DUMINICA A IV-A TPA (Anul B)

A face pasul de la „se ştie” la „eu cred”

Aş dori să aprofundăm împreună de ce este decisiv pasul pe care trebuie să-l facem de la „a şti” la
„a crede”, mai exact de la abandonarea anonimatului la asumarea responsabilităţii personale.
Punctul de plecare al reflecţiei noastre îl va constitui strigătul provocator din fragmentul evanghelic
din Marcu ce tocmai a fost proclamat, strigăt ce iese din gura omului stăpânit de un duh rău
dintotdeauna, nu doar de acum 2000 de ani: „Ce ai cu noi, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi?”
Fără să-mi dau seama de ce, primul lucru care mi-a sărit în minte la citirea pericopei evanghelice
de azi a fost o frază celebră de factură modernă, care începe aproximativ la fel cu exclamaţia
posedatului din Evanghelie: „Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est
pris à la légère” (Ce vreţi, suntem la porţile Orientului unde totul are o gravitate mai mică).
Se pare că celebra secvenţă a lui Raymond Poincaré dintr-o pledoarie la un proces faimos, şi care
a constituit şi motto-ul operei „Craii de Curtea Veche” a lui Mateiu Caragiale, fiul lui I.L. Caragiale,
este în multe privinţe emblematică pentru noi. Nu noi spunem oare „treci zi, treci noapte, apropie-te
leafă”? Nu noi sărim ca arşi când suntem demascaţi în micile noastre şiretlicuri ori în momentele când
încercăm să fentăm viaţa şi ameninţăm subtil: „Ce-ţi veni? Ţi-e rău? Te-ai săturat de bine? Vrei să ai
probleme? Ai uitat cum funcţionează totul de veacuri?” Cui nu i s-a întâmplat să fie readus la locul lui
din care a încercat să evadeze, indiferent dacă s-a întâmplat în vechiul sau noul regim, indiferent de
domeniul de viaţă în care s-a întâmplat ori dacă a fost provocat evenimentul de exponenţi mai mult
sau mai puţin reprezentativi ai „ordinii de sus”, netulburată în principiul ei guvernator multisecular
„există un sistem şi funcţionează”?
Ne-am obişnuit poate prea mult să trăim în lâncezeală, cu grijile şi oftatul fiecărei zile. Din când în
când ne mai auto-compătimim ori ne mai plângem unii altora şi repetăm ca un refren „Aşa-i viaţa”,
„Asta e”, „da ce să faci?” etc. Poate mai visăm uneori la bunăstare sau chiar la o viaţă de lux, nu doar
fizic, dar şi moral. De cele mai multe ori însă ne ţinem visurile pentru noi înşine, că doar nu vrem să
bată la ochi prea tare… Nimeni nu vrea să iasă prea mult în evidenţă. Nimeni nu vrea să aibă
încurcături, frecuşuri sau probleme cu nimeni. „Dacă nu e musai, de ce să mă complic? Mai bine stau
liniştit în banca mea”, spunem noi cu conştiinţa împăcată. Ne dorim să treacă ziua fără să ne aducă
ceva aparte, deosebit, fără nici un incident, dacă există şi posibilitatea de 1% să fie neplăcut.
Şi totuşi se protestează vehement atunci când unul are curajul să gândească altfel sau, mai grav,
când are tupeul să-şi propună să schimbe ceva. Ne e teamă de ceea ce e nou, căci nu ştim dacă vom
mai fi în top. Ne termină psihic teama că s-ar putea să se demonstreze şi să se afle odată că am greşit
şi am perseverat cu încăpăţinare în eroare, că am înşelat şi că poate am cultivat, susţinut şi generat
boala de orice fel, mai ales cea morală sub forma cea mai sinistră a minciunii, a înşelătoriei, a
demagogiei. Când cineva vine cu gânduri de schimbare, i-o retezăm cu înţelepciune prefăcută: „Cu
timpul, nu aşa dintr-o dată!” sau „mai încolo” iar în gând ne şoptim mefistofelic: „Să trecem noi mai
întâi şi apoi… după mine potopul!” pentru ca după ani şi ani să se trezească cineva şi să
dezvinovăţească trecutul glorios, afirmându-se că la momentul respectiv a fost considerată opţiunea
cea mai bună. Despre nebunii care au dorit promovarea nou-ului nu-şi mai aminteşte nimeni. Cui i-ar
folosi, nu?!
Iată însă un scenariu similar în Evanghelia de astăzi care ia o întorsătură neaşteptată. Duhul rău
care-l stăpânea pe unul din cei care asistau la predica lui Cristos strigă din toate mădularele: „Ce ai cu
noi? Ai venit să ne pierzi?” Altfel spus „Nu ţi-e bine? Crezi că nu ştiu cine eşti? Ai venit să ne pierzi.
Lasă-ne în pace. Nu vezi că nimeni nu vrea schimbarea pe care tu o promiţi? Nu vezi că majoritatea
oamenilor sunt mulţumiţi cu ordinea lor? Nu vezi că nimeni nu e interesat de promisiunile tale? Ne e
prea bine ca să ne mai intereseze altceva, noutatea mesajului tău… Ce treabă avem noi cu tine?”
M-a provocat foarte mult modalitatea diferită în care duhul rău se adresează lui Cristos, faţă de cea
în care îi vorbeşte lui Cristos. Duhul rău pare că vorbeşte în numele multora, al majorităţii chiar, nu
doar în numele său propriu. Şi cred că nu ne sunt străine situaţiile în care gura/bârfa lumii conduce,
când sub semnul anonimatului se produc atrocităţi inimaginabile, când spiritul de turmă pare să scuze
inamovibilitatea noastră, lipsa curajului ori a unei coloane vertebrale. Ba chiar este uşor de constatat
că astăzi opinia majorităţii pare să determine soarta adevărului, a dreptăţii, a scării axiologice ori e
moralei de situaţie care zâmbeşte ademenitor la toate intersecţiile existenţiale pe care post-
modernismul ne obligă să le traversăm.
