Cuprins

1. Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3

2. Identitatea europeană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4

3. Conceptul de unitate europeană în istorie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6

3.1 Unitate şi diversitatea în Europa medievală . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . 7

3.2 Problema europeană în istoria modernă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .10

4. Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14

5. Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
 1. Introducere

Istoria ideii de Europa înseamnă de fapt istoria unităţii Europei. Esenţa ideii de „Europa unită” a
găsit un nesperat izvor de inspiraţie şi susţinere în conştiinţa şi sentimentul identităţii europene dată de
unitatea culturală şi intelectuală. Justificată apare astfel reflecţia lui Jean Monnet – „sufletul creator” al
Europei – când, după ani de zbateri, de evoluţii şi involuţii în unificarea federativă a ţărilor europene,
spunea: „Dacă ar fi să reîncep, aş începe prin cultură.” Cultura este cea care dă liantul european şi poate
menţine o unitate durabilă într-o atât de vastă diversitate.

Odată înţeles faptul că structura Uniunii Europene reprezintă produsul unei evoluţii, ar trebui să fie
lesne de conceput natura efortului pentru unificarea Europei, pluralitatea intereselor şi nevoia de neocolit
a armonizării lor, riscul implicit al unei politici de omogenizare forţată, însemnătatea patrimoniului
cultural al fiecărei ţări membre şi temeiurile aspiraţiei la acest plan profund de realizare a unităţii,
celelalte planuri (economic, vamal, monetar, instituţional) rămânând, de asemenea, importante.

Ideea europeană este expresia unui imaginar intelectual şi politic, care s-a exprimat atât prin
textele literare şi filosofice, cât şi prin proiecte de unitate politică, de confederare sau
federalizare1.

Acest referat îşi propune să prezinte un scurt istoric al ideii de Europa şi al argumentelor în
favoarea integrării şi unităţii, conturând un portret al identităţii si manifestării Europei în lume pe
diferite planuri.

1
Ivan A., Vese V., Istoria Integrării Europene, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001, p. 15.
 2. Identitatea europeană

De-a lungul istoriei europene, au existat factori care au indicat disponibilitatea pentru unitate şi
factori care au pus în evidenţă diversitatea. Speranţele şi aspiraţiile noastre pentru viitor n-au
întotdeauna conexiuni necesare în trecut. Validarea sau nevalidarea idealului integrării europene nu este
consolidată şi nici slăbită de consideraţiile asupra precedentelor istorice. Europa nu a fost niciodată
unită, iar istoria sa este caracterizată prin fragmentare, conflicte şi schimbări permanente ale graniţelor
politice. Întinderi mari din cadrul Europei au fost unificate în anumite epoci din diverse raţiuni, începând
cu romanii şi trecând de la franci la habsburgi, Napoleon şi Hitler, dar, în timp ce mulţi au visat la
unificare, începând cu al doilea război mondial europenii au îmbrăţişat ideea că naţionalismul ar putea fi
lăsat deoparte pentru a face loc intereselor cooperării regionale. Pentru prima dată în istoria sa, aproape
întreaga regiune este antrenată în procesul integrării, care îi stimulează pe locuitorii săi să gândească şi
să se comporte ca europeni şi mai puţin ca nişte membri ai unor grupări culturale sau naţionale mai mici
care, din întâmplare, locuiesc în aceeaşi zonă geografică2.

Comunitatea civilizaţiei nu semnifică aşadar uniformitate. Ceea ce o caracterizează nu este

asemănarea indivizilor, ci specificul comun: capacitatea de a înţelege şi de a asimila aceleaşi idei.
Comunitatea civilizaţiei europene stă în capacitatea comună a europenilor de a simţi, de a reacţiona, de a
asimila.

