţi ca personalitate de alţi adulţi, conformişti.
Sugestibilitatea se poate manifesta mult mai elocvent prin întrebările care îi pot fi adre-
sate persoanei vătămate, mai precis prin modul în care acestea sunt concepute, obligând la un
anumit răspuns sau la alegerea unei variante din două, dintre care una falsă în mod mai mult
sau mai puţin evident.
O altă formă de sugestibilitate poate fi considerată presiunea efectuată de organul de
urmărire penală asupra victimei, când mai mult sau mai puţin conştient şi după ce şi-a făcut o
părere asupra cazului pe care îl cercetează, acesta emite concluzii ferme. În această situaţie, o
victimă conformistă va face depoziţia în direcţia dorită de cel care o ascultă, declaraţie care,
ulterior, în faţa instanţei de judecată nu va fi susţinută pe motiv că aşa i s-a spus să declare de
către organul de urmărire penală, iar cele susţinute nu au corespondat în realitatea infracţiunii.
Întrebarea în sine dă posibilitatea persoanei vătămate să previzioneze existenţa unor
variante de răspuns, şi dacă în faza relatării libere a afirmat fără echivoc o idee, în momentul
punerii întrebării, certitudinea dispare imediat. În această situaţie este foarte probabilă alegerea
răspunsului presupus ca dorit de organul de urmărire penală în defavoarea adevărului afirmat
anterior.
În cazul persoanei prezente la comiterea infracţiunii(victimă, suspect, inculpat, martori
oculari), întrebările care i se pot pune cuprind o arie vastă de probleme care pot fi sistematizate
în trei grupe, vizând ceea ce s-a întâmpinat înainte de momentul comiterii infracţiunii, procesul
comiterii infracţiunii şi ceea ce s-s produs după aceea.
Diversitatea în care se prezintă cazuistica infracţională face imposibilă stabilirea unei
grile de întrebări aplicabile într-un caz dat, fapt care constituie încă un argument în favoarea
pregătirii în vederea ascultării, în fiecare caz în parte, indiferent de experienţa sau calităţile
profesionale ale persoanei care urmează să efectueze ascultarea victimei.
În această fază, pentru lămurirea unor aspecte ale cauzei, dar şi pentru împrospătarea
memoriei persoanei, se pot folosi planşe foto, prezentarea unor obiecte, urme găsite la faţa
locului, albume foto etc.
În cazul minorilor de vârste mici care nu întotdeauna pot să facă legătura între cele
văzute şi obiecte cunoscute lor şi care au probleme în verbalizare, se recomandă folosirea dese-
nelor, în sensul că minorilor li se va cere să prezinte grafic diferite obiecte despre care nu pot

82
povesti sau pe care le asociază în denumire cu altele cunoscute lor. Aceste desene vor fi anexate
la declaraţie, făcându-se menţiune în cuprinsul acesteia cu privire la momentul şi ce s-a încercat
să se prezinte prin desen.
În cadrul fazei de întrebări şi răspunsuri, în cazul autorilor neidentificaţi, organul de
urmărire penală va putea aprecia dacă partea vătămată sau martorii sunt capabili să recunoască
autorul sau să contribuie la întocmirea unui portret computerizat al acestuia.
În acest context, lor li se vor prezenta albumele cu infractori aflaţi în libertate care
corespund principalelor referinţe din descriere(vârstă, înălţime, conformaţie, particularităţi etc.)
sau va fi redată specialistului criminalist care se ocupă cu întocmirea portretului vorbit.
În ciuda discuţiilor privind eventuala sugestibilitate a întrebărilor care se adresează per-
soanei ascultate, aceasta nu are decât foarte rar nivelul de educaţie necesară producerii even-
imentului cu maximă precizie şi fără lacune, faza întrebărilor şi răspunsurilor se impune ca
necesară.
În cadrul unor amnezii datorate surprizei, şocului psihic suferit de victimă în urma acţi-
unii autorului, a unor eventuale leziuni, faza întrebărilor şi răspunsurilor se parcurge chiar
putând fi concomitentă cu relatarea liberă.
Buna pregătire a activităţii de ascultare, respectarea regulilor de conduită de către or-
ganul de urmărire penală în raport cu persoana care este ascultată, precum şi a celor privind
formularea şi ordinea punerii întrebărilor în cadrul tacticii generale de ascultare a persoanelor
vătămate vor constitui factori decisivi în obţinerea unei bune colaborări cu persoana ascultată
şi, în consecinţă, a unor declaraţii de calitate.
Concluzii rezultate din evaluarea ascultărilor au arătat erori cu ocazia efectuării aces-
tora:
- în general, iniţiativa pe parcursul ascultărilor s-a constatat a fi de partea organului de
urmărire penală, în scopul vădit de a obţine răspunsuri cât mai precise la întrebările formulate
de acesta;
- nu în toate ascultările a fost parcursă faza discuţiilor prealabile;
- dacă, în general, în faza discuţiilor prealabile s-a conturat strategia ascultării, în faza
relatării libere şi a întrebărilor şi răspunsurilor s-au creionat elemente care vor fi consemnate;
- iniţiativa generală de ascultare a organului de urmărire penală se pierde în cazul vic-
timelor care sunt capabile să îşi formuleze singure declaraţiile, constatându-se şi o siguranţă a
primului, în acest caz.
Aceste concluzii sunt valabile pentru cei consideraţi cu experienţă şi scot în evidenţă
unele dintre regulile prestabilite a căror încălcare poate duce la insuccese sau ezitări în ascultare.

4. Ascultarea în afara sediului organului de urmărire penală

Dacă urgenţa ascultării martorilor, în cazul infracţiunilor grave, la locul săvârşirii in-
fracţiunii este impusă de însăşi gravitatea faptei şi de necesitatea stabilirii cât mai clare şi în
timp minim a ceea ce s-a întâmplat, ascultarea victimei acolo unde se găseşte este determinată
şi în baza altor argumente.
Când ne gândim la infracţiuni grave ne referim, în sensul prevederilor legii, la omor,
tentativa la omor, loviri cauzatoare de moarte, dar şi la infracţiunile care au avut sau pot să aibă
ca rezultat moartea victimei, cum sunt cele de tâlhărie sau viol.
Pe lângă acestea, trebuie avută în vedere şi posibilitatea sinuciderii victimei ca urmare
a săvârşirii infracţiunii, act care poată să reuşească sau nu. În alte situaţii, victimele nu sunt
transportabile, având în vedere vârsta sau traumatismele fizice suferite, sau nu au putut fi încă
transportate pentru a li se acorda îngrijiri medicale de specialitate, aflându-se, după caz, în spital
sau chiar la locul săvârşirii infracţiunii.
În aceste situaţii, organul de urmărire penală este pus în situaţia să asculte persoana
vătămată în cu totul alte condiţii decât cele de la sediul său, denumite condiţii speciale, şi de a

83
aplica o altă abordare tactică determinată atât de starea psihofizică a victimei, cât şi de condiţiile
tipice locului în care se va face ascultarea.
Ascultarea părţii vătămate în condiţii speciale este destul de frecventă în cazul infracţi-
unilor comise cu violenţă şi se va desfăşura în saloanele spitalelor sau la domiciliul victimelor
sau martorilor, în special în cazul acţiunilor asupra unor persoane în vârstă, când locuinţa este
şi locul săvârşirii infracţiunii.
În efectuarea unei astfel de ascultări, organul de urmărire penală trebuie să ţină cont de
faptul constatat de către specialişti că starea de stres post-traumatic apărută ca urmare a unui
act de agresiune poate fi deosebit de intensă şi că nivelul maxim al acesteia se atinge la puţin
timp după incident, atenuându-se apoi progresiv.
În cazul în care starea fizică a victimei, timpul prognozat ca fiind la dispoziţie, precum
şi condiţiile concrete(prezenţa familiei, vecinilor, altor persoane) o vor permite se va încerca
detensionarea victimei conform celor menţionate pentru faza discuţiilor libere, trecându-se ul-
terior la ascultare.
Dacă persoana vătămată urmează a fi ascultată în spital, relatarea pe care o face, va
putea fi influenţată în plus, de tratamentul medicamentos care i s-a administrat.
În aceste condiţii, se impune ca ascultarea să fie făcută după ce în prealabil s-a discutat
cu medicul în a cărui îngrijire se află victima care trebuie informat cu privire la activitatea ce
se intenţionează să se efectueze şi care, eventual, să o monitorizeze personal.
Discuţiile ulterioare cu medicul vor putea constitui punctul de plecare al verificării celor
relatate de către persoană, în special cu privire la implicaţiile pa care le-ar putea avea afecţiunea
asupra declaraţiilor făcute, precum şi a rezervelor care se impun cu privire la acestea.
Ascultarea în asemenea situaţii se rezumă la relatări sumare, întrebările trebuie să fie
scurte, concise şi puţine la număr, unele cu caracter general, iar altele nemijlocit legate de fapta
săvârşită.
Problemele care urmează să fie lămurite prin întrebări vor fi dependente în privinţa
conţinutului şi numărului de starea medicală a victimei, diferită de la caz la caz. Această îm-
prejurare va influenţa şi ordinea adresării acestor întrebări în funcţie de importanţa problemelor
ce urmează să le clarifice.
La faţa locului, persoana va putea fi ascultată cu privire la identitatea făptuitorului, di-
recţia de deplasare a acestuia, explicarea dinamicii de formare a unor urme, precum şi a
prezenţei unor obiecte descoperite cu ocazia cercetării locului faptei etc.
Organul de urmărire penală va avea posibilitatea de a repeta ascultarea la sediul său sau
chiar în spital, dar în condiţiile unei persoane din punct de vedere psihofizic şi, deci, cu o ca-
pacitate superioară primei ascultări.
O atenţie cu totul specială trebuie să se acorde declaraţiilor luate persoanelor care au
suferit traumatisme grave şi este de presupus că într-un timp relativ scurt va intervenii decesul
acestora, indiferent de locul în care acestea se află.
Starea de agonie intervenită în urma unor afecţiuni ale zonelor vitale sau hemoragiile
deteriorează discernământul şi, deşi aparent, victima se orientează bine în spaţiu şi se exprimă
coerent, ea este totuşi tributară unor fenomene afazice, agnozice sau amnezice care vor influ-
enţa obiectivitatea celor relatate, fără a fi luată în calcul şi o eventuală rea-credinţă.
Avizarea persoanei care efectuează ascultarea asupra unor factori care pot avea influ-
enţă asupra proceselor de memorare şi redare nu trebuie interpretată de plano ca o atenţionare
asupra lipsei de valoare a depoziţiei făcute.
Dacă victima a decedat până la sosirea organului de urmărire penală desemnat să efec-
tueze ascultarea la locul în care se afla persoana vătămată, dar cea din urmă a discutat în schimb
cu alte persoane sau a fost auzită de către acestea.
În acest caz, discuţiile avute de către persoana vătămată sau cele auzite vor fi reconsti-
tuite cât mai exact prin ascultarea persoanelor cu care aceasta a ajuns să discute sau care au
auzit cele spuse.

84
 5. Folosirea tehnicii poligraf

În cazul depoziţiilor victimelor se folosesc mijloace tehnico-ştiinţifice de constatare a

sincerităţii sau nesincerităţii declaraţiilor persoanelor sau testarea tip poligraf.
În raport cu metoda observării directe a persoanei ascultate, care nu se materializează
sau fixează în vreun fel, rămânând în intimidarea anchetatorului, interpretarea datelor obţinute
în urma examinării subiectului capătă forma unor concluzii scrise care pot sluji ca argumente
în faţa oricui. Deşi rezultatul examinării nu are valoare de probă, el constituie un mijloc de
investigare al sincerităţii persoanei şi un indiciu care poate avea importanţă în stabilirea tacticii
de abordare ulterioară a subiectului sau în direcţionarea cercetărilor.
În literatura de specialitate, testarea poligraf este recomandată în special în verificarea
declaraţiilor suspecţilor şi inculpaţilor fără referiri speciale cu privire la ascultarea persoanelor
vătămate,
Verificarea declaraţiei părţii vătămate prin metoda poligraf se întâlneşte foarte rar, poate
şi din cauză că cele concluzionate de către psiholog nu au valoare de probă ori că nu întotdeauna
aceste concluzii au fost confirmate de cercetările efectuate ulterior.
Parchetele şi instanţele de judecată nu dispun folosirea aparatelor tip poligraf, fiind deja
în momentul respectiv al procesului penal în posesia unor probe care nu mai fac acest „ indiciu”
necesar.
În faza de cercetare penală care are ca obiectiv tocmai strângerea probelor, folosirea
unor astfel de mijloace poate avea importanţă, cu atât mai mult în momentele de dificultate.
Tehnica poligraf este o tehnică care are la bază implicarea şi relaţionarea directă între
fiziologic şi psihologic. Aparatul în sine recepţionează modificările fiziologice ale persoanei.
Aceste modificări apar datorită trăsăturilor subiective ale acesteia, adică ale proceselor şi fe-
nomenelor psihice care apar pe parcursul testării.
Această dualitate ar putea să nedumerească, dar pentru a o înţelege mai bine, trebuie
realizată o prezentare a modului de funcţionare a celor doi factori implicaţi în detecţia compor-
tamentului simulat cu ajutorul poligrafului.
Vom prezente succint sistemul nervos central. Acesta are două componente, sistemul
nervos somatic şi sistemul nervos vegetativ. Prima componentă este cea răspunzătoare de coor-
donarea activităţii somatice, iar a doua este cea care coordonează şi controlează activitatea vis-
cerelor (organelor interne). Cea din urmă, are la rândul ei două pârghii prin care se reglează,
sistemul nervos simpatic şi cel parasimpatic, primul cu rol de excitaţie, iar cel de-al doilea cu
rol de inhibiţie.
Toate manifestările emoţionale pe care le are o persoană au şi o componentă vegetativă
care se manifestă atunci când cineva este dominat de o emoţie. Unele dintre aceste modificări
sunt observabile: eritemul facial, tremurul mâinilor etc. Cele mai multe dintre aceste modificări
rămân nesesizabile pentru simţurile umane, dar, în schimb, sunt detectabile de aparat care
reuşeşte să sesizeze modificările la nivel vegetativ.
Activitatea de detecţie a comportamentului simulat se bazează pe existenţa la nivel
mintal a două matrice: cea infracţională şi cea morală. Matricea infracţională este cea care
deţine totalitatea informaţiilor referitoare la trăirile emoţionale ale persoanei înaintea, în timpul
şi după consumarea actului infracţional. Matricea morală conţine totalitatea informaţiilor re-
feritoare la conduita etică, morală a subiectului. Cea de-a doua matrice există chiar şi la infrac-
torii aşa-numiţi înrăiţi.
Cele două câmpuri infracţionale, intrând în conflict, duc la apariţia unei reactivităţi
specifice, din momentul aşezării senzorilor pe corpul subiectului.
Supunerea victimei testului poligraf trebuie să se facă cu consimţământul acesteia,
consimţământ care este de presupus că va fi mai uşor dat în vedere că, în general, victima este
iniţiatoarea acţiunii penale.

85
 În cazul în care persoana vătămată nu va fi de acord cu folosirea acestui mijloc, credi-
bilitatea ei în faţa organului de cercetare penală va avea din nou de suferit, pentru considerentul
că ar putea ascunde ceva.
Persoana vătămată sa va afla în aceeaşi situaţie şi în cazul în care, în urma interpretării
reacţiilor pe care le-a avut cu ocazia testării, psihologul a concluzionat că este nesinceră, cer-
cetările putând fi redirecţionate.
Această formă de examinare nu trebuie să reprezinte soluţia extremă la care să se re-
curgă după ce au fost epuizate celelalte posibilităţi de investigare. Se consideră că aceasta este
aplicabilă suspecţilor sau inculpaţilor care nu trebuie ascultaţi în această calitate anterior exam-
inării, ci abia după efectuarea ei, când organul de urmărire penală este deja în posesia con-
cluziilor psihologului.
Pentru examinarea persoanei vătămate, în schimb, ascultarea acesteia este necesară
pentru iniţierea şi direcţionarea activităţilor de cercetare penală, momentul şi necesitatea exam-
inării urmând a fi apreciat de către organul de urmărire penală în conformitate cu probele ad-
ministrate până la acel moment.

6. Ascultarea repetată

Reascultarea persoanei este o activitate nerecomandată din punct de vedere tactic, dar,
câteodată, necesităţile cercetării criminalistice o impun.
Ascultarea repetată prezintă câteva inconveniente care trebuie cunoscute de organul de
urmărire penală pentru ca aceasta să îşi poată stabili tactica de ascultare în mod corespunzător.
În primul rând, remarcăm posibila apariţie a fenomenului de repetiţie prin care in-
formaţiile stocate iniţial în memoria de scurtă durată sunt trecute spre memoria de durată medie
sau lungă prin realizarea de noi conexiuni şi raportări la informaţiile stocate deja la acel nivel.
Persoana ascultată cu ocazia primei ascultări efectuate de organul de urmărire penală nu
se află de fapt la prima relatare a celor întâmplate. Astfel, după producerea evenimentului, ea
va povesti întâmplarea celor care-i sunt apropiaţi în vederea primirii unui sfat. În măsura în care
şi alte persoane au aflat despre comiterea infracţiunii, ele o vor chestiona la rândul lor, obligând-
o la repetarea relatării.
Şi după ascultarea de către organul de urmărire penală şi, mai ales, a întrebărilor
acestuia, vizionarea unor obiecte, planşe sau materiale ridicate cu ocazia cercetărilor, acest pro-
ces de perfecţionare logică şi completarea declaraţiei va continua.
În completarea lanţului logic al întâmplării, verigilor care lipsesc li se vor adăuga altele,
create în baza asemănării cu evenimente memorate deja, dar care nu mai au legătură cu cele
întâmplate în realitate.
Pentru a exemplifica reflectarea acestui proces în declaraţia persoanelor, constatăm că,
acestea nu pot fi explicate sub raportul apariţiei lor inconştiente sau conştiente, în scop de in-
ducere în eroare a organului de urmărire penală, dar nici nu putem stabili cu exactitate şi în baza
unor criterii cât de cât acceptabile din punct de vedere al rigurozităţii ştiinţifice unde începe şi
unde se termină ceea ce s-a perceput şi ceea ce s-a creat ulterior.
Reascultarea, dar şi contactul prea des al organului de urmărire penală cu persoana, în
afara activităţilor stricte de cercetare criminalistică, sub pretextul de a afla ce s-a mai făcut în
cauză, pot duce la aşa numitul fenomen psihologic al schimbării de rol, manifestat, în special,
în cazul victimelor.
Probabilitatea apariţiei fenomenului este mai mare la persoanele despre care spunem că
sunt şterse, trăind în anonimat şi care, dintr-o dată, în urma infracţiunii al căror subiect au fost,
devin personaje centrale cărora organele de urmărire penală, medici, specialişti criminalişti,
psihologic, etc. le acordă toată atenţia lor.
Prieteni, rude, ziarişti o contactează pentru a se interesa ce s-a întâmplat, cei din jur îi
acordă o grijă care până în momentul evenimentului i-a fost cu totul străină. Soarta autorului

86
este total în mâinile ei şi va putea dispune conform bunului plac, toţi cei din jur părând a i se
supune.
În cazul în care prin anturajul ei există şi o persoană mai influentă sau un apărător care
să-i faciliteze accesul spre superiorii ierarhici ai organului de cercetare penală în scopul de a se
informa despre stadiul cercetărilor, convingerea că este cineva dobândeşte o confirmare ofi-
cială.
Comportamentul procesual al persoanei se va schimba în sensul că declaraţia iniţială va
fi susţinută printr-o mai bună conturare a constrângerii la care devine evident că nu ar fi putut
în nici un fel rezista, suferinţele fizice şi morale se acutizează, atitudinea generală se schimbă
intrând în rolul victimei traumatizate psihic, cu urme ireparabile pe care toată lumea le poate
vedea.
Schimbarea de rol se reflectă în cercetarea criminalistică printr-o reevaluare a probato-
riului administrat în raport cu noua situaţie şi redirecţionarea cercetărilor în sensul demonstrării
adevărului obiectiv şi, în acelaşi timp, a faptului că noua situaţie care se suprapune este falsă.
În reconstrucţia logică a fiecărei etape a săvârşirii infracţiunii, în urma repetării even-
imentului, logica săvârşirii se completează cu propriile judecăţi sau judecăţi apreciate cu
valoare a celor cu care se dialoghează.
Amestecul opiniilor cu faptele este un fenomen inconştient, fără legătură cu buna
credinţă a persoanei care, în planul ascultării, este greu de diferenţiat, întrucât opiniile vor fi
susţinute ca fapte, ceea ce nu este conform cu realitatea.
În cazul posibilităţii administrării altor probe referitoare la faptul în sune, organul de
urmărire penală va putea prin coroborarea acestora să tragă concluzii cu privire la ceea ce s-a
gândit şi nu s-a întâmplat, dar, în lipsa suportului probator, operaţiunea de identificare a opin-
iilor va fi aproape imposibilă.
Dacă distorsiunile care pot să apară în redarea unor evenimente de către persoană duc
la concluzia că ascultarea repetată este bine să fie evitată pe cât posibil, reascultarea minorilor
este, de asemenea, nerecomandată dar ţinând cont şi de alte argumente.
Minorii victime se comportă diferit din punct de vedere psihologic în comparaţie cu
persoanele majore din cauza specificităţii etapelor pe care le parcurg spre completa dezvoltare
a personalităţii lor.
Declaraţiile minorilor sunt privire cu rezerve de organele judiciare, cu superioritate de
către învinuiţi şi inculpaţi, fără credibilitate de către ceilalţi participanţi la procesul penal.
Totuşi, spiritul de observaţie şi atenţia pe care minorii şi-o îndreaptă spre diferite obi-
ecte, întâmplări, de cele mai multe ori neobservate de către adulţi, pot aduce elemente valoroase
în relatările pe care aceştia le fac cu ocazia ascultării.
În cazul infracţiunilor la viaţa sexuală a cărei victimă a fost minorul, acesta, fiind vio-
lentat mai ales fizic, dar şi psihic, când poate conştientiza ce i s-a întâmplat, este profund
traumatizat de însăşi consecinţele evenimentului.
Parcurgerea etapelor cercetării criminalistice prin examinarea medico-legală în at-
mosfera de spital, a ascultării sale în atmosfera generală creată de activitatea organului de
urmărire penală la sediul sau sediile acestora sunt experienţe care acutizează starea psihică a
minorului.
Reascultarea şi chiar o reexaminare medicală vor constitui noi motive de reactivare a
întâmplărilor traumatizante pe care le-a suferit, cu posibile consecinţe în dezvoltarea psihică
ulterioară a acestuia.
La un rău suferit, reascultarea minorului la poliţie, parchet şi apoi la instanţa de judecată
va avea consecinţe mai mari în agravarea acestuia decât în realizarea scopului procesului penal.
Din cele expuse, s-ar putea trage concluzia că reascultarea persoanei nu numai că trebuie
evitată, ci este total nerecomandată tactic, ceea ce este fals.
Reascultarea persoanei trebuie considerată ca admisibilă, necesară şi chiar obligatorie
odată cu apariţia pe parcursul cercetărilor a unor situaţii care efectiv o impun.

87
 Persoanele ascultate iniţial sumar datorită situaţiei medicale concrete în care se găseau,
la spital sau la faţa locului ori în alte împrejurări, vor fi reascultate în mod amănunţit de îndată
ce starea sănătăţii lor o va permite.
Apariţia pe parcursul urmăririi penale a unor împrejurări care nu au fost cunoscute
iniţial şi care, în mod logic, trebuie lămurite cu persoana ascultată, în vederea stabilirii
adevărului în cauza care se cercetează, justifică decizia de reascultare a acesteia.
O altă situaţie care necesită clarificarea prin reascultare este cea a contradicţiei dintre
declaraţia persoanei şi concluziile care rezultă din probatoriul administrat până la un moment
dat şi chiar în diferenţe de abordare a aceleiaşi probleme între două declaraţii ale persoanei, în
cazul în care aceasta a fost reascultată deja.
O ultimă situaţie care dacă apare justificată reascultarea este aceea în care persoana se
prezintă aparent, din proprie iniţiativă, cu dorinţa de a face unele precizări sau de a completa
sau îndrepta anumite erori strecurate în cuprinsul declaraţiei iniţiale.
Cu ocazia ascultării în completare, declaraţia poate fi luată sub formă de chestionar, cu
întrebări şi răspunsuri.
Dacă în 58% din cazurile chestionate s-a considerat că poliţiştii au avut un aport pozitiv
în ascultarea victimelor, în celelalte, ascultările fiind repetate, persoanele vătămate au avut sen-
zaţia unui dezinteres a organelor judiciare faţă de organul cercetat.
Inadvertenţele sesizate în primele declaraţii nu înseamnă întotdeauna că acestea sunt
eronate sau date cu rea credinţă şi nici nu trebuie modificate printr-o nouă ascultare în cazul în
care restul probatoriului este suficient şi elocvent pentru situaţia dată.

7. Fixarea declaraţiilor părţii vătămate

Mijloacele de fixare a declaraţiilor persoanei vătămate vor fi diferite în raport cu locul

şi mijloacele tehnice aflate la dispoziţia organului de urmărire penală.
Specificul infracţiunii obligă atât persoana să relateze, iar organul de urmărire penală să
consemneze anumite acţiuni şi părţi anatomice participante, precum şi unele procese fiziolog-
ice. În această situaţie obiectivă, detaliile activităţii infracţionale vor fi consemnate, evitându-
se folosirea de expresii nelalocul lor, ireverenţioase sau vulgare, utilizându-se terminologia
consacrată de dicţionarul explicativ al limbii române sau cea de notorietate.
Se va avea în vedere ca terminologia stabilită să fie folosită în mod unitar, regăsindu-se
atât în toate declaraţiile părţii vătămate, cât şi în ale suspecţilor, inculpaţilor, martorilor, celor-
lalte părţi şi persoane participante la procesul penal, precum şi în cuprinsul tuturor celorlalte
piese din dosar.
Declaraţiile se consemnează cuvânt cu cuvânt, nu în sinteză, cu ocazia consemnării per-
soana vătămată putând fi ajutată să formuleze fraze scurte, concise şi clare.
Depoziţiile unor victime ale brutalizării în mod obişnuit sunt însoţite de plânsete,
mimică agitată mai deosebită, bâlbâială etc., elemente care urmează să fie descrise în mod
amănunţit în procesul-verbal, deoarece ele sunt, de obicei, autentice şi îndepărtează bănuiala de
a ne afla în faţa unor false anunţuri.
Recomandarea consemnării şi a stărilor persoanelor ascultate pe parcursul ascultării
este apreciată ca utilă, deşi mai dificil de utilizat şi cu relevanţă şi putere de convingere reduse.
Întrucât procesele-verbale de ascultare sau declaraţiile nu înregistrează aspectele de co-
municare nonverbală, în condiţiile dezvoltării şi perfecţionării unor evaluări ale proceselor psi-
hofiziologice, se consideră că folosirea mijloacelor de înregistrare acustică şi video trebuie să
devină pe parcursul timpului, o necesitate. Mai mult, dispoziţiile art. 111 alin. 4 din Codul de
procedură penală dispune ca în cursul urmăririi penale, audierea persoanei vătămate să se înreg-
istreze prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, atunci când organul de urmărire penală con-
sideră necesar sau atunci când persoana vătămată a solicitat aceasta în mod expres, iar înregis-
trarea este posibilă.

88
 În cunoştinţa avantajelor şi dezavantajelor create de folosirea acestor mijloace asupra
psihologiei persoanei, ele oferă perspectiva de înlocuire în timp a clasicelor dosare mai mult
sau mai puţin voluminoase instrumentate de organele judiciare.
Toate activităţile de tactică criminalistică permit video filmarea şi transferul imaginii pe
suporturi utilizate de computere.
Cetăţenii şi, bineînţeles, părţile şi persoanele, precum şi organele participante la pro-
cesul penal sunt din ce în ce mai obişnuiţi cu existenţa acestor mijloace tehnice care fac tot mai
mult parte din existenţa zilnică a fiecăruia, perspectivă în care considerăm că impedimentele
actuale nu vor mai avea importanţă într-un viitor relativ apropiat asupra psihologiei persoanei,
regula devenind înregistrarea video.
Înregistrarea declaraţiilor, urmată de analiza pluridisciplinară (organ de cercetare penală
– psihologic – psihiatru), alături de rezultatele oferite de analizatori tehnici ai reactivităţii
psihice, vor putea oferi practicilor de ascultare noi dimensiuni şi perspective.
În concret, depoziţiile făcute de către persoane cu ocazia ascultării sale la faţa locului
sau când acestea se află la domiciliu sau internate în spital, cu ocazia cercetării locului faptei
sau după faza întrebărilor şi răspunsurilor, vor fi consemnate de organul de urmărire penală
într-un proces-verbal.
Procesul-verbal trebuie să cuprindă atât întrebările puse cât şi răspunsurile date ori
relatarea făcută în urma iniţierii ei prin întrebare.
Înregistrarea discuţiilor cu ajutorul unui reportofon va putea fi utilă şi pentru a fi folosită
în fidelizarea consemnărilor din cuprinsul procesului-verbal.
Declaraţiile luate cu ocazia ascultării primare se consemnează pe formularele
consacrate şi unitare, aflate în utilizarea organelor de urmărire penală, cu menţiunea că faza
relatării libere va fi consemnată coerent, aşa cum a fost expusă, conform logicii şi cronologiei
de desfăşurare a activităţii infracţionale.
Pentru faza de întrebări şi răspunsuri, consemnarea este util a fi făcută în sistemul
întrebare-răspuns la întrebare, în ordinea punerii întrebărilor. Această formă de consemnare
permite următoarelor eşaloane judiciare să poată aprecia exact ce s-a urmărit a se clarifica prin
faza respectivă, dar şi corectitudinea întrebărilor sub aspectul posibilităţilor de sugerare a per-
soanei vătămate.
Reascultarea uninominală va fi consemnată prin formula „urmare la declaraţia numi-
tului...din data de…” ori de câte ori aceasta va fi efectuată, iar cea simultană sau confruntarea,
prin procesul-verbal de confruntare în formă cunoscută.
Folosirea diferitelor mijloace tehnice de înregistrare a declaraţiei persoanei presupune
avizarea acesteia verbală, dar şi identificarea organului de urmărire penală şi a persoanei care
se ascultă în mod similar cu datele care se înscriu în declaraţia sau procesul-verbal de ascultare
a persoanei, cu menţiunea că suportul înregistrării se va anexa la actul de bază al fixării
declaraţiei.
În unele cazuri, este utilă menţionarea orei la care a început şi s-a sfârşit activitatea,
având în vedere calitatea de act autentic al mijloacelor de fixare.
Având în vedere o evaluare a erorilor de consemnare făcută prin compararea înregis-
trărilor declaraţiilor pe bandă magnetică şi a celor redate pe formulare, s-au constatat ne-
concordanţe de genul:
- modificarea sensului unor cuvinte, omisiunea unor fapte sau adăugarea la ceea ce s-a
declarat;
- modificarea sensului relaţiilor anterioare între victimă şi autor;
- modificarea ordinii stării de fapt relatate prin omiterea sau modificarea unor elemente
din cadrul desfăşurării faptei.
În general, organele de urmărire penală experimentate au tendinţa de a-şi face prea
repede o imagine asupra persoanei ascultate şi a faptelor pe care urmează să le relateze, încer-
când să le suprapună unui anumit tipar, pe care îl vor urma în consemnarea declaraţiei, fără a

89
mai da posibilitatea părţii vătămate de a exprima ceea ce s-a întâmplat de fapt, mergându-se pe
„tipicul cunoscut” şi omiţându-se astfel secvenţe din relatare.
Cei neexperimentaţi au probleme în redare, tot prin omiterea unor secvenţe, datorită
capacităţii de concentrare şi a celei de selecţie reduse.

Concluzii:
Întrucât fiecare persoană este diferită, abordarea acestora trebuie facută diferit, sens în
care s-au creat reguli aplicabile de la caz, la caz.
Ascultarea părţilor şi a persoanelor în procesul penal atât în faza de urmărire penală, cât
şi în cea a judecăţii constituie un proces complex şi delicat. Fiecare persoană este diferită, fiec-
are ascultare este, de asemenea, diferită, precum şi fiecare ascultare a respectivei persoane este
unicat.
Există reguli de abordare diferită a suspectului sau inculpatului, reguli de ascultare a
victimei sau a martorului.
Ascultarea persoanei vătămate este o activitate obligatorie şi necesară, ţinând cont de
bogăţia şi precizia informaţiei pe care aceasta o poate deţine şi care poate avea o contribuţie
importantă în realizarea scopului procesului penal
Ascultarea persoanei vătămate este o activitate obligatorie şi necesară, ţinând cont de
bogăţia şi precizia informaţiei ce aceasta o poate deţine şi care poate avea o contribuţie
importantă în realizarea scopului procesului penal.
Întrucât partea vătămată are un interes în soluţionarea cauzei penale care poate să îi
diminueze valoarea, apare ca necesară ascultarea acesteia în condiţii cât mai bune, care dau
posibilitatea celui care o face să obţină declaraţii de cât mai bună calitate.
Acelaşi interes face necesară şi justifică o verificare a declaraţiei persoanei vătămate
cât mai atentă.
Diferitele atitudini ale persoanelor vătămate pe timpul ascultării în sensul susţinerii unor
variante, conform interesului pe care îl au, nu trebuie să abată pe cel care face cercetarea de la
folosirea tuturor mijloacelor legale pe care la are la dispoziţie pentru aflarea adevărului, pe care
este obligat să îl demonstreze prin probatoriul administrat, chiar dacă, sub raportul finalităţii
judiciare, eforturile în acest sens par câteodată că nu se justifică.

Întrebări de evaluare:
1. În ce constă procesul formării declaraţiilor? 2 puncte.
2. Care sunt fazele ascultării primare? 1 punct
3. Ce tehnici de ascultare se folosesc in cazul persoanelor vatamate minore? 1 punct.
4. Ce reprezintă ascultarea repetată? Prezentați inconvenientele folosirii acestei metode de as-
cultare. 2 puncte.
5. C este tehnica poligraf? Detaliați procedură de ascultare prin această tehnică. 2 puncte.
6. Care sunt mijloacele de fixare a declaraţiilor? 2 puncte.

Teste grilă.

1. Valoarea probantă a testării poligraf:

a) are valoarea unei constatări tehnico-științifice;
b) are valoarea unei expertize criminalistice;
c) nu face parte din mijloacele de probă prevăzute de lege.
2. Timpul necesar comiterii unei infracțiuni corespunde:
a) memoriei scurte sau mijlocie;
b) memoriei imediate sau de scurtă durată;
c) memoriei de lungă durată care asigură continuitatea conștiinței și unitatea person-
alității

90
3. Având în vedere tipologia anchetatorului, aparține tipului cabotin:
a) anchetatorul care manifestă o anumită transparență și jovialitate în relația cu perso-
ana ascultată;
b) anchetatorul complexat de necesitatea afirmării sau cea de a se descărca de o tensi-
une afectivă;
c) anchetatorul care exagerează utilizarea procedeelor actoricești.

4. Cu ocazia ascultării minorilor vătămați în urma comiterii unei infracțiuni:

a) acestia trebuie supuși unui examen de psihologie infantilă;
b) este recomandată tehnica de ascultare repetată;
c) în funcție de vârsta minorului organul de cercetare penală va putea solicita ajurorul
unui psiholog care sa asiste la ascultarea minorului.

5. Actul procedural pe care se regasesc relatarile persoanelor vătămate cu ocazia ascultării aces-
tora se numește:
a) declaratie parte vătămată;
b) proces-verbal de ascultare a părții vătămate;
c) ordonanță de ascultare a părții vătămate.

91
 Modulul X.
Ascultarea martorilor

Unitatea de învăţare:
1. Cadrul general al ascultării martorului (elementele specifice psihologiei martorului,
factorii care pot denatura declaraţia, cauzele mărturiei de rea credinţta, elemente de
psihologia mărturiei);
2. Desfăşurarea ascultării.

Bibliografie:
1. A. Ciopraga, I. Iacobuţă, Criminalistică, Ed. „Chemarea”, Iaşi, 1997, p. 293;
2. I. Neagu, Drept procesual penal, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1988, p. 271;
3. A. Ciopraga, Evaluarea probei testimoniale, Ed. Junimea, Iaşi, 1979, p. 10-11;
4. Em. Mihuleac, Sistemul probator în procesul civil, Ed. Academiei Române, Bucureşti,
1970, p. 255 şi urm.

Obiective:
- prezentarea unor elemente specifice psihologiei martorului, cu accent pe factorii care pot
denatura declaraţia, pe cauzele ce determină mărturia de rea credinţă;
- prezentarea elementelor de psihologia mărturiei, cu descrierea momentelor depunerii ju-
rământului, al citării martorului;
- fazele ascultării martorului, cu prezentarea procedeelor tactice folosite.

1. Cadrul general al ascultării martorilor.

1.1. Elemente specifice psihologiei martorului

Aproape că nu există cauză penală în care declaraţiile martorilor să nu fie utilizate ca
mijloc de probă pentru stabilirea împrejurărilor în care a fost comisă infracţiunea.
Deşi una dintre preocupările infractorilor este clandestinitatea, totuşi, rareori o activitate
infracţională se poate desfăşura la adăpostul unor nedoriţi spectatori, fapt care explică de ce în
procesul penal apare întotdeauna un număr oarecare de martori.
În raport cu persoana vătămată asupra căreia se răsfrâng consecinţele săvârşirii infracţi-
unii sau autorului angrenat în executarea faptei, în special în cazul celor unde există contactul
direct între victimă şi autor, poziţia psihologică a martorului este favorizată.
Nefiind sub tensiunea psihică ridicată datorită participării la săvârşirea infracţiunii, din
punctul de vedere al percepţiei evenimentului ca etapă a formării declaraţiilor persoanelor, mar-
torul, în raport cu părţile, beneficiază de condiţii mai apropiate de cele considerate optime.
Admiţând faptul că şi percepţia evenimentului de către martor se situează în categoria
percepţiilor influenţate de stresul produs de săvârşirea unei infracţiuni, impactul psihologic al
evenimentului asupra martorului va fi mult redus în intensitate şi în consecinţele asupra pro-
ceselor psihologice de formare a mărturiei, comparativ cu cel asupra persoanei vătămate sau
autorului.
Poziţia favorabilă a martorului, cel puţin din punct de vedere teoretic, în raport cu per-
soana vătămată sau autorului în perceperea evenimentului justifică frecvenţa utilizării
declaraţiilor martorilor ca mijloc de probă în cauzele penale, conştienţi fiind, totuşi, de faptul
că o mărturie corectă, fidelă este o excepţie şi nu constituie regula.
Această rezervă în aprecierea valorii declaraţiilor martorilor este impusă de faptul că
erorile şi denaturările care apar în relatările subiecţilor martori, învinuiţi sau inculpaţi ori per-
soane vătămate pot să fie consecinţa fie a unei percepţii eronate sau lacune, fie a unei atitudini
care poate orienta atât percepţia, cât şi reproducerea într-o anumită direcţie, fie a unui interval
mai lung de la percepţie la relatare, fie a unor întrebări sugestive.

92
 Totuşi, în afara factorilor care pot influenţa calitatea percepţiei, memorării sau redării
menţionaţi cu ocazia ascultării părţii vătămate sau suspectului ori inculpatului, se impun în ca-
zul martorilor câteva menţiuni.

1.1.1. Factori care pot denatura declaraţia martorului

În general, în cercetarea criminalistică a infracţiunilor şi, în special, a celor pentru care
punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate,
aceasta este prima ascultată, iar suspectul sau inculpatul după ce a fost strâns un minim de probe
sau indicii temeinice necesare începerii urmăririi penale.
Între aceste momente, sunt identificaţi şi ascultaţi martorii care, în mod obişnuit, sunt
indicaţi de persoana vătămată cu ocazia depunerii plângerii sau identificaţi din oficiu de către
organul de urmărire penală prin desfăşurarea activităţilor de cercetare sau prin alte mijloace.
Identificarea martorilor este o activitate care are continuitate pe tot parcursul des-
făşurării urmăriri penale, uneori solicitând durate de timp considerabile, iar între momentul
identificării martorului şi cel al ascultării pot exista de asemenea diferenţe de durată.
În această situaţie, se pune problema influenţei pe care o are trecerea timpului în pro-
cesul formării declaraţiilor martorului şi a stabilirii momentului optim al ascultării.
Cunoscând legităţile care guvernează uitarea şi influenţa factorului timp asupra mărtur-
iei, trebuie menţionat că acestea nu acţionează uniform asupra persoanelor, diferenţele individ-
uale fiind datorate tipului memorial al martorului, atitudinii sale subiective, interesului faţă de
informaţiile percepute etc., care fac ca momentul cel mai propice obţinerii mărturiei să se situ-
eze fie la o dată mai apropiată, fie la una mai îndepărtată de momentul percepţiei.
Organul de urmărire penală va avea cu greu posibilitatea unei opţiuni atât de largi şi
relativ nedeterminate, acţiunea sa în acest sens fiind dependentă atât de momentul identificării
martorului, dar şi de etapa concretă sau stadiul efectuării cercetărilor.
Martorii identificaţi cu prilejul cercetării locului faptei vor fi ascultaţi cu ocazia efec-
tuării acesteia sau imediat după terminare, cei propuşi de persoana vătămată prin actul de
sesizare sau cu ocazia ascultării, de îndată ce va fi posibil, iar în cauzele în care învinuiţii se
află sub puterea mandatelor de arestare preventivă provizorii, vor fi ascultaţi de urgenţă.
În condiţiile concrete de cercetare criminalistică a cauzelor penale şi ţinând cont de in-
fluenţa pe care o are trecerea timpului asupra mărturiei, credem că ascultarea repetată după
trecerea unui interval de timp de la prima ascultare, constituie o posibilă soluţie în obţinerea
unor declaraţii care pot realiza mai bine scopul urmăririi penale.
Ascultarea martorilor imediat după identificarea lor este impusă şi de consecinţele pe
care fenomenul de repetiţie îl poate avea asupra depoziţiei sale.
Fenomen datorat caracterului activ al psihicului uman, prin care faptele percepute sunt
completate şi reconstruite logic, acesta se manifestă atât la persoana care încearcă să îşi explice
singură ceea ce s-a întâmplat, dar şi la cea care are posibilitatea de a discuta subiectul cu alte
persoane.
Martorul ocular schimbă impresii, opinii, cu ceilalţi martori oculari, completând propria
informaţie atât cu informaţii percepute de ceilalţi, dar şi cu păreri ale acestora, propria person-
alitate interacţionând cu a celorlalţi, care îi pot corecta percepţia iniţială.
Influenţa fenomenului de repetiţie poate fi mai evidentă la infracţiunile comise în cadrul
comunităţilor mici unde un astfel de eveniment capătă o amploare deosebită, fiind comentat de
către toţi membrii, situaţie în care, prin ascultarea martorului, se poate diferenţia cu dificultate
ceea ce s-a perceput de ceea ce este aflat din zvon public.
Deoarece este puţin probabil ca organul de urmărire penală să fie primul care să discute
cu martorul pentru a putea aprecia corect cele relatate de către acesta, cu ocazia ascultării, se
recomandă stabilirea amplorii discuţiilor avute, dar şi a persoanelor cu care a discutat.

93
 Denaturarea declaraţiilor martorilor se poate explica prin distorsiunile care pot să apară
în procesul formării declaraţiilor acestora de natură obiectivă, dar destul de des se constată şi
denaturări pe care le putem considera ca subiective.

1.1.2. Cauze care pot determina mărturia de rea credinţă

În literatura juridică, s-au făcut numeroase încercări de enumerare a principalelor cauze
care pot determina mărturia de rea credinţă, dar, avându-se în vedere aria extrem de largă a
motivaţiilor acţiunilor umane, o astfel de încercare are o valoare relativă.
Cele mai frecvente motive ar putea fi sintetizate în modul următor:
a) calitatea de martor într-un proces penal produce persoanei care urmează să aibă
această calitate un disconfort psihic datorat, în primul rând, normelor procedurale care îl obligă
pe martor să se prezinte ori de câte ori este chemat în faţa organului judiciar care l-a citat.
Desfăşurarea procesului penal în două faze în care sunt implicate trei organe judiciare, pre-
cum şi perspectiva judecăţii în căile de atac previzionează prezentări repetate în vederea ascultării,
timp considerat ca pierdut, cheltuieli nu întotdeauna rambursate, precum şi venituri nerealizate. Sis-
temul de apărare a martorului se declanşează, indiferent de nivelul de dezvoltare a simţului civic al
persoanei ori de cel de dezvoltare culturală, materializându-se prin dorinţa de a evita depoziţia prin
încercarea de a convinge organul judiciar de inutilitatea prestaţiei sale. În acest sens, deşi după log-
ica faptelor el trebuie să perceapă anumite fapte sau împrejurări, martorul le va evita cu tărie,
susţinând că nu le-a sesizat şi încercând să-şi motiveze lipsa informaţiei.
O variantă a acestei atitudini este cea a martorilor care sunt de acord să îşi facă depoziţia,
cu condiţia dea nu fi consemnată, de a nu şti nimeni că a declarat respectivele informaţii şi de
a nu mai fi chemat în faţa altui organ judiciar.
În ambele cazuri, organul judiciar va folosi întregul său arsenal pentru a convinge mar-
torul de importanţa mărturiei sale, dar nu îi va putea promite ca după consemnarea declaraţiei
sale martorul nu va mai fi chemat în faşa unui alt organ judiciar.
b) denaturarea mărturiei poate fi urmare a resentimentelor martorului faţă de infracţi-
unea comisă sau faţă de autorul acesteia şi se manifestă prin exagerarea concomitentă cu dimin-
uarea unor împrejurări care se vor repercuta în mod invers asupra suspectului sau inculpatului,
în sensul că împrejurările care i-ar fi favorabile nu vor fi relatate sau vor fi diminuate şi invers,
în privinţa celor defavorabile care vor fi exagerate. În această situaţie, explicarea consecinţelor
pe care le poate avea această poziţie asupra însuşi martorului şi suspectului sau inculpatului se
poate lovi de rezistenţa acestuia, prin apariţia fenomenului de persistenţă în eroare sau de con-
vingerea sa fermă că aşa s-au întâmplat lucrurile. Dacă prin celelalte mijloacele de probă îm-
prejurările declarate de către martor au fost stabilite, aceste mijloace vor putea fi utilizate în
orientarea martorului în formularea depoziţiei.
c) pentru infracţiunile comise în participaţie, în special în faza iniţială a cercetărilor când
încă nu s-a stabilit cu precizie calitatea fiecărui participant şi a persoanelor care nu au participat
la săvârşirea infracţiunii, perspectiva calităţii de suspect va determina martorul să prezinte
faptele denaturate, diminuându-şi propria participare, dar şi pe cea a celorlalţi protagonişti.
După clarificarea tuturor împrejurărilor faptei, organul de urmărire penală va avea la îndemână
suficiente argumente pentru a convinge martorul în adoptarea unei atitudini sincere, relaxarea
martorului în privinţa perspectivei sale procesuale fiind pasul iniţial.
d) existenţa unor resentimente ale martorului faţă de organul judiciar sau persoana care
îl reprezintă, datorate unor raporturi anterioare sau altor motive, poate fi o cauză de modificare
a depoziţiilor care poate fi surmontată cu destulă dificultate de către martor şi organul judiciar.
În cazul în care organul de urmărire penală, în urma dialogului cu martorul, realizează faptul
că problema nu are perspectiva de a fi depăşită, el trebuie să se retragă urmând a fi înlocuit de
un alt organ judiciar. Una dintre variantele ascultării încrucişate o constituie ascultarea succe-
sivă a persoanei de către două organe de urmărire penală. Deşi nerecomandată, ascultarea suc-
cesivă de către două organe de urmărire penală poate prezenta avantajul că, în faţa unuia dintre

94
organele de urmărire penală, martorul poate deveni mai cooperant, inspirându-i mai multă în-
credere şi atenuându-i resentimentele avute faţă de celălalt. Retragerea organului judiciar în
favoarea celui de-al doilea constituie şi un moment psihologic favorabil următorului, fie şi nu-
mai prin aparenţa unei mici victorii asupra celui neacceptat.
e) sentimentul de teamă al martorului faţă de suspecți sau inculpaţi, de familia acestora,
de alţi participanţi la săvârşirea infracţiunii lăsaţi în libertate, a propriei familii sau de alte per-
soane şi convingerea sa că organul judiciar care îi solicită depoziţia nu-i va putea asigura pro-
tecţia în viitor constituie o motivaţie serioasă pentru o declaraţie neconformă realităţii. Nu avem
aici în vedere posibilităţile de protecţie a martorilor pentru infracţiunile din sfera crimei organ-
izate şi infracţiunile grave, întrucât majoritatea martorilor sunt ascultaţi în cauze cu anvergură
mai redusă. Din această perspectivă, intensitatea temerii şi presiunea exercitată asupra mar-
torului este mai mare în comunităţile mici, dar în metropole posibilităţile de convingere sunt
mult mai largi, dar şi mult mai uşor de detectat. Teama martorului poate fi atenuată sau învinsă
de către organul de urmărire penală prin explicarea măsurilor care s-au luat sau cele de perspec-
tivă, dar şi a posibilităţilor reale de protecţie a martorului respectiv, stabilindu-se o modalitate
concretă în acest sens.
f) martorul a fost ori urmează a fi stimulat într-o anumită modalitate şi declară ceea ce
i se cere de către persoana care este interesată de aceasta. În această situaţie, organul judiciar
are în faţă un potenţial suspect, pe care în funcţie de informaţiile ori probatoriul în posesia
căruia se află sau a personalităţii martorului, îl va determina la o mărturie sinceră sau îl va
asculta ca atare.
În toate aceste situaţii, utilizarea tacticii ascultării repetate şi a detalierii declaraţiilor vor
putea oferi organului de urmărire penală posibilităţi largi de obţinere a unor declaraţii sincere,
dar şi de a verifica susţinerile martorului şi a proceda în consecinţă.
Din această perspectivă, poziţia martorului în procesul penal este total diferită în raport cu cea
a suspectului sau inculpatului care poate să recunoască fapta săvârşită sau să nu declare nimic ori îşi
poate reconsidera punctul de vedere, schimbând cele declarate ori nerecunoscându-le.
Persoanei vătămate i se cere o justificare a unei eventuale schimbări de atitudine în
declaraţii. Martorul, în schimb, este obligat să declare tot ceea ce ştie, împrejurările despre care
a luat cunoştinţă, este ascultat sub prestare de jurământ şi, în principiu, nu îşi poate schimba
declaraţiile.
Atât persoana vătămată, cât şi martorul poartă răspunderea celor declarate sub sancţi-
unea denunţării calomnioase şi, respectiv, mărturiei mincinoase.
Rigoarea tratamentului martorului în procesul penal este justificată de consecinţele pe
care le are depoziţia sa asupra suspectului, dar şi de rolul său în stabilirea adevărului ca scop al
procesului penal.

1.2. Elemente de psihologia mărturiei

a) Momentul psihologia al depunerii jurământului. Atenţia de care se bucură martorul
în procesul penal este reflectată şi prin reglementarea legală a ascultării acestuia, dar şi prin
crearea prin procedura penală a momentului psihologic al depunerii jurământului, act destinat,
în primul rând, prevenirii mărturiei mincinoase.
Momentul psihologic al depunerii jurământului îndeplineşte multiple funcţiuni:
- o funcţie informaţional-cognitivă, în sensul că martorului i se transmite să spună
adevărul şi să nu ascundă nimic din ceea ce ştie, prin aceasta indicându-i-se limitele legale ale
mărturiei;
- o funcţie de avertizare-prevenire, în sensul că neîndeplinirea obligaţiei legalmente
datorate este susceptibilă de pedeapsa corespunzătoare infracţiunii de mărturie mincinoasă;
- o funcţie axiologică, în sensul că, prin jurământ, martorului i se cere să se refere la
împrejurările cu valoare de adevăr pe care le ştie;

95
 - o funcţie juridică, în sensul că jurământul leagă pe martor de cauza în care acesta a
depus mărturia, iar, în calitate de participant la stabilirea adevărului, martorul va fi ţinut să
răspundă penal pentru relatările sale făcute cu rea credinţă care duc la inculparea sau discul-
parea nedreaptă a unor persoane implicate într-o cauză penală.
Dacă acest moment este creat prin legea procesual penală, utilizarea lui cu eficienţa
scontată de legiuitor este problema organului de urmărire penală, care trebuie să îl adapteze la
personalitatea martorului pe care îl ascultă.
Atitudinea de respect şi sobrietate sau de solemnitate a jurământului, adaptat la nivelul
de educaţie civilă, cultural, religios şi al trăsăturilor personalităţii martorului va asigura sau nu
eficienţa acestui moment important al declaraţiei martorului.
b) Momentul psihologic al citării persoanei.
Încunoştinţarea martorului asupra datei şi organului judiciar în faţa căruia acesta ur-
mează să se prezinte declanşează o anumită stare emoţională, care poate fi accentuată semnifi-
cativ prin utilizarea de către organul de urmărire penală a mandatului de aducere, în cazul
urgenţei ascultării şi pentru prevenirea schimbului de opinii între martori sau între martor şi alte
persoane.
Pregătirea ascultării martorului, ca etapă menită să asigure buna desfăşurare şi rezultatul aces-
teia, oferă organului de urmărire penală şi posibilitatea anticipării unor momente psihologice pe care
le va putea sau nu concepe, în raport cu situaţia în cauza pe care o cercetează.
Una dintre aceste posibilităţi o reprezintă stabilirea ordinii şi modalităţii de chemare a
martorilor.
De obicei, martorii sunt chemaţi prin citare sau mandate de aducere, succesiv, la inter-
vale de timp diferite, care să asigure desfăşurarea ascultării în condiţii optime de timp, evitându-
se suprapunerea orelor de chemare.
În funcţie de cele prevăzute în planul de cercetare a cauzei, martorii vor fi chemaţi în aceeaşi
zi sau în mai multe zile, în funcţie de numărul şi de urgenţa cu care se impune ascultarea lor.
Totuşi, în situaţia în care se apreciază că în cauza cercetată prezenţa la organul de
urmărire penală a mai multor sau a tuturor martorilor ar putea fi oportună se va apela la
chemarea lor simultană.
Chemarea simultană nu înseamnă că ascultarea martorilor se va face cu toţi de faţă, ci
în mod separat, similar ascultării suspectului sau inculpatului, dar ascultarea se va putea des-
făşura simultan, de către mai multe organe de urmărire penală, dacă situaţia o impune.
Prezenţa simultană a sediul organului de urmărire nu înseamnă că martorii vor fi lăsaţi
nesupravegheaţi, creându-se astfel condiţiile necesare apariţiei fenomenului de repetiţie.
Prezenţa mai multor martori la sediul organului de urmărire penală în acelaşi timp poate
fi un mijloc de prevenire a mărturiei mincinoase, niciunul dintre martori necunoscând conţinu-
tul declaraţiei celuilalt şi astfel fiind creată nesiguranţa specifică şi cercetării suspecţilor şi in-
culpaţilor care au săvârşit infracţiuni în grup sau echipă.
În privinţa ordinii în care trebuie chemaţi martorii, aceasta poate fi stabilită numai cu
condiţia de cunoaştere a împrejurărilor care vor putea fi lămurite prin ascultarea fiecărui martor
şi, mai frecvent, cu ocazia repetării ascultării.
Chemarea unuia sau mai multor martori şi vizualizarea acestora de către suspect sau
inculpat poate constitui şi o punere în practică a modalităţii tactice a întâlnirilor – surpriză,
folosite în ascultarea suspectului sau inculpatului.
Tot din raţiuni ce vizează ascultarea suspectului sau inculpatului, este posibilă
chemarea mai multor martori, simultan sau pe rând, atunci când se impune confruntarea între
aceştia şi învinuiţi sau inculpaţi ori între anumiţi martori sau prezentarea pentru recunoaştere.
Locul ascultării martorului poate fi utilizat şi el ca element care poate influenţa psi-
hologic mărturia.
Deşi locul ascultării persoanelor este, în mod obişnuit, la sediul organului judiciar, as-
cultarea martorului într-un loc ales de organul de urmărire penală poate constitui un avantaj, al

96
surprizei, în cazul în care există temerea că martorul este tentat să declare mincinos sau, în cazul
persoanelor emotive, ca un element în plus în sprijinul stabilirii atmosferei propice ascultării
martorului.
Locul ales de organul de urmărire penală poate fi domiciliul martorului sau un alt loc în care
martorul se simte sigur pe el, în raport cu scopul care se urmăreşte prin ascultarea în locul respectiv.
Alegerea unui alt loc de ascultare decât sediul organului judiciar poate fi utilă şi în cazul
în care organul de urmărire penală doreşte ca martorul respectiv să nu fie cunoscut, iar declaraţia
lui să fie păstrată în secret până în momentul respectării materialului de urmărire penală.

2.Desfăşurarea ascultării

Ascultarea martorului se va desfăşura urmând cele trei faze ale ascultării persoanelor,
cu menţiunea necesităţii stabilirii relaţiilor în care se află martorul cu învinuiţii sau inculpaţii,
dar şi cu persoana vătămată.
Verificările care se întreprind cu privire la persoana martorului, în special în cazul unui
martor important ale cărui declaraţii pot influenţa profund cauza cercetată, vor avea în vedere
şi cele declarate de către acesta cu privire la natura eventualelor lor relaţii cu persoana vătămată
ori cu suspectul sau inculpatul, rezultatul acestora constituind un prim indiciu de sinceritate a
martorului.
Atmosfera generală de ascultare a martorului trebuie să fie una de colaborare, organul
de urmărire penală trebuind să sesizeze momentele şi problemele care necesită intervenţia sa în
ajutorul unei expuneri cât mai complete a celor percepute.
Tactica ascultării martorului presupune folosirea unor procedee tactice asemănătoare cu cele
utilizate în ascultarea suspecţilor sau inculpaţilor, cu scopul forţării capacităţii de redare a memoriei.
Ascultarea repetată, întâlnirile – surpriză, tactica complexului de vinovăţie, relatarea
unor aspecte de certitudine rezultate din probatoriul administrat şi care, în mod logic, trebuie
sesizate şi de martor, constituie opţiuni care vor fi avute în vedere de către organul de urmărire
penală în raport cu personalitatea martorului ascultat.
Depoziţia va urma firul logic şi cronologic al faptei pe care a perceput-o, pe parcursul
acesteia putând fi utilizate probele existente la dosar, dar numai în măsura în care acestea pot
contribui la reamintirea unor secvenţe.
În faza relatării libere, martorul nu trebuie limitat cu privire la timpul sau amploarea
declaraţiei, răbdarea organului de urmărire penală fiind uneori recompensată prin volumul şi
importanţa informaţiilor care i se furnizează.
Contradicţiile apărute cu ocazia relatării vor fi lămurite prin întrebări, în aceeaşi notă
dominată de dorinţa de a lămuri problemele, întrebările sugestive sau care presupun răspunsuri
alternative fiind excluse.
Etapa verificării depoziţiei martorului. Având în vedere importanţa pe care declaraţiile
martorilor o au în procesul penal, activitatea organului de urmărire penală nu trebuie consider-
ată ca încheiată în momentul consemnării şi semnării declaraţiilor, ci acesta constituie doar cel
a trecerii în etapa verificării depoziţiei martorului.
Verificarea relatărilor martorilor constituie o etapă obligatorie a ascultării şi trebuie re-
alizată cu minuţiozitate, în special pentru martorii consideraţi importanţi.
Procesul de verificare presupune şi alte activităţi, cum sunt confruntările, ascultările sau
reconstituirile, utilizarea tehnicii de detectare a comportamentului simulat şi nu numai, activi-
tăţi care presupun uneori eforturi mai mari decât cele făcute de organul de urmărire penală cu
ocazia ascultării.
Şi după epuizarea tuturor posibilităţilor de verificare, organul de urmărire penală trebuie să
aibă în vedere câteva idei de valoare referitoare la mărturiile judiciare, aparţinând reputatului jurist
Philippe Quare, care sintetizând studiile criminologilor Vidal şi Magnol a concluzionat că:
- „o mărturie integral fidelă este o excepţie”;

97
 - „un martor sincer se poate afla în eroare”;
- „întinderea şi fidelitatea unei mărturii judiciare se diminuează proporţional cu
vechimea faptelor destăinuite”;
- „valoarea depoziţiilor nu este proporţională cu numărul martorilor, iar o minoritate
poate avea dreptate împotriva unei puternice majorităţi”;
- „un mare număr de anormali, necunoscuţi ca atare sunt ascultaţi ca martori şi de-
formează adevărul ca urmare a tulburărilor şi handicapurilor personale”.

