Fictiuni Politice Referat Doctorat An1 S

Universitatea de Vest din Timişoara
Facultatea de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţe ale Comunicării
Referat de cercetare doctorală

Nr. 1 - septembrie 2016 -
Tema cercetării doctorale:
FICŢIUNI POLITICE ÎN SOCIETATEA GLOBALIZATĂ

Studii de caz pentru un glosar al ficţiunii politice contemporane
Coordonator ştiinţific:
Profesor univ. dr. Robert D. Reisz
Doctorand: Horea George Băcanu

Universitatea de Vest din Timișoara
Referat de cercetare doctorală nr. 1 (septembrie 2016), drd. Horea George Băcanu
Secţiuni:
A. Activităţi şi lucrări de cercetare în perioada oct. 2015 – sept. 2016
B. Cercetarea doctorală
1. Introducere pag 5
2. Literatura de specialitate
2.1. Primele definiţii şi delimitări ale ficţiunii politice ca obiect de studiu pag 8
∑ Ideile politice determină caracterul politic al ficţiunii
∑ Romanul politic se referă la fenomene politice
2.2. Cercetarea avansată asupra conceptului de ficţiune politică, perioada post-

război şi post Orwell, romanele feministe, ale dictaturii şi violenţei, ale mişcărilor
sociale şi ale globalizării pag 12
∑ Romanul politic este definit chiar de public, este un produs socio-
cultural
∑ Romanul politic feminist este vocea raporturilor de dominare, aflat
într-o relaţie expresivă cu contextul social-politic
∑ Romanul cauzei abstracte şi al idealului nedeclarat: romanul anti-
abuz, romanul crimelor politice şi de război, romanul dictaturii,
romanul postcolonial, romanul „cortinei de fier”
∑ Romanele politice ale mişcărilor sociale: ecofeminismul,
politeratura, text şi pretext, romanul înstrăinării
∑ Influenţa romanului politic în dezvoltarea teoriilor politice şi
teoriilor alegerii morale
∑ Teoria Critică şi romanul contemporan
∑ Actualitatea studiilor despre romanul politic contemporan: romanul
geopolitic
2.3. Context ştiinţific şi teorii de influenţă: putere şi discurs, dramaturgia socială şi

constructivismul în studiul relaţiilor de putere, câmpul cultural şi
internaţionalizarea literaturii pag 33
∑ Putere şi discurs
∑ Dramaturgia socială şi transpunerea acesteia în formatul
dramaturgiei politice: roluri, scene şi relaţii de putere
∑ Constructivismul ca teorie interpretativă în analiza socială
∑ Câmpul cultural şi internaţionalizarea literaturii
3. Obiectivele cercetării
3.1. Definiţia ficţiunii politice pag 45
3.2. Ipoteza cercetării şi operaţionalizarea ipotezei pag 47
3.3. Metodologia de analiză a discursivităţii prin studiile de caz selectate din

câmpului literar al ficţiunii politice: matricea de testare a ipotezei cercetării pe axa
global-zonal pag 48
3.4. Metoda de selectare a textelor semnificative pentru studiile de caz ale ficţiunilor
politice contemporane pag 49
3.5. Componenta aplicativă: studii de caz ale ficţiunilor politice selectate pag 51
4. Stadiul cercetării şi etape următoare pag 69
5. Referinţe pag 71
A. Activităţi şi lucrări de cercetare în perioada oct. 2015 – sept. 2016
În perioada oct.2015 – sept. 2016 am participat la următoarele activităţi de cercetare şi

comunicare ştiinţifică:
1. Cursurile Şcolii doctorale săptămânale din Sem.I
Metodologia cercetării și autorat științific

Special research topics in political sciences
The moral self în contemporary politics
Statistică multivariată avansată
2. Seminariile bilunare ale şcolii doctorale, din Sem. II (un număr de 12seminarii)
3. Activităţile de seminarii cu studenţii (ciclului întâi), anii I, II şi III Ştiinţe

Politice, programele de studiu de Sociologie politică şi Psihologie Politică;
4. Participarea la conferinţa „Colocviul Internațional de Științe Sociale și ale

Comunicării ACUM 2015”, desfăşurată la Braşov, 19-21 noiembrie 2015, cu lucrarea:
„Clasificări, publicuri și circuite internaționale ale premiilor pentru ficțiuni contemporane”,
în cadrul Secţiunii 5. Între oglinzile socialului: supradeterminări ale publicurilor; (programul
acestei conferinţe este la adresa:
http://societateasociologilor.ro/conference/index.php/ssracum/2015/schedConf/presentations);
5. Participarea la Simpozionul Intenţional, ediţia a XIV-a, “Ideologies, values and

political behaviors in Central and Eastern Europe”, organizat de Departamentul de Ştiinţe
Politice din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, 18-19 martie 2016, cu lucrarea:
„Analiza discursivităţii din ficţiunea politică. Studiul aplicativ al romanului "Supunere", scris
de Michel Houellebecq”;
6. Participarea la Conferinţa Internaţională „Social sciences and the

contemporary challenges”, organizată la Universitatea din Oradea, 9-11 iunie 2016, cu
lucrarea: „The pattern of social analysis in binary – fractal dynamics. Theoretical
perspectives and applicative approaches.”; (programul acestei conferinţe se găseşte online la
adresa: https://sites.google.com/site/sosciconf2016/program)
7. Publicarea articolului: „Globalisation of cultural circuits. The case of

International awards for fiction.”, în European Review of Applied Sociology Vol. 8, No. 11,
Year 2015 (anexat)
B. Cercetarea doctorală
1. Introducere
În literatura ştiinţifică din secolul al XX-lea s-au afirmat multiple teorii cu privire la
prezenţa dimensiunilor politice în literatura de ficţiune. Prima concluzie importantă rezultată
din aceste teorii cu privire la ficţiunile politice contemporane indică un nivel de fragmentare
destul de mare al categoriilor de texte ficţionale de context social-politic. Este discutată o
mare varietate de genuri şi subgenuri ale literaturii dominante de limbă engleză, franceză,
germană sau spaniolă, dar şi din alte zone lingvistice, care sunt atribuite acestui univers de
scrieri, cel al ficţiunilor politice, dar care nu au fost denumite până acum în acest fel, sub
cupola acestei clase generice.
Este vorba despre următoarele genuri şi subgenuri (fără a se limita doar la ele), la care
fac referire multe lucrări clasice sau contemporane de studii culturale, filosofia culturii,
sociologia culturii şi literaturii sau de filologie, lucrări ce au realizat cercetări din punctul de
vedere al ştiinţelor de graniţă, al multidisciplinarităţii din interiorul ştiinţelor sociale:
Romanul istoric, Romanul social, Literatura feministă, Literatura science-fiction utopică,
Literatura de ficţiune contra-factuală, Literatura conspiraţiilor, de război, spionaj şi acţiune
politică, Romanul distopic, Romanul dictatorului şi al totalitarismului, Literatura anti-război,
Literatura post-colonială.
Principalele cercetări asupra romanului politic ca obiect de studiu au adus în teoria

ştiinţifică particularităţile genurilor şi subgenurilor ficţionale investigate, contribuind prin
printr-un proces cumulativ la cunoaşterea acestui câmp de producţii literare cu conţinut
politic. În literatura de specialitate se pot identifica mai multe abordări ce au ghidat analiza
asupra conceptului de roman politic, care au centrat analiza asupra următoarelor teme:
∑ ideile şi fenomenele politice prezente în text (Morris Edmund Speare, Joseph

Blotner),
∑ romanul politic ca ca produs socio-cultural, definit chiar de public (Irwing Howe),
∑ romanul politic ca expresie a mişcării feministe, ca voce a raporturilor de
dominare de gen (Judi M. Roller), în relaţie expresivă cu contextul social-politic
(Maria Lauret),
∑ textul cauzei abstracte şi al idealului nedeclarat: romanul anti-abuz, romanul
crimelor politice şi de război, romanul dictaturii, romanul postcolonial critic,
romanul „cortinei de fier” (Robert Boyers, Barbara J. Eckstein, Deepika Bahri,
Sorin Radu Cucu),
∑ angajarea în dinamica mişcărilor sociale: ecofeminismul, politeratura, text şi

pretext, romanul înstrăinării (Thomas Vernon Reed, Michael Hanne, Stuart A.
Scheingold),
∑ influenţa romanului politic pentru dezvoltarea teoriilor politice şi de filosofie
morală (John Horton şi Andrea T. Baumeister),
∑ transferul ideilor din romanul politic în cadrul demersului de cunoaştere realizat de
Teoria Critică (David Bruce Suchoff),
∑ romanul geopolitic ca studiu de caz generat de Teoria Critică (Caren Irr).
În stadiul actual, cercetarea ficţiunii politice cunoaşte un adevărat reviriment, mai ales
într-o lume globalizată din punctul de vedere al reţelelor de difuzare de carte (tipărită sau
digitală), al mecanismului premiilor literare internaţionale (ce asigură o difuzare largă a noilor
titluri) şi a conglomeratului de genuri şi subgenuri literare ce presupun idei cu conţinut politic.
În literatura contemporană se constată apariţia unei reveniri la tematica alegoriilor naţionale,
în paralel cu existenţa romanului geopolitic (conform Caren Irr), suprapunere ce m-a condus
la formularea ipotezei de cercetare prin care am propus testarea modului specific în care
textele sunt globale sau zonale (ori contextualizate în funcţie de culoarul cultural de
provenienţă). Metodologia aleasă este calitativă, cea a studiilor de caz realizate prin analiza
discursivităţii din textele ficţionale.
Am considerat o definiţie proprie asupra ficţiunii politice, prin care am delimitat o arie
de cuprindere a conceptului ce acoperă romanele relaţiilor de putere şi ale strategiilor puterii.
Am preluat, în acest fel, perspectiva asupra politicului ca relaţie de putere, cu specificul pe
care îl aduce analiza discursivităţii, în care puterea este văzută în dinamică, în primul rând
strategie şi mult mai puţin posesiune, în care actorii sunt vehicule ale puterii şi nu punctele în
care dominarea se exercită. Este viziunea lui Michel Foucault asupra puterii ca set de strategii
dinamice.
Selecţia textelor ficţionale constituie baza empirică a studiilor de caz din această
lucrare. Procesul de selecţie este realizat printr-o metodologie de grupare a autorilor (şi
tilurilor potenţiale) ce au fost premiaţi în circuitele internaţionale de ficţiune după 1980,
perioada ultimilor 35 de ani (considerată relevantă pentru romanul contemporan), rezultând
un inventar de aproape 900 de autori. În plus, apelez la baze de date internaţionale cu articole
ştiinţifice, cu recenzii literare şi cu referinţe bibliografice, pentru a seta o listă de autori şi
titluri ce sunt receptaţi de publicul larg şi de publicul specializat ca aparţinând segmentului de
producţie literară a romanului politic, rezultând un inventar de aproape 1300 de autori.
Intersecţia între cele două baze de date conduce la setarea unui număr de 90 de autori, cei ale
căror producţii culturale sunt receptate ca romane politice, dar care au fost şi premiaţi
internaţional în ultimii 35 de ani.
Regruparea listei de autori / titluri în funcţie de culoarul cultural de provenienţă este în

acord cu o teorie a spaţiului literar mondial (Pascale Casanova), în care lumea literară este un
spaţiu relativ unificat, dar în care se manifestă opoziţia dinamică dintre spaţiile literare
dominante şi cele dominate, rezultând texte globale sau nu, în funcţie de accentul ficţional în
direcţia globalităţii ori, dimpotrivă, în direcţia unui specific zonal, depăşind orizontul
naţional, fixând un specific postnaţional.
Matricea de testare a ipotezei de cercetare, ipoteză în care avansez o perspectivă de