Determinată politic, unificarea europeană este în esenţă un proces instituţional şi cultural, iar dacă
instituţiile sunt „obiectivarea culturii3”, rezultă că Europa unită se datorează apartenenţei popoarelor la
cultura europeană, manifestării în fapt a aceluiaşi sistem de valori. Definirea culturii europene este
esenţială pentru stabilirea apartenenţei la Europa, într-un moment în care aceasta se redefineşte şi se
caută. Ce fel de Europă şi până unde? Mult timp aceasta a fost identificată cu zona de dominanţă
catolică şi uneori chiar numai cu partea ei occidentală, unde s-ar fi transmis şi conservat cultura antică.
Argumentul esenţial ţine de sciziunea bisericii, prin care creştinismul greco-ortodox a transmis alte
valori decât catolicismul.

2
McCormick J., Să înţelegem Uniunea Europeană, Ed. Codecs, Bucureşti, 2006, p. 41.
3
Marga A., Filosofia unificării europene, Colecţia „Studii europene”, Cluj, 1995, p. 25.
 Numele continentului nostru se crede că provine din mitologie greacă: Europa a fost fiica lui
Agenor, regele Sidonului, o fată încântătoare de care se îndrăgosteşte însuşi Zeus. Acesta a răpit-o din
patria ei, aflată pe locul Libanului de astăzi şi a dus-o în Creta, unde aceasta s-a căsătorit mai târziu cu
regele Cretei. Nu este clar când a fost utilizat pentru prima dată termenul de „european” cu referire la un
teritoriu specific sau la locuitorii acestuia, dar se pare că a căpătat un sens când grecii au început să se
stabilească în insulele ionice şi au pătruns în ţinuturile ocupate de persani. Expansiunea Imperiului
Persan a dus la războiul din secolul al V-lea Î.H., în timpul căruia autorii greci, precum Aristotel, au
început să facă distincţie între limbile, obiceiurile şi valorile grecilor, ale locuitorilor Asiei (reprezentaţi
de persani) şi barbarii „Europei”, o zonă vag definită, situată în nord. Hărţile schiţate ulterior de
cărturarii clasici prezentau lumea divizată în Asia, Europa şi Africa, cu graniţa dintre Europa şi Asia
definită de râul Don şi Marea Azov. Dispărut o vreme din uz, numele de Europa revine odată cu
renaşterea carolingiană, pentru a desemna unitatea creştină occidentală împotriva ameninţării islamice,
Carol cel Mare fiind denumit drept „cap venerabil al Europei”. Începând cu secolul al XVIII-lea, Europa
înglobează Rusia şi ţările scandinave.

Tot în privinţa concepţiei despre Europa, trebuie luat în considerare faptul că aceasta nu exista la
începutul istoriei europene decât în dimensiune geografică. Noţiunea de unitate a Europei în sensul
existenţei ei ca entitate distinctă a fost străină lumii antice. A existat o unitate la nivelul structurii
politice a Imperiului Roman şi la acela al civilizaţiei elenice comune. Totuşi Imperiul Roman n-a fost
niciodată „european” în sensul modern al cuvântului, ci a constituit un imperiu mediteranean, a controlat
rutele comerciale în bazinul Mării Mediterane, dar a fost unul tricontinental, controlând zone în Europa,
Asia şi Africa.

Naşterea Europei este deseori considerată ca datând din Evul Mediu timpuriu (500-1050), odată cu
apariţia unei civilizaţii comune bazate pe creştinism, având Roma drept capitală spirituală şi latina ca
limbă a educaţiei. Identitatea europeană a început să capete un sens nou odată cu apariţia unei scindări
între ramura vestică şi estică a creştinismului, expansiunea puterii francilor dintr-o zonă în care se află
astăzi Belgia şi Olanda şi dezvoltarea unei identităţi teritoriale mai puternice în faţa ameninţărilor
externe, mai ales cele venite dinspre Orientul Mijlociu.
 3. Conceptul de unitate europeană în istorie

Europa comunitară nu este doar un spaţiu geografic și economic, „Europa este o regiune a lumii în
care rădăcinile istorice merg în profunzime“4.

