FIDES ET RATIO – student Andreea ANCUȚA - Master Patrimoniu Creștin Euopean –

Anul I

PROBLEMATICA: SF. TOMA D’AQUINO - SUMMA THEOLOGICA

CHESTIUNEA 10 – ART. 8 – DACĂ NECREDINCIOȘII TREBUIE CONSTRÂNȘI LA

CREDINȚĂ

Secolul al XII-lea oferă patru aspecte esențiale în istoria filozofiei occidentale:

necontenitul conflict dintre imperiu și papalitate, afirmarea orașelor lombarde, cruciadele și
dezvoltarea scolasticii.. toate aceste elemente se regăsesc și în secolul al XIII-lea. Cruciadele
au ajuns treptat la un sfârșit lipsit de glorie. Cât privește celelalte trei mișcări, secolul al XIII-
lea marchează culminația a ceea ce în secolul al XII-lea se afla încă într-un stadiu tranzițional.
În secolul al XIII-lea, Papa triumfă definitiv asupra Împăratului, orașele lombarde dobândesc o
independență consolidată, iar scolastica își atinge punctul culminant.1
Nu numai prima din aceste patru mișcări, ci și celelalte trei se leagă îndeaproape de
creșterea puterii papale și ecleziastice. Papa era aliat cu orașele lombarde împotriva
Împăratului; Papa Urban al II-lea a inaugurat prima cruciadă, iar unii dintre papii care i-au
succedat au fost principalii promotori ai următoarelor cruciade; filozofii scolastici au fost cu
toții clerici, iar conciliile Bisericii au avut grijă să-i țină înauntrul ortodoxiei sau să-i aducă la
ordine dacă îi transgresau marginile. Fără îndoială că sentimentul triumfului politic al Bisericii,
triumf la care și ei se simțeau participanți, le-a stimulat inițiativa intelectuală. 2
Una dintre ciudățeniile Evului Mediu este că era original și creator fără să o știe. Toate
părțile își justificau politica cu argumentul străvechimii și al tradiției. În Germania, Împăratul
invoca principii feudale din vremea lui Carol cel Mare; în Italia, invoca dreptul roman și puterea
împăraților de odinioară. Orașele lombarde mergeau și mai în urmă, invocând instituții ale
Romei republicane. Partida papală își baza pretențiile în parte prin contrafăcuta Donație a lui
Constantin, iar în parte pe raporturile dintre Saul și Samuel, așa cum sunt descrise în Vechiul
Testament. Scolasticii apelau fie la Scripturi, fie întâi la Platon iar apoi la Aristotel; când erau
originali căutau să disimuleze acest lucru. Cruciadele au reprezentat o străduință de a restabili
o stare de lucruri ce existase înainte de afirmarea islamului. 3
Între epoca lui Grigore al VII-lea și mijlocul secolului al XIII-lea, istoria Europei se
desfășoară în jurul luptei pentru putere dintre Biserică și monarhii laici – în primul rând
Împăratul, dar ocazional și regii Franței și ai Angliei. Pontificatul lui Grigore se încheiase cu
un aparent dezastru, dar politica sa a fost reluată de către Urban al II-lea (1088-1099), care a
repetat decretele împotriva învestiturii seculare, dorind ca alegerile de episcopi să fie făcute
liber de către cler și popor. În practică totuși el nu contesta numirile seculare dacă acestea erau