contextualizare a ficţiunii politice în funcţie de culoarul cultural de provenienţă, utilizează
raportul global-zonal pentru relaţia de putere descrisă ficţional.
Această matrice de testare a ipotezei cercetării implică existenţa simultană a textelor

ficţionale globale cu textele ficţionale zonale, dar presupune un specific cultural al ficţiunii
puterii, specific global, pe de o parte, ori zonal (postnaţional), pe de altă parte, ce se exprimă
prin natura operatorului politic ce transformă evenimentele ficţionale în enunţuri (conform
metodei lui Michel Foucault de analiză discursivă).
Studiile de caz ce constituie componenta aplicativă a acestei lucrări presupun o

selecţie de texte ficţionale politice ai căror autori sunt reprezentativi pentru fiecare culoar
cultural de provenienţă, astfel încât să devină posibilă compararea între manierele de
reprezentare a relaţiei de putere pe culoarele culturale considerate (acestea fiind considerate
macroregiuni postnaţionale de geografie culturală: nord şi sud-european, nord şi sud-
american, nord şi sud-african, oriental), în registrul global-local al definirii relaţiilor şi
strategiilor de putere.
2. Literatura de specialitate
2.1. Primele definiţii şi delimitări ale ficţiunii politice ca obiect de studiu distinct
În textele ficţionale politice de după Primul Război Mondial, din prima parte a secolul
al XX-lea, politica a fost asociată temelor economice, diferenţelor de rasă şi gen, conflictelor
militare, dar şi celor legate de justiţie şi drepturi cetăţeneşti.
Definirea ficţiunii politice în limite foarte exacte este dificilă, un astfel de gen ficţional
nefiind clar impus în critica de specialitate, dar şi pentru că imaginaţia literară contextualizată
unei societăţi şi unor situaţii social-politice poate transforma o mare varietate de texte în
ficţiuni „politice”, în care relaţiile de putere, dramaturgia politică şi categoriile cu care
operează au mare vizibilitate discursivă.
Descendenţa ficţiunii politice moderne se află în romanul social al secolului al XIX-

lea, care a transpus literar viaţa socială a acelor perioade, din societăţile de referinţă ale
autorilor de texte politice. Ideile, valorile, acţiunile politice sunt relevate în ficţiunile cu
caracter politic din prima parte a secolului al XX-lea prin raportare imaginativă la
comportamentele şi percepţiile personajelor politice, la scenariile lor de putere, definind
psihologii individuale sau sociale, plasate în cadrele sociale şi istorice atent definite.
Ideile politice determină caracterul politic al ficţiunii
Între primele interpretări ale noţiunii de „ficţiune politică” se află clasica definiţie dată
de Morris Edmund Speare în lucrarea „Romanul politic: dezvoltarea sa în Anglia şi
America”1, publicată în 1924. Speare utilizează domeniul moralei sau didacticii ca pe un câmp
cultural al dezvoltării „ficţiunii politice”, interpretând astfel: „Ficţiunea politică este o operă
de ficţiune în proză, care se sprijină mai degrabă de idei decât pe emoţii, care este mai
degrabă o teorie despre conduita publică, despre propaganda de partid, reforma publică ori
vieţile personajelor guvernamentale”2. Sublinierea pe care o aduce Speare pentru prezenţa
ideilor în aceste texte ficţionale de conţinut politic conduce la ideea prezenţei teoriilor politice
sau a ideologiilor în textul ficţional. Studiul lui Speare enumeră între autorii ale căror texte
ficţionale sunt create în dimensiune politică pe: Benjamin Disraeli, Anthony Trollope, George
1
Speare, Morris Edmund (1924). The Political Novel: Its Development in England and in America,
Oxford University Press, New York
2
Speare, Morris Edmund (1924). The Political Novel: Its Development in England and in America,
Oxford University Press, New York, pag.29
Eliot, George Meridith, Humphrey Ward, H. G. Wells, şa. Este prima listă de autori de
ficţiuni politice, grupaţi într-un studiu dedicat acestui domeniu specific.
La scurtă vreme după apariţia studiului lui Speare, un alt critic american, H.A. Fisher
completa definiţia ficţiunii politice, arătând că: „se referă la sinele bărbaţilor şi femeilor
angajaţi în viaţa contemporană şi care discută idei contemporane”3. Observaţia esenţială adusă
de Fisher se referă la atributul de contemporan, definitoriu pentru explicarea modului în care
se desfăşoară relaţiile de putere, în acord cu cele mai actuale expresii ale scenariilor şi
jocurilor de putere, cele contemporane.
Romanul politic se referă la fenomene politice
Transformarea literaturii perioadei de început de secol al XX-lea, dinspre romantism şi

naturalism către perspectivele critice şi multiplu interpretative ale mijlocului secolului al XX-
lea, a condus şi la transformarea perspectivei analitice asupra ficţiunii politice. Joseph
Blotner, în amplul său studiu din 19664, a clasificat 138 de titluri de ficţiune în zece tipologii
de romane subsumate ficţiunii politice americane, axate pe câte un subiect central politic:
ß tânărul erou,
ß şeful politic,
ß fenomenul corupţiei,
ß ficţiunea viitorului fantastic,
ß politica feministă,
ß politicianul sudist,
ß fascismul american,
ß extrema dreaptă şi mccarthyism,
ß intelectuali în politică,
ß politica externă americană.
3
Fisher, H.A. (1928). The Political Novel, Cornhill Magazine, vol 64, pag.27
4
Blotner, Joseph (1966). The Modern American Political Novel, 1900-1960, University of Texas Press,
Austin, pag.7
Figura 1: Extras din tabelul „Publication Dates of Novels in This Study„ aparţinând
capitolului introductiv al studiului din 1966: „The Modern American Political Novel, 1900-
1960„, autor Joseph Blotner
Dificultatea definirii noţiunii de ficţiune politică este simultană cu complexitatea

definirii politicii ca acţiune umană şi obiect de studiu. Dacă prin referirea la cadrul acţiunilor
politice, la ideile şi valorile politice, identificăm relaţii de putere şi actori ai puterii, ştiinţele
politice urmăresc toate aceste relaţii, în practica guvernării sau în controlul şi administrarea
mijloacelor puterii. Ficţiunea politică va cuprinde, în acest fel, nu doar expresia acţiunilor
liderilor, ci şi a participării individuale sau de grup a cetăţenilor, cei care sunt personajele
comune implicate în producerea proceselor politice. Joseph Blotner nota astfel: „Cu toate că
omul politic, cel care legiferează, aplică legile şi garantează asupra funcţionării procesului
politic, este un personaj important, şi alţi participanţi la influenţarea deciziilor, cetăţeni ce iau
parte la procesul politic, sunt la fel de importanţi”5.
Blotner generalizează definirea conceptului de roman politic la textele în care: „se

descriu în mod direct, se interpretează sau se analizează un fenomen politic”6. Larga
generalitate a acestei definiri este prima expresie a extinderii sferei de cuprindere a noţiunii de
roman politic, o astfel de viziune adăugând spaţiu de cunoaştere în fondarea conceptului
complex de ficţiune politică.
Dacă, pe de o parte, complexitatea definirii noţiunii de ficţiune politică survine din

complexitatea manierelor de înţelegere a procesului politic, pe de altă parte chiar şi experienţa
umană proiectată ficţional este complexă şi integrată. Niciun comportament uman nu este
complet apolitic, chiar şi cele mai neutre poziţii şi conduite umane pot fi văzute într-o citire
politică, din această perspectivă deschizându-se perspectiva contemporană asupra ficţiunii
politice.
5
Blotner, Joseph (1955). The Political Novel, Double Day, New York, pag.2
6
Idem, pag.3
George Orwel, autor al unuia dintre titlurile de ficţiune politică situat probabil în topul
internaţional al vizibilităţii şi recunoaşterii (este vorba, desigur, de romanul „1984”),
confirmă perspectiva asupra complexităţii şi universalităţii ariei de cuprindere a politicului
ficţional, accentuând-o printr-o faimoasă figură de stil: „Opinia conform căreia arta nu are
nimic în comun cu politica este în sine o atitudine politică”7. Utilizând această perspectivă, au
luat naştere concepţiile critice de azi despre caracterul politic al literaturii, despre funcţia ei
socială, despre circulaţia bunurilor culturale şi semiotica politică a limbajului în romanul
contemporan. Separarea foarte îngustă a romanului politic în raport cu utopia, science-fiction-
ul, romanul istoric sau social, face parte acum dintr-o istorie incipientă a studierii ficţiunii
politice, demult depăşită.
În afară de dificultăţile reunirii complexe a mai multor categorii bine delimitate de

texte într-o familie mai amplă, a ficţiunii politice, se poate remarca şi o ultimă dificultate
aferentă definirii acestui domeniu ficţional global: identificarea conţinutului politic explicit al
acestor texte. Pentru că nu poate fi vorba nici de a găsi cadrele instituţionale ale politicii
organizate (de cele mai multe ori absente în romane), nici de a putea să fie folosită puterea
argumentului faptic şi verificabil, dintr-o realitate concretă. În cazul ficţiunii politice textele
sunt mai greu de indexat strict prin conţinutul explicit de tip politic, mai ales atunci când nu
dezbat extreme politice, situaţii şi discursuri ale radicalismului politic, ci sunt plasate în
zonele mediane ale centrismului politic, indiferent de criteriul aplicat pentru această
poziţionare.
Nu este lipsit de interes să trecem în revistă enumerarea de specii ale romanului ce se

pot grupa în domeniul global al romanului social-politic, conform enciclopediei „A Handbook
to Literature”8, ediţia 2000: political novel, governmental novel, tendentious novel, tendenz
roman, roman à these, thesis novel, didactic novel, ideological novel, novel with a purpose,
authoritarian novel, committed novel, novel of engagement, littérature engagée, engagé novel,
proletarian novel, marxist novel, materialist novel, radical novel, allegorical novel,
revolutionary novel, anti-war novel, futuristic novel, speculative novel, utopian novel,
dystopian novel, culturally critical novel, problem novel, propaganda novel, realistic novel,
naturalistic novel, picaresque novel of ideas, protest novel, historical novel, socialist novel,
anarchist novel, social protest novel, social mystery/crime novel, social satire, social morality
novel, social philosophy novel. Toate aceste variante de sub-genuri ori de nişe ale subiectelor
narative sunt considerate înrudite şi grupate în familia ficţiunii politice.
7
Orwell, George (1946), Why I Write, Penguin Books, London, pag.95
8
Harmon, William; Holman, C. Hugh; Thrall, William Flint (2000), A Handbook to Literature, Eighth
Edition, Prentice Hall, New York
2.2. Cercetarea avansată asupra conceptului de ficţiunie politică, perioada post-

război şi post Orwell, romanele feministe, ale dictaturii şi violenţei, ale mişcărilor sociale şi
ale globalizării
Critica şi analiza asupra literaturii ficţionale cu caracter social-politic face o distincţie