Concluzii:
Administrarea probei testimoniale, constând în ascultarea persoanelor chemate să de-
pună mărturie într-un proces, aprecierea declaraţiilor şi valorificarea acestora, fac parte dintre
activităţile judiciare în care este pusă pregnant în evidenţă necesitatea respectării, în egală
măsură, atât a prevederilor procesuale, cât şi a regulilor tactice criminalistice.
În întreaga literatură de specialitate juridică, criminalistică sau de psihologie judiciară
se subliniază că veridicitatea declaraţiei unui martor, chiar şi de bună-credinţă fiind, ca şi
aprecierea forţei lor probante, nu pot fi concepute fără cunoaşterea mecanismelor psihologice
care stau la baza formării mărturiei.

Întrebări de evaluare:
1. Care sunt factorii ce pot denatura declaraţia martorului? 2 puncte.
2. Care sunt cauzele care pot determina mărturia de rea credinţă? 3 puncte.
3. Prezentaţi elementele specifice psihologiei martorului. 3 puncte.
4. Ce procedee tactice sunt aplicate în ascultarea martorului? 2 puncte.

Teste grilă:

1. Funcţia de avertizare/prevenire, este o functie ce caracterizează:

a) momentul psihologic al citării persoanei;
b) momentul psihologic al dpuneii mărturiei;
c) momentul psihologic al depunerii jurământului.

2. Martorii pot răspunde pentru:

a) mărturie mincinoasa;
b) denunţare calomnioasă;
c) mărturie mincinoasă şi/sau denunţare calomnioasă.

3. Chemarea simultană a martorilor în vederea depunerii mărturiei:

a) semnifică faptul că ascultarea martorilor se face cu toţi de faţă;
b) semnifică faptul că ascultarea martorilor se face separat;
c) nu este indicată deoarece astfel se previne mărturia mincinoasă.

4. Procesul de verificare a relatărilor martorilor:

a) constituie o etapă obligatorie a ascultării;
b) nu este o etapă obligatorie ascultării;
c) este o etapă obligatorie doar dacă au apărut contradicţii intre declaraţiile celorlalţi
martori audiaţi.

5. Este adevărat următorul enunţ:

a) ”o mărturie integral fidelă este o excepţie”;
b) ”o minoritate nu poate avea dreptate împotriva unei majorităţi”;
c) ”un martor sincer nu se poate afla în eroare”

98
 Modulul XI.
Ascultarea suspectului sau inculpatului

Unitatea de învăţare:
1. Importanţa declaraţiei suspectului sau inculpatului (importanţa, mărturisirea sau recu-
noaşterea);
2. Pregătirea ascultării suspectului sau inculpatului;
3. Efectuarea ascultării;
4. Ascultarea în prezenţa apărătorului.

Bibliografie:
1. N. Mitrofan, Psihologie judiciară, Ed Sausa, Bucureşti, 2000, p. 130;
2. Gr. Teodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pdegogică,
Bucureşti,1972, p. 130;
3. C. Bulai, Drept penal român. Partea generală, vol I, Ed. Saua, Bucureşti, 1992, p. 164-
165;
4. Alexandru Roşca, Metodologie şi Tehnici experimentale în psihologie, Editura Şti-
inţifică, Bucureşti, p.151 şi urm.
5. Tratat de tactica criminalistică, Ed. Carpaţi, Craiova, 1992, p. 90 şi urm.

Obiective:
- prezentarea importanţei declaraţiei suspectului sau inculpatului;
- mărturisirea sau recunoaşterea, ca scop al ascultării suspectului sau inculpatului;
- cum se pregăteşte ascultarea, cu stabilirea profilului psihologic
- în ce constă ascultarea, cu stabilirea cadrului adecvat ascultării, punerea întrebărilor,
- ascultarea suspectului sau inculpatului în prezenţa apărătorului, fixarea declaraţiei.

1. Importanţa declaraţie suspectului sau inculpatului şi valoarea ei în procesul pe-

nal.

Poziţia suspectului sau inculpatului şi a părţii vătămate în procesul penal.

Suspectul sau inculpatul este considerat subiectul primar al procesului penal, organele
judiciare fiind obligate să constate temeinic motivat că acesta a săvârşit fapta care formează
obiectul cauzei penale şi dacă este vinovat pentru acea faptă sau persoana în jurul căreia se
răsuceşte ca o spirală toată activitatea de administrare a probelor, ridicându-se treptat până ce
se ajunge, în cele din urmă, la stabilirea adevărului.
Reprezentanţii şcolii criminale pozitive au fundamentat teoretic poziţia pe care de-
lincventul trebuie să o ocupe în procesul penal, plecând de la necesitatea aplicării regulii de-
lictului care include aplicarea normei juridice penale de incriminare a faptei, cu consecinţe ju-
ridice, dar mai ales, expansiunea acesteia asupra personalităţii delincventului.
Această poziţionare în procesul penal a delincventului este justificată de necesitatea
personalizării cuantumului iniţial, dar şi a celui de executare a pedepsei, întrucât după individ-
ualizarea cuprinsă în sentinţă, delincventul vine predat la una dintre instituţiile prevăzute în
sentinţă şi, deci, vine supus unui tratament igienic, educativ, disciplinar, juridic şi economic
care să răspundă cât mai mult personalităţii sale, care să fie mai mult sau mai puţin adaptat
vieţii sociale sau neîndreptat ori nevindecat.
Prin această inovaţie metodică şi funcţională se realizează condiţii mai prielnice pentru
o eficacitate apărare socială împotriva criminalităţii şi o mai prevăzătoare educare socială a
delincventului.
Respectiva idee a generat numeroase preocupări, în sensul cunoaşterii personalităţii au-
torului infracţiunii, jurişti, psihologici îndreptându-şi eforturile spre a putea determina cât mai

99
exact care trebuie să fie tratamentul personalizat al acestuia, neglijându-se astfel personalitatea
persoanei vătămate.
Mişcarea pentru afirmarea drepturilor fundamentale ale omului, prin grija de a proteja
drepturile şi interesele cetăţeanului faţă de intervenţiile etatice abuzive, a marcat evoluţia
legislaţiilor penale, instituind un sistem de garanţii procesuale, unanim reclamate, dar focalizate
exclusiv sau preponderent asupra infractorului.
Între calitatea de inculpat şi cea de parte vătămată în procesul penal există un
dezechilibru care este mai vădit în cazul infracţiunilor pentru a căror punere în mişcare a acţiunii
penale este necesară plângerea prealabilă a părţii vătămate, caz în care victima este iniţiatoarea
şi susţinătoarea procesului penal.
Acest dezechilibru este agravat şi de monopolul exclusiv al statului în promovarea şi
exercitarea acţiunii penale, disjuncţia acţiunii civile de acţiunea penală şi aplicarea unor sancţi-
uni predominant punitiv-represive în defavoarea celor reparatorii.
Pedeapsa aplicată autorului în urma condamnării lasă victima într-o situaţie mult defa-
vorabilă în raport cu cea pe care a avut-o înainte de săvârşirea infracţiunii, în sensul cheltuielilor
pe care le-a ocazionat procesul şi care rămân, în general, nerecuperate, dar şi cu privire la bunul
sustras ori costul îngrijirilor medicale necesitate pentru vindecare în urma suportării infracţiu-
nii, fără a mai adăuga consecinţele morale sau timpul aparent pierdut.
Dacă acţiunea civilă a fost disjunsă, în ciuda avantajelor oferite de existenţa unei
hotărâri penale, ea trebuie să facă faţă unor noi eforturi financiare ocazionate de procesul civil
pe care îl va putea câştiga, dar hotărârea pronunţată nu va avea nici un efect împotriva unei
persoane lipsite de bunuri.
Ca urmare a acumulării treptate a unor constatări, reflecţii şi opinii cu privire la rolul
victimelor în condiţionarea sau chiar în determinarea comportamentului infracţional, a apărut
o nouă ştiinţă, victimologia, având ca obiect studiul acesteia.
Cercetările şi opiniile din literatura juridică a ultimilor ani readuc în planul scenei penale
victima, căreia i se atribuie un rol sporit fie în desfăşurarea procesului penal, fie propunând
soluţii pentru dezdăunarea ei de către inculpat sau stat, reconstituirea rolului acesteia în procesul
penal fiind privită favorabil în literatura de specialitate europeană.

1.2. Importanţa declaraţiei suspectului sau inculpatului

Obiectul ascultării suspectului sau inculpatului îl constituie relatarea unor fapte sau îm-
prejurări de fapt referitoare la activitatea infracţională pe care a desfăşurat-o personale.
Ascultarea persoanei vătămate sau a martorilor are, în general, acelaşi obiect, respectiv
relatarea faptelor sau a împrejurărilor de fapt referitoare la activitatea desfăşurată tot de către
suspect sau inculpat cu privire la fapta comisă.
În privinţa procesului de formare a declaraţiilor, nu există deosebiri esenţiale între mo-
mentele de percepţie, memorare sau redare la persoanele ascultate, faptul că suspectul relatează
propria activitate făcându-l să fie considerat ca un martor sui generis, martorul propriei activi-
tăţi, al propriei cauze.
Suspectul este considerat, ca găsindu-se în condiţii optime de percepţie şi memorare în
raport cu celelalte persoane ascultate în cadrul procesului penal şi, în consecinţă, posibila sursă
a celor mai ample şi fidele informaţii cu privire la activitatea desfăşurată.
Nivelul emoţiilor inerente comiterii unei activităţi cu grad de risc ridicat, ritmul alert al
succesiunii activităţilor, reacţia surprinzătoare a victimei, posibilitatea nu întotdeauna eventuală
de a fi surprins sau urmărit, atenţia îndreptată permanent spre o altă direcţie situează percepţia
făptuitorului în condiţii departe de a fi optime, cu consecinţele cunoscute în privinţa exactităţii
sau fidelităţii declaraţiei sale.
La infracţiunile săvârşite în condiţiile premeditării, există bune premise pentru repro-
ducerea fidelă a momentelor premergătoare săvârşirii faptei, iar în situaţia infracţiunilor

100
săvârşite în mod spontan, sub imperiul impulsului de moment, declaraţiile pot fi lacunare şi
inexacte în privinţa acestor momente.
Deci, mai apropiate de obiectiv, pot fi redare în declaraţii doar momentele care au pre-
cedat săvârşirea infracţiunii şi nici aceasta întotdeauna în raport de condiţiile concrete.
Dacă în momentele arătate declaraţiile pot fi influenţate din cauza condiţiilor de per-
cepţie sau posibilităţilor de memorare, învinuiţii sau inculpaţii pot interveni asupra informaţiilor
pe care le relatează, conştient, prin posibilitatea legală pe care o au de a se apăra.
În aceste condiţii similare şi procesului de formare a declaraţiilor persoanei vătămate
sau a martorilor, declaraţiei suspectului nu trebuie să i se acorde o premisă de valoare probatorie
superioară celorlalte declaraţii ale persoanelor ascultate în procesul penal, ele putând avea o
valoare probatorie deosebită numai în măsura în care se coroborează cu fapte şi împrejurări
desprinse din ansamblul probelor existente în cauză.

Mărturisirea sau recunoaşterea, scop al ascultării suspectului sau inculpatului.

Doctrina, ca şi legislaţia mai ales din ţările occidentale folosesc expresia de „mărturisire
a inculpatului”, înţelegând prin aceasta „recunoaşterea de către inculpat a vinovăţiei sale”.
Într-adevăr, mărturisirea sau recunoaşterea are o dimensiune psihologică importantă
pentru toţi participanţii la procesul penal, inclusiv pentru organele judiciare.
Mărturisirea suspectului sau inculpatului într-o cauză în care probatoriul administrat
este incipient sau prea puţin relevant, iar identitatea autorului este relativ incertă va reda încre-
derea organului judiciar în faţa căruia se află.
Dorinţa de a nu greşi este specifică oricărui om responsabil, iar în momentul mărturisirii, in-
diferent de metodele pe care le-au folosit, cel puţin aparent, se simţeau justificaţi în faţa lui
Dumnezeu şi a oamenilor cu privire la cea ce urma să se întâmple, prin faptul că a mărturisit.
Ce poate determina pe un suspect sau un inculpat să îşi recunoască fapta în condiţiile în
care în mod obiectiv această mărturisire va fi folosită în primul rând împotriva lui şi numai
probabil ca circumstanţă atenuantă în viitoarea hotărâre a unei instanţe de judecată?
Câteva variante de răspuns, după cum urmează:
a) nevoia de a-şi găsi pacea sufletească pierdută din cauza remuşcării, regretului, păre-
rii de rău sau mustrărilor de cuget;
b) nevoie de a explica şi a se explica, atunci când recunoaşterea este făcută în scop
defensiv, cu intenţia de a atenua consecinţele faptei;
c) mărturisirea provocată din raţiuni logice, atunci când infracţiunea săvârşită este evi-
dent probată, iar nerecunoaşterea, pe lângă faptul că este inutilă, ar crea o discrepanţă între
probatoriul administrat şi atitudinea făptuitorului faţă de fapta comisă;
d) mărturisirea provocată din considerente strategice sau de apărare a altuia, când unul
dintre participanţi recunoaşte săvârşirea întregii acţiuni sau inacţiuni a laturii obiective, inclusiv
acţiunile celuilalt (celorlalţi) participant, făcută în scopul de a sustrage pe acela de la tragerea
la răspundere penală. Această mărturisire o întâlnim când sentimentele sau raporturile dintre
participanţi sunt apropiate din motive de rudenie sau altele, nefiind exclus interesul ca partici-
pantul rămas în libertate să-l sprijine material pe timpul executării pedepsei;
e) mărturisirea poate fi făcută şi din cauza orgoliului sau vanităţii, când făptuitorul, prin
recunoaştere, vrea să îşi pună în valoare personalitatea de „profesionist” în domeniu sau pentru
ca fapta sa să poată fi cât mai bine mediatizată.
Dacă motivele arătate pot determina mărturisirea şi în cazul infracţiunii comise de autor
unic sau în coautorat, în cazul ultimei variante se mai poate adăuga ca motiv al recunoaşterii
faptei şi teama de ceea ce au declarat ceilalţi participanţi.
Acceptând ideea că mărturisirea inculpatului este adevăratul şi unic scop al interogato-
riului, trebuie menţionat faptul că, prin ea însăşi, aceasta nu are nicio putere legală decisivă în
materie penală.

101
 Mai mult, mărturisirea făcută încă de la prima ascultare sau pe tot parcursul urmăririi
penale nu obligă instanţa de judecată să ia act de ea, aceasta putând fi retractată pe tot parcursul
procesului penal, fără ca inculpatul să fie ţinut să îşi motiveze în vreun fel schimbarea de atitu-
dine.
Judecătorul va aprecia în mod suveran probatoriul administrat atât în faza de urmărire
penală, cât şi în faţa sa cu ocazia judecăţii, putând ţine cont şi de mărturisirea făcută pe parcursul
urmăririi penale.
Mărturisirea va fi acceptată integral ca având valoare probatorie atunci când întreg
conţinutul său de informaţii esenţiale se coroborează cu restul probatoriului ori parţial, în
măsura în care numai anumite fapte sau împrejurări relatate se coroborează cu probatoriul ad-
ministrat datorită caracterului ei divizibil în raport cu mărturisirea reglementată de legislaţia
procesual civilă.
Deşi mărturisirea este uneori decisivă în cercetarea criminalistică a infracţiunilor, încă
de pe vremea romanilor s-a înţeles că ea nu poate să fie absolut decisivă pentru existenţa in-
fracţiunii, Pravila lui Andronache Donici sfătuind la rândul ei judecătorii nici să nu creadă lesne
aceluia ce de o dată mărturiseşte că este vinovat, căci poate de frică şi de sfială să mărturisească
pentru sine fapte ce nu le-a făcut, recomandări pertinente şi în ziua de azi.

2. Pregătirea ascultării suspectului sau inculpatului

Preliminarii. La cele trei organe judiciare implicate succesiv în ascultarea suspecţilor

sau inculpaţilor, activitatea de pregătire a ascultării se focalizează asupra unor puncte comune,
vizând studierea minuţioasă a materialului cauzei şi a cunoaşterii personalităţii suspectului sau
inculpatului, sub aspectul antecedentelor penale şi a unor eventuale date vizând starea familială
şi de sănătate a acestuia.
Pentru a aduce la un numitor comun datele privind cunoaşterea personalităţii sus-
pectului sau inculpatului, apreciem ca utilă în perioada premergătoare prezentării sale la in-
stanţă, în vederea confirmării mandatului de arestare preventivă provizorie, ca acestuia să i se
întocmească un profil psihologic.
Întocmirea profilului psihologic al suspectului sau inculpatului, ca etapă premergătoare
ascultării sale, prezintă avantajul personalizării trăsăturilor caracteristice ale personalităţii de-
lincventului, la cel care urmează să fie ascultat şi la pregătirea ascultării de către organul judi-
ciar care o va efectua.
Este de preferat ca utilizarea metodelor de detectare a comportamentului simulat să fie
realizată în această etapă, deoarece repetarea declaraţiilor poate avea consecinţe negative.
Astfel, o primă evaluare a personalităţii suspectului sau inculpatului însoţit de o verifi-
care a declaraţiilor acestuia prin intermediul folosirii metodei de detectare a comportamentului
simulat vor constitui documente de lucru utile pentru alegerea tacticii care se va folosi în as-
cultarea persoanei, în condiţii de timp corespunzătoare unei ascultări de calitate.
Pregătirea întrebărilor care vor constitui parte a planului de cercetare penală va fi uşurată
atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ, fapt care se va reflecta în conţinutul
declaraţiei.
Ascultarea în sine va fi facilitată prin uşurinţa cu care se va opera cu întrebările, cu
procedeele tactice a căror oportunitate de oportunitate va fi mai uşor de apreciat având în vedere
experienţa în cercetarea acestui gen de infracţiuni.
Ca dezavantaj al specializării, putem remarca influenţa negativă pe care o poate avea
apariţia rutinei, tipologizarea suspecţilor sau a cazurilor, aspecte pe care organul judiciar
trebuie să le domine.
Cu respectarea regulilor generale de stabilire şi de formulare a acestora, trebuie
subliniată necesitatea simplităţii lor, în aşa fel încât suspectul sau inculpatul să le poate înţelege
sensul şi să aibă posibilitatea de a răspunde corespunzător.

102
 Considerăm că trebuie evitate întrebările capcană sau viclene, al căror mesaj poate fi
recepţionat distorsionat de către suspect sau inculpat, punându-l în dificultate, iar redarea even-
imentului este indicat să fie făcută cu respectarea cronologiei faptelor.
Etapa pregătitoare a ascultării este încheiată după ce au fost stabilite problemele esen-
ţiale care trebuie să rezulte din ascultarea, principalele întrebări care vor fi folosite, procedeul
tactic ce va fi utilizat cel puţin iniţial.

3. Efectuarea ascultării

Pentru reuşita ascultării, este esenţială crearea atmosferei propice, care va depinde de
locul în care aceasta se va desfăşura, de ţinuta în care se prezintă organul judiciar, dar, mai ales,
modul în care acesta va reuşi să atragă pe suspect sau inculpat la colaborare.
Locul ascultării. Suspectul sau inculpatul poate fi ascultat în locul în care acesta se află,
ori de câte ori el se găseşte în imposibilitatea de a se prezenta pentru a fi ascultat în faţa or-
ganului de urmărire penală sau instanţei de judecată, cu excepţia cazurilor în care legea prevede
altfel.
Deci, regula în privinţa locului de desfăşurare a ascultării o constituie sediul organului
judiciar, dar, atunci când suspectul sau inculpatul se află în imposibilitate de a se prezenta în
respectivul lor, ascultarea se va efectua în locul în care acesta se găseşte.
Cu privire la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească locul ascultării, menţionăm
că acestea sunt identice cu cele prezentate cu ocazia ascultării persoanei vătămate.
Dacă ţinuta pe care o poartă organul de urmărire penală cu ocazia ascultării persoanei
vătămate trebuie să răspundă anumitor rigori instituţionale, în cazul ascultării suspecţilor sunt
necesare unele corecţii.
Ţinuta poate fi un element de apropiere psihologică între organul judiciar şi persoana
suspectului sau inculpatului ori, dimpotrivă, de intimidare, umilire, îndepărtare a acestuia încă
de la primul contact.
Mediul, vârsta, starea materială a suspecţilor sau inculpaţilor pentru infracţiunea de viol
trebuie să sugereze că un costum cu cravată este purtat de o persoană dintr-o altă lume decât
cea din care vin ei, o lume inaccesibilă şi, în acelaşi timp, ostilă, care necesită un tratament
corespunzător.
Pe fondul frustrărilor caracteristice preexistente, o astfel de ţinută se va dovedi ca fiind
ostilă, având o atitudine de revoltă, improprie atmosferei necesare ascultării, aşa cum o ţinută
modestă va face o proastă impresie celor din segmentul social al favorizaţilor.
Prin urmare, cu ocazia ascultării suspectului sau inculpatului, pregătirea unei ţinute ad-
aptate la personalitatea acestuia este un factor care nu trebuie neglijat, dar nici împins spre
extrema contrară, în sensul de a te îmbrăca ca un cerşetor când asculţi un suspect de această
condiţie.
Îmbrăcămintea caracterizează personalitatea fiecăruia, iar mici retuşuri de moment vor
putea fi un ajutor în realizarea scopului propus, fără ca personalitatea organului judiciar să aibă
de suferit.
Stabilirea cadrului adecvat ascultării. Referitor la comportarea cu suspectul sau incul-
patul în vederea stabilirii cadrului adecvat discuţiei, pot fi avute în vedere câteva sugestii:
- organul judiciar care efectuează ascultarea persoanei întreprinde această activitate în
scopul obţinerii unor informaţii cât mai complete cu privire la infracţiunea comisă şi, în nici un
caz, în scopul de a trage la răspundere suspectul sau inculpatul pentru fapta comisă. Situarea
organului judiciar pe o poziţie superioară suspectului sau inculpatului pe timpul ascultării va
obstrucţiona transmiterea informaţiei între cei doi;
- pe parcursul ascultării, suspectul sau inculpatul trebuie să fie cât mai relaxat, sens în
care organul de urmărire penală va evita ca prin comportarea sa să îl intimideze sau să îl
enerveze. Suspectul poate fi lăsat să fumeze dacă este fumător sau chiar să bea o cafea ori un

103
pahar cu apă minerală pentru a-l determina să uite locul în care se află şi pentru a-l stimula să
se simtă în largul său;
- pe timpul ascultării, organul de urmărire penală trebuie să evite orice promisiune
făcută în scopul de a obţine o recunoaştere sau pentru realizarea unor alte obiective ale cer-
cetării (denunţarea altor participanţi, a locului în care sunt ascunse bunuri sau persoane etc.).
Dacă, totuşi, astfel de promisiuni au fost făcute, atunci organul de urmărire penală va fi ţinut să
le îndeplinească. Seriozitatea în realizarea a ceea ce s-a promis este deosebit de importantă atât
pentru cazul care se cercetează, dar şi pentru creditul viitor al organului de urmărire penală în
raport cu persoanele care vor avea calitatea de suspect sau inculpat;
- organul de urmărire penală nu trebuie să se prezinte cu atitudinea celui care ştie tot,
întrucât, dacă este crezut, ascultarea suspectului sau inculpatului devine fără sens pentru acesta,
şi pe parcursul ascultării colaborarea va fi redusă. Pe parcursul ascultării vor fi puse întrebări la
care răspunsul este cunoscut de organul judiciar, de control şi, câteodată, se poate sugera că la
întrebarea pusă răspunsul este cunoscut, dar atitudinea care i se induce suspectului sau incul-
patului că se ştie totul despre el poate fi riscantă în ascultare, deoarece printr-un răspuns eronat
acceptat, verificarea a ceea ce ştie este făcută, şi centrul, de forţă al ascultării se deplasează pe
terenul suspectului sau inculpatului. În această situaţie, cu un suspect sau inculpat inteligent,
în ciuda unei bune pregătiri a ascultării, organul de urmărire penală poate ajunge într-o poziţie
în care stima interlocutorului său va fi vizibil scăzută şi o redresare în raportul de forţe va so-
licita eforturi deosebite. Trebuie avut în vedere faptul că, aşa cum organul judiciar încearcă să
cunoască cât mai bine personalitatea suspectului sau inculpatului, şi acesta, la rândul lui, face
acelaşi lucru şi o atitudine impresionantă pentru început, fără suport probator, se va putea trans-
forma, în timp, într-un handicap;
- limbajul folosit de către organul de urmărire penală trebuie să fie la nivelul celui folosit
de suspect sau de inculpat. Pe parcursul ascultării, nu se folosesc termeni juridici sau tehnici,
necunoscuţi suspectului şi nici cuvinte din argoul infractorilor, ci un limbaj simplu, adaptat
comunicării, schimbului de idei. Atunci când suspectul sau inculpatul foloseşte termeni de jar-
gon, el va fi întrebat care este semnificaţia pe care o dă acestora, chiar dacă terminologia îi este
cunoscută organului judiciar;
- organul judiciar este obligat ca înainte de a începe ascultarea suspectului sau incul-
patului să îl încunoştinţeze despre fapta pentru care este cercetat, încadrarea juridică, dreptul
de a avea un apărător şi de a nu face nicio declaraţie, precum şi să îi atragă atenţia că ceea ce
se declară poate fi folosit împotriva sa. Pentru aceasta, organul judiciar trebuie să explice sus-
pectului sau inculpatului încadrarea juridică a faptei, dar şi semnificaţia pe care o are declaraţia
sa, inclusiv prin prisma circumstanţelor atenuante sau agravante, şi să îi dea posibilitatea de
opţiune. Totodată, dacă suspectul sau inculpatul apreciază că în momentul ascultării nu-şi poate
face apărarea, aceasta va fi întreruptă după ce prima declaraţie scrisă personal a fost luată şi s-
a consemnat împrejurarea apărută cu ocazia ascultării. În acelaşi timp, suspectul sau inculpatul
trebuie să precizeze durata de timp care îi este necesară pentru pregătirea apărării şi data când
se va prezenta pentru ascultare.
Întrucât în faza relatării libere intervenţia în expunerea suspectului sau inculpatului a
organului judiciar este nesemnificativă, se abordează câteva aspecte caracteristice fazei
întrebărilor şi răspunsurilor.
Ascultarea suspectului sau inculpatului se desfăşoară în condiţiile unui interviu luat din
surse incomode sau evazive şi ostile, adică unor subiecţi care sunt, în general, intimidaţi de
organul judiciar în faţa căruia se află şi care îşi fac griji asupra celor pe care le declară şi a
succesiunii în timp a acestor declaraţii în privinţa consecinţelor.
Având în vedere atitudinea de neîncredere şi chiar ostilă a suspecţilor şi inculpaţilor,
prima sarcină a organului judiciar este aceea de a-l face să vorbească, evitându-se, pe cât posi-
bil, exercitarea dreptului la tăcere.

104
 Organul de urmărire penală va fi jovial sau prietenos adaptându-şi comportamentul şi
înfăţişarea la personalitatea suspectului sau inculpatului în scopul de a-l atrage de partea sa.
Se vor angaja discuţii pe subiecte de interes pentru suspect sau inculpat subiecte re-
zultate în urma activităţii de cunoaştere a acestuia.
În cazul în care ascultarea nu a putut fi pregătită suficient, se vor pune întrebări
biografice, dar manifestând prudenţă cu privire la cele referitoare la relaţiile de familie, arătând
interes pentru răspunsurile primite care vor genera alte întrebări.
Nu se va trece la ascultarea propriu-zisă până în momentul în care organul judiciar nu
consideră că atmosfera necesară a fost creată. Aprecierea greşită a acestui moment sau graba
de a se ajunge la el prin întrebări formale ale căror răspunsuri nu sunt ascultate, constituie
greşeli care pot genera din partea suspectului sau inculpatului atitudini nedorite.
Discuţia se orientează apoi spre începutul evenimentului sau chiar către momentele di-
naintea lui, suspectul sau inculpatul fiind invitat să povestească fiecare etapă pas cu pas.
Organul de urmărire penală, în urma expunerii făcute de către suspect sau inculpat,
poate reconstitui întregul film al infracţiunii, minut cu minut, caz în care ascultarea se încheie,
nemainecesitând întrebări, şi declaraţia putând fi consemnată.
Atunci când declaraţia este lacunară sau neclară, ea va fi completată, eventualele ne-
clarităţi urmând a fi lămurite prin întrebări.
Organul de urmărire penală trebuie să pună atâtea întrebări până când întregul film al
infracţiunii a fost reconstituit, fără a considera că prin numărul întrebărilor şi solicitarea unor
lămuriri şi-ar pierde din autoritate sau poziţie, arătând în permanenţă interes pentru faptă şi
făptuitor.
Dacă există dubii cu privire la o împrejurare, organul de urmărire penală trebuie să ex-
pună suspectului sau inculpatului modul în care a înţeles cele expuse şi să-l lase să se explice.
Răspunsurile date de suspect sau inculpat trebuie ascultate până la sfârşit, căutându-se
semnificaţia pe care o au şi doar după ce aceasta este clară organul judiciar va pune altă
întrebare.
Faza de întrebări şi răspunsuri nu trebuie să înceapă cu întrebările a căror răspunsuri
sunt cele mai importante pentru cauză, ci cu întrebări generale şi chiar cu unele la care răspun-
sul este cunoscut, pentru verificarea sincerităţii.
Convins că suspectul sau inculpatul răspunde sincer, organul judiciar va trece la
întrebările de interes, iar la primirea răspunsurilor dorite sau aşteptate, trebuie să manifeste o
atitudine liniară, de indiferenţă, ca şi când aceste răspunsuri le cunoştea, dar a aşteptat o con-
firmare din partea acestuia.
O schimbare de atitudine, în sensul manifestării bucuriei din partea organului judiciar,
va genera, la rândul său, o schimbare de atitudine din partea suspectului sau inculpatului, care
ar putea consta în retractarea celor spuse, ameliorarea răspunsului sau chiar o încetare a
colaborării, întrucât va considera că s-a predat spunând ceea ce nu trebuie.
Pentru verificarea unora dintre elementele afirmate de suspect sau inculpat după primi-
rea unor răspunsuri, organul de urmărire penală poate face o pauză însoţită de un cuvânt dubi-
tativ, de natură a-l face pe suspect să întărească cele afirmate sau să le modifice în sensul
adevărului.
Rutina manifestată cu ocazia ascultării suspectului sau inculpatului, chiar în cazul unei
vaste experienţe a organului judiciar, va prejudicia calitatea activităţii şi va determina suspectul
sau inculpatul la un interes scăzut în furnizarea informaţiilor necesare soluţionării cauzei.
În cazul suspecţilor timizi sau care refuză să dea declaraţii, organul de urmărire penală
va angaja discuţii străine cauzei, menţionând dialogul şi sugerându-i suspectului sau inculpat-
ului că este suficient de documentat, iar declaraţia sa este o simplă formalitate.
Pentru a-l determina să se angajeze în discuţia de fond, se pun întrebări de genul „ce nu
am înţeles este de ce aţi procedat aşa, şi nu …”, iar dacă suspectul sau inculpatul se angajează

105
în discuţie, organul de urmărire penală îşi va păstra atitudinea neutră, continuând să întrebe
dacă acesta nu începe să declare din proprie iniţiativă.
Pentru învinuiţii sau inculpaţii în stare de şoc, surescitaţi, agitaţi, tulburaţi, organul de
urmărire penală trebuie să acţioneze în sensul calmării lor, după care, prin întrebări, să ajungă
la problemele de interes, calmând în permanenţă discursul şi încercând să obţină cât mai multe
amănunte cu privire la ceea ce s-a întâmplat în fiecare moment (ce au văzut, simţit, culori,
mirosuri, zgomote, cu ce erau îmbrăcaţi etc.).
În cadrul acestui context general, se menţionează câteva repere care caracterizează
psihologia recidivistului în raport cu cea a infractorului primar, pentru a facilita, într-o măsură,
stabilirea unei tactici corespunzătoare în ascultarea sa.
Recidivistul este perceput de membrii societăţii şi de organele judiciare ca un delincvent
deosebit, foarte periculos şi adesea irecuperabil.
Ascultarea recidiviştilor necesită o pregătire aparte şi experienţă profesională mai bo-
gată, deoarece şi unele dintre caracteristicile personalităţile delincventului recidivist sunt mai
accentuate şi mai complex reprezentate.
Nota dominantă a personalităţii recidivistului este o accentuată neacceptare a colectivi-
tăţii şi percepţia socială falsă a celor din jur, manifestată prin lipsa de încredere în organele
judiciare, împletită cu teama faţă de acestea. În mod concret, acestea se manifestă prin tendinţa
de a ascunde săvârşirea infracţiunii prin abordarea unei atitudini de falsă docilitate.
Învinuiţii sau inculpaţii care au comis infracţiuni de violenţă consideră că recunoaşterea
faptei reprezintă principala piesă în acuzare, fapt care îi face să îşi nege cu încăpăţânare şi
câteodată inexplicabil participarea la săvârşirea infracţiunii.
Atitudinea recidiviştilor în confruntarea cu organele judiciare, prezintă o gamă foarte
largă de autoapărări, plecând de la refuzul de a face declaraţii sau de a le semna, la recunoaşteri
fără echivoc, dar care nu au nici un suport în probatoriul administrat, la automutilare sau ata-
carea organului de urmărire penală.
Spre deosebire de infractorul primar, recidivistul caută să stabilească cu ocazia fiecărei
ascultări probatoriul care ar putea fi folosit pentru incriminarea lui şi în ce măsură îl poate
anihila sau îl poate transforma în dubiu, pregătindu-se la rândul lui pentru ascultare.
Recidiviştii sunt, în general, cercetaţi în stare de arest, iar după o perioadă de claustrare,
ca orice persoană în asemenea situaţie, cad în anumite stări de melancolie sau agitaţie, carac-
teristice psihozei de detenţie.
În această situaţie, ei pot face mai uşor mărturisiri cu privire la faptele săvârşite, dar
datorită stării psihice în care se află declaraţiile lor pot fi neadevărate.
Pe parcursul ascultării, recidivistul va evita să dea răspunsuri clare cu privire la fondul
problemelor, insistând în relatare asupra celor care nu au importanţă pentru cercetare, pe care
le detaliază, conştient că vor fi dificil sau imposibil de verificat ulterior.
Nu în ultimul rând, infractorii experimentaţi vor provoca organul judiciar prin mani-
festări de sfidare, ireverenţioase, încercări de negociere sau chiar de mituire, necesitând o
atenţie sporită pe parcursul ascultării.
Având în vedere experienţa de penitenciar, recidivistul are reprezentarea perfectă a per-
spectivelor sale judiciare, iar ipoteza condamnării, deşi neconvenabilă, nu îl sperie, iar
declaraţiile pe care le va da vor purta încărcătura corespunzătoare unei strategii de apărare con-
cepute în perspectiva folosirii ei atât în faţa primei instanţe, cât şi în căile de atac.
În cadrul ascultării suspectului sau inculpatului, elemente ale comportamentului recidi-
vistului se poate constata şi la un infractor primar, în special cele de atitudine sau specifice
claustrării cauzate de cercetarea în stare de arest preventiv, fapt pentru care această activitate
trebuie privită cu maximum de seriozitate.
Pe parcursul ascultării, în general, nu se iau notiţe, dar dacă totuşi aceasta se impune,
organul de urmărire penală, după ascultarea integrală a răspunsului, va preveni suspectul sau

106
inculpatul că problema necesită a fi notată pentru a fi verificată sau în alt scop, dacă este posibil,
de interes comun.
Cu ocazia consemnării declaraţiilor suspecţilor sau inculpaţilor, răspunsurile date pe
parcursul ascultării se reverifică, după care se consemnează şi se citesc suspectului. Această
verificare se face în scopul asigurării rigurozităţii consemnării, dar şi pentru a se utiliza în
conţinutul declaraţiei, pe cât posibil limbajul folosit de suspect sau inculpat, astfel ca fiecare
declaraţie să fie personalizată.

4. Ascultarea suspectului sau inculpatului în prezenţa apărătorului

În cursul urmăririi penale, apărătorul suspectului sau inculpatului are dreptul să asiste
la efectuarea oricărui act de urmărire penală şi poate formula cereri şi poate depune memorii.
Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală dacă există dovada că
apărătorul a fost încunoştinţat de data şi ora efectuării actului.
Dreptul de asistenţă al suspectului sau inculpatului se referă în concret la posibilitatea
participării apărătorului la efectuarea următoarelor acte de urmărire penală: ascultarea părţii pe
care o apără, cercetări la faţa locului, percheziţii şi autopsii, prelungirea duratei arestării. Pentru
participarea la efectuarea altor acte de urmărire penală, dreptul de a asista al apărătorului este
dependent de încuviinţarea dată de organul de urmărire penală care trebuie să aprecieze opor-
tunitatea participării sale.
Participarea apărătorului din oficiu sau ales la cercetarea locului faptei, deşi posibilă,
este mai puţin probabilă, din cauza caracterului iniţial şi de urgenţă al acestei activităţi, la care
se adaugă împrejurarea că, în majoritatea cazurilor, ea este efectuată înainte ca autorul să fi fost
identificat şi, în consecinţă, să existe suspect sau inculpat în cauză.
Suspectul poate fi asistat şi cu ocazia efectuării percheziţiei, reconstituirii, prezentării
pentru recunoaştere şi a altor activităţi, ocazii cu care poate face observaţii, dar rolul său în
modul de desfăşurare al acestor activităţi tactice este mai redus, mai mult contemplativ.
Dreptul inculpatului de a fi asistat de un apărător pe timpul interogatoriului este un drept
consacrat în legislaţia franceză încă din anul 1789, avocatul având pe timpul audierii sus-
pectului sau inculpatului rolul unui controlor mut care ascultă, dar nu intervine. El poate lua
cuvântul numai când este autorizat de magistrat, refuzul fiind consemnat.
Această prezenţă a apărătorului cu ocazia ascultării suspectului sau inculpatului poate
fi condiţionată de acesta începând cu momentul primei ascultări, continuând cu fiecare ascultare
în parte, până la prezentarea materialului, precum şi la toate şedinţele de judecată.
Dreptul de a-şi asista clientul suspect sau inculpat constă în dreptul de a acţiona în in-
teresul acestuia, de a-l sfătui, de a pleda pentru el şi de a-i susţine cauza. Dreptul de a asista
clientul se limitează la două operaţiuni distincte, consultanţa juridică acordată şi pledoaria în
cazul dedus judecăţii.
Dacă pe parcursul efectuării ascultării suspectului sau inculpatului, apărătorul trebuie
să se abţină de la orice intervenţie care i-ar putea perturba desfăşurarea, conform principiului
potrivit căruia avocatul îndeplineşte atât o funcţie de interes privat, cât şi una de interes public
pusă în slujba adevărului şi a justiţiei, se pune problema prin ce mijloace va putea acesta asigura
consultanţa juridică.
Pe parcursul urmăririi penale, oferirea consultanţei juridice calificate presupune accesul
la dosarul cauzei şi contactul cu suspectul sau inculpatul. În privinţa accesului la întreg mate-
rialul cauzei, în măsura în care apărătorul a participat la efectuarea tuturor actelor de urmărire
penală la care este îndrituit, nu se vor ridica probleme decât în privinţa actelor la care organul
de urmărire penală i-a interzis asistarea.

107
 Dacă apărătorul nu a participat decât la asistarea suspectului sau inculpatului, ocazie cu
care a putut deduce aspecte ale probatoriului administrat, momentul în care va avea acces de-
plin la întregul material administrat va fi cel al prezentării materialului de urmărire penală cât
şi suspectul sau inculpatul îl va putea accesa.
Pentru a se asigura exercitarea asistenţei juridice, au fost propuse diferite modalităţi,
inclusiv cea de a comunica materialele de urmărire penală, după sistemul procedural civil sau
de a se pune la dispoziţia apărătorului şi a celorlalte părţi dosarul cauzei o anumită durată de
timp al cărei debut să fie dependentă de stadiul procesului.
Apărătorul va avea acces la dosarul cauzei doar deodată cu suspectul sau inculpatul pe
care îl asistă, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală şi, apoi, permanent la arhiva
instanţei de judecată.
Totuşi, existând dreptul de a formula cereri şi de a depune memorii, apărătorul pe par-
cursul urmăririi penale poate solicita accesul la unul sau la anumite acte de urmărire penală,
chiar înainte de prezentarea materialului, urmând ca organul de urmărire penală să aprecieze
oportunitatea soluţionării favorabile sau să respingă formulat cererea.
În privinţa contactului dintre suspect sau inculpat şi apărător, considerăm că acesta este
legat de dreptul de a nu face nicio declaraţie şi de posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării
conferite suspectului sau inculpatului.
Ca alegere în apărare, suspectul sau inculpatul va putea opta la recunoaşterea totală a
faptei, la o recunoaştere parţială, la nerecunoaşterea învinuirii care i se aduce sau la exercita-
rea dreptului de a nu face nicio declaraţie.
În condiţiile în care, înainte de a fi ascultat, suspectului trebuie să i se asigure posibilitatea
pregătirii apărării, aceasta include şi posibilitatea de a lua contact cu apărătorul din oficiu sau ales în
vederea stabilirii atitudinii pe care o va avea cu privire la învinuirea care i se aduce.
Dacă dreptul inculpatului arestat de a lua contact cu apărătorul său a fost recunoscut şi
exercitat şi până la această dată şi inculpatului trebuie să i se asigure acelaşi regim.
Atitudinea pe care o va avea suspectul în urma consultării sale cu apărătorul se va re-
flecta în conţinutul primei declaraţii scrisă personal de către acesta şi, în raport cu această ati-
tudine, se va face pregătirea ascultării dirijate de către organul de urmărire penală la care va
participa şi apărătorul suspectului.
Prezenţa apărătorului la efectuarea activităţilor de urmărire penală, deşi nu este accep-
tată fără rezerve, chiar dacă acestea nu sunt întotdeauna evidenţiate, trebuie privită de organul
de urmărire penală în lumina unui posibil avantaj.
Asistarea suspectului sau inculpatului la activităţile de urmărire penală de către
apărătorul ales sau din oficiu, în afară de garanţia suplimentară că activitatea s-a desfăşurat în
conformitate cu legea şi cu respectarea regulilor de tactică criminalistică, poate conferi prin
consiliere şi o facilitate în desfăşurarea acestor activităţi, cu referire în special la ascultări.
O strategie de apărare prin recunoaşterea învinuirii care i se aduce va uşura prima as-
cultare a suspectului. Aceasta va reduce atât numărul ascultărilor care vor urma, cât şi
conţinutul ascultărilor obligatorii, precum şi eventualele confruntări ori alte posibile activităţi.
Nerespectarea obligaţiei apărătorului de a apăra interesele clientului său în mod onorabil
şi în limita legii constituie o atitudine care poate atrage răspunderea disciplinară a acestuia, în
condiţiile prevăzute de Legea nr. 51/1995, privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat
şi a Statutului profesiei de avocat.
Concluzionând, trebuie să remarcăm faptul că asistarea apărătorului în activităţile de urmărire
penală constituie o realitate şi, probabil, în timp, aceasta va fi din ce în ce mai consistentă.
Respectarea de către organul judiciar şi de către apărător a regulilor deontologice speci-
fice fiecărei profesii se impune ca o necesitate pentru ambele părţi, contribuind astfel la
îndeplinirea actului de justiţie şi la modernizarea acestuia.
Ascultarea persoanelor este una dintre cele mai dificile activităţi din cadrul cercetării
criminalistice.

108
 Procedeele de intervievare, manipulare şi coercitive, pot avea consecinţe negative, constând
în mărturii false, subminarea încrederii publice în sistemul justiţiei penale, resentimente şi ostilitate
printre acuzaţi. În acest sens, deşi legea procesual penală nu stabileşte un termen în care cercetările
penale trebuie definitivate şi nicio clasificare a cauzelor în mai simple sau mai complexe, în interiorul
organelor de urmărire penală sunt urmăriţi astfel de indicatori.
Dorinţa proprie de performanţă a unor organe de urmărire penală care se manifestă în
scopul unei ascensiuni profesionale cât mai rapide, combină cu lipsa de specializare şi de ex-
perienţă, pot fi, de asemenea, cauze generatoare ale abuzului în cercetarea penală.
Bineînţeles că ascultarea persoanelor de către organele judiciare constituie pentru fiec-
are dintre acestea şi, în special, pentru suspect sau inculpat o experienţă psihică traumatizantă.
Prin însăşi procedeele clasice de ascultare se creează un disconfort psihic al cărui nivel va fi
în raport cu procedeul adoptat, dar şi cu propria personalitate a suspectului sau inculpatului ascultat.
Prezenţa apărătorului în activitatea de urmărire penală, precum şi evoluţia ascultării per-
soanelor spre un interviu – cu scopul aflării unei cantităţi cât mai mari de informaţie despre
faptă şi făptuitori, inclusiv prin demonstrarea celor susţinute prin elemente ale probatoriului
administrat – în prejudiciul obţinerii mărturisirii sau recunoaşterii, se va putea atenua din repu-
taţia avută până acum din ceea ce înţelegem prin interogatoriu.
O mai bună cunoaştere a regulilor de tactică a ascultării persoanelor de către organele
judiciare şi apărători, precum şi respectarea codurilor deontologice specifice pot constitui, o
largă bază de plecare în înfăptuirea cât mai corectă a actului de justiţie.
De-a lungul timpurilor, personalităţi din domeniul psihologiei şi psihiatriei au încercat
să perfecţioneze clasificarea făcută de Hipocrate semenilor săi în cele patru categorii, conştien-
tizând faptul că relaţia iniţială într-o caracteristică biologică şi o trăsătură de personalitate nu
putea să caracterizeze o persoană, întrucât tipul pur nu există.
Studii statistice făcute pe un număr mare de persoane au arătat că relaţiile existente între
tipul fizic şi personalitate nu erau câtuşi de puţin atât de clare pe cât s-a crezut, concluzionându-
se că specia umană, întrucât este prea variată, nu poate fi redusă la câteva categorii de clasifi-
care.
Constatându-se inaplicabilitatea acestor categorii s-a recurs la o nouă clasificare prin
dimensiuni. Prin studii laborioase şi îndelungate, s-au stabilit 32 de altfel de dimensiuni, cu
trepte de minim spre maxim pentru fiecare pereche.
Nici aceste dimensiuni nu au reuşit să satisfacă pretenţiile psihologilor de clasificare a
infinităţii secvenţelor identificate în comportamentul şi manifestările umane, fapt care a dus la
întrebarea dacă metodele folosite corespund scopului de descoperire a personalităţii umane.
Pentru organul de cercetare penală, reperele furnizate de psihologie constituie bază a
elaborării tacticilor de ascultare şi comportament în desfăşurarea activităţilor impuse de cer-
cetarea criminalistică.
Nivelul cunoaşterii personalităţii umane se repercutează în mod direct în activitatea de
aflare a adevărului în procesul penal, făcând ca tactica ascultării persoanelor să poată fi apre-
ciată ca cea mai dificilă întreprindere din cadrul acestuia şi, în acelaşi timp, cel mai greu de
evaluat din punct de vedere al preciziei rezultatelor.

Concluzii:
Potrivit art. 77 din Codul de procedură penală, suspectul este persoana cu privire la care,
din datele și probele existente în cauză, rezultă banuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă
prevăzută de legea penală. Iar articolul 82 stipulează că inculpatul este persoana împotriva
căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală.
Astfel, suspectul sau inculpatul este considerat subiectul primar al procesului penal, or-
ganele judiciare fiind obligate să constate temeinic motivat că acesta a săvârşit fapta care for-
mează obiectul cauzei penale şi dacă este vinovat pentru acea faptă sau persoana în jurul căreia

109
se răsuceşte ca o spirală toată activitatea de administrare a probelor, ridicându-se treptat până
ce se ajunge, în cele din urmă, la stabilirea adevărului.
Declarațiile suspectului sau inculpatului cunoscute și sub denumirea de mărturisire, re-
prezintă un mijloc important de probă care servește, mai mult sau mai puțin direct la aflarea
adevărului în procesul judiciar. Chiar și în eventualitatea unei mărturisiri nesincere, aceasta are
o anumită utilitate permițând cunoașterea atitudinii fată de fapta comisă.

Întrebări de evaluare:
1. Care sunt motivele ce pot determina un suspect sau înculpat să își recunoască fapta? 2 puncte.
2. Ce prevederi tactice sunt aplicabile în cazul ascultării suspectului sau inculpatului? 2 puncte
3. Care este valoarea probantă a declaraţiei? 1 punct
4. Care este scopul audierii suspectului sau inculpatului?
5. Ce intrebări se pun suspectului/inculpatului? 2 puncte.
6. Este obligatorie audierea suspectului sau inculpatului în prezența unui avocat? Detaliați. 2
puncte

Teste grilă:

1. Suspectul sau inculpatul, in cazul audierii sale, va fi dominat de anchetatorul care:

a) il domina prin loviri și jigniri;
b) vorbește cu multă convingere, pentru a-i demonstra ce probe are împotriva lui;
c) vorbește puțin și la obiect, are o ținută corectă și îngrijită.

2. Întocmirea profilului psihologic al suspectului sau inculpatului:

a) este obligatorie;
b) este o etapă premergătoare ascultării sale;
c) este o etapă obligatoria doar dacă procurorul decide trimiterea în judecată a incul-
patului

3. În momentul audierii suspecului sau inculpatului, cea mai des întâlnită atitudine este:
a) aceea de a recunoaște fapta și de a regreta-o;
b) aceea de a retracta declarațiile date;
c) aceea de a nu recunoaște fapta;

4. Dacă există mai multți suspecți sau inculpați, vor fi ascultați primii:
a) cei care prezintă alibiuri;
b) cei care nu recunosc faptele de care sunt suspectați;
c) cei care sunt considerați de către anchetatori veriga cea mai slabă.

5. Precizați care este enunțul corect:

a) suspectul este obligat să iși probeze nevinovăția;
b) în momentul audierii suspectului sau inculpatului este obligatorie prezența unui
apărător ales sau numit din oficiu dacă organul judiciar apreciează că suspectul ori
inculpatul nu și-ar putea face singur apărare;
c) organul de urmărire penală trebuie să administreze numai probe in defavoarea sus-
pectului sau inculpatului.

110
 Modulul XII.
Percheziţia, ridicarea de obiecte şi de înscrisuri

Unitatea de învăţare:
1. Noţiunea şi scopul percheziţiei;
2. Clasificarea percheziţiei;
3. Importanţa acestei activităţi;
4. Noţiunea şi importanţa ridicării de obiecte şi inscrisuri;
5. Pregătirea percheziţiei şi a ridicării de obiecte şi inscrisuri;
6. Deplasarea şi pătrunderea echipei la locul percheziţiei;
7. Primele măsuri luate;
8. Desfăşurarea propriu-zisă a percheziţiei;
9. Fixarea rezultatelor percheziţiei şi ridicării de obiecte şi înscrisuri.

Bibliografie:
1. I. Mircea, Criminalistică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 165;
2. Em. Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. Actami, Bucureşti, 2001, p.502-503;
3. N. Volonciu, Tratat de drept procesual penal, Ed. Paideea, Bucureşti, 1997, p. 169;
4. C. Suciu, Criminalistică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 540

Obiective:
- important de definit aceasta activitate întricât legea procesual penală nu dă o definiţie
percheziţiei; în acest sens, vor fi prezentate mai multe opinii exprimate în literatura de spe-
cialitate;
- în raport cu anumite criterii, va fi încercată o clasificare a felurilor percheziţiei;
- ca procedeu auxiliar de descoperire a mijloacelor de probă, percheziţia prezintă importanţă
deosebită în procesul penal;
- definirea „ridicării de obiecte şi înscrisuri” ca instituţie de sine stătătoare nu se confundă cu
percheziţia;
- prezentarea unor aspecte referitoare la pregătirea percheziţiei;
- enunţarea regulilor de bază ale desfăşurării activităţii, cu arătarea importanţei acestora;
- prezentarea măsurilor luate de echipă la locul percheziţiei;
- cum se fixează rezultatele activităţii, cu prezentarea cuprinsului procesului verbal.

1. Noţiunea, scopul, clasificarea şi importanţa percheziţiei

Noţiunea şi scopul percheziţiei

Una dintre cele mai vechi metode de găsire a unor bunuri, valori sau înscrisuri, chiar în
afara sistemului judiciar, în scopul recuperării acestora, dar şi pentru a se face dovada că ele
sunt deţinute de către persoana la care s-au găsit, este percheziţia.
Dacă activitatea de căutare a unor categorii de urme necesită din partea celui care o
execută anumite cunoştinţe referitoare la modul în care acestea se prezintă, cum se formează şi
evoluează şi pe această bază ce interpretare i se poate da mesajul lor, cunoştinţe care, în timp,
prin acumulare şi diversificare, au fost însumate în ceea ce numim tactica cercetării locului
săvârşirii infracţiunii şi percheziţia, ca activitate de căutare a unor bunuri, valori sau înscrisuri,
au avut o evoluţie finalizată cu stabilirea unui cadru legal, dar şi a unei tehnici care i sa aplică
în efectuare.
Întrucât în Codul de procedură penală nu există o definiţie a percheziţiei, teoria a încer-
cat definirea acesteia, rezultând mai multe formulări.

111
 Prin stricta interpretare a art. 157 aln.1 din C. proc. pen., rezultă că percheziţia se va
efectua atunci când există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de
către o persoană ori la deținerea unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu o infracțiune și se
presupune că percheziția poate conduce la descoperirea și strângerea probelor cu privire la
această infracțiune, a conservarea urmelor săvârșirii infracțiunii sau la prinderea suspectului ori
inculpatului.
Percheziţia constă în căutarea asupra persoanei, în locuinţa sau locul ei de muncă, în
autoturism ori în locurile deschise publicului, a obiectelor, valorilor şi înscrisurilor a căror
existenţă ori deţinere este tăgăduită, în vederea descoperirii şi administrării probelor necesare
soluţionării juste a cauzelor penale.
Prin percheziţie pot fi descoperite persoane care se sustrag urmăririi penale sau ex-
ecutării pedepselor ori au evadat, dar, cu aceeaşi ocazie, pot fi identificate şi bunuri, valori sau
înscrisuri cu ajutorul cărora se va asigura recuperarea prejudiciului cauzat prin infracţiune.
Percheziţia reprezintă o activitate de urmărire penală şi de tactică criminalistică,
constând în căutarea în locuinţă sau asupra unei persoane, la locul ei de muncă ori în locurile
deschise publicului etc. a obiectelor, valorilor sau înscrisurilor a căror experienţă sau deţinere
este tăgăduită, în vederea descoperirii şi administrării probelor necesare unei juste soluţionări
a cauzelor penale.
Ca activitate tactică, percheziţia reprezintă un mijloc eficient de descoperire a obiec-
telor, valorilor şi înscrisurilor de mare importanţă în evidenţierea vinovăţiei infractorului, dar
constituie, în acelaşi timp, şi o oarecare imixtiune în drepturile fundamentale, constituţionale,
ale cetăţenilor (inviolabilitatea domiciliului, secretul corespondenţei sau libertatea individuală),
iar, uneori, o constrângere temporară a dreptului de folosinţă asupra unei clădiri sau terenuri.
Aceste considerente impun organului judiciar ca, înainte de a lua decizia efectuării
percheziţiei, acesta să se afle în posesia a suficiente date cu privire la existenţa şi caracteristicile
obiectelor, valorilor sau înscrisurilor căutate, asupra personalităţii persoanelor urmărite ori a
celor care deţin bunurile vizate, a locurilor în care acestea pot fi ascunse, urmând ca apoi să
stabilească procedeele tactice de efectuare în concret a percheziţiei, mijloacele necesare, mo-
mentul propice efectuării, persoanele care vor participa etc., fără a pierde din vedere faptul ca
întreaga activitate să se desfăşoare în condiţiile şi formele prevăzute de lege.

Clasificări

Deşi din punct de vedere procesual penal se recunoaşte, având în vedere dispozițiile art.
156 existenţa a patru categorii de percheziție (cea domiciliară, corporală, informatică sau a unui
vehicul), privite însă din prisma unor particularităţi tactice, percheziţiile pot fi împărţite în mai
multe categorii:

- după natura locului în care se efectuează, percheziţia se clasifică în percheziţia locur-

ilor deschise şi percheziţia locurilor închise sau a spaţiilor locuite;
- în funcţie de numărul de persoane care urmează să fie percheziţionate, ea poate fi
individuală sau de grup, aceasta din urmă fiind întâlnită în special la infracţiunile săvârşite în
participaţie;
- avându-se în vedere locul efectuării percheziţiei, se distinge percheziţia corporală,
domiciliară, la locul de muncă sau în locurile publice sau într-un vehicul;
- după temeiul legal, pot exista percheziţii efectuate în baza autorizaţiei emise de procu-
ror, percheziţii efectuate în baza consimţământului scris al persoanei percheziţionate şi
percheziţii efectuate în caz de infracţiune flagrantă; ?????
- după temeiul legal, există percheziții dispuse de judecaătorul de drepturi și libertăți în
cadrul urmăririi penale în baza cererii procurorului, percheziții dispuse în cursul judecății de
judecătorul care judecă cauza pe fond, din oficiu sau la cererea procurorului.

112
 - după calitatea persoanelor participante, putem delimita percheziţii la care participă
numai organele de urmărire penală, dar şi percheziţii la care alături de acestea vor lua parte şi
specialişti din diferite domenii necesari descoperirii unor anumite categorii de bunuri, valori
sau înscrisuri;
- după numărul persoanelor la care se efectuează percheziţia, sunt percheziţii efectuate
la o singură persoană sau mai multe persoane, în ultimul caz acestea putând fi executate simul-
tan.