1
Betrand Russel – ”Istoria filozofiei Occidentale”, Ed. Humanitas, București, 2005, p.445
2
Ibidem – p.445
3
Ibidem – p.446
bune. În 1093, fiul lui Henric al IV-lea – Conrad – s-a răzvrătit împotriva tatălui său și, în alianță
cu Papa, a cucerit nordul Italiei, unde Liga lombardă – o alianță de orașe în frunte cu Milano –
îi era favorabilă Papei. În 1094, Papa a făcut o defilare triumfală prin nordul Italiei și Franța.
La conciliul de la Clemont, din 1095, Urban a proclamat prima cruciadă, ceea ce a stârnit un
val de entuziasm religios care a dus la creșterea puterii papale, dar și la pogromuri atroce
împotriva evreilor. Ultimul an din viață, Urban și l-a petrecut în siguranță la Roma.4
Următorul Papă, Pascal al II-lea a continuat lupta pentru învestituri și a înregistrat
succese în Franța și Anglia. După moartea lui Henric al IV-lea, în 1106, următorul împărat,
Henric al V-lea, s-a impus în fața Papei, care nu era interesat de cele pământești și la care
sfințenia precumpănea asupra simțului politic. Papa a propus ca Împăratul să renunțe la
învestituri, iar în schmb episcopii și abații să renunțe la bunurile temporale. Împăratul s-a
declarat de acord, dar când compromisul sugerat a fost făcut public, clericii s-au răzvratit cu
furie împotriva Papei. Împăratul, care se afla la Roma, a profitat de ocazie pentru a exercita
presiuni asupra Papei, care a cedat în chestiunea învestiturilor și l-a încoronat pe Heric al V-
lea. Unsprezece ani mai târziu însă, prin Concordatul de la Worms din 1122, Papa Calixt al II-
lea l-a silit pe Heric al V-lea să dea înapoi în chestiunea învestiturilor și să renunțe la controlul
asupra alegerilor episcopale în Burgundia și Italia.
La momentul respectiv, bilanțul net al luptei era că Papa, care fusese supus lui Henric
al III-lea, a devenit egalul Împăratului. În același timp, el a dobândit o suveranitate consolidată
înăuntrul Bisericii, pe care o conducea prin legați. Această creștere a puterii papale a micșorat
importanța relativă a episcopilor. Alegerile papale erau acum libere de control secular, iar
clericii erau în general mai virtuoși decât fuseseră înaintea mișcării de reformă.5
Următoarea etapă a fost legată de Împăratul Frederic Barbarossa (1152-1190) – om
energic, cu o cultură clasică impresionantă și un admirator al dreptului roman. Se considera
moștenitorul împăraților romani și spera să le egaleze puterea. Fiins însă german, era nepopular
în Italia. Orașele lombarde, deși erau dispuse să-i recunoască supremația formală, se
împotriveau amestecului său în treburile lor – cu excepția celor ce se temeau de Milano, oraș
împotriva căruia îi solicitau protecția. Mișcarea patarină din Milano continua și manifesta
tendințe mai mult sau mai puțin democratice; majoritatea orașelor nord-italiene, dar nicidecum
toate, simpatizau cu Milano și făceau cauză comună împotriva Împăratului.
Adrian al IV-lea, un englez care fusese misionar în Norvegia, a devenit Papă la doi ani
după urcarea pe tron a lui Barbarossa și la început s-a aflat în raporturi bune cu acesta. Îi împăca
o dușmănie comună. Orașul Roma se voia independent față de amândoi și invitase, ca ajutor în
luptă, un eretic neprihănit, pe Arnold din Brescia.6
În 1157 însă, Papa s-a decis să rupă relațiile cu Împăratul, pe care îl încoronase cu doi
ani mai devreme. Timp de douăzeci de ani s-a purtat un război aproape continuu între Împărat
- de o parte, și Papa cu orașele lombarde – de cealaltă parte. În cea mai mare parte din timp
normanzii l-au sprijinit pe Papă. Luptele cu Împăratul au fost duse mai cu seamă de Liga
lombardă, care vorbea despre ”libertate” și era însuflețită de o intensă simțire populară. Cu