netă între perioada pre Orwell şi cea post Orwell, a doua etapă corespunzând perioadei de
după al doilea război mondial. Scriitorii au găsit noi formate de exprimare în noile etape ale
războiului rece şi demistificării, luptelor pentru drepturi civile, împotriva discriminărilor de
gen sau etnice. Multe tehnici ale dezvăluirilor şi interpretărilor politice ocupă în această
perioadă centrul de interes al acestor texte, utilizând satira, alegoriile, metaficţiunea, parodiile,
realismul magic, combinaţia de limbaje mai mult sau mai puţin standard sau colocviale.
Tehnicile naraţiunilor politice cuprind, în prima parte a acestei perioade, forme dure de
reprezentare a disperării faţă de despotisme, faţă de atrocităţi si faţă de crimele dictaturilor,
aşa cum sunt ele surprinse de Gabriel Garcia Marquez, Nadine Gordimer, Gunter Grass sau
Alexander Soljeniţîn. Aceste noi direcţii creative şi imaginative ale ficţiunilor politice post-
război, din a doua parte a secolului al XX-lea, sunt surprinse mai ales în cercetarea critică
americană, cea care dezvoltă cu predilecţie o disciplină de graniţă a studiului acestor texte,
între ştiinţele politice şi istoria critică a literaturii.
Romanul politic este definit chiar de public, este un produs socio-cultural
Unul dintre cercetătorii ce abordează într-o manieră foarte specializată domeniul

ficţiunii politice contemporane este Irwing Howe, prin lucrarea din 1957, „Politics and the
Novel'”9. Principala precizare metodologică adusă de Howe este aceea ce indică faptul că
dincolo de inconsistenţa unui domeniu foarte fluid al ideilor politice prezentate ficţional,
romanul politic este tratat ca atare şi de autor, şi de cercetător, dar şi de cititor, în postura sa
publică de interpret al constructului artistic cu conţinut politic, în acest fel textul devenind
interesant atât pentru studiul literar cât şi pentru cel al ştiinţelor politice. Această teză
metodologică punctează pentru prima dată linia noii discipline hibride, de graniţă, a analizei
critice asupra ficţiunii politice, domeniu nou în care studiul de critică literară conexează cu
analiza ştiinţei politice, rezultând un praxis de cunoaştere aplicată în domeniul bunurilor şi
simbolurilor culturale, al textelor ficţionale politice. Howe defineşte romanul cu referire la
acel text: „...în care ideile politice joacă un rol dominant, sau în care mediul politic este
setarea şi scena principală a naraţiunii, iar această centralitate a ideilor sau scenei politice nu
alterează în niciun fel modul de analiză al textului, într-un sens în care i-ar schimba
semnificaţiile sau ideile'”10. Continuarea acestei definiri conduce spre ideea că sensurile
discursivităţii politice din textul ficţional sunt percepute ca atare de către cititori, aceştia fiind
9
Howe, Irwing (1957). Politics and the Novel, Horizon Press, New York
10
Idem, p.17
cei care conştientizează natura ideilor politice narative. Prin urmare, sarcina dificilă a
autorului este de a seta narativ relaţia dintre idei şi experienţe, dintre ideologia teoretică şi
lumea sentimentelor, personajelor, dialogurilor şi scenelor discursive. Cititorii descifrează
apoi constructul discursiv, interacţionează la nivel microtextual dar şi la cel al ansamblului
textului, interpretând conţinutul, inclusiv sub aspectul său politic. Marele pericol care
planează în munca scriitorului în general, acela de a lăsa loc ideilor abstracte în textul scris,
este pentru cel care scrie romane politice aproape inexistent, textele politice având nevoie de
idei abstracte pentru a spune cititorului în mod direct care sunt acele idei centrale ce
catalizează acţiunile şi întreaga intrigă din jurul personajelor politice.
Romanul politic feminist este vocea raporturilor de dominare
În romanul contemporan, textul de ficţiune cuprinde scene şi personaje, relaţii şi roluri

net politice, poziţionate în politic. Aşa se întâmplă şi în cazul romanelor de gen, dominate mai
ales de către mişcările feministe din a doua parte a secolului al XX-lea. Drepturile femeilor,
raporturile personajelor feminine aflate în jocul şabloanelor sociale ale societăţii postbelice,
conduc la profilarea unor personaje feminine ce joacă roluri politice, reacţionând la
normativitatea socială din familie sau mediul public.
În antologia critică editată în 1986 de către Judi M. Roller11, axată pe literatura

feministă, se aduce un argument deseori invocat în studiile comparative ale textelor ficţionale,
acela al unei semnificative diferenţe între personajele feminine conturate de autori femei şi de
autori bărbaţi. Explicaţia acestor diferenţieri constă tocmai în decalajele de gen cu privire la
rolurile sociale şi contextele politice contemporane, percepţia socială asupra asimetriilor
dintre bărbaţi şi femei fiind sursă principală într-o întreagă serie de stereotipuri şi discriminări
sociale. Celebra Simone de Beauvoir sublinia faptul că femeia nu se poate opune adevărurilor
şi valorilor afirmate de bărbaţi, ea le poate doar nega. Iar Judi M. Roller arată că din
majoritatea textelor ficţionale având personaje centrale femei se pot extrage empiric observaţii
despre contextul social comun al existenţei femeii în diferite ţări, despre faptul că femeile
trăiesc în societăţi cu accente patriarhale, mai mult sau mai puţin, dar oricum, implicând un
anumit grad de discriminare faţă de femei. Având în vedere constanţa cu care tema
discriminării este comună romanelor feministe pentru cele mai multe dintre culturi şi ţări, se
poate accepta observaţia că aceste texte sunt mai puţin specifice în funcţie de aria culturală de
provenienţă, tratând discriminarea femeilor în acelaşi registru ideologic feminist, indiferent de
ţară sau regiune.
„Criticii au arătat faptul că în scrierile femeilor, în general, naţionalitatea nu

poate fi la fel de importantă precum este în alte romane, dar şi faptul că, în
general, experienţele umane ale femeilor sunt mai uşor de dezbătut între femei
11
Roller, M. Judi (1986), The Politics of the Feminist Novel, Greenwood Press, New York
aparţinând unor naţiuni sau culturi diferite, decât între femei şi bărbaţi. Iar
această experienţă comună a femeilor, internaţională, exprimată prin atitudinile
politice din scrierile feministe, conduce la concluzia că studiile critice asupra
literaturii feministe nu trebuie să se limiteze doar la scrierile aparţinând unei
singure zone naţionale sau culturale, ci se vor ocupa de texte provenind din
culturi diferite, unitare însă în privinţa sistemelor sociale patriarhale de
provenienţă. ”12
Chiar dacă motivaţiile în apariţia romanului feminist contemporan sunt diferite de la

caz la caz, se poate observa cu claritate faptul că romanele feministe ale secolului al XX-lea
conţin trăsături comune ce le accentuează caracterul politic, mai ales prin tipologia de grup
oprimat al comunităţii feminine. În multe astfel de texte, în care se discută situaţiile de criză
socială, de tip război, foamete, sărăcie extremă, este viu ilustrată discrepanţa dintre violenţa şi
gravitatea extremă a formelor de exprimare ale crizei şi potenţialul foarte limitat al femeilor
de a rezista acestui context, construind astfel discursiv un caz simbolic major al asimetriei
relaţiilor de putere, pe schema relaţională dintre bărbaţi şi femei. Structurarea puterii în
funcţie de relaţiile de gen este vizibilă şi accentuată în romanele feministe, dar şi explicată în
dinamica socială, în care grupul feminin este permanent minoritar, în sensul că este dominat
de grupul bărbaţilor nu ca număr, ci mai ales prin instrumentele de menţinere a dominaţiei,
între care percepţia superiorităţii şi controlului asupra normelor instituţionale este una dintre
cele mai active instrumente de influenţă ce asigură dominarea bărbaţilor.
Nevoia de schimbare socială, de reformare a sistemelor economice, sociale, politice,

sunt idei comune ale romanelor feministe, arată Judi M. Roller. Cu o rară excepţie majoră
(Doris Lessing), autoarele ce fac parte din curentul romanului feminist nu sunt comuniste,
însă cu siguranţă ideile textelor lor se află la intersecţia socialismului, umanismului şi
revendicărilor pentru o societate nouă, enunţând revendicări de cele mai multe ori rezonabile,
cărora li s-a răspuns prin reacţii convulsive ale vocilor publice masculinizate, indicând teama
faţă de schimbările radicale cerute în privinţa modului în care bărbaţii şi femeile gândesc unii
despre alţii, ori chiar despre ei înşişi.
Câteva dintre titlurile cuprinse în antologia semnată de Judi M. Roller sunt: Kate
Chopin, Trezirea (1899), Virginia Woolf, Orlando (1928), Agnes Smedley, Fiica Pământului
(1929), Christina Stead, Omul care a iubit pentru copii (1940), Mary McCarthy, Compania
(1942), Lillian Smith, Fructul străin (1944), Ann Petry, Strada (1946), Doris Lessing, O
căsătorie corectă (1954), Harriette Arnow, Păpuşarul (1958), Doris Lessing, Caietul galben
(1962), Margaret Atwood, Femeia comestibilă (1969), Doris Lessing, Orașul celor patru
intrări (1969), Erica Jong, Frica de zbor (1971), Helen Yglesias, Cum a murit (1971), Marge
Piercy, Mici modificări (1972), Judith Rossner, Privire pentru domnul Goodbar ( 1975),
Marge Piercy, Femeie la marginea timpului (1976), Alice Walker, Meridian (1976), Marilyn
12
Roller, M. Judi (1986), The Politics of the Feminist Novel, Greenwood Press, New York, p.4
French, Camera Femeilor (1977), Marilyn French, Sângerarea inimii (1980), Judith Rossner,
Emmeline (1980), Marge Piercy, Întâmplările vieţii (1982), Alice Walker, Violet (1982).
Din toate aceste exemple comentate critic, din colecţia de trăsături comune ale
romanelor feministe, se poate distinge cu uşurinţă trăsătura politică a apelului la idei şi valori.
La fel este şi în cazul teoriei care stă la baza acestor cărţi, feminismul, care se dovedeşte că
este în sine o ideologie. Fără această ideologie scriitoarele ficţiunilor politice feministe nu
aveau cum să lanseze aceste apeluri la idei şi valori de natură feministă. Romanul feminist
este scris de scriitoare feministe, iar caracteristicile acestui gen ficţional transmit ideologia,
orientarea politică şi valorile autoarelor lor. Politica factuală nu este în centrul romanelor
feministe decât în rare excepţii (o astfel de excepţie este Isabel Allende), însă apelul la valori
precum libertatea, independenţa sau umanismul antirăzboinic implică raporturi politice,
uneori chiar antipolitice, descriind relaţiile de putere dintre grupurile bărbaţilor şi ale
femeilor. Analiza stilistică este legată de analiza politică, iar noua teorie critică asupra
romanului feminin este, cu siguranţă, o componentă cheie în teoria romanului politic
contemporan. Antologia semnată de Judi M. Roller debutează cu un prim text scris cu câţiva
ani înainte de începutul secolului al XX-lea, e vorba de Trezirea, de Kate Chopin, pentru că
acest exemplu este considerat un bun precursor al seriei consacrate de romane feministe
moderne şi contemporane, în acest text identificându-se multe dintre caracteristicilor
ideologiei feministe. Este un studiu de caz relevant pentru tema raportului dintre unitatea
rolurilor femeii şi fragmentarea lor în viaţa de zi cu zi, temă reluată în multe dintre romanele
feministe de mai târziu.
Ipostaza autorială a alegerii temei şi stilisticii pentru romanul feminist este în sine un
act politic, o arată seria de texte analizate de Judi M. Roller, urmată mai apoi de alţi
cercetători ai literaturii feministe.
Romanul politic feminist este într-o în relaţie expresivă cu contextul social-politic
Literatura feministă de după 1970 avansează printr-un al doilea val de scriitoare, a

