II.

Statul român modern: de la proiect politic la realizarea

României Mari (secolele XVIII-XX)
Conceptul de stat modern în Principatele Române şi România

Un stat modern este un stat care se guvernează după o constituţie ce prevede drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat, garantează dreptul la proprietate privată şi asigură
participarea tuturor categoriilor sociale la viaţa politică, are o industrie dezvoltată şi numeroase
instituţii de cultură.
Modernizarea în spaţiul românesc a presupus în primul rând desfiinţarea privilegiilor feudale,
desfiinţarea dependenţei ţăranilor şi împroprietărirea lor, adoptarea unor constituţii moderne dar
şi independenţa de sub suzeranitatea otomană şi unirea tuturor românilor într-un singur stat.
Modernizarea a fost iniţial concepută teoretic, în diverse proiecte, şi apoi pusă în practică prin
reforme.

Modernizarea socială presupune:

 desfiinţarea privilegiilor feudale ale marilor boieri. Dintre cele mai importante privilegii
amintim: boierii nu plăteau taxe la stat, puteau să încaseze taxe la trecerea pe pământul
lor, erau judecaţi după alte legi decât oamenii de rând, doar ei aveau posibilitatea să aibă
funcţii în stat şi să participe la viaţa politică.
 desfiinţarea dependenţei ţăranilor. Ţăranii liberi erau, în secolul XVIII, în număr foarte
mic. Majoritatea ţăranilor erau dependenţi (numiţi şerbi, iobagi, vecini sau rumâni).
Ţăranii dependenţi nu aveau pământ; ei munceau o bucată de pământ primită de la boier,
în schimbul căreia erau obligaţi să dea o parte din recoltă (dijmă) sau să plătească o sumă
de bani (cens)  şi să facă muncă gratuită pe pământul boierului (clacă). Ţăranii
dependenţi nu aveau voie să se mute de pe o moşie pe alta sau să se ocupe cu altceva.
 acordarea egalităţii în drepturi şi a egalităţii în faţa legii.

Modernizarea politică presupune:

 adoptarea unor constituţii care să prevadă drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, egalitatea în

faţa legii, separaţia puterilor în stat;
 participarea tuturor categoriilor sociale la viaţa politică;
 realizarea statului naţional şi independent. Românii trăiau, în secolul XVIII, în mai
multe state. Ei doreau să alcătuiască un stat care să-i cuprindă pe toţi românii (stat
naţional) şi care să nu depindă de nicio putere străină (stat independent). Ţările Române
erau state vasale Imperiului otoman (sau sub suzeranitate otomană), adică plăteau tribut
turcilor şi nu aveau politică externă proprie (în relaţiile internaţionale erau reprezentate de
turci, adică nu aveau ambasadori proprii şi nici nu primeau, pe teritoriul românesc
ambasade ale altor ţări). Românii locuiau în mai multe state, unele teritorii româneşti
aflându-se sub stăpânire străină. În Imperiul habsburgic trăiau românii din Transilvania,
Banat şi Bucovina, iar, din 1812, Basarabia a fost ocupată de Rusia. Dobrogea a făcut
parte din Imperiul otoman încă din secolul XV.
În secolul XVIII se creează conştiinţa naţională, adică apare conştiinţa identităţii de tradiţii,
istorie, limbă şi cultură a tuturor românilor. Aceasta se formează mai întâi în rândurile boierilor
în Ţara Românească şi Moldova. Un rol important în formarea conştiinţei naţionale la români l-
au avut reprezentanţii Şcolii Ardelene, Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior, ale căror
scrieri istorice, literare şi lingvistice au arătat unitatea de limbă şi cultură a românilor. Conştiinţa
naţională a apărut mai întâi în rândul elitelor societăţii şi apoi a ajuns, până la 1918, la toate
categoriile sociale, prin intermediul şcolii şi al presei.

Factorii modernizării. Statul român modern s-a realizat prin eforturile unora dintre oamenii
politici şi de cultură, care mai întâi au propus realizarea unor reforme sociale, politice şi
naţionale şi apoi au încercat să le pună în practică. În statele occidentale modernizarea a fost
susţinută în special de burghezie, categoria socială reprezentată de comercianţi, bancheri,
industriaşi, diverşi întreprinzători mari şi mici. În Ţările Române burghezia era destul de slab
reprezentată, prin câţiva proprietari de ateliere meşteşugăreşti şi negustori, de aceea rolul cel mai
important în modernizare l-au avut intelectualii cu studii în străinătate, în special la Paris; mulţi
dintre ei erau fii de boieri. Intelectualii români au avut ca model în special revoluţiile politice şi
reformele realizate în Franţa. Unii dintre domnitori, până la 1859, au fost favorabili
modernizării anumitor aspecte sociale şi culturale, dar mai rar politice. Cele mai multe reforme
modernizatoare au fost adoptate în timpul lui Al. I. Cuza şi Carol I.

Frâne în calea modernizării. Principalul inamic al modernizării Ţărilor Române a

fost Imperiul otoman, care accepta cu greu orice schimbare politică sau socială. Marii boieri s-
au opus reformelor sociale, iar domnitorii, reformelor care le reduceau puterea politică. Un caz
special îl reprezintă Rusia, care până în 1830 a susţinut modernizarea Ţărilor Române, iar după
aceea, până în 1856, s-a opus oricărei reforme.

1. Proiecte politice din Principatele Române până la jumătatea secolului al XIX-lea

a. Reformele în timpul domniilor fanariote (1711-1821)
Epoca fanariotă este perioada în care domnitorii Ţărilor Române au fost numiţi direct de către
Sultanul turcilor, din rândul unor greci din cartierul Fanar al Constantinopolului. Turcii au ajuns
astfel să încalce foarte grav autonomia Ţărilor Române, deoarece nu au mai respectat dreptul
Adunării Ţării de a alege domnitorul şi nici măcar nu au mai numit domnitori români. Ei au
sperat ca în acest fel să evite revoltele românilor împotriva suzeranităţii otomane. Epoca
fanariotă a început în 1711 în Moldova şi 1716 în Ţara Românească.

În timpul domnitorilor fanarioţi, Ţările Române au ajuns într-o situaţie financiară foarte dificilă,
iar majoritatea locuitorilor erau în cea mai neagră sărăcie din cauza creşterii permanente a
tributului către Imperiul otoman, creşterii birurilor şi taxelor către stat şi datorită
Corupţiei care era atât de mare încât orice funcţie în stat era cumpărată.
Domnitorii cumpărau ei înşişi tronul de la turci, cu bani împrumutaţi de la cămătari, iar când
ajungeau în funcţie încercau prin toate mijloacele să câştige, pe seama locuitorilor, banii daţi, şi
destul de mult în plus, ca să aibă în zilele negre ce vor urma după domnie. Domnitorii erau
schimbaţi frecvent (după 1-2 ani şi chiar mai repede), unii dintre ei fiind chiar executaţi din
ordinul sultanului. În Ţara Românească au fost 39 de succesiuni la domnie, iar în Moldova 37.
Numărul domnitorilor a fost mai mic (33 în total în cele două ţări, din 11 familii) deoarece unii
au avut mai multe domnii sau au fost mutaţi din Ţara Românească în Moldova şi invers. Ţările
Române nu au mai avut armată deoarece nici oastea cea mică nici cea mare nu au mai fost
convocate. Domnitorul era apărat de o gardă personală alcătuită din soldaţi plătiţi numiţi arnăuţi,
care erau albanezi.
 
Reformismul domnesc. Cu toate aceste neajunsuri, domnitorii fanarioţi au avut şi o contribuţie
importantă la începerea procesului de modernizare în Ţările Române. Cei mai mulţi dintre ei
erau adevăraţi oamenii de cultură, cu studii şi cunoscători ai mai multor limbi străine.
Cel mai important domnitor fanariot a fost Constantin Mavrocordat (1731-1749). El a domnit
alternativ în Ţara Românească şi Moldova şi a făcut în ambele ţări importante reforme sociale şi
administrative:

 a desfiinţat şerbia (dependenţa ţăranilor) dându-le ţăranilor libertate personală. Pentru că

ţăranii nu au primit pământ, majoritatea au rămas să muncească în continuare pământul
boierilor, prestând munci agricole în schimbul loturilor primite. Aceştia s-au numit ţărani
clăcaşi (de la clacă, muncă gratuită);
 a impus o dare unică pe cap de locuitor, care se putea plăti în 4 rate. Până atunci existau
tot felul de impozite şi taxe pe diverse produse: văcărit, porcărit, vinărit etc. Cea mai
importantă era fumăritul, care era un impozit pe coşul casei (de fapt pe familie; acolo
unde erau mai multe fumuri, era o familie mai mare);
 a introdus funcţionarii publici plătiţi (ispravnicii) şi a făcut cărţi de identitate pentru
locuitori;
 a elaborat chiar un proiect de constituţie pe care l-a publicat într-o revistă franceză.

O altă reformă importantă din timpul fanarioţilor au fost adoptarea primelor coduri de legi:
Codul Calimah în Moldova (1817) şi Legiuirea Caragea în Ţara Românească (1818), după
numele domnitorilor reformatori.
Reformismul boieresc. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o parte a boierilor români şi-
a dat seama că societatea românească are nevoie de reforme pentru a-şi putea continua existenţa.
Boierii au început să redacteze proiecte de reformă pe care le-au înaintat domnitorilor, dar mai
ales marilor puteri străine: Turciei, Austriei, Rusiei şi la începutul secolului al XIX-lea şi Franţei.
Boierii reformişti au alcătuit gruparea numită partida naţională deoarece se opunea domniilor
străine, dar şi boierilor greci care pătrunseseră în Ţările Române în număr mare în timpul
domniilor fanariote. Majoritatea acestor proiecte cereau:

 înlocuirea fanarioţilor cu domni pământeni şi autonomia deplină a Ţărilor Române în

raporturile cu Imperiul otoman, ca în vremea marilor voievozi. 
  reorganizarea politicii interne a Principatelor, prin adoptarea unor constituţii care să
limiteze puterea domnitorilor. Au fost chiar şi proiecte care au propus transformarea ţării
în republică.
 unele proiecte au cerut şi unirea românilor într-un singur stat.

      Cele mai importante memorii şi proiecte boiereşti au fost: 

 Memoriile boierilor din Ţara Românească trimise Austriei în perioada 1716-1718, prin
care se cerea protecţia Austriei şi recunoaşterea dreptului boierilor români  de a alege
domnitorul. 
 Memoriile boierilor din Ţara Românească şi Moldova din 1772, redactate cu ocazia unor
tratative de pace purtate la Focşani (în urma unui război ruso-turc) prin care se cerea
revenirea la domniile pământene, autonomia internă şi unirea celor două ţări sub protecţia
Austriei, Rusiei şi Prusiei. 
 Proiectele Boierului Iordache Rosetti Rosnovanu din 1817-1818. El a propus instaurarea
unui regim în care puterea politică să fie în mâna unei Adunări Obşteşti şi a unui Divan
controlate de boierime, iar domnitorul să aibă un rol minor. Acest tip de conducere se
apropia de sistemul parlamentar englez. A dorit desfiinţarea privilegiilor fiscale prin
plătirea impozitelor de către toată lumea.

Societatea în Ţările Române la începutul secolului al XIX-lea

Principalele categorii sociale

Boierii erau categoria socială conducătoare. Termenul de boier îşi modificase sensul din a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea, nu însemna  un mare proprietar de pământ, ci desemna o
persoană care deţinea dregătorii în stat (numite boierii). Domnii fanarioţi oferiseră o serie de
dregătorii unor oameni de încredere greci pe care îi aduseseră în Principate. Aceştia rămăseseră
aici şi după plecare domnitorilor respectivi şi îşi cumpăraseră moşii. Ei nu erau agreaţi de boierii
pământeni deoarece ocupau funcţii înalte şi le făceau concurenţă. Cu timpul, cei mai vechi dintre
ei se împământeniseră, prin căsătorii cu fete ale boierilor pământeni. Conflictul dintre boierii
greci şi boierii pământeni a existat pe toată perioada domniilor fanariote. Din 1775, boierii erau
împărţiţi în 5 categorii, în funcţie de dregătoriile deţinute. Dar toţi dregătorii erau şi proprietari
de moşii, aşa că sensul iniţial de boier proprietar de moşie se păstrase. Boierii nu plăteau
impozite şi aveau monopol asupra producţiei de alcool şi asupra măcinării cerealelor, adică
clăcaşii nu  puteau cultiva vie şi pomi fructiferi şi nu aveau voie să macine la morile din satele
libere. De asemenea, aveau dreptul să impună restricţii de păşunat clăcaşilor Aceste avantaje îi
făceau foarte urâţi printre ţărani, inclusiv printre cei liberi, de care abuzau adesea, răpindu-le
păşunile, livezile sau pământurile arabile. 

Între categoriile privilegiate se găseau şi neamurile şi mazilii care erau descendenţi ai boierilor
de rangul I şi II şi care nu mai aveau dregătorii. Ei erau scutiţi de impozite. Alte categorii scutite
de impozite erau scutelnicii şi posluşnicii, nişte ţărani de pe pământul mănăstirilor, respectiv al
boierilor, care erau scutiţi de impozite către stat pentru că prestau mai multe dări către moşieri.
Ţărănimea era alcătuită în majoritate de către ţărani clăcaşi, ţărani care nu aveau pământ şi
cultivau loturi pe pământul boierilor, pentru care dădeau dijma (o parte din recoltă) şi prestau
clacă (muncă gratuită). Zilele de clacă erau 12 pe an în Ţara Românească şi 24 pe an în Moldova
(situaţia ţăranilor clăcaşi era mult mai bună decât a iobagilor din Transilvania care prestau 3-4
zile de muncă gratuită pe săptămână). Dar ţăranii clăcaşi erau liberi să îşi găsească şi alte
ocupaţii sau să plece în alt sat. Peste 90% din populaţie era rurală.

Populaţia urbană era alcătuită din negustori şi meşteşugari. Oraşele erau puţine; majoritatea
aşezărilor urbane erau târguri, unde se practica şi agricultura.
Marii negustori, numiţi toptangii, se ocupau cu achiziţionarea şi vânzarea de cereale, vite şi sare.
Mulţi dintre ei erau străini (greci, germani, armeni, evrei). Ei urmăreau ascensiunea socială prin
cumpărarea de pământ şi funcţii în stat pentru a ajunge în categoria boierilor. O altă activitate
care aducea mulţi bani era arendarea minelor de sare şi a vămilor. Comerţul în Ţările Române nu
s-a putut dezvolta normal datorită obligaţiile pe care românii le aveau de a aproviziona Imperiul
otoman cu cele necesare la preţuri stabilite de turci. O altă frână în cale dezvoltării comerţului
erau vămile interne, care trebuiau plătite la trecerea pe moşiile boiereşti. Meşteşugarii aveau
mici ateliere în care produceau alimente, îmbrăcăminte, bunuri gospodăreşti şi materiale de
construcţie. Ei erau organizaţi în bresle. Autorizaţia de înfiinţare a breslelor era dată de domnitor.
Atelierele meşteşugăreşti în care lucrau mai mulţi angajaţi (ucenici şi calfe) erau puţine. În
general lucra un singur meşteşugar şi un ajutor.
 
Fiscalitatea excesivă. Alte probleme create de dependenţa otomană. 
Dependenţa otomană era resimţită în primul rând la nivelul fiscalităţii. Tributul faţă de turci a
crescut constant. Spre exemplu, în 1774 acesta era de 619 pungi de galbeni pentru Ţara
Românească şi 135 pentru Moldova. În 1812 aceste sume se ridicau la 1000 şi respectiv 500 de
pungi. Mult mai mult plăteau domnitorii pentru a se menţine în scaun. De exemplu, Alexandru
Mavrocordat şi-a cumpărat scaunul domnesc, în 1782, cu un milion de piaştri, în timp ce venitul
anual al Moldovei era de 4 milioane de piaştri. La aceste sume se adăugau cele pentru
confirmarea în funcţie, o dată la trei ani (mucarer), peşcheşurile (daruri oficiale prevăzute în
registrele otomane, care se plăteau la sărbători sau diverse evenimente festive). La aceste plăţi
oficiale se adăugau cele neoficiale (ruşfeturi), pe care domnitorii le plăteau diverşilor funcţionari
otomani pentru a avea sprijin permanent pe lângă sultan.