4
Ibidem – pag. 447
5
Ibidem – pag.447
6
Ibidem – pag. 448
sprijinul Siciliei și a Împăratului grec, Liga lombardă îl înfrânge pe Barbarossa în 1176, acesta
din urmă fiind nevoit să ofere orașelor libertăți substanțiale.7
În această îndelungată încleștare, cea mai importantă a fost afirmarea orașelor libere.
Puterea Împăratului era asociată cu sistemul feudal aflat în declin; puterea Papei, deși încă în
creștere, depindea în mare ăarte de nevoia pe care lumea o avea de el ca oponent al Împăratului,
drept care a decăzut atunci când Imperiul a încetat a mai contitui o amenințare. În schimb,
puterea orașelor era ceva nou, un rezultat al progresului economic și o sursă de noi forme
politice. Toate marile orașe din nordul Italiei trăiau din comerț, iar în secolul al XII-lea
stabilizarea situației le-a îngăduit negustorilor o prosperitate mai mare ca înainte. Orașele
maritime, Veneția, Genova și Pisa, n-au fost niciodată nevoite să-și apere libertatea și, ca atare,
îi erau mai puțin ostile Împăratului decât orașele de la poalele Alpilor, care pentru el prezentau
importanță ca porți de intrare spre Italia. Din această cauză Milanul e în acea epocă cel mai
interesant și mai important dintre orașele italiene. Până în vremea lui Henric al III-lea, milanezii
se mulțumiseră de obicei să-și urmeze arhiepiscopul. Această situație a fost însă schimbată de
mișcarea patarină: arhiepiscopul s-a alăturat nobilimii, în timp ce o puternică mișcare populară
li se opunea și lui și ei. De aici au rezultat oarecare începuturi de democrație și s-a înfiripat o
constituție conform căreia conducătorii orașului erau aleți de către cetățeni. În mai multe orașe
din nord, dar în special la Bologna, exista o categorie cultă de juriști laici, specializați în dreptul
roman; în plus, laicii înstăriți, începând din secolul al XII-lea, aveau un nivel de educație mult
superior celui al nobilimii de la nord de Alpi. Deși s-au situat de partea Papei și împotriva
Împăratului, bogatele orașe comerciale nu aveau vederi ecleziastice. În secolele al XII-lea și al
XIII-lea, multe dintre ele au îmbrățișat erezii de factură puritană, aidoma negustorilor din
Anglia și Olanda de după Reformă. Mai târziu, laicii din aceste orașe au devenit liber-
cugetători, recunoscând Biserica, dar nefiind pătrunși de o reală evalvie.8
Scolastica își are începutul în prima parte a secolului al XII-lea. Ca școală filozofică,
acceptă drept autoritate supremă pe Aristotel, în detrimentul lui Platon, acordă o mare încredere
”dialecticii” și raționamentului silogistic; mentalitatea generală a scolasticilor nu este mistică,
ci înclinată spre detalii și dispută. În acest domeniu ca și în altele, secolul al XII-lea pregătește
terenul pentru cel de-al XIII-lea, căruia îi aparțin marile nume.9
Sf. Toma de Aquino este considerat cel mai mare dintre filozofii scolastici. 10
Sf. Toma de Aquino (ital. San Tommaso d'Aquino) s-a născut, la începutul anului 1225,
în castelul Roccasecca, aproape de Neapole, fiind al șaptelea fiu al contelui Landulf din marea
casă feudală Aquino. Trecusera exact zece ani de când regale Ioan al Angliei a semnat Magna
Charta de la Runnymede și de când spaniolul Dominic de Guzman a plecat la Roma pentru a
fonda Ordinul Fraților Predicatori care îi poartă numele. Cea mai mare parte a Europei, inclusiv
Marea Britanie, Franța, Germania și Italia de acum, aparținea unei culturi latine unitare în care
cele mai puternice instituții erau Sfântul Imperiu Roman și Biserica Catolică Romană. Europa
Latină era mărginită în Spania de cultura musulmană a Granadei, iar în Balcani de imperiul grec