Care e logica de fapt? „Ce ai cu noi?” „NOI” – asta înseamnă că suntem mulţi, „unde-s mulţi,
puterea creşte” iar noi ştim că „la raison du plus fort est toujours la meilleure” (dreptatea celui mai
puternic este întotdeauna cea mai bună!), ceea ce face argumentul puternic. Masa cea mare şi
puternică protejează micul şi sărmanul individ, ni se spunea pe vremuri. Iar în cele din urmă individul
piere, persoana nu mai e considerată o valoare în sine, în comparaţie cu masa.
Cristos îl interpelează pe cel posedat în mod personal: „taci şi ieşi din omul acesta”. Cristos nu se
adresează unei mase nedefinite şi anonime, ci unei persoane concrete, care se poate identifica cu
fiecare dintre noi. Iată noutatea lui Cristos care învinge majoritatea şi părerea celor mulţi cuprinsă în
acel generic „noi”.
Ne-am obişnuit poate prea mult să constatăm că majoritatea are câştig de cauză întotdeauna, că
trebuie să te dai de partea celui mai puternic ori a majorităţii ca să supravieţuieşti. Ar trebui să
începem odată să credem cu adevărat că în logica lui Dumnezeu situaţiile noastre de viaţă nu au
deznodământul scontat de modul nostru uman de a gândi. Isus Cristos ne învaţă că atunci când ne
construim argumentele doar pe marea masă, pierdem din vedere persoana, suprema valoare în ochii lui
Dumnezeu.
Ori de câte ori auzim „părerea mea este…”, „Eu cred că...”, „Mă gândesc că...” este pentru noi
ca o pată oarbă şi o astfel de persoană nici nu prea o băgăm în seamă. De fapt marea masă nu ia în
seamă individul, persoana. „Unul” e atât de insignifiant în comparaţie cu „noi, cei mulţi”, nu? Şi apoi
în marea masă anonimatul e asigurat. Când faci o greşeală, poţi spune cu o aură de nevinovăţie „Nu
ştiu cine e, celălalt cu siguranţă, nu eu…” Totul devine nesigur şi neclar. Interesul marii mase e astfel
asigurat.
Astăzi, parcă mai mult ca niciodată, omului îi este frică de asumarea responsabilităţii în mod
personal. Preferăm să folosim forme impersonale, să spunem „se crede…”, „se vrea…”, „fiecare
crede că…”, „mulţi se îndoiesc de…” etc. Cât e de greu să spui „EU cred… EU vreau… Eu mă
îndoiesc…” Preferăm să zicem „nu se poate pur şi simplu” şi nicidecum „EU nu pot/vreau/cred” etc.
În mintea noastră unul singur e prea slab în comparaţie cu cei mulţi, chiar dacă are dreptate, chiar dacă
adevărul se află în gura lui.
Iată în ce fel devine Duhul din noi rău, iată în ce măsură ne posedă un Duh rău, al anonimatului, al
gloatei, al turmei, şi refuzăm privilegiul de persoană. Iar aceasta se întâmplă de fiecare dată când mă
ascund în spatele lui „noi, alţii” ori alte construcţii impersonale. Şi nu e vorba doar de un mod de a
vorbi, ci de unul de a fi, un mod existenţial.
Dumnezeu este cel al cărui mesaj este nou şi plin de autoritate. Cuvintele sale produc o schimbare
în toţi aceia care se arată deschişi spre noutatea absolută, care este Cristos. Acesta a fost şi îndemnul
psalmului responsorial: „Când auziţi glasul Domnului, deschideţi inimile voastre”. Fiecare este vizat
în mod personal de acest cuvânt, chiar şi cel stăpânit de Duhul cel rău, după cum am remarcat în
Evanghelie. El a ales însă să se pună de-a curmezişul, ba chiar adresează reproşul ascunzându-se în
spatele mulţimii, al majorităţii. Lui îi lipseşte mărturisirea personală de credinţă, până când exclamă:
„ştiu cine eşti”, însă de la „a şti împreună cu gloata” până la „a crede în mod personal” este o distanţă
remarcabilă.
La strigătul Duhului cel rău „Ce ai cu noi?” Isus răspunde „taci şi ieşi din omul acesta”. Isus nu se
adresează marii mase. Fiecare persoană este importantă pentru el. Dumnezeu dăruieşte omului prin
fiul său noutatea absolută, pentru ca în final să nu spună doar „Ştiu cine eşti” ci şi „Acum înţeleg şi
ştiu cine sunt pentru tine, Doamne. Sunt o persoană deosebit de importantă în care ai investit tot ai
mai bun şi cred în tine. Cred în tine căci darul tău oferit mie în mod personal, mântuirea mea
împlinită prin Fiul tău, este un dar mereu nou şi oferit cu autoritate”.
Asumă-ţi aşadar, creştinule, personal acest crez. Fii tu însuţi, nu un anonim dintr-o gloată. Fii
responsabil în mărturisirea de credinţă, căci Dumnezeu te cheamă personal, nu o turmă, nu o mare
masă. Dumnezeu nu întreabă ce cred alţii şi care e opinia majorităţii, ci te întreabă personal: „Ştii cine
eşti? Crezi în mine? Ori te laşi posedat de duhul cel rău al masei, de spiritul gregar şi te refugiezi în
anonimat?” În ochii lui Dumnezeu anonimatul înseamnă nimic, iar persoana este totul, este plină de
valoare, de importanţă. Ce alegi?
Pr. Claudiu Budău