Locuitorii din Principatele române trebuiau să suporte toate cheltuielile datorate dependenţei
otomane, să achite impozitele datorate statului şi erau obligaţi să găzduiască funcţionarii publici
care strângeau dările. Aceşti funcţionari îşi cumpărau şi ei slujbele şi scoteau paguba de pe
spatele contribuabililor. Ba mai mult, trebuia să aibă şi ei un câştig substanţial în plus din
strângerea dărilor. Prin urmare, viaţa locuitorilor devenise de nesuportat la începutul secolului
XIX. În perioadele de secetă, situaţia era atât de dificilă încât chiar şi domnitorii renunţau să mai
strângă anumite dări.

Ca şi când toate acestea nu ar fi fost suficiente, în această perioadă de început de secol anumite
trupe militare rebele din Imperiul otoman jefuiau periodic Ţara Românească. Cel mai celebru a
fost paşa din Vidin, Pazvantoglu, care îşi crease un teritoriu aproape independent la sudul
Dunării. Trupele lui, numite de popor pazvangii, au prădat constant în perioada 1798-1807. În
1800 au ars aproape complet oraşul Craiova. Sultanul trimitea alte trupe pentru a-i anihila pe
pazvangii, dar de multe ori şi trupele oficiale se aliau cu paşa din Vidin pentru a prăda. O altă
problemă la fel de dramatică în vremea fanarioţilor a fost faptul că pe teritoriul Principatelor s-au
dus numeroase războaie între turci, ruşi şi austrieci. Populaţia era obligată să aprovizioneze
armata otomană, iar celelalte armate de ocupaţie îşi luau singure ce aveau nevoie, producând
pagube imense.

b. Proiectul lui Tudor Vladimirescu şi revoluţia de la 1821

În 1821 câţiva boieri din partida naţională din Ţara Românească pun la cale înlăturarea
domniilor fanariote printr-o revoltă populară. Ei îl aleg, pentru a conduce revolta, pe Tudor
Vladimirescu, un negustor oltean care luptase, ca ofiţer în armata rusă, în războiul ruso-turc
din1806-1812 şi era comandantul grănicerilor din judeţul Gorj,  numiţi panduri. Momentul
prielnic pentru a începe revolta este găsit la începutul anului 1821, când moare domnitorul
Alexandru Şuţu, iar conducerea ţării, până la venirea altui domnitor, este preluată de un organism
alcătuit din boieri pământeni, numit Comitetul de Oblăduire. 

Tudor a colaborat cu societatea secretă greacă Eteria, care avea sediul în Rusia (la Odesa) şi avea
drept scop eliberarea grecilor de sub stăpânirea Imperiului otoman. Eteriştii plănuiau o răscoală
generală a popoarelor din Balcani împotriva Imperiului otoman. O revoltă a Ţării Româneşti în
aceeaşi perioadă ar fi ajutat foarte mult pentru că i-ar fi făcut pe turci să îşi disperseze armat în
mai multe direcţii. Tudor a semnat cu doi dintre membrii Eteriei o înţelegere prin care se angaja
să participe împreună cu ei la revolta antiotomană. Principala cauză pentru care el a acceptat
colaborarea cu eteriştii era aceea că ei promiseseră că vor obţine sprijinul militar al Rusiei. În
final însă ţarul Rusiei a refuzat să susţină oficial această mişcare.

Misiunea lui Tudor Vladimirescu era foarte dificilă întrucât boierii români, locuitorii ţării şi
eteriştii aveau un obiectiv comun, lupta antiotomană, dar şi alte obiective specifice care îi puneau
în contradicţie pe unii cu ceilalţi. Boierii români doreau înlăturarea domnilor fanarioţi şi a
boierilor greci, care erau majoritari în Divan (Sfatul Ţării). Ţăranii aveau nemulţumiri împotriva
tuturor boierilor, făcând cu greu distincţie între greci şi români sau între boierii care erau de
partea lui Tudor şi cei care erau împotriva lui. Obiectivele lor erau scăderea fiscalităţii şi
împroprietărirea cu pământ. Negustorii îşi doreau libertatea comerţului extern, prin desfiinţarea
obligaţiilor de aprovizionare a Imperiului otoman şi exportul libert precum şi libertatea
comerţului intern, prin desfiinţarea vămilor interne (taxe ce trebuiau plătite la trecerea pe
pământurile boiereşti).
 
Proiectul lui Tudor Vladimirescu. 
Documentele programatice ale revoluţiei lui Tudor arată dorinţa acestuia de a evita o intervenţie
armată otomană în Ţara Românească, spunând că revolta este împotriva fanarioţilor şi nu a
turcilor. De asemenea, ca să ridice ţara la luptă, a inclus şi revendicări sociale, dar având grijă să
amintească ţăranilor să nu facă pagube boierilor români patrioţi. Cel mai important document
elaborat de Tudor a fost Cererile norodului românesc, un proiect de organizare a ţării prin care să
se limiteze abuzurile şi nedreptăţile. Principalele puncte ale acestuia erau:
limitarea boierilor greci din Divan (trebuiau să fie doar patru);
plata impozitelor de către categoriile scutite;
desfiinţarea vămilor interne şi libertatea comerţului;
înfiinţarea unei armate naţionale;
numirea dregătorilor după merite personale şi desfiinţarea obiceiului cumpărării funcţiilor.
Unele dintre cererile lui Tudor se întâlneau şi în memoriile boiereşti. Programul lui Tudor nu este
foarte radical, în primul rând pentru că îşi propunea să adune lângă el cât mai multe categorii
sociale şi apoi pentru că a încercat să evite intrarea trupelor turceşti în ţară. Mult timp istoricii
români au considerat ridicarea la luptă a lui Tudor drept răscoală şi nu revoluţie, tocmai datorită
revendicărilor sale moderate şi participării masive a ţărănimii. Ceea ce îndreptăţeşte ca mişcarea
lui Tudor să fie considerată revoluţie este scopul său fundamental, acela de a  răsturna ordinea
politică existentă: în Proclamaţia de la Padeş el spune că revolta este împotriva căpeteniilor
noastre, atât cele bisericeşti, cât şi cele politiceşti. Totodată mişcarea lui Tudor s-a bucurat de
participarea unor largi categorii sociale: pandurii, negustorii, micii boieri şi iniţial, unii dintre
marii boieri. 
…………………………………..

Desfăşurarea revoluţiei*
În ianuarie 1821, boierii din partida naţională l-au chemat pe Tudor Vladimirescu la Bucureşti şi
au discutat cum să înceapă revolta. Tudor s-a întors la Târgu-Jiu unde şi-a alcătuit rapid o armată
al cărei nucleu îl constituiau trupele de grăniceri numite panduri. La 23 ianuarie, el a
citit Proclamaţia de la Padeş, prin care le cerea locuitorilor să vină la luptă alături de el, de
boierii patrioţi şi de Adunarea obştească. Această proclamaţie a fost tipărită şi citită de emisari ai
revoluţiei în sate. Cei care i se alăturau lui Tudor au alcătuit Adunare obştească sau Adunarea
norodului (poporului). Revoluţionarii şi-au aşezat tabăra în satul Ţânţăreni din judeţul Gorj, unde
au petrecut timp de o lună. Aici au venit locuitori din toată Oltenia, aşa încât Adunarea obştească
a ajuns la peste 5000 de membri. Mănăstirile şi schiturile din nordul Olteniei au fost organizate
pentru o rezistenţă militară în cazul unei năvăliri turceşti. 

În mai multe sate, ţăranii au distrus proprietăţi ale boierilor şi au refuzat să mai presteze muncă
gratuită în folosul lor, în ciuda proclamaţiilor lui Tudor. Aceste acţiuni i-au făcut inclusiv pe unii
dintre boierii patrioţi să fugă din ţară în Transilvania. Adunarea norodului s-a manifestat, însă,
ca o armată disciplinată. Tudor Vladimirescu a interzis orice acte de vandalism, ajungând până la
a-i executa pe cei care comiteau furturi şi omoruri. Spre deosebire de alte armate de la vremea
respectivă, care jefuiau populaţia civilă, oastea lui Tudor cumpăra de la locuitori toate proviziile
de care avea nevoie. Pentru a evita o intervenţie otomană, el a trimis mai multe scrisori sultanului
în care l-a asigurat că ridicarea la luptă a românilor este împotriva fanarioţilor şi nu a stăpânirii
otomane.

Revoluţionarii au plecat spre Bucureşti, unde au ajuns la sfârşitul lunii martie, fiind atunci în
număr de aproximativ 8000. Tudor şi-a aşezat tabăra la Cotroceni şi a obţinut colaborarea
oficială cu boierii care alcătuiau guvernarea provizorie până la venirea noului domnitor, încheind
cu ei un pact. Boierii au recunoscut legitimitatea mişcării lui Tudor şi poziţia acestuia de
comandant militar şi de decizie în politica externă. Tudor a dat mai multe proclamaţii în care
cerea poporului să-şi unească eforturile cu cele ale boierilor pentru a câştiga drepturile ţării. El a
renunţat să mai menţioneze revendicările sociale, pentru a obţine alăturarea tuturor categoriilor
privilegiate la lupta naţională. Prestigiul lui Vladimirescu a ajuns atât de mare încât populaţia îi
spunea Domnul Tudor, chiar dacă el nu a pretins că este domnitor.
 
Relaţiile cu eteriştii. Înfrângerea revoluţiei*
Armata eteristă, condusă de Alexandru Ipsilanti, a ajuns pe teritoriul ţării, venind din Rusia prin
Moldova. Domnitorul Moldovei, Mihail Şuţu, prin faptul că a permis trecerea eteriştilor prin ţara
sa, a contribuit la revolta generală a românilor din 1821. La sfârşitul lunii martie au ajuns şi
trupele eteriste în apropiere de Bucureşti. Tudor Vladimirescu nu dorea o colaborare directă cu
Eteria după ce a aflat că ţarul Rusiei nu-i sprijinea, de teama unei intervenţii otomane. Când
Ipsilanti a ajuns cu armata în apropiere de Bucureşti, Tudor nu i-a permis să intre în capitală, ci l-
a convins să meargă în partea de nord a ţării, şi să-şi stabilească tabăra la Târgovişte. 

În luna mai, trupele otomane  au reacţionat în sfârşit la dezordinile de la nordul Dunării şi au
intrat în Ţara Românească. Vladimirescu trimisese mai multe scrisori unor comandanţi militari
din cetăţile de graniţă pentru a evita o intervenţie armată otomană, dar condiţia pusă de aceştia
era depunerea armelor şi colaborarea cu turcii împotriva eteriştilor. El a refuzat aceste condiţii şi
a plecat din Bucureşti, îndreptându-se cu Adunarea Norodului spre mănăstirile fortificate din
Oltenia. Eteriştii au interceptat nişte scrisori şi l-au acuzat pe Tudor că s-a înţeles cu turcii
împotriva lor, l-au arestat şi l-au judecat pentru trădare, astfel că el a fost ucis şi trupul său
aruncat într-o fântână. Arestarea lui Tudor a fost posibilă şi datorită faptului că disciplina foarte
severă pe care a impus-o pandurilor i-a nemulţumit pe mulţi dintre apropiaţii săi. Această
severitate ajunsese până la executarea unor căpitani de panduri. După moartea lui Vladimirescu,
o parte a pandurilor s-a împrăştiat şi o alta s-a alăturat eteriştilor. Trupele otomane au învins fără
dificultate armata eteristă aliată cu o parte a pandurilor în bătălia de Drăgăşani (7 iunie 1821). 
 
Consecinţele revoluţiei
Deşi revoluţia de la 1821 a fost înfrântă, consecinţele ei au fost imediate şi au arătat
pragmatismul programului revoluţionar susţinut de Tudor Vladimirescu. În anul 1822 sultanul a
consimţit la înlăturarea domniilor fanariote şi revenirea la domnii pământeni, atingându-se astfel
principalul scop al revoluţiei. Prin Tratatul de la Adrianopol (1829), dintre Rusia şi Imperiul
otoman, s-a revenit la libertatea comerţului în Ţările Române. În 1831, 1832, prin adoptarea
primelor constituţii, Regulamentele Organice, s-au pus în aplicare alte două dintre
prevederile Cererilor norodului românesc şi anume desfiinţarea vămilor interne şi înfiinţarea
armatei naţionale. 

c. Regulamentele organice. Domniile regulamentare

Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, deşi înfrântă, a avut ca urmare înlăturarea domniilor fanariote
şi revenirea la domniile pământene. În 1822 turcii au numit ca domnitori pe Grigorie Dimitrie
Ghica în Ţara Românească şi Ioniţă Sandu Sturdza în Moldova. Deşi cei doi domni au încercat
unele reforme, ei s-au confruntat cu o grava criză financiară. 
În 1829 un nou război ruso-turc s-a încheiat cu victoria Rusiei. Prin Tratatul de pace de la
Adrianopol, Rusia devenea putere protectoare a Principatelor Române,  ceea ce presupunea că
acest stat avea dreptul să intervină în scopul protejării intereselor Ţărilor Române în faţa
Imperiului otoman dar şi că avea un anumit drept de control asupra politicii acestora. Tot acest
tratat a prevăzut şi libertatea comerţului în Ţările Române, fără obligaţia de a aproviziona
Imperiul otoman. Protectoratul rusesc a avut în primă instanţă un rol modernizator pentru ca apoi
să devină o piedică în calea schimbării.
 
Ca urmare a drepturilor ei de putere protectoare, Rusia a convins Imperiul otoman să accepte
adoptarea unor legi cu valoare constituţională în Principatele Române. Aceste prime constituţii s-
au numit Regulamente organice. Ele au fost elaborate de boierii români împreună cu
reprezentanţii Rusiei, ţinând cont de tradiţia legislativă românească de până atunci, de memoriile
boiereşti şi de alte proiecte de constituţie. Regulamentul Organic pentru Ţara Românească a
intrat în vigoare în 1831, iar cel pentru Moldova în 1832. Regulamentele organice
prevedeau separaţia puterilor în stat. 
Puterea legislativă era deţinută de Adunarea Obştească, alcătuită în majoritate din boieri. Marii
boieri erau membrii de drept ai Adunării, iar dintre boierii mici şi orăşeni se alegeau deputaţi
prin vot cenzitar (votau doar cei cu avere). Adunarea Obştească avea ca atribuţii alegerea
domnitorului, votarea legilor şi votarea bugetului. 
Puterea executivă era deţinută de domnitor şi de un Sfat administrativ alcătuit din 6 miniştrii.
Domnitorul era ales pe viaţă de către Adunare. El avea următoarele atribuţii: numea şi revoca
miniştrii, putea dizolva Adunarea cu acordul puterilor suzerană şi protectoare, conducea miliţia
naţională, avea drept de graţiere.
Puterea judecătorească era deţinută de tribunale locale şi centrale. Înaltul Divan Domnesc era
instituţia supremă. Erau instituiţi procurorii, judecătorii şi avocaţii. Astfel au fost puse bazele
sistemului juridic modern.
O altă prevedere importantă a fost cea prin care erau desfiinţate vămile interne. 
Cu toate aceste elemente de modernitate, Regulamentul Organic menţinea privilegiile boiereşti şi
nu prevedea drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, ceea ce l-a făcut repede contestat de societate. De
asemenea, el era un simbol al protecţiei ruseşti şi al suzeranităţii otomane. 
 