7
Ibidem - pag.449
8
Ibidem – pag.450
9
Ibidem – pag. 451
10
Ibidem – pag. 467
al Bizanțului.11 Împăratul Frederic al II-lea domnea din Germania până în Sicilia, ambițiile sale
– în conflict cu ale papalității – transformand Italia într-un teatru de lupte permanente.12
La vârsta de cinci ani, Toma a fost trimis de tatăl său la mănăstirea benedictină de
la Monte Cassino, un locaț care constituia de asemenea o fortăreață de hotar între regatul
napolitana al lui Frederic și statele papale. A fost primit ca unul care urma să se dedice vieâii
monahale: mu chiar călugăr-copil, totuși cu perspective de angajare monastic mai mari decât
ale unui elev din zilele noastre de la o școală pregătitoare benedictină. După nouă ani de studii
elementare și-a întrerupt educația în momentul ăn care mănăstirea a fost ocupată de trupe în
cursul unui conflict dintre papă și împăratul. A rămas o scurtă perioadă acasă, apoi a fost trimis
la Universitatea din Neapole, fondată de împărat cu paisprezece anu înainte ca răspuns la
înființarea Universității Papale din Bologna. Aici a studiat a studiat cele șapte arte liberale ale
gramaticii, logicii, retoricii, aritmeticii, geometriei, muzicii și astronomiei. Își începe educația
în filosofie dată cu studiul "artelor" logicii și astronomiei: citește tratatele logice ale
lui Aristotel și comentariile învățaților ulteriori și este familiarizat cu lucrările științifice și
cosmologice ale lui Aristotel de către un profesor numit Peter din Irlanda. 13
În 1244 Toma devine călugăr dominican, spre marea supărare a familiei, care aștepta cu
nerăbdare ca el să ajungă monah și abate benedictin.14 Tatăl lui Toma murise, însă restul
familiei și-a manifestat atât de limpede supărarea, încât dominicanii au decis să-l trimită
la Paris, pentru mai multă siguranță. Pe drumul într-acolo, în timp ce se odihnea împreună cu
tovarășii de călătorie în Toscana, Toma a fost răpit de frații săi mai mari și dus la un castel al
familiei, din Monte San Giovanni. Nici lacrimile mamei, nici forța fraților nu au putut însă
să-l dezbrace de tunica alba și de mantia neagră a dominicanilor. În schimb a fost ținut în arestul
de la Roccasecca mai mult de un an, înainte de a i se permite să se alăture iar călugărilor
dominicani.15
Câtă vreme a fost închis, Toma a scris două mici tratate de logică formală: un manual
de greșeli care pot apărea în exemplele de raționamente standard și un fragment asupra
propozițiilor modale. La câtva timp după ce a fost eliberat din celula sa, Toma a plecat la școala
dominicană de la Köln, unde a studiat din 1248 până în 1252 cu Albertus Magnus. Sub influența
lui, Toma a învățat să aprecieze geniul enciclopedic al lui Aristotel, ale cărui lucrări complete
deveniseră abia cu puțin timp înainte disponibile în traducere latină. Era un elev tăcut și
meditativ, avea o constituție masivă, era lent în mișcări și imperturbabil de calm; colegii îl
tachinau spunându-i "Bizonul Taciturn" însă erau plini de admirație pentru notițele lui. Acest
bizon taciturn va umple întreaga lume cu mugetul său a spus Albertus. 16
În 1252 avea 27 de ani, era de doi ani preot, însă prea tânăr, după standardele vremii,
pentru a începe studiile avansate. Albertus l-a convins pe Magistrul General al dominicanilor
de excepționala capacitate a lui Toma, care a fost trimis la Paris spre a obține bacalaureatul

11
Anthony Kenny –” Toma D’Aquino” – Ed. Humanitas, București, 1998, pag.9
12
Ibidem – pag.9
13
Ibidem – pag. 10
14
Ibidem – pag.10
15
Ibidem – pag. 11
16
Ibidem – pag.13
canonic și spre a începe să țină cursuri teologice apte de a-l califica pentru titlul de licențiat
canonic.17
În 1256 a căpătat titlul de Magistru și preia catedra de teologie iar în 1259 pleacă pentru
șase ani în Italia. Cea mai importantă realizare a primei părți din acest sejur italian a fost ducerea
la bun sfârșit a unei lucrări începute la Paris: Summa contra Gentiles.18 Toma a fost luat în
slujba lui Papa Urban al IV-lea ca scriitor de rugăciuni și imnuri. În 1265, după moartea papei
Urban, d’Aquino a fost trimis la Roma pentru a deschide o școală dominicană.19 În 1268 a fost
trimis înapoi la catedra pe care o deținuse la Paris. În timp ce ținea liturghia la 6 decembrie
1273 a avut o experiență misterioasă, pe care unii au interpretat-o drept viziune, iar alții ca o
prăbușire mentală, care a pus capăt întregii sale activități de savant. Nu a mai scris sau dictat
niciodată nimic, iar când secretarul său l-a îndemnat să-și continue lucrul la Summa, a
răspuns: Nu pot, pentru că tot ceea ce am scris pare acum două parale.20
În 1274 a fost convocat să participe la o întrunire, solicitată de papa Grigore al X-
lea privind reconcilierea bisericilor greacă și latină; deși cu sănătatea șubredă a pornit în
călătorie, însă o rană căpătată accidental la cap l-a forțat să se oprească la castelul nepoatei sale,
aproape de Fossanova. După câteva săptămâni a fost transportat la o mănăstire cisterciană din
vecinătate, unde a murit la 7 martie 1274. Procesul canonizării lui Toma a fost început de Papa
Ioan al XXII-lea în 1316 și a fost sanctificat la data de 21 iulie 1323.21
Summa theologiae (Summa teologică) este rodul unor preocupări constante ale lui Toma
de a da expresie unei cerințe pedagogice fundamentale: prezentarea organică și sistematică a
cunoștințelor Tratatul este astfel construit încât să respecte scenariul platonian al lumii ca
emanație divină: prima parte vorbește despre Dumnezeu ca principiu, partea a doua tratează
despre Dumnezeu ca scop final și Cristos ca partener al omenirii pe traseul de întoarcere la
Dumnezeu, iar a treia parte studiază contextul creștin al acestei reîntoarceri: iubirea divină,
istoria și contingența. Planul lucrării se prezintă sub forma unor probleme sau întrebări,
sistematizate după criteriile menționate, având următoarea structură: Prima pars conține 119
probleme și expune doctrina sacră sau studiul despre Dumnezeu ca principiu al ființei, precum
și ierarhia divină și doctrina creației. Secunda pars (303 probleme) tratează omul în relația sa
cu Dumnezeu și se ocupă de scopul omului, acțiunile umane, pasiuni și obiceiuri, vicii și păcate,
legislație și grația divină. O a doua diviziune a părții secunde trece la probleme cum ar fi
credința, speranța, prudența, temperanța, minunile. În fine, Tertia pars (90 probleme, plus un
supliment de alte 99) tratează despre întrupare, despre viața lui Cristos, sacramente, botez,
Euharistie, penitență, căsnicie.22