Importanţa percheziţiei

Indiferent de felul ei, percheziţia trebuie să se desfăşoare în strictă conformitate cu dis-

poziţiile legale, cu respectarea demnității, fără a constitui ingerință disproporțională în viața
privată.
Clasificarea percheziţiilor are utilitate din punct de vedere practic prin existenţa unor
metode de cercetare diferite, specifice fiecăreia.
Literatura de specialitate remarcă faptul că importanţa percheziţiei este determinată de
rolul său decisiv uneori în soluţionarea cauzelor penale prin obţinerea de probe absolut necesare
stabilirii faptelor sau împrejurărilor în care a fost săvârşită o infracţiune, precum şi a identificării
autorului.
Percheziţia reprezintă o activitate cu pondere deosebită în instrumentarea cauzelor
penale, în majoritatea dosarelor organele de urmărire penală recurgându-se la această activitate
atât pentru descoperirea de obiecte, înscrisuri sau valori necesare probării activităţii in-
fracţionale, cât şi pentru dovedirea vinovăţiei făptuitorului.
Totodată, percheziţia se prezintă ca o activitate deosebit de complexă şi dificilă,
numărându-se printre cele mai delicate întreprinderi desfăşurate de organele de urmărire penală,
implicând pătrunderea în cele mai intime detalii ale vieţii personale şi de familie, în dreptul de
proprietate asupra imobilelor, terenurilor ş.a., acţionându-se asupra unor drepturi şi libertăţi
fundamentale ale persoanei.
În cadrul procesului penal, percheziţia constituie un procedeu auxiliar de descoperire
şi strângere a unor mijloace de probă în vederea atingerii scopului acestuia, pentru descoperi-
rea altor mijloace de probă decât cele căutate, conservarea mijloacelor de probă descoperite cu
prilejul desfăşurării percheziţiei, dar şi a celor pe care persoanele în cauză la predau de bunăvoie
la cererea organelor judiciare.

2. Noţiunea şi importanţa ridicării de obiecte şi înscrisuri

Ridicarea de obiecte şi înscrisuri este activitatea prin intermediul căreia organul de

urmărire penală sau instanţa de judecată asigură obiectele şi documentele care pot servi ca
mijloc de probă în procesul penal.
Este o instituţie de sine stătătoare şi nu trebuie confundată cu percheziţia, dar nici cu
activitatea de căutare, relevare, fixare şi ridicare a urmelor desfăşurată cu ocazia cercetării
faptei.
Ridicarea de obiecte şi înscrisuri este reglementată de dispozițiile art. 169-171 din
Codul de procedură penală și se deosebeşte de percheziţie prin următoarele:
Scopul percheziţiei este acela dea se descoperii obiecte care poartă urmele infracţiunii,
obiecte care au fost folosite sau destinate să servească la săvârşirea infracţiunii, de găsirea obi-
ectelor rezultat al infracţiunii, de găsirea obiectelor rezultat al infracţiunii, descoperirea
bunurilor, valorilor proprietate a suspectului, inculpatului sau părţii civilmente responsabile
care urmează a fi indisponibilizate pentru asigurarea recuperării pagubelor materiale cauzate
prin infracţiune, găsirea obiectelor procurate cu ajutorul sumelor de bani sau a bunurilor însuşite

113
prin aceasta, descoperirea unor bunuri deţinute contrar legii, descoperirea suspecților sau incul-
paţilor care se sustrag da la urmărirea penală sau judecată, ori a condamnaţilor evadaţi, precum
şi găsirea persoanelor dispărute de la domiciliu, a cadavrelor sau a părţilor din acestea.
Scopul ridicării de obiecte şi înscrisuri este mult mai restrâns în comparaţie cu cel al
percheziţiei, referindu-se doar la obiectele şi înscrisurile care au folosit ori au fost destinate
săvârşirii infracţiunii, obiectele rezultat al acesteia, înscrisurile sau obiectele care poartă urmele
faptei comise, precum şi orice alte obiecte sau înscrisuri necesare pentru aflarea adevărului în
cauza cercetată sau judecată.
Activitatea de căutare a obiectelor şi înscrisurilor sau persoanelor pe timpul percheziţiei
nu vizează întotdeauna obiecte precis determinate al căror deţinător şi loc de depozitare sunt
cunoscute ca în cazul ridicării de obiecte şi înscrisuri.
Percheziţia se referă la orice obiecte, câteodată necunoscute iniţial organului de
urmărire penală, iar alteori care nu au nicio legătură cu cauza penală care se cercetează, pe când
în cazul ridicării de obiecte şi înscrisuri, obiectul, persoana şi, câteodată, locul sunt de la început
cunoscute, şi priveşte strict obiecte, înscrisuri sau valori necesare cauzei concrete aflate în cer-
cetare sau judecată.
În raport cu ridicarea de obiecte sau înscrisuri care precede un act voluntar a celui care
predă bunul, valoarea sau înscrisul, percheziţia este un act evident de constrângere, care in-
tervine în cazul negării deţinerii bunului ori refuzul de a-l preda şi care aparenţa unei sancţiuni
a respectivei negaţii ori a refuzului.
Cercetarea locului faptei se deosebeşte de ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum şi
de percheziţie prin scopul pe care şi le propune, adică cel de cunoaştere nemijlocită la locul
faptei, al descoperirii, fixării şi ridicării urmelor create cu ocazia săvârşirii infracţiunii, precum
şi pentru ascultarea martorilor oculari, a victimelor sau chiar a făptuitorilor.
Scopul ridicării de obiecte şi înscrisuri sau al percheziţiei se referă în primul rând, la
obiecte care pot fi purtătoare de urme, pe când cel al cercetării locului faptei este focalizat de
descoperirea şi ridicarea urmelor, deşi aceasta se poate face cu obiectul care o poartă ca pro-
cedeu de ridicare şi nu ca ţintă a activităţii.
La ridicarea de obiecte şi înscrisuri, în schimb, se cunoaşte obiectul căutat, persoana
care îl deţine şi, câteodată şi locul unde este amplasat, pe când la percheziţie aceste repere nu
sunt întotdeauna foarte precis determinate.
Situaţia existenţei sau inexistenţei urmelor în cazul cercetării locului faptei, este, în gen-
eral, total necunoscută organului de urmărire penală, însă scopul cercetării este tocmai acela de
căutare, studiere, fixare şi ridicarea acestor urme.
În privinţa întinderii locului în care se află obiectele care trebuie ridicate sau care con-
stituie suprafaţa de căutare în cazul percheziţiei şi cercetării locului infracţiunii, cele trei in-
stituţii pot fi reprezentate prin trei cercuri concentrice, în care cercul central îl reprezintă
ridicarea de obiecte şi înscrisuri, iar cel marginal cercetarea locului faptei, percheziţia aflându-
se la mijlocul acestora.
Dacă în cazul ridicării de obiecte şi înscrisuri se cunoaşte persoana şi, uneori, locul în
care se găseşte obiectul căutat, percheziţia, pentru realizarea scopului propus, se execută, în
general, pe o suprafaţă mai mare, dar totuşi determinată de folosinţa exclusivă a unei persoane.
Limitele spaţiale ale locului săvârşirii faptei sunt date de suprafaţa purtătoare a urmelor
infracţiunii care, practic, nu este delimitată iniţial şi poate să varieze, de la caz la caz, între mică
şi imensă.
Sub aspectul desfăşurării lor, activitatea de ridicare de obiecte şi înscrisuri, precum şi
cea de cercetare la faţa locului, pot fi executate şi pe parcursul actelor premergătoare în vederea
începerii urmăririi penale, pe când percheziţia se va efectua numai după începerea acesteia.
Dacă repetarea cercetării la faţa locului constituie o excepţie, repetarea percheziţiei şi a
ridicării de obiecte şi înscrisuri poate fi făcută până la realizarea scopului lor.

114
 Atât cercetarea la faţa locului, cât şi percheziţia, din punctul de vedere al psihologiei
organului judiciar, necesită un simţ de observaţie bine dezvoltat, o mare putere de concentrare
şi stabilire a atenţiei, o intenţie rapidă, precum şi o mare capacitate de analiză şi sinteză.
Examinarea minuţioasă şi observarea atentă întemeiată pe raţionamente riguroase re-
prezintă reguli de bază în desfăşurarea acestor activităţi.
Observarea, ca proces psihic, înseamnă mai mult decât a privi pur şi simplu ceva.
Înseamnă a vedea şi examina atent, a direcţiona atenţia spre o percepţie mai amplă şi mai fidelă
a obiectelor sau urmelor căutate.
Pe timpul efectuării percheziţiei sau a cercetării locului faptei, dar şi a ridicării de obi-
ecte şi înscrisuri, organul de urmărire penală trebuie să adopte o anumită conduită tactică
comună tuturor actelor procesuale desfăşurate, dar şi să respecte unele reguli destinate preve-
nirii oricărui incident care s-ar putea ivi pe parcursul desfăşurării activităţilor sau unor obiecţii
ulterioare.

3. Aspecte referitoare la pregătirea percheziţiei şi a ridicării de obiecte şi înscrisuri

Preliminarii
Reuşita percheziţiei implică, înainte de a se proceda la începerea acesteia, luarea unor
măsuri de natură a-i atribui un caracter organizat, descoperirea mijloacelor materiale de probă
putând fi realizată doar printr-o organizare atentă şi o pregătire riguroasă a întregii activităţi.
Lipsa de pregătire sau superficialitate în efectuare pot avea consecinţe dăunătoare
pentru cauză: imposibilitatea efectuării percheziţiei, nerealizarea obiectivelor propuse,
pierderea unor mijloace materiale de probă necesare aflării adevărului.
Pregătirea temeinică a percheziţiei se impune cu atât mai mult cu cât acesta reprezintă
o activitate de echipă în care sunt implicate mai multe persoane care acţionează în vederea
atingerii aceluiaşi scop, unic pentru toţi.
Fiecare formă a percheziţiei va parcurge în desfăşurarea ei trei etape principale: luarea
măsurilor preliminare, premergătoare percheziţiei, adică stabilirea obiectivelor percheziţiei,
cunoaşterea locului ce urmează a fi percheziţionat şi a persoanelor care îl utilizează, stabilirea
momentului începerii percheziţiei, stabilirea participanţilor la percheziţie, asigurarea mijlo-
acelor tehnice necesare şi a modalităţilor de a pătrunde în locuinţa percheziţionatului; o a doua
etapă se referă la efectuarea propriu-zisă a percheziţiei, adică la repartizarea sarcinilor de cer-
cetare şi de4 pază a obiectelor găsite sau a persoanelor căutate; a treia etapă, la examinarea
detaliată şi fixarea rezultatelor obţinute în urma percheziţiei.

Stabilirea obiectivelor
Precizarea scopului percheziţiei în raport cu cauza cercetată presupune atât o reprezen-
tare exactă a rezultatului acesteia, cât şi o cunoaştere temeinică a tuturor datelor şi materialelor
cauzei. Natura infracţiunii în legătură cu care se efectuează percheziţia reprezintă întotdeauna
un indiciu important cu privire la felul obiectelor sau înscrisurilor căutate, astfel conturându-se
finalitatea urmărită prin efectuarea percheziţiei.
Determinarea cu precizie a scopului percheziţiei se face în funcţie de infracţiunea cer-
cetată, fapt ce presupune că organul judiciar are o reprezentare suficient de clară asupra naturii
obiectivelor şi înscrisurilor căutate, a oricărui produs al faptelor investigate sau a obiectelor
folosite la săvârşirea infracţiunii.
Caracteristicile obiectelor căutate prin percheziţie determină natura locului în care pot
fi ascunse, persoana percheziţionată fiind nevoită să ţină seama de volumul obiectelor, de ma-
terialul din care acestea sunt fabricate, de posibila lor distrugere sub influenţa nocivă a anumitor
factori de mediu, precum şi de caracteristicile lor de construcţie, unele obiecte putând fi apoi
ascunsă separat sau asamblată sub forma altor obiecte.

115
 Este important să se cunoască destinaţia şi valoarea obiectelor căutate, unele obiecte
care pot fi ascunse cu greu şi care nu au o valoare prea mare fiind deseori distruse sau ascunse
în locuri îndepărtate.
În practică, există numeroase situaţii în care obiectele căutate nu sunt cunoscute cu ex-
actitate sau pot fi cunoscute obiecte total necunoscute iniţial, fapt care nu diminuează rolul
pregătirii acestei activităţi.

Cunoaşterea locului
Cunoaşterea prealabilă a locului în care urmează să se efectueze percheziţia se referă în
general la dispunerea şi destinaţia locului, la caracteristicile de construcţie sau topografice, la
persoanele care locuiesc sau care au acces în spaţiul percheziţiei etc. De regulă, se ţine seama
dacă locul percheziţiei este închis sau deschis.
Informaţii asemănătoare trebuie obţinute şi atunci când ridicarea de obiecte sau înscri-
suri sau percheziţia urmează a fi efectuate în sediile unor persoane juridice, agenţi economic,
unităţi comerciale sau de deservire.
În vederea obţinerii informaţiilor necesare cunoaşterii locului percheziţionat, se va pro-
ceda cu maximă discreţie, evitându-se alertarea persoanelor vizate, acestea putând fi furnizate
de organele locale ale administraţiei publice, de conducerea unităţii sau de colegii de serviciu
ai persoanei percheziţionate, cunoştinţele, prietenii sau chiar vecinii acesteia.

Cunoaşterea persoanei
Pentru cunoaşterea persoanei trebuie avute în vedere datele în legătură cu personali-
tatea acesteia, gradul său de cultură, profesia şi funcţia exercitată, viaţa sa de familie, rapor-
turile sale cu ceilalţi membri ai familiei, cu vecinii, cu colegii de serviciu ş.a., relaţiile pa care
la întreţine cu diverse alte persoane, îndeosebi cu prietenii apropiaţi, pasiunile sau viciile aces-
teia, muncile din gospodărie şi alte activităţi pe care la desfăşoară în calitate de amator (me-
canică, fotografiere, înregistrări muzicale).
Vor interesa persoanele care locuiesc împreună cu cel percheziţionat, indiferent dacă
acestea sunt membrii de familie sau chiriaşi şi ale rudelor sau prietenilor cu care persoana
percheziţionată întreţine relaţii strânse şi pe care le vizitează mai des. Importanţa acestor in-
formaţii rezidă în posibilitatea ca, aceasta să se soldeze cu un eşec, obiectele căutate fiind as-
cunse la domiciliul persoanei, aceasta să se soldeze cu un eşec, obiectele căutate fiind ascunse
la domiciliul sau locuinţa rudelor sau prietenilor apropiaţi ai persoanei percheziţionate.
Informaţiile necesare unei bune cunoaşteri a persoanei percheziţionate, asemenea celor
care privesc locul desfăşurării percheziţiei pot fi obţinute de la autorităţile publice, de la con-
ducerea unităţii în care îşi desfăşoară activitatea sau de la colegii săi de serviciu, de la cu-
noştinţe, prieteni, vecini.
Pentru a sta şa baza convingerilor organelor judiciare, toate aceste informaţii trebuie
verificate, în primul rând, prin prisma raporturilor existente între cei la care se referă. Aceste
investigaţii trebuie să aibă un caracter secret, pentru a se evita o eventuală prevenire a persoanei
care va fi percheziţionată.

Stabilirea momentului
Precizarea celui mai potrivit moment de efectuare a percheziţiei nu priveşte determina-
rea acelor limite de timp înăuntrul cărora această activitate este permisă, deoarece însăşi legea
le stabileşte. Necesitatea identificării momentului propice efectuării percheziţiei este impusă de
considerente de ordin tactic şi vizează asigurarea finalităţii urmărite prin realizarea acestei ac-
tivităţi.
Conform art. 159 alin. (3) din Codul de procedură penala, percheyiția domiciliară nu
poate fi începută înainte de ora 6:00 sau după 20:00, cu excepția infracțiunii flagrante sau când
percheziția urmează să se efectueze într-un local deschis publicului la acea oră.

116
 Posibilitatea continuării percheziţiei după orele 20.00 este lăsată la aprecierea organului
de cercetare penală care a început efectuarea acesteia, tocmai pentru a nu compromite realizarea
scopului urmărit.
În ceea ce priveşte planificarea în timp a percheziţiei se vor avea în vedere anumiţi
factori: pericolul dispariţiei obiectelor, înscrisurilor sau valorilor, necesitatea urgenţei şi asig-
urarea caracterului inopinat conferit activităţii; momentul în care se pătrunde mai uşor la locul
percheziţiei şi condiţiile cele mai bune de găsirea obiectelor căutate; intenţiile cunoscute sau
cel puţin presupuse ale celui percheziţionat etc.
Există situaţii care impun urgenţa efectuării percheziţiei când prin aceasta se obţine
mijlocul principal de probă, în special la infracţiuni cum sunt cele de speculă, luare sau dare de
mită etc. Uneori însă, din perspectiva investigaţiei criminalistice, în scop tactic, percheziţia
trebuie amânată, deşi se deţin date sigure cu privire la persoana sau locul în care au fost ascunse
obiectele, deoarece, prin natura împrejurărilor existente, descoperirea lor ar fi dificilă sau ar
implica un anumit grad de risc privind reuşita percheziţiei, alarmându-l pe infractor şi făcând
astfel ca o repetare eventuală a percheziţiei să poată fi făcută în condiţii mult mai grele, infrac-
torul având timp să-şi ia toate măsurile de precauţie pe care le crede necesare.
Sunt cazuri când precizarea timpului efectuării percheziţiei presupune nu numai aleg-
erea celui mai potrivit moment, ci şi sincronizarea operaţiilor de percheziţionare. Este cazul
percheziţiilor simultane, efectuate concomitent în locuri diferite şi al percheziţiilor în grup,
asupra bunurilor persoanelor implicate în aceeaşi cauză. În aceste situaţii, reuşita acţiunii im-
plică sincronizarea operaţiilor de căutare a obiectelor, adică efectuarea percheziţiei în acelaşi
timp, în diferite locuri şi la toate persoanele, indiferent dacă percheziţia are loc în aceeaşi lo-
calitate sau în localităţi diferite, tocmai pentru a înlătura riscurile legate de posibilitatea de a se
încunoştinţa unii pe alţii, periclitând astfel atingerea obiectivelor percheziţiei.
Se impune efectuarea concomitentă a percheziţiei atât la locul de muncă, cât şi la dom-
iciliu ori a percheziţiei corporale în acelaşi timp cu cea domiciliară.
Timpul efectuării percheziţiei presupune şi alegerea celei mai potrivite ore pentru re-
alizarea acestei activităţi. Zorii zilei oferă condiţii optime pentru pătrunderea fără dificultate la
locul percheziţionat şi condiţii de căutare şi descoperirea obiectelor folosind lumina naturală,
dar recomandarea nu este general valabilă.
În concluzie, putem afirma că alegerea momentului propice percheziţiei se va face în
funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, de necesitatea efectuării ei în mod inopinat, cât
mai operativ şi în condiţii de natură să asigure descoperirea obiectelor sau mijloacelor materiale
de probă pe care organul de urmărire penală se aşteaptă să le descopere.

Pregătirea mijloacelor tehnice necesare

Pentru efectuarea percheziţiei, se apelează, de regulă, la aceleaşi mijloace tehnice
folosite în cercetarea la faţa locului, majoritatea acestora găsindu-se în trusele criminalistice
universale sau în dotarea laboratoarelor criminalistice mobile.

Formarea echipei
Gradul sporit de dificultate şi complexitate şi caracterul său laborios imprimă
percheziţiei trăsăturile unei activităţi de echipă, a cărei realizare implică atât prezenţa, cât şi
cooperarea persoanelor participante la efectuarea ei, dar şi a acelora asupra cărora asupra cărora
se răsfrânge.
Componenţa echipei care va efectua percheziţia va fi determinată de o seamă de factori,
cum sunt: natura şi întinderea locurilor percheziţionate, natura obiectelor căutate, gradul de
dificultate implicat de descoperire a acestora, datele ce caracterizează personalitatea celui ce
urmează a fi percheziţionat etc.
Aceste persoane sunt: organul de urmărire penală care efectuează percheziţia, re-
prezentat de un număr de lucrători ai poliţiei sau procuraturii; martorii asistenţi la desfăşurarea

117
percheziţiei; persoana la care se efectuează percheziţia sau, atunci când este reţinută sau
arestată, un reprezentant, un membru de familie sau un vecin al acesteia, cu capacitate de exer-
ciţiu; specialişti din diferite ramuri tehnice, dacă prezenţa lor este socotită indispensabilă; pre-
cum şi personalul ajutător, format, de obicei, din cadre ale poliţiei, menit să caute obiectele sau
să asigure paza.
Din categoria organelor care participă la efectuarea percheziţiei fac parte procurorul şi
organele de cercetare penală, primul urmând să coordoneze toate operaţiile legate de îndeplini-
rea acestei activităţi, alături de un număr suficient de poliţişti, care vor participa fie la activitatea
propriu-zisă de căutare, fie la asigurarea pazei locului percheziţionat.
Numărul persoanelor planificate să ia parte la percheziţie nu trebuie să rămână fix, ci,
după caz, acesta poate fi completat cu alte persoane ori de câte ori situaţia o impune.
Când pentru descoperirea unor obiecte se impune utilizarea unei aparaturi speciale de
detectare care nu există în dotarea organelor de urmărire penală, dar şi atunci când determinarea
sau descrierea particularităţilor obiectelor descoperite impune participarea unor specialişti,
aceştia sunt invitaţi să participe la efectuarea percheziţiei.
Potrivit prevederilor art.159 alin. 4 din Codul de procedură penală, în cazul percheziției
domiciliare, când este necesar, organele judiciare pot restricționa libertatea de mișcare a per-
soanelor prezente sau accesul altor persoane în locul unde se efectuează percheziția, pe durata
efectuării acesteia. Iar conform alin. 11, când persoana la care se face percheziția este reținută
ori arestată, va fi adusă la percheziție, iar dacă nu poate fi adusă, ridicarea de obiecte sau înscri-
suri precum și percheziția domiciliară se fac în prezența unui reprezentant ori martor asistent.
Dispoziţiile legale instituie dreptul persoanei percheziţionate de a fi asistată ori reprezentată de
o persoană de încredere, dispoziţie inexistentă în vechiul Cod, care permitea reprezentarea nu-
mai în lipsa acesteia.
Martori asistenţi vor selecţionaţi dintre persoanele majore cu capacitate de exerciţiu şi
care nu au nicio legătură cu cei implicaţi în săvârşirea infracţiunii şi nici un anume interes în
cauză. Se consideră a fi contraindicat a se proceda la alegerea martorilor asistenţi din rândul
persoanelor care se află întâmplător la faţa locului, mai ales că acestea pot fi chiar complici la
săvârşirea infracţiunii, tactica criminalistică recomandând ca alegerea şi verificarea îndeplinirii
condiţiilor legale cerute calităţii de martor asistent să se facă înainte de intrarea echipei la locul
percheziţiei, în felul acesta evitându-se irosirea timpului sau apariţia unor incidente nedorite.
Nu vor putea fi utilizaţi martori asistenţi din categoria persoanelor care au formulat
pretenţii civile în cauza respectivă, a victimelor infracţiunii, a martorilor oculari, persoanele
care sunt rude sau complici ai suspectului sau alte persoane care au vreun interes în cauză.
Organul de urmărire penală care conduce percheziţia are îndatorirea de a explica mar-
torilor asistenţi care le sunt drepturile. Martorii asistenţi au dreptul de a fi prezenţi la toate
acţiunile percheziţiei, de a cunoaşte toate obiectele descoperite şi ridicate, putând cere să se
noteze în procesul-verbal propriile observaţii, totodată fiind obligaţi să asiste pe întreaga peri-
oadă de efectuare a percheziţiei şi să semneze procesul-verbal întocmit de către organul de
urmărire penală cu ocazia efectuării percheziţiei.
Pentru că martorii asistenţi nu au cunoştinţele necesare pentru a servi la soluţionarea
cauzei penale cercetate, ei pot face declaraţii numai cu privire la constatările şi la modul de
efectuare a actului procedural la care au asistat, observaţiile fiind consemnate în procesul-verbal
încheiat şi constituind mijloc de probă doar pentru activitatea procesuală desfăşurată, nu şi unul
care vizează fondul cauzei cercetate.
În ipoteza în care organele judiciare decid efectuarea percheziției, persoanelor la care
se efectuează li se aduce la cunostinţă că au dreptul ca la efectuarea percheziţiei să participe un
avocat. Dacă se solicită prezenţa unui avocat, începerea percheziţiei este amânată până la so-
sirea acestuia, dar nu mai mult de două ore de la momentul la care acest drept este comunicat,
luându-se măsuri de conservare a locului ce urmează a fi percheziţionat. În cazuri excepţionale,

118
ce impun efectuarea percheziţiei de urgenţă, sau în cazul în care avocatul nu poate fi contactat,
percheziţia poate începe şi înainte de expirarea termenului de două ore.
Organul de urmărire penală are obligaţia de a-l încunoştinţa pe apărător cu privire la
data şi ora desfăşurării percheziţiei.
Persoana percheziţionată va asista la toate acţiunile din cadrul percheziţiei, va putea
cunoaşte obiectele sau înscrisurile descoperite şi ridicate, pentru ca în cadrul procesului-verbal
întocmit să-şi poată exprima toate observaţiile.
Uneori, din considerente de ordin tactic, este posibil ca o parte din rezultatele
percheziţiei să nu-i fie aduse la cunoştinţă de îndată, pentru ca astfel să se asigure o mai bună
desfăşurare a cercetărilor.
La percheziţiile efectuate în cadrul unor instituţii sau autorităţi publice, vor lua parte şi
reprezentanţii instituţiilor sau a-i organelor imediat superioare.
Percheziţiile efectuate în unităţile militare se vor desfăşura numai în prezenţa coman-
dantului unităţii sau a delegatului acestuia, iar, în cazul când locul de percheziţionat îl constituie
locuinţa reprezentanţilor diplomatici, percheziţia se efectuează cu încuviinţarea Ministerului de
Externe al României şi numai cu consimţământul persoanei percheziţionate.

4. Reguli tactice de efectuare a percheziţiei

Deplasarea şi pătrunderea echipei la locul percheziţiei

Deplasarea echipei la locul de efectuare a percheziţiei se va pregăti cu multă atenţie,
avându-se în vedere asigurarea caracterului de surpriză al acţiunii, justificat prin cerinţa de a
nu i se da timp persoanei percheziţionate să înlăture obiectele sau înscrisurile vizate de către
organul judiciar ori să dispară de la domiciliu.
Când deplasarea echipei s-a făcut cu un autovehicul, în localităţile mai mari, este reco-
mandabil ca parcarea maşinii să se facă la o distanţă mai mare faţă de intrarea în imobil,
prezenţa autoturismului în faţa imobilului în care se va desfăşura percheziţia putând alerta per-
soana vizată. În localităţile mici, autoturismul va fi oprit în faţa sediilor administraţiei de stat,
a unor întreprinderi, firme sau magazine etc., în funcţie de distanţa până la locul efectuării
percheziţiei.
Pentru percheziţiile care se efectuează în blocurile cu mai multe etaje, se recomandă ca liftul
să fie oprit cu un etaj mai sus sau mai jos de palierul la care este amplasat apartamentul vizat, prefer-
abil fiind ca o parte a echipei să urce pe scări, dar fără ca astfel să se formeze un grup compact.
În eventualitatea în care se remarcă existenţa unor câini de pază, înainte de intrarea
echipei, trebuie găsită o modalitate potrivită de liniştire a acestora, prin invitarea, în acest scop,
a unui vecin sau a unei persoane care îi cunoaşte, folosind un pretext oarecare, recomandabil
fiind ca la poartă să se prezinte doar o singură persoană din echipa de percheziţie.
Înainte de pătrunderea echipei la locul percheziţionat vor fi luate măsuri necesare de:
pază a tuturor căilor de acces în imobil, la nevoie folosindu-se schiţa topografică, înlăturând
astfel orice posibilitate de părăsire a locului percheziţiei de către persoana vizată.
Pătrunderea în domiciliu de percheziţionat reprezintă începutul percheziţiei domicili-
are, aceasta realizându-se prin folosirea oricărei împrejurări favorabile menite să prevină acţi-
unile percheziţionatului, în sensul degradării sau chiar distrugerii totale a obiectelor căutate,
spre exemplu, momentul ieşirii sau intrării unui membru al familiei ori a altor persoane a căror
prezenţă nu este de natură a trezi suspiciuni.
Intrarea la locul percheziţiei se va face potrivit particularităţilor fiecărui caz în parte.
De obicei, se sună sau se bate la uşă, iar membrii echipei se vor aşeza într-un mod în
care, prin vizor, să nu poată fi observată decât o singură persoană.
În cazul în care uşa nu va fi deschisă, se va proceda în consecinţă: dacă în locuinţă nu
este sesizat nici un zgomot, se vor cere informaţii de la vecinii cei mai apropiaţi, organul de
urmărire penală având posibilitatea să procedeze fie la sigilarea uşilor, fie la pătrunderea forţată

119
în imobil şi la efectuarea percheziţiei în prezenţa unui vecin, a administratorului de bloc sau a
unui delegat al autorităţii publice locale. Pentru a se evita apariţia unei asemenea situaţii, în
funcţie de programul de activitate a celui percheziţionat, se va alege cel mai potrivit moment
pentru pătrunderea fără complicaţii în locul în care urmează să se efectueze percheziţia.
Când persoana percheziţionată este reţinută, aceasta va fi adusă la locul percheziţiei de
către echipa de percheziţie.
În situaţia în care se constată că în locuinţă există totuşi cineva, dar refuză să permită
intrarea echipei de percheziţie în imobil, forţarea uşii se va face numai după ce, în prealabil, s-
a atras atenţia asupra luării acestei măsuri şi s-a făcut prezentarea calităţii şi numelui organului
care efectuează percheziţia.
Uneori, cel aflat în locuinţă nu deschide imediat, din diferite motive, care nu presupun
rea credinţă cum sunt: dorinţa de a se îmbrăca adecvat sau de a verifica temeinic calitatea or-
ganelor judiciare ş.a., după cum pot exista şi situaţii în care întârzierea se datorează încercării
persoanei de a se debarasa de obiectele căutate pe care le deţine, de a le ascunde sau chiar de a
părăsi domiciliul.
Atunci când din datele existente la dosar sau din informaţiile adunate în vederea
pregătirii percheziţiei rezultă că persoana percheziţionată face parte din categoria indivizilor
periculoşi sau recidivişti, se va proceda la pătrunderea forţată, fără întârziere, ori de câte ori
există indicii că aceasta tergiversează prea mult deschiderea uşii.
Deosebit de important este ca întreaga operaţie de pătrundere forţată să se facă numai
în prezenţa martorilor asistenţi şi, eventual, a apărătorului.

Primele măsuri luate la locul percheziţiei

Înainte de inceperea percheziţei, organul judiciar se legitimează şi înmânează o copie a
mandaului emis de judecător persoanei la care se va efecua percheziţia, reprezentantului aces-
teia sau unui membru al familiei, iar, în lipsă, oricărei alte persoane cu capacitate deplină de
exerciţiu care cunoaşte persoana la care se va efectua percheziţia şi, dacă este cazul, cus-
todelui. În cazul percheziţiei efectuate la sediul unei persoane juridice, mandatul de percheziţie
se înmânează reprezentantului acesteia, sau, în lipsa reprezentantului, oricărei alte persoane cu
capacitate deplină de exerciţiu care se află în sediu ori este angajat al persoanei juridice respec-
tive.
În mod excepţional, percheziţia poate începe fără înmânarea copiei mandatului de
percheziţie, fără solicitarea prealabilă de predare a persoanei sau a obiectelor, precum şi fără
informarea prealabilă privind posibilitatea solicitării prezenţei unui avocat ori a unei persoane
de încredere, în următoarele cazuri:
a) când este evident faptul că se fac pregătiri pentru acoperirea urmelor sau distrugerea probelor
ori a elementelor ce prezintă importanţă pentru cauză;
b) dacă există suspiciunea că în spaţiul în care urmează a se efectua percheziţia se află o per-
soană a cărei viaţă sau integritate fizică este pusă în pericol;
c) dacă există suspiciunea că persoana căutată s-ar putea sustrage procedurii.
Organele judiciare care efectuează percheziţia pot folosi forţa, în mod adecvat şi proporţional,
pentru a patrunde într-un domiciliu:
a) dacă există motive temeinice pentru a anticipa rezistenţă armată sau alte tipuri de violenţă
ori există un pericol cu privire la distrugerea probelor;
b) în cazul unui refuz sau dacă nu a fost primit niciun răspuns la solicitările organelor judiciare
de a pătrunde în domiciliu.
Persoanelor la care se efectuează percheziţia li se solicită, înainte de începerea
percheziţiei, predarea de bunăvoie a persoanelor sau a obiectelor cautate. Percheziţia nu se mai
efectuează dacă persoanele sau obiectele indicate în mandat sunt predate.
Înainte de începerea percheziţiei propriu-zise, se impune luarea unor măsuri cu caracter
preliminar:

120
 - inspectarea rapidă a locului ce urmează a fi percheziţionat, îndeosebi a WC-urilor,
sobelor, maşinilor de gătit, tuburilor de aruncat gunoiul şi a oricărei instalaţii sau aparaturi ce
ar putea fi folosită în vederea distrugerii rapide a obiectelor sau înscrisurilor căutate. Se va
preveni orice încercare de semnalizare sau comunicare cu exteriorul prin mijloacele de co-
municare obişnuite sau prin manevre de genul mutării unor glastre de flori din/în geam sau
balcon, tragerea storurilor sau jaluzelelor până la o anumită înălţime, aranjarea perdelelor într-
o poziţie dinainte stabilită etc.;
- prevenirea oricărei acţiuni violente îndreptată împotriva organului de urmărire
penală sau a celorlalte persoane. Din momentul începerii percheziţiei şi pe întreaga durată a
desfăşurării sale, organul de urmărire penală trebuie să fie pregătit pentru a neutraliza orice
acţiune violentă venită din partea persoanei percheziţionate sau a altei persoane aflate la locul
percheziţiei, mai ales în cazurile în care sunt deţinute date din care reiese că aceasta ar putea fi
înarmată, că ar încerca să scape sau că este violentă. Aceste măsuri sunt menite să prevină orice
eventuală încercare de sinucidere, incident posibil mai ales în cazul descoperirii unor obiecte
care probează indubitabila participare a persoanei percheziţionate la săvârşirea unei infracţiuni;
- dispunerea tuturor persoanelor găsite la locul percheziţiei într-o singură încăpere sau
într-un spaţiu limitat, excepţie făcând numai preşcolarii, bolnavii sau alte persoane aflate în
imposibilitatea de a se deplasa, părăsirea acestui spaţiu neputând fi făcută decât cu încuvi-
inţarea organului de urmărire penală însărcinat cu supravegherea acestora. Persoanele aflate sau
sosite la locul supus percheziţiei domiciliare ulterior începerii percheziţiei vor fi legitimate,
cerându-li-se date cu privire la calitatea şi scopul vizitei lor. Sunt exceptate de la această măsură
persoanele venite în interes de serviciu, cărora li se interzice să ia contact direct cu oricare dintre
persoanele aflate la locul percheziţiei;
- studierea atentă şi familiarizarea echipei cu locul ce urmează a fi percheziţionat, în
vederea cunoaşterii exacte a topografiei şi caracteristicilor sale, prilej cu care se verifică şi
datele iniţiale deţinute de organul de urmărire penală. Persoanei percheziţionate i se vor cere
informaţii referitoare la destinaţia fiecărei încăperi, persoanele care o folosesc, mobilierul, apa-
ratele sau instalaţiile existente, bunurile depozitate etc. După recunoaşterea locului
percheziţionat şi până la verificarea lui efectivă, încăperile vor fi încuiate, procedând în acelaşi
fel şi cu mobilierul prevăzut cu încuietori, cheile fiind păstrate de organul judiciar, până la
terminarea percheziţiei;
- imediat după luarea măsurilor premergătoare, pe baza datelor obţinute de organul ju-
diciar, întregite cu constatările deprinse în urma examinării nemijlocite a locului care urmează
a fi percheziţionat, va fi stabilită metodologia de lucru, fiecărui membru ai echipei revenindu-
i atribuţii bine determinate.

Desfăşurarea percheziţiei
Indiferent de particularităţile locului percheziţionat sau de natura obiectelor căutate,
percheziţiilor le sunt comune câteva elemente, câteva reguli cu caracter tactic.
Percheziţia se efectuează cu minuţiozitate, întinderea şi profunzimea cercetării fiind de-
pendente de natura obiectelor care trebuie descoperite. Într-un fel se procedează în ipoteza unor
obiecte furate, de genul autoturismelor, motocicletelor, casetofoanelor etc., şi altfel în ipoteza
unor obiecte de volum foarte redus sau a unor înscrisuri.
Percheziţia se desfăşoară metodic, sistematic, fapt ce presupune cercetarea detaliată a
fiecărei încăperi, a oricărei piese de mobilier, instalaţii sanitare sau obiecte casnice care ar putea
servi ca ascunzătoare potrivit particularităţilor fizico-chimice ale obiectelor căutate.
Comportamentul persoanei percheziţionate va fi permanent observat.
Observarea va fi făcută de către organul de urmărire penală care conduce percheziţia,
iar în cazul în care se constată accentuarea tensiunii emoţionale sau o anumită deconectare, se
va insista la cercetarea locurilor respective.

121
 Percheziţia trebuie efectuată în strictă conformitate cu prevederile legii, începând cu
pătrunderea la faţa locului şi terminând cu ridicarea obiectelor şi fixarea rezultatelor, organul
de urmărire penală sub conducerea căruia se desfăşoară activitatea fiind cel care va urmări
îndeplinirea acestor cerinţe.
Magistratul sau poliţistul va impune o atmosferă de calm, de obiectivitate, dirijând cu
competenţă activitatea membrilor echipei, pentru evitarea unor atitudini necorespunzătoare,
operaţii abuzive, în sensul intimidării persoanelor percheziţionate, distrugerii sau degradării
unor obiecte.
Se va manifesta o grijă deosebită pentru ca percheziţia să decurgă normal, fără deran-
jarea vecinilor sau, în ipoteza în care se desfăşoară la locul de muncă, fără perturbarea activi-
tăţii.
Regulile tactice cu respectarea cărora trebuie efectuată percheziţia depind de o serie de
factori: natura faptei în legătură cu care se realizează această activitate, particularităţile locului
ce urmează a fi cercetat, natura obiectelor a căror găsire se urmăreşte, informaţiile deţinute de
organul judiciar în legătură cu obiectele căutate ş.a.
Când organul judiciar deţine informaţii verificate cu privire la natura obiectelor şi per-
soana care le deţine, dar nu se cunoaşte cu exactitate locul unde au fost ascunse, mai înainte de
a se proceda la operaţia de căutare propriu-zisă, celui percheziţionat i se va cere să predea
obiectele căutate.
Atunci când informaţiile în posesia cărora se află organul judiciar sunt vagi, se va proceda la
efectuarea unei percheziţii minuţioase, pentru descoperirea ascunzătorilor, în funcţie de
particularităţile locului cercetat şi se vor folosi cele mai adecvate metode şi mijloace de investigare.

5. Fixarea rezultatelor percheziţiei şi a ridicării de obiecte şi înscrisuri

Potrivit prevederilor art.108 Cod procedură penală, despre modul de efectuare a

percheziţiei şi rezultatele sale se întocmeşte un proces-verbal. Alături de procesul-verbal, ca
mijloace auxiliare de fixare a rezultatelor percheziţiei, se mai folosesc: fotografierea, înregis-
trarea video-magnetică, filmare şi, atunci când este cazul, schiţe sau desene ale locului
percheziţionat. Locul în care se desfășoară percheziția, precum și persoanele sau obiectele găsite
pe parcursul percheziționării pot fi fotpgrafiate ori inregistrate audiovideo. Înregistrarea audi-
ovideo sau fotografiile efectuate sunt anexate procesului-verbal de percheziție și fac parte inte-
grantă din acesta.
Procesul-verbal constituie principalul mijloc de consemnare a modului în care s-a des-
făşurat percheziţia, precum şi a rezultatelor la care s-a ajuns, fiind întocmit de către organul
judiciar aflat la locul percheziţiei, imediat după terminarea acestei activităţi.
Procesul-verbal de percheziţie va cuprinde:
O parte introductivă care conţine următoarele menţiuni:
a) numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;
b) numărul şi data mandatului de percheziţie;
c) locul unde este încheiat;
d) data şi ora la care a început şi ora la care s-a terminat efectuarea percheziţiei, cu
menţionarea oricărei întreruperi intervenite;
e) numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor ce au fost prezente la efectuarea
percheziţiei, cu menţionarea calităţii acestora;
f) efectuarea informării persoanei la care se va efectua percheziţia cu privire la dreptul de a
contacta un avocat care să participe la percheziţie;
Partea descriptivă a procesului-verbal va cuprinde:
g) descrierea amănunţită a locului şi condiţiilor în care înscrisurile, obiectele sau urmele in-
fracţiunii au fost descoperite şi ridicate, enumerarea şi descrierea lor amănunţită, pentru a

122
putea fi recunoscute; menţiuni cu privire la locul şi condiţiile în care suspectul sau inculpatul
a fost prins;
h) obiecţiile şi explicaţiile persoanelor care au participat la efectuarea percheziţiei, precum şi
menţiunile referitoare la înregistrarea audiovideo sau fotografiile efectuate;
i) menţiuni despre obiectele care nu au fost ridicate, dar au fost lăsate în păstrare;
j) menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.
Se vor descrie, în ordinea desfăşurării lor, toate operaţiunile întreprinse de echipă în
vederea descoperirii obiectelor căutate, iar în cazul găsirii acestora, ele vor fi descrise
amănunţit, insistându-se şi asupra ascunzătorilor.
Obiectele şi urmele descoperite vor fi descrise sub raportul tuturor însuşirilor care le
individualizează: formă, dimensiuni, culoare, felul producţiei, natura materialului din care sunt
alcătuite, elemente ce indică modul de fabricare şi urmele de uzură provenite din întrebuinţare,
fără a se face vreo observaţie privind valoarea acestora.
Obiectele se vor fotografia, indicându-li-se un număr de ordine, iar dacă pentru descri-
erea sau demontarea acestor piese este nevoie de un specialist, urmează ca în perioada
următoare să se apeleze la serviciile acestuia, fapt ce trebuie menţionat în procesul-verbal.
În cadrul procesului-verbal se consemnează situaţiile în care în cursul efectuării
percheziţiei, au fost forţate anumite obiecte ori s-au spart încuietori, uşi, ziduri, motivând nece-
sitatea efectuării acestora.
În procesul-verbal se vor înscriere observaţiile persoanei percheziţionate privind activ-
itatea desfăşurată, se notează dacă persoanele prezente au fost supuse unei noi percheziţii cor-
porale şi rezultatele acesteia, precum şi menţiunea dacă în cursul percheziţiei s-au ivit incidente,
arătându-se modul în care au fost soluţionate.
Finalul procesului-verbal va cuprinde menţiuni cu privire la ora de începere şi terminare
a percheziţiei, obiectele ridicate, menţionându-se şi acele obiecte, care din diferite motive (can-
titatea, greutatea, dimensiunile) au fost lăsate în păstrarea persoanei percheziţionate sau a unui
custode, în urma aplicării sechestrului.
Tot aici vor fi menţionate şi eventualele obiecţii ale persoanelor în prezenţa cărora s-a
desfăşurat percheziţia, ale martorilor asistenţi şi ale persoanei percheziţionate, cu privire la
modul de efectuare a percheziţiei sau la conţinutul procesului-verbal încheiat, se precizează
dacă anumite împrejurări legate de efectuarea percheziţiei au fost fixate cu ajutorul fotografiei,
filmului, înregistrării video-magnetice.
O atenţie deosebită se va acorda locurilor în care au fost ascunse obiectele, iar atunci
când au fost locuri special amenajate, acestea vor fi fixate obligatoriu prin fotografiere.
Procesul verbal se semnează pe fiecare pagina şi la sfârşit de cel care îl încheie, de
persoana la care s-a făcut percheziţia, de avocatul acesteia, dacă a fost prezent, precum şi de
persoanele care au fost prezente la efectuarea percheziţiei, dacă vreuna dintre aceste persoane
nu poate sau refuză să semneze, se face menţiune despre aceasta, precum şi despre motivele
imposibilităţii sau refuzului de a semna.
O copie a procesului-verbal va fi înmânată persoanei percheziţionate, reprezentantul
acestuia ori un membru al familiei sale ori, în lipsa acestora, oricărei alte persoane cu capaci-
tatea deplină de exercițiu care cunoaște persoana la care s-a efectuat percheziția, si, dacă este
cazul custodelui.
În cazul în care persoana percheziţionată refuză sau nu poate să semneze, se va face
menţiunea despre aceasta, arătându-se motivaţia susţinută de persoana în cauză.
Cu privire la modul de redactare a procesului-verbal, data fiind calitatea sa de mijloc de
probă, este necesară consemnarea cât mai exactă, mai clară şi precisă a celor consemnate din
momentul pătrunderii la locul percheziţiei şi până la terminarea activităţii.

123
 Concluzii:
În literatura de specialitate este învederată importanţa percheziţiei, determinată de faptul
că, în multe împrejurări, ea devine decisivă în soluţionarea cauzei penale, prin obţinerea de
probe absolut necesare stabilirii faptelor sau împrejurărilor în care a fost săvârşită o infracţiune,
precum şi a identificării autorului.
Ridicarea de obiecte şi înscrisuri reprezintă o activitate procedurală mai puţin complexă
decât percheziţia deoarece se cunosc obiectele şi însemnările, locurile în care se află, precum
şi persoana care le deţine. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri poate fi însoţită de percheziţie,
atunci când se neagă existenţa şi deţinerea obiectelor şi înscrisurilor solicitate ori se refuză
predarea.

Întrebări de evaluare:
1.Ce este percheziţia şi ridicarea de obiecte şi înscrisuri? 2 puncte.
2. Care sunt criteriile după care se clasifică percheziţia? 2 puncte.
3. Ce reguli tactice se aplică în desfăşurarea acesteia? 2 puncte.
4. Cum se fixează rezultatele percheziţiei?2 puncte.
5. Care sunt deosebirile dintre percheziție și procedura de ridicare de obiecte si înscrisuri. 2
puncte.

Teste grilă:

1. Percheziția domiciliară poate fi efectuată:

a) la orice oră în cazul unei infracțiuni flagrante;
b) numai în prezența unor martori asistenți;
c) prin emiterea din oficiu a mandatului de percheziție de către judecătorul de drepturi
și libertăți;

2. Organul de urmărire penală sau instanța de judecată:

a) sunt obligate să ridice obiectele sau înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă în
procesul penal;
b) nu sunt obligate să le ridice;
c) apreciază în fiecare caz în parte dacă este necesar să le ridice.

3. Când persoana percheziționată este reținută:

a) aceasta va fi adusă la locul percheziției;
b) nu va fi adusă la locul percheziției, aceasta putând fi reprezentată;
c) nu va fi adusă la locul percheziției deoarece obligatoriu la percheziție asista martorii
asistenți.

4. Percheziția:
a) se efectuează chiar dacă obiectele indicate în mandatul de percheziție sunt predate;
b) se efectuează în prezența unui martor asistent dacă în spațiul unde urmează să se
desfășoare expertiza nu se află nicio persoană;
c) este doar o activitate de urmărire penală.

5. Percheziția:
a) începută la ora 19:00 nu poate continua peste ora 20:00;
b) începută la ora 19:00 poate continua peste ora 20:00;
c) începută la ora 6:00 trebuie terminată la ora 20:00.

124
 Modulul XIII.
Prezentarea pentru recunoaştere

Unitatea de învăţare:
1. Factorii care pot influenţa prezentarea pentru recunoaştere;
2. Pregătirea pentru recunoaştere;
3. Efectuarea prezentării pentru recunoaştere;
4. Recunoaşterea după fotografie;
5. Prezentarea pentru recunoaştere a obiectelor, cadavrelor;
6. Fixarea rezultatelor activităţii respective.

Bibliografie:
1. V. Dongoroz ş.a., Noul cod de procedură penală şi Codul penal anterior, prezentare
comparativă, Ed. Politică, Bucureşti, 1969, p. 81;
2. C. Suciu, Criminalistică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 528.

Obiective:
- activitatea de prezentare pentru recunoaştere are drept scop stabilirea versiunilor elaborate
pe parcursul urmăririi penale referitoare la identificarea unei persoane, obiect, fenomen;
- prezentarea factorilor care influenţează procesul declaraţiilor persoanelor;
- care sunt activităţile pregătitoare prezentării pentru recunoaştere;
- cum se efectuează această activitate, cu arătarea regulilor tactice;
- recunoaşterea după fotografie;
- prezentarea pentru recunoaştere a obiectelor, cadavrelor, etc.
- cum se fixează rezultatele activităţii de recunoaştere;

1. Factori care pot influenţa rezultatul prezentării pentru recunoaştere

Prezentarea pentru recunoaştere este o metodă proprie tacticii criminalistice, apărută ca

răspuns la necesitatea identificării unei persoane, animal sau obiect de către persoanele care le-
au văzut anterior.
Această activitate tactică se întreprinde în orice fază a procesului penal, având drept
scop stabilirea probelor administrate în cauză ori a versiunilor elaborate pe parcursul urmăririi
penale cu privire la identitatea acestora.
Ca mod de realizare a identificării după memorie, bazat pe caracteristicile esenţiale ale
unui obiect, fenomen sau fiinţe percepute anterior de către o persoană în anumite condiţii de
loc şi de timp şi reţinute până în momentul reîntâlnirii sale cu acel obiect, fenomen sau fiinţă.
Având la bază percepţia, memorarea şi reproducerea în condiţiile declaraţiilor per-
soanelor, prezentarea pentru recunoaştere ca examen comparativ se efectuează în condiţiile
oferirii unui suport celui care a văzut anterior obiectul, persoana sau animalul, care va fi com-
parat cu ceea ce acesta a perceput.
Aceasta constituie o simulare a legăturilor nervoase realizate cu ocazia perceperii obi-
ectului sau fiinţei, cu scopul aducerii lor în actualitate pentru a fi suprapuse pe caracteristicile
ce pot fi observate la obiectul sau fiinţa ce constituie stimulul şi în funcţie de rezultatului pro-
cesului de comparaţie persoana, obiectul sau animalul va fi sau nu identificat.
Prezentarea pentru recunoaştere, constituind o forţare a memoriei, trebuie făcută în
condiţii cât mai apropiate de cele existente în momentul percepţiei, condiţii care sunt cel mai
frecvent artificial create, ceea ce necesită o pregătire din partea organului de urmărire penală.
Prezentarea pentru recunoaştere, nu se face imediat după ascultarea persoanei care a
perceput anterior fiinţa sau obiectul care trebuie recunoscut, ci după scurgerea unei perioade
mai mari sau mai mici de timp, depinzând de găsirea persoanei sau obiectului, de identificat.

125
 Distanţa în timp între momentul identificării şi ascultării persoanei care poartă in-
formaţia de interes şi cel al momentului efectuării prezentării pentru recunoaştere poate să fie
măsurată în ore, zile, luni şi chiar ani.
Factorii care influenţează procesul formării declaraţiilor persoanelor îşi vor manifesta
şi de această dată influenţa.
a) Astfel, trebuie în primul rând evocată posibila influenţă a procesului de uitare. Etapa
optimă a ascultării unui martor este chiar după consumarea actului la care a asistat sau în peri-
oada cât mai apropiată posibil, deci atunci când pierderile nu sunt încă prea mari.
Uitarea nu este influenţată numai de trecerea timpului, ci şi de alţi factori, cum sunt,
cantitatea şi, mai ales, calitatea informaţiei percepute şi memorate.
Astfel, informaţiile cu sens sunt uitate într-o durată mai mare de timp decât informaţiile
fără sens, iar fapte crezute uitate sunt, de fapt, păstrate la nivelul memoriei secundare sau de
lungă durată unde acestea pot fi reactivate.
Reactivarea informaţiilor este un proces psihic dificil, dar posibil, hipnoza, visul sau
procedee psihanalitice constituind dovezi în acest sens.
Mai mult, conform opiniilor adepţilor psihologiei lui S.Freud, informaţiile stocate în
memoria de lungă durată, dar şi faptele jenante, compromiţătoare sau ruşinoase sunt mai greu
de reactualizat în comparaţie cu celelalte.
De asemenea, memoria de recunoaştere ca o capacitate a persoanei de a decide în sens
de „da” sau „nu” cu privire la faptul că ceea ce i se arată este o informaţie „veche sau nouă”
funcţionează mai bine şi mai uşor decât memoria reproductivă.
La nivelul memoriei, aşa cum s-a arătat mai sus, există informaţii care nu sunt conta-
bilizate în conştient, fapt care ne poate reda optimismul în folosirea prezentării pentru recuno-
aştere a persoanelor şi obiectelor ca metodă de identificare criminalistică.
b) Efectul halo. Un alt element care poate avea influenţă asupra declaraţiilor de descriere
a caracteristicilor de identificare a persoanei sau obiectului de identificat este efectul halo.
Acesta constă în tendinţa de a extinde un detaliu în mod neadecvat asupra întregului şi îl putem
întâlni în cauzele privind infracţiunile la care autorul a avut contact direct cu victima.
În aceste situaţii, talia, statura persoanei reprezintă, o caracteristică cu valoare redusă de
identificare, nu numai pentru că aceasta poate fi comună mai multor persoane, ci şi pentru că,
în condiţiile în care aceasta a fost percepută iniţial, poate da naştere unor erori.
Violenţele aplicate victimei, viteza de acţiune a autorului, poziţia victimei, ideile pe care
le avem despre un agresor vor influenţa talia şi constituţia acestuia, părând în ochii victimei sau
martorului mai înalt, mai corpolent şi mai fioros ca notă dominantă în descrierea autorului.
Această exagerare care poate fi pozitivă sau negativă şi nu are întotdeauna o raportare
cu înălţimea şi robusteţea persoanei care face descrierea.
O astfel de descriere va avea consecinţe asupra activităţilor de stabilire a persoanelor
care pot face parte din cercul de suspecţi, dar şi asupra credibilităţii făcute, a identificării rapor-
tate la modul în care a fost descrisă respectiva persoană şi cel în care se prezintă această reali-
tate.
Apariţia şi influenţa acestor iluzii fac ca activitatea de descriere a persoanei să se con-
centreze în mod deosebit asupra trăsăturilor feţei şi a privirii, culorii părului, pigmentaţia pielii
şi, mai ales, asupra semnelor particulare a căror valoare de identificare este net superioară în
raport cu celelalte caracteristici.
Trebuie menţionat faptul că o descriere lacunară a unor trăsături datorată momentului
în care persoana a fost ascultată, capacităţii de verbalizare a acesteia sau a altor factori care
influenţează procesul de formare a declaraţiilor nu influenţează certitudinea identificării în
urma prezentării pentru recunoaştere.
Prezentarea pentru recunoaştere trebuie pregătită în condiţiile respectării legii contigu-
ităţii căreia i se supune memorarea figurilor, în sensul că acestea sunt memorate în legătură cu
locul în care acestea au fost observase sau în care se găsesc de obicei.

126
 Organul de urmărire penală trebuie, cu ocazia activităţilor pregătitoare, să analizeze
oportunitatea efectuării prezentării pentru recunoaştere în locul în care persoana a fost per-
cepută, pentru a putea facilita astfel reactivarea memoriei şi să uşureze sarcina persoanei care
va efectua recunoaşterea.
Realizarea pe cale artificială sau efectuarea prezentării pentru recunoaştere în condiţii
de loc, timp, luminozitate etc., cât mai asemănătoare cu cele în care s-a realizat percepţia per-
soanei sau obiectului de recunoscut este o condiţie determinantă a asigurării obiectivităţii aces-
teia.
Dominanta alegerii locului şi momentului efectuării acestei activităţi trebuie să fie facilitatea
recunoaşterii şi obiectivitatea ei.
c) Fenomenul asemănării persoanelor sau obiectelor. Un alt factor care poate influenţa
rezultatul activităţii de prezentare pentru recunoaştere este atitudinea organului de urmărire
penală în ceea ce priveşte fenomenul semănării persoanelor sau obiectelor.
În baza descrierilor făcute de către persoana vătămată şi/sau martori, organul de
urmărire penală începe activitatea de investigare criminalistică a infracţiunii cu scopul stabilirii
autorului acesteia.
Prin mijloacele legale avute la dispoziţie se ajunge la stabilirea unui cerc de suspecţi şi
persoane bănuite, asupra căreia, pentru moment, nu există alte probe de vinovăţie decât ase-
mănarea ei cu descrierea făcută şi alte elemente sau indicii care îl fac pe organul de urmărire
penală să gândească că acesta este autorul.
Pe parcursul activităţii de verificare a persoanei bănuite apărând şi alte indicii „incrim-
inatoare”, activitatea de investigare se va concentra numai asupra acestei persoane, organul de
urmărire penală devenind tot mai convins că aceasta este autorul faptei, urmând a o prezenta
pentru recunoaştere persoanei vătămate, martorilor sau suspectului ori coinculpatului.
Trăsăturile apropiate ale persoanelor care le fac să fie asemănătoare, condiţiile în care
s-a efectuat percepţia şi cele în care se va face recunoaşterea, intervenţia factorilor care pot
influenţa capacitatea de recunoaştere, transmiterea certitudinii că una dintre persoanele care se
prezintă este autorul faptei vor influenţa atitudinea persoanei care o efectuează, împiedicând-o
spre o falsă recunoaştere.
Prin modul în care a fost săvârşită infracţiunea, autorul realizează ce împrejurări i-ar
putea fi defavorabile în cazul în care va fi prins şi, în mod normal, va lua măsurile pe care le va
crede de cuviinţă pentru înlăturarea lor.
Reacţia suspectului de ascundere a faptei comise se poate manifesta prin ajustarea unor
elemente de fizionomie, prin lăsarea sau îndepărtarea mustăţilor sau bărbii ori a părului, schim-
barea culorii părului şi chiar apariţia unor semne particulare cum sunt tatuajele, împrejurări care
vor ridica probleme atât cu ocazia prezentării sale pentru recunoaştere, dar şi cu privire la cred-
ibilitatea persoanei care a făcut descrierea.
Cunoaşterea procesului de formare a declaraţiilor persoanelor şi a factorilor obiectivi şi
subiectivi care îl pot influenţa, precum şi a celor specifici recunoaşterii este necesară organului
de urmărire penală care urmează să desfăşoare o astfel de activitate.
Odată efectuată recunoaşterea persoanei sau a obiectului, consecinţele care se declan-
şează şi în cazul uneia sau a celuilalt sunt de extremă importanţă, persoana urmând a fi supusă
răspunderii penale, iar obiectul recunoscut ca purtat de către o persoană va atrage aceleaşi con-
secinţe pentru posesorul său.
Şi respectarea cu stricteţe de către organul de urmărire penală a procedeelor tactice de
efectuare a prezentării pentru recunoaştere, începând cu pregătirea activităţii şi a grupului de
persoanei sau obiecte, a condiţiilor de loc şi luminozitate şi continuând cu modul în care aceasta
se desfăşoară şi se fixează, constituie o activitate cu un înalt grad de răspundere, neglijenţa sau
superficialitatea putând determina consecinţe de natura celor arătate.

127
 Ca orice alt procedeu de identificare, prezentarea pentru recunoaştere poate fi privită şi
ca o metodă de eliminare, de verificare a suspecţilor sau bunurilor în urma căreia atenţia or-
ganului de urmărire penală se va îndrepta spre alte persoane sau bunuri până la găsirea celor
utile realizării scopului urmăririi penale, aflarea adevărului.
Prezentarea pentru recunoaştere reprezintă un mijloc şi o etapă de apreciere a muncii de
investigaţie criminalistică desfăşurată de organul de urmărire penală, iar rezultatul obiectiv al
acestei activităţi se constituie şi ca o evaluare a calităţii activităţilor desfăşurate de către acesta
până la momentul respectiv.