Domnitorii care au condus Principatele după aceste Regulamente, din 1834 până la 1848, s-au
numit domni regulamentari. Ei au fost Alexandru Ghica şi Gheorghe Bibescu în Ţara
Românească şi Mihail Sturdza în Moldova. Deşi ei au făcut unele reforme administrative şi
culturale, au avut conflicte cu Adunarea obştească sau au fost contestaţi de boieri datorită
guvernării lor autoritare. 
Cea mai importantă activitate contestatară a fost în Ţara Românească. În anii '30 boierii din
partida naţională, grupaţi în jurul lui Ioan Câmpineanu,  au elaborat mai multe proiecte de
reformă, cerând independenţa Ţării Româneşti şi unirea românilor într-un singur stat.
Câmpineanu a alcătuit un proiect de constituţie liberală care prevedea egalitatea tuturor în faţa
legii, libertatea presei, responsabilitatea miniştrilor, reprezentarea tuturor cetăţenilor în Adunare,
monarhie ereditară. 
În 1843 a luat fiinţă societatea secretă de tip masonic „Frăţia”, condusă de Nicolae Bălcescu,
Ion Ghica şi Christian Tell. Membrii ei şi-au propus înlăturarea regimului regulamentar prin
revoluţie, unirea românilor şi instaurarea unei republici democratice.
Totodată au apărut, în ambele principate, o serie de  reviste şi cărţi care au promovat, în spirit
romantic, idealul unităţii naţionale, mai ales prin scrieri istorice şi culturale ale tuturor românilor
(de exemplu, revistele Dacia literară, Iaşi, 1840, Magazin istoric pentru Dacia, Bucureşti,
1845).  
 

d. Revoluţiile de la 1848 în Principate şi proiectul politic paşoptist

Revoluţia europeană*. În 1848 au izbucnit revoluţii în majoritatea statelor europene, având ca

scop înlocuirea regimurilor politice absolutiste sau autoritare cu regimuri liberale, adoptarea unor
constituţii moderne (care să prevadă respectarea drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi separaţia
puterilor în stat), extinderea dreptului de vot, împroprietărirea ţăranilor, reforme pentru
muncitori. Toate aceste revoluţii au fost pregătite de o societate secretă, Masoneria, care avea
filiale (numite loji masonice) în fiecare ţară şi la fiecare popor. Astfel, revoluţionarii din toate
ţările au colaborat între ei şi au pus la cale începerea revoluţiilor peste tot în acelaşi an. 

Cauzele şi pregătirea revoluţiei româneşti*. Revoluţia în Principatele Române a fost

organizată de intelectualii cu vederi liberale, majoritatea proveniţi din rândul micii boierimi. Cei
mai mulţi dintre ei făcuseră studii la Paris, unde luaseră contact cu ideile liberale promovate de
Masonerie sau de unii profesori universitari. În 1845 s-a creat Societatea Studenţilor Români din
Paris, al cărei lider incontestabil a devenit Nicolae Bălcescu. Membrii ei şi-au propus schimbări
fundamentale în organizarea socială, politică şi economică a Principatelor. Revoluţia a fost
pregătită şi de mişcarea contestatară din anii '30-'40 iniţiată de Ion Câmpineanu, de societatea
„Frăţia” dar şi de alte societăţi secrete.

În 1848 toate categoriile sociale aveau nemulţumiri cu privire la organizarea socială sau politică.
Marii boieri şi boierimea mică erau nemulţumiţi de conducerea autoritară a domnitorilor,
burghezii erau nemulţumiţi de impozitele prea mari şi de legislaţia care nu le permitea să se
dezvolte. Ţăranii erau într-o situaţie materială foarte dificilă deoarece crescuseră atât dările către
stat cât şi obligaţiile faţă de boieri (zilele de clacă sporiseră constant deoarece boierii doreau să
producă pentru export). La aceste greutăţi se adăugase o secetă foarte mare în anii anteriori
revoluţiei. 
Obiective generale ale revoluţiei române (proiectul politic paşoptist).  Obiectivele revoluţiei
de la 1848 pot fi deduse din proiectele politice elaborate, din articolele din presa vremii, din
memoriile revoluţionarilor. Proiectul politic paşoptist românesc a cuprins, în mare, următoarele
revendicări:

Politice:    
  - înlăturarea regimului regulamentar care menţinea privilegiile sociale, acorda puteri prea mari
domnitorului şi încuraja corupţia; adoptarea unor constituţii moderne care să acorde drepturi şi
libertăţi cetăţeneşti:
Sociale:      
- desfiinţarea privilegiilor; desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor.
Naţionale:  
- obiectiv maximal: obţinerea independenţei Principatelor (adică desfiinţarea
protectoratului rusesc şi a suzeranităţii otomane); 
- obiectiv minimal: îmbunătăţirea statutului internaţional (autonomia faţă de Rusia şi Turcia) ;
- unirea românilor într-un stat naţional.
Revoluţionarii din Ţările Române au alcătuit mai multe programe revoluţionare, mai moderate
sau mai radicale, în funcţie de împrejurările în care au fost elaborate. Din cauza condiţiilor
politice specifice, programele nu conţin toate obiectivele revoluţionarilor întrucât acestea au fost
restrânse din dorinţa de a le face mai practice la momentul respectiv (revoluţionarii din Moldova
au sperat ca domnitorul să le aprobe unele revendicări, de aceea programul lor este foarte
moderat; revoluţionarii din Ţara Românească nu au cerut unirea românilor şi independenţa de
teama unor prea mari complicaţii internaţionale).
 
Desfăşurarea  revoluţiilor şi programele revoluţionare în Ţara Românească şi Moldova:
Moldova (27 martie 1848)
Moldova era condusă din 1834 de către domnitorul Mihail Sturdza, care se remarcase prin
guvernarea sa autoritară, cenzură severă, vinderea funcţiilor publice şi înlăturarea oricărei
opoziţii. Datorită vigilenţei sale, aici mişcările conspirative şi societăţile secrete nu au avut
amploarea celor din Ţara Românească. Revoluţionarii de la 1848 trebuiau să ţină cont atât de
experienţa politică autoritară a domnitorului, cât şi de faptul că ţara se învecina cu puterea
protectoare, Rusia, care ar fi putut interveni rapid cu armata în cazul unor mişcări politice
radicale. M. Sturdza era, dealtfel, în relaţii foarte bune cu Rusia.
 
Mai mulţi boieri liberali şi intelectuali moldoveni (între care Vasile Alecsandri, Al. I. Cuza,
Mihail Kogălniceanu) au organizat o amplă întrunire la hotelul Petersburg din Iaşi, la care au
participat circa 1000 de persoane, boieri şi orăşeni. Ei au alcătuit un document, numit Petiţia-
Proclamaţie  (care cuprindea 35 de puncte), pe care l-au înaintat spre aprobare domnitorului
Mihail Sturdza. Programul revoluţiei a fost unul moderat cerând printre altele: respectarea
Regulamentului Organic, îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor, libertatea presei,
responsabilitatea miniştrilor, reforma şcolilor, noi alegeri pentru Adunarea Obştească,
înfiinţarea unei gărzi cetăţeneşti. Revoluţionarii moldoveni s-au temut de o intervenţiei a
armatei ruse, de aceea nu au pus în program revendicări radicale.
 
Un comitet al revoluţionarilor a înaintat domnitorului programul revoluţionar spre aprobare.
Mihail Sturdza a discutat propunerile Petiţiei-Proclamaţie şi a acceptat majoritatea acestora;  nu
a fost de acord doar cu două dintre revendicări, dealtfel cele mai importante: dizolvarea Adunării
obşteşti şi  înfiinţarea gărzii cetăţeneşti. În aceeaşi seară însă a organizat reprimarea revoluţiei
prin arestarea a 300 de persoane. Unii revoluţionari au reuşit să evadeze şi au plecat în
străinătate, continuând activitatea politică în Transilvania şi Bucovina. Aici au elaborate alte
programe de revendicări, de această dată radicale, cerând unirea tuturor românilor şi
independenţa. Mihail Kogălniceanu a scris chiar un proiect de constituţie. În Programul
numit Prinţipiile noastre pentru reformarea patrie, redactat la Braşov, revoluţionarii
moldoveni aflaţi în exil în Transilvania au cerut: împroprietărirea ţăranilor fără despăgubire,
desfiinţarea privilegiilor, întemeierea instituţiilor pe principiile libertăţii, egalităţii şi fraternităţii,
unirea Moldovei şi Valahiei într-un stat independent. Acest program a cuprins de fapt obiectivele
maximale ale revoluţiei române.
 
Ţara Românească (9 iunie-13 septembrie 1848)
Ţara Românească era condusă din 1842 de către domnitorul Gheorghe Bibescu. El a moştenit de
la predecesorul său, Alexandru Ghica, o opoziţie puternică a boierimii liberale în Adunarea
Obştească. Pentru a scăpa de această problemă, Bibescu a guvernat în perioada 1844-1846 într-
un mod autoritar, fără să convoace Adunare, prin emiterea  unor decrete cu putere de lege.
Bibescu a fost susţinut în această atitudine de Rusia şi Imperiul otoman. În 1846 a organizat
alegeri pentru o nouă Adunare dar a folosit toate mijloacele pentru a evita alegerea opozanţilor
săi politici, astfel că a rezultat un legislativ foarte obedient.

Revoluţia a fost pregătită de societatea secretă masonică Frăţia, care în luna mai a alcătuit

un Comitet  revoluţionar. Comitetul a popularizat ideile revoluţionare în toate colţurile ţării şi a
căutat adepţi în rândul populaţiei. Membrii comitetului şi-au propus ridicarea la luptă a ţăranilor
şi a locuitorilor oraşelor în mai multe localităţi simultan. Planul lor nu a reuşit decât la Islaz
(lângă Corabia), la 9 iunie, şi la Bucureşti, la 11 iunie.

La 9 iunie revoluţia a început cu o marea adunare populară la Izlaz, unde a fost  prezentat
programul numit Proclamaţia de la Islaz (în 21 de puncte). Programul revoluţiei a fost unul
radical, cerând: desfiinţarea privilegiilor, adunare reprezentativă aleasă din toate stările
sociale, domn ales pe 5 ani din toate stările sociale, drepturi şi libertăţi cetăţeneşti,
desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor cu despăgubire, dezrobirea ţiganilor, libertate
religioasă, responsabilitatea miniştrilor, libertatea presei, gardă naţională. 

La 11 iunie a avut loc o insurecţie armată în Bucureşti, în urma căreia populaţia a luat cu asalt
palatul domnesc. Domnitorul Gheorghe Bibescu s-a văzut silit de mulţime să aprobe Proclamaţia
de la Izlaz, care a avut rol de constituţie. Peste două zile domnitorul a părăsit ţara de teama
revoluţionarilor dar şi de temea Rusiei şi Turciei. Puterea a fost  preluată de un Guvern
provizoriu  din care făceau parte: Ion Heliade Rădulescu, Christian Tell, C.A. Rosetti, Ion C.
Brătianu, Nicolae Bălcescu etc. Un rol important în guvern şi în succesul iniţial al revoluţiei l-a
avut  Christian Tell care era ofiţer în armată şi a organizat garda naţională. Guvernul a încercat să
aplice programul revoluţionar, luând mai multe măsuri reformatoare:
 abolirea Regulamentului Organic şi desfiinţarea privilegiilor boiereşti;
 înfiinţarea unei Gărzi Naţionale (o armată revoluţionară) şi a unor Comisari de Propagandă (care
să meargă în  fiecare judeţ să explice scopurile guvernului revoluţionar);
 înfiinţarea unei Comisii a proprietăţii care să facă o reformă agrară; din această comisie au făcut
parte reprezentanţi ai ţăranilor şi ai boierilor şi a funcţionat în luna august, fără a ajunge la un
rezultat concret;
 adoptarea tricolorului ca steag naţional, trimiterea unor agenţi diplomatici pe lângă marile
puteri.
Înfrângerea revoluţiei*. Imperiul otoman a reacţionat abia la sfârşitul lunii iulie, când Suleiman
Paşa a fost trimis la Bucureşti în fruntea unui corp de 20000 de militari. El era însă un politician
moderat şi a acceptat să discute atât cu marii boieri cât şi cu revoluţionarii. Pentru că se afla pe o
poziţie de forţă, reprezentantul otoman a impus înlocuirea guvernului revoluţionar cu o
locotenenţă domnească (grup de persoane care ţinea locul domnitorului), revenind astfel la o
situaţie politică în spiritul Regulamentului Organic. Totuşi, locotenenţa a fost alcătuită din trei
revoluţionari moderaţi, astfel că mişcarea protestatară a obţinut o legitimare. Drept urmare, nici
sultanul turc nici ţarul Rusiei nu au fost mulţumiţi de activitatea lui Suleiman Paşa. Sultanul, la
insistenţele ruşilor, a trimis o nouă armată condusă de Fuad Paşa, care avea ca misiune
reprimarea revoluţiei. Revoluţionarii au organizat o rezistenţă armată folosind brigada de
pompieri a oraşului şi un batalion de infanterie. În urma luptelor din Dealul Spirii (13
septembrie) românii au fost înfrânţi şi turcii au ocupat Bucureştiul. La scurt timp au venit şi trupe
ruseşti de ocupaţie. Administraţia militară rusească a restaurat Regulamentul Organic.
 
Semnificaţia revoluţiilor şi a proiectului politic paşoptist.
 Programele revoluţiilor de la 1848 au cuprins cele mai importante revendicări politice ale
românilor, preluând multe dintre ideile proiectelor politice anterioare, cărora le-au dat însă o
formă unitară şi aplicabilă. Programul paşoptist a cuprins, în stadiu de proiect, principalele
reforme care vor fi înfăptuite în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

2. Unirea Principatelor Române (1859) şi domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)

Situaţia Principatelor Române după revoluţiile de la 1848*

Turcia şi Rusia au semnat, în 1849, Convenţia de la Balta-Liman care prevedea: reintroducerea
Regulamentelor organice, numirea domnitorilor de către Turcia şi Rusia pe o durată de 7 ani şi
înlocuirea Adunărilor cu Divanuri alcătuite din boieri numiţi de domn. Domnitorii aveau din nou
statut de funcţionari otomani. Au fost numiţi domnitori Grigore Alexandru Ghica în Moldova şi
Barbu Ştirbei în Ţara Românească; ei au continuat reformele modernizatoare. Revoluţionarii au
plecat în exil unde au militat pentru unirea românilor într-un singur stat şi au făcut cunoscută
problema românească în presa şi în rândul oamenilor politici din Franţa, Anglia şi statele italiene.
Domnitorul Moldovei a permis revenirea revoluţionarilor în ţara; aceştia au organizat o mişcare
unionistă (au creat asociaţii şi au înfiinţat reviste care militau pentru unire).
a. Contextul internaţional care a favorizat unirea Principatelor

Congresul de Pace de la Paris (1856). În 1853-1856 are loc Războiul Crimeei dintre Rusia şi

Turcia care se încheie cu înfrângerea Rusiei. În 1856, Marile Puteri, Franţa, Anglia, Rusia,
Turcia, Austria, Prusia (un stat german), Sardinia (sau Piemont, un stat italian) s-au întrunit
la Congresul de Pace de la Paris pentru a discuta pacea dintre ruşi şi turci. La propunerea
Franţei, care susţinea unirea românilor, se analizează şi problema Principatelor. Turcia şi Austria
se opuneau unirii, Anglia a avut o atitudine neutră, iar celelalte state erau favorabile. În Tratatul
de Pace de la Paris (1856), actul adoptat la acest congres, exista o secţiune separată pentru
Principate, care prevedea:

 desfiinţarea protectoratului rusesc şi trecerea sub garanţia colectivă a celor şapte Mari
Puteri. Se păstra însă suzeranitatea otomană;
 Rusia ceda Principatelor trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad);
 Convocarea unor Adunări ad-hoc (alcătuite din reprezentanţii tuturor claselor sociale),
una în Ţara Românească şi alta în Moldova, prin care românii să fie consultaţi cu privire
la organizarea ţării şi unire.