căror texte sunt analizate de Maria Lauret în 1994, în studiul13 său de anvergură. Printre
scriitoarele considerate se află Alice Walker, Rita Mae Brown, Kate Millett, Alix Kates
Shulman, Marilyn French, Marge Piercy, nume care au contribuit la reinventarea romanului
feminist ca un roman al eliberării, scriitoarele călăuze ale feminismului american fiind
deschizătoare de drumuri în eliberarea de dublele standarde masculine din literatură şi
politică. Iar impactul cel mai important pe care l-a avut curentul feminist din literatura
contemporană a fost cel al schimbărilor culturale. După douăzeci sau chiar treizeci de ani de
literatură feministă, subliniază Maria Lauret, critica aparţinând acestui curent s-a întors înspre
ea însăşi, reformulând anumite întrebări de principiu cu privire la ipotezele anterioare despre
13
Lauret, Maria (1994), Liberating Literature:Feminist Fiction in America, Routledge, New York
categoria universală de „femeie”, despre natura limbajului şi a reprezentării, precum şi despre

estetica feminină. Realismului feminist i s-au ridicat mai multe întrebări, mai ales cu privire la
faptul că nu reuşeşte să iasă din construcţiile convenţionale ale percepţiilor sociale. Apar
astfel noi forme de expresie ficţională, ca de pildă valorizarea politică a experienţelor
feminine în raport cu corporalitatea, iar mai apoi concepţii poststructuraliste feministe.
Anti-realismul se dezvoltă ulterior în literatura şi critica feministă, realismul fiind

văzut ca un format conservator, în care noţiunile tradiţionale sunt luate ca atare doar pentru
că sunt considerate ca aparţinând realului. În această direcţie de studiu se îndreaptă şi lucrarea
realizată de Maria Lauret, care se bazează pe noile descoperiri ale criticii feministe
psihanaliste şi poststructuraliste, pe concentrarea asupra textualităţii şi a subiectivităţii
feminine, aceste premise fiind văzute ca destul de solide pentru a revitaliza semnificaţiile
politice ale ficţiunii feministe.
Noua abordare în studiul textelor feministe presupune analiza acestora în paralel cu

ficţiunile ce au ca subiect mişcări sociale diverse, cu scopul de a compara şi a găsi
similarităţile între curentul ficţional al mişcărilor sociale şi cel al romanelor feministe. Este o
nouă direcţie în studiul romanului feminist, care pare să producă includerea romanelor
feministe în grupul textelor contestatare caracteristice grupurilor non-dominante. Iar
caracteristica esenţială identificată textelor feministe este cea de discurs cultural-politic non-
hegemonic. Mergând în aceeaşi direcţie de opoziţie cu discursul hegemonic, literatura
autoidentificată de clasă sau de rasă deţine caracteristici comune cu cea feministă. La acest
moment al transformării criticii asupra literaturii feministe, văzută ca o „mişcare cultural-
contra-hegemonică”14, se conturează o dispută teoretică între curentul criticii literare, ce
asimilează ficţiunea feministă între curentele contestatare provenite din diversele tipuri de
mişcări sociale şi curentele ce localizează cultural literatura feministă. Autoarea antologiei,
Maria Lauret, este apărătoare a celui de-al doilea punct de vedere, accentuând faptul că dacă o
literatură este politică, atunci ea tratează politic, ideologic, în opoziţie specifică, agenda de
subiecte construite politic în discursul public al acelei societăţi. Cu alte cuvinte, relaţia între
literatura feministă şi dominantele cultural-politice ale societăţii este primordială. Modul în
care s-a dezvoltat cel de-al Doilea Val al literaturii feministe americane demonstrează această
legătură: de la defensiva feminismului în faţa fenomenelor de recesiune economică şi
ascensiune a noii drepte, până la istoria de eliberare a femeilor şi pentru respectarea
drepturilor civile, de la mişcările de culoare şi până la cele ale noii stângi. Deconstrucţia
naraţiunii literare se face prin apelul la contextul cultural-politic din societate, astfel că
romanul politic este văzut ca într-o dinamică directă cu politica, într-un balans permanent pe
relaţia cultură-societe-politică. Cheia de descifrare este modul în care ficţiunea politică
feministă oferă viziuni şi definiţii contra-hegemonice în raport cu cultura oficială şi politica
tradiţională. Caracterul politic al romanelor feministe nu provine din modul în care este
14
Idem, p.6
căutată individualitatea, unicitatea şi universalitatea subiectivităţii feminine, nu constă în

răspunsul la întrebarea „cum am devenit propria mea persoană, ca femeie”, ci în revendicarea
nevoii de schimbare socială radicală, indiferent cum este văzut viitorul, în consens utopic sau
în dezbatere conflictuală (între sexe, rase, clase). Romanul feminist este în această perspectivă
un roman ideologic, adică profund politic.
Romanul politic cu sens ideologic explicit, cu tuşe foarte puternic subliniate în textele
ficţionale, acolo unde intră în scenă personaje angrenate în fenomenologiile protestelor şi
conflictelor sociale, având stări psihologice accentuate, acest tip de text îşi găseşte expresia şi
în romanele de dezvăluire şi denunţ cu privire la violenţe şi atrocităţi petrecute în secvenţe
istorice decupate din trecutul apropiat sau proiectate unui posibil curs al viitorului.
Romanul cauzei abstracte şi al idealului nedeclarat: romanul anti-abuz, romanul

crimelor politice şi de război, romanul dictaturii, romanul postcolonial, romanul
„cortinei de fier”
Distribuţia şi echilibrul relaţiilor de putere dintr-o comunitate sau societate reprezintă

un set constant de idei prezente permanent în romanul politic, spune Robert Boyers. Atât
scriitorul cât şi personajele sale au raportări politice faţă de tensiunile şi conflictele din
societate. Rolurile descrise ficţional în aceste texte sunt explicit legate de evoluţia contextului
social-politic în care se desfăşoară scenele romanului. Întreaga scenografie din lumea comună
descrisă ficţional arată în aceste texte o proiecţie a speranţei şi transformării sociale, dinspre o
societate decăzută sau în degradare, spre una idealizată, gândită şi umanizată de imaginaţia
personajelor. Robert Boyers notează observaţii cheie cu privire la ideile politice permanent
prezente în romanul politic, interiorizate de cititor în experienţa cu textul: „dacă există într-un
roman o proiecţie şi o circumstanţă ideologică mai puternică decât în alt roman, atunci tocmai
această experienţă cu această lucrare va face diferenţa de experienţele noastre cu alte lucrări,
ce nu sunt din categoria romanului politic”15
. Iată titlurile pe care studiul le ia în considerare, iar ele sunt exemple vii pentru
experienţa aparte pe care cititorul o are atunci când identifică ideile politice din ele:
o Miguel Angél Asturias, El Señor Presidente (1946);

o Alejo Carpentier, Reasons of State (1974);
o Gabriel García Márquez, The Autumn of the Patriarch (1975);
o Nadine Gordimer, Burger's Daughter (1979);
o Günter Grass, The Tin Drum (1959);
o Günter Grass, Cat and Mouse (1961);
o Günter Grass, Dog Years (1963);
15
Boyers, Robert (1987), Atrocity and Amnesia: The Political Novel since 1945, Oxford University
Press, New York, p. 8
o Graham Greene, The Heart of the Matter (1948);

o Graham Greene, The Quiet American (1955);
o Graham Greene, The Comedians (1966);
o Graham Greene, The Honorary Consul (1973);
o Milan Kundera, The Joke (1967);
o Milan Kundera, The Book of Laughter and Forgetting (1979);
o V. S. Naipaul, A Bend in the River ( 1979);
o Jorge Semprun, The Long Voyage (1963);
o Jorge Semprun, What a Beautiful Sunday! (1980);
o Aleksandr Solzhenitsyn, The First Circle (1968);
o George Steiner, The Portage to San Cristobal of A.H. (1979);
În toate aceste texte referenţiale, experienţa cititorului în raport cu ideile din centrul de
interes descris ficţional este o experienţa politică, pentru că priveşte întreaga tensiune dintre
personaje, situate în societate. Fie că este vorba de violenţele şi crimele pe care s-au sprijinit
progresele politice din Africa de Sud, la Nadine Gordimer, fie că este vorba de abisul
holocaustului din cel de-al doilea război mondial, la Jorge Semprun, ori de tranziţiile
emigrantului est-european, la Kundera, experienţa cititorului în raport cu microimpresiile
create de scenele personajelor ficţionale este una puternic impregnată cu trimiteri spre valori
şi norme sociale, culturale, morale, estetice, pierdute sau câştigate, menţinute sau dispărute în
timpul luptelor de putere şi conflictelor prezente în aceste texte. Încercând clasificarea acestor
trimiteri, Boyers face referire şi la un ideal nenominalizat în textul ficţional, o cauză abstractă
care este subînţeleasă în scenografia şi intriga textului respectiv, aceasta fiind aspiraţia de tip
politic pe care o revendică postura scriitorului de romane politice. Ultimul capitol al studiului
„Atrocity and Amnesia: The Political Novel since 1945” cuprinde un format neconvenţional
de dialog cu scriitorul Milan Kundera, în care Boyers pledează pentru a numi opera
scriitorului ceh drept roman politic, în contextul polemicilor la care chiar Kundera a
participat, în care acesta a sugerat că nu a trasat intenţionat un caracter politic textelor sale,
neavând obiective politice ca scriitor. Aici Boyers insistă argumentat prin trimiterea la
obsesiile ce apar în textele lui Kundera, cele care indică acea cauză abstractă ce este de natură
politică, în cazul autorului ceh fiind vorba despre raportul politic est-vest-european proiectat
în experienţele emigrantului est-european plecat în vest, de lupta memoriei împotriva uitării.
Interesul lui Robert Boyers pentru textele ficţionale ce descriu regimuri politice
autoritariste ori în curs de democratizare şi figuri politice din toate tipologiile a fost dublat şi
prin alegerea altor texte, care, în schimb, sunt privite ca având conţinut politic doar în plan
secundar, facilitând însă o perspectivă comparativă, dând mai mult sens concluziilor despre
nucleul politic al romanelor. Astfel, într-un al doilea studiu pe care l-a realizat Boyers, sunt
considerate texte cu centrare politică foarte bine marcată (de Augustor Roa Bastos sau Mario
Vargas Llosa), dar şi altele, considerate mai volatile (Kafka, Naipaul, Coetzee), cercetătorul
păstrând un ton minimalist şi să evitând o „temă globală a acestui studiu, o definiţie asupra
naturii romanelor care se ocupă cu politica”16. Această nouă perspectivă, mai detaşată şi mai
puţin dominantă, se apropie de individualismul metodologic, cu o doză de interpretare
situaţională considerabilă a fiecărui text în parte.
Curentele critice ce interpretează literatura contemporană dezbat, din nou, dacă

literatura trebuie sau nu să fie politică. Dacă politica presupune un conflict de reprezentări,
unele mai conservatoare şi altele mai progresiste, grupajul acestor reprezentări generează un
ansamblu de texte, de retorici ce pot genera ţeluri sociale. Această înţelegere conduce la
confirmarea ideii de text politic. Barbara J. Eckstein este în această linie de gândire şi spune
că „dacă politica este utilizarea de limbaj, cu sau fără violenţă, limbajul este atunci utilizat în
producerea raportului de putere”17. Cu toate că limbajul nu este în sine o manifestare radicală,
el poate exprima atitudini politice radicale. Tema radicalismului şi a ideologiei schimbării
este interesantă şi actuală, iar Barbara J. Eckstein o identifică în trei ipostaze ale pericolului
prezente în romanul politic contemporan:
o Cursa armelor nucleare;