2. Pregătirea pentru recunoaştere

Pregătirea pentru recunoaştere începe cu studierea dosarului de urmărire penală în

scopul stabilirii persoanelor, cadavrelor, obiectelor sau animalelor care urmează să fie recu-
noscute, precum şi a persoanelor care pot să le recunoască.
Tot în cadrul activităţii pregătitoare, persoana care urmează să facă recunoaşterea va
fi reascultată cu privire la condiţiile în care s-a făcut prima observare şi cu privire la caracter-
isticile persoanei, cadavrului, obiectului sau animalului de recunoscut.
În situaţia în care persoana nu poate oferi detalii foarte bogate sau precise cu privire la
caracteristicile de identificare, nu trebuie să renunţăm la efectuarea prezentării pentru recuno-
aştere.
În funcţie de condiţiile în care s-a făcut percepţia, se vor stabili locul şi timpul efectuării
prezentării pentru recunoaştere.
Locul de desfăşurare a prezentării pentru recunoaştere este la sediul organului de
urmărire penală unde există camere special destinate acestui scop, separate prin oglindă.
În cazul în care un alt loc ar putea oferi mai uşor condiţiile necesare recunoaşterii, acesta
va putea fi folosit cu luarea precauţiunilor necesare (măsuri de pază, eventuale amenajări).
O ultimă etapă a pregătirii pentru recunoaştere o constituie stabilirea grupului de per-
soane, de obiecte sau de animale care va fi utilizat la prezentarea pentru recunoaştere sau
pregătirea cadavrului care urmează să fie prezentat.
În privinţa persoanelor care vor forma grupul, acestea trebuie alese în aşa fel încât recu-
noaşterea să aibă un grad cât mai mare de obiectivitate. Pentru aceasta, ele trebuie să fie de
aceeaşi statură, vârste aproximative, corpolenţă asemănătoare, de aceeaşi culoare a părului,
coafura să nu difere mult de la o persoană la alta, îmbrăcămintea să fie pe cât posibil, ase-
mănătoare.
De asemenea, persoanele să nu se cunoască între ele, dar mai ales, să nu fie cunoscute
persoanei care urmează să facă recunoaşterea.
Pentru obiecte, vor fi aduse la sediul organului judiciar, unde se va desfăşura prezen-
tarea. În cazul în care obiectele nu pot fi procurate, organul de urmărire penală va apela la
serviciile unui magazin de specialitate unde se va efectua prezentarea pentru recunoaştere.
În funcţie de specie, animalele pot fi prezentate într-un grup format din trei. În cazul în
care acestea pot fi găsite în crescătorii, ferme, magazine prezentarea pentru recunoaştere se va
desfăşura în respectivul loc.
Unele animale care reacţionează la vederea sau apelul stăpânului nu trebuie neapărat
prezentate dintr-un grup de animale de aceeaşi specie.
Cadavrele nu se prezintă la recunoaştere dintr-un grup de cadavre şi nici mai multor
persoane în acelaşi timp. Cadavrul trebuie să fie toaletat, adică pregătit prin spălare, pieptănare,
rujare, retuşare, în aşa fel încât să existe o cât mai mare asemănare cu persoana în viaţă. Această
pregătire se face prin grija medicului legist şi a organului de urmărire penală.

128
 3. Efectuarea prezentării pentru recunoaştere

Prezentarea pentru recunoaştere poate fi întreprinsă în orice fază a procesului. În ve-

derea atingerii scopului urmărit, pregătirea pentru recunoaştere trebuie să fie organizată şi con-
dusă prin respectarea unor reguli generale:
- înainte de începerea prezentării pentru recunoaştere, organul judiciar trebuie să cunoască îm-
prejurările în care a fost cunoscută, văzută persoana supusă recunoaşterii, care sunt trăsăturile
sale distincte;
- fiecare obiect sau persoană se prezintă în grup de cel puţin trei; persoanele să fie de acelaşi
sex, îmbrăcămintea la fel în privinţa culorii, croielii, de aceeaşi vârstă şi înălţime, pe cât se
poate. Obiectele să aibă trăsături de gen similare, să fie de aceeaşi culoare, formă şi mărime,
precum şi grad de uzură apropiat;
- prezentarea pentru recunoaştere se face în prezenţa martorilor asistenţi, după ascultarea în
prealabil şi în prezenţa lor a persoanei care urmează să facă recunoaşterea.
- toată activitatea de prezentare pentru recunoaştere se consemnează în procesu-verbal, iar dacă
este necesar, se fixează prin folosirea unor procedee tehnice cum este fotografierea.

4. Recunoaşterea după fotografie (de la fotografie la imaginea de pe calculator)

Recunoaşterea după fotografii este mijlocul cel mai la îndemâna organului de urmărire
penală.
Eficienţa acestei modalităţi va fi dependentă de numărul de persoane introduse în al-
bumele fotografice, indiferent de suportul imaginilor.
Fotografierea şi introducerea în albume a fotografiilor persoanelor la data săvârşirii
unei infracţiuni sau a suspectării de săvârşirea ei prezintă dezavantajul că, cel puţin până la
executarea pedepsei, acestea nu sunt operative din punctul de vedere al identificării. În albume
sunt introduse în special persoanele cercetate pentru infracţiuni comise prin folosirea violenţei
care, având în vedere pedepsele aplicate de către instanţele de judecată, urmează ca timp de
câţiva ani de la introducere să fie private de libertate.
Revenirea acestor persoane în libertate şi săvârşirea din nou a unor fapte penale în care
autorul a avut contact vizual cu victima face ca descrierea lor să aibă corespondenţă relativă în
raport cu fotografiile păstrate în album, datorită evoluţiei în timp a semnalmentelor fizionomiei.
O excepţie de la această judecată o constituie fotografiile care prezintă şi cicatrice,
tatuaje şi alte asemenea semne particulare care, nu se schimbă în timp şi care pot fi folosite în
activitatea de identificare.
Pe lângă cele două fotografii bust clasice – faţă, profil dreapta -, trebuie să fie executate
două fotografii: una până la brâu, în poziţie semi-întoarsă şi alta în picioare. În acest caz, cel
fotografiat va fi îmbrăcat ca în momentul infracţiunii sau cum este îmbrăcat de obicei pentru a
putea fi mai uşor recunoscut de către victimă, martori, participanţi.
De asemenea, trebuie executate separat şi fotografii ale urmelor aflate pe corpul uman,
cum sunt cicatricele, tatuajele, petele din naştere sau dobândite.
În această situaţie, pe lângă fotografiile persoanelor îmbrăcate, se vor efectua şi foto-
grafii cu persoana dezbrăcată în zona în care se află semnul sau urma, precum şi fotografia de
detaliu a caracteristicii.
Moda tatuajelor care persistă şi se amplifică în ultimii ani – a cuprins în mare parte
populaţia tânără şi nu numai. Tatuajele sunt executate artistic, plecând de la mici semne ex-
ecutate pe porţiuni ascunse ale corpului uman şi ajungând la mari suprafeţe de piele personali-
zată în acest fel.
De asemenea, dimensiunile fotografiilor la scară de 1/7 sau 4/7 nu mai satisfac pe deplin
necesităţile prezentării pentru recunoaştere în baza fotografiei de identificare.

129
 Regulile de bază ale fotografiei de identificare a persoanelor au fost stabilite de F.Ber-
tillon şi şi-au dovedit valabilitatea pe parcursul a peste 100 de ani.
În această perioadă, au fost studiate efectele luminii asupra subiectului, perfecţionându-
se în permanenţă calitatea imaginii fotografice. Tot în această perioadă a apărut fotografia color,
cu consecinţa unor rezultate mai bune în activitatea de identificare a persoanelor.
Aparatele de fotografiat s-au perfecţionat continuu, devenind specializate pentru foto-
grafia de identificare, la fel şi materialele fotosensibile şi sursele de iluminare.
Ultimii ani au adus în fotografia judiciară un salt calitativ prin apariţia aparatelor digi-
tale şi prin utilizarea acestora cu ajutorul tehnicii de calcul. O aplicare a acestei tehnologii va
avea un impact în constituirea unor albume computerizate şi, implicit, a prezentării pentru recu-
noaştere după fotografia persoanei. Unele avantaje ale formării albumelor foto prin folosirea
tehnicii de calcul constau în diversitatea opţională folosirii imaginii fotografice care poate fi
mărită, micşorată, apropiată sau îndepărtată după dorinţă.
Tehnica de calcul oferă posibilitatea selecţiei imaginilor din întregul stoc sau numai a
celor care ar prezenta importanţă pentru cazul cercetat, spre deosebire de albume, unde sunt
prezentate toate fotografiile, crescând posibilitatea de eroare în recunoaştere, datorită instalării
oboselii celui care o face.
O propunere care ar putea îmbunătăţi activitatea de prezentare pentru recunoaştere a
persoanei în baza imaginii fotografice este utilizarea imaginilor în triplu plan. Aceasta pre-
supune folosirea fotografiei faţă, profil dreapta şi stânga prezentate în planuri diferite, faţă de
planul doi, profilul dreapta în prim plan şi cel stânga în planul trei şi necesit utilizarea calcula-
toarelor. Fotografia în triplu plan oferă un suport în plus declanşării proceselor psihice de recu-
noaştere, constituind un stimul mai puternic în declanşarea acestora în comparaţie cu fotografia
clasică.
Indiferent de suportul imaginii, hârtie sau ecranul monitorului, prezentarea pentru recu-
noaştere a persoanelor este o activitate prin intermediul căreia organul de urmărire penală
trebuie să ajute persoana vătămată sau martorul să-şi amintească şi să decidă.
Activitatea de pregătire în vederea prezentării pentru recunoaştere trebuie să vizeze şi
selecţionarea imaginilor, întocmirea planşei cu imaginile selecţionate sau stabilirea celor care
vor fi prezentate în cazul folosirii tehnicii de calcul.
La dosar, alături de procesul-verbal de prezentare pentru recunoaştere, se va anexa şi
planşa foto folosită sau discheta cu înregistrarea tuturor imaginilor prezentate persoanei care o
va cuprinde, bineînţeles şi pe cea recunoscută.
Momentul în care se va face prezentarea pentru recunoaştere trebuie, de asemenea, ales
cu grijă. Astfel, criminalistul şi psihologul polonez Pawel Horoszowski constată că reproduc-
erea este mai completă după trecerea a două, trei zile, în raport cu depoziţiile care succes ime-
diat percepţiei şi aceasta mai ales în cazul acelor infracţiuni a căror săvârşire este de natură a
provoca celor care le-au perceput anumite stări afective, depoziţiile obţinute imediat după per-
cepţie sunt mai demne de încredere.
Repetarea se impune în situaţia în care prezentarea s-a făcut după sesizarea faptei,
apariţia în urma investigaţiilor a unor persoane a căror imagini nu au făcut parte din cele prezen-
tate cu prima ocazie sau în cazul în care autorii au fost identificaţi, iar banca de imagini s-a
îmbogăţit între timp.

5. Folosirea spaţiilor special destinate prezentării pentru recunoaştere

Folosirea unor camere special amenajate pentru diferite activităţi tactice criminalistice
prezintă dezavantaje din punct de vedere al gestionării spaţiului total pe care îl are la dispoziţie
organul de urmărire penală sub raportul eficienţei, dar şi prin faptul că necesită o anumită in-
vestiţie financiară.

130
 Utilizarea unor spaţii constituie un pas înainte în ameliorarea condiţiilor generale în care
se desfăşoară activitatea de urmărire penală, dar şi un factor de creştere a eficienţei şi calităţii
acesteia.
La infracţiunile la care victima a avut contact fizic cu autorul sau autorii, în situaţiile în
care victima, pe lângă eventuale lovituri, a fost umilită fizic, cât şi psihic, expunerea acesteia
în faţa autorului este nerecomandată.
Pentru aceste infracţiuni, utilizarea unor încăperi special amenajate considerăm că nu
mai trebuie argumentată.
O astfel de încăpere, împărţită în două de o oglindă specială care permite vizualizarea
doar dintr-un sens, cu iluminare reglabilă, cu posibilităţi de transmitere a semnalului sonor în
ambele sensuri sau, după dorinţă, într-un singur sens, cu posibilităţi de înregistrare a imaginilor
şi sunetelor, va facilita unele activităţi de pregătire şi de desfăşurare a prezentării pentru recu-
noaştere a persoanelor. Astfel, încă de la început, persoana care urmează să facă recunoaşterea
va fi introdusă în încăpere împreună cu martorii asistenţi şi, eventual, apărătorul persoanei care
va fi prezentată pentru recunoaşterea din grup.
Grupul format va fi introdus în camera alăturată, eventualele accidente organizatorice
sau suspiciuni cu privire la observarea anterioară de către persoana care urmează să facă recu-
noaşterea a unuia dintre componenţii grupului fiind excluse.
Grupul format cu îndeplinirea condiţiilor cunoscute va fi prezentat în spaţiul destinat,
fiecare component având aplicat un număr pe piept sau în altă modalitate, în funcţie de ceea ce
trebuie recunoscut în mod concret, procedându-se la recunoaşterea persoanei.
Identificarea persoanei după recunoaştere se va face prin prezentarea orală a acesteia
imediat după indicarea numărului pe care îl poartă de către persoana care a efectuat recuno-
aşterea.
O ascultare a persoanei recunoscute imediat după prezentarea pentru recunoaştere va
putea aduce organul de urmărire penală într-o poziţie avantajoasă în raport cu acesta, care ar
putea să recunoască total sau parţial fapta.
Măsurile de pază şi supraveghere a persoanelor care fac parte din grup, în special în
cazul suspectului sau inculpatului arestat, vor fi mult mai uşor de realizat, în sensul că se va
face economie de energie şi de personal.
Prezentarea pentru recunoaştere poate fi efectuată şi fără folosirea unor spaţii special destinate
acestui scop, prin măsurile de pregătire, trebuie să se evite contactul vizual dintre persoana care va
face recunoaşterea şi componenţii grupului până la momentul prezentării. Astfel, persoana care ur-
mează să facă recunoaşterea va fi introdusă împreună cu martorii asistenţi într-un spaţiu separat de
încăperea unde se află grupul de persoane care urmează să îi fie prezentat.
După ce grupul de persoane este introdus în încăperea unde se va face prezentarea
pentru recunoaştere împreună cu martorii asistenţi, organul de urmărire penală le va explica
persoanelor prezente activitatea care urmează a fi întreprinsă, scopul acesteia, fără a pronunţa
numele persoanei ce urmează a fi recunoscută. De asemenea, va atrage atenţia persoanelor par-
ticipante că nu au voie să vorbească, să îşi facă semne, iar dacă vor avea de făcut observaţii,
acestea vor avea posibilitatea să le facă la sfârşit.
Se solicită ca persoanele să se aşeze în linie, cu spatele la perete, iar persoanei subiect
al recunoaşterii să ia loc unde doreşte între persoanele din grup. În încăpere se introduc per-
soanele care urmează să facă recunoaşterea, cărora, dacă au calitatea de martor, li se va atrage
atenţia că au obligaţia de a declara adevărul, solicitându-i-se să declare dacă recunosc vreuna
dintre persoanele care li se prezintă. În situaţia unui răspuns afirmativ, li se solicită să indice
persoana din grup pe care o recunoaşte, prin atingerea acesteia cu mâna.
Momentul imediat următor ocupării locului în grup al persoanei care urmează să fie
recunoscută, precum şi momentul recunoaşterii prin atingerea cu mâna se fixează prin foto-
grafie.

131
 Persoana care a făcut recunoaşterea va fi întrebată pe ce se bazează recunoaşterea pe
care a făcut-o în declaraţia ei cu privire la semnalmentele care au stat la baza recunoaşterii,
urmând să fie consemnate în procesul-verbal de prezentare pentru recunoaştere.
La rândul ei, persoana care a fost recunoscută, după ce este legitimată, va fi întrebată ce
are de declarat cu privire la faptul că a fost recunoscută, declaraţia acesteia urmând să fie con-
semnată în procesul-verbal.
În situaţia în care persoana care face recunoaşterea nu a putut recunoaşte nici una dintre per-
soanele care i-au fost prezentate în grup, se va menţiona împrejurarea în procesul-verbal întocmit.
În situaţia când aceeaşi persoană trebuie prezentată pentru recunoaştere mai multor per-
soane, prezentările pentru recunoaşte vor fi efectuate pe rând, cu fiecare persoană care urmează
să facă recunoaşterea, utilizând acelaşi grup, urmând ca la fiecare prezentare în parte persoana
a cărei recunoaştere se doreşte să ocupe poziţia pe care o doreşte.
Dacă aceleiaşi persoane urmează să îi fie prezentate mai multe persoane în vederea
recunoaşterii, este necesară prezentarea fiecărei persoane, separat, într-un nou grup.

6. Prezentarea pentru recunoaştere a obiectelor

Prezentarea pentru recunoaştere a obiectelor este precedată de o ascultare prealabilă a

persoanei care urmează să facă identificarea obiectului, scop în care i se cere să arate natura
obiectului, destinaţia, forma, dimensiunile, culoarea, gradul de uzură, precum şi unele caracter-
istici de detaliu, individuale.
Obiectul de recunoscut va fi prezentat împreună cu 2-3 obiecte de acelaşi gen, dar ase-
mănarea între obiectele prezentate nu trebuie să fie perfectă ca în cazul produselor de serie. În
cazul unicatelor, cum sunt operele de artă, acestea nu trebuie prezentate în grup, deoarece, aces-
tea prezintă suficiente detalii caracteristice pentru a putea fi recunoscute.

7. Prezentarea pentru recunoaştere a cadavrelor

Cu ocazia prezentării pentru recunoaştere a cadavrelor, organul de urmărire penală va

trebui să ţină cont de posibilitatea pe care o au majoritatea persoanelor la vederea unui cadavru,
precum şi de specificul locului în care aceasta urmează să fie întreprinsă.
Având în vedere această împrejurare, este de preferat ca prezentarea pentru recunoaştere
să se efectueze în baza fotografiilor cadavrului.
Fotografia va putea prezenta toate detaliile existente pe cadavru care vor putea fi anali-
zate în condiţii optime de către persoana care face recunoaşterea.
Datorită posibilităţii de păstrare a cadavrelor, dar şi a stării în care cadavrele se găseau la
descoperire, fotografia prezintă unica posibilitate de prezentare pentru recunoaştere a cadavrelor.
În situaţia în care este posibilă prezentarea cadavrului, el nu va fi prezentat în grup de
cadavre, dar nici tuturor persoanelor care l-ar putea recunoaşte în acelaşi timp, ci fiecăreia pe
rând, în cazul prezentării pentru recunoaştere a persoanelor.

8. Fixarea rezultatelor prezentării pentru recunoaştere

Şi rezultatul prezentării pentru recunoaştere va fi executat cu ajutorul procesului-verbal

de prezentare pentru recunoaştere la care se va anexa planşa cuprinzând fotografiile efectuate
cu ocazia desfăşurării acestei activităţi.
Procesul-verbal va cuprinde datele comune tuturor proceselor-verbale, cu câteva
menţiuni specifice, cum sunt:
- numele şi prenumele, seria şi numărul actului de identitate a persoanelor care au făcut
parte din grupul prezentat pentru recunoaştere sau datele de identificare a persoanelor juridice
sau fizice de la care au fost procurate obiectele care au fost utilizate pentru prezentare;

132
 - modalitatea în care a decurs recunoaşterea – fără ezitări, cu dificultate etc.;
- declaraţiile persoanei recunoscute şi a celei care a efectuat recunoaşterea.

Concluzii:
Prezentarea pentru recunoaştere este o metodă proprie tacticii criminalistice, apărută ca
răspuns la necesitatea identificării unei persoane, animal sau obiect de către persoanele care le-
au văzut anterior.
Această activitate tactică se întreprinde în orice fază a procesului penal, având drept
scop stabilirea probelor administrate în cauză ori a versiunilor elaborate pe parcursul urmăririi
penale cu privire la identitatea acestora.

Întrebări de evaluare:
1. În ce constă prezentarea pentru recunoaştere? 2 puncte
2. Cum se efecuează această activitate, după ce reguli tactice? 2 puncte
3. Care sunt factorii ce pot influiența rezultatul prezentării pentru recunoaștere? 2 puncte
4. Cum se face recunoaşterea după fotografie? 2 puncte.
5. Cum se desfășoară prezentarea pentru recunoaștrea a obiectelor? Dar a cadavrelor? 2 puncte.

Teste grilă:

1. Prezentarea pentru recunoaștere a unei persoane dintr-un grup se face:

a) după ce anterior cel care face recunoașterea a dat o declarație în care a descris-o;
b) după ce anterior cel ce face recunoașterea a văzut-o în biroul organului de urmărire
penală;
c) după ce anterior celui care face recunoașterea i s-a descris persoana și i s-a indicat
locul în grupul de persoane.

2. Tendința de a extinde un detaliu în mod neadevărat asupra întregului tablou al locului faptei
aparține:
a) fenomenului asemănării persoanelor sau obiectelor;
b) fenomenului exagerării;
c) efectului halo.

3. Regulile de bază ale fotografiei de identificare a persoanelor au fost stabilite de :

a) F. Bertillon;
b) K. Landsteiner;
c) K. Mullis.

4. Momentul în care se va face prezentarea pentru recunoaștere, trebuie ales cu grijă. Astfel,
reproducerea:
a) este mai completă după trecerea a două, trei zile;
b) este mai completă dacă se realizează imediat după percepție;
c) este mai completă dacă se realizează la cateva săptămâni după percepție.

5. Prezentarea pentru recunoaștere este o metodă:

a) proprie tacticii criminalistice;
b) proprie procesului penal;
c) comună atât procesului penal, cât și tacticii criminalistice.

133
 Modulul XIV.
Reconstituirea

Unitatea de învăţare:
1. Generalităţi privind reconstituirea;
2. Pregătirea reconstituirii;
3. Activităţile ce se desfăşoră la locul reconstituirii, înainte de desfăşurarea acestora;
4. Efectuarea reconstituirii;
5. Fixarea regulilor tactice.

Bibliografie:
1. I.Mircea, Criminalistică, Ed. Fundaţiei Chemarea, 1994;
2. C. Suciu, Criminalistică, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1972.

Obiective:
- prezentarea conţinutului activităţii de reconstituire, cu definirea acestei activităţi;
- ce măsuri se iau în vederea pregătirii reconstituirii;
- cum se fixează rezultatelereconstituirii.

1. Generalităţi privind reconstituirea

Alături de constatările şi expertizele medico-legale şi criminalistice ale căror rezultate

sunt extrem de utile, uneori determinante pentru aflarea adevărului în cauzele penale, reconsti-
tuirile sunt, din punct de vedere criminalistic, de o importanţă cel puţin egală cu cea a cer-
cetărilor la faţa locului, câteodată devenind un corolar al tuturor probelor administrate până în
acel moment.
În practica judiciară, de multe ori reconstituirile au avut rezultate spectaculoase, lămu-
rind probleme şi versiuni care altfel nici nu ar fi fost lămurite sau care ar fi fost considerate
imposibile.
În cercarea criminalistică a unor infracţiuni de omor, viol, furt din buzunare şi altele,
organul de urmărire penală nu cunoaşte întotdeauna locul săvârşirii acestora. În această situaţie,
avându-se în vedere valoarea pe care o are cercetarea locului faptei în probaţiunea infracţiunii,
una dintre activităţile prioritare este stabilirea locului în care s-a săvârşit infracţiunea. Pentru
atingerea acestui scop, organul de urmărire penală poate apela, la persoana vătămată, martori
sau suspect ori inculpat, iar activitatea de identificare a locului faptei se face prin aşa-numita
conducere, deplasare şi ieşire la locul faptei.
Prin conducere, se va putea astfel stabili locul în care fapta a fost săvârşită, locul în care
a fost deplasat şi ascuns cadavrul sau bunurile rezultat al infracţiunii ori care au fost utilizate
pentru săvârşirea ei, iar urmarea imediată este cercetarea criminalistică a locului respectiv.
Pe timpul sau ulterior cercetării, suspectul sau inculpatul prezent la faţa locului, perso-
ana vătămată sau martorii vor putea fi întrebaţi asupra unora dintre problemele constatare,
cerându-li-se lămuriri, pentru ca organul de urmărire penală să îşi poată explica mai corect
mecanismul săvârşirii infracţiunii.
Conducerea la faţa locului se poate situa în cadrul activităţilor pregătitoare ale cercetării
locului faptei destinate identificării acestuia, activitate fără întreprinderea căreia cercetarea la
faţa locului nu poate fi întreprinsă.
În concluzie, scopul conducerii sau deplasării este identificarea locului în care s-a
săvârşit infracţiunea şi cercetarea criminalistică, iar nu cel de a verifica printr-un experiment
concluzia la care s-a ajuns prin cercetarea criminalistică a faptei.

134
 Reconstituirea a fost legată, în teorie, de cercetarea locului faptei, fiind considerată ca
o formă auxiliară a acesteia, prin care se poate verifica dacă faptele sau împrejurările infracţi-
unii care formează obiectul cercetării s-au săvârşit sau nu într-un anumit mod.
Apreciem că cele două activităţi procesual criminalistice reprezintă entităţi separate,
deosebite între ele, ambele fiind necesare şi importante în realizarea scopului procesual penal,
aflarea şi verificarea unor constatări pentru a afla adevărul.
Scopul cercetării la faţa locului, ca activitate probatorie, este cel de percepere nem-
ijlocită a locului unde s-a săvârşit fapta, a urmelor şi a mijloacelor materiale de probă, spre a fi
în măsură să desprindă o concluzie justă cu privire la modul în care infracţiunea a fost comisă
şi la identitatea făptuitorului.
Din punct de vedere criminalistic, cercetarea locului faptei îşi propune să rezolve
următoarele sarcini: examinarea nemijlocită a locului unde s-a săvârşit infracţiunea; căutarea,
descoperirea, fixarea, ridicarea şi examinarea urmelor şi altor mijloace materiale de probă; de-
terminarea drumului parcurs de infractor, a obiectelor asupra cărora a acţionat şi a instrumen-
telor folosite; determinarea locurilor de unde se puteau percepe în total sau în aparte anumite
faze ale săvârşirii infracţiunii; identificarea unor persoane care au tangenţă cu fapta cercetată;
adunarea altor date care se referă la obiectul probaţiunii de natura infracţiunii săvârşite; efec-
tuarea unor constatări tehnico-ştiinţifice de specialitate; luarea unor măsuri de limitare a pagu-
belor şi de prevenire a altor urmări dăunătoare.
Reconstituirea nu este întotdeauna în mod necesar legată de locul faptei.
Astfel, reproducerea unor secvenţe, petrecute la locul săvârşirii infracţiunii, nu trebuie
neapărat să se producă la locul faptei, odată că este permis refacerea pe care artificială a
secvenţei respective în orice alt loc.
Principalele categorii de reconstituiri nu au întotdeauna legătură cu locul faptei, ci cu
verificarea pe cale experimentală a împrejurărilor, a faptelor sau episoadelor privind o anumită
acţiune.
De asemenea, se verifică posibilităţile de percepţie sau de săvârşire a anumitor acţiuni
în condiţiile date, activităţi care în funcţie de situaţie, pot avea sau nu legătură cu faţa locului.
Posibilitatea obţinerii unor probe noi, chiar dacă se va face din locul în care s-a efectuat
cercetarea, nu se transformă într-o repetare sau reluare a cercetării la faţa locului, ci se relevă
semnificaţia nouă a unor bunuri care, în momentul cercetării, nu puteau fi privite ca mijloace
de probă.
Dacă cercetarea locului faptei se rezumă la descoperirea, înregistrarea, studierea şi in-
terpretarea urmelor, reconstituirea oferă, în acţiunea organului de urmărire penală, posibilitatea
de a verifica, activitate care nu se referă doar la materialul ridicat cu ocazia cercetării locului
faptei, ci şi a informaţiei provenite de la persoanele care au fost ascultate sau obţinute cu ocazia
altor activităţi tactice criminalistice.
Reconstituirea trebuie să fie efectuată doar în situaţia în care necesităţile de verificare
a unor probleme o impun, pe când cercetarea locului faptei este obligatorie la toate infracţiunile
la care este posibilă.
În situaţiile în care cercetarea locului faptei nu a fost făcută, reconstituirea ca activitate
de sine stătătoare va putea reda imaginea locului faptei în mod global sau secvenţial, înlocuind
perceperea nemijlocită a acestuia cu un experiment, în mod artificial.
Apropierea dintre noţiunea de cercetare a locului faptei şi reconstituire a avut ca sursă
literatura de specialitate sovietică care reglementa experimentul judiciar, pentru desfăşurarea
căruia trebuiau respectate regulile referitoare la cercetarea locului infracţiunii. Tot aceeaşi sursă
a introdus şi noţiunea de experiment judiciar cu semnificaţie similară cu reconstituirea.
Noţiunea de experiment o întâlnim şi în planul cercetării ştiinţifice şi constă în repro-
ducerea pe cale artificială a unor fenomene în condiţiile adecvate pentru studierea lor şi a legilor
care le guvernează.

135
 Reconstituirea se realizează prin reproducere artificială a unor secvenţe ale infracţiunii
folosind ca metodă experimentul, iar suprapunerea sensului celor doi termen creează confuzia
dintre o instituţie procedurală şi procedeul sau metoda prin care acesta se realizează.
Reconstituirea, ca activitate procedurală auxiliară, este un procedeu probator destinat
realizării scopului procesual penal, prin a cărei utilizare anumite probe îndoielnice sau simple
indicii pot să fie reţinute ca probe serioase sau lipsite de valoare.

2. Pregătirea reconstituirii

La fel ca orice activitate tactică criminalistică şi reconstituirea trebuie pregătită. În

pregătirea modului în care se va desfăşura reconstituirea, organul de urmărire penală va trebui
să cunoască împrejurările care nu pot face obiectul reconstituirii.
Aceste fapte sau împrejurări sunt de cele de natură să lezeze demnitatea ori să pună în
pericol viaţa sau sănătatea persoanelor participante la reconstituire, să prejudicieze patrimoniul.
Nu pot face obiectul reconstituirii faptele cu un anumit grad de pericol (incendii, ex-
plozii, tragedii cu arme de foc, catastrofe rutiere, de cale ferată sau aeriene).
În cazul unor infracţiuni cum ar fi violul, relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex,
este interzisă reproducerea actelor prin care se aduce atingere demnităţii ori onoarei partici-
panţilor, moralei publice. În asemenea cazuri, nu numai că nu se reproduc scenele propriu-zise,
dar nici lupta dintre inculpat şi victimă, reconstituirea privind doar posibilitatea de a se vederea,
de a auzi, de a pătrunde într-un anumit loc.

Pregătirea la sediul organului judiciar

La sediu, organul de urmărire penală va efectua pregătirea reconstituirii:
a) scopul reconstituirii. În raport cu obiectul reconstituirii – verificarea declaraţiilor
martorilor şi a suspecților sau inculpaţilor, verificarea posibilităţii săvârşirii unei anumite acţi-
uni - se va stabili în concret ce se doreşte să se demonstreze prin reconstituire;
b) locul unde se va desfăşura reconstituirea. Locul unde se va efectua reconstituirea
este dependent de felul reconstituirii. Reconstituirea efectuată pentru stabilirea posibilităţii de
observare, percepere, memorare sau reproducere a unui fapt sau cea privind unele împrejurări
controversate de la locul faptei. Reconstituirea organizată în vederea verificării posibilităţilor
de săvârşire a infracţiunii într-un anumit mod, verificări dacă în urma unor activităţi
determinate se produc anumite rezultate sau pentru verificarea faptului dacă suspectul sau in-
culpatul posedă deprinderile profesionale necesare pentru săvârşirea unei fapte oarecare, poate
fi organizată în orice alt loc care oferă condiţiile necesare realizării scopului reconstituirii;
c) principalelor activităţi care se vor desfăşura şi ordinea desfăşurării lor;
d) recunoaşterea locului unde se va desfăşura reconstituirea în vederea stabilirii modi-
ficărilor apărute de la data săvârşirii infracţiunii sau a corespondenţei sale cu scopul propus.
În cazul reconstituirii efectuate pentru a demonstra dacă în urma unor activităţi deter-
minate se produc anumite rezultate, verificarea locului unde se va desfăşura reconstituirea va
avea în vedere condiţiile necesare pentru realizarea rezultatului dorit, amenajări necesare;
e) persoanelor participante. La stabilirea persoanelor care vor participa la reconstituire,
trebuie cunoscut faptul că prezenţa părţilor la această activitate este facultativă. Apărătorul sus-
pectului sau inculpatului va putea asista, dar absenţa sa, în cazul în care a fost încunoştinţat, nu
împiedică desfăşurarea reconstituirii.
Suspectul sau inculpatul care nu recunoaşte fapta nu poate fi obligat să participe la re-
constituire. Acesta va putea participa, în schimb, atunci când reconstituirea are ca scop verifi-
carea propriilor sale declaraţii.
Persoana sau partea vătămată poate participa la reconstituire, dar ea poate fi înlocuită
de o altă persoană care să acţioneze în locul ei, persoană asemănătoare din punct de vedere al
sexului, vârstei şi constituţiei fizice.

136
 Martorii oculari şi partea vătămată vor participa la reconstituire atunci când se verifică
posibilităţile de percepţie sau relatările acestora ori succesiunea desfăşurării unor secvenţe.
Specialiştii când se apreciază că prezenţa lor este necesară, vor participa în scopul de a
contribui la aprecierea rezultatelor reconstituirii în cazurile când nu au mai putut fi reproduse
condiţiile de desfăşurare a evenimentelor ale căror împrejurări se verifică.
În funcţie de natura locului în care se va desfăşura reconstituirea şi de calitatea procesu-
ală a participanţilor, vor fi luate şi alte măsuri (de pază a inculpaţilor arestaţi, de deviere a
traficului rutier, de asigurare a prezenţei apărătorului).
f) asigurarea mijloacelor materiale de probă şi a obiectelor care vor fi utilizate pentru
realizarea scopului reconstituirii. Nu se vor utiliza obiecte originale în cazul în care acestea ar
putea fi utilizate pentru a primejdui viaţa sau sănătatea participanţilor la reconstituire.
g) stabilirea mijloacelor de transport şi a celor tehnice care vor fi utilizate pentru fix-
area rezultatelor reconstituirii sau ţinerea legăturii între participanţi.
O ultimă problemă de care organul de urmărire penală va trebui să ţină seama la stabili-
rea datei efectuării reconstituirii o reprezintă cea a condiţiilor de timp (vizibilitatea, audibilitate,
atmosferice etc.).
De regulă, reconstituirea se efectuează la o distanţă de timp, mai mare sau mai mică, în
raport cu momentul săvârşirii infracţiunii. Anotimpul, luminozitatea, condiţiile meteo, dacă
prezintă importanţă, trebuie să fie cât mai apropiate de cele existente la data săvârşirii infracţi-
unii.

Activităţi ce se desfăşoară la locul reconstituirii înainte de declanşarea acesteia

La locul desfăşurării reconstituirii, organul de urmărire penală va lua următoarele
măsuri:
- asigurarea prezenţei martorilor asistenţi;
- asigurarea măsurilor de pază a locului reconstituirii, în sensul desemnării locului pe care îl
va ocupa fiecare participant şi a sarcinilor pe care acesta trebuie să le realizeze;
- verificarea locului în care se va face reconstituirea, sub aspectul modificărilor apărute în timp
şi a îndeplinirii condiţiilor care au existat în momentul săvârşirii infracţiunii în funcţie de scopul
urmărit.
- stabilirea modului în care participanţii la reconstituire vor ţine legătura între ei, precum şi între
ei şi cel care conduce activitatea.

3. Efectuarea reconstituirii

După ce întregul dispozitiv de pază şi-a ocupat poziţia stabilită, persoanele participante
– suspecți, inculpaţi, martori oculari sau persoane vătămate – vor fi întrebate dacă condiţiile de
la locul desfăşurării reconstituirii corespund cu cele de la data săvârşirii infracţiunii.
În cazul reconstituirii efectuate pentru stabilirea posibilităţilor de observare, percepere,
memorare sau reproducere a unui fapt sau fenomen, sunt importante condiţiile de vizibilitate,
audibilitate, meteo care trebuie să fie similare cu cele existente cu ocazia primei perceperi.
La reconstituirea efectuată în vederea verificării posibilităţilor de săvârşire a infracţiunii
într-un anumit mod sau a verificării dacă, în urma unor activităţi determinate, se produc anumite
rezultate, condiţiile de vizibilitate, audibilitatea şi meteo nu sunt întotdeauna atât de importante
ca cele privind locul şi obiectele cu ajutorul cărora se va face demonstraţia.
Pentru reconstituirea efectuată în vederea verificării faptului că suspectul sau inculpatul
posedă deprinderile profesionale necesare pentru săvârşirea unei fapte oarecare, trebuie asigur-
ate condiţiile necesare pentru ca acesta să îşi dovedească respectivele deprinderi.
Despre existenţa condiţiilor de desfăşurare a reconstituirii, obiecţiunile făcute şi
măsurile luate se va face menţiune în procesul-verbal.

137
 În desfăşurarea reconstituirii, se pune problema ritmului în care se va derula activitatea
şi cea a numărului de repetări necesare pentru ca rezultatul să fie edificator. Ritmul în care
trebuie desfăşurate activităţile trebuie să asigure observare optimă, permiţând emiterea unor
concluzii obiective.
Cu ocazia reconstituirii, se poate proceda şi la complicarea ori simplificarea acţiunilor,
la desfăşurarea lor pe diferite etape pentru asigurarea posibilităţilor de observare, notare, fixare
şi comparare a rezultatelor.
Pentru obţinerea unui rezultat cert, se impune ca fiecare activitate să fie repetată de mai
multe ori. Repetarea este necesară pentru a se demonstra că într-adevăr secvenţa reconstituită
s-a desfăşurat aşa cum a rezultat şi nu este o întâmplare care poate interveni în cazul unei simple
simulări.
Pe tot parcursul desfăşurării reconstituirii, organul de urmărire penală care conduce ac-
tivitatea îşi va nota observaţiile pentru a putea fi în măsură să întocmească procesul-verbal.

4. Fixarea rezultatelor

Şi reconstituirea se fixează cu ajutorul procesului-verbal, precum şi cu ajutorul foto-

grafiei judiciare operative. Procesul-verbal întocmit cu această ocazie va avea forma şi
conţinutul consacrat al proceselor-verbale, conţinând câteva menţiuni specifice vizând scopul
şi locul în care s-a desfăşurat activitatea, activităţile efectuate, numărul de repetări şi rezultatul
fiecăreia, condiţiile de vizibilitate, meteo etc., metodele şi obiectele utilizate, observaţiile făcute
de către participanţi şi măsurile luate în urma acestora.
În afara fotografiilor, ca mijloc de fixare a reconstituirii este recomandată utilizarea
filmărilor video care sunt mai sugestive pentru fixarea acestei activităţi.

Concluzii:
Este necesară pentru stabilirea împrejurărilor de la locul unde s-a săvârşit infracţiunea.
Alături de constatările şi expertizele medico-legale şi criminalistice ale căror rezultate
sunt extrem de utile, uneori determinante pentru aflarea adevărului în cauzele penale, reconsti-
tuirile sunt, din punct de vedere criminalistic, de o importanţă cel puţin egală cu cea a cer-
cetărilor la faţa locului, câteodată devenind un corolar al tuturor probelor administrate până în
acel moment.

Întrebări de evaluare:
1. Cum definiţi reconstituirea? 2 puncte
2. Care sunt diferențele dintre cercetarea la fața locului și reconstituire? 2 puncte.
3. Care sunt măsurile pe care trebuie sa le ia organul judiciar atunci când pregătește reconsti-
tuirea? 2 puncte.
4. Cum se desfășoară reconstituirea? 2 puncte
5. Ce cuprinde procesul verbal în care se fixează rezultatele reconstituirii? 2 puncte.

Teste grilă.

1. Reconstituirea constă în:

a) reproducerea unei fapte așa cum declară persoana cercetată;
b) reproducerea cu caracter experimental a faptelor cercetate, în condiții și circum-
stanțe asemănătoare celor din momentul comiterii faptei;
c) reproducerea întregii desfășurări a faptei așa cum este convins organul de urmărire
penală că s-a produs.

138
2. Cadavrul victimei se va folosi pentru reconstituirea unui omor?
a) adevărat;
b) fals.

3. Care este faza procesului penal în care se poate dispune reconstituirea:

a) la debutul procesului penal;
b) în orice moment al desfășurării procesului penal;
c) numai după ce au fost administrate toate probele în procesul penal.

4. Scenele propriu-zise ale infracțiunilor sexuale:

a) vor fi reconstituite;
b) vor fi reconstituite doar cu acordul protagoniștilor;
c) nu vor fi reconstituite.

5. Atunci când suspectul sau inculpatul refuză să participe la reconstituire, aceasta se efec-
tuează:
a) obligatoriu cu prezența avocatului ales sau numit din oficiu;
b) cu participarea altei persoane;

139
IV. Rezolvarea testelor grilă.

Tema I: 1 - b); 2 - c); 3 - b); 4 - a); 5 - b);

Tema II: 1 - a); 2 - c); 3 - b); 4 - b); 5 - c);

Tema III: 1 - a); 2 - c); 3 - c); 4 - b); 5 - c);

Tema IV: 1 - c); 2 - a); 3 - c); 4 - a); 5 - a);

Tema V: 1 - c); 2 - a); 3 - c); 4 - c); 5 - b);

Tema VI: 1 - a); 2 - c); 3 - a); 4 - c); 5 - b);

Tema VII: 1 - a); 2 - a); 3 - c); 4 - c); 5 - a);

Tema VIII: 1 - c); 2 - c); 3 - a); 4 - b); 5 - b);

Tema IX: 1 - c); 2 - b; 3 - c); 4 - c); 5 - b);

Tema X: 1 - c); 2 - c); 3 - b); 4 - a); 5 - a);

Tema XI: 1 - c); 2 - b); 3 - c); 4 - c); 5 - b);

Tema XII: 1 - a); 2 - a); 3 - a); 4 - b); 5 - b);

Tema XIII: 1 - a); 2 - c); 3 - a); 4 - a); 5 - a);

Tema XIV: 1 - b); 2 - b); 3 - b); 4 - c); 5 - b);

140
Obiective
Disciplina are ca scop cunoasterea rolului medicinii legale in sistemul probațional juridic.

Structura cursului
Cursul este structurat pe 13 module în care se regăsesc cunoştinţe necesare înţelegerii noţiunilor
specifice medicinii legale.

Modulul Tema
1 Cadrul legislativ al desfăşurării activităţii medico-legale; Noţiuni introductive
2 Tanatologie medico-legala; Traumatologie medico-legală
3 Accidentele de trafic
4 Leziunile si moartea prin arme de foc
5 Asfixiile mecanice
6 Leziunile si moartea produse prin agenţi fizici
7 Toxicologie medico-legală
8 Agenţi traumatici biologici
9 Probleme medico-legale ale gravidităţii, naşterii şi avortului
10 Pruncuciderea; Expertiza medico-legală a violului
11 Expertiza medico-legala a violului
12 Simularea, disimularea, agravarea si automutilarea
13 Expertiza medico-legala a filiatiei si identificarii medico-legale prin testul de tipizare
A.D.N.

Competențe obținute

 să dezvolte cunostințe cu privire la teoria și practica medico-legală;

 să înțeleagă aspectele multidisciplinare ce privesc absolventul de drept;
 să cunoască principalele spețe juridice ce necesită colaborarea cu institutiile medico-legale
si cum sunt acestea rezolvate;

141
 Medicină legală

Modulul I.
CADRU LEGISLATIV AL DESFĂSURARII ACTIVITĂȚII MEDICO-LEGALE.
NOTIUNI INTRODUCTIVE

Unitatea de învăţare:
1. Medicina Legala – domeniu de activitate
2. Organizarea si functionarea institutiilor medico-legale in România
3. Competenta teritoriala a institutiilor medico-legale
4. Actele medico-legale
5. Certificatul medico-legal - importanta
6. Prevederile art. 193 și art.194 CP
7. Raportul de expertiza medico-legala

Bibliografie:
1. Roxana Zăvoi, Curs de Medicină Legală, editura Medicală Universitară, Craiova, 2007.
2. Groza Ionel, Vasile Astarastoaie, Introducere in medicina legală pentru juristi, Ed. C.H.
Beck, Bucuresti, 2007
3. Legea privind ”Organizarea activitatii si functionarea institutiilor de medicină legală”.

Obiectivele modulului
Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
 definiţi mdicina legala;
 cunoasteti institutiile medico-legale si atributiile lor principale;
 prezentati actele medico-legale si situatiile in care se elibereaza;
 cunoasteti structura certificatului medico-legal si raportului de expertiza medico-legala;
 prezentati art.193 si art.194 CP si implicatiile numarului de zile de ingrijiri medicale in
practica juridica.

Medicina Legală – definitie.

Medicina Legală este o specialitate medicală ce aplica principiile si medotologia
stiintelor biologic-medicale la domeniul juridic.
Medicina legală este o disciplină medicală de graniţă între ştiinţele medicale şi cele
juridice, care îşi pune cunoştinţele în slujba justiţiei, ori de câte ori pentru lămurirea unei cauze
judiciare sunt necesare anumite precizări cu caracter medical-biologic.
Deci medicina legală creează legătura dintre gândirea precisă, aparent abstractă a
juristului, legată de textele legilor şi cea medical biologică, variabilă de la caz la caz, de la om la
om.
Medicina legală poate fi considerată ca o adevărată “punte” între medicină şi drept.
Lucrările medico-legale reprezintă dovezi în sistemul judiciar, de fapt în sistemul probaţional.
Dacă privim lucrurile într-un mod simplist putem spune că de fapt medicina legală furnizează
dovezi justiţiei, că medicina legală se află nu numai în slujba vieţii ci şi a adevărului.

Organizarea si funcționarea retelei de Medicină Legală in România.

Institutiile medico-legale functioneaza dupa O.G. 1/2000 privind organizarea activitatiii

institutiilor de medicina legala cu modificarile aduse de legea nr. 459/2001 si legea nr. 271/2004.

143
 Figura numărul 1 – Organizarea rețelei de medicină legala în România

Activitatea de medicină legală se realizeaza prin urmatoarele institutii sanitare cu caracter

public:
 Institutul National de Medicina Legala “Mina Minovici” Bucuresti, unitate cu
personalitate juridica în subordinea Ministerului Sanatatii;
 Institutele de medicina legala din centrele medicale universitare, unitati cu
personalitate juridica în subordinea Ministerului Sanatatii;
 Serviciile de medicina legala judetene si cabinetele de medicina legala din orasele
neresedinta de judet, aflate în structura organizatorica a serviciilor de medicina
legala judetene, subordonate, din punct de vedere administrativ, directiilor de
sanatate publica.
 Pe lânga Institutul National de Medicina Legala “Mina Minovici” Bucuresti
functioneaza Comisia superioara medico-legala, cu sediul la acest institut.
Comisia superioară medico-legală reprezintă autoritatea stiintifica supremă in
domeniul medicinii legale.
 În cadrul institutelor de medicina legala din centrele medicale universitare,
precum si în cadrul Institutului National de Medicina Legala “Mina Minovici”
Bucuresti functioneaza comisii de avizare si control ale actelor medico-legale.

Institutul National de Medicina Legala “Mina Minovici” Bucuresti, precum si celelalte

institute de medicina legala, în limitele competentei lor teritoriale, au urmatoarele atributii
principale:
 efectueaza, din dispozitia organelor de urmarire penala, a instantelor judecatoresti
sau la cererea persoanelor interesate, expertize si constatari, precum si alte lucrari
cu caracter medico-legal;
 efectueaza noi expertize medico-legale dispuse de organele de urmarire penala
sau instantele judecatoresti, precum si în cazurile de deficiente privind acordarea

144
 asistentei medicale ori în cazurile în care, potrivit legii, sunt necesare expertize
medico-legale psihiatrice;
 executa examene complementare de laborator, solicitate de serviciile de medicina
legala judetene, de organele de urmarire penala, de instantele judecatoresti sau de
persoanele interesate;
 îndeplinesc, pentru judetele în care îsi au sediul, respectiv pentru municipiul
Bucuresti, atributiile ce revin serviciilor de medicina legala judetene;
 efectueaza cercetari stiintifice în domeniul medicinii legale si pun la dispozitie
învatamântului universitar si postuniversitar materiale documentare, precum si
alte mijloace necesare procesului de învatamânt;
 contribuie la sprijinirea asistentei medicale atât prin analiza aspectelor
medicolegale din activitatea unitatilor sanitare, cât si prin efectuarea unor analize
de specialitate la cererea acestora;
 propun Consiliului superior de medicina legala masuri corespunzatoare în
vederea asigurarii, din punct de vedere metodologic, a unei practici unitare în
domeniul medicinii legale pe întreg teritoriul tarii;
 avizeaza functionarea, în conditiile legii, a agentilor economici care desfasoara
activitati de îmbalsamare si alte servicii de estetica mortuara.

Institutele de medicina legala sunt abilitate sa efectueze lucrari medico-legale, dupa cum
urmeaza:
 autopsii, în situatiile prevazute de lege, inclusiv autopsierea sau reautopsierea
cadavrelor exhumate, identificarea pe material fotografic, expertiza antropologica
pe elemente de cadavru sau de schelet;
 constatari si expertize medico-legale, în cazurile care depasesc nivelul de
competenta al serviciilor de medicina legala judetene sau când acestea îsi declina
competenta, din motive temeinice, în efectuarea acestora;
 noua expertiza medico-legala, în cadrul unei comisii de expertiza, astfel: expertize
medico-legale traumatologice în cazuri de omor, loviri sau vatamari cauzatoare de
moarte, vatamari corporale grave, expertize medico-legale psihiatrice în materie
penala si civila, expertize în vederea amânarii sau întreruperii executarii pedepsei
pe motive medicale, expertize în cazuri de acordare necorespunzatoare a asistentei
medicale, expertiza medico-legala pentru evaluarea infirmitatii sau a incapacitatii
de munca determinate de afectiuni traumatice, expertiza medico-legala a
persoanelor în vederea autorizarii detinerii si folosirii armelor si munitiilor,
expertiza medico-legala a persoanelor pentru evaluarea capacitatii de conducere
auto;
 expertize biocriminalistice pe corpurile delicte, precum expertiza petelor de
sânge, de sperma si a firului de par;
 expertiza criminalistica traseologica, cum ar fi factorii suplimentari ai împuscarii;
 expertiza filiatiei: expertiza perioadei de conceptie, a potentei si a capacitatii de
procreare, expertiza comparativa antropometrica în diagnosticul filiatiei, expertiza
filiatiei prin metode serologice, HLA sau ADN;
 expertize toxicologice.

145
Serviciile de medicina legala judetene au urmatoarele atributii principale:
 efectueaza expertize si constatari medico-legale din dispozitia organelor de
urmarire penala sau a instantelor judecatoresti, precum si în cazurile de deficiente
în acordarea asistentei ori în cazurile în care, potrivit legii, sunt necesare expertize
medico-legale psihiatrice;
 efectueaza orice alta expertiza sau constatare medico-legala, în cazul în care se
apreciaza ca aceasta nu poate fi efectuata de cabinetul de medicina legala;
 efectueaza, cu plata, examinari medico-legale, la cererea persoanelor interesate,
precum si orice alte lucrari medico-legale, cu exceptia celor care intra în
competenta cabinetului de medicina legala;
 efectueaza noi expertize medico-legale, cu exceptia celor care intra în competenta
institutelor de medicina legala;
 pun la dispozitie catedrelor de medicina legala din universitatile de medicina si
farmacie, în conditiile prevazute de dispozitiile legale, de deontologia medicala si
de reglementarile privind drepturile omului, materiale documentare, cadavre,
tesuturi si alte produse biologice necesare procesului didactic;
 pun la dispozitia Institutului National de Medicina Legala “Mina Minovici”
Bucuresti si a institutelor de medicina legala materiale necesare pentru cercetarea
stiintifica;
 participa, la cererea institutiilor sanitare si a Colegiului Medicilor din România, la
lucrarile comisiilor de ancheta, instituite de acestea si contribuie, atunci când
diagnosticul este incert, la clarificarea cauzelor care au provocat vatamarea
integritatii corporale, a sanatatii sau decesul bolnavilor.

Cabinetele de medicina legala au urmatoarele atributii principale:

 efectueaza orice expertiza si constatare medico-legala, din dispozitia organelor de
urmarire penala sau a instantelor judecatoresti, cu exceptia celor ce intra în
atributiile serviciilor de medicina legala;
 asigura, cu plata, efectuarea examinarilor medico-legale, la cererea persoanelor
interesate,
 asigura, cu plata, efectuarea altor lucrari medico-legale

Comisia superioara medico-legala este compusa din urmatorii membrii permanenti:

 directorul general al Institutului National de Medicina Legala “Mina Minovici”
Bucuresti;
 directorul adjunct medical al Institutului National de Medicina Legala “Mina
Minovici” Bucuresti;
 directorii institutelor de medicina legala din centrele medicale universitare;
 sefii disciplinelor de profil din facultatile acreditate din cadrul centrelor medicale
universitare;
 seful disciplinei de morfopatologie a Universitatii de Medicina “Carol Davila”
Bucuresti;
 4 medici primari legisti, cu experienta în specialitate, desemnati la propunerea
directorului general al Institutului National de Medicina Legala “Mina Minovici”
Bucuresti.

146
 Comisia de avizare si control a actelor medico-legale din cadrul institutelor de medicina
legala din centrele universitare este compusa din:
 directorul institutului de medicina legala din centrul medical universitar respectiv;
 2-4 medici primari legisti cu experienta în specialitate, desemnati la propunerea
directorului general al Institutului National de Medicina Legala “Mina Minovici”
Bucuresti.

La lucrarile comisiilor de avizare si control a actelor medico-legale si comisiei superioare

medico-legale pot fii cooptati, in functie de specificul lucrarilor profesori-sefi de disciplina din
diferite specialitati medicale.

Comisia superioara medico-legala verifica si avizeaza, din punct de vedere stiintific, la

cererea organelor în drept, concluziile diverselor acte medico-legale si se pronunta asupra
eventualelor concluzii contradictorii ale expertizei cu cele ale noii expertize medico-legale sau
ale altor acte medico-legale. În cazul în care concluziile actelor medico-legale nu pot fi avizate,
Comisia superioara medicolegala recomanda refacerea totala sau partiala a lucrarilor la care se
refera actele primite pentru verificare si avizare, formulând propuneri în acest sens sau concluzii
proprii

Comisiile de avizare si control al actelor medico-legale din cadrul institutelor de

medicina legala examineaza si avizeaza:
 actele de expertiza medico-legala, efectuate de serviciile de medicina legala
judetene, în cazurile în care organele de urmarire penala sau instantele
judecatoresti considera necesara avizarea;
 actele noilor expertize efectuate de serviciile medico-legale judetene înainte de a fi
transmise organelor de urmarire penala sau instantelor judecatoresti.

Competența teritorială a instituțiilor de medicină legală in România

 Institutul de Medicina Legala “Prof.Dr. Mina Minovici” Bucuresti deserveste
municipiul Bucuresti si judetele Arges, Brasov, Buzau, Calarasi, Constanta,
Dâmbovita, Giurgiu, Ialomita, Prahova, Tulcea, Vâlcea, Ilfov si Teleorman;
 Institutul de Medicina Legala din Cluj-Napoca, judetul Cluj, deserveste judetele
Alba, Bistrita-Nasaud, Cluj, Maramures, Satu Mare, Salaj si Sibiu;
 Institutul de Medicina Legala din Iasi, judetul Iasi, deserveste judetele Bacau,
Botosani, Braila, Galati, Iasi, Neamt, Suceava, Vaslui si Vrancea;
 Institutul de Medicina Legala din Timisoara, judetul Timis, deserveste judetele
Arad, Caras-Severin, Hunedoara, Timis si Bihor;
 Institutul de Medicina Legala din Târgu-Mures, judetul Mures, deserveste judetele
Covasna, Harghita si Mures;
 Institutul de Medicina Legala din Craiova, judetul Dolj, deserveste judetele Dolj,
Gorj, Mehedinti si Olt.

Actele medico-legale
Actele medico-legale sunt:
 Certificatul medico-legal
 Raportul de expertiza medico-legala
 Buletinul de analiza
 Avizul medico-legal

147
Cerificatul medico-legal(CML):

Definitie: - actul întocmit de medicul legist la cererea persoanelor interesate si care

cuprinde date privind examinarea medico-legala
- atesta o stare de fapt cu caracter medical

 CML poate fi solicitat in urmatoarele circumstante:

- constatarea virginitatii, capacitatii sexuale, vârstei, conformatiei sau dezvoltarii
fizice în circumstante precum constatarea virginitatii sau deflorarii, viol,
perversiuni sexuale, obtinerea pentru minore a dispensei de vârsta în vederea
casatoriei, precum si constatarea starii obstetricale în cazuri de sarcina, viduitate,
avort, nastere, lehuzie;
- constatarea leziunilor traumatice recente, înainte de disparitia leziunilor externe,
dar nu mai târziu de 30 de zile de la data producerii;
- constatarea infirmitatilor si a starilor de boala consecutive leziunilor traumatice
- constatarea capacitatii psihice, în vederea stabilirii capacitatii de exercitiu
necesare pentru întocmirea unor acte de dispozitie si în cazul bolnavilor
netransportabili, cu suferinte evolutiv letale sau aflati în stare grava în conditii de
spitalizare;
- constatarea starii de sanatate, având ca scop stabilirea aptitudinilor unei persoane
de a exercita o anumita activitate sau profesie.
- Partile componente ale CML: introductiva, descriptiva (expozitiva), sintetica(de
concluzii).
1. Partea introductiva a CML cuprinde:
a) Preambul (la aceasta sectiune se consemneaza - numele si calitatea celui care a facut
examenul, numarul de inregistrare a cererii de examinare, numarul chitantei de plata
a taxei legale, locul si data examinarii (cu mentionarea orei daca intre traumatism si
examinare este un interval mai mic de 24h) si date de identitate ale persoanei
examinate).
b) Istoric (in care se relateaza data -cu mentionarea orei in cazul in care traumatismul a
avut loc cu mai putin de 24 ore anterior examinarii - si felul traumatismului suferit)

2. Partea descriptiva a CML cuprinde:

a) Descrierea leziunilor traumatice (se mentioneaza felul leziunilor, localizarea,
numarul, culoarea, forma, dimensiunile leziunilor, etc.)
b) Acuzele subiective (sunt descrise si redate numai acelea ce sunt bine corelate cu actul
traumatic, avand in vedere frecventa tendinta a celor examinati de a amplifica si
denatura suferintele lor)
c) Rezultatul examenelor complementare ( examenele clinice si paraclinice sunt
solictitate ori de cate ori este necesara completarea sau confirmarea unor aspecte
particulare ridicate de tabloul lezional sau simptomatic. De exemplu, la examinare
subiectul prezinta tumefierea unei articulatii – astfel se solicita un examen
complementar ,examen radiologic, pentru a confirma prezenta sau a exclude o
fractura).

3. Partea sintetică a CML cuprinde:

a) Realitatea traumatismului - pentru a carei precizare expertul trebuie sa faca
diferentierea intre leziunile traumatice pe care le acuza cel expus expertizarii si
eventualele leziuni de cauza patologica (ex : dg. Diferential intre echimoze si
purpurele hemoragice de diferite etiologii, intre avortul posttraumatic si cel spontan,
intre leziunile vechi si cele recente).