Europa, comunitatea culturilor a lăsat în istorie urmele voinţei sale unificatoare și, în mod special
în acest secol, dorinţa sa permanentă de a o face efectivă. Integrarea europeană nu a fost, deci, o idee
originală sau spontană specifică secolului al XX-lea, ci o constantă utopie a gândirii europene, așa cum o
demonstrează multiplele proiecte ce s-au succedat de-a lungul istoriei. O explicaţie a acestei idei
constante de unificare o poate da existenţa comunităţii de culturi, continentul european generând:

— cele mai importante mișcări artistice și literare;

— o gândire politică omogenă;

— rădăcini juridice comune;

— o tradiţie umanistă comună;

— credinţe religioase comune.

Dar și multe războaie fraticide.

Toate acestea pot explica formarea progresivă a unui mediu propice pentru a prinde contur o „Idee
Europeană“, cât și găsirea momentului favorabil realizării ei: sfârșitul sângerosului război mondial
dintre 1939-1945, adică atunci când, paradoxal, Europa se rupe în două: cea Occidentală și cea
comunistă5.

3.1 Unitate şi diversitate în Europa medievală

Trebuie precizat că ideea de Europa, ca o unitate distinctă, este una postclasică, fiind creată în Evul
Mediu. În termeni generali, această idee este rezultatul prăbuşirii universalismului Imperiului Roman,
universalism care trecea peste graniţele Europei, astfel încât, pe măsura declinului Romei, provinciile,
4
Brugmans H., La Ideea Europea, 1920-1970, Madrid 1972.
5
Bărbulescu I. Gh., Uniunea Europeană. Aprofundare şi extindere: de la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană,
Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p. 41.
mai ales cele occidentale, s-au separat. Cu toate acestea, sensul apartenenţei la o „societate” comună a
supravieţuit peste generaţii, resimţindu-se puternic în Italia cucerită de ostrogoţi. Mai mulţi factori au
concurat la slăbirea acestui sens al apartenenţei, în special expansiunea islamică fiind aceea careîi aplică
lovitura mortală, fracturând civilizaţia mediteraneană6.

În secolul al VII-lea are loc o veritabilă ruptură, o întrerupere a continuităţii. Teritoriile occidentale
ocupate de germanii barbari, care nu aveau simţul unităţii, erau pe cale de a cădea total în anarhie. De
asemenea, existau motive întemeiate care duceau la ideea că ei vor trage spre decădere şi Biserica
creştină. În locul unităţii romane, părea să se instaleze o fărâmiţare totală şi să piardă elementele de
cultură comună, pe care germanii le moşteniseră de la Roma. În acest moment critic, schimbarea a venit
de la misionarii anglo-saxoni şi de la energiile constructive ale francilor. Un popor franc - ripuarienii –
au restaurat ordinea sub dinastia carolingiană. Ei au oprit declinul şi au reluat expansiunea până când
Carol cel Mare a fost încoronat ca împărat la Roma (800). Carolingienii au condus un imperiu care se
dorea egal cu cel roman de răsărit (bizantin) şi cu Califatul din Bagdad.

Realizările francilor sub Carol cel Mare au impresionat pe istorici. Delisle Burns descrie realizarea
lui Carol cel Mare ca “naşterea primei Europe” (Prima Europă, Londra, 1947), iar Christopher Dawson
tratează realizarea Imperiului lui Carol cel Mare drept “punctul de început al întregii dezvoltări a
civilizaţiei occidentale” şi începutul “unei mişcări progresiste care urma să continue fără întrerupere
până în timpurile moderne”7.

Una dintre realizările epocii carolingiene a constat în oprirea declinului, aceasta constituind o
premiză pentru progresul unor popoare occidentale. Aşadar, se poate afirma că Imperiul Carolingian a
întrupat anumite elemente de unitate pentru a contracara tendinţa opusă, spre divergenţă şi diversitate,
rezultată din realitatea diferenţelor de origine a diferitelor popoare europene. Un rezultat al influenţei
Imperiului Carolingian rezidă în faptul că feudalismul, care la origine a fost o măsură a francilor de a
lega omul de om într-o ierarhie socială şi politică, a devenit o instituţie europeană, cuprinzînd Italia,
Spania, Anglia, Irlanda şi Scoţia şi mai tîrziu Polonia şi Ungaria.