o Violenţa şi inechitatea, perpetuate prin mituri despre rasă, sex,
clasă sau etnie;
o Criza măsurilor pentru administrarea ecologică a mediului.
Aceste trei ipostaze ale pericolului sunt surse ale textelor politice contemporane
aparţinând curentului radical, cel care oferă ideile politice cheie despre eliberare şi schimbare.
Relaţia cu statul, discriminările şi politicile de asimilare, înstrăinarea, sunt teme derivate, la
care fac trimitere autori precum Milan Kundera, J.M. Coetzee, Nadine Gordimer, Ibuse Msuji
sau John Hawkes, a căror texte sunt studiate de către Barbara J. Eckstein.
Şi densa literatură postcolonială contemporană grupează texte ale eliberării, politice

prin chiar reprezentările şi imaginile pe care le propune despre politică. Cercetătoarea
Deepika Bahri, autoare a unei cercetări18 longitudinale asupra contribuţiilor postcoloniale,
trece în revistă cele mai importante teme ale studiilor postcoloniale, având ca principal câmp
de interes relaţiile de putere în contextul colonial şi post colonial: cum a afectat colonialismul
populaţiile colonizate, cum au fost influenţate educaţia, ştiinţa şi societatea, cum sunt afectate
deciziile de dezvoltare şi modernizare de trecutul colonial, care au fost formele de rezistenţă,
cum se formează identitatea postcolonială după plecarea colonizatorilor?
Deepika Bahri selectează şase texte esenţiale ale literaturii postcoloniale dintre 1975 şi
1997, scrise de Rohinton Mistry, Salman Rushdie şi Arundhati Roy, prin care face analiza
geoculturală asupra curentelor radical politice postcoloniale19. Întrebările de atmosferă ce
16
Boyers, Robert (2005), The Dictator's Dictation: The Politics of Novels and Novelists, Columbia
University Press, New York, p.14
17
Eckstein, J. Barbara (1990), The Language of Fiction in a World of Pain: Reading Politics as
Paradox, University of Pennsylvania Press, Philadelphia, p.8
18
Resursă web consultată în august 2016: emory.edu/postcolonialstudies
19
Eckstein, J. Barbara (2003), Native Intelligence: Aesthetics, Politics, and Postcolonial Literature,
University of Minnesota Press, Minneapolis
însoţesc analiza acestor texte fac apel la Teoria Critică a Şcolii de la Frankfurt, care acredita
sfârşitul artei autonome, mai actuală ca oricând în relaţie cu romanele politice postcoloniale, a
căror capacitate de contestare şi eliberare este vădit încorsetată prin înscrierea în canoanele
clasice ale succesului literar. În direcţia consideraţiilor formulate de T. Adorno, W. Benjamin
şi H. Marcuse, studiul face analiza modului în care textele postcoloniale conţin seturi
ideologice, dacă şi cum conţin acestea trimiteri la practică şi acţiune politică, dacă se poate
evalua o dimensiune estetică a acestei literaturi şi în ce măsură contribuie aceasta la rolul
social pe care îl joacă textele. Subliniind concepţia lui T. Adorno despre faptul că lucrarea de
artă devine cunoaştere doar ca o totalitate, nu în intenţiile sale individuale, analiza textelor
postcoloniale indică dialectica unei dinamici ce le plasează între schimbarea socială şi
medierea artistică. Aceste produse artistice sunt privite critic prin analiza tensiunii dintre
poetic şi socio-politic, situarea romanelor politice în logica pieţei capitaliste definindu-le
statutul conflictual. Chiar din această tensiune reies întrebările rolului ideologic al acestor
texte: Ce fel de lume, nealiniată raţionalităţii convenţionale, se sugerează ca ideal prin aceste
texte? Ce provocări sau limite arată în raport cu acest ideal politica prezentă? Răspunsurile
sunt condiţionate şi de observaţia interesantă (ce poate să fie translatată şi altor cazuri de texte
identitare) cu privire la faptul că modelul unei „estetici geopolitice”, impus de literatura
postcolonială, alterează capacitatea acesteia de a rămâne localistă şi de a contribui la un
proiect politic.
Un exemplu alternativ faţă de postcolonialism, în care construcţia ficţiunii politice

este corelată imaginarului colectiv şi dinamicii sociale, este dat de reflectarea în textele
ficţionale ale subiectelor politice din spatele viziunilor universale construite în timpul
„războiului rece”, de-o parte şi de alta a „cortinei de fier”, adică în blocul est-european şi în
cel vest-european. Sorin Radu Cucu analizează în studiul20 său din 2013 modul în care s-au
dublat prin ficţiuni politice proiecţiile celor două viziuni universale ce funcţionau în cele două
blocuri despărţite de „cortina de fier”, în blocul estic – justiţia socială – şi în cel vestic –
libertatea. Aceste romane arată cum s-au destrămat promisiunile modernităţii în ambele părţi
ale cortinei de fier din timpul războiului rece, când nici mitologia justiţiei sociale şi nici cea a
libertăţii nu reuşesc să reziste în faţa destrămării idealurilor de secularizare, autonomie şi
drepturi civile. Discursurile universale s-au transformat în teme precum cele legate de bomba
atomică, procesele staliniste, propaganda anticomunistă, teroarea totalitară, operaţiunile
secrete militare sau politica neoficială. Între filosofia politică a unei societăţi şi scrierea
politică a acesteia, între imaginaţia şi dialogul unei perioade istorice, negocierea şi schimbul
de reprezentări pot arăta cum s-a transformat societatea. Textele scrise de Milan Kundera,
Danilo Kis, Ismail Kadare, sau Philip Roth, Robert Coover şi Don DeLillo arată că în spatele unei
oficiale teze universaliste despre lumea politică, teza libertăţii în vest şi teza justiţiei sociale în est,
în spatele politicii dominante şi generice, au avut totuşi valoare de reprezentare socială alte teme
politice nişate: propagandă, totalitarism, teroare, ameninţare nucleară, teme ale cortinei de fier.
20
Cucu, Sorin Radu (2013), The Underside of Politics: Global Fictions in the Fog of the Cold War,
Fordham University Press, New York
Romanele politice ale mişcărilor sociale: ecofeminismul, politeratura, text şi

pretext, romanul înstrăinării
Între zonele tematice ale textelor ficţionale contemporane se află şi aceea în care ideile
şi mediile politice se dezvoltă în contextele prielnice mişcărilor sociale. Această faţetă a
dinamicii sociale, descrisă prin fenomenul mişcărilor sociale, poate să răspundă uneia dintre
provocatoarele întrebări ridicate în faţa imaginaţiei scriitorilor de ficţiuni politice: poate un
text politic ficţional să creeze acele ferestre de înţelegere prin care se pot identifica aşteptările
sociale referitoare la cum vor evolua societatea, mediul social, fenomenul puterii şi percepţiile
actorilor politici implicaţi? Întrebarea face trimitere la diversitatea de genuri ficţionale de
anticipaţie ştiinţifico-fantastică, intrigă poliţistă sau spionaj, fantezie şi viitor utopic sau
distopic, dar şi la balansul postmodern al planurilor şi scenariilor din romanul contemporan.
Dubla relaţie în discuţie, aceea dintre noua teoria literară şi acţiunea politică exprimată
în mişcări sociale, cât şi aceea dintre teoriile mişcărilor sociale şi practica
poststructuralismului, istorismului, feminismului şi neomarxismului, dublul sens al acestor
influenţe contemporane este în atenţia lui Thomas Vernon Reed, în studiul său dedicat
politicii literare şi poeticii mişcărilor sociale americane21. Studiul introduce chiar termenul de
„politeratură”, prin analiza a patru romane ce trimit la mişcările sociale americane de
combatere a rasismului, sexismului şi inegalităţilor economice, iar noua grilă de interpretare a
textului este în mod cert utilă pentru depăşirea unor inconstanţe şi blocaje retorice ale acestor
mişcări sociale. Primul exemplu, romanul de non-ficţiune publicat de Norman Mailer în 1968,
„The Armies of the Night”, îşi are centrul de interes în relaţia dintre protestatari şi guvern, în
cadrul mişcărilor de contestare a prezenţei americane în războiul din Vietnam, iar în ideile
sale centrale apare premisa unei stări de schizofrenie socială americană. Al doilea, romanul
scris de scriitorul James Agee alături de fotograful Walker Evans, „Let Us Now Praise
Famous Men”, a fost inspirat de mai multe documentare realizate pentru Revista Fortune,
despre viaţa unor familii de agricultori din America de Sud din timpul Marii Depresiuni, în
1939, insistând pe chipurile sărăciei extreme ce dominau sudul ţării, într-o perioadă a
programului anti-sărăcie New-Deal al preşedintelui american Franklin Roosvelt. Al treilea
roman este dedicat mişcărilor anti-segregaţioniste ale populaţiei afro-americane la începutul
secolului al XX-lea. „Invisible Man” este scris de Ralph Ellison în 1952, este conceput cu
directă trimitere la mişcarea socială şi intelectuală a afro-americanilor, la politicile reformiste
iniţiate de Booker T. Washington, acţiunea şi cadrele dialogale ale textului fiind îndreptate
spre studiul identităţii şi individualităţii persoanelor de culoare, într-un timp al schimbărilor
sociale accentuate. Ultimul text este „Women's Pentagon Actions of the early 1980s”, un
exemplu considerat relevant pentru modul în care acţiunea colectivă a grupurilor feminine
antimilitariste din anii '80 a constituit un model de acţiune teatrală radicală şi a fost
precedentul ce a inspirat o nouă direcţie a politicii de stânga, cu ramificaţii în mişcările
21
Reed, Thomas Vernon (1992), Fifteen Jugglers, Five Believers: Literary Politics and the Poetics of
American Social Movements, University of California Press, Los Angeles
feministe şi în emergenţa noului ecofeminism. Acest exemplu de mişcare socială,