148
 b) Vechimea leziunilor - se apreciaza prin culoarea echimozelor, crustelor, aspectul
calusului; uneori in caz de maltratari repetate, leziunile au vechimi diferite, ceea ce
desigur trebuie confirmat la acest punct al concluziilor
c) Mecanismul de producere al leziunilor (ex. lovire, cadere,etc) si caracteristicile
agentului vulnerant (corp dur, corp taietor, corp intepator, etc. – a se vedera modulul
de traumatologie.)
d) Numarul de zile de ingrijiri medicale necesare pentru vindecare – perioada de timp in
care pentru vindecarea leziunii sau a bolii posttraumatice este necesara aplicarea unai
terapii.
Numarul de zile de ingrijiri medicale nu trebuie confundat cu timpul de vindecare
anatomica, numarul de zile de concediu medical, procedeul terapeutic recomandat.
Astfel numarul de zile de ingrijiri medicale se acorda tinandu-se cont de intensitatea
traumatismului, prejudiciul fizic adus fiind obligatoriu sa se ia in considerare : agentul vulnerant,
regiunea anatomica afectata, felul, intinderea, gravitatea leziunii si, legat de acestea posibilitatea
aparitiei complicatiilor. Se acorda pentru leziunea cea mai grava (in situatia in care coexista mai
multe leziuni.

Importanta numarului de zile de ingrijiri medicale rezulta din art.193 si art.194 CP.
- art. 193 CP – lovirea sau alte violente (2) Fapta prin care se produc leziuni traumatice
sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de
îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani
sau cu amendă.
(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate
- Art. 194 CP Fapta prevăzută în art. 193, care a cauzat vreuna dintre următoarele
consecinţe:
a) o infirmitate;
b) leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat,
pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;
c) un prejudiciu estetic grav şi permanent;
d) avortul;
e) punerea în primejdie a vieţii persoanei, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la
7 ani.

Raportul de expertiză medico-legală:

- prin raport de expertiza medico-legala se întelege actul întocmit de un expert la
solicitarea organului de urmarire penala sau a instantei de judecata si care cuprinde datele
privind expertiza efectuata
Expertiza medico-legala referitoare la persoane în viata, efectuate la cererea organelor
judiciare, constau în examinari clinice si complementare radiologice, hematologice, serologice,
bacteriologice, antropologice, dermatologice, genetice si altele, putând avea ca obiect:
- constatarea sexului, virginitatii, capacitatii sexuale, vârstei, conformatiei sau dezvoltarii
fizice, precum si a elementelor necesare pentru stabilirea filiatiei;
- constatarea leziunilor traumatice, a infirmitatilor si a starilor de boala consecutive
acestora;
- constatarea starii obstetricale, cum ar fi sarcina, viduitatea, avortul, nasterea, lehuzia;
- evaluarea starii de sanatate, având ca scop stabilirea aptitudinilor unei persoane de a
exercita o anumita activitate sau profesie;
- constatarea capacitatii psihice

149
Expertiza medico-legala pe cadavru implica:
 examinari la locul unde s-a gasit cadavrul sau în alte locuri, pentru constatarea indiciilor
privind cauza mortii si circumstantele ei;
 examinarea exterioara a cadavrului si autopsia, inclusiv exhumarea, dupa caz;
 examinari complementare de laborator, cum ar fi cele histopatologice, bacteriologice,
toxicologice, hematologice, serologice, biocriminalistice.

Comisia de expertiza se constituie în mod obligatoriu în cazurile în care legea prevede expres
acest lucru, precum si când are ca obiect:
 evaluarea capacitatii psihice a unei persoane, în scopul stabilirii elementelor necesare
pentru aprecierea responsabilitatii penale sau a responsabilitatii civile;
 amânarea sau întreruperea executarii pedepsei privative de libertate, din motive
medicale;
 constatarea starilor morbide care sunt urmarea unor fapte medicale ilicite, a unor
deficiente sau a nerespectarii normelor tehnice medicale;
 investigarea filiatiei;
 evaluarea capacitatii de munca;
 stabilirea aptitudinilor unei persoane de a exercita o anumita activitate sau profesie,
precum conducerea de autovehicule, de aparate de zbor, de portarma în cadrul noilor
expertize;
 efectuarea unei noi expertize medico-legale.

Raportul de expertiza cuprinde:

 partea introductivă, în care se arată organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei,
data când s-a dispus efectuarea acesteia, numele şi prenumele expertului, obiectivele la
care expertul urmează să răspundă, data la care a fost efectuată, materialul pe baza căruia
expertiza a fost efectuată, dovada încunoştinţării părţilor, dacă au participat la aceasta şi
au dat explicaţii în cursul expertizei, data întocmirii raportului de expertiză;
 partea expozitivă prin care sunt descrise operaţiile de efectuare a expertizei, metodele,
programele şi echipamentele utilizate;
 concluziile, prin care se răspunde la obiectivele stabilite de organele judiciare, precum şi
orice alte precizări şi constatări rezultate din efectuarea expertizei, în legătură cu
obiectivele expertizei.

Buletinul de analiza:
• prin buletin de analiza se întelege actul întocmit de specialistii institutiilor de medicina
legala sau de persoanele competente din cadrul institutiilor de medicina legala, la cererea
persoanelor interesate, si care cuprinde date privind examenul complementar
• Prin examinari complementare se întelege activitatile medico-legale care completeaza
lucrarea deja efectuata, precum examene histopatologice, bacteriologice, hematologice,
toxicologice, radiologice, biocriminalistice, etc. privind piese anatomice, secretii,
dejectii, pete, urme, examene ale obiectelor si substantelor, cercetari experimentale,
cercetari medico-legale la locul faptei sau la locul unde s-a aflat cadavrul.
• Examinarile complementare nu constituie expertize medico-legale, indiferent daca sunt
efectuate de medicul legist sau, la cererea acestuia, de alti specialisti din unitati sanitare.

Prin aviz medico-legal se întelege actul întocmit de Comisia superioara medico-legala, precum
si de comisiile de avizare si control al actelor medico-legale, la solicitarea organelor judiciare,
prin care se aproba continutul si concluziile actelor medico-legale si se recomanda efectuarea
unor noi expertize sau se formuleaza concluzii proprii.

150
Concluzii:
Medicina legală furnizeaza justitiei un suport stiintific probatoriu expertal in spetele cu
caracter medical.
Cunoasterea organizarii, functionarii si domeniului de activitate al institutiilor medico-
legale este imperios necesara absolventului de drept, dat fiind ca majoritatea profesiilor juridice
colaboreaza cu institutiile medico-legale.
De asemenea, competenta teritoriala a institutiilor medico-legale reprezinta un aspect
important vis`a`vis de practica juridica.
Aspectele privitoare la actele medico-legale si situatiile in care acestea pot fi solicitate
sunt esentiale absolventului de drept.

Test de autoevaluare:
1. Definiti medicina legala 2 puncte
2. Enumerati principalele institutii medico-legala din tara noastra 2 puncte
3. Care sunt atributiile comisiei superioare medico-legale 2 puncte
4. Enumerati actele medico-legale 2 puncte
5. Ce se consemneaza in partea sintetica a CML 2 puncte

Grile:
1.Articolul 193 CP presupune:
a. infirmitate
b. leziuni corporale a caror gravitate este evaluata prin numar de zile de ingrijiri medicale de
pana la 90
c. prejudiciu estetic grav si permanent

2.In certificatul medico-legal la partea de concluzii se consemneaza:

a. acuzele subiective
b. descrierea leziunilor traumatice
c. numarul de zile de ingrijiri medicale
3.Nu se poate solicita eliberarea unui certificat medico-legal in urmatoarea situatie :
a. culpa medicala
b. constatarea leziunilor traumatice externe, dar nu mai tarziu de 30 de zile de la data
producerii lor
c. constatarea virginitatii

4.Care dintre urmatoarele afirmatii este adevarata?

a. Comisiile de avizare si control functioneaza numai in cadrul Institutului de Medicina
Legala ”Mina Minovici Bucuresti”
b. Comisia superioara medico-legala este autoritatea stiintifica suprema in domeniul
medicinii legale
c. Comisia Superioara medico-legala functioneaza pe langa Institutul de Medicină Legală
Craiova

5. Comisia de expertiza se intruneste obligatoriu in una din situatiile:

a. noua expertiza medico-legala;
b. control de virginitate;
c. constarea varstei, conformatiei sau dezvoltarii fizice.

151
 Modulul II.
TANATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ. TRAUMATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ

Unitatea de învăţare:
1. Conceptul de tanatologie si traumatologie
2. Aspecte ce privesc fazele mortii si diagnosticul mortii reale
3. Clasificarea agentilor traumatici si aspectele lezionale produse de acestia

Bibliografie:
1. Roxana Zăvoi, Curs de Medicină Legală, editura Medicală Universitară, Craiova, 2007.
2. Groza Ionel, Vasile Astarastoaie, Introducere in medicina legală pentru juristi, Ed. C.H.
Beck, Bucuresti, 2007
3. Belis, V., Curs de medicina legala, Bucuresti, 1991;
4. Ghid practic anatomo-topografic de traumatologie mecanică, medico-legală pentru jurişti, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2009.

Obiectivele modulului
Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
 definiți moartea, trauma, traumatismul;
 cunoasteti fazele mortii si semnele mortii reale – importanta medico-legală;
 cunoasteti aspecte legate de principalii agenti traumatici si caracteristicile leziunilor produse

Tanatologie medico-legală

Definiţie: capitol distinct al medicinei legale care se ocupă cu studiul morţii (Thanatos-
zeul morţii, logos- cuvânt, idee, ştiinţă). Acest studiu face posibilă cunoaşterea mecanismelor
morţii, a manifestărilor morţii, alăturând totodată metodele de examinare ale cadavrelor, ce au
drept scop final stabilirea felului şi cauzei morţii.
În accepţiunea clasică, moartea reprezintă încetarea definitivă şi ireversibilă a vieţii prin
oprirea funcţiilor vitale (circulaţie, respiraţie, SNC). Modern, potrivit legii prelevării şi
transplantului de ţesuturi şi organe umane (art. 1, al. 6), moartea este definită ca un proces
determinat de dispariţia completă a aportului, transportului sau utilizării oxigenului la nivel
celular. După legea amintită mai sus stabilirea momentului morţii se face în funcţie de
următoarele criterii medicale:
- examen clinic: starea de comă profundă, flască, areactivă; absenţa reflexelor de
trunchi cerebral (în mod special absenţa reflexelor fotomotor şi cornean);
- absenţa ventilaţiei spontane, confirmată de testul de apnee (la un Pa CO2 de 60 mm
Hg),
- două trasee EEG, efectuate la 6 ore, care să ateste lipsa electrogenezei corticale.
Se instalează progresiv, în etape succesive. Între moarte şi viaţă există un stadiu
intermediar numit agonie.
Moartea are două etape distincte: moartea clinică şi moartea reală.

AGONIA (vita minima)

Este o etapă de trecere de la viaţă la moartea clinică, în care procesele biologice sunt
treptat anihilate de cele tanatologice.
Poate dura minute, ore, zile sau poate lipsi.
Ea are 3 faze:

152
 - faza euforică: individul este logoreic, agitat, cu mişcări dezordonate, respiraţii
rapide şi superficiale, ritm cardiac neregulat;
- faza a doua se caracterizează prin funcţii de relaţie reduse privirea fixă, cianoza
extremităţilor, transpiraţii reci, respiraţie neregulată cu perioade de apnee sau
respiraţie periodică;
- faza a treia se caracterizează printr-o imobilitate totală, răcirea extremităţilor,
scaderea temperaturii, dispariţia progresivă a simţurilor.

Din punct de vedere al conştienţei se pot distinge 3 forme:

- agonia cu delir (uneori cu acte de violenţă), apare de obicei în leziuni ale sistemului
nervos;
- agonia aparent lucidă în bolile cardiace, hemoragii.
- agonia alternantă, în care perioadele de delir alternează cu cele de luciditate.
Din punct de vedere juridic problema discernământului la agonici este foarte
controversată; chiar şi în agonia considerată lucidă este necesar de a se stabili prin expertiză
discernământul.

FAZELE MORŢII. DIAGNOSTICUL MORŢII

Aşa cum am arătat mai înainte, moartea se instalează progresiv, evoluând în timp, în
etape succesive. Ea are două etape distincte: moartea clinică şi moartea reală.

1 Moartea clinica
În mod obişnuit, se consideră că ea durează circa 5 minute. În această fază cele trei
funcţii vitale sunt oprite, individul fiind mort. Există situaţii în care în funcţie de cauza morţii
este posibil (strict în acest interval de timp), ca individul să fie reanimat, deci readus la viaţă.
Realizarea reanimării este posibilă în această fază deoarece nu s-au produs distrucţii intracelulare
ireversibile şi incompatibile cu viaţa datorate anoxiei(lipsei oxigenului).
Trebuie precizat că acest interval de timp (5 minute) poate fi prelungit la nou-născuţi,
datorită rezistenţei mai mari a acestora la anoxie.

2 Moartea reală
Este caracterizată prin încetarea proceselor metabolice celulare, ceea ce determină
modificări structurale ireversibile. În această etapă apar semnele morţii reale, care corespund
înlocuirii fenomenelor biologice cu cele tanatologice.
Semnele morţii reale sunt: semne precoce şi semne tardive.
Semnele precoce sunt: răcirea cadavrului, deshidratarea cadavrului, lividităţile
cadaverice, rigiditatea cadaverică, autoliza.
Semnele tardive sunt:
- distructive: putrefacţia, distrugerea cadavrului de către animale şi insecte necrofore
- conservatoare: mumificarea, adipoceara, lignificarea, îngheţarea.
 Răcirea cadavrului

Se datorează opririi circulaţiei şi metabolismului, apoi pierderii de căldură în mediul

ambiant. Căldura se pierde prin: radiaţie, conducţie şi convecţie. Răcirea începe de la exteriorul
cadavrului către interior, fiind mai rapidă la nivelul părţilor descoperite şi mai lentă la nivelul
plicilor.
S-a constatat că într-un mediu ambiant cu temperatura de 150C răcirea cadavrului se face
cu 10C pe oră, astfel încât după 24 ore de la moarte este posibil ca temperatura cadavrului să fie
egală cu cea a mediului ambiant.
Factori care influenţează răcirea cadavrului:
a) Factori acceleratori

153
 - cauza morţii: boli care evoluează cu hipotermie (spânzurare, hemoragii, etc.)
- factori de mediu: mediu rece, curenţi de aer, vânt.
- factori individuali: vârstă, constituţie (caşectici, nou-născuţi)

b) Factori inhibitori:
- cauza morţii: boli febrile, convulsii, septicemii.
- factori de mediu: mediu cald sau foarte cald (deşert), uscat, îmbrăcăminte groasă.
- factori individuali: constituţie (obezi).
Din punct de vedere medico-legal se consideră că s-a instalat moartea reală atunci când
temperatura intrarectală este de 20C.
Importanţa medico-legală a acestui semn de moarte reală rezidă în următoarele:
- este semn de moarte reală, dar luat separat nu are valoare în stabilirea momentului morţii ci
numai împreună cu celelalte semne de moarte reală.

 Deshidratarea cadavrului

Se datorează opririi circulaţiei cu hipostază consecutivă şi evaporării apei din straturile

cutanate superficiale. Ea începe în zonele cu epiderm subţire (scrot, buze, vârful degetelor),
precum şi în cele care stratul cornos este subţiat ori lipseşte datorită unor leziuni traumatice.
În regiunile în care se produce deshidratarea, pielea se usucă, se întăreşte, capătă o
culoare galbenă, apoi brună, luând aspectul pergamentului. Pergamentarea se produce atât în
cazul în care lezarea epidermului a fost produsă în timpul vieţii, cât şi consecutiv lovirii
cadavrului în timpul transportului. În situaţia în care se efectuează manevre de reanimare, pe
tegumentele din regiunea toracală pot să apară unele zone de pergamentare.
Dacă fanta palpebrală rămâne deschisă postmortem, pe cornee apar pete de formă
triunghiulară sau ovalară, localizate în unghiurile globilor oculari, numite petele Liarche.
Datorită deshidratării globii oculari par să se înfunde în orbite, iar la bărbaţi foliculii
piloşi ai feţei se reliefează dând impresia de creştere a părului postmortem.
În mediul cald şi uscat, deshidratarea este mai rapidă; iar în mediu rece şi umed ea este mai
lentă. Datorită deshidratării, cadavrul pierde în greutate; astfel la nou-născut scăderea în greutate
poate fi de 200-400 grame.

 Lividităţile cadaverice
- Denumirea lor provine din latinescul livor care înseamnă vânăt.
- Se datorează opririi circulaţiei sângelui, acumulării lui sub acţiunea gravitaţiei în
regiunile declive ale corpului, urmată de hemoliză, difuziune şi imbibiţia ţesuturilor.
- Sunt cel mai precoce şi cel mai sigur semn de moarte reală.
- Evoluează în 3 stadii, având următoarele caracteristici:
 Stadiul de hipostază:
- lividităţile sunt de culoare roşie-violacee,
- dispar la digitopresiune,
- la schimbarea poziţiei cadavrului dispar, reapărând în noua poziţie declivă.
 Stadiul de difuziune:
- lividităţile sunt de culoare violacee,
- la digitopresiune dispar parţial,
- la modificarea poziţiei cadavrului nu dispar, dar apar şi în noua poziţie declivă.
 Stadiul de imbibiţie-caracteristici:
- lividităţile sunt de culoare violacee-negricioasă,
- nu se modifică la digitopresiune şi nici la schimbarea poziţiei cadavrului.

154
 Importanţa medico-legală a lividităţilor cadaverice rezidă în următoarele:
- reprezintă un semn al schimbării poziţiei cadavrului în unele situaţii,
- împreună cu celelalte semne de moarte reală poate orienta asupra momentului morţii,
- culoarea lor poate orienta asupra cauzei morţii: de exemplu în intoxicaţia cu oxid de
carbon lividităţile au culoare roşie, în intoxicaţia cu substanţe methemoglobinizante au
culoare cafenie; în asfixii sunt intens colorate
- la spânzuraţi ele sunt situate pe antebraţe, regiunea hipogastrică, membrele inferioare
arătând astfel poziţia verticală a cadavrului,
 uneori trebuie făcut diagnosticul diferenţial între lividităţi şi echimoze. Diagnosticul
diferenţial se face astfel:
- în primele două stadii evolutive ale lividităţilor, acestea dispar sau pălesc la
digitopresiune, pe când echimozele nu-şi modifică culoarea la digitopresiune;
- în ultimul stadiu evolutiv al lividităţilor se practică o secţiune la nivelul regiunii
respective şi se spală cu apă, dacă ţesuturile rămân albe înseamnă că este lividitate
cadaverică, dacă ţesuturile rămân roşii este echimoză.

Figura numărul 2 – Lividități cadaverice

 Rigiditatea cadaverică

Este o modificare cadaverică precoce, care constă în întărirea musculaturii striate şi

netede, cu creşterea la nivelul lor a tensiunii şi scăderea plasticităţii şi elasticităţii.
Apare la circa 2-4 ore de la instalarea lividităţilor cadaverice.
Rigiditatea se instalează simultan atât la muşchii striaţi cât şi la cei netezi. În mod
obişnuit rigiditatea parcurge următoarele etape:
– Etapa de instalare - caracteristici:
-rigiditatea se observă la muşchii gâtului, ai membrelor superioare, ai trunchiului, ai membrelor
inferioare,
-dacă se învinge forţat se reface din nou.
– Etapa de stare şi de generalizare - caracteristici:
-rigiditatea este totală şi completă;
-dacă este învinsă, ea nu se mai reface.
– Etapa de rezoluţie - caracteristici:
-rigiditatea dispare treptat în ordinea în care a apărut;
-învingerea ei la nivelul unei articulaţii, duce la dispariţia ei.
Factori care pot influenţa rigiditatea:
-mediul cald face ca ea să debuteze rapid, avînd intensitate şi durată scurtă;
-mediul umed face ca ea să se instaleze rapid;

155
-mediul rece are drept urmare instalarea tardivă a rigidităţii, dar intensitatea ei este mare şi de
lungă durată.
Importanţa medico-legală a rigidităţii rezidă în următoarele:
-este semn de moarte reală şi împreună cu celelalte semne de moarte reală poate oferi indicaţii
pentru stabilirea datei morţii;
-are o valoare orientativă asupra cauzei morţii. Astfel ea se instalează rapid şi are durată mare în
morţi prin boli convulsivante (epilepsie, tetanos, intoxicaţii cu stricnină sau parathion). Se
instalează tardiv, este slabă şi de scurtă durată la copii caşectici, în anemii, septicemii, intoxicaţii
cu fosfor.
 O formă specială este rigiditatea cataleptică, în care instalarea este concomitentă cu
producerea morţii, cadavrul păstrând poziţia pe care o avea în timpul vieţii.

 Putrefacţia
- Este modificarea distructivă care constă în descompunerea substanţelor organice, sub
influenţa microbiană, în compuşi elementari. Începe la câteva ore de la moarte şi
progresează în raport cu condiţiile de mediu extern şi intern.
- La exterior primul semn al putrefacţiei este reprezentat de pata verde de putrefacţie, care
apare de obicei în fosa iliacă dreaptă, unde intestinul este cel mai apropiat de peretele
abdominal. De aici ea se extinde, cuprinzând abdomenul şi baza toracelui. La obezi ea
poate lipsi.
- Pata verde de putrefacţie devine evidentă în condiţii favorabile de temperatură, la circa
24 ore de la moarte. În timpul iernii, ea poate apărea la un timp mai îndelungat. La
cadavrele îngheţate, nu va apărea decât după dezgheţarea acestora.
- În cazul existenţei plăgilor sau al colecţiilor purulente, putrefacţia poate să apară la
nivelul acestora.
- Gazele rezultate destind stomacul, intestinele, scrotul, penisul. Abdomenul împinge în
sus diafragma, comprimă cordul, care se goleşte de sânge şi plămânii determinând
apariţia unei spume roşietice la nivelul narinelor. Presiunea gazelor determină
pătrunderea conţinutului gastric în căile respiratorii sau scurgerea lui la exterior prin gură
şi nas.
- Bulele de gaze împreună cu microbii străbat mucoasele, pătrund în sânge, invadând
treptat tot corpul. Acumularea subcutanată a gazelor realizează flictenele de putrefacţie,
iar la nivelul organelor duce la instalarea emfizemului de putrefacţie.
- Sub acţiunea gazelor cadavrul se umflă, se desfigurează (creând probleme în stabilirea
identităţii), câteodată abdomenul poate exploda.
- Faza gazoasă este urmată de faza de lichefiere şi topire a organelor, care treptat se
transformă într-o magmă negricioasă.
- Lichidele de putrefacţie se adună în părţile declive ale cadavrului, fiind absorbite de
îmbrăcăminte, sol, sicriu.
- În condiţii obişnuite de înhumare, scheletizarea unui cadavru se produce în 7-10 ani.

Factorii care influenţează putrefacţia:

- temperatura ridicată accelerează putrefacţia (regula Devergie: orele de putrefacţie vara
sunt echivalente cu zile de putrefacţie iarna).
- excesul de oxigen are rol favorizant.
- mediul: regula Casper - o săptămână de putrefacţie în aer = două săptămâni de putrefacţie
în apă = opt săptămâni de putrefacţie în sol.

156
 - felul solului în care s-a produs înhumarea (soluri active cu granulaţii mari, permeabile
pentru apă şi aer, sau soluri alcaline şi vegetale care accelerează putrefacţia).
- boli preexistente morţii.

Figura numărul 3 - Putrefacție

 Mumificarea

Condiţii de mediu: temperatura ridicată, umiditate scăzută, ventilaţie bună.

Aspectul cadavrului: cadavrul pierde în greutate, tegumentele se pergamentează,
devenind de culoare brun-închisă, se păstrează trăsăturile feţei, leziunile de violenţă sunt
estompate la părţile moi.
Permite o identificare bună prin păstrarea trăsăturilor feţei.

 Adipoceara (Saponificarea)

Condiţii de mediu: mediu umed, fără oxigen sau cu oxigen puţin, temperatură ridicată .
Se produce prin descompunerea grăsimilor în glicerină care este solubilă în apă şi acid
oleic lichid care sunt îndepărtaţi, rămânând acizii graşi palmitic şi stearic, care se combină cu
sărurile de calciu şi magneziu din apă rezultând astfel săpunurile. Această reacţie este catalizată
de prezenţa amoniacului rezultat din descompunerea proteinelor.
Aspectul cadavrului: culoare alb-cenuşie sau alb-gălbuie, consistenţă moale şi miros de
brânză râncedă, se conservă forma organelor, se păstrează leziunile traumatice. Menţionăm că în
situaţia în care cadavrul este scos din mediul în care s-a produs adipoceara, el se usucă şi devine
friabil, ceea ce impune efectuarea rapidă a autopsiei.
Este influenţată de talia cadavrului şi de cantitatea de ţesut adipos. (nu se întâlneşte la
copii mai mici de 7 luni şi la caşectici).

 Lignificarea (Tăbăcirea)

Condiţii de mediu: medii cu pH acid, bogate în acid tanic şi humic (turbării, mlaştini
acide).
Aspectul cadavrului: pielea se tăbăceşte, devine brună şi dură, fanerele se conservă,
organele se micşorează şi pot să dispară, oasele devin brune, moi, se pot secţiona cu cuţitul.
Toate acestea se datorează faptului că în mediu acid sunt dizolvate calciul, proteinele musculare
şi grăsimea.

 Îngheţarea

Poate fi naturală şi artificială (congelarea).

zăpezilor veşnice).

157
 Aspectul cadavrului: se conservă volumul şi structura cadavrului, trăsăturile feţei şi
leziunile traumatice sau patologice.
Dezgheţarea cadavrului determină instalarea foarte rapidă a putrefacţiei, ceea ce impune
efectuarea autopsiei de urgenţă.

SINDROAME TANATOGENERATOARE
Sindromul tanatogenerator este un complex de semne şi simptome clinice cu substrat
lezional specific având etiologie diversă. El este legat de cele trei elemente ale trepiedului vital:
sistemul nervos central, sistemul cardiovascular şi sistemul respirator. Expertiza medico-legală şi
examenele complementare, au rolul de a preciza atât sindromul tanatogenerator cât şi cauzele
care au dus la instalarea lui.
Clasificare:
1. Sindroame tanatogeneratoare specifice medicinei legale:
D) decapitarea
E) zdrobirea capului
F) secţionarea trunchiului
G) zdrobirea corpului.
2. Sindroame tanatogeneratoare clinice:
H) sindroame ale insuficienţei sistemului nervos central
I) sindroame ale insuficienţei cardio-vasculare
J) sindromul insuficienţei respiratorii.

FELUL MORŢII
Din punct de vedere juridic moartea se clasifică astfel:

o moarte neviolentă - se datorează unor cauze intrinseci organismului (cu excepţia

viruşilor, bacteriilor şi ciupercilor)
o moarte violentă - se produce prin acţiunea unor factori de mediu extern.

MOARTEA SUBITĂ ŞI MOARTEA SUSPECTĂ

Moartea subită poate fi definită ca o formă rapidă a morţii neviolente (patologice), care
survine pe neaşteptate la persoanele cu stare de sănătate aparentă sau la bolnavii la care evoluţia
clinică a bolii nu lăsa să se întrevadă un sfârşit letal apropiat în timp.
Caracteristica fundamentală a morţii subite o constituie “asindromicitatea” premergătoare
decesului.
Moartea suspectă din punct de vedere juridic este o moarte subită care prin bruscheţea şi
locul instalării, generează suspiciunea de moarte violentă trezind interesul opiniei publice şi
obligând organele de cercetare şi urmărire penală să se autosesizeze. Uneori sub masca morţii
subite se poate disimula o moarte violentă.

TANATOGENEZA ŞI RAPORTUL DE CAUZALITATE

Tanatogeneza cuprinde studiul tuturor mecanismelor etiopatogenice care pot duce la

moarte. Studiul cauzalităţii prezintă o importanţă deosebită în practica medico-legală, în morţile
violente, deoarece ajută la stabilirea legăturii dintre traumatism şi leziune, dintre traumatism şi
moarte.
Prin legătură de cauzalitate se înţelege o activitate de analizare între diferitele categorii
de factori determinanţi şi discriminarea acestora.
Se consideră că există o cauzalitate primară şi o cauzalitate secundară.
a) Raportul de cauzalitate primară (directă) poate fi: necondiţionat şi condiţionat.

158
 Raportul de cauzalitate primar şi necondiţionat se stabileşte atunci când traumatismul
determină sigur şi în orice condiţii moartea. Exemple: decapitarea, secţionarea trunchiului,
zdrobirea craniului.
Raportul de cauzalitate primar condiţionat se stabileşte atunci când traumatismul este
nemortal prin el însuşi, dar se produce pe un teren patologic preexistent. Exemplu: ruptura de
chist hidatic hepatic în urma unui traumatism care pe un ficat sănătos nu ar fi determinat ruptura
ficatului.
Cazurile în care se discută stabilirea din punct de vedere medico-legal a unui raport de
cauzalitate primar condiţionat sunt dificile.
b) Raportul de cauzalitate secundar se stabileşte în cazul în care după un traumatism nemortal
prin el însuşi, apar complicaţiile care determină moartea.
În aceste cazuri cauza imediată a morţii este complicaţia care a apărut după traumatismul
suferit. Exemplu: după un traumatism oarecare nemortal care obligă bolnavul să rămână
imobilizat la pat timp îndelungat, poate apare drept complicaţie bronhopneumonia a cărei
evoluţie să ducă la moarte.

TRAUMATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ

În cadrul expertizei medico-legale traumatologia ocupă un loc central, fiind consecinţa

directă a creşterii frecvenţei traumatismelor în condiţiile vieţii moderne.
Considerăm că trebuie diferenţiate două noţiuni: traumă şi traumatism.
o Trauma reprezintă de fapt o leziune locală.
o Traumatismul reprezintă ansamblul dereglărilor de ordin local şi general la nivelul
organismului determinate de unul sau mai mulţi agenţi traumatici.

Clasificarea agenţilor traumatici:

1. Agenţii traumatici mecanici, sunt de departe cei mai frecvenţi implicaţi în practica medico-
legală. Aceştia cuprind o gamă variată de corpuri, care au ca factor comun de acţiune asupra
organismului, energia cinetică, alături de care concură la producerea leziunilor forma, suprafaţa,
consistenţa. Toate acestea realizează o leziune cu anumite caracteristici, care studiate şi descrise
corect pot conduce la identificarea agentului traumatic.
2. Agenţii traumatici fizici sunt reprezentaţi de fenomene naturale sau artificiale, care prin
proprietăţile lor pot produce leziuni sau moartea organismului. Principalii agenţi fizici, relativ
frecvent întâlniţi în practic medico-legală, sunt: temperatura crescută sau scăzută, presiunea
atmosferică crescută sau scăzută, electricitatea atmosferică sau industrială, radiaţiile ionizante.
3. Agenţii traumatici chimici sunt reprezentaţi de anumite substanţe naturale sau preparate, care
odată pătrunse în organism, prin proprietăţile lor fizico-chimice, doză, concentraţie şi mod de
acţiune, determină starea de intoxicaţie sau moartea.
4. Agenţii traumatici biologici sunt reprezentaţi în general de produse animale (venin de şarpe,
păianjen, scorpion),vegetale (ciuperci, plante otrăvitoare), germeni în culturi. Transfuzia
accidentală cu sânge heterolog poate fi considerară ca aparţinând acestei categorii de agenţi.
5. Agenţii traumatici psihici, în prezent discutabili, pot fi incriminaţi atunci când produc
tulburări grave, manifeste, în cazul şocului psihoemoţional puternic.

TRAUMATOLOGIE MECANICĂ

CLASIFICAREA AGENŢILOR TRAUMATICI MECANICI:

1. Corpuri dure:
- cu suprafaţă mică (până la 16 cm2)- neregulată (piatră, pumn) sau regulată (cu forme
geometrice);

159
 - cu suprafaţă mare (mai mare de 16 cm2)- plane (scândură, sol cu suprafaţă plană) sau
neregulate (autovehicule de toate categoriile, sol cu denivelări).
2. Obiecte cu vârfuri sau lame ascuţite:
- înţepătoare (ac, furcă, cui, andrea);
- înţepătoare-tăietoare (briceag, cuţit, sabie);
- tăietoare (brici, ciob de sticlă, lamă);
- tăietoare-despicătoare (topor, secure, sapă, satâr).
3. Proiectilele armelor de foc de mână.

În urma acestei clasificări trebuie să precizăm că aspectul unei leziuni nu depinde numai
de caracteristicile agentului traumatic, ci şi de o serie întreagă de factori. Astfel încât în foarte
multe cazuri apar aspecte deosebite privind relaţia dintre agentul traumatic şi leziunea produsă.
Nu rareori leziuni produse cu obiecte despicătoare pot avea aspectul unor plăgi tăiate, în raport
cu înclinarea obiectului faţă de suprafaţa lezată, intensitatea lovirii şi caracteristicile suprafeţei
corporale lezate, gradul de ascuţire al lamei. O leziune produsă cu un obiect înţepător poate lua
caracteristicile unei leziuni produse cu un obiect tăietor, prin alunecarea acestuia pe suprafaţa
corporală.

Leziuni traumatice primare:

1.Leziuni fara solutie de continuitate : echimoza,hematomul.

2.Leziuni cu solutie de continuitate : excoriatia, plaga.

1.Echimoza:
Este un infiltrat hemoragic mai mult sau mai puţin intens, localizat în grosimea pielii şi în
special în ţesutul grăsos subcutanat.
Ea apare de regulă la locul unde acţionează agentul traumatic, dar şi la distanţă prin
difuzarea sângelui de-a lungul fasciilor, tendoanelor sau a altor spaţii.
Dimensiunile echimozei variază în funcţie de forţa de lovire sau de compresiune, de
regiunea interesată, fragilitatea vasculară şi nu în ultimul rând de numărul şi calibrul vaselor
afectate.
Variația culorii echimozei poate arata vechimea ei, astfel : roşie în primele ore, albastră
24-48 ore, brună-violacee 2-3 zile, verzuie la periferie după 4-7 zile, gălbui-cafenie după 7
zile.Culoarea echimozei se citeste intotdeauna la periferia ei.
Forma echimozei poate fi uneori relevantă pentru felul agentului traumatic reproducând
câteodată exact suprafaţa de impact: vergele, curea, unghii, pulpa degetelor, catarama, etc. De
asemenea lovirea cu un corp dur, liniar (de tipul băţ, baston) provoacă. echimoză în bandă,
caracterizată prin două linii echimotice paralele, pronunţate, care delimitează între ele un spaţiu
mai deschis la culoare (dunga echimotică). Localizarea echimozelor poate da indicii asupra
modalităţii şi condiţiilor de producere. În acest sens amintim că la gât echimozele ovalare care
reproduc pulpa degetelor şi cele semilunare date de unghii, indică o acţiune de compresie cu
mâna (sugrumare). Aceleaşi leziuni pe feţele interne ale coapselor pot apărea în viol sau în
tentativa de viol
Importanţa medico-legală a echimozelor:
- obiectivarea realităţii traumatismului;
- în anumite situaţii se poate stabili mecanismul de producere, se poate identifica agentul
traumatic, timpul scurs de la producerea lor precum şi caracterul vital al leziunii;
- uneori la cadavru se impune diagnosticul diferenţial cu lividităţile cadaverice

160
 Figura numărul 4 – Echimoze
2.Hematomul:
Este o acumulare de sânge în ţesuturi, cu caracter de colecţie, fiind urmarea unui
traumatism de intensitate mai mare decât în cazul echimozelor, dar cu păstrarea integrităţii
epidermului.
Hematoamele se pot resorbi în întregime sau la periferie se poate forma o capsulă
fibroconjunctivă. În aceste cazuri conţinutul se poate suprainfecta şi hematomul poate abceda.
Localizarea hematoamelor poate fi diferită:
- către suprafaţa tegumentului, în ţesuturi, în cavităţi formate prin însăşi formarea
hematomului, atunci prezintă o anume fluctuenţă şi poate denivela suprafaţa tegumentului;
- în cavităţi naturale (ex:intraabdominal).
Gravitatea hematomului este dată de volumul său şi de localizarea sa.

3.Excoriatia :
Este o soluţie de continuitate superficială a tegumentului. Mecanismul de producere este
cel de frecare a unui corp ascuţit, tăios sau rugos, pe piele, realizându-se o detaşare a straturilor
cutanate superficiale.
Denumirea de excoriaţie corespunde în general unei leziuni liniare, în timp ce întinderea
pe suprafaţă mai mare se numeşte “zonă excoriată".
Importanţa medico-legală a excoriaţiei este dată de următoarele elemente:
- prezenţa ei atestă realitatea traumatismului;
- localizarea poate orienta asupra mecanismului de producere (de exemplu localizarea pe
coate, genunchi pledează pentru cădere, localizarea alături de echimoze ovalare, în jurul
gurii sau pe gât pledează pentru sufocare, sugrumare)
- aspectul-excoriaţiile liniare, paralele, echidistante sugerează mecanismul de zgâriere cu
mâna, iar placardele excoriate atestă târârea.

Figura numărul 5 - Excoriații

161
4.Plagile:
Sunt leziuni produse prin traumatisme mecanice, caracterizate printr-o soluţie de
continuitate a tegumentelor şi/sau mucoaselor.
Ele se pot clasifica astfel:
a) după agentul etiologic:
- plăgi produse prin corpuri dure: plăgi contuze cu toate varietăţile lor;
- plăgi produse prin obiecte ascuţite: plăgi înţepate, plăgi înţepat-tăiate, plăgi tăiate, plăgi
despicate.
- plăgi produse prin proiectile: plăgi împuşcate.
b) după profunzime:
- plăgi superficiale-cele care nu depăşesc aponevroza;
- plăgi profunde - nepenetrante şi penetrante.
c) după evoluţie:
- plăgi cu evoluţie simplă,
- plăgi cu evoluţie complicată (prin infecţie).
Evoluţia microscopică a plăgilor poate permite aprecierea timpului scurs de la producerea
lor (vechimea lor).

4.1. Plaga contuză

Se produce prin lovire cu sau de un corp dur, cu suprafaţa plană sau neregulată în
regiunile în care sub tegument se găseşte ţesut dur, osos sau cartilaginos.
Caracteristici:
- margini anfractuoase, infiltrate, echimozate, edemaţiate;
- fund anfractuos (profunzime mică); la nivelul fundului se pot găsi corpi străini proveniţi
din obiectul care a produs plaga (cioburi, aşchii de lemn)
- uneori pot exista între marginile plăgii punţi de tegument cu aspect relativ integru.
Varietati: plaga plexnita, plaga muscata, plaga scalpata.
Importanţa medico-legală rezultă din faptul că ele se produc atât în cadrul relaţiilor ilicite
dintre oameni, cât şi din diferite accidente de trafic rutier, căderi de la înălţime, accidente de muncă.
Toate plăgile contuze necesită tratament medical, ele fiind considerate infectate încă de la început

4.2. Plaga înțepată

Se produce cu instrumente înţepătoare (ac, cui, andrea). Agentul înţepător, după ce
învinge rezistenţa ţesuturilor, le îndepărtează lateral, creându-şi drum în profunzime. Gradul
dislocării ţesuturilor este în funcţie de diametrul obiectului înţepător, iar dilacerarea ţesuturilor
intervine numai după depăşirea elasticităţii tegumentelor.
Caracteristici:
a. Orificiul de intrare sau plaga cutanată diferă în funcţie de diametrul instrumentului înţepător.
Instrumentele fine îndepărtează simplu fibrele cutanate şi nu lasă adesea decât urme greu
perceptibile, uneori o simplă excoriaţie punctiformă. Instrumentele de calibru mai mare produc,
depărtând fibrele cutanate, plăgi în formă de fantă, cu margini simetrice, mai mult sau mai puţin
apropiate, luând câteodată forma de butonieră, cu unghiuri ascuţite, adică plăgi care nu amintesc
cu nimic forma instrumentelor cu care au fost produse:
- marginile plăgii nu sunt netede, ci uşor neregulate, deoarece instrumentele au depărtat din
calea lor unele fibre ale pielii, iar pe altele le-au rupt.
- unghiurile plăgii cutanate există numai atunci când plaga ia o formă eliptică, alungită, cu
tendinţa de a-şi apropia marginile, nu există când plaga a rămas cu cele două margini depărtate.
b. Canalul reprezintă drumul parcurs de instrumentul înţepător în organism. El nu corespunde
întotdeauna lungimii instrumentului, astfel:
- e mai mic în situaţia în care instrumentul nu pătrunde în întregime,

162
 - e mai lung în situaţia în care sunt perforate numai ţesuturi moi datorită compresiunii
acestora în momentul înţepării. Această situaţie se întâlneşte destul de frecvent în cazul
plăgilor înţepate ale peretelui abdominal anterior, când un instrument relativ scurt poate
determina lezarea unor organe profunde. Adâncimea şi direcţia canalului sunt variabile în
funcţie de diametrul instrumentului.
c. Orificiul de ieşire, atunci când există (plăgi transfixiante), poate da unele indicaţii privitoare la
forma instrumentului folosit, asupra direcţiei.
Gravitatea plăgilor înţepate este în funcţie de ţesuturile şi organele interesate.
Complicaţiile cele mai frecvente sunt hemoragia şi infecţia.

4.3. Plaga tăiată

Se realizează cu ajutorul unor instrumente tăietoare pure, cum ar fi lama, briciul, ciobul
de sticlă.
Caracteristici:
- margini netede, liniare, drepte, perfect regulate;
- buzele sunt net secţionate;
- depărtarea marginilor plăgii este variabilă, depinzând de direcţia secţiunii ţesuturilor
interesate, astfel: dacă secţionarea se face perpendicular pe fibrele musculare buzele au
depărtare maximă, dacă secţionarea este oblică depărtarea este relativ mică, iar dacă
secţionarea este paralelă cu fibrele depărtarea este minimă.
- fundul este în “V”;
- unghiurile sunt ascuţite. La unul sau la ambele unghiuri se poate observa câte o excoriaţie
liniară numită “codiţă”. În cazul în care codiţa este prezentă numai la un unghi al plăgii sau
este mai lungă la unul decât la celălalt, acest unghi reprezintă sfârşitul plăgii. Astfel se
poate stabili direcţia de secţionare.

4.4. Plaga intepat- taiată

Se realizează în doi timpi. Agentul vulnerant, cu ajutorul vârfului ascuţit realizează o
plagă înţepată, apoi printr-o mişcare de translaţie lama tăioasă lărgeşte liniar.
Aspectul leziunii depinde de caracteristicile agentului vulnerant.
Atunci când arma are un singur tăiş, plaga va avea un singur unghi ascuţit (corespunzător
margini tăietoare a lamei), iar la polul opus acestuia unghiul va fi mai rotunjit (corespunzător
marginii netăietoare a lamei). Când lama are două tăişuri se produce o plagă în formă de
butonieră, având ambele unghiuri ascuţite.
În cazul unor arme cu 3 sau 4 tăişuri, plaga va avea aspect stelat în funcţie de numărul
lamelor. Trebuie ţinut cont de posibilitatea că poate să existe o singură plagă la tegument şi mai
multe canale în situaţia în care agresorul împlântă în corp cuţitul şi apoi îi imprimă direcţii
diferite, fără a-l scoate complet.
Caracteristicile plăgii înţepate-tăiate de la tegument sunt aceleaşi ca ale plăgii tăiate, dar
există o singură deosebire fundamentală în sensul că plaga înţepat-tăiată prezintă canal, care
reprezintă drumul parcurs de lama cuţitului în corpul omenesc.
Gravitatea plăgii înţepate-tăiate este dată de profunzimea ei, organul intern interesat,
complicaţiile posibile şi posibilităţile reacţionale ale organismului.

4.5. Plaga despicată

Este realizată de instrumente grele, cu lamă mai mult sau mai puţin ascuţită, de tipul
topor, secure, bardă.
Are caractere atât de plagă tăiată cât şi de plagă contuză, în funcţie de gradul de ascuţire
al lamei. Lungimea plăgii corespunde în general cu cea a tăişului instrumentului despicător.
Plaga despicată are o gravitate mai mare decât celelalte plăgi, putând exista şi leziuni
osoase, care pot fi de la simple fisuri până la secţionarea oaselor.

163
 Când craniul este lovit tangenţial, în unele situaţii se poate produce detaşarea unei
porţiuni din tăblia externă. Pe această suprafaţă se pot căuta şi observa unele neregularităţi
caracteristice lamei, ce pot conduce la identificarea ei.
In mod obişnuit astfel de leziuni sunt produse prin heteroagresiune.

Figurile numărul 6/7/8 - Plăgi

Concluzii:
Aspectele ce privesc tanatologia si traumatologia medico-legală sunt importante pentru
absolventul de drept, ele avand implicatii in ceea ce priveste cercetarea la fata locului, in
formularea obiectivelor din ordonantele emise catre institutiile medico-legale dar si in
interpretarea actelor medico-legale.

Test de autoevaluare:
1.Care sunt fazele mortii? – 2 puncte
2. Care sunt semnele mortii reale? – 2 puncte
3. Enumerati agentii traumatici – 2 puncte
4. Care sunt caracteristicile leziunilor primare ?– 2 puncte
5. Ce presupune raportul de cauzalitate ?– 2 puncte

Grile:
1.Cel mai precoce si sigur semn de moarte reala este :
a. deshidratarea cadavrului
b. lividitatea cadacerica
c. putrefactia

2.Raportul de cauzalitate direct neconditionat presupune:

a. leziunile duc la deces in orice circumstante/conditii
b. necesita conditii favorizante preexistente (conditii ce tin de orgaganism)
c. decesul survine ca urrmare a complicatiilor

3. Este o leziune fara solutie de continuitate:

a. plaga
b. excoriatia
c. echimoza

4. Plagile contuze sunt produse de :

a. corpuri dure
b. obiecte taietoare
c. obiecte intepatoare

5.Trauma reprezinta:
a. ansamblul dereglarilor ce apar in organism ca urmare a actiunii uuia sau mai multor agenti
traumatici
b. leziunea locala
c. trauma=traumatism

164
 Modulul III.
1. ACCIDENTELE DE TRAFIC RUTIER
2. SITUATII ÎN CARE AUTPOSIA MEDICO-LEGALĂ ESTE OBLIGATORIE

Unitatea de învăţare:
1. Definitia accidentului de trafic rutier si mecanismele de producere a leziunilor.
2. Problemele expertizei medico-legale in accidentul de trafic rutier.
3. Situatii in care autopsia medico-legala este obligatorie.
4. Structura raportului de expertiza medico-legala pe cadavru.

Bibliografie:
1. Roxana Zăvoi, Curs de Medicină Legală, editura Medicală Universitară, Craiova, 2007.
2. Groza Ionel, Vasile Astarastoaie, Introducere in medicina legală pentru juristi, Ed. C.H.
Beck, Bucuresti, 2007
3. Legea privind ”Organizarea activitatii si functionarea institutiilor de medicină legală”.
4. V.Belis, Tratat de medicină legală, vol I , Ed. Medicală, Bucuresti, 1995.

Obiectivele modulului
Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
 Definiti accidentele de trafic rutier si sa conoasteti principalii factori
importanti/favorizanti;
 Cunoasteti mecanismele de producere a leziunilor la pietoni si ocupanti ai
autovehiculului;
 Cunoasteti situatiile in care autopsia medico-legala este obligatorie si structura
raportului de expertiza pe cadavre.

1. ACCIDENTELE DE TRAFIC RUTIER. Definiție, factori implicati.

Termenul de ’’accident de circulaţie’’ desemnează orice accident produs de un vehicul pe
căile publice de transport. Accidentul de trafic rutier este cea mai frecventă cauză de moarte
violentă a ultimilor ani. În geneza accidentului sunt implicaţi trei factori importanţi: omul ca
participant la trafic, vehiculul şi drumul, iar ca factori favorizanţi, mediul (rural sau urban),
sezonul, ziua din săptămână, condiţiile meteorologice.
Studiile efectuate până în prezent au evidenţiat rolul covârşitor al factorului uman în
producerea accidentelor rutiere, fie în calitate de conducător auto, fie în postura de pieton.
În condiţiile deplasării, automobilul modifică comportamentul conducătorului auto,
creând o stare psihologică cvasispecifică, ce merge deseori până la nivelul unor riscuri conştient
asumate, ca imprudenţa, ignoranţa, neglijenţa, care combinate cu abateri grave (viteză excesivă,
depăşiri incorecte), vor culmina cu accidentul.
Stările de inaptitudine psihică pot fi generate de: creşterea vitezei ce depăşeşte
posibilitatea de reacţie promptă; hiporeactivitatea datorată somnolenţei sau oboselii;
administrarea de tranchilizante sau alte tratamente cu efect asupra sistemul nervos central;
influenţa alcoolului, nicotinei şi cofeinei; starea de sănătate, alimentaţia, starea fiziologică etc.
Al doilea factor determinant în producerea accidentelor de trafic este vehiculul.
Putem clasifica vehiculele în trei mari clase:
1. Autovehicule cu roţi de cauciuc:
- motociclete, motorete, scutere etc;
- autovehicule de mărime mijlocie: autoturisme, autofurgonete;
- autovehicule mari: cu motor proeminent (camioane), cu motor interior (autobuze)
2. Autovehicule cu roţi metalice:
- tren;
- tramvai;

165
 - metrou
3. Vehicule fără motor:
- căruţ;
- biciclete, etc.
Cele mai frecvente tipuri de accidente sunt: auto-pietoni, auto-moto, auto-auto.
Principalele cauze legate de vehicul în producerea accidentelor sunt defecţiunile tehnice
la sistemele de frânare, de direcţie, de iluminat etc.
Cel de-al treilea factor determinant în producerea accidentelor rutiere este drumul.
Amenajarea şi adaptarea drumului la condiţiile de trafic din ce în ce mai intense dar şi la sporirea
vitezei de circulaţie, constituie o acţiune de o importanţă imensă, mai ales în prevenirea
accidentelor, putând spune că acestei acţiuni nu i se poate întrezări un sfârşit apropiat. Statisticile
au demonstrat că cele mai multe accidente cu leziuni grave au loc la intersecţiile de drumuri. În
mod obişnuit, cu cât numărul ramurilor intersecţiei este mai mare, creşte şi numărul accidentelor.
Important este şi iluminatul drumurilor, precum şi calităţile antiderapante ale pavajelor în cadrul
eforturilor de prevenire a accidentelor.

Mecanisme de producere a leziunilor

În cazul accidentelor de trafic rutier, leziunile se pot întâlni atât la ocupanţii locurilor din
autovehicul cât şi la pietoni.
La pasageri, polimorfismul leziunilor din accidentele de circulaţie se datorează în ultimă
instanţă lovirii sau şocului determinat de ciocnire (impact), opririlor bruşte (deceleraţie),
proiectării organismului aflat în viteză (acceleraţie).
Fenomenul este analog cu căderea unui corp de la înălţime, viteza de cădere crescând în
raport cu distanţa. Într-o coliziune, viteza vehiculului are importanţă mai mare decât masa,
deoarece energia cinetică este direct proporţională cu masa şi cu pătratul vitezei. În momentul
ciocnirii, energia cinetică a vehiculului este absorbită de obstacol şi de caroserie, iar de distanţa
dintre locul de ciocnire şi cel de oprire depinde durata şocului. Cu cât această distanţă este mai
scurtă, cu atât şocul este mai brusc.
Mecanismele de vătămare la pietoni depind de viteza vehiculului şi de unghiul în care
aceştia sunt loviţi, fiind posibile mecanisme simple de lovire, călcare, comprimare, târâre sau
complexe (asociate) : lovire - proiectare, lovire – proiectare - călcare etc.

ASPECTELE LEZIUNILOR LA OCUPANŢI

Ca urmare a decelerării prin frânare sau oprire bruscă a vehiculului, călătorii pot fi
proiectaţi de pe scaunele lor, lovindu-se de pereţii interiori ai vehiculului. În cazuri mai grave,
prin deschiderea portierelor, ei pot fi ejectaţi afară din vehicul, lovindu-se de diferite obstacole.
Se realizează astfel o succesiune de impacte: primare, secundare, terţiare.
Ocupanţii unui autovehicul, în mod obişnuit, pot fi supuşi la două mecanisme lezionale:
- Prin şoc direct ( proiectare sau ejectare) cu suprafaţă mare de impact. În acest
mecanism părţile moi se comportă diferit în raport cu regiunea topografică, astfel la coapse,
gambe, genunchi părţile moi sunt mai afectate decât scheletul şi invers la umăr şi antebraţe
părţile osoase sunt mai grav lezate decât părţile moi.
- Prin forţele cinetice şi vibratorii create apare mecanismul lezional specific
traumatologiei rutiere ca urmare a acceleraţiei şi deceleraţiei bruşte, care modifică greutatea
dinamică a organelor şi poziţia lor anatomică.

ASPECTELE LEZIUNILOR LA PIETONI

La pietoni, leziunile se pot produce prin mecanisme simple (lovire, călcare, comprimare,
târâre), asociate sau complexe (lovire - proiectare, lovire- proiectare – călcare - târâre etc.)

166
MECANISMELE SIMPLE
a) Leziunile de lovire sau de impact direct (locul unde autovehiculul ia contact în primul
moment cu corpul victimei) depind de partea cu care autovehiculul loveşte şi sunt reprezentate
de echimoze, excoriaţii, hematoame, fracturi, plăgi contuze. Nivelul la care se află aceste leziuni
corporale corespunde părţii cu care a lovit vehiculul (de exemplu leziuni la nivelul gambei,
produse prin lovire cu bara din faţă, la coapse şi bazin cu capota ).
b) Leziunile de proiectare sunt polimorfe, de obicei grave, dar de cele mai multe ori
mortale, interesând constant craniul. Aceste leziuni se găsesc pe partea opusă celor de lovire,
fiind localizate pe un singur plan al corpului şi pe o suprafaţă mare.
Proiectarea se poate face pe caldarâm, pe poduri, grilaje de fier, stâlpi, pomi sau alte
vehicule. Dacă proiectarea se face pe pământ moale sau pe zăpadă, leziunile sunt slab imprimate
sau pot lipsi.
Important este faptul că foarte rar leziunile din proiectare se găsesc pe acelaşi plan, mai
ales în situaţiile când victima se rostogoleşte sau este agăţată de autovehicul.
c)Leziunile de călcare se întâlnesc mai rar prin mecanism simplu, de sine stătător, de cele
mai multe ori ele sunt asociate cu lovirea şi proiectarea
În raport cu greutatea autovehiculului apar leziuni grave, care în mod constant duc la
moarte.
Călcarea este rezultatul compresiunii dintre roată şi caldarâm sau şine.
Prin termenul de compresiune înţelegem comprimarea victimei între un autovehicul şi un
plan dur sau între două autovehicule.
d) Leziunile de agăţare şi târâre - apar sub formă de excoriaţii în placard ce pot imita
arsurile sau cu numeroase dungi de detaşare a tegumentului, indicând direcţia de mers a
autovehiculului. Uneori se produc delabrări ale pielii şi părţilor moi pe suprafeţe mari.

MECANISMELE ASOCIATE
a) Lovirea şi căderea - se întâlnesc în cazul vehiculelor cu viteză redusă, fiind exprimate
prin leziuni mai puţin întinse şi în general pe părţile proeminente. Se constată două focare
lezionale: unul la nivelul unde loveşte vehiculul şi altul în zona în care victima ia contact cu
planul de susţinere. Leziunile de lovire apar sub formă de echimoze, hematoame, rupturi
musculare, fracturi, iar cele de cădere ca plăgi contuze, excoriaţii, fracturi.
b) Lovirea - proiectarea - este de departe cel mai frecvent mecanism în producerea
leziunilor, mai ales la vehicule care au o viteză mai mare de 40-50 km/h, când după lovire
victima este aruncată câţiva metri.
Dacă locul de lovire este situat sub centrul de greutate al victimei, leziunile de proiectare
vor apărea pe acelaşi plan cu cele de lovire.
În mod obişnuit acest mecanism implică leziuni pe două planuri ale corpului victimei.
Leziunile produse sunt grave, fiind însoţite de traumatism cranio-cerebral, precum şi de leziuni
ale organelor interne.

MECANISME COMPLEXE
a) Lovirea - bascularea – proiectarea - se întâlneşte la viteze sub 40 km/h. În rulare,
vehiculul loveşte victima (primul focar de lovire), o aruncă pe capotă (al doilea focar) şi apoi,
după basculare, o proiectează pe planul de rulare (al treilea focar de leziuni).
În acest mecanism se găseşte imprimat pe capotă conturul craniului sau al altei regiuni
corporale, cu care victima este aruncată pe maşină.
b) Lovirea – căderea - călcarea, lovirea – căderea - târârea - sunt mecanisme complexe
mai frecvente decât cele simple şi se caracterizată prin multipolaritatea leziunilor, prin
imposibilitatea individualizării fiecărei leziuni în parte în raport cu mecanismul de producere,
precum şi prin prezenţa obligatorie a leziunilor osoase plurifocale.

167
 În situaţiile în care se asociază rostogolirea, se observă leziuni pe toată suprafaţa
corpului.
Diagnosticul leziunilor prin accidente de trafic rutier se bazează pe morfologia si
localizarea leziunilor, gravitatea leziunilor, precum şi pe caracterul vital al acestora. Dintre cele
mai frecvente cauze medicale de moarte în accidentele rutiere, traumatismul cranio-cerebral
apare în proporţie de 50-60%, urmată de o alta la fel de frecventă şi anume hemoragia internă şi
externă.

PROBLEMELE EXPERTIZEI MEDICO-LEGALE IN ACCIDENTELE DE TRAFIC

RUTIER
Se impune cercetarea tuturor cauzelor ce ar putea explica un accident de trafic în vederea
cuantificării exacte a factorilor implicaţi. Prin urmare, se face examenul la faţa locului, examenul
hainelor, examenul victimei prin autopsia medico-legală.
O notă aparte în metodologia expertizei o constituie posibilitatea călcării victimei prin
trecerea mai multor vehicule peste corpul ei (în condiţii de întuneric, vizibilitate redusă etc.),
punându-se problema dacă victima mai era în viaţă la călcarea ulterioară.
O cauză mai rar întâlnită în producerea accidentelor rutiere o constituie moartea subită a
conducătorului la volan (moartea prin infarct de miocard, hemoragie cerebrală ) sau moartea prin
intoxicaţie cu oxid de carbon în vehicule defecte sau garaje. Foarte rar în accidente se poate
produce asfixia călătorilor şi înecarea lor, în accidentele în care autovehiculul cade în ape mai
mari. Totodată, nu este exclusă moartea pietonilor în faţa autovehiculului.
Sinuciderea prin autovehicul trebuie suspectată ori de câte ori condiţiile de mediu, starea
tehnică a autovehiculului nu motivează accidentul; lipsa urmelor de frânare cât şi cunoaşterea
antecedentelor medico-psihiatrice ale conducătorului pot confirma această suspiciune.
Este necesară determinarea alcoolului în sângele (alcoolemia) şi urina (alcooluria) atât a
victimei cât şi a conducătorului vehiculului ce a produs accidentul. În plus, la conducătorul auto
se face un examen clinic pentru decelarea eventualei stări de intoxicaţie alcoolică, care modifică
reflexele şi alungeşte timpul de reacţie.

ASPECTE PARTICULARE ALE ACCIDENTELOR DE TRAFIC RUTIER

În acest capitol pot fi cuprinse accidentele prin vehicule cu roţi metalice (tren, tramvai,
metrou) şi cele prin vehicule din agricultură (în special tractoare). Tractorul este cel care produce
o serie de accidente, datorate în parte particularităţilor sale constructive, frecvent prin răsturnare.
În funcţie de locul unde se produce răsturnarea întâlnim înecări, asfixii prin aspirat de mâl, praf,
nisip etc, dar şi comprimarea corpului sau a altor segmente de corp.