Deoarece Imperiul Carolingian a avut o existenţă scurtă şi precară, este exagerată concepţia
potrivit căreia acest Imperiu a cosntituit “fundamentul” dezvoltării europene, unitatea carolingiană
destrămându-se după o sută de ani de la moartea lui Carol cel Mare. Trăsătura caracteristică a Europei
6
Pirenne H., Mahomed şi Carol cel Mare, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1996, p. 126.
7
Dawson C., Naşterea Europei. O introducere în istoria unităţii europene, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 284-286.
este bogăţia şi diversitatea diferitelor ei popoare şi nu există îndoială că această diversitate are rădăcini
adânci, ajungând la primii migratori ce au ajuns pe solul european. În epoca post-carolingiană, când
integrarea parţială dictată de franci s-a prăbuşit, diversitatea devine trăsătura esenţială a societăţii
europene. Acesta este şi momentul în care au prins viaţă principalele unităţi ale vieţii politice europene.
Din clipa în care naţiunile, elemente ale vieţii politice europene, au început să se formeze, concepţia
asupra unităţii s-a schimbat în mod inevitabil. Era exclusă ideea suprimării sau absorbţiei naţiunilor
diferite în maniera francilor, în locul ei găsindu-şi loc conservarea diversităţii regionale, devenită o
realitate şi armonizarea acestei diversităţi.

Marele merit aparţine Bisericii că a perceput şi a acceptat această schimbare fundamentală. Sub Carol cel
Mare, Biserica, în esenţă, a cooperat cu Imperiul, a sprijinit ideea de imperiu creştin propagată de franci
ca forţă unificatoare a Europei. Din secolul al XI-lea, poziţia ei a fost diferită. Biserica a acceptat Europa
diferitelor  popoare şi a naţiunilor diferite şi s-a gândit nu atât la fuzionarea lor într-o structură politică –
un imperiu creştin care să fie replica sau faţeta pământească a bisericii creştine, cât la multiplicarea
legăturilor între aceste unităţi separate. Noile ordine religioase se prezentau ca organizaţii internaţionale
coerente peste graniţele naţionale. Apoi, Papalitatea însăşi, o instituţie universală în teorie, a devenit
acum una universală de fapt. Papii au început să aibă origini naţionale diferite, iar cardinalii erau aleşi,
de asemenea, din toate ţările. În sfârşit, urmau universităţile: în secolul al XII-lea erau instituţii europene,
iar mai tîrziu se vor dezvolta pe linie naţională. Mai mult decât atât, conducerea papală imprima
coerenţă şi conştiinţă de sine comunităţii aflate sub influenţa sa.

Conflictul dintre Imperiu şi Papalitate în primele veacuri ale celui de-al doilea mileniu stă mărturie
persistenţei aspiraţiei spre unitatea lumii europene într-o formulă hegemonică, în care preeminenţa
puterii spirituale sau a celei laice să se valideze printr-o dominaţie de tip universalist. Zădărnicirea
reciprocă a unor asemenea tendinţe lasă locul, începând din secolul al XIV-lea, unor abordări ale ideii de
unificare europeană eliberate, mai mult sau mai puţin, de hotarele viziunii hegemonice, în condiţiile în
care apariţia la orizont a primejdiei expansiunii otomane pune cu acuitate problema unirii resurselor şi
eforturilor lumii creştine. Proiectele concrete, care se conturează acum pentru prima oară, pornesc de la
obiectivele esenţiale ale restabilirii unităţii şi păcii în cadrul creştinătăţii, în vederea înfruntării cu succes
a inamicului extern şi a realizării misiunii propuse de cruciade. Cristalizarea statelor naţionale şi în
primul rând ascensiunea Franţei pun în mod accentuat şi necesitatea stăvilirii tendinţelor hegemonice
prin structuri instituţionale care să garanteze existenţa, securitatea şi integritatea tuturor ţărilor
continentului.