ecofeminismul antimilitarist american, este considerat de către Thomas Vernon Reed ca foarte
important atât pentru modul în care un curent politic (al Noii Stângi din anii '80) a influenţat
acţiunile unei mişcări sociale, dar şi pentru modul în care o ramură feministă din cadrul
mişcărilor contestatare poate să contribuie la formarea unor noi poziţii cheie ale teoriei
politice.
Situarea studiilor ce analizează legătura dintre ideile politice ale textelor literare şi
sursele conceptuale ale mişcărilor de schimbare socială, în ambele sensuri şi contribuţii, este
de inspiraţie politică de stânga, orientată spre studiul inechităţilor, al dezechilibrelor sociale,
al diferenţelor de percepţie şi reprezentare asupra grupurilor minoritare ori dominate. Stânga
politică a inspirat mai multe etape şi perioade de manifestare ale mişcărilor sociale, dar şi
invers, acţiunile de protest s-au maturizat în forme de gândire politică. Acesta este una dintre
concluziile studiilor în care s-a cercetat relaţia dintre textele politice şi mişcările sociale.
Un exemplu din categoria studiilor exploratorii de acest tip, în care se dezbat efectele
sociale şi politice, dar şi tendinţele de schimbare socială ce îşi au inspiraţia din unele texte
prestigioase cu conţinut politic, este şi studiul lui Michael Hanne, „The Power of the Story:
Fiction and Political Change”22. Prin note de analiză critică elaborate pe marginea a cinci
ficţiuni politice considerate clasice, studiul caută să depăşeasă nivelul primar al consideraţiilor
empirice despre forma în care evenimentele şi acţiunile sociale pot să fie influenţate de
ficţiuni narative. Intersectţia elementelor de teorie politică actuală cât şi a acelora de teorie
istorică despre mişcările şi schimbările sociale ce au fost concomitente sau imediat ulterioare
apariţiei textelor politice considerate, oferind deschideri mai ample decât cauzalităţile directe.
Cele cinci texte prin care se exemplifică relaţia dintre schimbarea socială şi forţa de influenţă
a romanului politic sunt scrise de autori reprezentativi ai domeniului: Ivan Turgenev
(„Povestirile unui vânător”), Harriet Beecher Stowe („Coliba unchiului Tom”), Ignazio Silone
(„Fontamara”), Alexander Soljeniţîn („O zi din viața lui Ivan Denisovici”) şi Salman Rushdie
(„Versetele satanice”). Cazul foarte cunoscut al controversei născute în jurul romanului
„Versetele satanice” impune aduce în dezbatere întrebarea cheie cu privire la modul în care
poate fi evaluat impactul politic al unui roman şi a gradului în care acest roman ajunge să
transmită idei politice. Rezultatul analizei arată faptul că textul ca atare primeşte valoare de
influenţă publică atunci când apariţia sa vine într-un context social-politic permeabil ideilor
transmise ficţional, rolul textul fiind mai ales de simptom al unei crize politice ce îşi poate
găsi rezolvare prin schimbarea socială. Citatul dat despre forţa textelor este pe deplin
edificator: „O carte bună...este precum o armă, un instrument de forţă ce determină ca visele
de azi să devină realitatea de mâine (cit.Roger Garaudy)”23
. La această observaţie se adaugă şi aceea că utilizarea ideilor din textele ficţionale
22
Hanne, Michael (1994), The Power of the Story: Fiction and Political Change, Berghahn Books,
Providence, RI
23
Idem, p.3
poate să îmbrace diferite forme, prin manipularea lor de către diferite grupuri sau baricade
politice aflate în conflict, paradox întâlnit în multe situaţii. Deşi nu se poate pune la îndoială
postura autorială a lui Salman Rushdie, care în anumite episoade ale textului invocat atacă
satiric bigotismul religios şi politic, el totuşi neagă un atac deschis asupra Islamului. Modul în
care este citit un text ficţional politic din interiorul diverselor grupuri etnice, religioase,
politice sau minoritare, arată că nu se poate vorbi de o singură direcţie a influenţei textelor
asupra mişcărilor sociale. Mai mult, studiul deschide şi o dezbatere nouă, a reacţiei şi
atitudinilor politice manifestate de publicul care nu citeşte un text sub motivul dezacordului
fundamental cu ideile atribuite public acestui text, o reacţie net politică, bazată pe conflicte
ideologice. Comentariul la acest text al lui Salman Rushdie se deschide cu întrebarea cheie
despre legătura dintre text şi schimbare: „Istoria imită ficţiunea? Este uneori destul de dificil
de a spune care dintre secvenţe este mai bizară: romanul lui Rushdie, Versetele Satanice, ori
unul sau altul dintre evenimentele produse după publicarea romanului, cele care s-au derulat
pe parcursul a peste cinci ani, cunoscute drept „Afacerea Rushdie”. Aici sunt incluse
demonstraţii publice de furie ale celor din comunităţile de imigranţi musulmani din Marea
Britanie, cererea mai multor guverne din ţări islamice pentru interzicerea cărţii, revoltele din
India şi Pakistan, în care au fost ucise zeci de persoane, emiterea declaraţiei religioase formale
de către ayatolahul Khomeini împotriva lui Rushdie şi a romanului său, recompensele propuse
de către organizaţii iraniene şiite pentru uciderea lui Rushdie şi refugierea imediată a
scriitorului sub protecţia poliţiei.”24
Acest curs al evenimentelor legate de apariţia unei cărţi a transformat textul într-un
pretext al disputelor politice, la care au participat mult mai mulţi actori decât cititorii direcţi
ce l-au parcurs. Valoarea politică a textului a crescut chiar prin incidenţa lui în mijlocul
faliilor de tensiune socială acumulată în societate, care s-au confirmat astfel. Puterea de
influenţă pe care o demonstrează textul se explică prin faptul că percepţiile publice şi
reprezentările asupra marilor procese de schimbare socială şi politică sunt, aidoma
povestirilor ficţionale, tot discursive, conţin tot discursuri publice despre semnificaţiile
acţiunilor colective. Forma narativă de explicare a politicului face parte din universalul
conţinut narativ, prezent întotdeauna în istorie, în fiecare epocă. Actul de a povesti poate fi
văzut ca act de exercitare a puterii, a controlului prin seducţie, un instrument de negociere
între discursul public şi naraţiunea individuală, această negociere a perspectivelor aducând un
anumit tip de ordine în experienţa umană, influenţând prin sedimentare colectivă ideologia
dominantă. Povestirile politice fac referire la visele, speranţele şi angoasele faţă de un viitor
necunoscut, tot aşa de mult precum o fac cu privire la amintirea trecutului. Povestirea este un
instrument de cunoaştere umană.
Îndepărtându-se de perspectiva asupra romanului politic văzut ca text al fenomenelor

şi evenimentelor politice, Stuart A. Scheingold defineşte în studiul25 său din 2010 obiectul
24
Ibidem, p.191
25
Scheingold, A. Stuart (2010), The Political Novel: Re-Imagining the Tiventieth Century, Continuum,
New York
central al romanului politic prin identificarea sentimentului înstrăinării şi dezangajării

politice. Această caracteristică este situată în textele postbelice ale modernităţii târzii, când
războiul, holocaustul, birocraţia, tehnologizarea, individualismul liberal, sunt coordonatele
acestei lumi de final al secolului al XX-lea şi de început al secolului al XXI-lea. Războiul
total provoacă distrugerea treptată a instituţiilor politice, cu consecinţe profunde în planul
înstrăinării oamenilor. Exemplele date sunt studiate în dimensiune individuală şi comunitară.
În acest context sunt analizate texte ale autorilor ce completează seria ficţiunilor politice
moderne: Franz Kafka, Pat Barker, Kurt Vonnegut, Joseph Heller, Dalton Trumbo.
Influenţa romanului politic în dezvoltarea teoriilor politice moderne şi a teoriilor

alegerii morale
Situate azi într-un context multidisciplinar de studiu şi într-o polifonie a vocilor ce

vorbesc despre ideile politice, ştiinţele sociale sunt astăzi în faţa provocării de a se dezvolta
prin preluarea şi integrarea în corpul ştiinţei politice a celor mai noi achiziţii venite din sfere
ale cunoaşterii dintre cele mai diferite, de la analiză statistică sau psihologie socială, până la
studiile calitative asupra ideilor politice din textele romanelor. Piesele comune ale acestui
mutidimensional interes pentru politică sunt chiar noţiunile ce privesc doctrinele politice ori
manifestările politice ale comunităţilor, cum ar fi naţionalismul, liberalismul, viziunile de
societăţi utopice, ori chiar metateoria despre rolul ficţiunilor şi teoriei în dezvoltarea gândirii
politice. John Horton şi Andrea T. Baumeister îşi denumesc studiul apărut în 1996 chiar
„Imaginaţia politică şi literatura”26, propunând un cadru de analiză al relaţiei dintre textele
politice şi corpul de cunoştinţe politice disponibil într-o societate. Printre teoreticienii din
ştiinţele politice a căror perspective sunt dezbătute se află Richard Rorty, Alasdair McIntyre,
Charles Taylor şi Martha Nussbaum.
Argumentul principal ce a fost invocat pentru înţelegerea transferului între literatură şi

teoria politică este unul care se referă la unitatea ideatică şi de acţiune caracteristică umanului,
relativ neglijată şi dezavantajată de ultraspecializarea din cunoaşterea ştiinţifică. Mai ales în
cazul ştiinţelor sociale, care îşi extind cunoaşterea spre subiecte individuale, deşi unitatea
vieţii sociale este incontestabilă, revine permanent presiunea epistemologică a nevoii de
recorelare între puncte de vedere diferite, discipline de ramură sau specializări înguste, pentru
o cât mai cuprinzătoare abordare a fenomenelor sociale. În acelaşi fel poate fi înţeles şi
impasul teoriei politice în secolul al XX-lea, când superspecializarea reţelelor de studiu
specifice acestei ramuri a ştiinţelor sociale a indus o anume anomie a cercetătorilor faţă de
societatea în care se află. Iar preeminenţa ştiinţelor fizice faţă de cele sociale au impus o
tendinţă suplimentară în corpul ştiinţelor sociale, aceea de a căuta tot mai mult dovezile
ştiinţifice cantitative şi testările practice ale ideilor politice, limitându-se drastic
26
Horton, John; Baumeister, Andrea T. (1996), Literature and the Political Imagination, Routledge,
New York
recunoaşterea viziunilor noi din ştiinţele sociale. Capitalizarea adevărului despre realitate în
sfera ştiinţifică a demonstrabilului experimental, alături de specializarea cercetării ştiinţifice,
au modelat intelectual lumea occidentală, dar au impregnat şi filosofia, teoria politică,
literatura şi critica, care au fost împinse, drept consecinţă, spre consolidarea graniţelor dintre
ştiinţe.
Şi totuşi, transferurile, împrumuturile şi influenţele naturale ce au loc între ideile din

imaginarul ficţional şi teoria politică nu pot fi complet neglijate, ele producând descoperiri,
experienţe, proiecţii noi şi cunoaştere, până la urmă.
Filosofia şi filosofia politică s-au distanţat apreciabil în secolul al XX-lea de posibilele

concretizări ale principiilor moralităţii politice, într-un timp al dezacordurilor şi crizelor
sociale, al unei politici dominate de relaţiile de putere dintre grupuri dominante şi feluritele
grupări sau comunităţi aflate în poziţie minoritară. Filosofia politică s-a subordonat tot mai
mult filosofiei ca întreg, adâncindu-se într-un moralism abstract, universal şi anistoric.
Filosofia politică a grupat o serie de deziderate morale, de cele mai multe ori fiind prea vag
conectată la lumea politică pe care o percepem în viaţa cotidiană. Odată cu aspiraţia
cercetătorilor din ştiinţele politice de a fundamenta o ştiinţă empirică a politicii (în a doua
jumătate a secolului al XX-lea), s-a manifestat o şi mai mare nemulţumire faţă de teoria
politică, văzută ca prea filosofică şi prea puţin ştiinţifică. Prin lucrări majore, de referinţă,
exponenţi importanţi ai teoriei politice s-au făcut remarcaţi şi în secolul al XX-lea. Autori
precum Hannah Arendt, Karl Popper şi Leo Strauss au consolidat teoria politică, deşi, în
ansamblu, poziţia ştiinţifică deţinută de teoria politică rămâne tot la rolul de Cenuşăreasă a
filosofiei şi ştiinţei politice, fiind lipsită de argumentare şi rigoare metodologică, prea
speculativă, neavând disciplină academică autentică.
Cei doi autori, John Horton şi Andrea T. Baumeister, susţin că, în privinţa literaturii, s-
a dezvoltat un sens modern de înţelegere a spaţiului imaginativ ca domeniu independent al
creaţiei şi cunoaşterii, dublat de critica literară, demers de analiză ce mult timp şi-a negat
orice legătură cu alte domenii ale cercetării intelectuale, inclusiv filosofia. Doar că, în ultimii
ani ai secolului al XX-lea şi primii ai secolului al XXI-lea, critica a devenit deconstructivistă
(prin Jacques Derrida şi, mai apoi, prin Şcoala de la Yale), a început să perceapă legătura
intrinsecă dintre cele două domenii în care scrisul se exprimă, filosofia şi literatura, astfel
încât s-a lansat posibilitatea unei interacţiuni între filosofie şi literatură, chiar până la a pune la
îndoială distincţiile dintre cele două domenii ale cunoaşterii socio-umane.
Bazată pe aceste consideraţii despre contextul în care a evoluat cercetarea şi