2. SITUATII IN PRACTICA JURIDICĂ SI MEDICO-LEGALĂ IN CARE AUTOPSIA

MEDICO-LEGALA ESTE OBLIGATORIE:
Autopsia medico-legală se dispune de către organul de urmărire penală sau de către
instanţa de judecată, în caz de moarte violentă ori când aceasta este suspectă de a fi violentă sau
când nu se cunoaşte cauza morţii ori există o suspiciune rezonabilă că decesul a fost cauzat
direct sau indirect printr-o infracţiune ori în legătură cu comiterea unei infracţiuni. În cazul în
care corpul victimei a fost înhumat, este dispusă exhumarea pentru examinarea cadavrului prin
autopsie.
Procurorul dispune de îndată efectuarea unei autopsii medico-legale dacă decesul s-a
produs în perioada în care persoana se află în custodia poliţiei, a Administraţiei Naţionale a
Penitenciarelor, în timpul internării medicale nevoluntare sau în cazul oricărui deces care ridică
suspiciunea nerespectării drepturilor omului, a aplicării torturii sau a oricărui tratament inuman.
Pentru a constata dacă există motive pentru a efectua autopsia medico-legală, organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată poate solicita opinia medicului legist.

168
 Autopsia se efectuează în cadrul instituţiei medico-legale, potrivit legii speciale.
Cu ocazia efectuării autopsiei medico-legale pot fi utilizate orice metode legale pentru
stabilirea identităţii, inclusiv prelevarea de probe biologice în vederea stabilirii profilului genetic
judiciar.
Autopsia medico-legala a cadavrului se efectueaza la solicitarea organelor judiciare,
numai de catre medicul legist, fiind obligatorie în urmatoarele cazuri:
- moarte violenta, chiar si atunci când exista o anumita perioada între evenimentele
cauzale si deces;
- cauza mortii nu este cunoscuta;
- cauza mortii este suspecta.

Un deces este considerat moarte suspecta în urmatoarele situatii:

- decesul unei persoane a carei sanatate, prin natura serviciului, este verificata periodic din
punct de vedere medical;
- deces care survine în custodie, precum moartea persoanelor aflate în detentie sau private
de libertate, decesele în spitalele psihiatrice, decesele în spitale penitenciare, în închisoare
sau în arestul politiei, moartea asociata cu activitatile politiei sau ale armatei în cazul în
care decesul survine în cursul manifestatiilor publice sau orice deces care ridica
suspiciunea nerespectarii drepturilor omului, cum este suspiciunea de tortura sau oricare
alta forma de tratament violent sau inuman;
- multiple decese repetate în serie sau concomitent;
- cadavre neidentificate sau scheletizate;
- decese survenite în locuri publice sau izolate;
- moartea este pusa în legatura cu o deficienta în acordarea asistentei medicale sau în
aplicarea masurilor de profilaxie ori de protectie a muncii;
- decesul pacientului a survenit în timpul sau la scurt timp dupa o interventie diagnostica
sau terapeutica medico-chirurgicala.

Autopsia cadavrului, respectiv a partilor de cadavru sau a pieselor scheletice, se

efectueaza numai în cazul în care organele judiciare pun la dispozitia medicului legist:
 ordonanta procurorului sau încheierea instantei de efectuare a autopsiei, care contine
obiectivele acesteia;
 procesul verbal de cercetare la fata locului;
 copia de pe foaia de observatie clinica completa, în cazul persoanelor decedate în cursul
spitalizarii.

Dupa efectuarea autopsiei medicul legist intocmeste un raport de expertiza ce va fi

compus dintr-o parte introductiva, una descriptiva si una sintetica (de concluzii):
In partea introductiva (compusa din preambul si istoric) se vor consemna date
referitoare la medicul ce efectueaza autopsia, date referitoare la ordonanta in baza careia se face
autopsia (specificandu-se unitatea emitenta, numarul ordonantei, data emiterii), obiectivele la
care medicul legist trebuie sa raspunda dupa efectuarea autopsiei, date referitoare la identitatea
cadavrului (daca aceasta este cunoscuta, precum si date de istoric (se consemneaza cronologic
toate datele cunoscute despre cazul respectiv).
Partea descriptiva cuprinde constatarile autoptice la examenul extern, la examenul intern
precum si rezultatele examenelor complementare. Se vor descrie in raport atat aspectele normale
cat si aspectele patologice ori traumatice.
In partea de sinteza se consemneaza diagnosticele anatomopatologice si concluziile.

169
 Concluziile raspund punctual intrebarilor solicitate de catre organul de urmarire si
cercetare penala. Acestea se pot referi la felul mortii, cauza medicala a mortii, existenta
leziunilor traumatice (in cazul in care acestea sunt constatate mecanismul lor de producere,
caracteristicile agentului vulnerant, legatura de cauzalitate intre acestea si deces, pozitia ipotetica
dintre victima si agresor, etc.), rezultatul examenelor de laborator (de ex alcoolemie,
droguri,etc.), precum si orice alte elemente solicitate in ordonanta.

Concluzii:
Accidentele de trafic rutier reprezinta cea mai frecventa cauza de moarte a ultimilor ani.
Acestea ridica numeroase probleme in practica juridica si medico-legala curenta.
Dobândirea informațiilor privind situatiile in care autopsia medico-legala este obligatorie
precum și privind structura raportului de expertiza medico-legala pe cadavru sunt aspecte
importante și imperios necesar a fi cunoscute de către persoanele care vor imbrățișa o meserie
juridică.

Test de autoevaluare:
1. Ce este accidentul rutier? – 2 puncte
2. Care sunt factorii implicati in geneza accidentului rutier? – 2 puncte
3. Care sunt mecanismele de producere a leziunilor la pietoni/ocupanti– 2 puncte
4. Care sunt situatiile in care autopsia medico-legala este solicitată– 2 puncte
5. Ce se consemneaza in partea de concluzii a raportului de expertiza medico-legala pe
cadavru – 2 puncte

Grile:
1. Care dintre urmatorii este un factor important in geneza accidentului de trafic rutier?
a. mediul
b. ziua din saptamana
c. vehiculul

2. Este un mecanism simplu de producere al leziunilor la pietoni:

a. lovire
b. lovire si proiectare
c. lovire, proiectare si calcare

3. In care din urmatoarele situatii autopsia medico-legala nu este obligatorie?

a. deces subit
b. deces suspect
c. deces de cauza patologica

4. Care dintre urmatoarele nu sunt obligatorii pentru efectuarea autopsiei?

a. ordonanta de efectuare a autopsiei
b. procesul verbal de cercetare la fata locului
c. corpul delict

5.Nu se consemneaza in partea sintetica a raportului de expertiza medico-legala pe

cadavru:
a. numele si calitatea celor ce efectueaza autopsia;
b. legatura de cauzalitate intre leziuni si deces;
c. cauza medicala a mortii

170
 Modulul IV.
1.LEZIUNILE SI MOARTEA PRIN ARME DE FOC
2. CADEREA ȘI PRECIPITAREA

Unitatea de învăţare:
1. Elemente de balistica medico-legală
2. Diagnosticul leziunilor produse prin arme de foc
3. Problemele expertizei medico-legale
4. Tragerea cu arma de vânatoare cu alice
5. Caderea si precipitarea – problematica medico-legală

Bibliografie:
1. D.Dermengiu, Medicina legală – note de curs,Ed. Universitara, Bucuresti, 2011
2. Roxana Zăvoi, Curs de Medicină Legală, editura Medicală Universitară, Craiova, 2007.
3. Groza Ionel, Vasile Astarastoaie, Introducere in medicina legală pentru juristi, Ed. C.H.
Beck, Bucuresti, 2007.
4. V.Belis, Tratat de medicină legală, vol I , Ed. Medicală, Bucuresti, 1995.

Obiectivele modulului
Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
 cunoasteti elemente de balistica medico-legală
 cunoasteti elementele plagii impuscate si caracteristicile lor
 cunoasteti problemele expertizei medico-legale in impuscare
 prezentati problematica medico-legala a caderii si precipitarii

1.LEZIUNILE ȘI MOARTEA PRIN ARME DE FOC

Aspecte generale
Prin forţa lor distructivă mare, permiţând agresiuni de la distanţă, armele de foc şi
implicit leziunile produse de ele, ridică o serie de probleme medicale, medico-legale şi de
anchetă privind stabilirea unor adevăruri absolut necesare justiţiei.

ELEMENTE DE BALISTICĂ MEDICO-LEGALĂ

În general o armă de foc se compune din: ţeavă, închizător, mecanismul de reîncărcare,

mecanismul de percuţie, sistemul de ochire, patul armei.
În funcţie de utilizare, modul de construcţie sau funcţionare, armele de foc se împart în
două mari grupe:
- arme de foc portative sau de mână (puşti, pistoale, carabine, etc.),
- arme de foc staţionare (tunuri, obuziere, aruncătoare).
Criterii de clasificare a armelor de foc sau de mână:
A. după destinaţie:
- arme de luptă: puşti, mitraliere, pistoale, revolvere, carabine
- arme de sport: de tir şi de antrenament
- arme de vânătoare: cu ţeavă lisă (netedă) sau ghintuită
- arme atipice: cu ţeavă retezată pentru a putea fi mai uşor disimulate
- arme de construcţie proprie.
B. după lungimea ţevii:
- cu ţeava scurtă: 3-20 cm.- revolvere şi pistoale.
- cu ţeava mijlocie: 20-50 cm.- pistoale mitraliere, arme de tir.

171
 - cu ţeava lungă: 50-80 cm.- carabine, puşti mitraliere.
C. după muniţia folosită:
- arme cu glonţ
- arme cu alice
- arme mixte.
D. după felul pulberii:
- cu fum: amestec de 75% azotat de amoniu, 10% sulf, 15% cărbune.
- fără fum: piroxilină, nitroglicerină, stabilizatori.
Cartuşul este format din tub, proiectil, capsă şi pulbere care poate fi cu fum sau fără fum.
Tubul poate fi metalic, de carton sau de plastic (arme de vânătoare cu alice) care are la bază o
capsă ce conţine fulminat de mercur ce iniţiază arderea pulberii care se găseşte în acest tub. La
armele de vânătoare cu alice, pulberea este separată de alice printr-o rondea de pâslă numită
bură.
Proiectilul poate fi cu glonţ unic sau cu alice. Forma şi dimensiunile glonţului sunt în
raport cu calibrul armei, destinaţia lui şi tipul de armă.

DIAGNOSTICUL LEZIUNILOR PRODUSE PRIN ARME DE FOC

Leziunile produse prin arme de foc sunt primare şi secundare. Cele primare apar în
tragerile de la orice distanţă şi se datorează proiectilului, iar cele secundare se produc datorită
acţiunii factorilor secundari (complementari) ai împuşcării: pulberea arsă şi nearsă, flacăra,
gazele şi se întâlnesc numai atunci când tragerea s-a făcut de aproape, fiind strâns legaţi şi de
felul armei cu care s-a efectuat tragerea.
În cazurile clasice sau tipice de împuşcare există trei elemente ce permit diagnosticul de
plagă împuşcată şi fac diagnosticul diferenţial faţă de leziuni asemănătoare produse cu alţi agenţi
traumatici. Aceste elemente sunt: orificiul de intrare, canalul şi orificiul de ieşire.

ORIFICIUL DE INTRARE
Este o plagă rotundă sau ovalară cu lipsă de substanţă la nivelul pielii (oricât am încerca
să apropiem buzele plăgii, ele nu se pot adapta pentru a realiza „continuitatea” tegumentului, aşa
cum se întâmplă la plăgile înţepate de exemplu), având marginile fin zimţate, înconjurate de o
zonă de circa 1-3 mm excoriată, de culoare roşie (ce se pergamentează după moarte) realizând
guleraşul de eroziune (de excoriere). Pe interiorul acestei zone se găseşte inelul de ştergere (de
mânjire). Prin tehnici de laborator (examen stereoscopic sau radiologic), în această zonă se poate
întâlni inelul de metalizare format din particule de plumb, mai ales când glonţul nu are manta.
Cunoaşterea mişcărilor glonţului este importantă şi pentru medicina legală, deoarece ele
contribuie la modificarea formei leziunii de impact (orificiul de intrare), mai ales la distanţele
mari. Numai astfel se poate explica de ce orificiile de intrare, chiar şi în tragerile de la distanţe
mari rareori sunt perfect rotunde.
În tragerile de aproape întâlnim în plus, pe lângă orificiul de intrare şi alte leziuni, care i
se alătură , datorate factorilor suplimentari (secundari) ai împuşcării. Aşa cum am văzut, aceştia
sunt: flacăra, gazele, pulberea arsă şi nearsă.

CANALUL
Este traseul parcurs de glonţ de la orificiul de intrare, prin corpul omenesc, până la
părăsirea lui (orificiul de ieşire) sau până la locul unde s-a oprit în corp. Deci vor exista plăgi
transfixiante sau plăgi oarbe.
Morfologia canalului depinde de o serie de factori: viteza proiectilului, forma
proiectilului, consistenţa organelor străbătute.

172
 O situaţie aparte o au organele cavitare ce conţin lichid (stomac, vezică urinară) sau
organe cu conţinut bogat în lichid, care datorită efectului hidrodinamic produs de proiectilul ce
le străbate, explodează.
Oasele late, când sunt străbătute de proiectil, păstrează „amprenta” orificiului de intrare,
care are forma unui trunchi de con cu baza mică la exterior şi cea mare la interior. Dacă de
exemplu glonţul a intrat în craniu şi mai are forţa vie să-l părăsească, la ieşire va forma un
orificiu de acelaşi aspect numai că baza mică a trunchiului de con va fi pe tăblia internă iar baza
mare pe tăblia externă.
În general când energia glonţului este mare şi întâlneşte în drum un os lung, se formează
o fractură orificială cu lipsă de substanţă, având de o parte şi de alta linii de fractură care
împreună cu orificiul dau aspectul unui fluture cu aripile întinse.
Atunci când proiectilul nu mai are suficientă energie să străbată osul, el este deviat de
rezistenţa acestuia, alunecând pe sub piele, părăsind corpul la polul opus celui prin care a intrat.
Acest canal se numeşte „în seton” şi se poate întâlni în regiunea capului.
Când energia cinetică a glonţului este mare şi loveşte coloana vertebrală sau alte oase,
produce fragmentarea lor, transmiţând o parte din energie acestor fragmente, ce pot deveni la
rândul lor proiectile, astfel încât poate exista un orificiu de intrare şi mai multe orificii de ieşire.
Astfel de situaţii se întâlnesc şi atunci când proiectilul se fragmentează în canal.

ORIFICIUL DE IEŞIRE

Locul pe unde proiectilul părăseşte corpul are particularităţi caracteristice care îl

deosebesc net faţă de cel de intrare.
Aceste caracteristici sunt următoarele:
- este neregulat, ca urmare a deformării tegumentului din interior către exterior de către
proiectil, va avea formă triunghiulară, stelată sau în „fantă”;
- în această situaţie nu prezintă lipsă de substanţă, marginile plăgii se vor alipi şi vor
acoperi perfect orificiul;
- în mod obişnuit diametrul orificiului de ieşire este mai mare decât diametrul orificiului
de intrare;
- nu se poate constata urma factorilor secundari ai împuşcării (exceptând cazurile rare în
care se poate vedea un inel de contuzie, atunci când tegumentul este strivit de un obiect dur de
tipul zid, spătar de scaun, portmoneu);
- oasele au orificii caracteristice deoarece, numai la părăsirea osului se detaşează eschile
osoase.

Figura numărul 9 -Orificiu de intrare

173
 Figura numărul 10 - Orificiu de ieșire

TRAGERILE CU ARMA DE VÂNĂTOARE CU ALICE

Prezintă o serie de caracteristici individuale bine determinate, astfel:
- de la gura ţevii alicele merg în „snop” până la circa 0,5 m, de aici cele periferice se
desprind de grup, acţionând pe cont propriu ca un proiectil de sine stătător;
- între 2,3-3 m dispersia este completă, astfel că la circa 5 m alicele se împrăştie pe o arie
cu diametrul de 15-20 cm
- la 10 m împrăştierea lor se face pe o arie de 20-40 cm.
La distanţa de un metru alicele acţionează ca un proiectil unic, în snop. Orificiul de
intrare prezintă un contur ondulat cu inel de contuzie. În tragerea de contact se pot vedea mai
multe leziuni mari şi neregulate, crateriforme. Dacă distanţa este mai mare apar în plus tatuajul,
arsura şi afumarea.
Peste un metru distanţă, alicele încep să se disperseze, această dispersie făcându-se sub
forma unui con. Diametrul acestui con echivalează cu înălţimea capului în trageri de la cinci
metri distanţă, cu cea a capului şi a gâtului la zece metri, capul şi jumătatea superioară a
toracelui la cincisprezece metri şi la jumătatea corpului la douăzeci şi cinci metri. În interiorul
conului fiecare alice acţionează ca un proiectil independent producând propriul său orificiu de
intrare cu inel de contuzie şi de la distanţa respectivă tatuajul şi afumarea. Dacă există o distanţă
mai mică se poate vedea un orificiu de intrare mai mare, produs de o cantitate majoră de alice
adunată în centru, la periferie fiind întâlnite orificii mici satelite. Distanţa la care s-a tras se poate
stabili făcând trageri de comparaţie cu arma respectivă pentru a obţine o dispersie similară cu
cea observată pe pielea victimei.

PROBLEMELE EXPERTIZEI MEDICO-LEGALE

1) Dacă leziunile au fost produse prin arme de foc;

2) Care este orificiul de intrare şi orificiul de ieşire;
3) Diagnosticul diferenţial faţă de alte leziuni;
4) Precizarea caracterului intravitam sau postmortem al plăgii împuşcate se face prin
cercetarea caracterelor vitale macro şi microscopice de la orificiul de intrare, până la cel de ieşire
(vezi reacţia vitală). Absenţa acestor modificări indică faptul că împuşcarea a survenit după
moarte.
5) Stabilirea distanţei de la care s-a tras se face în mod diferit folosind terminologia
specifică în funcţie de autori sau ţări - în România exprimarea distanţei se face în următorii
termeni:
- împuşcare cu ţeava lipită,

174
 - împuşcare în limita factorilor secundari (descărcare relativă),
- împuşcare în afara factorilor secundari (descărcare de departe).
Reamintim că în tragerile cu arma de vânătoare cu alice, până la 0,5 m va exista un
singur orificiu de intrare, mare, crateriform. De la 0,5 la 2,5 m va exista un orificiu de intrare
înconjurat de o serie de orificii mai mici. La distanţă de peste 2,5 m orificiul central dispare,
fiind înlocuit cu mai multe orificii mici determinate de fiecare proiectil în parte.
6) Stabilirea direcţiei din care s-a tras poate fi o problemă dificilă câteodată. Ea se
stabileşte unind printr-o linie imaginară orificiul de intrare, canalul (atunci când există si nu şi-a
modificat direcţia) şi orificiul de ieşire. Direcţia este strâns legată şi de poziţia corpului victimei
în momentul tragerii. De un real folos este inelul de contuzie al orificiului de intrare, care este
rotund în tragerile perpendiculare pe suprafaţa de intrare şi ovalar în tragerile oblice, având o
zonă de contuzie mai largă spre unghiul ascuţit format de traiectorie şi suprafaţa de impact.
7) Autoproducerea leziunilor în scop de suicid se apreciază atunci când ele se află în
regiunea precordială, temporală, etc. Cu alte cuvinte, în regiuni accesibile mâinii, tragerile fiind
cu ţeava lipită sau de la distanţă foarte mică. Plăgile împuşcate în scop de automutilare sunt în
regiuni care nu pun în primejdie viaţa.
8) Numărul şi succesiunea împuşcăturilor se stabileşte, în mod obişnuit, ţinând cont de
intensitatea caracterelor vitale ale orificiilor de intrare, morfologia liniilor de fractură, leziunile
interne, variaţia intensităţii inelului de mânjire (în situaţia în care se trage repetat cu aceeaşi
armă), etc.
9) Raportul de cauzalitate este relativ uşor de stabilit, ţinând cont că producerea morţii
se face rapid prin distrugerea organelor vitale sau prin hemoragii interne date de ruperea vaselor
importante sau a diverselor organe. Deci este raport de cauzalitate primar. Va exista şi raport de
cauzalitate secundar, atunci când există supravieţuire ce dă timp apariţiei complicaţiilor.
10) În cazul supravieţuirii victimei, stabilirea gradului gravităţii vătămării corporale se
rezolvă în general ca pentru orice leziune traumatică.
11) Identificarea armei se certifică astfel: caracterele orificiului de intrare, calibrul şi
caracteristicile proiectilului, modificările imprimate pe cartuş de percutor, închizător şi a ghearei
extractoare.
Desigur că ultimele două posibilităţi se referă la situaţiile când proiectilul se găseşte în
corpul victimei, iar tuburile la locul faptei. Menţionăm că orificiul de intrare, din cauza retracţiei
ţesuturilor, este mai mic de circa 1–2 mm.

2. CĂDEREA ȘI PRECIPITAREA
CĂDEREA
Se defineşte ca fiind schimbarea poziţiei corpului individului pe acelaşi plan de susţinere,
astfel încât o parte a corpului se loveşte cu violenţă de planul de susţinere.
În mod obişnuit se face distincţie între o cădere din poziţie staţionară şi o cădere din mers
sau alergare, astfel încât se creează premisele producerii unor leziuni traumatice diferite,
începând de la cele simple, până la cele mai complexe, de unde unele fără nici o urmare, până la
cele mai grave sau chiar mortale.
Căderea simplă din ortostatism, realizează producerea de leziuni pasive, prin lovire de
planul de susţinere. Aceste leziuni se vor produce pe partea corpului care ia contact cu planul de
susţinere şi vor fi localizate mai ales pe regiunile proeminente ale acelei părţi (deci au caracter
unipolar).
Astfel ţinând cont de cele arătate, leziunile vor fi prezente pe frunte, nas, regiunile
malare, bărbie, oasele parietale, occipital, palme, coate, genunchi. Ele constau din echimoze,
excoriaţii, hematoame, plăgi şi fracturi.
Căderea pe suprafeţe neregulate creează leziuni mari grave, ca: plăgi profunde, fracturi
sau chiar rupturi de organe cu hemoragie internă. În acest caz predomină leziunile la nivelului
craniului şi toracelui (fracturi costale în focar), la bătrâni cu modificări involutive, care

175
diminuează rezistenţa scheletului, dar şi fracturi la nivelul oaselor lungi, cel mai adesea indirect
prin mecanismul de răsucire şi torsionare.
Organele abdominale pot fi şi ele interesate, mai ales ficatul, splina şi hilul renal drept (în
căderea pe spate, prin întinderea pediculului peste coloana vertebrală).
Expertiza medico-legală trebuie să înceapă cu un examen la faţa locului şi medicul legist
va trebui să explice, în limita posibilului, cauza care a determinat căderea. În acest sens vor
trebui făcute victimei toate examinările necesare, pentru a depista eventualele cauze interne care
au putut duce la pierderea echilibrului. Mecanismele sunt mai uşor de interpretat, atât la
persoanele vii cât şi la cadavru, majoritatea fiind căderi accidentale, cel mai adesea în
circumstanţe cunoscute sau uşor de dedus.
Probleme mai dificile apar în leziunile produse în cadrul diverselor forme de agresiune
prin lovire urmate de căderea victimei. În mod obişnuit, lovirile se produc din faţă, iar căderea
victimei se face pe spate. Prezenţa bipolară a leziunilor, de regulă cea de lovire directă fiind mai
mică, iar cele de cădere mai numeroase şi pe părţile proeminente, sunt uneori suficiente pentru
interpretarea corectă.
Adeseori leziunile de lovire directă au o localizare superioară craniană şi mai rar toracică.
Leziunile posterioare pot trece neobservate la o autopsie superficială şi pot fi reprezentate de
echimoze de mică intensitate, palide, ce se pot confunda cu lividităţile cadaverice, sau pot fi
mascate de părul din regiunea craniană.
Ele pot fi evidenţiate atunci când agentul traumatic are o masă mai mare sau diferite
forme geometrice, cu suprafaţă mică de impact.
O deosebită importanţă medico-legală o are diagnosticul diferenţial în cazul în care s-a
produs un accident vascular cerebral, urmat de cădere şi traumatism craniocerebral consecutiv,
deoarece creează câteodată dificultăţi de interpretare.
Căderea urmată de rostogolire (pe scări, pante, etc.) produce leziuni polimorfe şi
multipolare, care la prima examinare pot da impresia unui accident de trafic rutier sau a unei
agresiuni. Pentru expertiza medico-legală, elementul cel mai important îl constituie datele de
anchetă privitoare la împrejurările în care s-a produs accidentul precum şi localizarea leziunilor
pe părţile proeminente.
În situaţia în care victima cade în timp ce fuge, leziunile au o repartiţie unipolară,
predominând excoriaţiile pe părţile proeminente.
Aspectul leziunilor interne şi externe, urmarea căderii victimei dintr-un vehicul în mers,
poate fi diferenţiat, mai ales când victima se menţine un timp oarecare agăţată, astfel încât pe
anumite segmente apar excoriaţii sau chiar plăgi delabrante.
În practica curentă medico-legală apar situaţii în care o parte din cazuistică este lipsită de
orice informaţie de la locul faptei (căderi pe timp de noapte, pe drumuri izolate, persoane în stare
de ebrietate, căderi din mers pe bicicletă).
În lipsa unor elemente de luptă (excoriaţii secundare, leziuni prin muşcare) sau a unor
date concludente de anchetă, diagnosticul unei căderi accidentale din tren sau împingerea din
tren este imposibil de rezolvat cu toată obiectivitatea, mai ales în cazul în care victima a suferit
un politraumatism produs prin cădere, călcare, târâre sau proiectare. Lipsa caracterului vital al
leziunilor ulterioare căderii poate pleda pentru aruncarea unui cadavru din tren. Pentru a fi în
măsură să elucideze cazul şi să răspundă la întrebările formulate de justiţie este absolut necesar
să se efectueze un examen cât mai recent la faţa locului, fie că este vorba de căderi simple sau de
căderi din autovehicule.

PRECIPITAREA:
Se defineşte ca fiind schimbarea poziţiei corpului victimei de pe un plan de susţinere
superior, pe un plan inferior, sub acţiunea gravitaţiei, fără mijloace de sustentaţie. Pentru a fi
vorba de precipitare trebuie să fie între cele două planuri o diferenţă de 2-3 metri.

176
 Ca formă juridică precipitarea poate fi: sinucidere (cel mai frecvent), accident,
omucidere.
Tabloul morfologic constituit în urma precipitărilor este caracteristic prin polimorfismul
leziunilor, cel mai adesea de o variabilitate impresionantă, şi mai ales discrepanţa puternică
dintre leziunile externe şi cele interne constatate la autopsie. Leziunile craniocerebrale se
întâlnesc destul de frecvent (în peste 80% din cazuri).
Leziunile depind de înălţimea de la care cade victima, poziţia în care ia contact cu planul
de impact, caracteristicile acestuia (asfalt, piatră, pământ) şi în plus dacă victima se loveşte în
cădere de diferite obiecte (balcoane proeminente, schele, arbori) sau căderea succesivă pe mai
multe planuri. La toate acestea se adaugă şi particularităţile corpului victimei (rezistenţă,
modificări involutive legate de vârstă).
Corelând aceste elemente se pot distinge două mecanisme majore care determină
producerea leziunilor: un mecanism direct şi un mecanism indirect.
Mecanismul direct poate fi primar, secundar şi mediat.
Leziunile produse prin mecanism direct primar apar în regiunea care a luat contact prima
cu planul dur.
De mecanismul direct secundar ţin leziunile produse de izbirea ulterioară a corpului de
planul inferior, după primul contact.
Mecanismul direct mediat intră în discuţie în cazul căderilor în picioare, pe genunchi sau
pe tuberozităţile ischiatice, situaţie în care forţa traumatică se transmite la distanţă prin
intermediul coloanei vertebrale.
Leziunile prin mecanism indirect apar la distanţă de locul de impact.
Aşa cum am arătat, leziunile traumatice interne produse prin precipitare pot îmbrăca
aspecte diferite, gravitatea lor depinzând de o serie de factori:
- viteza de cădere, care la rândul ei depinde de înălţimea de la care cade victima şi de
greutatea corpului;
- proprietăţile planului de care se loveşte corpul în cădere;
- regiunea lezată-cele mai grave sunt leziunile de la nivelul craniului, chiar dacă
precipitarea s-a făcut de la înălţime mică.
În căderea pe vertex, craniul reprezintă locul de acţiune al primelor două forţe,
producând zdrobirea lui.

Concluzii:
Problemele expertizei medico-legale in impuscare sunt numeroase, cunoasterea lor poate
orienta inca de la nivelul cercetarii la fata locului, astfel putandu-se rezolva timpuriu probleme
de ancheta. Autopsia in cadrul mortii prin arme de foc trebuie sa fie cat mai minutioasa.
De asemenea problematica caderii si precipitarii poate ridica numeroase dificultati de
interpretare medico-legală și juridică.

Test de autoevaluare:
1.Care sunt caracteristicile orificiului de intrare? – 2 puncte
2.Care sunt caracteristicile orificiului de iesire?– 2 puncte
3. Mentionati dinamica imprastierii alicelor de la gura tevii pana la 10m– 2 puncte
4. Care sunt problemele expertizei medico-legale in impuscare?– 2 puncte
5. Mentionati caracteristicile lezionale in cadere si precipitare? – 2 puncte

177
Grile:
1.Nu este o caracteristica a orificiului de intrare:
a. plaga rotund-ovalara
b. la tractiunea marginilor plagii acestea se alipesc perfect
c. in afara orficiului propriu-zis prezinta inel de excoriere, inel de manjire si inel de
metalizare

2.La o distanta de 10 m de la gura tevii, imprastierea alicelor se face pe o arie de:

a. 5 cm
b. 20-40 cm
c. 60-80 cm

3.Autoproducerea leziunilor in scop de suicid se apreciaza atunci cand:

a. leziunile sunt situate in regiuni ce nu pun in primejdie viata
b. tragerea se face de la o distanta mare
c. tragerea se face in zone accesibile propriei maini

4.Care dintre urmatoarele nu este specifica caderii simple:

a. leziunile apar pe zone proeminente ale corpului
b. leziunile au caracter unipolar
c. apare discrepanta mare intre examenul extern al cadavrului si examenul intern

5. Care dintre urmatoarele este specifica precipitarii:

a. leziunile apar pe zone proeminente ale corpului
b. leziunile au caracter unipolar
c. apare discrepanta mare intre examenul extern al cadavrului si examenul intern

178
 Modulul V.
ASFIXIILE MECANICE

Unitatea de învăţare:
1. Aspecte generale
2. Problemele expertizei medico-legale in asfixiile mecanice
3. Clasificarea asfixiilor mecanice
4. Aspecte privind asfixiile mecanice prin compresiune
5. Aspecte privind asfixiile mecanice prin ocluzie

Bibliografie
1. D.Dermengiu, Medicina legală – note de curs,Ed. Universitara, Bucuresti, 2011
2. Roxana Zăvoi, Curs de Medicină Legală, editura Medicală Universitară, Craiova, 2007.
3. Groza Ionel, Vasile Astarastoaie, Introducere in medicina legală pentru juristi, Ed. C.H.
Beck, Bucuresti, 2007.
4. V.Belis, Tratat de medicină legală, vol I , Ed. Medicală, Bucuresti, 1995.

Obiectivele modulului
Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
 definiti asfixiile mecanice
 clasificati asfixiile mecanice;
 cunoasteti tatatogeneza in asfixiile mecanice
 cunoasteti aspectele autoptice ale fiecarui tip de asfixie mecanica
 cunoasteti principalele probleme ale expertizei medico-legale in asfixiile mecanice

Aspecte generale
Putem defini respiraţia ca fiind procesul care asigură aportul continuu de oxigen din
mediul înconjurător la nivelul mitocondriilor celulare, unde îşi au sediul enzimele oxireducătoare
ce catalizează reacţiile dintre oxigenul molecular şi produşii finali ai oxidării anaerobe şi
eliminarea în mediul ambiant a dioxidului de carbon, produs în celule de reacţiile oxigenului cu
metaboliţii energetici.
Aportul insuficient de oxigen intracelular este cunoscut în fiziologia clasică sub
denumirea de anoxie (mai corect hipoxie).
Firesc, medicinei legale îi aparţin anoxiile de cauze violente, numite asfixii mecanice.
Termenul de asfixie (grecescul “a sfigmos”=lipsă de puls) este impropriu folosit, dar este
consacrat.

CLASIFICAREA ASFIXIILOR MECANICE

Asfixiile mecanice se clasifică astfel:

A. asfixii prin compresiune:
- spânzurare,
- strangulare,
- sugrumare,
- compresiune toraco - abdominală.
B. asfixii prin ocluzie:
- sufocarea,
- ocluzia căilor respiratorii prin lichide (înecul),
- ocluzia căilor respiratorii prin corpi străini.

179
 Hipoxia determină suferinţe asupra organismului uman în funcţie de: viteza ei de
instalare, intensitatea ei, durata, starea morfopatologică generală a individului.
Suprimarea brutală a oxigenului produce sincopa anoxică urmată de moarte în câteva
minute. Diminuarea lentă a oxigenului din aerul respirat determină răspunsuri, de cele mai multe
ori caracteristice din partea organismului: tulburări senzoriale, tulburări motorii, psihice,
tulburări ale sistemului cardiovascular, tulburări ale sistemului renal, tulburări ale sistemului
endocrin.

PROBLEMELE EXPERTIZEI MEDICO-LEGALE IN ASFIXIILE MECANICE

1. dacă moartea a fost violentă şi s-a datorat unei asfixii mecanice;
2. care a fost modalitatea de asfixie;
3. eventualele leziuni de violenţă descoperite pe cadavru şi stabilirea: caracterului lor
(intravitam sau postmortem), mecanismului de producere, gravităţii lor.

ASFIXII MECANICE PRIN COMPRESIUNE

1 SPÂNZURAREA
Este asfixia mecanică realizată prin compresiunea gâtului, efectuată de către un laţ asupra
căruia acţionează greutatea corpului victimei.
Spânzurarea poate fi:
- tipică - când nodul este situat la ceafă pe linia mediană, corpul atârnând liber (fără
sprijin pe picioare sau pe alte părţi);
- atipică - când nodul este situat oriunde în afara regiunii mediene a cefei.
Ea mai poate fi:
- completă - când corpul atârnă liber în laţ;
- incompletă - când este sprijinit pe oricare alte părţi ale corpului.
Laţul poate fi cu nod fix sau mobil (culant), trecându-se una sau mai multe circulare în
jurul gâtului. Materialul din care este confecţionat laţul poate fi dur, semimoale şi moale.
Ca formă juridică spânzurarea poate fi sinucidere, accident, crimă (cu disimularea crimei
prin spânzurare), formă de execuţie judiciară.
Mecanismul comprimării gâtului a demonstrat că o greutate de numai 2 kg. comprimă
jugularele, în timp ce 5 kg. obstruează carotidele, 15 kg. comprimă traheea, iar 25 kg. comprimă
arterele vertebrale.
Tanatogeneza în spânzurare implică 3 mecanisme:
a) Anoxia anoxică acută care se realizează prin comprimarea vaselor gâtului, iar în
spânzurările tipice laţul împinge limba către faringe determinând blocarea acestuia. Prin acest
mecanism se realizează aşa-numita “spânzurare albastră” (cianoză intensă), în care se realizează
şi se găsesc leziunile locale şi generale din asfixii.
b) Inhibiţia reflexă produce moartea rapid prin excitarea corpusculului carotidian sau
elongaţia nervului vag. În această situaţie timpul va fi insuficient pentru realizarea şi instalarea
leziunilor asfixice generale şi locale, realizându-se aşa-numitele “spânzurări albe”.
c) Tulburările brutale hemodinamice explică realizarea morţii în spânzurările incomplete.
Aşa cum am văzut mai înainte, este suficientă o greutate de 5 până la 16-17 kg pentru a
comprima vasele arteriale ale gâtului, ce conduce imediat la pierderea cunoştinţei, datorită
anoxiei cerebrale.
În spânzurările accidentale, cu capul în jos, moartea survine prin blocarea mişcărilor
respiratorii ale diafragmului prin greutatea viscerelor abdominale care apasă pe el.
Rezumând cele spuse până aici putem aprecia că moartea în spânzurare parcurge
următoarele faze:
- în aproximativ 20 secunde, prin întreruperea circulaţiei cerebrale, se pierde cunoştinţa,
declanşându-se coma;

180
 - după circa 2-3 minute se opreşte respiraţia;
- după 7-8 minute se opreşte inima.
Diagnosticul medico-legal în spânzurare:
a) Examenul extern al cadavrului:
- şanţul de spânzurare reprezintă semnul primordial, semnul cheie. Are următoarele
caracteristici: zonă denivelată, de culoare brun-gălbuie, pergamentată, localizată în treimea
superioară a gâtului, cu direcţie ascendentă spre regiunea nodului, putând fi întreruptă în acest
loc, cu adâncime neuniformă, fiind mai adânc în partea opusă nodului. Acest şanţ reprezintă
mulajul laţului, folosit în spânzurare, pe pielea gâtului.
- cianoza poate fi mai mult sau mai puţin intensă în funcţie de mecanismul
tanatogenerator. Astfel, atunci când nodul este aşezat cât mai lateral, permiţând circulaţia
sângelui către creier pe partea necomprimată, cianoza este intensă; iar când nodul este anterior
sau posterior, ceea ce presupune suprimarea brutală a circulaţiei, cianoza este mai puţin intensă.
- lividităţile cadaverice, în spânzurările tipice, complete se găsesc pe antebraţe, regiunea
hipogastrică, membrele inferioare. Precizăm că pentru a se constitui lividităţi la nivelul
membrelor inferioare, sunt necesare 6-8 ore de suspendare verticală a cadavrului în laţ.
- hemoragii subconjunctivale;
- protruzia limbii între arcadele dentare;
- emisia de spermă şi materii fecale.
Pe corp se pot constata leziuni traumatice de tipul excoriaţiilor sau echimozelor, care se
pot interpreta, în urma cercetării la faţa locului ca fiind produse prin lovire de obiectele din jur în
timpul fazei convulsivante.
b) Examenul intern al cadavrului:
- la nivelul gâtului se pot constata subiacent şanţului de spânzurare infiltrate hemoragice
în musculatura de la acest nivel;
- raportat la poziţia laţului şi a forţei sale de compresie, se pot întâlni fracturi ale
cartilajelor laringelui şi osului hioid.

Figura numărul 11 –Șanț de spânzurare

2 STRANGULAREA
Este asfixia mecanică care se realizează cu ajutorul unui laţ ce se strânge progresiv în
jurul gâtului, acţionat de mâinile agresorului.
Formă juridică-omucidere.
a) Examen extern al cadavrului
- şanţul de strangulare-caracteristici: este situat în treimea medie a gâtului, are direcţie
orizontală, inelar, complet, are adâncime uniformă, fără a avea amprenta nodului.
- la nivelul şanţului de strangulare pot exista leziuni traumatice de tipul excoriaţiilor,
echimozelor.
b) Examen intern al cadavrului:
- semnele generale de asfixie.

181
3 SUGRUMAREA
Este asfixia mecanică realizată prin compresiunea gâtului victimei de către mâna
agresorului. Nu poate fi sinucidere, deoarece o dată cu pierderea cunoştinţei forţa musculară
scade.
Sugrumarea se poate face din faţă sau din spate.
a) Examen extern al cadavrului:
- echimoze ovalare şi excoriaţii semilunare date de pulpa degetelor şi unghiile
agresorului;
- dacă agresorul poartă mănuşi semnele externe sunt atenuate sau lipsesc.
b) Examen intern al cadavrului:
- infiltrate hemoragice în muşchii sternocleidomastoidieni, în capsula tiroidei;
- fracturi ale cartilajelor laringelui;
- semnele generale de asfixie.
Amintim modalitatea criminală prin comprimarea gâtului pe o suprafaţă dură (marginea
diferitelor obiecte dure-pat, scaun, masă).
Mecanismul morţii se realizează prin comprimarea carotidelor, a nervului laringeu şi a
laringelui; deci este un mecanism hemodinamic şi neuroreflex.

4 COMPRESIUNEA TORACO-ABDOMINALĂ
Este modalitatea de asfixie mecanică prin blocarea complianţei toracice realizată prin
comprimarea toracelui şi abdomenului. Se poate realiza accidental (surpări de maluri, prăbuşiri
de ziduri, avalanşe, explozii miniere, răsturnare de vehicule etc.) sau criminal, prin apăsarea cu
genunchii şi greutatea corpului agresorului pe abdomenul şi toracele victimei.
S-a constatat că 50 kg. pot bloca mişcările respiratorii la un adult; desigur că indivizii
atletici pot suporta o greutate mai mare.
Dacă comprimarea se face cu jumătate din greutatea corpului victimei, în 10 minute se
instalează moartea.
Leziunile caracteristice sunt fracturile costale, contuziile pulmonare, rupturi de splină
şi/sau de ficat, fracturi sternale, cu leziuni mediastinale.
Trebuie arătat în final că se poate realiza o compresiune toraco - abdominală accidentală
prin braţul mamei lăsat pe trunchiul sugarului în timpul somnului.

ASFIXII MECANICE PRIN OCLUZIE

1 SUFOCAREA
Este asfixia mecanică care se realizează prin obturarea orificiilor respiratorii (nasul şi
gura) fie cu mâna, fie cu ajutorul unor obiecte moi (pernă, prosop, batistă, etc.).
Formă juridică-omucidere; accident (mai ales la copii prin pungi de plastic sau benzi
adezive aplicate peste cap).
a) Examen extern al cadavrului:
- în jurul nasului şi al gurii există echimoze ovalare şi excoriaţii semilunare date de
mâinile agresorului;
- în situaţia folosirii obiectelor moi semnele externe pot lipsi.
b) Examen intern al cadavrului:
- infiltrate hemoragice la nivelul limbii, al mucoasei vestibulare a buzelor.

2 OBSTRUCŢIA CĂILOR RESPIRATORII CU CORPI STRĂINI

Se produce prin bol alimentar, vărsături, aspirat sanguin, etc.
Presupune o disfuncţie în sincronismul funcţionării muşchilor şi a timpilor

182
 deglutiţiei, urmarea atrofiilor, anesteziilor sau tulburărilor de deglutiţie la cei cu
accidente vasculare cerebrale sau cu traumatisme craniene. Evidenţierea la necropsie a
corpului străin este revelatoare.
La copii, acest mod de asfixie se produce prin corpi străini diverşi, de regulă rotunzi,
netezi, mici sau chiar prin administrare de medicamente (caşete).

Figurile numărul 11/12 – Asfixie mecanică prin obstrucția căilor respiratorii cu corp străin

3. ÎNECUL
Este asfixia mecanică care se produce prin înlocuirea aerului respirator cu orice lichid,
fiind suficient ca numai nasul şi gura să se găsească în lichid.
Formă juridică-accident, sinucidere, omucidere sau disimularea crimei prin înec.
Pentru crimă pledează existenţa leziunilor traumatice cu caracter vital ce nu puteau fi
autoproduse. Pentru sinucidere, esenţiale sunt antecedentele şi modul de producere al înecului
(corpuri grele în buzunare, legarea mâinilor, etc. ). Accidentele urmate de submersie se
întâlnesc în stările de beţie, înec în apă mică, intoxicaţie cu monoxid de carbon etc.
Înecul se realizează în mai multe etape:
- preasfixică - cu apnee voluntară şi reflexă;
- dispnee inspiratorie - în care se înghite şi se aspiră lichid;
- faza convulsivă - urmată de pauze respiratorii şi în final respiraţii ample terminale.
Fiecare fază durează aproximativ 1 minut.

Tanatogeneza înecului
Asupra organismului uman apa are următoarele acţiuni:
- anoxia -prin blocare alveolară;
- termică - hipotermie;
- mecanică - ruperea alveolelor.
Deci ori de câte ori se realizează blocarea barierei alveolocapilare de către lichide ce
intră în circulaţia generală, se produce asfixie prin înec albastră.
Declanşarea unui reflex având ca punct de plecare pielea, epigastrul, laringele sau
alveolele, realizează înecul alb sau hidrocuţia.
Laringospasmul cu pierderea cunoştinţei duce la un înec alb. Hidrocuţia se poate
produce ca urmare a unei sincope, dată de diferenţa brutală dintre temperatura mare a corpului
uman şi temperatura apei.
Mecanismul mixt al înecării se realizează la cardiaci, la care efortul grăbeşte instalarea
rapidă a insuficienţei cardiace (mecanism de submersie - epuizare).
a) Examenul extern al cadavrului:
- cutis anserina - urmarea contactului cu apa rece;
- macerarea pielii palmelor şi plantelor la circa 3-6 ore;

183
 - mâna de spălătoreasă după 3-5 zile;
- detaşarea pielii în lambouri după 10-15 zile;
- detaşarea şi căderea “mănuşilor morţii” la aproximativ o lună;
- căderea fanerelor după 10-20 zile;
- depuneri de alge;
- leziuni traumatice dar fără caracter vital;
- “ciuperca înecaţilor” se găseşte în jurul nasului ca o spuma albicioasă, densă
(formată din apa inspirată amestecată cu bule de aer şi mucus din căile respiratorii), ce apare
la scoaterea cadavrului din apă.
b) Examenul intern al cadavrului:
- plămânul hiperhidroaeric (balonizat) cu edem;
- emfizem acut asfixic şi atelectazie (plămânul polimorf Lacassagne);
- dilatarea cordului drept;
- petele Paltauf;
- cantitate apreciabilă de apă în tubul digestiv;
- nisip şi alge în căile respiratorii;
- leziuni de putrefacţie-la înecat putrefacţia începe de la cap şi de aici se întinde la
torace. Gazele de putrefacţie scot cadavrul la suprafaţă, funcţie şi de temperatura apei, după
circa 3-4 zile, chiar dacă a fost legat de greutăţi mari. Scoaterea cadavrului din apă duce la
accelerarea rapidă a putrefacţiei.

Concluzii:
Asfixiile mecanice prezinta importanta prin frecventa lor in practica juridica si medico-
legala curenta. Aspectele privind asfixiile mecanice sunt deosebit de importante dat fiind faptul
ca asfixia mecanica poate fi folosita in disimularea unui omor (de exemplu punerea in lat a unui
cadavru in vederea disimularii unui omor prin spanzurare, aruncarea unui cadavru in apa,etc.),
astfel atat cercetarea la fata locului cat si autopsia medico-legala trebuie sa fie efectuate judicios.

Test de autoevaluare:
1. Definiti asfixiile mecanice – 2 puncte
2. Cum sunt clasificate asfixiile mecanice?– 2 puncte
3. Care este semnul cheie in spanzurare si care sunt caracteristicile lui? – 2 puncte
4. Care sunt constatarile autoptice in inec– 2 puncte
5. Care sunt principalele probleme ale expertizei medico-legale in asfixiile mecanice?– 2
puncte

Grile:
1. Care dintre urmatoarele este o asfixie mecanica prin ocluzie ?
a. spanzurarea
b. strangularea
c. sufocarea

2. Care dintre urmatoarele nu este o caracteristica a santului de spanzurare?

a. are o adancime uniforma
b. apare ca o zona brun-galbuie,pergamentata
c. se intrerupe corespunzator nodului atunci cand acesta este fix

3. La autopsie, semnul revelator in obstructia cailor respiratorii cu corp strain este:

a. evidentierea corpului strain
b. hemoragia subconjunctivala
c. cianoza patului unghial

184
4. Ce greutate este suficienta pentru comprimarea vaselor gatului in spanzurare?
a. 2 kg
b. 16-17 kg
c. intreaga greutate a corpului

5. Nu este o caracteristica a santului de strangulare:

a. formeaza o circulara completa
b. are o adancime uniforma
c. se intrerupe corespunzator nodului

185
 Modulul VI.
LEZIUNILE ȘI MOARTEA PRODUSE PRIN AGENȚI FIZICI

Unitatea de învăţare:
1. Aspecte generale
2. Leziunile și moartea prin temperatura înaltă
3. Leziunile și moartea prin frig
4. Leziunile și moartea prin variațiile presiunii atmosferice
5. Leziunile și moartea produse prin radiații ionizante
6. Leziunile și moartea prin energei electrică

Bibliografie:
1. D.Dermengiu, Medicina legală – note de curs,Ed. Universitara, Bucuresti, 2011
2. Roxana Zăvoi, Curs de Medicină Legală, editura Medicală Universitară, Craiova, 2007.
3. Groza Ionel, Vasile Astarastoaie, Introducere in medicina legală pentru juristi, Ed. C.H.
Beck, Bucuresti, 2007.
4. V.Belis, Tratat de medicină legală, vol I , Ed. Medicală, Bucuresti, 1995.

Obiectivele modulului
Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
 definiţi agentii fizici;
 prezentaţi leziunile locale și generale produse de temperatura crescută si scăzută;
 cunoasteti problemele expertizei medico-legale tema studiata;
 cunoasteti aspecte legate de presiunea atmosferica și radiațiile ionizante;
 cunasteti constatrile autoptice in electrocuție.

Aspecte generale
Energiile fizice ale mediului înconjurător acţionează asupra organismului uman
determinându-l să răspundă printr-un sistem complex numit reacţie de adaptare.
Desigur, posibilităţile de adaptare ale organismului sunt limitate, ceea ce conduce în final
la disfuncţii majore sau minore ale organismului, având drept consecinţă apariţia diverselor
leziuni sau chiar moartea.
Medicina legală studiază următorii agenţi fizici: energia termică cu cele două aspecte ale
sale frigul şi căldura; energia electrică industrială şi naturală; presiunea atmosferică şi radiaţiile
ionizante.

1. LEZIUNILE ŞI MOARTEA PRIN TEMPERATURĂ ÎNALTĂ

Acţiunea temperaturii crescute asupra organismului uman determină leziuni locale şi

generale.
1.1 LEZIUNILE LOCALE
Leziunile locale se numesc arsuri şi sunt rezultatul acţiunii directe a energiei calorice,
care acţionează prin conducţie, convecţie şi radiaţie. Apar ca leziuni strict delimitate ale pielii,
atunci când temperatura locală este de 45- 460 C sau mai mare.
Arsurile mai pot fi produse prin aplicarea locală (voită, accidentală sau criminală) a unor
substanţe chimice (acizi, baze), prin acţiunea curentului electric sau de radiaţiile ionizante.
Profunzimea şi suprafaţa arsurilor sunt direct proporţionale cu natura agentului termic,
cantitatea de căldură absorbită de ţesuturi, timpul de expunere. Putem spune că gravitatea unei
arsuri depinde de gradientul vertical de temperatură al locului de acţiune al factorului termic.

186
 Există patru grade de arsuri:
- arsurile de gradul I - zonă eritematoasă, uşor tumefiată, însoţită de durere locală.
Eritemul şi tumefacţia dispar dacă persoana decedează.
- arsurile de gradul II- prezenţa flictenelor şi a reacţiei inflamatorii perifocale.
- arsurile de gradul III- zonă de necroză tisulară cu formarea de escare, ce se
delimitează net de ţesuturile înconjurătoare.
- arsurile de gradul IV- ţesuturile sunt carbonizate. Acest grad interesează ţesuturile în
toată profunzimea lor, deci şi oasele. Obişnuit se întâlneşte la cadavre şi priveşte fie o regiune
corporală, fie tot corpul. În această ultimă situaţie cadavrele se găsesc într-o poziţie caracteristică
numită poziţia boxerului, prin coagularea proteinelor musculare (predominenţa flexorilor).

1.2 LEZIUNI GENERALE PROVOCATE DE ARSURI. ŞOCUL

POSTCOMBUSTIONAL

Se mai numeşte „boala arşilor”. Gravitatea este dată de profunzimea şi suprafaţa

arsurilor. Calcularea suprafeţei arse se face după „regula lui 9” (Berkov).
Clinic, evoluţia şocului urmează în general câteva etape bine determinate. Astfel, în
primul moment, victima este conştientă, ca apoi să devină agitată, are senzaţia intensă de sete,
apar în scurt timp respiraţia superficială şi rapidă, scăderea pulsului, oliguria, vărsături, diaree,
convulsii, delir şi spre final, apatia.
Fiziopatologic aceste manifestări se datorează fenomenului de intoxicaţie generală a
organismului cu produsele de degradare tisulară de la locul arsurilor, vehiculate de circulaţie,
precum şi de reacţiile diferitelor sisteme la această agresiune.
Complicaţia de temut, pe care practica medico-legală a dovedit-o ca prezentă în marea
majoritate a cazurilor, este bronhopneumonia. Se pot ivi complicaţii embolice, infarcte unice sau
multiple, urmarea vehiculării circulatorii a grăsimii hipodermice lichefiată de agentul termic sau
prin trombi, porniţi din vasele din regiunea arsă.

1.3 PROBLEMELE EXPERTIZEI MEDICO-LEGALE ÎN ARSURI SE REFERĂ

LA:

a) Diagnosticul pozitiv de leziune prin arsură;

b) Stabilirea formei de energie calorică care a produs arsura;
c) Momentul producerii arsurilor: intravitam sau postmortem;
d) Cauza decesului;
e) Identificarea cadavrelor carbonizate;
f) Stabilirea, în caz de accidente colective; a succesiunii arsurilor.

a) După cele expuse până aici, considerăm problema identificării leziunilor prin arsură ca
fiind relativ uşoară.
b) Este cunoscut faptul că lichidele fierbinţi produc arsuri şi flictene care au direcţie de sus
în jos (descendent), flacăra produce arsuri directe sau indirecte (prin aprinderea hainelor) cu
direcţia ascendentă, iar alte produse inflamabile care îmbibă hainele pot fi decelate în laboratorul
de toxicologie.
c) Este necesară examinarea flictenelor de pe piele, a căilor respiratorii şi a sângelui.
Astfel flictena vitală are în interior lichid bogat în leucocite şi fibrină şi eritem perifocal; iar
flictenele produse postmortem, cu conţinut lichidian sau gazos, nu au eritem inflamator
perifocal, iar lichidul are o cantitate mică de elemente celulare. Prezenţa arsurilor în gură şi în
faringe, existenţa funinginei în căile respiratorii, vor indica faptul că victima a murit în urma
arsurilor şi că prezenta mişcări respiratorii în timpul arderii. Determinarea carboxihemoglobinei

187
în sângele recoltat din părţile profunde ale cadavrului, dovedeşte că individul a respirat în timpul
combustiei.
d) Decesul victimei se poate produce prin:
- şoc combustional - în arsuri de peste 60% din suprafaţa corpului;
- complicaţii septice secundare;
- şoc cronic prin leziuni hepato - renale.
Precizăm că nu întotdeauna moartea se produce ca urmare a arsurilor şi poate fi
determinată de asfixia cu fum sau de intoxicaţia cu oxid de carbon.
e) Identificarea cadavrelor carbonizate este de cele mai multe ori dificilă, nu numai în ceea
ce priveşte persoana, ci şi în apartenenţa de sex, iar în cazul carbonizării copiilor, când rămân
fragmente osoase se pune problema studierii histologice pentru determinarea apartenenţei de
specie.
Identificarea persoanei se face pe baza odontogramei, existenţa unor calusuri sau vicii
osoase cunoscute de cei apropiaţi, sau identificarea unor obiecte metalice care au rezistat
combustiei (catarame, inele, cercei, coroane sau dinţi metalici, etc.) şi prin amprentă genetică
(ADN).
Pentru stabilirea sexului este necesară existenţa unor părţi moi. Dintre acestea prezenţa
uterului poate fi uneori edificatoare.
f) Stabilirea succesiunii arsurilor poate prezenta interes civil sau de asigurare. Obişnuit se
rezolvă prin stabilirea distanţei victimei faţă de focarul incendiului, prin întinderea şi gravitatea
leziunilor dar şi ţinând cont de sex, vârstă, concentraţia oxidului de carbon în sânge.
Din punct de vedere medico-legal moartea prin arsuri poate fi: accident (de cele mai multe
ori), suicid (rar), omucidere.
Sunt cazuri de disimulare a crimei prin combustia prelungită a corpului victimei (cadavrul
de nou-născut poate arde complet în 2-3 ore dacã combustia se face într-o sobã cu tiraj bun).

LEZIUNI GENERALE PROVOCATE DE ACȚIUNEA GENERALĂ A CĂLDURII

sunt douã mari afecţiuni:
- insolaţia;
- şocul hipertermic.
Insolaţia este rezultatul supraîncălzirii corpului şi în special a capului în zonele toride de
vară. Poate îmbrăca forme uşoare, grave sau mortale.
Şocul hipertermic
Apare de obicei în mediu industrial în timpul executării diferitelor activităţi în medii
supraîncălzite şi umede. Este o alterare a echilibrului existent între termogeneză şi termoliză.
În cazurile în care temperatura creşte iar pierderea căldurii este împiedicată, apar
transpiraţii profuze, hiperemia feţei, iar dacă temperatura corporeală atinge 44-450 C se produce
paralizia centrilor nervoşi cu moarte consecutivă.

2. LEZIUNILE ŞI MOARTEA PRIN FRIG

Ca şi căldura poate acţiona local şi general. Local poate produce degerături, iar asupra
întregului organism apare hipotermia.

2.1 LEZIUNILE LOCALE

Leziunile locale se numesc degerături. Degerăturile apar la extremităţi şi în regiunile
descoperite (nas, urechi, etc.). Un factor adjuvant în apariţia lor îl joacă umezeala, vântul,
încălţămintea si îmbrăcămintea prea strâmtă, dar şi terenul biopatologic al individului.
În mod obişnuit se împart în 4 grade:
- degerături de gradul I: vasoconstricţie în primul moment, ceea ce determină culoarea
albă a pielii şi scăderea sensibilităţii locale, urmată de o vasodilataţie paralitică şi colorarea în

188
albastru- violaceu a tegumentului. Dacă expunerea la frig încetează această fază este reversibilă.
La cadavru nu se păstrează.
- degerături de gradul II: sunt caracterizate de apariţia flictenelor cu lichid sanghinolent,
inflamator ce conţine puţine elemente albe, hematii parţial lizate dar nu conţine fibrină.
- degerături de gradul III: apar atunci când se produce necroza pielii şi a stratului
subcutanat.
- degerături de gradul IV: necroza se întinde profund, prinzând şi osul, cu apariţia
gangrenei uscate sau umede

2.2 LEZIUNILE GENERALE. HIPOTERMIA.

Sub acest titlu se înţeleg totalitatea tulburărilor morfofiziopatologice care apar la
organismul uman atunci când temperatura corpului scade sub nivelul de echilibru termic. Dacă
scăderea este majoră se produce moartea prin hipotermie. Obişnuit aspectul fiziopatologic al
hipotermiei la un individ sănătos parcurge mai multe faze:
- la început are o reacţie de apărare la frig, exteriorizată prin apariţia frisonului şi
excitarea funcţiilor vitale: tahicardie, hipertensiune arterială, hiperreflexie.
- urmează o fază de deprimare a funcţiilor vitale-deprimarea sistemului nervos central, a
cordului, a respiraţiei, atingând o stare de letargie similară hibernării şi morţii aparente. În
această fază, la temperaturi corporeale sub 30⁰ C, mecanismele de adaptare , practic sunt
blocate, organismul comportându-se practic ca un corp inert. Astfel sub 300 C se produce
pierderea conştienţei, sub 28⁰ C se instalează areflexia cu delir de „somn alb”. Apare
vasodilataţia cutanată paralitică, ce poate conduce victima la reacţii paradoxale (dezbrăcarea în
frig). Nu mai este posibilă sesizarea riscului de refrigerare.
- în sfârşit, sub 24-25⁰ C se instalează paralizia funcţiilor vitale, instalându-se moartea.
Datorită imposibilităţii de a sesiza sfârşitul letal apropriat, moartea se produce fără dureri
şi fără anxietate, de unde şi denumirea de „moarte dulce”, „moarte albă” sau „moarte prin
narcoză rece”.
Oprirea inimii se face la temperaturi de 20-25⁰ C sau la temperaturi mai ridicate
neputându-se stabili cu exactitate valoarea exactă a temperaturii care induce acest lucru.
Moartea prin hipotermie se instalează prin răcirea corpului şi nu prin îngheţare.
Sunt cunoscute cazurile în care victima este mult mai sensibilă la acţiunea frigului: nou-
născuţi, copii, bătrâni, caşectici, subnutriţi, stări depresive, afecţiuni cardiovasculare, intoxicaţia
alcoolică.
Diagnosticul morţii prin frig se bazează pe semnele externe şi semnele interne găsite la
cadavru:
- lividităţile cadaverice de culoare roşu-deschis (afinitate crescută a hemoglobinei
pentru oxigen sub acţiunea frigului); ele se închid la culoare după dezgheţare. Această coloraţie
roşie s-ar putea explica prin cantitatea mare de oxigen, rămas neutilizat.
- organele interne au o coloraţie violaceu-închis (hemoliză puternică);
- sângele organelor interne este de culoare închisă;
- petele Vişnevschi, care sunt mici sufuziuni sanguine în număr de 50-100, situate în
stratul superficial al mucoasei gastrice şi care au o culoare cafenie.
Din punct de vedere al clasificării juridice moartea prin hipotermie poate fi: accident (de
cele mai multe ori), omor (în special la nou-născuţi sau asupra unor persoane aflate în
imposibilitatea de a se apăra), sinucidere (extrem de rară, se întâlneşte în special la bolnavii
psihici).
Cadavrul se poate păstra nelimitat la temperaturi sub 0⁰ C, cu conservarea perfectă a
tuturor leziunilor anatomopatologice.
Dezgheţarea în vederea autopsierii se recomandă a fi făcută în camere răcoroase,
deoarece putrefacţia se instalează foarte rapid după dezgheţare.