Un prim proiect bine articulat şi coerent în acest sens îi aparţine juristului Pierre Dubois (1250-
1320), aflat după studii la universitatea din Paris, în serviciul succesiv al regilor Franţei si Angliei. În
lucrările sale, elaborate în perioada 1300-1306, asupra scurtării duratei războaielor şi proceselor şi a
recuperării Tării Sfinte, el desemnează drept ideal realizarea păcii între naţiunile creştine şi cruciada
împotriva necredincioşilor. Acest scop nu poate fi atins însă doar prin îndemnuri pioase sau prin forţa
unei monarhii universale. Soluţia pe care o propune este cea a unei confederaţii europene, sub egida
spirituală a Papalităţii. Naţiunile membre, păstrându-şi atribuţiile suverane, urmează a-şi supune
conflictele arbitrajului unor judecători laici şi clerici, desemnaţi de un Consiliu al statelor participante,
apelul împotriva senţintelor rostite, care urmează a include boicotarea economică a ţărilor găsite
vinovate sau deportarea în Orient pentru a lupta contra necredincioşilor a celor ce încalcă pacea,
făcându-se în faţa instanţei papale. Acest proiect pune, deci, pentru prima oară, problema raportului între
suveranitatea statală şi instituţiile supranaţionale8.

Dintre cei care au pledat pentru unitate, se remarcă vocea lui Dante Alighieri, care se pronunţă şi
el, în 1308, în lucrarea De Monarchia, pentru necesitatea păcii universale şi a unităţii creştine, optând
însă pentru distincţia între autoritatea spirituală supremă a Papalităţii şi întâietatea imperială asupra
lumii pământeşti.

In perioada Renaşterii (aproximativ 1350-1550) s-a înregistrat o deplasare a loialităţii dinspre

instituţia Bisericii spre ideii bazate pe individualism şi republicanism, ceea ce a determinat apariţia şi
consolidarea sistemului statal, apărut iniţial în Anglia şi Franţa. In aceste împrejurări, ideea unităţii
regionale nu exista în mentalitatea generală, ci numai în convingerile unei minorităţi de idealişti. Printre
aceştia s-au numărat regele George al Boemiei şi ambasadorul acestuia, Antoine Marini, care a propus
înfiinţarea unei confederaţii la nivelul Europei, care să răspundă la ameninţarea otomană de la mijlocul
secolului al XV-lea. Planul lor era – care era similar cu structura instituită pentru Uniunea Europeană –
implica o adunare care să se întâlnească regulat şi să îşi schimbe sediul la fiecare 5 ani, un colegiu de
membri permanenţi, care să utilizeze sistemul majoritar decizional, un consiliu al regilor şi prinţilor şi o
curte pentru judecarea disputelor.

8
http://www.scritube.com/istorie/Istoria-Europei54671.php
 3.2 Problema europeană în istoria modernă