cunoaşterea, se poate ridica o întrebare directă despre modul în care teoria politică (ce este, se
pare, o rudă săracă a filosofiei, dar şi una destul de îndepărtată de ştiinţa empirică) poate să fie
îmbogăţită de literatura de ficţiune. De mare importanţă a fost analiza lui Richard Rorty
despre filosofie, abordare filosofică ce a creat o ruptură în tradiţia analitică a secolului trecut.
Rorty a enunţat pentru prima dată ideea (de filosofia cunoaşterii) că ceea ce numim
cunoaştere nu conţine o reprezentare corectă despre o realitate ce rămâne oricum

independentă faţă de această reprezentare (de aici şi numele tezei sale ce se referea la „oglinda
naturii”27), elaborând, ca alternativă, o teorie a neopragmatismului, prin care Rorty propune
direcţia de analiză a codurilor şi vocabularelor ce sunt utilizate sau sunt abandonate de oameni
în funcţie de stereotipurile sociale şi de utilitate. Apropiat Şcolii franceze poststructuraliste,
Rorty a fondat o influentă şcoală de gândire americană, a culturii postfilosofice, în care baza
culturală este vazută în dimensiunea ei conversaţională şi dialogală. În această viziune şi
afirmare a filosofiei politice ca fiind legată de limbaj, în care are loc eliberarea teoriei politice
de presiunea unei nevoi canonice de caracter ştiinţific, se găseşte nodul de intersecţie dintre
literatură şi filosofia politică. Această viziune specială este susţinută şi prin generosul pachet
de exemple al literaturii feministe, texte care au influenţat chiar radical mişcările politice anti-
dominaţie şi de schimbare socială.
Naraţiunea este în centrul imaginaţiei literare, dar şi în teoria politică, aşa cum se
construieşte ea, de exemplu, la Alasdair MacIntyre sau Charles Taylor, pentru care naraţiunea
emergentă este esenţială în construcţia sinelui şi a relaţiilor acestuia cu moralitatea politică.
Dilemele responsabilităţii şi alegerii morale în expresiile lor literare pot să fie exemple
puternice de naraţiuni ce aduc achiziţii în teoria politică şi morală contemporană. Romanul lui
Brian Moore, „Life of Silence”, este un bun exemplu de dinamică între alegeri morale şi
construcţie cumulativă a teoriei politice susţinută de exemplul narativ. Şi alţi teoreticieni au
insistat asupra rolului literaturii în a remedia scăpările sau erorile teoriilor politice
contemporane, cu au făcut Peter Winch şi Martha Nussbaum. O temă în care se recunoaşte
rolul literaturii pentru formarea filosofiei politice este tema identităţii naţionale, iar exemplul
de naraţiune ce răspunde ficţional acestei teme este a scriitoarei Elisabeth Bowen, interesată
prin romanele scrise de identitatea naţională irlandeză. Ori, un alt caz ce se poate adăuga la
analiza interacţiunii dintre imaginaţia literară şi teoria politică, este cel al exemplelor
literaturii utopice, o formă de continuă provocare în discursul schimbării şi criticii sociale.
Această viziune epistemologică largă, a legăturilor dintre imaginaţia ficţională şi teoria

politică, apropierea prin studii de caz esenţiale de situaţiile dezbătute şi apoi teoretizate, este
dintre cele mai avansate în ştiinţele sociale contemporane, o cale anticanonică de construcţie a
ansamblului cunoaşterii, perfect valabilă şi pentru domeniul delimitat în acest studiu, al
ficţiunii politice.
Teoria Critică şi romanul contemporan
Mai mulţi cercetători ai domeniului ştiinţelor sociale au intervenit cu completări

interesante şi explicative exact la intersecţia dintre textul imaginativ şi ştiinţa politică,
aplicând în studiul literaturii abordarea din Teoria Critică a Şcolii de Frankfurt, apoi a şcolii
poststructuraliste franceze şi americane (Grupul de la Yale). Aşa cum subliniam anterior,
27
Rorty, Richard (1969), Philosophy and the Mirror of Nature, Princeton University Press, Princeton
autori precum Maria Lauret, Barbara J. Eckstein, Deepika Bahri, ori chiar linia filosofică a lui
Richard Rorty, au conturat o postură nouă în cunoaşterea politicului, printr-o atitudine
pragmatică asupra limbajelor şi vocabularelor narative. Naraţiunea ficţională se apropie şi
chiar este înglobată de către Teoria Critică, în corpul de studiu ce se conturează modern
pentru dezvoltarea teoriilor politice. David Bruce Suchoff focalizează în studiul28 său din
1994 modul în care Teoria Critică a instrumentalizat romanul de ficţiune ca domeniu de
analiză în teoria politică şi culturală. Interesul aprofundat este declarat încă de la începutul
studiului pentru examinarea forţelor critice ale culturii de masă ce au creat practic romanul
modern. Exemplele ficţionale utilizate pentru exemplificarea analizei sunt cele ale romanelor
lui Charles Dikens, Herman Melville şi Franz Kafka. Şcoala critică de la Frankfurt a insistat
asupra ambivalenţei şi dialecticii dintre piaţă şi cultură în producerea şi dezvoltarea
romanului. Th. Adorno a comparat chiar etapa de dezvoltare a romanului din secolul al
XVIII-lea cu etapa în care s-a dezvoltat televiziunea şi industria divertismentului, în secolul al
XX-lea. Domeniile publicităţii, culturii muzicale de divertisment, literaturii de masă, sunt
rezultate ale dominaţiei şi relaţiilor de putere din societatea masificată, dar în raport cu acestea
se exprimă întotdeauna, dialectic, şi un contra-discurs cultural. Prin separarea între abordarea
textualistă şi cea istoristă în analiza socială, teoria critică face din text o inscripţie socială în
care sunt reprezentate forţele sociale. Citind un text al culturii divertismentului şi
comodităţilor – coloana de astrologie din Los Angeles Times, spre exemplu -, Adorno
interpretează modernismul textual, iar modelul este considerat util de către Suchoff. Metoda ce devine
utilă şi pentru studiul lui Suchoff este, astfel, cea a identificării tendinţelor dialectice dintre ancorele de
dominare specifice culturii de masă şi posturile literare critice ce pot fi găsite prin textul narativ.
Cultura modernă este spaţiul reificării experienţelor, dar prin asta îi izolează inevitabil pe actorii
sociali, mărind riscul alienării, textul ficţional oglindind atent perspectiva critică faţă de această dublă
faţetă a culturii de masă.
Actualitatea studiilor despre romanul politic contemporan: romanul geopolitic
Acordând importanţă interpretărilor Teoriei Critice, studiul realizat de cercetătoarea

americană Caren Irr29 (2014) selectează 125 de titluri reprezentative ale romanului american
de după 1990, prin care exemplifică cele cinci categorii ale romanului geopolitic, noţiune
nouă introdusă prin acest studiu. Aceste cinci categorii cuprind:
o Romanul digital al migrantului (naraţiuni ale imigranţilor asimilaţi);

o Romanul Peace Corps (ca variantă a thrillerului politic);
o Alegoria naţională (mai ales din zona neoliberală);
o Romanul postapocaliptic (ca variantă a romanului revoluţiei,
îmbinând romanul istoric cu ficţiunea viitorului postapocaliptic);
28
Suchoff, David Bruce (1994), Critical Theory and the Novel, Univ of Wisconsin Press, Wisconsin
29
Irr, Caren (2014), Toward the Geopolitical Novel: U.S. Fiction in the Twenty-First Century,
o Romanul expatului (o satiră construită pe inversarea clişeelor din

naraţiunile expaţilor anilor douăzeci).
Definirea acestor noi categorii ale romanului geopolitic a presupus un număr de cel
puţin 10 titluri ce pot să fie incluse fiecăreia dintre categorii. Selectarea titlurilor s-a realizat
din plaja de noi apariţii ce au primit premii literare americane precum National Book Award,
Pulitzer Prize, Naţional Book Critics Circle Award, şi Lannan Literary Awards, după care s-
au adăugat texte selectate dintre cele mai apreciate noi apariţii în cadrul recenziilor publicate
de prestigioasele: New York Times Book Review, Washington Post, Los Angeles Times,
New Yorker şi Publisher Weekley. Astfel a rezultat o listă extinsă de texte apreciate, atât prin
acordarea de premii literare cât şi prin recenzii în publicaţiile prestigioase ale domeniului.
Definirea romanului geopolitic este obţinută prin comparare cu romanul politic clasic
(axat mai ales pe teme politice ale corpului social intern dintr-o societate), caracterul de
geopolitic făcând referire la dispute internaţionale, la călătorii sau reţele internaţionale de
acţiune. Spre exemplu, naraţiunile asupra migraţiilor de azi sunt mai mult trimiteri spre o
geografie a comunicaţiilor digitale, decât spre vechea scenografie a trecerii frontierei. Sau
alegoriile neoliberale, naraţiuni ce desfăşoară scenografii în afara SUA, fără protagonişti
americani, dar care conţin idei interesante pentru americani, ca de exemplu alegoria
neoliberală desfăşurată în hipercompetitivul şi hipercontemporanul Shanghai scrisă de Tash
Aw, „Five Star Billionaire”.
Studiul cuprinde dispunerea celor 125 de autori în diagrame de poziţionare pe axele

localist-globalist, estet-reformator, sau colectivist-individualist. Vechile temele ale romanului
politic nu sunt uşor de identificat în noile titluri selectate de Caren Irr, mai ales tema traumei
ce însoţeşte fenomenul migraţiei. Nici dezbaterile despre stânga-dreapta, despre capitalism şi
inegalitate economică, şi nici cele despre militarism nu sunt prioritare în noul roman
geopolitic. În schimb, noile texte scrise de autori ce nu sunt de origine americană se adresează
cititorului american, realizând explicaţii care pentru cititori ai culturilor de origine nu ar fi fost
necesare.
Unele dintre subgenurile şi formele de expresie ale romanului politic dispar în această
perioadă a romanului geopolitic, cum sunt cele care descriu psihologia personajelor implicate
în revolte sociale, tot mai puţin prezente în textele de azi. Pe de altă parte, genul nou al
distopiei revoluţionare este tot mai prezent, prin science-fiction ori prin ficţiune (Cormac
McCarthy sau Margaret Atwood şi Jim Crace).
Revirimentul romanului, sub noua formă a romanului geopolitic, poate să fie privit ca
o expresie a raportării naive la politica externă neocolonialistă americană, un vehicul de
transfer al experienţelor din interiorul şi din afara SUA, cu impact pentru publicul american
(Edmund White). Însă explicaţiile sunt mult mai specifice, privesc noile categorii de ficţiuni
Columbia University Press, New York

apărute la trecerea dintre milenii. Spre exemplu, noile ficţiuni aduc temele politice în centrul
naraţiunilor plecând de la întrebări cu conţinut politic explicit: cum răspund idealiştii
americani crizelor de dezvoltare din lume, când şi cum se întâmplă revoluţiile în spaţii
emergente, sau cum se poate recunoaşte un erou al globalizării. Postura autorială nu aduce, în
general, soluţii dogmatice pentru dilemele narative propuse, ci lasă deschise interpretările.
După primele valuri ale textelor din perioada post-războiului rece, romanul contemporan şi-a
modificat complet expresiile, marcând o întoarcere spre idealurile suveranităţilor naţionale,
caracteristică jalonată între individualismul liberal şi colectivismul moderat în acţiunea
politică. Matricea de studiu aplicată romanului contemporan este desfăşurată prin acordarea
unui scor de evaluare fiecărui text ficţional, ca urmare a răspunsurilor rezultate din text pentru
fiecare dintre cele trei întrebări cheie30:
1. În ce fel de lume de aflăm în prezent?