Proiectul Adunărilor ad-hoc (1857). Ad-hoc în limba latină înseamnă special pentru aceasta.
Adunările ad-hoc se întruneau doar pentru hotărârea unei probleme apoi erau dizolvate.
Alegerile pentru Adunările ad-hoc au fost câştigate de partida unionistă (partida naţională) în
ambele ţări. În aceste adunări au fost reprezentate toate categoriile sociale, inclusiv clăcaşii, care
aveau dreptul să aleagă un delegat în fiecare judeţ. Hotărârile Adunărilor ad-hoc au fost aproape
similare atât în Moldova cât şi în Ţara Românească: 

 unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România 

 conducerea unui prinţ dintr-o familie domnitoare europeană. El şi moştenitorii săi să fie
crescuţi în religia ţării;
 respectarea autonomiei ţării şi trecerea sub garanţia colectivă a celor şapte

Proiectul Adunărilor ad-hoc a cuprins o parte dintre revendicările de la 1848, dar într-o formă
moderată pentru că acestea trebuiau acceptate de Marile Puteri.
Convenţia de la Paris (1858). În 1858 Marile puteri s-au reunit la Paris pentru a discuta
propunerile românilor. Datorită neînţelegerilor dintre ele, hotărăsc o unire trunchiată a românilor.
Ele adoptă un act numit Convenţia de la Paris care are rol de constituţie pentru Principate.
Aceasta prevedea: 

  unirea Principatelor într-un stat, numit Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, dar

în fiecare principat să se aleagă câte un domn şi câte o Adunare (textual se
spunea Puterile publice vor fi încredinţate, în fiecare principat, unui domnitor şi unei
adunări elective) .
 singurele instituţii comune sunt: Comisia centrală de la Focşani (care elabora proiectele
de legi) şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie (cea mai înaltă instituţie judecătorească)
 Puterile  în stat erau reprezentate astfel: puterea legislativă – domn, Adunare, Comisia
Centrală, puterea executivă - domn şi guvern, şi puterea judecătorească.
  Domnul era ales pe viaţă de către Adunare; Adunarea era aleasă pe 7 ani prin vot
cenzitar.
 Se prevedeau drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi desfiinţarea privilegiilor.

Convenţia de la Paris a înlocuit Regulamentele Organice. Ea era mai modernă decât acestea
deoarece prevedea  egalitatea în faţa legii şi desfiinţarea privilegiilor. Principatele rămân sub
suzeranitate otomană şi garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri.

b. Realizarea unirii

Cu toată opoziţia Marilor Puteri, românii au reuşit realizarea unirii, profitând de faptul că în
Convenţia de la Paris nu se specifica niciunde că aceeaşi persoană nu are voie să ocupe funcţia
de domnitor în ambele principate. Iată cum au evoluat principalele evenimente care au dus la
realizarea unirii: 
- La 5 ianuarie 1859, Al. I. Cuza este ales domn în Moldova de către Adunare.
- La 24 ianuarie 1859, Cuza este ales domn şi în Ţara Românească (cu unanimitate de voturi).
- În martie 1859 are loc o nouă Conferinţă la Paris unde cinci dintre Marile Puteri recunosc
dubla alegere a lui Cuza. Ulterior Austria şi Turcia, care refuzaseră iniţial, vor recunoaşte şi ele
acest act politic.
- În 1860 Cuza hotărăşte unificarea Adunărilor şi guvernelor, deci realizarea unei uniri depline.
- În 1861, la Conferinţa de la Constantinopol, Marile Puteri recunosc unirea deplină doar pe
timpul domniei lui Cuza. Sultanul dă un firman în acest sens.
- În ianuarie 1862 este alcătuit primul guvern unic, condus de conservatorul Barbu Catargiu.
Adunările se reunesc la Bucureşti, care devine capitala ţării.

c. Domnia lui Al. I. Cuza. Formarea statului modern

 În timpul lui Cuza a continuat realizarea principalelor puncte ale proiectului paşoptist, prin
reformele înfăptuite de acesta. În viaţa politică s-au format două grupări politice, provenite
din partida naţională: conservatorii, reprezentaţi de marii proprietari funciari, şi liberalii (foştii
revoluţionari de la 1848), care aveau două facţiuni, moderată şi radicală. Liberalii şi
conservatorii nu erau încă partide politice în adevăratul sens al cuvântului deoarece nu aveau o
organizare statutară: sediu, lider, filiale etc. Grupările erau reprezentate de personalităţi care
aveau în comun aceleaşi vederi privind organizarea statului. Proiectul de modernizare gândit de
domnitorul Alexandru Ioan Cuza cuprindea rezolvarea a două probleme fundamentale ale
societăţii româneşti: împroprietărirea ţăranilor şi extinderea dreptului de vot. Cuza a colaborat în
realizarea acestui program cu liberalii moderaţi, întrucât conservatorii erau ostili reformelor, iar
liberalii radicali doreau un regim constituţional în care puterile domnitorului să fie foarte reduse.
După 1864, datorită instaurării regimului său autoritar, a ajuns în conflict cu toată clasa politică.
Primul guvern a fost conservator, deoarece conservatorii câştigaseră majoritatea locurilor în
Adunare. Prim ministru era liderul grupării conservatoare, Barbu Catargiu (1862). Acesta
refuza realizarea reformei agrare prin împroprietărirea ţăranilor din moşiile boiereşti deoarece
considera că se încălcă astfel dreptul de proprietate. El a rostit în Adunare un discurs în care a
spus voi prefera moartea, înainte de a se încălca vreuna dintre instituţiile ţării. În aceeaşi zi el a
fost asasinat; nici astăzi nu s-a emis vreo ipoteza plauzibilă cu privire la autorii asasinatului. Cel
mai important guvern a fost cel liberal moderat condus de Mihail Kogălniceanu (1863-1865), în
timpul căruia s-au realizat marile reforme. 
 
Principalele reforme din timpul domniei lui Cuza (1863-1865):

 legea secularizării averilor mănăstireşti (1863): trecerea în proprietatea statului a

averilor mănăstirilor închinate Sfântului Munte Athos dar şi a averilor celorlalte
mănăstiri. Mănăstirile închinate erau cele care fuseseră înzestrate în trecut, de către
boieri, cu pământuri şi date în proprietatea călugărilor de la Athos. Aceste lăcaşuri de cult
deţineau o parte foarte mare din pământurile ţării de pe care toate veniturile mergeau în
străinătate, de aceea oamenii politici români au dorit trecerea averilor lor în proprietatea
statului. Pentru a nu determina opoziţia Imperiului otoman faţă de această lege care ar fi
fost discriminatorie, în final s-a hotărât preluarea de către stat a tuturor averilor
mănăstireşti, care totalizau cam un sfert din terenul agricol al ţării. Mănăstirile au fost
despăgubite cu o sumă de bani, pe care cele greceşti au refuzat-o în semn de protest faţă
de actul statului român, sperând să câştige până la urmă bunurile naţionalizate.
 reforma agrară (1864): împroprietărirea ţăranilor cu loturi de pământ în funcţie de
numărul de vite pe care îl deţineau; ţăranii plăteau despăgubiri boierilor timp de 15 ani;
timp de 30 de ani nu aveau voie să-l vândă. Se puteau expropria maxim 2/3 din suprafaţa
unei moşii.
 legea instrucţiunii publice (1864): învăţământul primar devenea gratuit şi obligatoriu;
liceul avea 7 clase (clasa I echivala cu actuala clasă a V-a); se prevedea pregătirea
pedagogică a cadrelor didactice.
 înfiinţarea Universităţilor din Iaşi (1860) şi Bucureşti (1864).
 adoptarea Codului civil şi a Codului penal (1865).

Guvernarea  autoritară a lui Cuza (1864-1866)

În 1864 Cuza a dat o lovitura de stat prin care a dizolvat Adunarea, pentru că aceasta a refuzat să
adopte legea rurală.  El a supus votului popular o nouă constituţie şi o nouă lege electorală.
Legea electorală a redus censul (cuantumul averii pe care trebuia să o aibă alegătorii cu drept de
vot). Noua constituţie, numită Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, prevedea puteri
foarte mari în stat ale domnitorului, atât executive cât şi legislative:

 domnul singur avea iniţiativă legislativă (adică doar el propunea legi spre aprobare,
Adunării, prin intermediul unui organism, numit Consiliu de Stat, alcătuit din membrii
numiţi de domnitor);
 Adunarea era împărţită în două camere: Adunarea Deputaţilor, alcătuită din membrii aleşi
prin vot cenzitar, şi Senatul (Corpul Ponderator), alcătuit din membrii de drept şi membrii
numiţi de domn (ultimii erau majoritari).

Cuza a reuşit, prin negocieri dificile, să obţină recunoaşterea  schimbării constituţionale de către
puterile garante. Această conducere autoritară i-a îndepărtat pe toţi oamenii politici de domnitor.
Cuza a fost silit să abdice în februarie 1866 de către o alianţă alcătuită din conservatori şi liberali
radicali, intrată în istorie sub numele de monstruoasa coaliţie (pentru că cele două grupări erau
total opuse ca ideologie; singura idee comună care le-a unit a fost înlăturarea lui Cuza). După
înlăturarea lui Cuza, puterea a fost preluată de o Locotenenţă domnească alcătuită din trei
persoane. 

Concluzie. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele statului român modern deoarece în
această perioadă au fost create sau reorganizate o serie de instituţii fundamentale. Armata
naţională, Universităţile, Arhivele Statului, Curtea de conturi, C.E.C.-ul au fost înfiinţate acum.
S-a introdus sistemul metric de măsuri şi greutăţi, s-a creat moneda naţională, leul, s-a adoptat o
legislaţie modernă în multe domenii. România a deschis agenţii diplomatice în străinătate, fapt
care a făcut ca suzeranitatea otomană să fie aproape formală.

Să aprofundăm anumite cunoştinţe!

Mişcarea unionistă din Principate între marile puteri europene şi boierimea conservatoare

Revoluţionarii de la 1848 plecaţi în exil după înfrângerea mişcărilor revoluţionare au militat

pentru unirea Principatelor prin redactarea unor articole de presă în publicaţii străine, înfiinţarea
unor ziare şi reviste româneşti, a unor asociaţii revoluţionare, prezentarea unor memorii către
oameni politici ai marilor puteri. Principalul centru al emigraţiei româneşti a fost Parisul, dar
mulţi revoluţionari au activat şi în alte oraşe europene: Londra, Viena, Palermo şi chiar
Constantinopol. Emigrarea în Constantinopol se explică prin faptul că revoluţia a fost înfrântă la
cererea Rusiei, turcii manifestând o relativă toleranţă pe parcursul evenimentelor. 

În 1849 s-au constituit la Paris Comitetul Democratic Român (înfiinţat de Dimitrie Brătianu şi C.

A. Rosetti) şi Asociaţia Română pentru Conducerea Emigraţiei  (la iniţiativa lui Nicolae
Bălcescu), cu scopul informării guvernelor şi opiniei publice internaţionale despre cauza
românească. Nicolae Bălcescu şi Dimitrie Brătianu au reprezentat interesele emigraţiei române şi
la Londra: Bălcescu l-a întâlnit pe ministrul afacerilor externe, Lordul Palmerston, iar D.
Brătianu a ţinut un discurs în parlamentul englez. Tot la Londra a fost înfiinţat de către
revoluţionarul italian Giuseppe Mazzini Comitetul Democratic European, la care au aderat şi
românii de la Paris.
 
În Ţara Românească, turcii l-au numit domnitor pe Barbu Ştirbei, un boier cu vederi
conservatoare, care a refuzat revenirea în ţară a revoluţionarilor exilaţi. În Moldova însă,
domnitorul Grigore Al. Ghica a fost apropiat de cercurile liberale şi a permis unui număr mare de
paşoptişti să se întoarcă, încurajând activitatea pro unionistă a acestora. Unii dintre ei, ca M.
Kogălniceanu şi V. Alecsandri, au primit chiar funcţii administrative. În Moldova au apărut şi
două gazete unioniste: România literară şi Steaua Dunării. Principatele au suferit din nou de pe
urma ocupaţiei armatelor străine: ocupaţia rusească din 1848-1851 şi 1853-1854 şi ocupaţia
austriacă din 1854-1857, aceasta din urmă cu mandat otoman. Aceste evenimente l-au făcut şi pe
domnitorul Barbu Ştirbei să ceară autonomia Principatelor printr-un memoriu trimis Conferinţei
marilor puteri de la Viena, din 1855.
La Congresul de Pace de la Paris din 1856 problema românească începuse să fie bine cunoscută,
de aceea ministrul de externe francez, contele Walewski, a cerut reprezentanţilor celorlalte mari
puteri să accepte unirea Principatelor Române. Reprezentanţii Prusiei şi Sardiniei erau de acord
deoarece şi aceste state luptau pentru unificarea germanilor, respectiv a italienilor într-un stat
naţional. Contele George Clarendon, ministrul de externe britanic, şi contele Aleksei Orlov,
reprezentantul Rusiei au fost şi ei de acord. Ali paşa, reprezentantul sultanului, a respins ideea
spunând că populaţia din cele două state româneşti nu doreşte unirea. Ministrul de externe
austriac, contele Karl von Buol, s-a arătat şi el ostil unirii, spunând că populaţia Principatelor nu
fusese consultată. Clarendon ar fi spus atunci: „Foarte bine, să le consultăm”. Astfel s-a ajuns la
hotărârea de a convoca adunările ad-hoc. 
 
În 1856 expira mandatul de 7 ani al celor doi domni, Barbu Ştirbei şi Grigore Al. Ghica, numiţi
prin Convenţia de la Balta-Liman, de aceea sultanul a desemnat  în locul lor doi caimacami
(locţiitori de domn) care să se ocupe de organizarea alegerilor pentru adunările ad-hoc. În
Moldova a fost iniţial caimacam boierul antiunionist Teodor Balş, iar în Ţara Românească fostul
domnitor regulamentar Alexandru D. Ghica (pe care îl ceruse ambasadorul britanic la Istanbul).
Al. Ghica a permis mişcării unioniste să se dezvolte prin apariţia presei libere şi reîntoarcerea
paşoptiştilor din exil. 

În Moldova, Teodor Balş s-a dovedit foarte dur, instaurând cenzura presei. Dar el a murit în 1857
şi a fost înlocuit cu un alt caimacam, Nicolae Vogoride, un grec ce primise cetăţenia
moldovenească cu 10 ani în urmă. Turcii i-au promis domnia Moldovei dacă împiedica unirea,
aşa că el a folosit toate mijloacele pentru a împiedica unioniştii să câştige alegerile pentru
adunarea ad-hoc: mită, falsificarea listelor electorale, controlul presei, înlocuirea unioniştilor din
miliţie şi serviciul civil cu oameni de-ai săi. În aceste condiţii, antiunioniştii au câştigat, dar
membrii Partidei Naţionale au protestat, trimiţând comisiei marilor puteri documente care atestau
falsificarea alegerilor (inclusiv corespondenţa personală al lui Vogoride cu persoane din
Constantinopol, pe care soţia sa, Ecaterina Conachi le-a descoperit şi le-a trimis unioniştilor). Al.
Ioan Cuza, pe atunci pârcălab (prefect) de Galaţi, şi-a dat demisia din funcţia sa în semn de
protest, fapt ce a avut un larg ecou internaţional. 

În aceste condiţii, Franţa a cerut sultanului să anuleze alegerile din Moldova. Când sultanul a
refuzat, Franţa, Rusia, Prusia şi Sardinia au rupt relaţiile diplomatice cu Imperiul otoman.
Această criză diplomatică era pe punctul de a determina un nou război. Anglia, care iniţial fusese
de partea statelor favorabile unirii, îşi modificase între timp opţiunea, având o atitudine neutră
sau chiar defavorabilă datorită intereselor ce o legau de Imperiul otoman: legătura dintre ea şi
întinsele teritorii coloniale din Asia se făcea trecând pe teritoriul acestui stat. Pentru a împiedica
reluare războiul, împăratul Franţei, Napoleon al III-lea, şi regina Victoria a Marii Britanii s-au
întâlnit la Osborne (în sudul Angliei) unde au găsit o cale de compromis. Ei au hotărât ca Franţa
să renunţe la unirea deplină a Principatelor, în favoarea unei uniri administrative, iar Anglia să-l
determine pe sultan să anuleze alegerile din Moldova. 