Trecerea Europei în faza modernă a evoluţiei sale istorice prin mutaţiile produse de marile
descoperiri geografice, de umanism, renaştere şi reforma religioasă, îşi pune amprenta şi asupra
perspectivelor şi opiniilor privind modalităţile şi obiectivele de realizare ale unificării ei. Marea tentativă
imperială a lui Carol al V-lea, care reuşeşte să reunească pentru o scurtă perioadă o mare parte a Europei
vremii, se spulbera la mijlocul secolului al XVI-lea, în condiţiile ascensiunii marilor state naţionale
centralizate în vestul continentului, a fărâmiţării şi anarhiei din Germania şi Italia, a dispariţiei regatelor
Ungariei şi Boemiei în răsărit, a scindării unităţii spirituale a creştinismului occidental prin Reforma.
Câştigă teren puncte de vedere ca cele exprimate de Jean Bodin (1529-1596), care susţine suveranitatea
absolută a statelor, care nu pot fi reunite într-o singură republică, sau Niccolo Machiavelli (1469-1527),
pentru care existenţa a numeroase state suverane, în conflict unele cu altele, constituie sursa virtuţilor
militare şi a apariţiei marilor personalităţi, pe când unirea lor ar duce la decădere, invocând exemplul
Imperiului Roman. În opoziţie cu asemenea aserţiuni, Erasmus din Rotterdam (1466-1536), "principele
umanismului", un adevărat cetăţean al Europei, care a locuit succesiv în Tările de Jos, Franţa, Anglia,
Elveţia, Italia, Germania, condamna ura şi războaiele izvorâte din dorinţa de putere sau de cucerire,
propovăduind, în locul unei monarhii universale, ideea echilibrului între state de mărime rezonabilă, care
să-şi unească forţele împotriva inamicului comun din afara creştinităţii. Francezul Guillaume Postel
(1510-1581), autorul termenului de "cosmopolit", optează, în schimb, pentru o monarhie universală, care
să-i includă şi pe mahomedanii convertiţi la creştinism, evident sub egida regelui Franţei.

Tema păcii prin unitate a fost abordată de mai mulţi gânditori şi filosofi renumiţi. De exemplu,
Jean-Jacques Rousseau a scris lucrări în favoarea unei federaţii europene, iar în cartea sa intitulată „Un
plan pentru o pace universală şi perpetuă” (1789), Jeremy Bentham a scris despre ideile sale privind
crearea unei adunări europene şi a unei armate comune. Mai mult decât atât, Immanuel Kant, în
„Gânduri despre o pace perpetuă” a inclus sugestii pentru desăvârşirea unei păci mondiale şi contele de
Saint-Simon, drept răspuns la războaiele napoleoniene, a publicat în anul 1814 un pamflet intitulat
„Reorganizarea comunităţii europene”, în care lua în discuţie necesitatea unei Europe federale cu
instituţii comune, dar în interiorul căreia independenţa naţională ar fi menţinută şi respectată9.

Secolul al XVIII-lea, odată cu iluminismul, aduce şi o diversificare a punctelor de vedere privind

posibilităţile, modalităţile şi căile realizării unităţii europene. Pe calea deschisă de marile descoperiri
geografice ale veacurilor anterioare, călătoriile permit relevarea diversităţii Europei, descoperirea
continentului în ansamblul sau şi în specificitatea în raport cu teritoriile şi popoarele de peste mări. Apar
lucrări ca „Le Grand Dictionnaire Historique” din 1674, care prezintă caracterizări ale popoarelor
europene şi ale europenilor în ansamblu. Călătoriile îngăduie relativizarea punctelor de vedere, relevarea
aspectelor particulare, dar şi o viziune a continentului în unicitatea şi unitatea sa. Călătorii imaginare ca
ale lui Gulliver ori lucrări ca „Scrisorile persane” ale lui Montesquieu implică şi o abordare critică a
ţărilor societăţii europene, iar mituri compensatorii contrapun relelor relevate şi satirizate imaginea
"bunului sălbatic", a "indusului tolerant" sau a "chinezului filosof".
Pentru marile personalităţi ale luminilor franceze, Europa constituie o preocupare şi obiect de
meditaţie, chiar dacă rezultatele nu se concretizează în proiecte comparabile cu cele ale veacului
precedent. Montesquieu (1689-1755) cercetează societatea europeană sub multiple aspecte, într-o
viziune ce anticipează metodologia sociologică. El relevă interdependenţa statelor continentului, ceea ce
face din Europa, de fapt, un singur stat, cu numeroase provincii, fiecare cu specificul ei, importanţa,
ponderea, forţa lor depinzând de gradul de cultură atins. Comparativ cu alte continente, Europa apare în
viziunea lui Montesquieu avantajată de caracterul luminat al cetăţenilor săi, ceea ce îi conferă putere şi
prosperitate în raport cu ele. Numeroasele state europene de mărime mijlocie favorizează guvernarea
potrivit legilor, în raport cu Asia, unde predomină marile imperii despotice. Voltaire (1694-1778)
priveşte Europa în mod critic, subliniind si ironizând, în stilul său specific, inimitabil, ţările societăţii
europene. El are însă o atitudine tot atît de critică şi faţă de ideea superiorităţii altor lumi, faţă de
miturile compensatorii de tipul "bunului sălbatic", contrapunându-le imaginea unei societăţi a spiritelor
libere, în care garanţia păcii generale o reprezintă toleranţa şi respectarea uzanţelor civilizaţiei creştine
în relaţiile dintre state.