189
 Din punct de vedere medico-legal este problematică stabilirea morţii prin frig. În
principiu ea se stabileşte prin eliminarea altor cauze de moarte violentă, coroborate cu datele de
anchetă, alături de alţi factori ce ar putea contribui la hipotermie: intoxicaţia alcoolică (grăbeşte
termoliza), accidente vasculare, etc.

3. LEZIUNILE ŞI MOARTEA PRIN VARIAŢIILE PRESIUNII ATMOSFERICE

Presiunea atmosferică de 760 mm Hg reprezintă parametrul optim pentru reacţiile

biochimice vitale. Este firesc că orice variaţie în plus sau în minus a presiunii atmosferice
conduce la instalarea unor disfuncţii majore sau chiar moarte.
a) Scăderea presiunii atmosferice are drept consecinţe principale apariţia a două entităţi
patologice: boala de altitudine şi şocul de decompresiune bruscă.
Boala de altitudine apare în general la ascensiuni rapide ale unor indivizi neantrenaţi, de
la o altitudine joasă, la peste 3000-3500 m. În această situaţie timpul de adaptare al
organismului, prin intrarea în funcţie a mecanismelor fiziologice compensatoare, este extrem de
scurt, generând o serie de manifestări. Aceste manifestări sunt următoarele: la început euforie,
după care se instalează oboseala, somnolenţa, apatia, diminuă atenţia, memoria, apărând
obnubilarea, mişcări greoaie, dureri abdominale, respiraţie dificilă, paralizii şi în final comă şi
moarte.
Şocul de decompresie bruscă de la presiune normală la presiune scăzută. Boala
aviatorilor
Este un sindrom supraacut de decompresie care apare la aviatori sau la călătorii din
avion, atunci când sistemele de presurizare şi etanşeizare se defectează brusc, iar zborul se
efectuează la înălţimi mari unde presiunea atmosferică este extrem de scăzută (la 16000 m
presiunea atmosferică este de 70 mm Hg).
În acest caz se produce distensia brutală a tuturor gazelor din corpul omenesc,
producându-se leziuni grave, unele incompatibile cu viaţa.
De regulă moartea este fulgerătoare. La altitudini mai mici (8000-10000 m), leziunile au
o oarecare evoluţie în timp, dar pierderea cunoştinţei de către pilot induce inevitabil la catastrofă
aviatică.
Şocul de decompresie bruscă de la presiune crescută la presiune normală. Boala
chesonierilor
Se produce prin trecerea bruscă în stare gazoasă a azotului dizolvat în sânge (sub efectul
presiunii crescute), la ridicarea rapidă la suprafaţă (deci presiune normală) a lucrătorului
subacvatic.
b) Sindromul de presiune crescută.
Apare la scafandrii autonomi atunci când scufundarea se face prea rapid, presiunea
aerului respirat neavând aceeaşi valoare ca presiunea apei, încât aceasta din urmă, fiind mai
mare, blochează mişcările respiratorii, omul murind prin asfixie generată de compresiunea
toraco - abdominală.

4. LEZIUNILE ŞI MOARTEA PRODUSE PRIN RADIAŢII IONIZANTE

Ne vom referi la acţiunea razelor X, cele mai des folosite în practica medicală curentă,
dar şi în alte domenii de activitate. Celelalte tipuri de radiaţii (alfa, beta, gama) produc în
principal leziuni asemănătoare.
Iradierea cu raze X produce leziuni locale şi leziuni generale, care pot fi acute şi cronice.
a) Leziuni locale acute se numesc radiodermite şi îmbracă 3 grade de gravitate:
- radiodermita de gradul I se caracterizează prin: eritem difuz cu tumefiere uşoară a
regiunii care este dureroasă spontan şi la compresie. Pielea este roşie-roz.

190
 - radiodermita de gradul II: pielea roşie-violacee, edemaţiată, cu flictene (apar la 10-12
zile). Ruperea flictenelor lasă tegumentul cu o suprafaţă ulcerată, umedă, care este înconjurată
de un lizereu albicios
- radiodermita de gradul III - numită şi radionecroză; este o formă gravă, cu debut în a-
5- a, a-6-a zi de la iradiere. Apar ulceraţii dureroase.
b) Leziuni locale cronice. Manifestarea tipică este radiodermita radiologilor, mult mai
rar întâlnită datorită mijloacelor tehnice de protecţie şi dozare a radiaţiilor. În această maladie
pielea este pigmentată, uscată, subţire, cu numeroase teleangiectazii. Deseori se observă placarde
cenuşii, unghiile devin mate, sfărâmicioase, iar părul regiunii cade.
În afara acestor leziuni cutanate se întâlnesc complicaţii nervoase, cardiovasculare,
digestive, respiratorii, oculare. Poate să apară cancerul radiologilor. Razele X determină
sterilitate şi pot sta la baza apariţiei malformaţiilor congenitale la copiii ale căror mame au fost
iradiate.
c) Leziuni generale sunt cunoscute sub numele de boală de iradiere, care apare după
expuneri prelungite la radiaţii X sau iradieri brutale cu doze mari.
Succesiunea apariţiei leziunilor şi manifestările acestora sunt oarecum caracteristice.
Fazele bolii de iradiere sunt următoarele:
- reacţia precoce manifestată prin cefalee, greţuri, vărsături, anorexie, senzaţie de
oboseală şi slăbiciune musculară. Dacă doza suportată este foarte mare, această fază trece repede
într-un şoc ireversibil cu deces.
- intervalul liber, în care victima se simte bine timp de zile sau săptămâni.
- reacţia principală - pe primul loc se situează leucopenia, anemia şi trombopenia
(sindrom de inhibiţie medulară). Scăzând rezistenţa pereţilor vasculari, apar hematemeze,
hemoptizii, hematurii, sângerări ale mucoaselor şi pielii, diverse infecţii. Din cauza diverselor
manifestări digestive (vărsături, diaree), se ajunge la un sindrom de deperdiţie hidro-mineral
acut.
- etapa de reconversie (după circa 2-3 luni) se manifestă prin atenuarea în timp a
simptomelor, dar cu persistenţa anemiei.
- etapa tulburărilor cronice se poate instala numai dacă leziunile suferite permit reluarea
normală a funcţiilor ţesuturilor, organelor şi sistemelor. tisulare sunt persistente şi constau în
procese de fibroză, scleroză hialină. Din punct de vedere medico-legal, leziunile şi moartea prin
radiaţii ionizante sunt de cauze accidentale, imprevizibile, supradozare sau neglijenţă.
Sinuciderea este excepţională.

5. LEZIUNILE ŞI MOARTEA PRIN ENERGIE ELECTRICĂ

Energia electrică este de provenienţă naturală şi industrială. Producerea, distribuirea şi

consumul energiei electrice implică unele riscuri, iar contactul acesteia cu organismul uman este
periculos şi deseori mortal.
Contactul omului cu o sursă de energie electrică determină electrocutarea sau
electrocuţia.

1. ELECTROCUTAREA
Reprezintă un complex de modificări patologice, morfofuncţionale, locale şi generale,
care apar la om atunci când corpul său este străbătut de un curent electric.
Electrocuţia se poate realiza în 3 feluri:
- prin contact direct unipolar, când se atinge o singură sursă de curent cu o parte a
corpului, curentul scurgându-se în pământ;
- prin contact direct bipolar, atunci când se ating concomitent două surse de curent cu
două părţi diferite ale corpului;

191
 - prin arc voltaic - fără atingerea concretă a sursei de curent. Se realizează la curenţi
foarte puternici, când distanţa care separă conductorul de om este cuprinsă între 0,7 m (pentru
T=1000-10000 V) şi 3,7 m (pentru T=400000 V).
Tanatogeneza pune în balanţă două mecanisme: unul reprezentat de asfixie indusă de
tetanizarea musculaturii respiratorii, iar altul prin fibrilaţia ventriculară indusă de curent.
Diagnosticul de moarte prin electrocuţie se pune pe baza semnelor externe şi interne.

Semne externe
Pe piele la locul de intrare sau de ieşire a curentului, se constată următoarele:
a) Marca electrică - se prezintă ca o depresiune a pielii, dură, de formă rotundă sau
ovalară, de culoare alb-cenuşie sau galbenă, cu marginile uşor ridicate, cu dimensiuni care
depăşesc rar 1 cm.
b) Arsura electrică - se aseamănă cu cea dată de alte surse termice. Nu există hemoragii.
Se constată toate gradele de arsură. Flictenele sunt bine delimitate şi fără reacţie inflamatorie
perifocală.
c) Metalizarea este impregnarea pielii, la locul de contact, cu particule metalice provenite
din conductor. Apare la locul de contact în cazul curenţilor continui, dar şi la locul de ieşire, în
cazul curenţilor alternativi.
d) Edemul electrogen se poate găsi în dreptul semnelor enumerate până aici, sau la
distanţă, putând avea o întindere mai mică sau mai mare. Are ca substrat de formare modificările
vasculare generate de curentul electric.
Semnele interne sunt nespecifice, fiind reprezentate de un tablou patomorfic caracteristic
asfixiei.
Problemele expertizei medico-legale sunt legate de precizarea realităţii morţii, data
morţii, poziţia cadavrului.
Hainele şi încălţămintea victimei trebuie examinate minuţios (ude, rupte, arse), precum şi
tegumentul. Se vor căuta de asemenea leziuni de lovire, cădere sau produse prin mijloace de
reanimare.
Examenul la faţa locului va da informaţii privind sursa de curent, felul conductorului,
forma, suprafaţa şi numărul contactelor, eventual timpul de contact. Privind locul accidentului
importante sunt: natura solului, starea sa de umiditate, starea atmosferei, condiţii de lucru.
Electrocuţia poate fi accidentală (aproape întotdeauna), sinucidere, uneori omucidere.

2. FULGERAŢIA
Fulgerul este o scânteie electrică ca urmare a descărcării energiei electrice între doi nori,
iar trăznetul reprezintă descărcarea între nor şi pământ. Are intensitatea de peste 200000 A şi
tensiuni de peste 1 miliard de volţi. Poate degaja o căldură de peste 250000 C.
În caz de fulgeraţie la om moartea survine foarte rapid. Atunci când trăznetul nu loveşte
direct persoana, se produc leziuni indirecte prin: zgomot, lumină, temperatură, presiune
atmosferică.
Efectele principale sunt: mecanice, termice, biologice şi electromecanice.
Efectele mecanice se manifestă distructiv, producând la intrare şi ieşire, plăgi profund
penetrante, cu margini neregulate, zdrenţuite, leziuni osteoarticulare, amputaţii, etc. Victima are
hainele şi încălţămintea sfâşiate, putând fi aruncată la pământ, găsindu-se şi leziuni de cădere.
Efectele termice se manifestă prin apariţia arsurilor de toate gradele, ajungându-se la
carbonizarea corpului. Caracteristic pentru trăznet sunt figurile de trăznet, având formă de arbori
ramificaţi, care dispar în 24 de ore.
Efectele biologice sunt reprezentate de apariţia metalizării, edemului, hiperpigmentării
tegumentului.

192
 Efectul electromagnetic se manifestă prin metalizarea obiectelor metalice ale victimei. În
situaţia în care victima supravieţuieşte rămâne cu sechele oculare, otice, psihice şi mai rar
nervoase.
Examenul medico-legal al victimei trebuie completat cu examenul la faţa locului şi cu
datele meteorologice ale regiunii respective, la momentul producerii morţii.

Concluzii:
Agentii traumatici fizici sunt frecvent întalniti in practica medico-legala, astfel cateva
notiuni elementare trebuiesc cunoscute vis`a`vis de aceasta problematică. Cunoașterea
principalelor aspecte lezionale poate orienta organul de urmărire și cercetare penală incă din
timpul cercetării la fața locului.

Test de autoevaluare:
1. Care sunt leziunile locale produse de temperatura inalta si care sunt caracteristicile
lor ? – 2 puncte
2. Care sunt problemele expertizei medico-legale in arsuri ? – 2 puncte
3. Pe ce se bazeaza diagnosticul mortii prin frig? – 2 puncte
4. Ce se constată la examenul extern al cadavrului in electrocuție?– 2 puncte
5. Care sunt efectele principale în fulgerație? – 2 puncte

Grile:
1.Leziunile locale produse de temperatura înalta se numesc:
a. radiodermite
b. degeraturi
c. arsuri

2. Petele Vișnevscki apar in :

a. hipotermie
b. electrocuție
c. hipertermie
3. Parametrul optim pentru reacțiile biochimice vitale este consiterat:
a. presiunea atmosferica de 900 mmHG
b. presiunea atmosferică de 600 mmHG
c. presiunea atmosferica de 760 mmHG

4.In electrocuție, contactul direct unipolar presupune:

a. se ating concomitent două surse de curent cu două părţi diferite ale corpului
b. se atinge o singură sursă de curent cu o parte a corpului, curentul scurgându-se în
pământ
c. fără atingerea concretă a sursei de curent

5. Leziunile locale acute produse de radiațiile ionizante se numesc:

a. radiodermite;
b. arsuri;
c. degerături.

193
 Modulul VII.
TOXICOLOGIE MEDICO-LEGALĂ

Unitatea de învăţare:
1. Aspecte generale
2. Toxicitatea
3. Clasificarea toxicelor și caile de patrundere a toxicelor in organism
4. Soarta toxicelor in organism si căi de eliminare
5. Expertiza medico-legală în intoxicații
6. Toxice intalnite frecvent in practica medico-legală

Bibliografie:
1. Roxana Zăvoi, Curs de Medicină Legală, editura Medicală Universitară, Craiova, 2007
2. Beliş V., sub red. – Tratat de medicină legală, vol. II; Ed. Medicală, Bucureşti, 1995.
3. Dermengiu D., Gorun G. - Toxicologie medico – legală, Ed. Viaţa Medicală Românească,
Bucureşti, 2006
4. Dermengiu D., Curcă G.C., Gheorghiu V., Popescu I., Dogăroiu C., Hostiuc S. –
Medicină Legală – note de curs, Ed. Universitară, Bucuresti, 2011.

Obiectivele modulului
Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
 definiţi toxicul/toxicitatea;
 prezentati caile de patrundere, soarta toxicleor în organism, căile de eliminare
 cunoasteti problemele experizei medico-legale în intoxicații
 dobanditi informații minime despre principalele intoxicatii intalnite în practica medico-legală

Aspecte generale
Pornind de la săgeata otrăvită a triburilor primitive şi până în ziua de azi, omenirea s-a
folosit de diferite toxice fie pentru a-şi consolida poziţia de supravieţuitor faţă de alte specii, fie
pentru a atinge noi tehnologii competitive.
În felul acesta toxicologia s-a instaurat ca ştiinţă, devenind independentă.
Toxicologia medico-legală se ocupă de studiul proprietăţilor fizico-chimice, precum şi de
modul de acţiune al toxicelor asupra organismului uman.
Prin toxic înţelegem orice substanţă exogenă care prin proprietăţile sale fizico-chimice,
doză şi mod de acţiune, poate produce o stare patologică numită intoxicaţie, ce poate duce chiar
la moarte.
Nu se consideră ca făcând parte din clasa toxicelor acele corpuri care acţionează prin
însuşirile lor mecanice şi nici toxinele microbiene.
1. TOXICITATEA Prin toxicitate se înţelege suma proprietăţilor fizico-chimice ale unei
substanţe în opoziţie cu reacţia de răspuns a organismului la această substanţă. Pentru
determinarea toxicităţii unei substanţe se folosesc următorii parametrii. D.L. 50- este cantitatea
de substanţă toxică ce produce moartea la 50% din animalele de experienţă pe care se testează
toxicul respectiv. D.M.M.- doza minimă mortală este cea mai mică cantitate de toxic ce produce
moartea unităţii de greutate a animalului de experiment. D.M.L.- doza minimă letală este cea
mai mică cantitate de toxic ce produce moartea unui individ adult. Desigur că pentru copii,
bătrâni, persoanele bolnave, dozele pot fi mult mai mici.

194
 Toxicitatea poate fi influenţată de:
 specia animală - nicotina nu este toxică pentru capre;
 vârsta - nou-născuţii, copiii şi bătrânii sunt mult mai sensibili la toxine;
 starea fiziologică - ciclul menstrual şi graviditatea sensibilizează organismul la toxice
(novocaina în doze terapeutice poate determina decesul unei gravide);
 starea patologică - hepaticii au o capacitate scăzută de detoxifiere;
 rasa - malaezienii reacţionează la morfină prin agitaţie, pe când caucazienii prin
somnolenţă;
 greutatea corporeală - obezii necesită doze crescute de anestezic.
Toxicitatea mai poate fi influenţată şi de proprietăţile toxicului, de modul lui de
administrare, precum şi de alţi factori ca:
 concentraţie (5 ml. de acid sulfuric pot produce leziuni grave, dar aceeaşi cantitate în
diluţie de 2-3% constituie limonadă acidă);
 doză;
 viteza de administrare;
 calea de administrare;
 lipo - sau hidrosolubilitate;
 vechimea substanţei;
 puritatea toxicului.
În cadrul reacţiilor de răspuns ale organismului faţă de toxic, enumerăm:
- toleranţa sau obişnuinţa - organismul s-a obişnuit cu un toxic, nemaiprezentând
simptome toxice evidente la doze care pentru un individ normal, din cadrul aceleiaşi specii, pot
fi letale. Astfel, reactivitatea tisulară se modifică, încât se obţin efecte tot mai mici la doze
repetate.
Toleranţa sau obişnuinţa este urmată de dependenţă, care determină tulburări
comportamentale, cu dorinţa imperioasă, de nestăvilit, de a-şi administra toxicul respectiv
continuu sau periodic (toxicomanie).
- tahifilaxia - se caracterizează prin aceea că administrarea unei prime doze este urmată
de efectul aşteptat, dar pe măsură ce se repetă doza, într-un interval scurt de timp (o zi), efectul
scade până la dispariţie. Se deosebeşte de toleranţă prin ceea ce nu este însoţită de nici o
tulburare funcţională sau de dezorganizare a activităţii celulare. Se pare că are la bază cuplarea
puternică şi totală de toxic-receptor specific.
- reacţii adverse - manifestate prin reacţii alergice, idiosincrazice şi toxice, ce se
manifestă în special la doze normale de substanţe folosite în scop terapeutic, profilactic sau
diagnostic.
2. CLASIFICAREA TOXICELOR
Datorită numărului imens de substanţe toxice existente, precum şi a simptomatologiei
care adeseori îmbracă aceleaşi aspecte pentru substanţe toxice cu structură chimică diferită,
clasificarea devine dificilă, neputând cuprinde întreaga arie.
Majoritatea autorilor citaţi propun o clasificare raportată la mai multe criterii:
a) Clasificarea analitică:
 toxice gazoase (clor, oxid de carbon);
 toxice volatile (cloroform, alcooli, cianuri),
 toxice separabile prin dializă (alcaloizi, barbiturice),
 toxice minerale (metale).
b) Clasificarea morfopatologică:
 toxice care produc leziuni la poarta de intrare, în organele ce le metabolizează
sau depozitează, precum şi la poarta de ieşire;

195
  toxice funcţionale ce produc leziuni minime sau deloc: toxice hematice (CO,
methemoglobinizante, hemolizante), toxice celulare (acidul cianhidric şi derivaţii săi),
toxice nervoase (opiaceele, stricnina).
c) Clasificarea juridică:
 intoxicaţii voluntare: sinucideri, omucideri, toxicomanii;
 intoxicaţii involuntare (accidentale): în mediu industrial, în agricultură, în
special cu pesticide, în mediul casnic (detergenţi, caustice) şi accidentele terapeutice.

3. CĂILE DE PĂTRUNDERE A TOXICELOR

1.Calea respiratorie: prin care pot pătrunde gazele, vaporii, aerosolii şi pulberile. Din
cauza ariei mari de absorbţie (suprafaţa alveolară pulmonară) cât şi vehicularea directă în sânge
cu ocolirea ficatului, această cale este deosebit de periculoasă.
2.Calea digestivă: este cea mai frecvent utilizată, absorbţia făcându-se oarecum
diferenţiat la diferitele etaje ale sistemului digestiv:
 mucoasa orală - substanţe hidrosolubile, acid cianhidric, nicotina;
 mucoasa gastrică - stomacul gol permite absorbţia foarte rapidă a toxicelor
ingerate, dar prin acidul clorhidric, protecţia mucoasei gastrice şi timpul de staţionare la
acest nivel, face ca unele toxice să fie parţial sau total inactivate. Astfel acidul clorhidric
inactivează veninurile şi substanţele curarizante.
 mucoasa intestinală - este locul de absorbţie maximă a toxicelor, iar mucoasa
rectală reprezintă sediul absorbţiei substanţelor administrate sub formă de clismă sau
supozitoare.
Această din urmă cale poate deveni periculoasă prin pătrunderea pe calea venei cave
inferioare a unei părţi din toxic în marea circulaţie, prin ocolirea în felul acesta a ficatului.
3.Calea transcutanată: este specifică pentru substanţele liposolubile care se dizolvă în
grăsimile pielii: hidrocarburi, fenoli, anilină, substanţe organice etc.
4.Calea injectabilă - intravenoasă, subcutanată, intramusculară, intrarahidiană.
5.Calea transplacentară - prin care pot trece de la mamă la făt opiaceele, sărurile de
metale grele etc.
6.Alte căi - conjunctivală, mucoasa genitală.
Repartiţia toxicelor, odată pătrunse în organism, se face în funcţie de hidro sau
liposolubilitate, de gradul de vascularizaţie, de tropismul toxicului sau se poate repartiza uniform
în tot organismul.

4. NEUTRALIZAREA, DEPOZITEREA ŞI ELIMINAREA TOXICELOR

Posibilităţile de apărare ale organismului împotriva toxicelor sunt reprezentate de
reacţiile biochimice de metabolizare şi transformare în compuşi mai simpli, mai puţin toxici de
regulă şi mai excretabili: reacţiile de oxidare, oxido-reducere, hidroliză, demetilare, saponificare,
conjugare, dar şi prin sistemele tampon.
Ficatul conţine cea mai mare parte a enzimelor necesare detoxifierii, enzime ce se găsesc
la nivelul reticulului endoplasmic neted celular.
Biotransformările, în unele cazuri pot conduce la naşterea unor produşi mult mai
periculoşi ce adâncesc starea de intoxicaţie, astfel: în cazul parationului din care rezultă
paraoxonul, al tetraetilului de plumb din care rezultă trietilul de plumb, alcoolul metilic ce dă
naştere aldehidei formice, etc.
Depozitarea reprezintă într-un fel tot o formă de neutralizare a toxicului, prin aceea că el
este scos din circulaţie şi introdus în unele sisteme şi organe, din care în urma biodegradărilor
este eliminat lent, scăzând în felul acesta efectele sale toxice. Depozitarea se face în unele cazuri
selectiv, funcţie de lipo sau hidrosolubilitatea, calea de pătrundere, afinitatea toxicului pentru o
anumită structură biologică etc. Astfel:

196
  ficatul depozitează toxice pătrunse atât pe cale digestivă cât şi pe cale
respiratorie sau cutanată (tetraetilul de plumb).
 ţesutul adipos acumulează toxicele liposolubile (insecticide, barbiturice).
 tendoanele, cartilajele tezaurizează plumbul pentru circa 12-18 luni.
Eliminarea toxicelor se face în mod obişnuit pe căile principale de detoxifiere ale
organismului:
 digestivă pentru plumb, fosfor, mercur, bismut, morfină, stricnină.
 renală pentru toxice ce produc leziuni la poarta de ieşire, cât şi pentru cele ce
nu afectează organul.
 respiratorie pentru toxicele volatile şi gazoase.
 transpiraţie pentru metale grele şi fenoli.
 lapte matern pentru alcool, morfină.
Starea de intoxicaţie a organismului se manifestă clinic prin diferite simptome şi
sindroame, unele caracteristice, altele necaracteristice, fruste sau evidente, dar toate vor fi
funcţie de tipul toxicului, doză, cale de pătrundere şi reactivitatea organismului.
Principalele sindroame toxice sunt:
a) Sindromul de encefalopatie toxică reprezentat de :
-diferite tipuri de come provocate de barbiturice, alcool etilic, opiacee, cocaină, ciuperci
-stare ebrioasă sau pseudoebrioasă: monoxid de carbon, barbiturice, cloroform, ciuperci,
cocaină.
-delir: etanol, ciuperci, alcool, alcaloizi.
-convulsii: stricnină, nicotină, organofosforice, organoclorurate.
-paralizii: substanţe curarizante.
-tulburări oculare: amauroză cu midriază (intoxicaţii cu metanol), mioza (intoxicaţii cu
organofosforice şi morfină), midriază (atropină, ciuperci, cocaină),
-tulburări auditive: care pot merge până la surditate (streptomicină).
b) Sindromul respirator ce se manifestă prin:
-dispnee,
-edem pulmonar,
-cianoză,
c) Sindromul digestiv reprezentat de:
-vărsături (ciuperci, toxiinfecţii alimentare, caustice);
-diaree (ciuperci, arsen);
-constipaţie (plumb).
d) Sindromul hepatic cu următoarele manifestări:
-icterul,
-hepatomegalia,
-atrofie hepatică.
e) Sindromul renal:
-poliurie (cofeină),
-insuficienţă renală (mercur, plumb, salicilaţi),
-colici renale (plumb, acid oxalic).
f) Sindromul cutanat:
-erupţii de tip alergic,
-diateze hemoragice,
-eritem şi exanteme (arsen, mercur, iod),
-melanodermie (arsen).
g) Sindromul sanguin:
-cu alterarea hematiilor (plumb, benzen),
-hematii cu granulaţii bazofile (plumb, anilină),
-anizocitoză (crom),

197
5. EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ ÎN INTOXICAŢII
Trebuie să răspundă la întrebările puse de organele judiciare:
1. este vorba de o intoxicaţie?
2. dacă este o intoxicaţie, care a fost toxicul folosit?
3 .în ce doză şi pe ce cale a pătruns?
4. dacă toxicul incriminat explică simptomele, leziunile, moartea?
5. sursa posibilă a toxicului: alimentaţie, supradozare, accident terapeutic, etc.

Ţinând cont de toate acestea, expertiza medico-legală în caz de intoxicaţie trebuie să

parcurgă câteva etape obligatorii, pentru a se putea obţine maximum de date în vederea
formulării corecte a concluziilor necesare justiţiei.
a) Examenul la faţa locului urmăreşte:
-recoltarea eventualelor corpuri delicte: flacoane, recipiente, cutii, sticle, resturi
alimentare etc.
-verificarea instalaţiilor tehnice de către specialişti.
-obţinerea unui minim de date în legătură cu victima: profesia, data şi împrejurările în
care a survenit intoxicaţia, simptomele şi evoluţia lor, tentative de sinucidere, etc.
b) Examenul clinic - posibil numai când victima este în viaţă.
c)Examenul necroptic - are ca obiectiv principal recoltarea de diferite organe şi lichide în
vederea examenului toxicologic.

În situaţiile de supravieţuire scurtă şi cale de administrare digestivă, se recomandă

recoltarea stomacului şi conţinutului său în întregime.
În cazul toxicelor resorbitive se recoltează sânge (din vasele durei mater).
În cazurile de supravieţuire de câteva zile se vor recolta urină şi organe-ficat, rinichi.
Autopsia, prin datele pe care le furnizează, va completa examenele toxicologice,
orientându-le într-o direcţie sau alta.

TOXICE ÎNTALNITE FRECVENT ÎN PRACTICA MEDICO-LEGALĂ

INTOXICAŢIA CU ALCOOL ETILIC

Alcoolul etilic este un lichid incolor, volatil, inflamabil, miscibil în orice proporţie cu
apa.
Este utilizat ca solvent, la sinteze organice, antiseptic, analgezic, precum şi la fabricarea
băuturilor alcoolice.
Căile de pătrundere sunt:
- respiratorie - în cazuri accidentale prin vapori,
- digestivă este calea obişnuită. Mucoasa orală absoarbe o cantitate nesemnificativă dat
fiind timpul scurt de tranzitare. Mucoasa stomacului gol absoarbe 90-95% din cantitatea ingerată
în circa o oră. Absorbţia gastrică este direct proporţională cu cantitatea şi concentraţia băuturii.
Cea mai mare parte a alcoolului se absoarbe la nivelul duodenului.
- aplicarea pe piele produce senzaţie de rece, prin evaporare,
- injectat subcutan produce necroze şi nevrite,
- efectul local asupra ţesuturilor este deshidratant (fixarea pieselor anatomice).
În organism alcoolul se repartizează în toate ţesuturile şi organele, în raport cu conţinutul
lor în apă şi invers proporţional cu conţinutul lor în grăsimi.
Ficatul este locul de catabolizare maximă a alcoolului şi cu toate că are un conţinut mare
de apa, cantitatea de alcool de la acest nivel va fi mai mică.
În organism 90-95% din alcoolul ingerat este catabolizat cu un ritm constant - 0,15 g‰
pe oră.

198
 Catabolizarea se face sub acţiunea următoarelor enzime: alcooldehidrogenaza, enzimele
din reticulul endoplasmic neted (pot cataboliza circa 20% din alcool), enzimele din clasa
catalaze-peroxidaze.

Simptomele intoxicaţiei acute alcoolice

Au la bază inhibarea S.N.C. şi dezinhibarea centrilor subcorticali scăpaţi de sub controlul
frenator al cortexului cerebral.
Intoxicaţia evoluează în 3 faze:
1. Prima fază în care se produce intoxicarea funcţiilor intelectuale prin afectarea treptată
a sobrietăţii, discriminării, memoriei, apariţia logoreei şi creşterea impulsivităţii. Creşte timpul
de latenţă al reflexelor. Această fază poate evolua, în funcţie de toleranţa individuală, de la 0,20 -
0,40g‰ până la 1-1,20g‰
2. Faza a doua (infractogenă) evoluează în limitele 1g‰ - 2,5g‰. În această fază apare
dizartria, ataxia, tahipneea, transpiraţii, sughiţ, vomă. În această fază se săvârşesc actele
antisociale (violuri, furturi, accidente de circulaţie, tulburarea ordinii publice etc.).
3. Faza a treia, numită şi comatoasă, evoluează cu anestezie, narcoză, hipotermie, facies
hiperemic, colaps, convulsii. Coma poate dura 10-12 ore. Moartea survine în această fază prin
inhibarea centrilor respiratori, asfixie mecanică prin aspirarea conţinutului gastric regurgitat în
căile respiratorii; pierderea căldurii prin vasodilataţia indusă de alcool la cei care adorm în
sezonul rece în spaţii deschise, situaţie ce poate conduce la îngheţare.
O formă aparte a intoxicaţiei alcoolice este beţia patologică, care are următoarele
caracteristici:
- tabloul intoxicaţiei este dominat de halucinaţii, dezorientare, tendinţă la acte agresive,
somn profund, iar la trezire, amnezie totală.
- tabloul apare la ingestia de cantităţi mici de băuturi alcoolice.
- apare la persoane care au în antecedente traumatisme cranio-cerebrale şi/sau afecţiuni
psihice.
Prin alcoolemie se înţelege cantitatea de alcool etilic exprimată în grame de alcool la un
litru de sânge.
Nivelul său depinde de următorii factori:
- cantitatea şi concentraţia băuturii alcoolice,
- durata ingerării,
- gradul de plenitudine al stomacului,
- posibilităţile de detoxifiere ale ficatului.
Apectul curbei alcoolemiei are trei segmente:
1. Segmentul ascendent, care corespunde etapei de difuziune atingând un maxim la o
alcoolemie de aproximativ 1,5g‰.
2. Segmentul în platou (orizontal) este caracteristic echilibrării difuziunii cu oxidarea şi
eliminarea şi reprezintă nivelul maxim al alcoolemiei.
3. Segmentul corespunzător fazei de dezintoxicare, are aspect descedent, producându-se
scăderea alcoolemiei până la dispariţie.
În mod obişnuit 100 ml. de băutură distilată sau 350 ml. vin sau 700 ml. bere determină o
alcoolemie de 0,50g‰.
După dispariţia alcoolului din sânge, acesta se găseşte în urină (alcoolurie), ce poate fi
folosită pentru diagnosticul retrospectiv al intoxicaţiei acute alcoolice.
Menţionăm că în lipsa oricărui aport exogen de alcool, s-a dovedit că, la om, datorită
metabolismului, precum şi activităţii florei microbiene intestinale, există urme de alcool în sânge
în cantităţi de ordinul 0,001 - 0,002g‰

199
INTOXICAŢIA CU ALCOOL METILIC

Metanolul este un lichid incolor, mai uşor decât apa, fierbe la 66o, întâlnit în industria
chimică, farmaceutică, frigorifică. Este uşor confundat cu etanolul. Se obţine prin distilarea
improvizată a băuturilor spirtoase când poate depăşi normele admise de 5 - 6 ori standardele
admit între 1,00 - 1,50 g la 100 medico-legală alcool etilic.
Metabolizarea metanolului este lentă comparativ cu a etanolului, el se oxidează
transformându-se în formaldehidă şi acid formic. Aceşti produşi se acumulează iar acţiunea lor
se potenţează şi inactivează enzimele ferice, apar acidoza metabolică severă şi efecte nocive
optice.
Simptomatologia dominantă este digestivă, asociată cu tulburări nervoase şi oculo-
senzoriale. Leziunile oculare determină scăderea acuităţii vizuale chiar atrofie optică.
Ingestia asociată de etanol şi metanol face ca acesta din urmă să se elimine în cantitate
mai mare, iar simptomele datorate metanolului să apară mai lent.
DML 15 - 100 ml.

INTOXICAŢIA CU OXID DE CARBON

Monoxidul de carbon are următoarele proprietăţi fizice: este un gaz incolor, inodor, cu
densitate = 0,967 ceea ce îi permite difuzarea prin pereţi poroşi şi ridicarea lui la nivele
superioare locului de formare, arde cu flacără albastră cu formare de CO2.
Aspecte medico-legale ale intoxicaţiei:
- accident: ce poate fi individual sau colectiv, întâlnindu - se în mediul industrial sau
casnic
- sinucidere
- omucidere: foarte rar.
Examenul toxicologic poate releva cantităţi relativ mici de carboxihemoglobină, după
moarte, dar moartea se datorează leziunilor anoxice ireversibile care apar precoce în timpul
intoxicaţiei.
Modificările cadaverice datorită carboxihemoglobinei sunt reprezentate de:
- culoarea roşie - aprinsă a pielii, a lividităţilor cadaverice, a muşchilor şi a sângelui
(dacă sângele nu a venit în contact cu aerul este rezistent la putrefacţie chiar luni de zile).
- modificările de tip asfixic sunt generale.

INTOXICAŢIA CU SUBSTANŢE METHEMOGLOBINIZANTE

Grupa largă a acestor substanţe acţionează comun prin oxidarea ireversibilă a fierului
bivalent din hemoglobină în fier trivalent cu formare de methemoglobină în exces ce nu poate fi
retransformată în hemoglobină de sistemul enzimatic methemoglobinreductază.
Din această grupă putem enumera următoarele substanţe: nitriţi, nitraţi, permanganat de
potasiu, anilina şi derivaţii săi, sulfamidele.
Intoxicaţia accidentală se întâlneşte în cazul consumului de apă din fântâni la copii, în
abatoare, în industria coloranţilor, etc.
D.M.L. pentru nitriţi este de 3 grame la adulţi şi 0,5 grame la copii.
La cadavru lividităţile sunt cafenii şi sunt prezente semnele generale de asfixie.

200
INTOXICAŢIA CU ACID CIANHIDRIC ŞI DERIVAŢII SĂI
Acidul cianhidric (HCN) este un lichid incolor, volatil, cu miros de migdale amare.
Derivaţii săi sunt: cianura de sodiu, cianura de potasiu, ferocianura de potasiu, ferocianura de
sodiu, cianura de calciu.
Acidul cianhidric şi derivaţii săi îşi găsesc o largă întrebuinţare în industrie, ca insecticid,
în laboratoare.
Glucozizii sunt conţinuţi în sâmburii de migdale amare, de cireşe, vişine, etc.
D.M.L. pentru acid cianhidric este de 0,05 grame; pentru cianura de potasiu este de 0,10-
0,20 grame.
Aspecte juridice:
- accident
- sinucidere,
- omucidere.
Accidentele se produc în mediul industrial unde se foloseşte acidul cianhidric şi derivaţii
săi, în cazul dezinsecţiilor prin infiltrarea şi trecerea lui prin pereţii poroşi în camerele vecine. La
copii se pot întâlni intoxicaţii prin consumul sâmburilor de cireşe, vişine.
Sinuciderile sunt relativ frecvente, iar omuciderile sunt relativ rare.
Calea de pătrundere este respiratorie, digestivă, conjunctivală şi cutanată.
La cadavru lividităţile sunt de culoare roz; rigiditatea este precoce, puternică şi de lungă
durată; organele interne au semnele caracteristice asfixiei.
În stomac se pot găsi sâmburi de fructe sau leziuni caustice (cianuri alcaline); iar la
deschiderea stomacului se degajă mirosul caracteristic de migdale amare.
Examenul toxicologic se face pe stomac şi conţinut, sânge şi organe

INTOXICAŢIA CU OPIACEE
Este intoxicaţia ce prezintă cel mai larg interes în domeniul social, juridic şi medico-legal
prin răspândirea sa precum şi prin urmările sale.
Juridic, intoxicaţia poate fi:
- accidentală - urmarea confuziilor sau erorilor de dozare.
Aşa cum se ştie administrarea opiaceelor la copiii sub 1 an este contraindicată.
- sinuciderile sunt rare.
- toxicomania cu tot tabloul său complex.
Calea de pătrundere este digestivă, respiratorie şi injectabilă (subcutanată sau
intramusculară).
D.M.L. este de 0,06 grame în administrarea subcutanată şi de 0,20 grame pe cale orală.
Locul de acţiune este sistemul nervos central, având o acţiune electivă asupra centrilor corticali
de percepere a senzaţiilor dureroase.
Mai sunt stimulate unele funcţii psihice, ideaţia este mai rapidă iar imaginaţia mai vie.
Dozele toxice au acţiune puternică depresivă asupra respiraţiei.
După calea de pătrundere, manifestările toxice se pot declanşa după un interval de timp
care variază între 2 minute şi 2 ore. Intoxicaţia acută se manifestă la început prin agitaţie,
euforie, hiperexcitabilitate, aparentă stimulare a funcţiilor intelectuale, urmată de ameţeli,
adinamie, greţuri, vărsături, tahicardie, senzaţie de căldură, privit.
În coma morfinică se întâlneşte bradipnee, respiraţie Cheyne-Stokes, vărsături,
tegumente reci, palide, cianotice, mioză punctiformă, hipotermie. Moartea survine de obicei prin
paralizie respiratorie.
Stare de comă, pupile punctiforme, respiraţie intens inhibată, reprezintă triada intoxicaţiei
cu morfină.
În intoxicaţiile cronice tanatogeneza poate fi reprezentată de caşexie, diverse infecţii,
pneumonii, reacţii alergice.
Obişnuit morfinomanii decedează prin sinucidere.

201
 La cadavru se constată aspecte lezionale de tip asfixic, urme de injecţii, pneumopatii,
abcese, stare caşectică.
În cazul intoxicaţiilor cronice toxicul se caută în urină.

Concluzii:
Câteva noțiuni de toxicologie sunt importante pentru absolventul de drept, dat fiind faptul
ca acestea sunt frecvent întalnite in practica. Unii toxici frecvent întalniti în practica juridică si
medico-legală (ex.alcoolul etilic, opiacee) au implicatii importante in incadrarea juridică.

Test de autoevaluare:
1. Definiti toxicitatea/toxicul – 2 puncte
2. Care sunt căile de pătrundere a toxicelor în organism?– 2 puncte
3. Care sunt problemele expertizei medico-legale în intoxicații? – 2 puncte
4. Care sunt fazele ce privesc simptopmatologia intoxicației etilice?– 2 puncte
5. Cum se manifesta intoxicația cu opiacee– 2 puncte

Grile:
1. Doza minima letală presupune:
a. cea mai mică cantitate de toxic ce produce moartea unui individ adult
b. cantitatea de substanţă toxică ce produce moartea la 50% din animalele de experienţă
pe care se testează toxicul respectiv
c. cea mai mică cantitate de toxic ce produce moartea unităţii de greutate a animalului de
experiment

2. Calea de patrundere a toxicelor în organism cel mai frecvent utilizata este:

a. respiratorie
b. transcutanata
c. digestivă

3. Cea mai mare parte a enzimelor necesare detoxifierii se afla la nivelul:

a. rinichiului
b. cordului
c. ficatului

4. Faza infractogenă a intoxicației etilice evolueaza in limitele alcoolemiei de:?

a. 0.4-0.6 g‰
b. 1-2.5 g‰
c. > 3 g ‰

5. Nivelul alcoolemiei nu depinde de:

a. starea fiziologică a individului
b. gradul de plenitudine al stomacului
c. cantitatea si concentrația băuturii alcoolice

202
 Modulul VIII.
AGENȚII TRAUMATICI BIOLOGICI

Unitatea de învăţare:
1. Aspecte generale
2. Clasificarea agentilor biologici
3. Exemple de agenti traumatici biologici si mecanismul lor de actiune in inducerea
decesului

Bibliografie:
1. Roxana Zăvoi, Curs de Medicină Legală, editura Medicală Universitară, Craiova, 2007
2. Beliş V., sub red. – Tratat de medicină legală, vol. II; Ed. Medicală, Bucureşti, 1995.
3. Dermengiu D., Gorun G. - Toxicologie medico – legală, Ed. Viaţa Medicală Românească,
Bucureşti, 2006
4. Dermengiu D., Curcă G.C., Gheorghiu V., Popescu I., Dogăroiu C., Hostiuc S. –
Medicină Legală – note de curs, Ed. Universitară, Bucuresti, 2011.

Obiectivele modulului
Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
 definiţi agenții traumatici biologici ;
 cunoasteti clasificarea agenților traumatici biologici;
 cunoasteți cateva aspecte privitoare la decesul prin agenți traumatici biologici;

Aspecte generale
Agentii traumatici biologici având însușiri vii (animale, reptile,insecte, artropode,
microbi, plante,etc.) pot fi in măsură, prin consecințele acțiunii lor sau în unele cazuri a
consumului lor, sa induca moartea.

Clasificare

1.Animale
1.1. animale de uscat
1.2. Animale marine
1.2.1. Animale marine veninoase
- pesti veninosi (acvila de mare, murena, etc) si condiționat veninoși
(chefalul, calcanul,etc.)
- alte viețuitoare marine veninoase (meduze, serpi acvatici, caracatița,etc.)
1.2.2. Animale marine toxice
1.2.2.1. –pesti toxici (murene, stiuca, ciguatera,etc)
1.2.2.2. – alte viețuitoare marine toxice (broască țestoasă de ape tropicale,
moluște, etc.

2. Reptile
2.1. Șerpi veninoși : șerpi acvatici, tereștri
2.2. Șopârle

3. Artropode
3.1. arahnide – scorpioni, păianjeni
3.2. miriapozi – centipede, milipede
3.3. insecte – albine, viespi, bărzăuni păduchi, căpușe purici,etc.

203
4. Bacterii
4.1. Tetanosul
4.2. Toxiinfecții alimentare
4.3. Botulism
4.4. Micotoxinele

5.Sângele heterolog

6. Alergenii

7. Intoxicația cu plante, bace si fructe

7.1. Intoxicația cu ciuperci

Astfel, moartea prin agenți biologici se produce ca urmare a acțiunii nocive a unor
animale, insecte, microbi,etc., în măsura prin consecintele lor lezionale sa duca la deces.
Diferite animale pot produce traumatisme mecanice prin mușcare cum este cazul unor
animale domestice (câini, pisici,porci) ale caror muscături in general nu sunt mortale decât in
cazul suprainfectării grave sau transmiterii unor boli (ex turbare), sau animale sălbatice, dintre
care amintim mușcătura de lup, cvasicaracteristică, ce determina plăgi sfâșiate, mai ales la gât.
Alte traumatisme mecanice produse de animale pot fi lovituri de animale cornute sau
traumatisme produse de cal prin calcarea cu copita.
O alta categorie de viețuitoare pot produce moartea prin veninuri. Astfel, mușcăturile de
viperă produc moartea rapidă prin sindrom de incoagulabilitatea acută, datorita substanțelor
toxice (hemolizine, neurotoxine, histamine), ca și proprietătile lor crarizante. Caracteristică
pentru mușcătura de viperă este existența a 2 înțepături localizate la cca. 7mm una de alta, pe
fond tumefiat si edematos. În alte țări există și șerpi veninoși, cum ar fi cobra.
O altă categorie sunt insectele. Astfel, scorpionul înțeapă cu coada, iar veninul sau are
efecte neurotoxice și hematotoxice. În unele regiuni trăiește păianjenul numit ”vaduva neagra” a
cărui mușcătura este de asemenea foarte toxică. Accidentele letale pot apare și prin înțepături de
albine sau viespi. Sunt persoane care reacționează acut prin intoleranță chiar la un număr mic de
înțepături. Veninul acestor insecte contine de asemenea toxine hemolitice, histamine,
neurotoxine si nefrotoxine care pot produce moartea prin șoc anafilactic și incoagulabilitate
acută, intr-un interval de timp foarte scurt. Cu cât mușcătura este mai aproape de extremitatea
cefalică, cu atat efectele sunt mai grave. În cazul ințepăturii in gură sau faringe se poate produce
rapid un edem glotic cu exitus prin asfixie.

Altă categorie de leziuni despre care putem aminti in acest capitol se refera la
toxiinfecțiile alimentare ce survin mai frecvent prin salmonele și bacili botulinici. Toxiinfectiile
alimentare sunt boli acute, in general epidemice, cu tablou de gastro-enterita acuta, produse de
consumul alimentelor contaminate cu germeni/toxinele lor si/sau metaboliti toxici bacterieni.
Orice germene care contamineaza un aliment produce o toxiinfectie alimentara atunci cand se
afla intr-o cantitate suficient de mare (nr germeni/g) sau cand secreta o anumita cantitate de
enterotoxina.
În categoria germenilor bacterieni amintim și moartea ce poate apare prin infecții in
laboratoare cu orice germene in culturi pure.
Tot despre traumă biologică se poate vorbi și în cadrul deceselor ce survin ca urmare a
transfuziilor cu sânge heterolog.

INTOXICAŢIA CU CIUPERCI
Printre intoxicaţiile produse de agenţi biologici cele mai frecvente şi dramatice sunt
intoxicaţiile cu ciuperci necomestibile de natură accidentală. Intoxicaţiile se produc prin

204
confuzia cu ciupercile comestibile, care prezintă o morfologie asemănătoare celor comestibile.
Criteriile aparente prin care se pot diferenţia speciile incerte nu sunt sigure, iar aşa numitele
mijloace de verificare nu au suport ştiinţific: fierberea, ţinerea în baiţ de oţet.
Sunt cunoscute mii de specii de ciuperci, dintre care aproximativ 600 comestibile şi 200
otrăvitoare. Majoritatea intoxicaţiilor letale sunt consecinţa consumului de ciuperci din grupul
amanita, efectul letal survenind după ingestia a cca. 75-100 gr. ciuperci. După intervalul de timp
dintre consum şi apariţia simptomelor sunt două tipuri de intoxicaţii: cu perioadă scurtă şi cu
perioadă lungă de incubaţie.
Examenul extern este orientativ, dar nespecific. Se poate constata icter tegumentar,
degeneresecenţă grasă hepatică. Examenul microscopic evidenţiază leziuni distrofice hepatice,
renale şi cerebrale. Din conţinutul gastric pot fi uneori izolaţi spori de ciuperci, pentru stabilirea
speciei care a produs intoxicaţia.
Efectul toxic al ciupercilor necomestibile se manifestă sub forma anumitor sindroame
clinice, care orientează asupra etiologiei:
- sindromul digestiv sau holeriform, cu două variante tardiv (faloidian) şi entolomian
(precoce)
- sindrom muscarian sau colinergic
- sindrom panterinian sau anticolinergic
- sindrom helvelian (hemolitic)
Intoxicaţia faloidiană apare după consum de ciuperci din specia amanita phaloides
(buretele viperei), sau ciuperci apropiate (buretele de primăvară, buretele viperei, buretele
otrăvitor).
Toxinele din amanite sunt:
- falina, cu acţiune hemolizantă
- faloidina,
- faloina,
- amanitina cu variantele alfa, beta şi gama.
Simptomele se instalează după aproximativ 6-40 de ore, manifestate prin tulburări gastro-
intestinale, greţuri, vărsături, diaree de tip holeriform, hepatomegalie, deshidratare intensă,
anurie, icter, EPA, comă. Nivelul GPT are valoare prognostică, iar mortalitatea poate surveni la
50% din cazuri.
Intoxicaţia muscarinică se instalează prin consumul unor ciuperci care conţin muscarină,
acid ibotenic şi muscaridină, care au efecte parasimpatico-mimetice. Speciile de ciuperci sunt
Inocybe fastigiata, Clinocybe dealbata, C. Cerusata. Sindromul muscaridian se instalează rapid,
30 min. - 1 oră, cu manifestări gastro-intestinale – diaree, vărsături, deshidratare urmată de
hipotensiune, transpiraţii, mioză. Mortalitatea este de 5 %.
Intoxicaţia helveliană este consecinţa ingestiei de acid helvetic, cu efecte intens
hemolizante. Speciile de ciuperci sunt Helvella şi Gyromitra esculenta, care are efecte
methemoglobinizante. Manifestările sunt digestive: vărsături, diaree, icter hemolitic,
hemoglobinurie, albuminurie, oligurie convulsii. Mortalitatea este între 15-40%.
Dintre numeroasele specii de ciuperci care dupa ingestie pot determina intoxicația, cele
mai importante sunt amanitele si halvela. Intoxicațiile sunt aproape exclusiv accidentale prin
confuzia cu ciupercile comestibile. Uscarea nu înlatură toxicitatea, dar prin fierbere unele iși
pierd parțial toxicitatea. Cea mai toxică este amanita falloides care are o toxicitate ce rămâne
nealterată prin fierbere.
Concluzii:
Cunoașterea posibililor agenți traumatici biologici este importantă dat fiind ca unii din
acestia sunt intalniti in practica curenta.

205
Test de autoevaluare:
1.Ce sunt agenții traumatici biologici– 2 puncte
2. Cum se clasifica acestia? – 2 puncte
3. Cum produce cel mai frecvent decesul muscatura de lup? – 2 puncte
4. Cum se produce decesul prin muscatura de albina? – 2 puncte
5.Din ce clasa fac parte cele mai periculoase ciuperci? – 2 puncte

Grile:
1. Moartea in intepatura de albina se poate produce prin:
a. soc anafilactic
b. embolie tisulara
c. hemoragie
2. Muscatura de lup produce cel mai frecvent plagi sfasiate la nivelul:
a. membrelor inferiare
b. abdomenului
c. gâtului
3. Cea mai toxica ciuperca este considerată
a. Inocybe fastigiata
b. amanita faloides
c. halvela
4. Nu fac parte din clasa artropodelor:
a. scorpioni
b. acvila de mare
c. albine
5.Caracteristică pentru mușcătura de viperă este:
a. 2 ințepături localizate la cca. 7 mm. una de cealalta.
b. plaga de 7 mm.
c. echimoza de 7 mm.

206
 Modulul IX.
PROBLEMELE MEDICO-LEGALE ALE GRAVIDITAȚII NASTERII ȘI AVORTULUI

Unitatea de învăţare:
1. Capacitatea sexuala in spete civile si penale
2. Aspecte practice privind sarcina si nasterea
3. Avortul

Bibliografie:
1. Roxana Zăvoi, Curs de Medicină Legală, editura Medicală Universitară, Craiova, 2007
2. Beliş V., sub red. – Tratat de medicină legală, vol. II; Ed. Medicală, Bucureşti, 1995.
3. Dermengiu D., Gorun G. - Toxicologie medico – legală, Ed. Viaţa Medicală Românească,
Bucureşti, 2006
4. Dermengiu D., Curcă G.C., Gheorghiu V., Popescu I., Dogăroiu C., Hostiuc S. –
Medicină Legală – note de curs, Ed. Universitară, Bucuresti, 2011.

Obiectivele modulului
Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
 definiti sarcina, nasterea,avortul
 precizaţi care sunt criteriile de diagnostic al sarcinii;
 prezentaţi care sunt criteriile de diagnostic al nasterii recente;
 indicați diferitele modalităţi de producere a avortului empiric
 cunoasteti obiectivele expertizei medico-legale in avort.

Capacitatea sexuală

 La barbat se solicită în spețe civile (paternitate) si spețe penale (viol,incest).

Pseudomaturitatea precoce (capacitatea de procreere la 9 ani la baieți, nastere la 9-10

ani), maturitatea precoce (sub 9 ani, cea mai mica varsta cunoscută pentru o nastere este de 5
ani).
Maturitatea biologică este deplină la 20-21 ani (rar la 18 ani).
Latura dinamică a sexualitătii barbatului cuprinde:
- Capacitatea de copulare sau coabitare (potența coeundi): Criterii de sexualizare
secundara depline (definitoriu penis viril). Tulburări de dinamica sexuală: impotența
psihică si organica.
- Capacitatea de procreare/concepție (potența generandi): Testicule prezente,
spermatozoizi prezenți, canale permeabile, reflex ajaculator normal prezent

Spermograma: 2.5-3 ml albicioasă, translucidă, opalescenta, 60-140 milioane

spermatozoizi/ml din care minim 60% mobili, cu maxim 25% forme anormale.
Oligospermia - grad III < 40 mil. spermatozoizi/ml
- grad II < 10 mil. spermatozoizi/ml
- grad I <1 mil spermatozoizi/ml
Actualmente se considera ca normalul incepe de la 25 milioane spermatozoizi/ml,
datorita faptului ca s-a constat o scadere a numarului de spermatozoizi in ultimii 70 de ani.
Procesul este probabil toxic, afecteaza tarile dezvoltate este inca necontrolat si anticipeaza
probleme demografice pe viitor.
Se retine insa ca numai azoospermicii (lipsa spermatozoizilor) nu pot concepe, pentru
inseminare fiind necesar un singur spermatozoid.

207
  La femeie se solicita in spete civile (filiatia fata de mama), penale (viol, avort, casatorie
inainte de 18 ani, certificate prenuptial,etc.)

Latura dinamica a sexualității femeii cuprinde:

1.Capacitatea de copulatie (potența coeundi): vagin apt pentru contact sexual
2.Capacitatea de concepție (potența generandi): menarha și ciclu ovulator
3. Capacitatea de gestație (potența gestandi): capacitatea de nidare a oului si de a duce sarcina la
termen in uter, capacitate de alaptare si capacitate psihică.
4. Capacitatea de nastere pe cale naturală (potența parturiendi).

Sarcina
În practica medico-legală suntem nevoiți a face uneori examenul unei gravide intr-o
serie de imprejurări: viol urmat de sarcină, simularea gravidității, ascunderea(disimularea)
sarcinii, in cazurile cand sarcina poate fi o circumstanța atenuanta (pentru gravida) sau
agravantă(pentru vinovat), in cazuri de loviri asupra gravidelor, in cazul amanarii sau intreruperii
pedepselor privative de libertate la femei gravide, pentru stabilirea vârstei sarcinii,etc.
De aceea trebuiesc cunoscute o serie de date medicale elementare în privința gravidității.
Durata sarcinii este de 10 luni lunare (a 28 zile) sau 9 luni calendaristice, adica in total
280 zile, ținându-se seama de unele variații posibile (nașteri premature, sarcini prelungite.

Diagnosticul sarcinii se bazeaza pe modificarile generale si locale ale organismului

femeii in timpul sarcinii evidentiabile fie ca semne de probabilitate, fie ca semne de certitudine.

 Printre semnele de probabilitate:

-amenoreea (lipsa menstruației), este un semn important dar nu suficient, fiindca mai
poate apare in caz de tulburari endocrine, boli infectioase, anemii, etc.
- tulburarile neuro-vegetative care insotesc sarcina, cum ar fi voma, greturi, perversiuni
olfactive sau gustative, se pot intalni si in unele afectiuni gastro-intestinale sau hepatice
- coloratia violacee a vulvei si mucoasei vaginale
- pigmentatia tegumentara (linia alba, areole mamare) este un semn care poate apare si in
insuficienta cortico-suprarenala sau dupa tratamente hormonale
- tumefierea glandei mamare si secretia de colostru la exprimare pot fi intalnite nu numai
in timpul sarcinii ci si in perioada menstruala( desi cantitativ mai redusa) si dupa tratamente
hormonale.
- cresterea de volum a uterului, semn important care insa apare si in cazul tumorilor
uterine
- inmuierea sau ramolirea colului este un semn ceva mai valoros.
 Dintre semnele de certitudine ale sarcinii si care apar in general in a 2-a jumatate a
sarcinii, vom nota: perceperea batailor cordului fetal, miscarile fatului, examenul ecografic
permite evidentierea fatului.

Inaintea aparitiei semnelor de certititudine ale sarcinii, care arata prezenta fatului in uter,
apar manifestari hormonale consecutive prezentei in uter a embrionului ce se pot pune in
evidenta prin reactii biologice. Reactiile hormonale sunt precoce si se bazeaza pe eliminarea prin
urina a unei cantitati de hormoni gonadotropi secretati de celulele coriale, hormoni care apar
chiar din primele zile ale graviditatii in sange si urina. Reactiile biologice raman pozitive pana la
1-2 saptamani de la moartea produsului de conceptie sau evacuarea uterului. Ele se pot executa
si cu urina de cadavru cu rezultate pozitive pana la 10 zile de la intreruperea sarcinii.