În noile condiţii, unioniştii au câştigat alegerile în ambele ţări. Demn de remarcat este faptul că
pentru prima dată în istoria românilor au fost aleşi şi deputaţi ţărani. Prin firmanul sultanului din
1857, clăcaşilor li se permitea să aibă un delegat din fiecare judeţ, ajungând astfel la o cincime
din locurile fiecărei adunări. Marii boieri formau însă majoritatea. Din punct de vedere politic, se
distingeau patru grupări în rândul clasei politice: conservatori, conservatori moderaţi, liberali
moderaţi şi liberali radicali, ultimele trei fiind însă în interiorul Partidei Naţionale (toate aceste
grupări politice nu aveau un statut ca şi partidele moderne, ci reprezentau doar nişte indivizi pe
care îi unea o opţiune politică exprimată public). Din cauza prea multor divergenţa între deputaţi,
s-a decis să se adopte hotărâri doar în problema unirii şi să se lase celelalte problema importante
(ca împroprietărirea ţăranilor) să fie discutate cu altă ocazie. 

După ce marile puteri au adoptat Convenţia de la Paris din 1858, trebuia să se organizeze alegeri
pentru domnitori. Legea electorală prevedea un cens foarte ridicat, de aceea au intrat foarte mulţi
conservatori în adunările care trebuiau să voteze domnitorul. Alegerile pentru parlamente au fost
organizate în fiecare principat de către trei caimacami numiţi de sultan. Caimacamii din Ţara
Românească erau boieri conservatori. Aceştia au interzis presa liberă, au impus restricţii cu
privire la adunările publice şi au manipulat listele de alegători, astfel că adunarea acestui
principat a fost majoritar conservatoare. În Moldova însă, doi dintre caimacami au fost membrii
ai partidei Naţionale, de aceea liberalii au avut aici mai mulţi deputaţi, 33 din totalul de 55. După
îndelungate discuţii cu privire la alegerea candidatului (la un moment dat s-au aflat în cursă 38
de candidaţi), partida naţională l-a propus pe Al. Ioan Cuza. Conservatorii i-au susţinut la
domnie pe Mihail Sturdza şi pe fiul acestuia, Grigore Sturdza. Cuza a câştigat alegerile cu
unanimitate de voturi.

În Ţara Românească 46 din cei 72 de membrii ai adunării erau conservatori, dar şi ei şi membrii
partidei naţionale erau împărţiţi în numeroase facţiuni şi nu reuşeau să cadă de acord asupra unui
candidat. Conservatorii îi susţineau pe Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei, foşti domnitori (cei
doi erau fraţi buni, dar Ştirbei fusese adoptat de un unchi bogat şi îi preluase numele). Cei din
Partida Naţională nu reuşeau să cadă de acord asupra unui candidat. După trei zile de discuţii
furtunoase în clădirea din Dealul Mitropoliei, Dimitrie Ghica l-a propus, din partea Partidei
Naţionale pe Alexandru Ioan Cuza. El a fost adoptat şi de majoritatea conservatorilor. Dealtfel,
alegerea lui Cuza s-a făcut sub presiunea unei mulţimi imense, peste 30000 de oameni, adunaţi
cu sprijinul liberalilor radicali, în jurul clădirii. Cuza a fost Ales domn cu unanimitate de voturi. 

3. Modernizarea României în timpul domniei regelui Carol I (1866-1914)

După înlăturarea lui Cuza, oamenii politici români sunt de acord să aducă la conducerea ţării un
prinţ străin, aşa cum prevedeau programele politice de la 1848 şi cererile Adunărilor ad-hoc din
1857. Cu sprijinul Franţei este ales prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, rudă cu regele
Prusiei (Prusia este statul în jurul căruia s-a format Germania modernă, capitala sa fiind chiar
Berlin). Aducerea lui Carol I este aprobată prin votul poporului (un plebiscit cerea să se răspundă
prin da sau nu la întrebarea privind guvernarea României de către prinţul Carol). Titulatura sa va
fi iniţial aceea de domn (în 1878 cea de alteţă regală, iar din 1881 cea de rege). 

În timpul regelui Carol I România devine un stat modern, guvernat după principiile
liberalismului (stat liberal). În 1866 este adoptată Constituţia liberală, una dintre cele mai
moderne din Europa vremii. Grupările politice liberalii şi conservatorii devin partide politice
moderne. Din punct de vedere economic şi cultural  este creată Banca Naţională a României
(1880), sunt construite căile ferate, se dau legi care pun bazele industriei naţionale, este
reorganizat învăţământul, este creată Academia Română.
România câştigă un prestigiu deosebit şi pe plan internaţional. În 1877 are loc războiului de
independenţă în urma căruia ţara noastră nu mai este vasală Imperiului otoman. Acest fapt este
recunoscut la Congresul de Pace de la Berlin din 1878. După proclamarea regatului, în 1881,
România este considerată una dintre cele mai importante state din zona Europei răsăritene şi
balcanice. Carol I avea un prestigiu atât de mare încât bulgarii i-au propus să devină şi regele
ţării lor (oferta este refuzată). 
Viaţa politică românească a fost dominată de partidele liberal şi conservator care au alternat la
guvernare şi au avut fiecare propriul proiect de modernizare.
 
Proiectele de modernizare liberal şi conservator*
Partidul Liberal a luat fiinţă oficial în 1875 (sub numele de Partidul Liberal), prin unirea
liberalilor moderaţi (gruparea Mihail Kogălniceanu) şi a liberalilor radicali (gruparea Ion C.
Brătianu şi C. A. Rosetti). Membrii săi erau în general marii burghezi (industriaşii, bancherii,
comercianţii) dar şi mici boieri. 
În perioada 1866-1918 liberalii s-au aflat la conducerea României aproape 30 de ani, în
alternanţă cu Partidul Conservator. Preşedinţii partidului au fost Ion C. Brătianu (1875-1891),
Dimitrie A. Sturdza (1892-1909), Ionel Brătianu (1909-1927). Cea mai lungă guvernare a fost în
1876-1888, prim-ministru  fiind Brătianu. 
Ideologia liberală şi proiectul de modernizare liberal. Liberalii doreau modernizarea
României prin realizarea unor reforme accelerate, având ca model statele dezvoltate din
occidentul Europei. De aceea ei au fost acuzaţi de conservatori că au importat modelul occidental
fără să-l adapteze la realităţile româneşti (acuzaţia este în parte exagerată). În acelaşi timp ei au
încurajat industria naţională şi comerţul românesc. Politica lor economică era sintetizată în
deviza prin noi înşine care presupunea sprijinul direct al statului pentru industrializarea ţării şi
folosirea capitalului românesc şi nu a celui străin. Această politică de intervenţie a statului în
economie era total opusă ideologiei liberale occidentale care mergea pe principiul libertăţii
economice totale şi neintervenţiei statului. Cele mai importante legi şi reforme liberale au fost:

 Înfiinţarea Băncii Naţionale a României(1880) şi a diverse instituţii de credit. 

 Legea de încurajare a industriei (1887) care acorda scutiri de taxe vamale şi terenuri de
construcţii (pe timp de 90 de ani) pentru cetăţenii români şi străini care înfiinţau
întreprinderi industriale cu un capital de 5000 de lei şi minim 25 de muncitori. 
 Pentru a apăra industria românească de concurenţa străină, au impus tarife vamale
protecţioniste (taxele vamale erau mai mari la acele articole care le concurau pe cele
româneşti). 
 Legea învăţământului din 1898 (ministru Spiru Haret) reorganiza învăţământul secundar
în trei secţiuni: clasică, modernă şi reală; instituia bacalaureatul; reorganiza şcolile de arte
 şi meşteşuguri, şcolile teologice şi pedagogice şi liceele militare. În 1896 ministrul Petru
Poni înfiinţa grădiniţele de copii.

Partidul Conservator a luat fiinţă oficial în 1880. Preşedinţi săi au fost Lascăr Catargiu (1880-
1899), Gheorghe Cantacuzino (1899- 1907), Petre Carp (1907-1913), Titu Maiorescu (1913-
1914). Partidul dispare după 1918, când se adoptă votul universal. Membrii  Partidului
Conservator au fost la început marii proprietari funciari, dar cu timpul au aderat şi o serie de
intelectuali care se opuneau politicii Partidului Liberal. Conservatorii au alternat la guvernare cu
liberalii. Cele mai importante guvernări ale conservatorilor au fost în 1871-1876 şi 1888-1895,
primul ministru fiind Lascăr Catargiu. 

Ideologia conservatoare şi proiectul de modernizare conservator.  Conservatorii erau de

părere că modernizarea trebuia să se producă treptat, printr-o evoluţie proprie a societăţii
româneşti şi nu prin preluarea  instituţiilor occidentale. Prin aceasta, ei îi criticau pe liberali că ar
fi acceptat fără discernământ modelul politic şi cultural occidental, aplicându-l fără a ţine cont de
tradiţiile instituţionale, structura socială şi spiritualitatea românilor. Ei au considerat că, astfel,
liberalii au creat doar nişte forme fără fond. Teoria formelor fără fond a fost elaborată de
membrii grupului literar Junimea, care făceau parte din Partidul Conservator sau erau
simpatizanţi ai acestuia. Cei mai importanţi junimişti au fost Petre Carp, Titu Maiorescu,
Caragiale şi Eminescu. Pentru conservatori, cea mai importantă ramură a economie era
agricultura. 
Drept urmare, Partidul Conservator a dat mai multe legi pentru organizarea creditului rural şi a
unor bănci populare. Una dintre cele mai importante legi ale guvernării conservatoare a fost însă
legea minelor din 1895, care proclama dreptul statului asupra resurselor subsolului (cu excepţia
petrolului) şi permitea străinilor să deţină proprietăţi funciare.

4. Ferdinand I (1914-1927) şi realizarea României Mari

Modernizarea statului român în sensul în care a fost proiectată la 1848, s-a înfăptuit în toate
punctele sale în timpul domniei regelui Ferdinand I. În 1918, după participarea României la
Primul război mondial, este realizat statul naţional unitar român (Marea Unire) prin alipirea
Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei. În 1922 Ferdinand şi Maria au fost încoronaţi, la Alba-
Iulia, ca regi ai României Mari. În 1918 s-a dat şi legea care introducea votul universal, iar în
1919 au fost organizate primele alegeri pe baza sa. În 1921 s-a realizat o nouă reformă agrară,
mai amplă decât cea a lui Cuza, prin care România devine un stat în care predomină proprietatea
mică şi mijlocie. În 1923 a fost adoptată o constituţia democratică.
În acest moment programul secolului al XIX-lea unire, independenţă, împroprietărirea
ţăranilor, legislaţie modernă  putem spune că era pe deplin realizat.
 Din viaţa politică şi privată a regilor României

Carol I (1866-1914) s-a bucurat de un prestigiu deosebit fiind un monarh foarte sobru şi cu

autoritate, un adevărat factor de echilibru în viaţa politică românească. După proclamarea
regatului, în 1881, România era considerată una dintre cele mai importante state din zona
Europei răsăritene şi balcanice. Carol I avea un prestigiu atât de mare încât bulgarii i-au propus,
în 1886, să devină şi regele ţării lor (oferta a fost refuzată). 

Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (numele său german era Karl) provenea din familia
domnitoare a Prusiei, cel mai important stat german. Tatăl său, Karl-Anton, a fost prim ministru
al Prusiei (1858-1862). Carol a urmat şcoala de artilerie din Berlin şi a fost ofiţer în armata
Prusiei, participând la războiul cu Danemarca din 1864. Când a fost ales domnitor al României,
Carol  avea 27 de ani. 
După înlăturarea lui Cuza, oamenii politici români s-au consultat cu împăratul Franţei, Napoleon
al III-lea, pentru a găsi un prinţ străin care să accepte tronul României. După ce Carol a fost de
acord în principiu, s-a organizat un plebiscit (vot popular care solicită răspunsul la o întrebare
prin da sau nu) care a cerut opinia poporului cu privire la instaurarea principelui Carol ca
domnitor. Din cele 686193 de voturi exprimate, 685696 au fost în favoarea prinţului german. În
data de 10 mai, Parlamentul l-a proclamat pe Carol din dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen
noul domnitor al României. Autorităţile otomane au trebuit să facă faţă unor răscoale în Creta şi
Serbia în acelaşi an şi au acceptat fără prea multe proteste această realitate politică.

Totuşi, primii ani de domnie ai lui Carol nu au fost foarte liniştiţi. În 1868 domnitorul a ajuns în
conflict liberalii radicali (condusă de I. Brătianu şi C.A. Rosetti) datorită sprijinului pe care îl
acordau revoluţionarilor bulgari refugiaţi în România şi mişcării naţionale a românilor din
Transilvania. Domnitorul a fost presat de marile puteri să-i înlăture de la guvernare, ceea ce i-a
convenit şi lui deoarece radicalii acţionau pentru diminuarea puterii şefului statului. În 1870, în
contextul izbucnirii războiului franco-prusac, Parlamentul a votat o rezoluţie în sprijinul Franţei,
fapt pe care Carol I nu l-a agreat. Tot atunci s-a creat o mişcare antidinastică, la instigarea unora
dintre liberalii radicali. În 8 august, Alexandru Candiano Popescu a organizat, la Ploieşti, o
acţiune de răsturnare a monarhiei, intrată în istorie sub numele de republica de la Ploieşti,
mişcare ce a fost dealtfel ridiculizată în presa vremii. 40 de participanţi la aceasta au fost arestaţi
şi apoi eliberaţi de tribunalul din Târgovişte. 

Datorită mişcării antidinastice, conflictelor cu radicalii şi deselor schimbări de guverne, Carol s-a
simţit neputincios şi s-a gândit să renunţe la conducere. Mai întâi el a cerut, printr-o scrisoare
adresată marilor puteri garante, să accepte modificare constituţiei în sensul întăririi puterii regale
şi restrângerii puterii Parlamentului. Acest fapt a stârnit protestele liberalilor. Într-o altă
scrisoare, de data aceasta anonimă (dar toată lumea a bănuit că a fost redactată de domnitor),
publicată într-un ziar german, a acuzat liberalii că aplicau fără discernământ ideile politice şi
sociale occidentale care nu se potriveau nivelului de maturitate politică al poporului. Scrisoarea a
produs mişcări de protest în toată ţara. În 10 martie 1871 a avut loc o puternică manifestaţie
antidinastică în jurul sălii Slătineanu din Bucureşti. Carol şi-a manifestat dorinţa de a abdica, dar
conservatorul Lascăr Catargiu şi liberalul radical Nicolae Golescu l-au convins să rămână.
Până la urmă Carol a pus capăt crizei politice prin aducerea conservatorilor la guvernare,
numindu-l ca prim-ministru pe Lascăr Catargiu. Conservatorii au stat la putere din 1871 până în
1876. Carol a numit apoi prim ministru pe Ion Brătianu, guvernarea liberalilor fiind foarte lungă
şi plină de realizări, din 1876 până în 1888. Alternanţa la putere a celor două grupări politice a
fost mijlocul prin care Carol şi-a câştigat reputaţia de monarh echilibrat şi corect. Obţinerea
independenţei României în 1877-1878 şi proclamarea regatului în 1881 au contribuit la
câştigarea unui prestigiu deosebit. Coroana folosită pentru ceremonia de încoronare din 1881 a
fost făcută din oţelul unui tun capturat de la turci în războiul de independenţă. 

Carol a fost căsătorit cu Elisabeta de Vied, prinţesă de origine germană (nunta a avut loc în
1869). Cei doi au avut un singur copil, o fetiţă care a murit la vârsta de 4 ani. Şi regina Elisabeta
s-a bucurat de un mare prestigiu. Ea s-a implicat în sprijinirea artelor,  în organizarea unor
societăţi caritabile şi în organizarea serviciului sanitar în timpul războiului de independenţă (a
înfiinţat spitale, servicii de ambulanţă şi a procurat medicamente pentru răniţi). Regina Elisabeta
a fost şi scriitoare, publicând sub numele Carmen Sylva în limbile română, franceză şi germană. 
 