Europa secolului al XVI-XVIII a fost o Europă a afirmării statului modern, în care politicul, „la
raison d’etat”, imaginea religioasă a Contra-Reformei s-a impus în sfera activităţilor cotidiene, iar
barocul a făcut apel – cum spunea Alexandru Duţu – la emoţiile mulţimilor confundând „imaginarul

9
McCormick J., op. cit., p. 46.
religios cu cel politic în favoarea celui din urmă1 0 ”. Europa Luminilor a fost o Europă a savanţilor, a
logilor masonice, a locurilor de întâlnire a lumii cultivate, a corespondenţei dintre prinţi şi intelectuali, a
dominaţiei limbii franceze, a naşterii ideii de „societate civilă”.

Spre deosebire de manierele idealiste de concepere a problemei unităţii Europei în teorie, dorinţa
de a reduce scindările politice ale continentului, i-a condus de obicei pe actorii politici la o viziune
îngustşi anume aceea că cel mai bun răspuns este cucerirea. Dar ei au fost împiedicaţi de dimensiunea
majoră a acestui obiectiv şi de rezistenţa personajelor cheie la schimbările din balanţa puterii. Astfel,
prima încercare de a realiza unitatea prin forţă a fost făcută de Napoleon, care a reunit sub conducerea sa
directă teritoriile pe care sunt astăzi Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg şi o parte din Germania şi Italia.
El s-a considerat intermediar între vechea şi noua ordine şi a sperat să realizeze o asociere la nivel
european, cu un corp legislativ comun, o curte de apel comună, o monedă unică şi un sistem uniform de
unităţi de măsură. In contrast cu ideea idealistă despre unitate a lui Napoleon şi în ciuda schimbărilor
rapide în pln economic, social şi tehnologic, Europa secolului al XIX-lea a fost dominată de naţionalism,
care a apărut în timpul Revoluţiei franceze şi a contribuit în mod remarcabil la unificarea Italiei, în anul
1860 şi a Germaniei în 1871. Naţionalismul a dus la rivalitate între statele europene, atât în interiorul
continentului, cât şi în afara lui, în competiţia dintre aceste state pentru dobândirea de colonii.

Conceptul unor State Unite ale Europei a continuat totuşi să fie promovat de intelectualii secolului
al XIX-lea, precum Victor Hugo care în discursul rostit la al treilea Congres Internaţional de Pace de la
Paris în 1849, opina că „va veni o zi când vom vedea aceste două grupuri imense, Statele Unite ale
Americii şi Statele Unite ale Europei, unul în faţa celuilalt, întinzându-şi mâinile unui celuilalt peste
mări, schimbând produse, comerţ, industrie, arte, genii.11” Totuşi, liderii politici nu au acceptat
asemenea noţiuni idealiste şi a apărut în schimb un nou val de naţionalism, care a dus la o militarizare
crescută şi la izbucnirea în 1914 a Marelui Război, în care au izbucnit până la urmă toate tensiunile
acumulate în interiorul Europei. Unul dintre rezultatele războiului a fost haosul din cea mai mare parte a
Europei centrale, dar pacea obţinută prin Tratatul de la Versailles, din 1919, a neglijat tot atât de multe
probleme pe câte a reuşit să abordeze.