208
Nașterea

Nasterea poate ridica unele probleme medico-legale in caz de pruncucidere, in care caz
nasterea va trebui dovedita, precum si timpul scurs de la nastere ; nasterea mai poate face
obiectul expertizei medico-legale in caz de sustragere a copilului sau in caz de simulare a
sarcinii si nasterii.
Posibilitatile de diagnostic a nasterii cresc cu cat examinarea femeii are loc mai curand
dupa nastere.
Principalele semne pe care se bazeaza diagnosticul de nastere sunt : orificiul extern al
colului sub forma de fanta, cu prezenta cicatricilor, rupturile de perineu, abdomenul flasc cu
vergeturi, sanii tumefiati cu secretie lactata. Semnul cel mai important este aspectul uterului :
canalul colului este beant (se inchide la o luna); fundul uterului imediat dupa nastere se afla sub
ombilic, dupa 4 zile se gaseste la 7-8 cm. Deasupra simfizei, coborand in medic cu 1.5-2 cm pe
zi ; uterul ajunge la nivelul pubisului la 6-8- saptamani. Uneori acest proces este mai incet.
Mentionam ca modificarile descrise mai sus sunt destul de tipice, mai ales in primele 15 zile
dupa nastere, permitand stabilirea retrospectiva a datei nasterii.
Un alt semn important de nastere sunt lohiile ; ele au un aspect sanghinolent in primele 3
zile, sero-sanghinolent intre 4-7 zile, usor purulent intre 7-10 zile si dispar complet dupa 3-4
saptamani.
Diagnosticul nasterii este mai usor la cadavru, unde exista posibilitatea examinarii
macroscopice si microscopice a uterului.

Avortul
Definitia medico-legala a avortului – intreruperea cursului normal al sarcinii pe toata
durata ei, inclusiv daca are loc chiar in timpul declansarii travaliului sau pe parcursul acestuia.
Aceasta definitie este acceptata si din punct de vedere juridic.
Definitia obstetricala – intreruperea cursului normal al sarcinii in primele 6 luni ale
acesteia.
Clasificare :
In functie de factorii care il genereaza avortul poate fi :
 Spontan (patologic)
 Provocat

Avortul spontan poate fi :

 Avort genetic
 Avort de cauze materne
 Avort de cauze paterne
 Avort de cauze ovulare
 Avort datorat dezechilibrului hormonal
 Avort de cauza imunologica

Avortul provocat poate fi : - la cerere (legal)

- accidental
- empiric

Avortul accidental -se caracterizeaza prin lipsa intentiei

-poate fi : - traumatic (lovirea gravidei cu pierderea sarcinii,
microtraumatisme profesionale – trepidatii, vibratii - , electrocutare
- netraumatic – tratamente medicale contraindicate in starea de
graviditate

209
 Avortul empiric ridica interesul medicinii legale si justitiei.
Avortul empiric poate fi realizat prin mijloace chimice, mecanice si fizice.
Exemple de mijloace chimice : chinina, stricnina(poate duce si la moartea gravidei),
lohibrina, fosfor, plante ce contin oleiuri eterice (patrunjel, pelin, mustar, tutun,etc), purgative
drastice (aloe, rubarba)
Exemple de mijloace mecanice : masaj puternic al abdomenului asociat uneori cu
injectare de untdelemn pe cale vaginala, perforarea membranelor cu instrumente lungi, injectari
intraamniotice pe cale transabdominala(formol, alcool,solutii dezinfectante,etc.)
Exemple de mijloace fizice : bai fierbinti, spalaturi vaginale(eventual cu diferite solutii),
intrebuintarea curentului electric (se plaseaza anodul pe regiunea coccigiana iar catodul este
introdus in colul uterin).

OBIECTIVELE EXPERTIZEI MEDICO-LEGALE IN AVORTUL EMPIRIC:

1.Demonstrarea existentei sarcinii :

a.Sarcina intacta dupa incercari abortive nereusite (tentativa nereusita de avort-o situatie
rara)
b.Avort la femeia in viata :
-diagnosticul se bazeaza pe :
 Dozari hormonale
 Frotiu citohormonal vaginal
 Examen clinic – in special anemie secundara
 Examen morfologic pe produsul de chiuretaj (dg de certitudine- resturi ovulare prin ex.
histopatologic)
 Pozitivarea reactiilor biologice de sarcina inca 8-10 zile dupa golirea uterului

c.Diagnosticul avortului la femeia decedata :

 In cavitatea uterina se poate gasi locul de insertie al placentei sau resturi placentare
 La ex. microscopic se pot gasi vilozitatile coriale (semn sigur de sarcina), ele pot
indica si varsta sarcinii

2. Stabilirea metodei abortive

- se cauta leziunile provocate in scop abortiv ce pot fi gasite pe col, in fundurile de sac vaginale
sau la nivelul uterului. In situatia unui avort provocat prin mijloace calificate se va gasi urma
pensei de prindere a colului, urma ce poate persista pana la 7 zile
- se cauta si eventuale urme lasate de substante aplicate local, iar daca timpul scurs de la
provocarea avortului este scurt se pot face dozari toxicologice.
-daca se foloseste injectia intraamniotica cu formol pe cale transabdominala, urma injectiei
persista maxim 2 zile la exsterior, iar cavitatea uterina si fatul sunt fixate.
- se poate intalni simularea avortului iminent, femeia introducand sange in vagin, obligand
medicul sa intervina de urgenta chiar in situatia unui col inchis.

3. Stabilirea legaturii de cauzalitate dintre avort si manopera abortiva

- daca timpul scurs intre administrarea substantelor abortive si avort este scurt se pot efectua
analize toxicologice ale continutului gastric, intestinal, sangelui sau scaunului.
- in cazul ranirii cailor genitale se sustine ideea unei manopere mecanice (pe col, fundurile de
sac, canal vaginal, cavitate uterina).
Uneori manopera mecanica nu lasa urme, deci lipsa lor nu exclude automat utilizarea unei
asemenea metode abortive.

210
Concluzii:
Aspectele obstetricale medico-legale (sarcina,nasterea,avortul) sunt intalnite frecvent in
practica judiciara, atat in spete civile cat si in spete penale. O buna colaborare intre organul de
urmarire si cercetare penala si medicul legist poate solutiona aceste aspecte prin coroborarea
datelor de ancheta cu examinarile medico-legale.

Test de autoevaluare:
1. Ce presupune capacitatea sexuala la barbat si femeie – 2 puncte
2. Care sunt semnele de probabilitate si semnele de certitudine ale sarcinii? – 2 puncte
3. Care sunt semnele de nastere recenta? – 2 puncte
4. Ce este avortul? – 2 puncte
5. Care sunt metodele de avort empiric? – 2 puncte

Grile:
1. Nu este un semn de probabilitate al sarcinii:
a. perceperea batailor cordului fetal
b. amenoreea
c. tumefactia glandei mamare

2.Nu este un semn de nastere recenta:

a. rupturile de perineu
b. sanii tumefiati cu secretie lactata
c. absenta lohiilor

3.Urmatoarea afirmatie referitoare la avort este falsa:

a. definitie medico-legala – intreruperea cursului normal al sarcinii pe toata durata ei
b. definitie obstetricala- intreruperea cursului normal al sarcinii in primele 6 luni
c. avortul la cerere este totdeauna ilegal

4. Avortul provocat nu poate fi:

a. accidental
b. spontan
c. empiric

5. Nu este o metoda abortiva chimica

a. folosirea chininei
b. folosirea lohidrinei
c. perforarea membranelor

211
 Modulul X.
PRUNCUCIDEREA
(UCIDEREA COPILULUI NOU NASCUT DE CATRE MAMA)

Unitatea de învăţare:
1. Aspecte generale
2. Examinarea cadavrului de nou-nascut
3. Examenul femeii suspecte

Bibliografie:
1. Roxana Zăvoi, Curs de Medicină Legală, editura Medicală Universitară, Craiova, 2007
2. Beliş V., sub red. – Tratat de medicină legală, vol. II; Ed. Medicală, Bucureşti, 1995.
3. Dermengiu D., Curcă G.C., Gheorghiu V., Popescu I., Dogăroiu C., Hostiuc S. –
Medicină Legală – note de curs, Ed. Universitară, Bucuresti, 2011.

Obiectivele modulului
Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
 cunoasteti prevederila articolului 200 CP;
 rezentati criteriile pe baza carora se stabileste starea de nou-nascut;
 indicați cum se stabileste durata vietii intrauterine;
 arătaţi importanta viabilitatii;
 prezentaţi care sunt probele de instalare a vietii extrauterine si importanta lor in probarea
infractiunii;
 exemplificati caracteristici prin care se determina durata vietii extruterine;
 cunoasteti ingrijirile pe care le necesita nou-nascutul dupa natere;
 prezentati cauzele de moarte ale nou-nascutului.

Aspecte generale
Codul Penal (art.200) - uciderea copilului nou-născut, săvârşită imediat după naştere, dar
nu mai târziu de 24 ore, de către mamă aflată într-o stare de tulburare psihică.
Omorârea copilului de către mamă reprezintă o agresiune ce contrazice instinctul matern,
exercitându-se asupra unei persoane lipsite de apărare, caractere ce determină forma aparte de
infanticid sau de omor.
Pornind de la formularea juridică, pentru a se încadra fapta trebuie să aibă următoarele
caractere:
- nou-născutul să fie omorât imediat după naştere, dar nu mai târziu de 24 ore
- omorârea să fie făcută de către mama nou-născutului,
- mama să prezinte o tulburare psihică, motiv ce poate explica actul săvârşit.
Pentru expertiza medico-legală este necesar examenul cadavrului de nou-născut,
examenul femeii bănuite, examenul locului în care s-a produs naşterea.

1 EXAMINAREA CADAVRULUI DE NOU-NĂSCUT

Examinarea cadavrului de nou-născut face obligatorie dovedirea următoarelor:

a) stabilirea stării de nou-născut,
b) durata vieţii intrauterine,
c) viabilitatea nou-născutului,
d) probe de instalare a vieţii extrauterine,
e) durata vieţii extrauterine,
f) îngrijiri acordate după naştere,
g) cauza morţii.

212
 1.1 STABILIREA STĂRII DE NOU-NĂSCUT
Acest criteriu este important, deoarece legea se referă precis: “uciderea nou-născutului
imediat după naştere”.
În acest scop se corelează multitudinea semnelor de nou-născut:
- lungimea: 49-51 cm. pentru fetiţe, 50-54 cm. pentru băieţi.
- greutatea:2900-3200 g pentru fetiţe, 3000-3500 g pentru băieţi,
- cordonul ombilical la naştere are o lungime de circa 50-60 cm., fiind de aspect lucios,
turgescent, neavând instalată linia de demarcaţie, linie ce începe să fie prezentă după 24 de ore.
- corpul nou-născutului este acoperit de vernix caseosa, mai ales la nivelul plicilor,
umerilor şi toracelui. Pe piele se observă existenţa unor peri fini numiţi lanugo.
- craniul are un perimetru de circa 34-35 cm, cu fontanelele caracteristice: fontanela
anterioară (bregmatică) 2-2,5/3-3,5 cm, fontanela posterioară (lambdoidă) poate fi deschisă la
circa 25% din nou-născuţi şi se închide la 4-6 săptămâni de la naştere.
- toracele, de forma unui trunchi de con cu baza în jos, are un perimetru de circa 31 cm.
- abdomenul bombează, fiind mare, cu un perimetru de 32-34 cm.
- pielea bine vascularizată, dar fără să ajungă la deplina dezvoltare, este roşie în primele
zile (eritemul nou-născutului).
- placenta cântăreşte 500-600 grame.
- părul de pe pielea capului măsoară 1-3 cm.
- unghiile depăşesc pulpa degetelor la mâini.
- la băieţi testiculele sunt coborâte în scrot, iar la fetiţe labiile mari le acoperă pe cele
mici.
- în intestinul terminal se constată prezenţa meconiului.

1.2 DURATA VIEŢII INTRAUTERINE

Stabilirea acestui parametru se poate face după două criterii: greutate sau lungime.
Greutatea poate varia în limite foarte largi, încât lungimea este considerată un parametru relativ
stabil.
În funcţie de lungime există următoarele formule de calcul:
- când lungimea fătului este mai mare de 25 cm, se împarte cifra lungimii la 5
obţinându-se vârsta în luni lunare;
- când lungimea fătului este mai mică de 25 cm, se extrage rădăcina pătrată din cifra
lungimii, obţinându-se vârsta în luni lunare;
- formula Balthazar-Dervieux în care lungimea exprimată în cm se înmulţeşte cu
constanta 5,6 şi se obţine vârsta în zile.
- identificarea punctelor de osificare. Aceste puncte au aspectul unor zone lenticulare
roşietice de circa 2,5 mm ce se detaşează net de albul cartilajului. Aceste puncte rezistă la
putrefacţie. Dintre punctele de osificare amintim: punctul de osificare al epifizei distale a
femurului (Beclard), ce apare la sfârşitul lunii a- 9- a; punctul de osificare din epifiza proximală
a tibiei, ce apare în luna a- 9- a.
- mugurii dentari primitivi apar în luna a- 2- a.

1.3 VIABILITATEA NOU-NĂSCUTULUI

Înţelegem prin viabilitate posibilitatea nou-născutului de a trăi autonom în condiţiile de
viaţă extrauterine.
Teoretic debutul vieţii are loc după 10 săptămâni de la fecundaţie, deci când apare tubul
neural. Regulamentele O.M.S. obligă la înregistrarea ca născut viu a oricărui nou-născut,
indiferent de vârsta sarcinii, dacă la naştere a prezentat un semn de viaţă-respiraţie, secusă
musculară, ţipăt, etc. Aceasta înseamnă că nou-născuţii ce au malformaţii congenitale
incompatibile cu viaţa sau cei subponderali, dacă au prezentat un semn de viaţă se vor înregistra

213
ca născuţi vii (cu toate că O.M.S. consideră că viabilitatea devine posibilă de la 1000 grame în
sus).
Concluzionând, putem spune că nu are relevanţă juridică, dar precizează condiţiile
corecte de înregistrare a nou-născutului.
Legislaţia penală nu fixează criterii constante minime pentru aprecierea viabilităţii.

1.4 PROBE DE INSTALARE A VIEŢII EXTRAUTERINE

Reprezintă criteriul fundamental în dovedirea faptului că fătul s-a născut viu şi că a trăit
după aceea.
În majoritatea situaţiilor, elementul de bază, probatoriu, este considerat instalarea
respiraţiei. Aceasta produce modificări macroscopice şi microscopice ale plămânilor.
La necropsie se efectuează docimazia hidrostatică (Rayger 1670), astfel:
- în prima etapă într-un vas cu apă se aşează piesa buco-cervico-toracică. Dacă piesa
pluteşte se consideră că plămânul este respirat, dacă aceasta cade la fundul vasului se consideră
că aerul din alveole lipseşte, ceea ce presupune lipsa respiraţiei.
- în etapa următoare se introduc pe rând cei doi plămâni detaşaţi de piesă, interpretându-
se fenomenul ca mai sus.
- în final se introduc fragmente de plămân (mari, mici şi mijlocii) din diferiţi lobi
pulmonari.
Se poate întâlni una din următoarele situaţii:
- fragmentele plutesc la suprafaţă-plămân respirat,
- fragmentele stau între două ape-plămân parţial respirat,
- fragmentele cad la fund-plămân nerespirat.
Această probă poate da erori dacă nu este executată corect sau dacă intervine putrefacţia
sau dacă plămânul este îngreunat de aspirat masiv.
Examenul de certitudine este cel microscopic - docimazia histologică pulmonară. Se
execută pe fragmente recoltate din cât mai multe zone pulmonare, în special din porţiunile
superioară şi inferioară (sunt primele care se dilată).

1.5 DURATA VIEŢII EXTRAUTERINE

Acest parametru reprezintă cheia de rezolvare a problemei medico-legale privind
încadrarea juridică a faptei.
Durata vieţii extrauterine se poate constata după următorii parametrii:
- tegumentele nou-născutului sunt acoperite cu sânge şi vernix caseosa, având eritemul
caracteristic. După circa 2-3 zile se instalează descuamarea care poate dura până la14 zile.
- cordonul ombilical poate fi găsit tăiat, rupt sau smuls. Imediat după naştere acesta este
lucios, gelatinos, turgescent. După 24 ore apare inelul de demarcaţie la locul de implantare de
culoare roşie. După 5-7 zile de la naştere cordonul ombilical se usucă şi se desprinde, rămânând
cicatricea ombilicală de culoare roşie care se vindecă după circa 15-18 zile.
- bosa serosanguină se resoarbe în 2-3 zile.
- orificiul Botallo se închide în 7-10 zile.
- canalul arterial se obliterează în circa 2 luni.
- prezenţa meconiului în intestinul subţire cu trecere în cel gros şi eliminare la exterior
din cel gros în următoarele 2-3 zile.

1.6 ÎNGRIJIRI ACORDATE DUPĂ NAŞTERE

Nou-născutul imediat după naştere are nevoie de îngrijiri speciale. În unităţile sanitare,
cu personal calificat, aceste îngrijiri se acordă prompt şi sunt eficiente.
În naşterile neasistate, mama se poate găsi în situaţia de a nu putea da aceste îngrijiri
(omisiune involuntară) sau nu le acordă în mod voit (omisiune voluntară).
Îngrijirile constau în:

214
 - spălarea corpului nou-născutului,
- secţionarea şi ligatura cordonului ombilical,
- înfăşarea,
- aspiraţia căilor respiratorii de resturi lichidiene şi mucozităţi,
- la 12 ore postpartum fătul este alimentat cu ceai, iar la 24 ore cu lapte.

1.7 CAUZA MORŢII

Autopsia cadavrului de nou-născut poate preciza felul morţii (neviolentă sau violentă).
Moartea violentă poate fi accidentală sau ucidere săvârșită de către mamă.
Moartea se poate instala înainte de naştere (intrauterin), în timpul naşterii sau după
naştere.
Moartea intrauterină poate fi provocată de boli ale mamei, fătului sau placentei, dar
destul de frecvent ea poate fi şi de cauză traumatică.
Moartea în timpul naşterii poate fi provocată de o serie întreagă de factori:
- distocii de bazin, de dinamică uterină, fetale.
- dezlipire prematură de placentă, hematom retroplacentar, etc.
- traumatismul obstetrical prin el însuşi.
Moartea după naştere poate fi patologică sau violentă. Principalele cauze de moarte
patologică sunt: asfixia, rupturi viscerale, circulare de cordon etc.
Mecanismele comisive reprezintă totalitatea mijloacelor violente de producere a morţii,
iar cele omisive se referă la privarea nou-născutului de îngrijirile necesare supravieţuirii după
naştere.

2 EXAMENUL FEMEII SUSPECTE

Examenul femeii suspecte pentru stabilirea tulburărilor psihice trebuie făcut cât mai
aproape de momentul naşterii, iar cercetarea la faţa locului dă posibilitatea culegerii de indicii
asupra condiţiilor în care s-a desfăşurat naşterea.

Concluzii:
Aspectele legislative privind pruncuciderea (actualmente – uciderea copilului nou-nascut
de catre mama) au suferit modificari. Astfel legea actuala spune clar (uciderea copilului nou-
nascut,imediat dupa nastere dar nu mai tarziu de 24 ore) spre deosebire de legea veche care
mentiona doar ”imediat dupa natere”, astfel incadrarea juridica nu mai este supusa
subiectivismului.
Cunoasterea aspectelor prezentate este importanta pentru absolventul de drept, dat fiind
faptul ca obiectivele din ordonanta sunt elaborate de catre organul de urmarire si cercetare
penala (acesta trebuind sa stie ce se poate solicita institutiei medico-legale); aceste aspecte sunt
valabile pentru toate modulele prezentate.

Test de autoevaluare:
1. Ce presupune art. 200 CP? – 2 puncte
2. Care sunt parametrii de nou-nascut? – 2 puncte
3. Cum se stabileste durata vietii intrauterine – 2 puncte
4. Ce presupun probele de instalare a vietii extrauterine? – 2 puncte
5. Care este importanta viabilitatii? – 2 puncte

215
Grile:
1.Nu este un parametru al starii de nou nascut:
a. unghiile depăşesc pulpa degetelor la mâini
b. la băieţi testiculele sunt coborâte în scrot, iar la fetiţe labiile mari le acoperă pe cele
mici.
c. lungimea la fetite 28 cm., la baieti 30 cm.

2. Criteriul fundamental in dovedirea faptului ca fatul s-a nascut viu si a trait dupa aceea
este:
a. viabilitatea
b. probe de instalare a vietii extrauterine
c. durata vietii extrauterine

3. Urmatoarea afirmatie cu privire la viabilitate este falsa

a. are importanta juridica
b. precizeaza conditiile corecte de inregistrare a nou-nascutului
c. reprezinta posibilitatea nou-născutului de a trăi autonom în condiţiile de viaţă
extrauterine.

4. In vederea stabilirii duratei vietii intrauterine, atunci cand lungimea fatului depaseste
25 de cm, cand impartim cifra ce indica lungimea la 5 aflam:
a.durata vietii intrauterine in zile
b. durata vietii intrauterine in luni lunare
c. durata vietii intrauterine in luni calendaristice

5. In majoritatea situatiilor, elementul probatoriu de instalare a vietii extrauterine este

considerat:
a. instalarea respiratiei
b. prezenta circulatiei
c. prezenta digestiei

216
 Modulul XI.
EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ A VIOLULUI
EXAMENUL GENITAL IN VEDEREA STABILIRII STARII DE VIRGINITATE

Unitatea de învăţare:
1. Noţiuni introductive
2. Examenul victimei in viol si stabilirea starii de virginitate
3. Examenul agresorului

Bibliografie:
1. Roxana Zăvoi, Curs de Medicină Legală, editura Medicală Universitară, Craiova, 2007
2. Beliş V., sub red. – Tratat de medicină legală, vol. II; Ed. Medicală, Bucureşti, 1995.
3. Dermengiu D., Curcă G.C., Gheorghiu V., Popescu I., Dogăroiu C., Hostiuc S. –
Medicină Legală – note de curs, Ed. Universitară, Bucuresti, 2011.

Obiectivele modulului
Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
 definiţi violul;
 prezentaţi aspectele ce se constata la examenul genital in viol si stabilirea starii de virginitate
 cunoasteti elemete despre recoltarea de secretii vaginale si evidentierea spermatozoizilor;
 descrieti ce se constata la examenul somatic in viol;
 caracterizati aspectele ce se intalnesc in viol la femeia fara viata sexuala si la femeia cu viata
sexuala.

Noţiuni introductive
 În Codul Penal (art. 218) violul este definit astfel: raportul sexual, actul sexual oral sau anal
cu o persoană, săvârșit prin constrângere, punere în imposibilitatea de a se apăra ori de a-și
exprima voința sau profitând de această stare, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și
interzicerea exercitării unor drepturi.
Circumstanţele agravante ale acestei infracţiuni sunt următoarele:
 victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul făptuitorului,
 victima este rudă în linie directă, frate sau soră
 victima nu a împlinit vârsta de 16 ani,
 fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice
 fapta a avut ca urmare vătămarea corporală
 fapta a fost săvârșită de două sau mai multe persoane împreună

Examenul victimei consta in :

 A) examenul genital
 B) recoltarea de secretii vaginale
 C) examen somatic pentru stabilirea leziunilor de violenta
 D) examen psihic
 E) daca este cazul, prelevare de sange pentru recoltarea alcoolemiei

A)Examenul genital – se recomanda ca acesta sa se desfasoare in preazenta unei a treia

persoane, pentru a evita eventualele afirmatii tendentioase din partea persoanei examinate (de
exemplu acuzatia ca a fost deflorata cu ocazia examenului genital).

217
 Medicul legist trebuie sa evite intrebarile sugestive si sa discearna eventualele tentative
de santaj sau relatarile fanteziste (in special la fetite, susceptibile de a relata aparent coerent si
credibil fapte auzite de la altii).
In istoric se consemneaza data (cu precizarea orei daca intervalul de timp scurs intre viol
si examinare este mai mic de 24 h), locul si circumstantele.
Persoana ce urmeaza sa fie examinata este invitata sa se aseze pe masa ginecologica, in
decubit dorsal, cu coapsele in abductie si cu gamele flectate. Examinatorul tractioneaza de labiile
mari, prinse intre doua comprese anterior, lateral si eventual in sus. Se examineaza labiile mari si
mici, vestibulul vaginal, mucoasa vulvara pentru a depista si eventualele boli venerice, foliculite,
leziuni inflamatorii, edeme angioneurotice.
In cazul himenelor profunde, pentru a face sa proemine peretele posterior al vaginului,
indexul drept explorator introdus in anus sa fie indoit in croset.

Figura numărul 13 – reprezentare schematică a examenului genital

Deflorarea = pierderea integritatii anatomice a membranei himeniale.

Himenul - plica mucoasa, circulara, situata la limita dintre vulva si partea inferioara a
vaginului.
- poate fi situat superficial sau profund (pana la varsta de 2-3 ani sau la obeze)

Descriptiv prezinta :
 baza (prin care se insera pe vagin)
 margine libera (care delimiteaza orificiul himenial)
 fata superioara (orientata spre exterior, accesibila examinarii).

Forma himenelor:
- inelare (cu orificiul central si care la deflorare prezinta rupturi la pozitiile 3,6 si 9 pe
cadranul conventional)
- semilunare sau falciforme (mai late in cadranele inferioare, avand orificiul excentric si
care se rup de regula la pozitiile 4,5, si 7 pe cadranul conventional)
- bilabiale (formate din doua valve, intre care se afla un spatiu, fiind unite anterior si
posterior printr-o comisura; frecvent se rupe comisura posterioara)
- rudimentare (foarte inguste cu latimea de 1-2 mm, usor dilatabile, cauza pentru care
permit raporturi sexuale fara sa fie lezate)
- lobate (formate din mai multe segmente)
- cribriforme (prezinta mai multe orificii)
- himene neperforate (necesita interventie chirurgicala)

218
 Figura numărul 14 – Reprezentarea schematică a examenului genital și a unor tipuri de
himene

Figura numărul 15 – Tipuri de himene

Figura numărul 16 – Himene

Dupa consistenta:
 himene nedilatabile, cu structura fibroasa, tendinoasa sau chiar semicartilaginoasa ( se
rup mai greu decat cele fibroase);
 himene dilatabile sau complezante, cu structura elastica, laxa la care primul contact nu
produce sangerare sau dureri, deflorarea propriu-zisa avand loc cu ocazia primei nasteri.

Marginea libera a himenului este de obicei neteda, uniform de groasa, roza; mai rar poate
prezenta franjuri, creste, separate intre ele prin incizuri de diverse adancimi. Ea delimiteaza
orificiul himenial, care este rotund sau oval, avand de regula diametrul de 1-1.5 cm dupa
pubertate si dimensiuni mai mici la fetite (himen infantil)

219
 Latimea himenului se apreciaza prin distanta intre marginea libera si insertia sa. Ea
variaza in functie de forma himenului (0,5 cm –himene inelare, 0,2 cm – rudimentare, 1,5 cm –
semilunare si lobate).

Timp de 7-8 zile de la deflorare, himenul prezinta rupturi in numar variabil (1-3),
incomplete (intereseaza doar o parte din latimea himenului intalnite in cazul himenelor elastice,
dupa contacte sexuale incomplete sau dupa masturbare) sau complete (ajungand pana la insertia
pe vagin si putand interesa si mucoasa vaginala sau vulvara), cu marginile rosii, sangerande,
tumefiate, acoperite timp de 5-8 zile cu o pelicula de fibrina, mai rar cu supuratii, echimoze,
hematoame.
Numarul, localizarea si dimensiunile rupturilor sunt in functie de configuratia si grosimea
himenului, precum si de circumstantele in care a avut loc coitul.
Durerea consecutiva deflorarii este de cele mai multe ori de intensitate medie, variind in
functie de consistenta himenului si de reactivitatea organismului.
Toate aceste semne corespund deflorarii recente.

Uneori, medicul legist este pus in situatia sa diferentieze rupturile vechi de himenele care
prezinta incizuri congenitale.
Aceasta diferentiere, uneori extrem de dificila se bazeaza pe faptul ca in principiu
incizurile congenitale se caracterizeaza prin: dispozitie simetrica, sunt incomplete, sunt lipsite de
tesut cicatricial si au margini nete, usor afrontabile.
Dupa 7-8 zile apare procesul de cicatrizare, marginile rupturilor se subtiaza si se
retracteaza, capatand culoare albicioasa-rosie si apoi alb-sidefie.
La 10-14 zile, leziunile consecutive deflorarii recente se mai pot pune in evidenta prin ex.
stereoscopic (realizeaza mariri de 12-14 ori)

B) Recoltarea secretiei vaginale pentru evidentierea spermatozoizilor.

Examenul microscopic evidentiaza spermatozoizii in secretia vaginala timp de 1-2 zile de
la consumarea raportului sexual, daca in acest timp femeia nu si-a facut toaleta, iar barbatul cu
care a avut contactul sexual nu a fost steril. De asemenea, vitalitatea si integritatea
spermatozoizilor sunt alterate de conditiile din vagin (devierile de pH, flora microbiana si
micotica). Recoltarea se face pe ansa din fundurile de sac vaginale.
Examenul de laborator obiectiveaza absenta sau prezenta spermatozoizilor (cu structura
completa sau fragmentata).

C) Prezenta leziunilor de violenta probeaza lipsa de consimtamant a victimei. Ele sunt de

tipul excoriatiilor, echimozelor, plagilor muscate, localizate cel mai frecvent pe fata, gat,
membre (coapse), in jurul organelor genitale externe.
In cazul muscaturilor se ridica amprenta dentara.
De asemenea pe corpul si lenjeria victimei se cauta fire de par, urme de sange si sperma
apartinand agresorului.
Pe imbracaminte se pot gasi in plus rupturi, urmare a luptei cu agresorul.

D) Examenul psihic urmareste sa obiectiveze daca victima isi poate exprima liber vointa
si consimtamantul, daca poate aprecia valoarea si consecintele actului sexual, precum si starea
psihica dupa evenimentul consumat.

E) Prelevarea de sange pentru determinarea alcoolemiei se face numai daca este cazul.

II. Examenul agresorului sau al presupusului agresor vizeaza sa evidentieze:

 leziunile de violenta

220
  starea psihica
 eventuala intoxicatie alcoolica
 prezenta firelor de par pe lenjerie, imbracaminte, corp (identitatea lor cu cele ale
victimei sau cu cele gasite pe corpul si imbracamintea acesteia)
 prezenta urmelor de sange pe lenjerie, imbracaminte, corp (daca apartine aceluiasi
grup ca si cel al victimei)
 prezenta de sperma pe lenjerie, imbracaminte, corp (apartinand aceluiasi grup cu cel
gasit la victima)

In ceea ce priveste exminarea psihica a victimei si agresorului – se face in cadrul

expertizei medico-legale psihiatrice, la solicitarea organelor de urmarire si cercetare penala.

Violul poate avea loc asupra femeilor cu viaţă sexuală sau fără viaţă sexuală.
a)La femeile fără viaţă sexuală, violul consumat, deci cu intromisiune, duce în mod
obişnuit la pierderea integrităţii anatomice a membranei himeniale (deflorare)
b)În cazul femeilor cu viaţă sexuală, principalul scop al expertizei este recoltarea din
fundurile de sac vaginale a secreţiei pentru evidenţierea prezenţei spermatozoizilor.

Violul, indiferent dacă femeia are sau nu viaţă sexuală, dar a opus o rezistenţă fermă şi nu
simulată, de circumstanţă, lasă asupra victimei leziuni de violenţă, câteodată specifice-echimoze şi
excoriaţii în jurul gurii, articulaţiei pumnului, hipogastru, pe faţa internă a coapselor.

Expertiza medico-legală în viol are următoarele obiective:

-dacă s-a consumat sau nu raport sexual,
-existenţa leziunilor de violenţă,
-dacă victima se afla în imposibilitatea fizică sau psihică de a-şi exprima voinţa sau de a
se apăra,
-dacă persoana învinuită este sau nu agresorul.

Concluzii:
 diversitatea extrem de mare a aspectelor pe care le prezinta membrana himeniala
 in absenta leziunilor locale recente, virginitatea este certa in cazul: himenelor semilunare,
inelare, bilabiale, neperforate, cribriforme, cartilaginoase, nedilatabile, cu orificiul
himenal dispus sagital, avand marginile nete, regulate, alipite.
 virginitatea este incerta : himene complezante si dilatabile, ce permit un raport sexual
fara deflorare (viol fara deflorare, dar care nu exclude fecundatia) .
 la fetitele <6 ani violul este imposibil (raport sexual, la o dezvoltare somatica
corespunzatoare varstei biologice)
 intre 6-11 ani violul se insoteste de ruptura membranei recto-vaginale, necesitand
interventie chirurgicala si putand duce chiar la moarte (raport sexual – aspect valabil la o
dezvoltare somatica corespunzatoare varstei biologice)
 de asemenea, se considera ca pot exista deflorari fara viol si fara raport sexual, dupa manopere
digitale (in care mucoasa vaginala si vulvara prezinta excoriatii, iar himenul este rupt
incomplet) sau in localizarile vulvare ale unor boli contagioase (lues, difterie, varicela)

221
Test de autoevaluare:
1. Definiti violul. – 2 puncte
2. Care este importanta examenului genital in violul la femeia fara viata sexuala?– 2
puncte
3. Ce presupune virginitatea?– 2 puncte
4. Care este importanta evidentierii spermatozoizilor in secretia vaginala in viol?– 2
puncte
5. Cand este virginitatea incerta ? – 2 puncte

Grile:
1. Deflorarea presupune
a. pierderea integritatii anatomice a membranei himeniale
b. integritatea membranei himeniale
c. edematierea vulvei

2.Nu este o circumstanta agravanta a violului:

a. victima nu a împlinit vârsta de 16 ani,
b. fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale pornografice
c. fapta a avut ca urmare lovirea sau alte violente

3.Examinare psihica a victimei si agresorului:

a. se face in cadrul expertizei medico-legale psihiatrice;
b.nu se face la solicitarea organelor de urmarire si cercetare penala,
c. nu este necesara in viol

4. Virginitatea este incerta in cazul:

a. himenelor inelare;
b.himenelor complezante;
c. himenelor imperforate.

5.Urmatoarea afirmatie este falsa:

a examenul microscopic evidentiaza spermatozoizii in secretia vaginala timp de 1-2 zile
de la consumarea raportului sexual.;
b. la fetitele <6 ani violul este imposibil (raport sexual, la o dezvoltare somatica
corespunzatoare varstei biologice);
c. leziunile de violenta nu sunt importante in viol.

222
 Modulul XII.
SIMULAREA, DISIMULAREA, AGRAVAREA ȘI AUTOMUTILAREA

Unitatea de învăţare:
1. Definitii
2. Clasificarea simularii
3. Caracteristici a fiecarui tip de simulare

Bibliografie:
1. Roxana Zăvoi, Curs de Medicină Legală, editura Medicală Universitară, Craiova, 2007
2. Beliş V., sub red. – Tratat de medicină legală, vol. II; Ed. Medicală, Bucureşti, 1995.
3. Dermengiu D., Curcă G.C., Gheorghiu V., Popescu I., Dogăroiu C., Hostiuc S. –
Medicină Legală – note de curs, Ed. Universitară, Bucuresti, 2011.

Obiectivele modulului
Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
 definiţi simularea;
 clasificati simularea;
 cunoasteti aspecte privind simularea unei afectiuni inexistente,exemple;
 cunoasteti aspecte privind crearea artificiala de boli si infirmitati, exemple;
 definiti agravarea;
 definiti disimularea.

Definiție:
Simularea reprezintă încercarea conştientă şi premeditată de a imita, provoca, ascunde
sau exagera unele manifestări morbide, subiective sau obiective în vederea obţinerii unor
avantaje sau pentru a se sustrage de la unele obligaţii sociale. Ea se întâlneşte întotdeauna la
indivizii consideraţi sănătoşi din punct de vedere de medical.

Clasificare
Simularea
- 1. propriu-zisă - simularea unei afecțiuni inexistente - simulare de semne subiective
- simulare de semne obiective
- crearea artificiala - de boli
- de infirmitati (automutilare)
- 2. agravare
- 3. Disimulare

Simularea unei afectiuni inexistente

I. Simularea de semne subiective

 Durerea

Situatia expertului in fata unei afectiuni dureroase este adesea dificila. Fiind vorba de un
fenomen subiectiv, incontrolabil din exterior, este greu de a stabili un diagnostic fara mari
riscuri.
Durerea serveste cel mai adesea ca mijloc de simulare a unei afectiuni patologice.
Aceasta este cu atat mai usor cu cat intr-o serie de afectiuni, cum ar fi nevralgiile,
reumatismul, diferite colici, durerea este simptomul de baza pentru stabilirea diagnosticului,
semnele obiective putand lipsi. Din acest motiv, stabilirea diagnosticului de simulare este mult

223
ingreunata in aceste cazuri. Medicul expert va cauta sa observe impreciziunea si adesea
contradictia raspunsurilor celui ce simuleaza, atunci cand cere sa precizeze caracterul durerilor,
localizarea, intensitatea si iradierea lor. Aceste aspecte pot lipsi daca simulantul a suferit mai
innainte de boala pe care incearca sa o simuleze si, prin urmare ii cunoaste manifestarile.
Medicul examinator va observa cu atentie bolnavul, va urmari fiecare raspuns al acestuia
la intrebarile puse. Adesea frica de a nu gresi determina pe simulant sa raspunda afirmativ la
orice intrebare.
Atitudinea si mimica bolnavului sunt adesea inadecvate.
Medicul examinator nu are decat o singura cale: sa admita in principiu ca adevarate
spusele pacientului si sa faca un examen cat mai atent posibil pentru a descoperi eventualele
semne clinice ale unei afectiuni in cadrul careia se pot intalni durerile acuzate de bolnav. Daca
nu va gasi nimic, ca trebui sa astepte un timp suficient, in care pot apare unele simptome latente
al caror semn precoce este durerea. In tot acest interval va observa pacientul fara a fi remarcat de
acesta, pentru ca este posibil ca pseudobolnavul sa abandoneze atitudinea sa antalgica si sa o reia
la aparitia medicului.
Trebuie inlaturata posibilitatea unei asocieri organo-functionala sau a unei afectiuni cu
dureri intermitente. In fine, un alt semn bun in favoarea inorganicitatii unei dureri, il reprezinta
rapida sa disparitie in urma administrarii unui tratament ce parea absolut insuficient sa justifice
un asemenea succes.

 Cefaleea

Este mai greu de controlat, cu toate ca si aici se poate cere sa se precizeze caracterul
durerii, felul cum apare sau se exacerbeaza

 Tulburarile de vedere

Acestea sunt usor de diagnosticat de catre medicii de specialitate. De exemplu in cazul in

care pacientul pretinde ca nu vede decat cu un ochi, ii cerem acestuia sa stea cu ambii ochi
deschisi si asezam in fata ochiului bun o prisma; daca pretinsul ochi bolnav este fara vedere,
bolnavul va trebui sa vada un singur obiect, daca nu el va vedea doua obiecte deoarece prisma va
produce diplopie. Cu ajutorul metodelor de investigare a analizatorilor inselaciunea este usor
descoperita.

 Tulburarile de auz

Intra in categoria tulburarilor analizatorilor. Cele mai intalnite cazuri se intalnesc in

disimularea surditatii si exagerarea constienta a surditatii. Ambele ascund interese, in primul caz
vizand unele locuri de munca, in cel de-al doilea incearca sa ascunda unele insuccese proprii sau
sa obtina mila si bunavointa celor din jur.

 Oboseala fizica sau intelectuala

Este greu de confirmat ca simptomatologie izolata, ci numai in cadrul unor entitati clinice
bine definite.

Simularea halucinatiilor si a amneziei impun examene neuropsihiatrice.

224
 II. Simularea de semne obiective

Este mai usor de descoperit deoarece este greu de imitat, exact si complet, tabloul clinic
al unei boli; sunt imitate mai ales simptomele presupuse a fi greu controlabile si usor imitabile

 Febra

Febra se simuleaza prin diverse procedee ca frecarea termometrului, provocarea unei

reactii inflamatorie a pielii la locul de aplicare a termometrului sau, mai rar prin injectii cu lapte
(in acest caz febra este reala).
Mai sunt citate metode cum ar fi fumatul aspirinei, introducerea de usturoi in rect,
utilizarea a doua termometre, unul preparat anterior ce va fi dat infirmierei. In aceste situatii
medicul va trebui sa urmareasca starea generala a bolnavului care ramane nealterata, ridicarea
temperaturii fiind intotdeauna insotita (mai curand sau mai tarziu) de o serie de alte simptome
obiective.

 Bolile cardiace

Se simuleaza prin provocarea artificiala a tahicardiei, singurul semn obiectiv care poate fi
produs prin diferite metode (efort fizic, exces de fumat, substante medicamentoase, etc.)

 Albuminuria

Ca procedee folosite: introducerea de albumina in urina (albus de ou), fie innainte de

expertiza, fie chiar in timpul emisiei de urina, lasand sa cada in vas mici bucati de albumina
uscata ascunse sub unghii, introducerea cu seringa a albuminei in vezica prin uretra.

 Hematuria

Se poate adauga sange in urina, se poate colora urina cu carmin, se poate injecta sange in
vezica.

 Diabetul

Se simuleaza prin adaugarea de zahar sau glucoza in urina sau prin ingerarea a 100-200g
de zahar in lichide diuretice. Impostura se descopera prin valorile normale ale glicemiei,
stabilirea curbei glicemice, precum si alte semne obiective patognomonice.

 Anuria

Este mai usor de diagnosticat, chiar daca este simulata, deoarece este totdeauna insotita
de un tablou clinic sever.

 Incontinenta urinara

Poate fi nocturna sau permanenta. Pentru a se putea distinge o mictiune nocturna daca
este sau nu voluntara, pacientul ar trebui urmarit pe tot parcursul noptii. Daca urineaza in timpul
somnului, atunci se poate pune dg. de mictiune involuntara.
Incontinenta urinara este folosita ca mijloc de simulare a unor boli neurologice, cu
posibilitati mai dificile de descoperire a fraudei, din cauza neprecizarii suficiente a etiologiei
afectiunii.

225
  Hemoptizia

Expectoratia poate fi colorata in rosu prin mijloace artificiale. In acest caz se folosesc
metode de identificare pentru a se recunoaste daca este vorba sau nu despre sange. De asemenea
expectoratia hemoptoica poate proveni si din alt loc decat plaman sau bronhii: un epistaxis poate
inunda nazo-faringele, iar efortul de tuse poate exterioriza acest sange, eroziuni gingivale,
muscaturi ale limbii. Se mai poate uneori utiliza sputa de la alt bolnav. Pentru a se preintampina
aceste aspecte sputa se va recolta in fata medicului examinator, dupa ce acesta a facut un control
riguros al cavitatii bucale.

 Tahipneea si tusea

Ambele afectiuni singure reprezinta un fenomen prea banal pentru a avea o valoare
semiologica apreciabila, In cadrul unor afectiuni respiratorii ele sunt insotite si de alte semne
obiective.

 Varsaturile

Pot fi provocate de unele substante medicamentoase, stimularea regiunii faringiene. Daca

nu sunt insotite de modificari ale starii generale a bolnavului, ele trezesc suspiciuni.

 Icterul

Pentru a simula icterul se foloseste acid picric. Sunt suficiente 0.30-1g acid picric pentru
a apare in 24 ore o coloratie icterica. Daca s-a luat o singura doza, coloratia dispare dupa
aproximativ o saptamana.Simulantii iau mai multe doze la diferite intervale de timp pentru a
prelungi perioada icterica. Tabloul clinic este diferit de cel intalnit in procesele infectioase.
Pentru a se demonstra falsul se cauta in urina acidul picric sau un produs de transformare al
acestuia. De mentionat ca ingestia prelungita de acid picric poate duce cu timpul la leziuni
hepatice,la hemoliza si in consecinta la icter real.

 Accesul de epilepsie

Acesta simulat se caracterizeaza prin aspectul lui exagerat, ceea ce face pe un neurolog
experimentat sa-l recunoasca imediat. Imitarea unui acces de epilepsie este adesea grosolana,
fiindca in genere el este greu de reprodus. Faptul ca accesul nu survine la comanda impune
internarea si supravegherea permanenta a bolnavului.

 Paraliziile si tremuraturile

Cele simulate sunt usor de recunoscut de catre neurolog. Paraliziile se insotesc de

modificari anatomice ale musculaturii (atrofie) si in general sunt insotite si de alte modificari
obiective ce vor putea fi gasite la examenul clinic.

 Starile de contracture segmentara sau redoare articulara

Acestea pot fi usor simulate. Depistarea se bazeaza pe observarea unor amplitudini

inegale ale miscarii articulatiei respective in timpul examinarii, a starii normale a musculaturii
antagoniste si agoniste, etc.

Acestea sunt doar cateva dintre semnele obiective ce se incearca a fi simulate.

226
Crearea artificială

I. De boli

Se pot crea artificial semne, simptome, ca de exemplu:

 Bronsita artificiala

Se realizeaza prin inhalarea de prafuri iritante (faina), fumat excesiv sau fumarea unor
tigari cu sulf,etc. Diagnosticul diferential cu o bronsita adevarata este foarte dificil, avand
aceeasi simptomatologie. In bronsita artificiala lipsesc, in general, febra si expectoratia

 Pleurezia purulenta si abcesul pulmonar provocate

Injectare intrapulmonara sau intrapleurala a unui agent septic, cel mai adesea materii
fecale.

 Hipertensiunea arteriala

Ingestie prelungita de efedrina sau hormoni cortico-suprarenalieni pot provoca dupa mai
mult timp hipertensiune arteriala

 Hemoragia intesinala si rectita hemoragica

De ex. Prin ingestie de sapun.

 Apendicita

Este o afectiune usor de simulat, ce poate uneori crea probleme medicului.

 Escarele

Se obtin prin injectarea de diferite substante (benzina, petrol, alcool, formol,etc.)

II. De infirmitati (automutilarea)

Taierea unuia sau a mai multor degete cu ajutorul unui obiect despicator se intalneste
uneori in practica medico-legala. Este necesara examinarea degetelor taiate, precum si a
toporului cu care s-au produs leziunile, interogand in acelasi timp victima asupra conditiilor in
care pretinde ca s-a produs accidentul.
Expertiza medico-legala va cauta sa descopere daca nu exista mai multe plagi
superficiale paralele cu plaga taiata care a produs amputarea, leziuni care se vor interpreta ca
fiind leziuni de proba (ezitare), dovedind astfel premeditarea. Daca amputarea intereseaza mai
multe degete, atunci in caz de accident este obligatoriu ca linia de amputare a degetelor sa fie in
continnuare. Reconstituirea faptului face posibila uneori descoperirea unor neconcordante intre
conditiile si modalitatea de producere a leziunilor si aspectul lor anatomic.
Plagile taiate-intepate pe care individul si le poate provoca el insusi, vor trebui sa fie
situate pe regiuni ale corpului accesibile propriei maini, leziunile in sine nefiind periculoase
prentru viata.
Plagile prin autoimpuscare au toate caracterele tragerilor de aproape sau cu teava lipita.
Adesea insa, pentru a evita descoperirea autoimpuscarii, simulantul interpune intre gaura armei
de foc si piele obiecte cu rol absorbant ale factorilor suplimentari (lemn, tabla,

227
imbracaminte,etc.). Unii absorbanti nu reusesc intotdeauna sa retina totalitatea factorilor
suplimentari, astfel ca la un examen atent (sau de laborator) vor fi descoperiti la nivelul
orificiului de intrare; altii pot retine in intregime acesti factori, dar glontul trecand prin ei
angreneaza fragmente pe care le gasim in plaga. In sfarsit, actiunea gazelor va da totdeauna
orificiului de intrare un aspect rupt, zdrentuit.
Examinatorul va trebui sa caute urmele unor eventuale ciupituri ale pielii in spatiul dintre
police si index cauzate de percutorul armei, urme care reprezinta un indiciu important in
favoarea auto-impuscarii. Va cauta sa observe daca locul unde se afla plaga este situat la nivelul
unei regiuni unde o astfel de leziune nu pune in pericol viata, regiunea fiind usor accesibila
propriei maini. Descoperirea la locul faptei a unor absorbanti cu urme de tragere reprezinta o
dovada importanta a auto-impuscarii.

Agravarea
Reprezintă exagerarea voită a unor simptome la o boală existentă, reală, manifestându-se
fie prin accentuarea unor simptome subiective, fie prin unele obiective (anchiloze, şchiopătare).
În practica medico-legală se întâlneşte şi aspectul neîngrijirii voite a unor leziuni ca:
plăgi, luxaţii, fracturi, suprainfectarea acestora sau întârzierea deliberată a scoaterii firelor de
sutură sau a agrafelor chirurgicale.

Disimularea
Este un aspect opus simularii, si presupunerea ascunderea simptomelor unei boli reale.
Pentru obtinerea unor avantaje sau pentru a scapa de raspundere sunt tainuite de catre
pacient, boli venerice, boli ale ochilor sau auzului, pot fi tainuite unele violente (de ex.
Echimoze); pentru a putea parasi spitalul sunt ascunse unele boli psihice,etc.
Disimularea unui omor : de exemplu punerea pe sinele de tren a unui cadavru, disimulare
prin depesaj,etc.

Concluzii:
In practica medico-legala curenta aspectele privid simularea, disimularea, agravarea si
automutilarea sunt frecvent intalnite. Medicul examinator tebuie sa discearna judicios
posibilitatea ca subiectul supus examinarii sa adopte un astfel de comportament si sa foloseasca
toate mijloacele posibile in vederea depistarii acestor aspecte.

Test de autoevaluare:
1. Ce este simularea? – 2 puncte
2. Care este clasificarea simularii?– 2 puncte
3. Ce presupune simularea unei afectiuni inexistente?– 2 puncte
4. Ce presupune crearea artificiala de boli/infirmitati? – 2 puncte
5. Ce presupune agravarea si disimularea? – 2 puncte

Grile:
1.Automutilarea nu presupune:
a. leziunile sunt in zone accesibile propriei maini;
b. sunt vizate zone ce pun in primejdie viata;
c. presupune crearea artificiala de infirmitati.

2. Disimularea nu presupune:
a. este opusul simularii
b. presupune ascunderea simptomelor unei boli reale;
c. ingestia de acid picris in vederea producerii icterului este folosita in disimulare.

228
3. Nu este o simulare de semne subiective
a. simularea durerii,
b. simularea cefaleei.
c. simularea varsaturilor

4. Face parte din simularea de semne obiective:

a. simularea hemoptiziei
b. simularea tulburarilor de vedere
c. simularea oboselii fizice sau psihice

5. Agravarea nu presupune:
a. exagerarea voită a unor simptome la o boală existentă, reală;
b. accentuarea fie a unor semne subiective, fie a unor semne obiective;
c. ascunderea simptomelor unei boli reale.

229
 Modulul XIII.
EXPERTIZA MEDICO-LEGALA A FILIATIEI SI IDENTIFICARII MEDICO-LEGALE
PRIN TESTUL DE TIPIZARE A.D.N.

Unitatea de învăţare:
1. Aspecte generale
2. ADN in filiatie
3. ADN in cazuri de omor
4. ADN in agresiunile sexuale
5. ADN in identificare

Bibliografie:
1. Dermengiu D., Curcă G.C., Gheorghiu V., Popescu I., Dogăroiu C., Hostiuc S. –
Medicină Legală – note de curs, Ed. Universitară, Bucuresti, 2011.

Obiectivele modulului
Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
 cunoasteti aspecte generale privitoare la ADN;
 prezentati produsele biologice frecvent utilizate in analizele genetice;
 prezentaţi in ce situatii poate fi folosit profilul genetic in practica medico-legala si juridica;
 cunoasteti cateva aspecte privitoare la profilul genetic judiciar in filiatie, identificare, crima,
agresiuni sexuale.

Aspecte generale

ADN-ul, macromolecula ce constituie suportul material al ereditatii, este identica in

proportie de 99.9% intre diferiti indivizi. Cu toate acestea, restul de 0.01% este suficient pentru a
duce la variabilitate fenotipica atat de mare incat practic nu exista doi indivizi perfect identici.
Faptul ca fiecare persoana are un ADN unic (cu exceptia gemenilor univitelini) face ca analiza
acestei macromolecule sa fie extrem de utila in identificare. In marea lui majoritatea ADN-ul
este localizat nuclear, si acesta este primit in masura egala de la parintii genetici; o mica parte
localizata intramitocondrial (ADNmt) este primita exclusiv de la mama.
Mai putin de 2% din totalul ADN-ului codeaza diferite caracteristici (culoarea ochilor, a
parului, inaltime), functionarea normala a anumitor cai metabolice,etc., restul reprezinta material
genetic necodant care, desi este in mare parte identic intre indivizi diferiti,prezinta totusi niste
mici zone inalt variabile. STR-urile (short tandem repeats) sunt fragmente de ADN din doua sau
mai multe nucleotide (nu mai mult de 50 care se repeta un numar variabil de ori intr-o anumita
zona a ADN-ului. Analiza STR reprezinta metoda cea mai des utilizata in genetica medico-
legala in scopul tiparii ADN.

Produsele biologice utilizate frecvent pentru analize genetice

- Sange –necesita cantitati ceva mai mari, majoritatea elementelor celulare fiind
anucleate (hematii)
- Muschi scheletic – se recomanda prelevarea la sala de autopsie, pe langa sange.
- Secretie vaginala
- Pete de sange, sperma
- Fire de par
- Alte fragmente de organe – rezultate variabile
- Unghii, saliva, urina
- Pulpa dentara

230
Analizele genetice pot fi folosite in medicina legala pentru:
- Identificare
 A vicimei in omoruri (inclusive pruncucidere), accidente aviatice,
incendii, explozii nucleare
 A agresorilor sexuali – cea mai frecventa utilizare a testelor ADN in
practica judiciara.
 A autorilor talhariilor, furturilor, actelor de heteroagresiune (inclusiv
crima)
- Filiatie
 Cercetarea paternitatii
 Cercetarea maternitatii (dchimburi accidentale de copii, nou-nascuti
abandonati)
 Identificarea adoptiilo ilegale
- Antropologie medico-legala/paleoantropologie/studii populationale
- Identificarea unor afectiuni genetice in mortile subite.

Filiatia
In conformitate cu Codul Civil, filiatia fata de tatal din casatorie se stabileste pe baza
prezumptiei de paternitate, iar cea fata de tatal din afara casatoriei pe baza recunoasterii sau prin
hotarare judecatoreasca. Tatal din casatorie poate contesta filiatia daca este imposibil ca el sa fie
tatal genetic, situatie ce poate sa apara daca el a fost plecat in strainatate sau in inchisoare in
perioada conceptiei, sau daca el se afla in imposibilitatea fizica de a avea copii. Tatal din afara
casatoriei poate sa recunoasca copilul, situatie in care este trecut in certificatul de nastere drept
tata bioloic sau poate sa nu il recunoasca, situatie in care mama copilului (sau dupa caz
reprezentantul legal al mamei minore sau mostenitorii mamei in caz de deces) porneste o actiune
in instanta impotriva prezumptivului tata.
Analiza genetica a filiatiei se bazeaza pe faptul ca, in absenta mutatiilor copilul primeste
cate un set de alele de la mama si unul de la tata pentru fiecare locus examinat.

Filiatia nu poate fi practic niciodata afirmata cu o certitudine de 100%. Analizand insa un

numar suficient de mare de markeri ea poate fi afirmata/infirmata cu un grad foarte mare de
probabilitate.
Principalii factori ce complica analiza genetica a paternitatii sunt existenta de alele
comune intre mama si tata si aparitia mutatiilor.

Utilizarea ADN in cazuri de omor

In cazurile de omor testarea ADN se face comparand profilul ADN obtinut de la locul faptei
(sange, celule descuamate, sperma, fire de par, etc.) cu:
- profilul ADN al suspectului/suspectilor
- profilele genetice dintr-o baza de date. De exemplu in SUA exista o baza de date cu
amprentele genetice ale persoanelor condamnate incepand cu anul 1992. Motivul
pentru care sunt construite aceste baze de date este caracterul recidivant al
infractorilor si ele sunt eficiente in cazul infractiunilor in care infractorul lasa urme
biologice in urma savarsirii infractiunii.

231
Utilizarea ADN in agresiunile sexuale
Agresiunile sexuale reprezinta cea mai frecventa cauza pentru care se cer teste ADN in
spete penale. In caz de viol cu penetrare vaginala/anala probele obtinute contin atat material
genetic de la victima, cat si de la agresor(i). Prin urmare ele trebuie intai separate si abia apoi
analizate comparativ cu profilele victimei si a suspectului.

Identificarea cadavrelor necunoscute

In identificarea cadavrelor necunoscute apar doua probleme suplimentare:
- Frecventa crescuta a cazurilor in care identitatea este complet necunoscuta (nu se suspecteaza
o anumita identitate), cee ace face ca o analiza comparative a materialului genetic cu probe de pe
obiecte personale sau compararea cu material genetic de la rudele de sange sa nu fie posibila. In
aceste cazuri se poate tenta compararea materialului genetic cu cel din bazele de date avute la
dispozitie sau se poate tenta o identificare prezumtiva prin alte metode (fise
odontostomatologice, criterii antropometrice), urmata de confirmarea sau infirmarea acestor
rezultate prin analiza genetica comparativa.
- Degradarea severa a cadavrelor. Daca ele sunt intr-o stare avansata de putrefactie/scheletizare
sau daca au suferit distrugeri masive (explozii, arsuri extrem de intinse) analiza genetica este
mult mai dificil de efectuat. Se poate tenta prelevarea de material biologic din oases au pulpa
dentara (rezistenta crescuta la degradare).

Concluzii:
Fara a intra in aspectele medicale privind testele ADN, unele informatii privind aspectele
practice ale acestei probleme sunt importante si trebuie cunoscute de absolventii de drept.
Profilul genetic poate reprezenta singura rezolvare a unor spete civile/penale.

Test de autoevaluare:
1.Care sunt probele biologice cel mai frecvent utilizate pentru analize genetice? – 2
puncte
2. In ce situatii pot fi folosite analizele genetice in practica medico-legala si juridica– 2
puncte
3. Cum se face testarea ADN in cazurile de omor? – 2 puncte
4. Care sunt problemele ridicate de identificarea cadavrelor necunoscute prin profil
genetic? – 2 puncte
5.Care este cea mai frecventa cauza pentru care se solicita testele ADN in spete penale? –
2 puncte

Grile:
1.Unde se gaseste cea mai mare cantitate de ADN
a. la nivel nuclear
b. la nivel citoplasmatic
c. la nivel mitocondrial

2.Ce procent din totalul ADN codeaza diferite caracteristici (culoarea ochilor,
inaltimea) ?
a. 10%
b. 20%
c. < 2%

232
3.Care este motivul pentru care sunt construite baze de date cu amprente genetice ale
persoanelor condamnate ?
a. urmarirea filiatiei
b. pentru evidenta populatiei
c. caracterul recidivant al infractorilor

4. Filiatia fata de tatăl din afara casatoriei se stabileste prin:

a. pe baza prezumtiei de paternitate
b. pe baza recunoasterii sau prin hotarare judecatoreasca
c. nu se stabileste filiatia fata de tatl din afara casatoriei

5. Ce procent din macromolecula de ADN este identic intre indivizi diferiti ?

a. 99.9%
b. 80%
c. 77.7%

233
Răspunsuri grile:

NR.
GRILĂ
1 2 3 4 5
MODUL
I B C A B A
II B A C A B
III C A C C A
IV B B B C C
V C A A B C
VI C A C B A
VII A C C B A
VIII A C B B A
IX A C C B C
X C B A B A
XI A C A B C
XII B C C A C
XIII A C C B A

234