Ferdinand I (1914-1927) a fost nepotul de frate al lui Carol I; el s-a născut în Germania şi la
maturitate a venit în România. Ferdinand a fost un monarh echilibrat, care a respectat regimul
democratic şi nu a utilizat în exces prerogativele largi pe care i le acorda constituţia (de exemplu
nu a respins niciodată o lege votată de Parlament). Deşi german prin naştere şi educaţie,
Ferdinand a acceptat neutralitatea României în Primul Război mondial în 1914 şi apoi trecerea de
partea Antantei în 1916. În octombrie 1914, la urcarea sa pe tron, a declarat: Eu sunt un rege
constituţional; prin urmare, dacă ţara crede că interesele ei îi dictează să meargă împotriva
Puterilor Centrale, nu în mine va găsi o piedică la realizarea idealului ei naţional. Ferdinand a
fost unul dintre susţinătorii votului universal şi ai reformei agrare. În 1922, regele Ferdinand şi
regina Maria au fost încoronaţi, la Alba-Iulia, ca regi ai României Mari. 
Ferdinand a sosit în ţară în 1888, când a devenit moştenitor al unchiului său, regele Carol. El şi-a
manifestat dorinţa de a se căsători cu Elena Văcărescu, domnişoara de onoare a reginei Elisabeta.
Regina l-a susţinut în acest proiect al său, dar regele şi oamenii politici români nu au fost de
acord întrucât în 1866, la sosirea lui Carol I, politicienii de atunci i-au pus condiţia lui Carol ca
niciun membru al familiei domnitoare să nu ia în căsătorie persoane din înalta societate
românească pentru a nu implica vechile familii boiereşti în probleme complicate de succesiune la
tron. Pentru a pune capăt legăturii lor, oamenii politici şi regele au hotărât ca Elena Văcărescu să
fie trimisă în exil. Ea a locuit apoi la Paris şi a devenit o cunoscută poetă  de limbă franceză,
fiind de două ori premiată de Academia Franceză. De aici a susţinut România la congresele de
pace de la Paris după cele două războaie mondiale. Prinţul Ferdinand a suferit foarte mult din
cauza despărţirii de Elena Văcărescu, dar a fost nevoit să accepte căsătoria cu Maria de
Edinburgh, tot în 1893. Prinţesa Maria de Edinburgh era  nepoata reginei Victoria a Angliei şi a
ţarului Rusiei, Alexandru al II-lea. Carol şi Maria au avut 6 copii (trei băieţi şi trei fete; unul
dintre băieţi a murit la vârsta de 3 ani). Regina Maria a avut un rol social important, fiind foarte
iubită de popor datorită actelor caritabile pe care le făcea. În primul război mondial s-a ocupat de
serviciul sanitar românesc şi a îngrijit personal răniţii din spitale.
 
Carol al II-lea (1930-1940) a fost fiul cel mare al regelui Ferdinand şi al reginei Maria. Viaţa
privată a sa a fost excesiv de tumultoasă şi a avut consecinţe în plan politic. În 1918, în plin
război, s-a căsătorit în secret cu fiica unui general român, Ioana Maria (Zizi) Lambrino,
încălcând interdicţia impusă casei regale. Căsătoria s-a realizat în secret, la Odessa, în Rusia.
Regele Ferdinand şi oamenii politici români nu au recunoscut această căsătorie; din punct de
vedere juridic,o sentinţă a tribunalului Ilfov a anulat-o. Prinţul Carol a hotărât să renunţe la
drepturile sale de moştenitor al tronului pentru a putea să rămână alături de soţia sa, dar
Ferdinand nu a acceptat nici această variantă. Pentru a-l face pe prinţ să uite problema l-a trimis
într-o călătorie în jurul lumii pe timp de un an. Din legătura lui Carol cu Zizi Lambrino s-a
născut un fiu, Mircea, care s-a considerat moştenitor de drept al tronului. El a murit în 2006 şi a
lăsat un fiu, Paul Lambrino, care astăzi susţine drepturile tatălui sau şi ale sale de moştenitor.
Familia regală l-a considerat însă pe Mircea ca fiu nelegitim.

La dorinţa familiei, Carol s-a căsătorit în 1921 cu principesa Elena a Greciei. Din această
căsătorie s-a născut regele Mihai. Apoi Carol a cunoscut-o pe Elena Lupescu, născută într-o
familie de evrei creştinaţi, fostă soţie a unui ofiţer român. În 1925 şi-a manifestat dorinţa de a se
căsători cu ea şi pentru aceasta a renunţat a doua oară la drepturile de moştenitor al tronului. El a
fost considerat de regele Ferdinand ca exclus din familia regală şi a primit numele de Carol
Caraiman. Carol s-a stabilit la Paris unde a declarat însă că plecarea sa se datora neînţelegerilor
cu primul-ministru Ionel Brătianu; în 1928 a divorţat de soţia sa legitimă. În 1930 a revocat
decizia de renunţare, revenind în ţară cu ajutorul primului ministru, Iuliu Maniu, care i-a
condiţionat sprijinul de rămânerea Elenei Lupescu în exil. Carol nu a renunţat însă niciodată la
legătura sa cu Elena Lupescu, pe care a adus-o în ţară la scurt timp după ce Parlamentul l-a
acceptat din nou ca monarh. După abdicarea din 1940, a trăit în exil alături de Elena Lupescu pe
care a luat-o în căsătorie. Carol al II-lea a murit în 1953, în Portugalia.  
 
Mihai I (1940-1947) a ajuns efectiv la conducerea statului la vârsta de 19 ani. În 1940 s-a
instaurat, însă, dictatura mareşalului Ion Antonescu; mareşalul deţinea întreaga putere în stat şi
guverna fără constituţie şi fără parlament. Regele a reuşit, la 23 august 1944, să-l înlăture de la
conducere, dar rolul său a devenit din nou minor din pricina dictaturii comuniste, instaurată
începând cu 1945. Comuniştii l-au obligat pe rege să abdice în decembrie 1947, când au
proclamat republica. Mihai s-a căsătorit în 1948 cu prinţesa Ana de Bourbon-Parma, având patru
fete. Familia regală a trăit în Elveţia până în 1997, când regele a reprimit cetăţenia română şi a
putut veni în ţară. În Elveţia, regele a lucrat ca pilot de avioane comerciale.
Ideile principale ale capitolului Statul român modern

 Un stat modern este un stat care se guvernează după o constituţie ce prevede drepturi şi

libertăţi cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat, garantează dreptul la proprietate privată
şi asigură participarea tuturor categoriilor sociale la viaţa politică.
 Modernizarea în spaţiul românesc a presupus în primul rând desfiinţarea privilegiilor
feudale, desfiinţarea dependenţei ţăranilor şi împroprietărirea lor, adoptarea unor
constituţii moderne dar şi independenţa de sub suzeranitatea otomană şi unirea tuturor
românilor într-un singur stat. Modernizarea a fost iniţial concepută teoretic, în diverse
proiecte, şi apoi pusă în practică, prin reforme.
 Categoriile sociale în epoca modernă sunt: boierimea, burghezia (oamenii de afaceri),
intelectualii şi ţăranii.
 Instituţiile politice moderne sunt: Parlamentul (puterea legislativă), Guvernul şi şeful
statului (puterea executivă). Primul parlament în Principatele Române s-a numit Adunare
obştească (1832).
 Principalele proiecte de reformă ale românilor au fost: proiectele boiereşti din
perioada domniilor fanariote, proiectul lui Tudor Vladimirescu, proiectele
revoluţionarilor de la 1848 în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, proiectul
Adunărilor ad-hoc din 1857, proiectul liberal şi proiectul conservator în timpul lui
Carol I*, proiectul liberal şi cel ţărănist în timpul regelui Ferdinand I*.
 Principalele reforme în Principatele Române şi România au fost:  reformele fanariote,
adoptarea Regulamentelor Organice, reformele guvernului revoluţionar la 1848 în Ţara
Românească, reformele lui Cuza, reformele din timpul domnitorilor Carol I şi Ferdinand
I.
 Principalele documente juridice internaţionale care au favorizat modernizarea în
spaţiul românesc: Tratatul de Pace de la Adrianopol (1829), Tratatul de Pace de la Paris
(1856), Convenţia de la Paris (1858).
 Principalele documente internaţionale semnate de România: Convenţia militară
româno-rusă din 1877, Tratatul de Pace de la Berlin (1878), Tratatul de aderarea la
Puterile Centrale (1883), Tratatul de Pace de la Bucureşti (1913), Tratatul de alianţă cu
Antanta (1916) şi Convenţia militară cu Antanta, Tratatul de Pace cu Puterile Centrale de
la Buftea-Bucureşti (1918), Tratatul de la Saint Germain cu Austria (1919), Tratatul de la
Trianon cu Ungaria (1920).

Fapte istorice ale modernizării (proiecte şi reforme)

 Regimul fanariot (secolul XVIII, înc. sec. XIX):

o reformele fanariote
 desfiinţarea şerbiei,
 introducerea funcţionarilor publici plătiţi (administraţia modernă),
 primele coduri de legi.
o proiectele boiereşti propun:
 revenirea la domniile pământene, reforme interne, 
 autonomia internă,
 unire românilor.
Revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821)

 obiectivele revoluţiei: înlăturarea domniilor fanariote, reforme pentru toate categoriile

sociale.
 Proiectul Cererile norodului românesc: 
 limitarea boierilor greci din Divan, 
 plata impozitelor de către categoriile scutite,
 desfiinţarea vămilor interne şi libertatea comerţului,
 înfiinţarea unei armate naţionale.

 Regulamentele organice (1831, 1832)

o reforme
 separaţia puterilor în stat
 introducerea votului cenzitar
 crearea justiţiei moderne (cu funcţionari speciali: judecători, procurori
avocaţi)
 desfiinţarea vămilor interne
o păstrarea unor realităţi specifice evului mediu:
 sunt menţinute privilegiile boiereşti
 nu se prevăd drepturi şi libertăţi cetăţeneşti
 
 Revoluţiile de la 1848
o obiectivele revoluţiilor: revoluţiilor: adoptarea unor constituţii moderne,
împroprietărirea ţăranilor, unirea românilor şi independenţa.
o proiecte de modernizare:

 Petiţia – Proclamaţie de la Iaşi – program moderat

o cere respectarea Regulamentului Organic.
 Proclamaţia de la Islaz – program radical, prevede:

 desfiinţarea privilegiilor, 
 împroprietărirea ţăranilor, 
 domn ales pe 5 ani din toate categoriile sociale,
 Adunare aleasă din toate categoriile sociale

 câteva reforme au fost realizate de către guvernul revoluţionar din Ţara Românească
(desfiinţarea privilegiilor, abolirea Regulamentului Organic) dar acestea au fost
anulate după înfrângerea revoluţiei.

 Unirea Principatelor Române (1859)

o Congresul de Pace de la Paris (1856) – hotărăşte întrunirea adunărilor ad-hoc.
o Proiectul Adunărilor ad-hoc (1857) cere:
 unirea Principatelor într-un singur stat
 conducerea unui prinţ străin
o Convenţia de la Paris (1858), ţine loc de constituţie şi prevede:
  unirea Principatelor într-un stat, dar cu instituţii politice alese separat
(domn, Adunare, Guvern),
 drepturi şi libertăţi cetăţeneşti,
 desfiinţarea privilegiilor.
o Dubla alegere a lui Cuza (5 şi 24 ianuarie 1859);
o Marile puteri recunosc unirea deplină, acceptând unificarea Adunărilor şi
guvernelor, doar pe timpul vieţii lui Cuza (1861).
 
 Domnia lui Al. Ioan Cuza (1859-1866)
o principalele reforme (1863-1865):
 secularizarea averilor mănăstireşti,
 reforma agrară: împroprietărirea ţăranilor, în funcţie de numărul de vite
deţinute,
 învăţământul primar gratuit şi obligatoriu,
 înfiinţarea universităţilor (Iaşi, Bucureşti).
o regimul autoritar (1864-1866):
 dizolvarea Adunării;
 noua lege electorală prevede scăderea censului;
 noua constituţie, Statutul Dezvoltător…, prevede:
 două camere ale Parlamentului (Adunarea Deputaţilor şi Senatul)
 puteri mari pentru domnitor
 domnul are singur iniţiativă legislativă,
 numeşte majoritatea membrilor Senatului.

 Domnia regelui Carol I (1866-1914)

o reforme:
 adoptarea Constituţiei liberale (1866),
 crearea partidelor politice moderne (Partidul Liberal, Partidul
Conservator),
 proclamarea României ca regat (1881),
 crearea Băncii Naţionale a României (1881),  
 legi de încurajare a industriei,
 reorganizarea învăţământului (1898) – se instituie bacalaureatul.
o politică externă:
 recunoaşterea independenţei (Tratatul de la Berlin, 1878),
 proclamarea independenţei (1877),
 aderarea României la Puterile Centrale (1883),
 participarea la al Doilea Război balcanic (1913).
 
 Domnia regelui Ferdinand I (1914 -1927)
o reforme:
 formarea statului naţional unitar (Marea Unire, 1918),
 votul universal (1918),
 reforma agrară (1921),
 constituţia democratică (1923).
o politică externă:
  participarea la Primul război mondial (1916-1918)
 recunoaşterea internaţională a Unirii (Saint-Germain - 1919, Trianon -
1920)

Marea Unire,
Bucovina (15 Transilvania (1
1918 Basarabia (27 martie)
noiembrie) decembrie)
Evenimente
Preluarea puterii de
Context Destrămarea Destrămarea
către
Internaţional  Austro-Ungariei Austro-Ungariei
comunişti în Rusia
- Consiliul Naţional
Român
Consiliul Naţional Central
Organizarea Sfatul Ţării
Român
Autonomă (Ion Inculeţ)
(Iancu Flondor) - Consilii naţionale
româneşti
locale
Republica Democratică
Independenţa - -
Moldovenească
Intervenţia Din cauza trupelor Din cauza pericolului
-
armatei române ruseşti demobilizate anexării la Ucraina
Proclamată de Marea
Proclamată de Sfatul Proclamată de Congresul
Unirea Adunare
Ţării General al Bucovinei
Naţională de la Alba-Iulia
Tratatul de la Saint-
Recunoaşterea Rusia (URSS) Tratatul de la Trianon cu
Germain
Internaţională nu a recunoscut unirea Ungaria (1920)
cu Austria (1919)

 
 
Întrebări recapitulative
Criterii de evaluare pentru pregătire examenului de bacalaureat

Pentru nota 7
1. Menţionaţi principalele proiecte de reformă din secolele XVIII-XIX şi prezentaţi trei prevederi
ale fiecăruia. 
2. Prezentaţi principalele acţiuni politice (fapte istorice) din secolele XVIII, XIX şi XX care au
dus la realizarea statului român modern.
3. Prezentaţi câte două-trei prevederi ale documentelor juridice internaţionale care au contribuit
la modernizarea în spaţiul românesc.
4. Prezentaţi un eveniment internaţional care a influenţat constituirea statului român modern în
secolul XIX.
5. Prezentaţi două acţiuni prin care statul român se afirmă pe plan internaţional la începutul
secolului XX.
6. Prezentaţi războiul de independenţă din 1877-1878, precizând: contextul internaţional
favorabil, contextul proclamării independenţei, o luptă de la sudul Dunării, consecinţa
participării la acest război.
7. Prezentaţi participarea României la Primul război mondial, precizând: taberele militare care se
confruntau, acţiunea diplomatică a României anterioară intrării în război, două evenimente din
1916 şi două din 1917, cauza încheierii păcii separate de la Buftea-Bucureşti, o consecinţă a
participării României la acest război.
8. Prezentaţi Marea Unire din 1918, precizând, pentru fiecare provincie unită, contextul favorabil
unirii, proclamarea autonomiei, proclamarea unirii. 
9. Menţionaţi  o acţiune politică prin care s-a înfăptuit Unirea din 1918.
10. Prezentaţi un fapt istoric prin care s-a realizat România Mare.
11. Prezentaţi constituţia din 1866: contextul elaborării, trei principii, atribuţiile Parlamentului,
guvernului şi regelui, drepturi cetăţeneşti, sistemul de vot, o asemănare şi o deosebire faţă de
constituţia din 1923.
 
Întrebare de sinteză: 
12. Menţionaţi, în ordine cronologică, cele mai importante reforme şi proiecte de reformă din
secolele XVIII-XX.
 