10
Duţu A., Ideea de Europa şi evoluţia conştiinţei europene, Ed. All, Bucureşti, 1999, p. 10.

11
Năstase A., Europa quo vadis?, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2003, p. 18-22.
 4. Concluzii

Accentul în identificarea Europei cade în prezent pe conceptele de solidaritate şi de identitate. Ea

se clădeşte pe cultivarea sentimentului de identitatea europeană, de apartenenţa la un sistem de valori
comun, care dă specificului Europei, se constituie în baza progresului individual şi social şi permite
manifestarea solidarităţii ca expresie a opţiunii pentru un „bine comun european”.

Se poate observa că ideile de unificare a ţărilor europene sunt generate determinant de factori
politici, respectiv dorinţa de a menţine pacea şi stabilitatea, iar proiectele propun o unificare politică
într-un domeniu restrăns, în cadrul unor alianţe confederale care să respecte suveranitatea popoarelor.
Participarea la alianţă presupune opţiunea pentru apărarea unor interese generale şi acceptarea unor
limitări a suveranităţii. De asemenea, se propun instituţii independente, cu reprezentanţi ai statelor
membre, dar care să acţioneze în favoarea interesului general. Uniunea va genera un drept comun care se
va impune ţărilor membre şi va funcţiona pe baza principiului proporţionalităţii, iar sistemul de vot
limitează independenţa şi suveranitatea statelor membre. Practic, se regăsesc în aceste proiecte idei şi
principii care şi-au dovedit justeţea şi realismul prin aplicarea efectivă în procesul de integrare după
două secole însă12.

Ideea că popoarele au valori şi rădăcini culturale comune, care au supravieţuit în istorie tuturor
antagonismelor naţionaliste, a generat, chiar din secolul trecut, speranţa într-o Europă unită, de la
Atlantic la Urali şi de la Marea Mediteraneană la Marea Nordului. O conştiinţă europeană, dată de
unitatea culturală şi intelectuală axată pe universalismul creştin, constituie, după G. Uscătescu insăşi
ideea de Europa13. Ea este cea care a animat spiritele luminate ale secolului al XIX-lea şi le-a făcut să
simtă posibilitatea unităţii în diversitatea în spaţiul european.

12
Prof. Pascariu G. C., Curs de integrare economică europeană.
13
Uscătescu G., Mustaţă I., Pledoarie pentru Europa, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990, p. 94-95.
 5. Bibliografie

a) Lucrări consultate:
 Ivan A., Vese V., Istoria Integrării Europene, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001.
 McCormick J., Să înţelegem Uniunea Europeană, Ed. Codecs, Bucureşti, 2006.
 Marga A., Filosofia unificării europene, Colecţia „Studii europene”, Cluj, 1995.
 Bărbulescu I. Gh., Uniunea Europeană. Aprofundare şi extindere: de la Comunităţile Europene
la Uniunea Europeană, Ed. Trei, Bucureşti, 2001.
 Pirenne H., Mahomed şi Carol cel Mare, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1996.
 Dawson C., Naşterea Europei. O introducere în istoria unităţii europene, Ed. All, Bucureşti, 1997.
 Duţu A., Ideea de Europa şi evoluţia conştiinţei europene, Ed. All, Bucureşti, 1999.
 Năstase A., Europa quo vadis?, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2003.
 Uscătescu G., Mustaţă I., Pledoarie pentru Europa, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990.
 Păun N., Păun A. C., Istoria construcţiei europene, vol. I-II, Cluj-Napoca, EFES, 2000.

b) Site-uri consultate:
 http://www.scritube.com/istorie/Istoria-Europei54671.php (concultat pe 16 decembrie 2011).
 http://www.cse.uaic.ro/_fisiere/Documentare/Suporturi_curs/I_Istoria_ideii_de_europa.pdf
(consultat pe 15 decembrie 2011).
 http://www.scribd.com/doc/43532742/C-Neagu-Istoria-Constructiei-Europene (consultat pe 10
decembrie 2011).
 http://www.scribd.com/doc/71449825/5/Ideea-european%C4%83-in-antichitate (consultat pe
12 decembrie 2011).