17
Ibidem – pag.13
18
Ibidem – pag. 20
19
Ibidem – pag.31
20
Ibidem – pag.50
21
Ibidem – pag.52
22
https://ro.wikipedia.org/wiki/Toma_de_Aquino
 În Summa theologica, Sf. Toma D’Aquino ridică o serie de probleme și întrebări care
au ecou până în zilele noastre. În ajutorul și spre buna îndrumare a cititorilor, autorul răspunde
acestor întrebări argumentându-și răspunsurile atât prin învățături biblice, cât și prin
corespondențe logice. Astfel, la Chestiunea 10, art.8, aduce în dezbatere dacă necredincioșii
trebuie constrânși la credință. Sf. Toma D’Aquino combate această afirmație, utilizând ca prim
argument Evanghelia după Matei, 13, 28-29, în care se arată – în pilda stăpânului care a semănat
grâu - că neghina răsărită între firele de grâu nu trebuie plivită pentru a nu smulge o dată cu ea
și grâul. Prin urmare, constrângerea necredincioșilor la credință poate conduce la
dezrădăcinarea spirituală a unor credincioși. Amintind de lucrarea lui Gratian - Decretul,
distincția 45 și de învățăturile lui Augustin, în lucrarea sa ”Comentariu la Ioan” , Sf. Toma
D’Aquino întărește convingerea că nimeni nu poate fi forțat să creadă, actul în sine necesitând
voință proprie. În dezbatere se face totuși o distincție între verticalitatea ideii de a nu constrange
necredincioșii la credință, ori de a-i înlătura pe cei care nu au cunoscut niciodată credința, și de
a nu permite acestora să altereze ori să împiedice prin blasfemii credința lui Christos.
Ascultând ecoul acestei dezbateri în contemporaneitate, se constată aceleași întrebări,
deși adresate în termeni, condiții și aspecte diferite. Urmărind răspunsurile Sf. Toma D’Aquino,
se constată acum, poate mai mult decât în secolul al XIII-lea, utilitatea argumenelor aduse de
acesta. Dezvoltarea intelectuală, emoțională, socială și economică a omului secolului XXI a
condus la acceptarea cu greutate a constângerilor de orice natură. Componenta spirituală s-a
transformat într-un organ indispensabil omului, reprezentând astfel cea mai intimă, personală
și sinceră calitate a sa. Dar și extrem de vulnerabilă. Observarea actului de a smulge neghina
din grâu, acțiunea forțată de a inocula credință acolo unde nu există, poate aduce atingere
funcționalității acestui organ vital – sufletul. Încercând să ocolească violența, omul secolului
XXI recunoaște puterea cuvântului. Deși se naște și crește în credință, el se hrănește până în
ultima clipă cu minunile dumnezeiești. Minuni pe care le împărtășește celor din jur, uneori
măcinați de îndoieli ori necunoaștere. Omul împărtășește credință.
Ca și în dezbaterea Sf. Toma D’Aquino, și în prezent se afirmă necesitatea unei
deosebiri între constrângerea necredincioșilor la credință și apărarea acesteia. Puterea
cuvântului – o sabie cu două tăișuri – poate insufla dorința de a cunoaște și de a crede, dar poate
de asemenea strecura îndoiala, zdruncina credința, conduce spre pierzanie. Astfel, chiar dacă
necredincioșii nu trebuie constrânși la credință, aceasta trebuie păstrată în sipetul cel mai ascuns
al sufletului, asemeni bunului cel mai de preț – căutat și urmărit de prădători.