Pentru nota 9.
13. Argumentaţi prin câte un fapt istoric relevant afirmaţiile: a) unele proiecte politice româneşti
din secolul al XIX-lea au vizat formarea statului modern; b) unele reforme din secolele XVIII-
XX au contribuit la formarea statului român modern; c) Unirea din 1918 a contribuit la
desăvârşirea statului român modern.
14. Prezentaţi asemănări şi deosebiri între a) proiectele politice din secolul XIX b) activitatea
reformatoare a şefilor de stat din secolele XVIII-XX.
 
Pentru nota 10.
15. Realizaţi introduceri, concluzii şi enunţuri de trecere de la o problemă la alta în cazul unui
eseu  (vezi mai jos).
16. Formulaţi puncte de vedere referitoare la: a) evoluţia statului român modern, b) contribuţia
proiectelor politice la făurirea statului român modern, c) rolul statului modern în istoria
românilor, şi susţineţi-le printr-un argument istoric.

Eseuri

Statul Român modern de la proiect politic la realizarea României Mari

Varianta 1
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre statul român modern de la proiect politic la
România Mare, având în vedere:
- precizarea secolului în care s-a realizat statul român modern;
- prezentarea unei acţiuni politice care a contribuit la realizarea statului român modern;
- menţionarea unei cauze care a dus la formarea României Mari;
- menţionarea a două acţiuni politice, prin care s-a înfăptuit România Mare şi a unei consecinţe a
acestui fapt istoric;
- formularea unui punct de vedere cu privire la evoluţia statului român modern şi susţinerea
acestuia printr-un argument istoric.
 
Varianta 2
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre proiecte politice româneşti şi realizarea lor,
având în vedere:
- precizarea unui proiect politic referitor la statul român modern elaborat în secolele al XVIII-lea
- al XIX-lea şi menţionarea a două idei susţinute de acesta;
- prezentarea unui fapt istoric, din secolul al XX-lea, care a contribuit la formarea României Mari
şi menţionarea a două consecinţe ale constituirii României Mari;
- formularea unui punct de vedere referitor la contribuţia proiectelor politice la făurirea statului
român modern şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.
 
Varianta 3
Elaboraţi, în aproximativ două pagini un eseu despre statul român modern, având în vedere:
- prezentarea unei acţiuni desfăşurate în secolul al XIX-lea, pe plan intern, care a dus la
realizarea statului român modern şi menţionarea unei consecinţe a acestei acţiuni;
- menţionarea a două fapte istorice care ilustrează raporturile statului român modern cu marile
puteri din Europa şi a unei consecinţe, din secolul al XIX-lea, a unuia dintre aceste fapte;
- precizarea unei acţiuni, de la începutul secolului al XX-lea, la care participă statul român
modern;
- formularea unui punct de vedere referitor la evoluţia statului român modern şi susţinerea
acestuia printr-un argument istoric.
 
Varianta 4
Elaboraţi, în aproximativ, două pagini, un eseu despre proiectele politice româneşti din epoca
modernă, având în vedere:
- precizarea unui secol în care au fost elaborate proiecte politice în spaţiul românesc;
- menţionarea a două proiecte politice elaborate în spaţiul românesc şi prezentarea unui fapt
istoric, care reflectă aplicarea, în plan intern, a uneia dintre ideile promovate de proiectele
politice din epocă;
- menţionarea a două acţiuni desfăşurate de România, pe plan extern, în epoca modernă;
- formularea unui punct de vedere referitor la importanţa proiectelor politice în evoluţia statului
român în epoca modernă şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.
 
Varianta 5
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre evoluţia statului român, în secolele  XIX-
XX, având în vedere:
- precizarea unui eveniment internaţional care a influenţat constituirea statului român modern, în
secolul al XIX-lea;
- prezentarea unui eveniment internaţional care permite afirmarea României în relaţiile
internaţionale ale secolului al XIX-lea şi menţionarea unei consecinţe, pentru spaţiul românesc, a
acestui eveniment;
- menţionarea unui eveniment din secolul al XX-lea care favorizează realizarea României Mari şi
a două acţiuni prin care românii îşi îndeplinesc obiectivul naţional;
- formularea unui punct de vedere referitor la evoluţia statului român, în secolele al XIX-lea şi al
XX-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.
 
Varianta 6
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre realizarea statului român modern în secolul
al XIX-lea, având în vedere:
- menţionarea a două evenimente politice internaţionale care favorizează realizarea statului
român modern;
- prezentarea unei acţiuni realizate de români pentru constituirea statului român modern şi
menţionarea a două acţiuni, pe plan intern, prin care se consolidează statul creat;
- precizarea unui eveniment internaţional în care se afirmă statul român modern, în secolul al
XIX-lea;
- formularea unui punct de vedere cu privire la rolul statului român modern în istoria românilor şi
susţinerea acestuia printr-un argument istoric.
 
Varianta 7
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre proiecte de realizare a statului român
modern, având în vedere:
- precizarea unui secol în care românii elaborează proiecte de realizare a statului român modern;
- menţionarea a două proiecte de realizare a statului român modern şi a două prevederi
asemănătoare înscrise în acestea;
- prezentarea unei acţiuni prin care se constituie sau se consolidează statul român modern;
- formularea unui punct de vedere cu privire la rolul statului român modern în istoria românilor şi
susţinerea acestuia printr-un argument istoric.
 
Varianta 8 
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre realizarea statului român modern şi
afirmarea lui pe plan internaţional, având în vedere:
- precizarea unui fapt istoric internaţional care a contribuit la realizarea statului român modern şi
prezentarea unei consecinţe a acestuia pentru statul român, în secolul al XIX-lea;
- menţionarea a două acţiuni prin care statul român modern se afirmă, pe plan internaţional, la
începutul secolului al XX-lea şi a câte unei consecinţe interne a fiecăreia dintre acestea;
- formularea unui punct de vedere referitor la importanţa constituirii statului român modern şi
susţinerea acestuia printr-un argument istoric.
 

Surse istorice

Statul român modern de la proiect politic la realizarea României Mari

I. Tudor Vladimirescu

A. 1. Domnul Ţării să nu aducă cu înălţimea sa aicea în ţară mai mulţi boieri greci decât patru,
adică un postelnic mare şi un cămăraş şi un portar şi un grămatic mare.
2. Toate scaunele arhiereşti şi toate mănăstirile Ţării să fie apărate cu totul de către călugări
greci, rămâind pe sama Ţării, precum este legat şi precum să coprinde în hatişeriful răposatului
întru fericire împăratul sultan Selim din anul 1802.
3. Din şase dăjdii, care s-au întocmit de către măria sa domnul Caragea, două să lipsească cu
totul, iar patru să rămâie după aceiaşi legătură socotindu-se pe trei luni, una.
4. Toate câte s-au întocmit şi s-au făcut de către răposat întru fericire domnul Alexandru Şuţu să
strice cu totul şi să rămâie toţi streinii şi toate cumpăniile precum s-au întocmit de către măria sa
domnul Caragea. […]
7. Toate dregătoriile Ţării, atât cele politiceşti, cât şi cele bisericeşti, de la cea mare până la cea
mai mică, să nu să mai orânduiască prin dare de bani, pentru ca să poată lipsi jafurile din ţară.
Asemenea şi toate dările preoţeşti să scază, după cuviinţă. Şi preoţi cu dare de bani să nu mai
facă, ci numai care va fi destoinic şi unde face trebuinţă. […]
8. Caftane cu bani să înceteze cu totul de a să mai face, ci numai după slujbă. […]
17. Prăvilniceasca Condică a domnului Caragea să lipsească cu totul, nefiind făcută cu voinţa a
tot norodul; iar a domnului Ipsilant să rămâie bună şi să urmeze.
26. Caleştile poleite cu aur sau argint şi işlicele cele mari să lipsească cu totul, afară numai
familia domnească să aibă slobozenie a purta. […]
                                                                (Cererile norodului românesc, 17 ianuarie 1821)

B. […] Fraţilor lăcuitori ai Ţării Româneşti, veri de ce neam veţi fi!

 Nici o pravilă nu opreşte pe om de a întâmpina răul cu rău! Şarpele, când îţi iasă înainte,
dai cu ciomagul de-l loveşti, ca să-ţi aperi viaţa, care mai de multe ori nu să primejduieşte
din muşcarea lui!
  Dar pre bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre zic, atât cele bisăriceşti, cât şi
cele politiceşti, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim
robi?
 Daca răul nu este primit lui Dumnezeu, stricătorii făcătorilor de rău bun lucru fac înaintea
lui Dumnezeu! Că bun este Dumnezeu şi ca să ne asemănăm lui trebuie să facem bine!
Iar acesta nu se face până nu să strică răul. Până nu vine iarna, primăvară nu se face!
 Au vrut Dumnezeu să se facă lumină? Aceia s-au făcut, după ce au lipsit întunericul!
 Vechilul lui Dumnezeu, prea puternicul nostru împărat [sultanul], voieşte ca noi, ca nişte
credincioşi ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul, ce ni-l pun peste cap căpeteniile
noastre!
 Veniţi dar, fraţilor, cu toţii, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine! Şi să se
aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noştri şi cu noi
dimpreună vor lucra binele, ca să le fie şi lor bine, precum ne sunt făgăduiţi!
 Nu vă leneviți, ci siliți dă veniți în grabă cu toții; care veți avea arme, cu arme, iar care nu
veți avea arme, cu furci de fier și lănci; să vă faceți de grabă și să veniți unde veți auzi că
se află adunarea cea orânduită pentru binele și folosul a toată țara. Şi ce vă vor povățui
mai marii Adunării aceia să urmați și unde vă vor chema ei acolo să mergeți. Că ne
ajunge, fraților, atâta vreme de când lacrămile de pe obrazele noastre nu s-au uscat.

Şi iar să știți că nimenea dintre noi nu este slobod [...], ca să să atingă macar de un graunți, de
binele sau de casa vreunui neguțător, oroșan sau țăran sau de al vreunui lăcuitor, decât numai
binele și averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să să jertfească: însă al cărora nu vor urma
nouă – precum sunt făgăduiți – numai al acelora să să ia pentru folosul de obște!
                                                                       (Proclamaţia de la Padeş, 23 ianuarie 1821)

Pornind de la aceste surse răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Numiţi un domnitor menţionat în sursa A.

2. Precizaţi secolul la care se referă sursa B.
3. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care susţine punctul de vedere conform căruia poporul
trebuie să se ridice la luptă împotriva celor care îl nedreptăţesc. Selectaţi trei afirmaţii din sursa
dată în acest sens.
4. Scrieţi două informaţii aflate în relaţie cauză-efect selectate din sursa A.
5. Scrieţi două informaţii aflate în relaţie cauză-efect selectate din sursa B.
6. Formulaţi, pe baza sursei A, un punct de vedere referitor la rolul organizării politice şi
administrative trecute în funcţionarea unei noi societăţi, folosind două informaţii selectate din
sursă.
7. Formulaţi, pe baza sursei A, un punct de vedere referitor la caracterul revoluţionar
al Cererilor, folosind două informaţii selectate din sursă.
8. Formulaţi, pe baza sursei B, un punct de vedere referitor la organizarea Adunării norodului,
folosind două informaţii selectate din sursă.
9. Menţionaţi din sursa A trei informaţii referitoare la: organizarea politică, viaţa economică,
respectiv viaţa socială.
10. Menţionaţi din sursa B două informaţii referitoare la protejarea unor membrii ai societăţii de
acţiunile de pedepsire ale revoluţionarilor care se alătură Adunării norodului.
 

II. Revoluţiile de la 1848

A.
1. Independinţa administrativă şi legislativă a popolului român, pe temeiul tractatelor lui Mircea
şi Vlad V, şi neamestec al nici unei puteri din afară în cele din întru ale sale.
2. Egalitatea drepturilor politice.
3. Contribuţie generală.
4. Adunanţă generală compusă de reprezentanţi ai tutulor stărilor societăţii.
5. Domnul responsabil ales pe căte cinci ani şi căutat în toate stările societăţii. […]
7. Responsabilitatea miniştrilor şi a tutulor funcţionarilor în funcţia ce ocupă.
8. Libertate absolută a tiparului. […]
10. Dreptul fiecăruia judeţ de a-şi alege dregătorii săi, drept care purcede din dreptul Popolului
întreg de a-şi alege Domnul.
11. Guardie naţională.
12. Emancipaţia mănăstirilor închinate.
13. Emancipaţia clăcaşilor ce se fac proprietari prin despăgubire.
14. Desrobirea ţiganilor prin despăgubire.
16. Instrucţie egală şi întreagă pentru tot Românul de amândouă secsele.
17. Desfiinţarea rangurilor titulare ce nu au foncţii.
18. Desfiiţarea, pedepsei degrădătoare cu bătaia.
19. Desfiinţarea, atât în faptă, cât şi în vorbă, a pedepsei cu moarte.
20. Aşezăminte penitenţiare unde să se spele cei criminali de păcatele lor şi să easă îmbunătăţiţi.
21. Emancipaţia Izraeliţilor şi drepturi politice pentru ori-ce compatrioţi de altă credinţă.
22. Convocare în dată a unei adunanţe generale estraordinare constituante, alese spre a representa
toate interesele sau meseriile naţiei, care va fi datoare a face constituţia ţărei pe temeiul acestor
21 articole decretate de Popolul român.
                                                                                (Proclamaţia de la Islaz, 9 iunie 1848)

B.

1. Sfânta păzire a Regulamentului în tot cuprinsul său și fără nici o răstălmăcire. […]
3. Siguranța personală, adecă nimeni să nu poată fi pedepsit decât pe temeiul legilor și în
urmarea unei hotărâri judecătorești. Fieştecare arestat să fie înfățișat în vreme de 24 ceasuri
dinaintea tribunalului competinte.
4. Grabnica îmbunătățire a stării locuitorilor săteni, atât în relația lor cu proprietarii moșiilor, cât
și în acelea cu cârmuirea, precum contenirea tuturor beilicurilor* sub numirea de plată și
celelalte. […]
8. Reforma școalelor pe o temelie largă și națională spre răspândirea luminărilor în tot poporul.
10. Ridicarea pedepselor trupești înjositoare caracterului de miliție națională, îmbunătățirea
hranei sale și mai ales dreapta înaintire în ranguri după merituri personale.
12. Miniștrii să aibă deplină libertate pravilicească** în lucrările lor, pentru ca să poarte toată
răspunderea acestor lucrări.
14. Îmbunătățirea portului Galații, ca cel mai mare canal al înfloririi comerțului și agriculturii
țării.
21. Liberarea tuturor arestuiților în pricini politice atât civile, cât și militare; reîntoarcerea
driturilor politice
23. Toți amploiații*** să fie răspunzători pentru faptele lor în lucrărilre slujbelor.
29. Seanțele [şedinţele] Obșteștii Adunări să fie publice. Ținerea rânduielii în sânul ei să atârne
de însăși adunarea, iar nu de vornicia de aprozi****, potrivit Regulamentului.
32. Chipul ce s-a întrebuințat la alegerile deputaților fiind împotriva legilor și, în urmare, și
Obșteasca Adunare de astăzi fiind rodul acestui chip, nu insuflă nici o încredere obștei, deci
această adunare să se desființeze și îndată să se înjghebe o nouă Cameră, fără nici o înrâurire
asupra alegătorilor din partea Cârmuirii, pentru ca acea Cameră să fie adevărată reprezentație a
nației și adevărată închezășluire fericirii patriei.
34. Ridicarea censurei în privirea tuturor trebilor și a intereselor dinlăuntrul țării.
35. Informare grabnică a unei garde cetățenești prin toate târgurile țării alcătuită atât de români,
cât și de străini proprietari.
*beilic = muncă gratuită în favoarea boierilor; **pravilicesc = legal (arh. pravilă = lege);
***amploiat = funcţionar (din fr. employe = angajat), **** aprod = funcţionar care introduce
publicul într-o instituţie.
                                                  (Petiţiunea – Proclamaţiune, Iaşi, 27 martie 1848)

C.

1. Naţiunea română pretinde să aibă reprezentanţii săi în dieta ţării în număr direct proporţional
cu numărul său. Să aibă dregători în administraţia ţării, în funcţii judecătoreşti şi în armată în
aceeaşi proporţie.
2. Naţiunea română pretinde ca biserica română, fără deosebire de confesiune, să fie şi să rămână
liberă, independentă de la orice altă biserică, egală în drepturi şi foloase cu celelalte biserici din
Transilvania. Ea cere restabilirea mitropoliei române şi a sinodului general anual după vechiul
drept […]
3. Naţiunea română cere […] desfiinţarea iobăgiei fără nicio despăgubire din partea ţăranilor
iobagi […]
7. Naţiunea română cere libertatea de a vorbi, de a scrie şi de a tipări fără nicio cenzură […]
8. Naţiunea română cere asigurarea libertăţii personale; nimeni să nu se poată prinde [să nu poată
fi arestat] sub vreun pretest politic. Cu acestea dinpreună cere libertatea adunărilor […]
10. Naţiunea română cere înarmarea poporului sau gardă naţională […] Miliţia română să aibă
ofiţerii ei români.
13. Naţiunea română cere înfiinţarea şcoalelor române la toate satele şi oraşele, a gimnasiilor
române, a institutelor militare şi tehnice şi a seminarelor preoţeşti, precum şi a unei universităţi
române dotate din casa statului […]
14. Naţiunea română pretinde purtarea comună a sarcinilor publice după starea şi averea
fiecăruia şi ştergerea privilegiilor.
15. Naţiunea română pofteşte ca să se facă o Constituţie nouă pentru Transilvania printr-o
adunare constituentă din naţiunea ţării, care Constituţiune să se întemeieze pe principiile
dreptăţii, libertăţii, egalităţii şi fraternităţii. […]
16. Naţiunea română cere ca conlocuitoarele naţiuni nicidecum să nu ia la dezbatere cauza
uniunii Transilvaniei cu Ungaria, până când naţiunea română nu va fi naţiune constituită şi
organizată cu vot deliberativ şi decisiv, reprezentată în Camera legislativă […]
                                                          (Petiţiunea naţională, Blaj, 3 mai 1848)

Pornind de la aceste surse răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Numiţi un act legislativ menţionat în sursa B.

2. Precizaţi secolul la care se referă sursa A.
3. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care susţine punctul de vedere conform căruia şeful
statului trebuie ales pe o perioadă limitată de timp.
4. Scrieţi două informaţii aflate în relaţie cauză-efect selectate din sursa B.
5. Menţionaţi o revendicare pe care o regăsiţi atât în sursa A, cât şi în sursele B şi C.
6. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care susţine ca desfiinţarea iobăgiei să se facă fără
despăgubirea proprietarilor de pământ din partea ţăranilor.
7. Formulaţi, pe baza sursei A, un punct de vedere referitor la organizarea vieţii politice, folosind
două informaţii selectate din sursă.
8. Formulaţi, pe baza sursei B, un punct de vedere referitor la organizarea vieţii politice, folosind
două informaţii selectate din sursă.
9. Formulaţi, pe baza sursei C, un punct de vedere referitor la organizarea vieţii politice, folosind
două informaţii selectate din sursă.
10. Menţionaţi din sursa A trei informaţii referitoare la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
11. Menţionaţi din sursa B trei informaţii referitoare la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti;
menţionaţi una pe care o regăsiţi şi în sursa A.
12. Menţionaţi din sursa C trei informaţii referitoare la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti;
menţionaţi una pe care o regăsiţi şi în sursa A.
13. Menţionaţi câte două revendicări sociale din sursele A, B, respectiv C.
14. Menţionaţi câte o revendicare culturală din sursele A, B, respectiv C.
15. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care susţine dezrobirea ţiganilor.
16. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care susţine respectarea Regulamentului Organic.

Îndrumare!!!! Pentru a răspunde mai uşor la aceste întrebări completaţi tabelul următor:

Petiţia –Proclamaţie
Revendicări Proclamaţia de la Islaz Petiţia naţională (Blaj)
(Iaşi)
politice      
sociale      
naţionale      
culturale      
drepturi şi
     
libertăţi

III. Constituţiile României   

A.
Art. 1 Principatele Moldovei şi Valahiei, constituie de acum înainte sub denumirea de
„Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei“, rămân sub suzeranitatea M.S. Sultanul.
Principatele se vor administra liber şi în afară de orice amestec al Sublimei Porţi, în limitele
stipulate prin acordul puterilor garante cu curtea suzerană. […]
Art. 6 Legile prezentând un interes special pentru fiecare principat vor fi pregătite de către
hospodar* şi votate de către adunare. Legile prezentând un interes comun pentru ambele
principate vor fi pregătite de către comisia centrală şi supuse votării adunărilor de către
hospodari.
Art. 8 Principatele vor plăti curţii suzerane un tribut anual al cărui total rămâne fixat la suma de 1
500 000 de piaştri pentru Moldova şi 2 500 000 de piaştri pentru Valahia. […]
Art. 27 Comisia Centrală îşi va avea sediul la Focşani. Ea va fi compusă din 16 membri, 8
moldoveni şi 8 valahi, 4 vor fi aleşi de către fiecare hospodar dintre membrii adunării ori dintre
persoanele care au îndeplinit funcţii înalte în stat şi 4 de către fiecare adunare din sânul ei.
Art. 33 […] Comisia Centrală va pregăti legile de interes general comune ambelor principate, şi
va propune aceste legi, prin mijlocirea hospodarilor, la dezbaterile adunărilor.
Art. 34 Sunt considerate legi prezentând un interes general toate acelea care au ca obiect unitatea
legislaţiei, înfiinţarea, menţinerea sau îmbunătăţirea unirii vămilor, a poştelor, a telegrafului,
fixarea valorii monetare şi deosebitele materii de folos public comune ambelor principate. […]
Art. 46  Moldovenii şi valahii vor fi cu toţii egali în faţa impozitului şi vor fi în aceeaşi măsură
admişi în slujbele publice într-unul sau într-altul din principate. Libertatea lor individuală le va fi
garantată. Nimeni nu va putea fi reţinut, arestat sau urmărit decât conform legii. Nimeni nu va
putea fi expropriat decât legal, din motive de interes public şi contra unei despăgubiri.
Moldovenii şi valahii de orice rit creştin se vor bucura deopotrivă de drepturile politice. [...]
Toate privilegiile, scutirile sau monopolurile de care se bucură încă unele clase, vor fi desfiinţate
[...]
*hospodar (slav.) = domn
   (Convenţia de Pace de la Paris dintre Puterile garante privind Principatele Române, 1858)

B.
Art. 1 Principatele-Unite-Române constituie un singur Stat indivizibil sub denumire de România.
Art. 2 Teritoriul României este nealienabil.
Art. 5 Românii se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea
presei, de libertatea întrunirilor.
Art. 10  Nu există în Stat nici o deosebire de clasă. Toţi Românii sunt egali înaintea legii şi datori
a contribui fără deosebire la dările şi sarcinile publice.
Art. 13 Libertatea individuală este garantată.  Nimeni nu poate fi urmărit decât în cazurile
prevăzute de legi şi după formele prevăzute de ele. Nimeni nu poate fi oprit sau arestat, decât în
puterea unui mandat judecătoresc motivat, şi care trebuie să-i fie comunicat la momentul arestării
sau cel mult în 24 ore după arestare.
Art. 15 Domiciliul este neviolabil.  Nici o vizitare a domiciliului nu se poate face decât în
cazurile anume prevăzute de lege şi potrivit formelor de ea prescrise.
Art. 17  Nici o lege nu poate înfiinţa pedeapsa confiscării averilor.
Art. 21 Libertatea conştiinţei este absolută. Libertatea tuturor cultelor este garantată, întrucât însă
celebraţiunea lor nu aduce o atingere ordinei publice sau bunelor moravuri. Religia ortodoxă a
Răsăritului este religia dominantă a Statului român.
Art.  19 Proprietatea de orice natură, precum şi toate creanţele asupra Statului, sunt sacre şi
neviolabile. Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, legalmente
constatată şi după dreaptă şi prealabilă despăgubire. Prin cauză de utilitate publică urmează a se
înţelege numai comunicaţiunea şi salubritatea publică, precum şi lucrările de apărarea ţării.
Art.  31 Toate puterile Statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai prin
delegaţie şi după principiile şi regulile aşezate în Constituţia de faţă.
                                                                               (Constituţia României, 1 iulie 1866)
C.
Art.  1 Regatul României este un Stat naţional unitar şi indivizibil.
Art.  2 Teritoriul României este nealienabil.
Art.  5 Românii, fără deosebire de origină etnică, de limbă sau de religie, se bucură de libertatea
conştiinţei, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de
libertatea de asociaţie şi de toate libertăţile şi drepturile stabilite prin legi.
Art.  17 Proprietatea de orice natură precum şi creanţele asupra Statului sunt garantate.
(...)Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică şi după o dreaptă şi
prealabilă despăgubire stabilită de justiţie. O lege specială va determina cazurile de utilitate
publică, procedura şi modul exproprierii. În afară de expropriere pentru căile de comunicaţie,
salubritate publică, apărarea ţării şi lucrări de interes militar, cultural şi acele impuse de
interesele generale directe ale Statului şi administraţiilor publice, celelalte cazuri de utilitate
publică vor trebui să fie stabilite prin legi votate cu majoritate de două treimi.
Art.  22  Libertatea conştiinţei este absolută. Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă
libertate şi protecţiune, întrucât exerciţiul lor nu aduce o atingere ordinei publice, bunelor
moravuri şi legilor de organizare ale Statului. Biserica creştină ortodoxă şi cea greco-catolică
sunt biserici româneşti. Biserică ortodoxă română fiind religia marei majorităţi a Românilor este
biserica dominantă în Statul român; iar cea greco-catolică are întâietatea faţă de celelalte culte.
                                                                    (Constituţia României, 29 martie 1923)

Pornind de la aceste surse răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Numiţi actul legislativ menţionat în sursa A.

2. Precizaţi secolul la care se referă sursa B.
3. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care susţine punctul de vedere conform căruia România
este stat naţional unitar.
4. Menţionaţi titlul oficial pe care îl poartă statul român în sursa A, respectiv în sursa B.
5. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care susţine că statul român este plătitor de tribut.
6. Formulaţi, pe baza sursei A, un punct de vedere referitor la elaborarea şi votarea legilor,
folosind două informaţii selectate din sursă.
7. Formulaţi, pe baza sursei A, un punct de vedere referitor la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti,
folosind două informaţii selectate din sursă.
8. Formulaţi, pe baza sursei B, un punct de vedere referitor la dreptul de proprietate, folosind
două informaţii selectate din sursă.
9. Menţionaţi din sursa C trei informaţii referitoare la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti; precizaţi
o informaţie în acest sens pe care nu o regăsiţi în sursa B.
10. Menţionaţi din sursa C trei informaţii referitoare la dreptul de proprietate. 
11. Menţionaţi definirea exproprierii în caz de utilitate publică din sursa B, respectiv din sursa C.
12. Precizaţi câte două informaţii referitoare la libertatea şi drepturile cultelor din sursa B,
respectiv din sursa C.
13. Formulaţi, pe baza sursei C, o opinie cu privire la drepturile şi egalitatea cultelor folosind
două informaţii selectate din sursă.
14. Menţionaţi din sursa A o informaţie cu privire la dreptul de proprietate.

IV. Dreptul de vot

A.
Art. 58. Corpul electoral este împărţit  în fiecare judeţ, în patru colegiuri*.
Art. 59. Fac parte din întâiul colegiu acei care au venitul fonciar de 300 galbeni în sus.
Art. 60. Fac parte din al doilea colegiu, acei care au un venit fonciar de 300 galbeni în jos până la
100 inclusiv.
Art. 61. Fac parte din al treilea colegiu, al oraşelor, comercianţii si industrialii care plătesc către
Stat o dare de 80 lei. Sunt scutiţi de cens în acest colegiu, toate profesiunile liberale, ofiţerii în
retragere, profesorii şi pensionarii Statului.
Art. 63. Fac parte din colegiul al patrulea toţi aceia care plătesc o dare către stat oricât de mică si
care nu intră în niciuna din categoriile de mai sus. Acest colegiu alege la al doilea grad un
deputat de district.
*pluralul pentru colegiu este astăzi corect în forma colegii.
                                                                                       (Constituţia României, 1 iulie 1866)

  B.

Art.  58 Corpul electoral este împărţit în fiecare judeţ în trei colegiuri.

Art. 59 Fac parte din colegiul întâi toţi acei care, întrunind celelalte condiţii cerute de lege, au un
venit funciar rural sau urban de cel puţin 1.200 lei.
Art.  60   Fac parte din colegiul al doilea toţi acei care, întrunind celelalte condiţii prevăzute de
lege, au domiciliul şi reşedinţa în oraşe şi plătesc către Stat o dare anuală directă, de orice natură,
de cel puţin 20 de lei.
Sunt scutiţi de cens în acest colegiu: a) Profesiunile libere; b) Ofiţerii în retragere; c) Pensionarii
Statului; d) Cei ce au absolvit cel puţin învăţământul primar.
 Art.  61 Fac parte din colegiul al treilea toţi care nu sunt alegători în colegiul întâi şi al doilea şi
plătesc o dare cât de mică către Stat. Alegătorii acestui colegiu, care au venit funciar rural de la
300 lei în sus şi care ştiu citi şi scrie, pot să voteze, după voinţa lor, sau direct pe deputat la
oraşul de reşedinţă, sau indirect pe delegat în comunele lor, împreună cu alegătorii fără ştiinţă de
carte şi care nu au venitul cerut.
Votează asemenea direct, cu dispensă de cens:  a) Învăţătorii săteşti şi preoţii; b) Cei ce plătesc o
arendă anuală de cel puţin 1.000 lei. 50 alegători aleg un delegat.
                        (Constituţia României, 1 iulie 1866, Articole revizuite în 1884)

C.

Elementele democratice ale ţării ceruseră un singur colegiu, al ştiutorilor de carte. Multă agitaţie
s-a făcut în jurul unei astfel de idei cu prilejul revizuirii Constituţiei din 1884. De aceea s-au şi
despărţit C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu, cel de-al doilea nevoind să-l urmeze pe cel dintâi pe
această cale a reformelor mai hotărât democratice. Alte forţe politice ale societăţii româneşti,
cum erau socialiştii, cărora li s-a raliat o parte a liberalilor de stânga, au cerut şi mai mult, votul
universal. Clasa conducătoare română a preferat însă prudenţa. O prudenţă exagerată şi care era,
bineînţeles interesată. Privilegiile şi averile clasei dominante puteau fi periclitate. Sigur că, în
dezbaterile de idei ale vremii, interesul acesta era ascuns. Apărea învăluit în explicaţii istorice şi
în comparaţia cu situaţia din alte ţări. Adică prea de timpuriu intrase poporul român în Epoca
Modernă, prea tinere îi erau instituţiile, prea nestabilizate şi prea necoapte mentalităţile societăţii
moderne ca să poată rezista unor experienţe.

                                                       (I. Scurtu, I. Bulei, Democraţia la români)

Pornind de la aceste surse răspundeţi următoarelor cerinţe:

1. Numiţi actul legislativ menţionat în sursa A.

2. Precizaţi secolul la care se referă sursa B.
3. Scrieţi litera corespunzătoare sursei care susţine introducerea votului universal.
4. Menţionaţi numărul de colegii electorale prevăzute în sursa A, respectiv în sursa B.
5. Precizaţi tipul de vot existent atât în sursa A cât şi în sursa B.
6. Formulaţi, pe baza sursei C, un punct de vedere referitor la extinderea dreptului de vot,
folosind două informaţii selectate din sursă.
7. Menţionaţi din sursa A trei informaţii referitoare la categoriile sociale scutite de cens.
8. Menţionaţi din sursa B o categorie de persoane scutite de cens care nu apare în sursa A. 
9. Menţionaţi două informaţii despre membrii ultimului colegiu censitar din sursa A, respectiv
din sursa B.
10. Scrieţi două informaţii aflate în relaţie cauză-efect selectate din sursa C.