2. Cum este lumea ideală pe care o căutăm?
3. Cum putem să evoluăm de la lumea de azi la cea ideală?
Răspunsurile se distribuie pe câte o scală pentru fiecare dintre întrebări, prin care
lumea şi spaţiul public ce sunt descrise în textele ficţionale sunt:
1. Lumea este globală sau locală, în prezent;
2. Lumea o să fie globală sau locală, ca ideal;
3. Vom evolua acţionând individual sau colectiv, între lumea actuală şi cea
ideală.
Rezultă trei grupe de texte (şi autori), în funcţie de plasarea pe aceste trei axe de
analiză a noilor romane geopolitice.
Prima, compusă din texte ce arată multitudinea naţiunilor din prezent şi idealul
suprapunerilor culturale din viitor, descrie trecerea de la o lume moderat locală către una
moderat globală, grupă numită a liberalismului mainstream, din care fac parte între alţii şi
Dave Eggers, Cristina Garcia, Ha Jin, Ken Kalfus, Hari Kunzuru, Rachel Kushner, Ana
Mendez, Jonathan Raban, Mona Simpson, sau Abraham Verghese.
A doua grupă, în care se găsesc texte ce consideră suprapunerea de condiţii

internaţionale ca ideal, adică un globalism moderat. Iar forma de acţiune considerată eficientă
este cea individualistă sau simbolică, în trecerea către o lume cu scene mult mai
interconectate, aici fiind cuprinşi autori precum: Chris Abani, Michael Chabon, Olga Grushin,
Adam Haslett, Gish Jen, Laleh Khadivi, Hilary Mantel, James Meek sau Rosa Shand, grup de
autori numiţi esteţi moderaţi.
Din a treia grupă fac parte texte ce aparţin autorilor ce aspiră la o lume mai unificată,
30
Irr, Caren (2014), Toward the Geopolitical Novel: U.S. Fiction in the Twenty-First Century,
Columbia University Press, New York, p.16
realizată prin mijloace individualiste, aici fiind incluşi autori alăturaţi datorită caracterului
liberal-globalist31 al gândirii lor, printre care se află Mischa Berlinski, Ian Buruma, Peter
Carey, Vikram Chandra, Junot Diaz, Aleksandar Hemon, Dinaw Mengestu, Joseph O'Neill
sau Gary Shteyngart.
Indiferent însă de grupul din care fac parte, toţi aceşti noi autori ai romanului
geopolitic au tendinţa să creeze texte în care: „susţin idealul pro-global în combinaţie cu
acţiunea politică de tip individualism liberal ori colectivism moderat.”32.
Această ipoteză de lucru, testată de Caren Irr în studiul din 2014, conţine una dintre
premisele foarte importante în analiza romanului politic contemporan, datorită faptului că
deschide una dintre ferestrele de dezbatere actuală din circuitul internaţional al textelor de
ficţiune: în ce măsură sunt ficţiunile politice contemporane globale sau locale, contextualizate
cultural, ca scenografii, roluri, operatori şi relaţii de putere din lumea de azi, descrisă
ficţional? Dacă autoarea americană ce a propus utilizarea noţiunii de roman geopolitic îşi
motivează opţiunea prin caracterul pro-globalizare al idealului descris ficţional, în analiza pe
care o propun pentru ficţiunile politice grupate culoarelor lor culturale avansez ipoteza unei
particularizări zonale pe culoar cultural al acestor texte. Fără o referire strictă la dihotomia
dintre lumea de azi şi idealul de mâine (în descriere ficţională), voi încerca să răspund acestui
interes principal de cercetare, de a înţelege cum se contextualizează cultural textele ficţionale
politice, adică în ce măsură aceste texte poartă amprenta unor relaţii de putere specifice
culoarelor lor locale de provenienţă. Altfel spus, invalidarea acestei ipoteze de lucru va
însemna identificarea unei expresii globale ale relaţiilor de putere descrise ficţional, adică a
aceloraşi operatori politici ce acţionează în relaţiile de putere descrise ficţional, indiferent de
culoarul cultural de provenienţă.
În această etapă a lucrării este de adăugat, în completare, că pe lângă studiul principal

asupra romanului geopolitic (din 2014), cercetătoarea Caren Irr a avansat şi alte studii de caz,
în care dezbate romanul alegoriei naţionale (ca o contrapondere a postmodernismului literar
global), dar şi noul roman verde (sau ecologist, ca exemplu de text ficţional al dezbaterii
globale despre mediu în secolul al XXI-lea). Sunt două exemple de analiză specifică pe
caracteristicile romanului contemporan ce confirmă o direcţie de studiu a textelor politice
orientată spre evaluarea acestora pe axa global-local. Ambele noţiuni tratate de Caren Irr pot
fi asimilate unui nivel conceptual detaşat de etapele afirmării naţionale, echivalând cu o etapă
nouă, a romanului postnaţional, concept cheie şi pentru această cercetare doctorală.
Studiul33 din 2011 debutează cu observaţia cu privire la dialectica literaturii

contemporane americane, în care postmodernismului literar i se contrapune alegoria naţională.
31
Idem, p.20
32
Ibidem, p.20
33
Irr, Caren (2011), Postmodernism in Reverse: American National Allegories and the 21st-Century
Political Novel, articol publicat în Twentieth-Century Literature (TCL) 57.3&57.4, Hofstra University, New
York, p.516
Având ca reper un articol scris de Fredric Jameson34, se pot distinge în mod constant
în textele de literatură ficţională contemporană preocupările pentru identitatea naţională şi
colectivă, exprimate mai ales în literatura post-colonială, imediat după obţinerea
independenţei. Literatura postmodernă, observa Fredric Jameson, este o formulă a
imperialismului cultural al capitalismului târziu, el sugerând realizarea unei cartografieri
cognitive prin alegorii naţionale, în contrapondere la romanul global. Dialectica expresiilor
ficţionale este una ce contrapune lumea postmodernă geopolitică cu lumea a treia a zonelor
post-coloniale. Între cele două formate de gen ficţional este o tensiune continuă, în care
temelor globale contemporane i se contrapun teme comune din societăţile post-coloniale (din
această cauză ele sunt caracteristice unui stadiu ulterior, postnaţional). Cei mai reprezentativi
scriitori ai exilului post-colonial sunt cei de generaţia a treia, care au început să scrie în ţări
foste coloniale, emigrând apoi spre ţări anglofone. În cazul lor se observă apariţia unei noi
forme ale alegoriei naţionale, care păstrează în introspecţiile asupra identităţii naţionale şi
solidarităţii etnice, printre numele remarcate fiind Gary Shteyngart (Absurdistan, 2006),
Jessica Hagedorn (Dream Jungle, 2003), David Wong Louie (The Barbarians Are Coming,
2000), Junot Díaz (The Brief Wondrous Life of Oscar Wao, 2007), Brigid Pasulka (A Long
Long Time Ago and Essentially True, 2010). Cele patru variaţiuni ale alegoriei naţionale sunt
cele fixate asupra exilului, imigraţiei, călătoriei sau interiorizării stărilor, nota lor comună
fiind la întâlnirea dintre reprezentanţi ai identităţilor colective într-un cadrul internaţional.
Unele accentuează dinamica participării într-o singură colectivitate, altele dezbat interacţiuni
între grupuri, iar altele situează dialogul la nivelul vieţii psihice a actorilor care percep
perspectiva politică a acţiunilor colective. Exemplele noilor alegorii naţionale, precum sunt
cele ale lui Philipp Meyer (American Rust, 2009), Jonathan Franzen (Freedom, 2010) şi
Adam Haslett (Union Atlantic, 2009), descriu traiectoria descendentă a unei categorii sau
clase social-profesionale. Meyer descrie decăderea clasei muncitoare ce este ameninţată într-o
subclasă a şomajului permanent, Franzen reanalizează ambiţiile clasei manageriale, iar Haslett
descrie strategiile elitelor naţionale aflate în situaţii critice pe pieţele internaţionale de capital.
Dialectica dintre clasic şi postmodern se propagă în ambele planuri: în timp ce cosmopolitul
realism magic pare să fie un curent postmodernist al lumii a treia, în acelaşi timp, alegoriile
naţionale par o descriere critică a lumii globale occidentale. Caren Irr notează totuşi că
alegoriile naţionale revin în legătură cu mai multe multe culturi şi tradiţii, nu doar în lumea
occidentală, de la Nigeria şi India, până la fostul bloc sovietic, ţintind către profilarea unui
ideal social, în care etapa capitalismului târziu urmează să fie depăşită, sau în care economia
şi post-industrializarea se vor transforma într-o nouă societate sau, dimpotrivă, vor duce la
reluarea unor etape de îngrădire şi epuizare a modelului colectiv şi familial, la ideologii vechi.
În articolul său din 2015, despre romanul verde (ecologist), Caren Irr aduce explicaţii
punctuale asupra genezei acestui tip de text ficţional ce apare după 1980. Noul gen exprimă
34
Jameson, Fredric (1986), Third-World Literature in the Era of Multinational Capitalism, articol
publicat în Social Text, No.15, p. 65-88, Duke University Press, Durham
urgenţele apărute ca urmare a probelelor în protecţia mediului, este „o critică a abordării

individualiste liberale faţă de problemele planetare, operele esenţiale ale acestei tendinţe
ficţionale aprofundând o cartografiere colectivă şi un proiect afirmativ”35. Romanul verde este
un exemplu tipic de ideal global prin acţiune moderat-colectivă. El împrumută mult din
romanul politic anglofon, mai ales preocupări despre actorii şi limitele acţiunii colective. Un
exemplu pentru acest gen este romanul Ecotopia, de Ernest Callenbach, text în care se
utilizează un model utopic clasic ce reia tipologia colectivismului romantic. În alte texte ale
genului se invocă o conştiinţă holistă, într-o perspectivă satirică sau într-o explorare narativă a
viitorului, iar utopia se transformă uşor în distopie. Caracteristicile acestor texte sunt
referitoare la eroul acţiunilor (activist eşuat, bolnav chiar), intrigă (exploratorie, spre
argumente de profunzime), mediu toxic, la personaje secundare exotice şi la încheierea
paradoxală. Romanul verde are, în general, un final metaficţional, în care se indică o situaţie
critică nerezolvată, tinzând spre fatalism ideologic, cu o viziune înclinând spre soluţii
colectiviste la problemele mediului. Autorii precum Amitav Gosch (The Hungry Tide, 2004),
Joyce Carol Oates (The Falls, 2004) şi T.C. Boyle (Friend of the earth, 2000), atacă ficţional
maniera de dialog social din jurul problemelor de mediu, deschizând o fereastră de cunoaştere
asupra ideologiilor şi politicilor ecologiste.
35
Irr, Caren (2015), The Space of Genre in the New Green Novel, articol publicat în Studia
Neophilologica 87: 82–96, Taylor & Francis, London, p.82
2.3. Context ştiinţific şi teorii de influenţă: putere şi discurs, dramaturgia socială şi

constructivismul în studiul relaţiilor de putere, câmpul cultural şi internaţionalizarea
literaturii
Mai multe direcţii de cercetare din ştiinţele sociale pot orienta contextualizarea
teoretică a acestei cercetări. Enunţarea lor are în vedere o amplă contribuţie teoretică şi
empirică prin care ştiinţele sociale şi umaniste ale secolului al XX-lea au dezvoltat abordarea
socio-culturală în studiul romanului şi a creaţiei artistice.
Putere şi discurs
Puterea este conceptul central al ştiinţelor politice, reper epistemologic în dezvoltarea

cunoaşterii politicii. Mai multe definiţii ale conceptului de putere au accentuat relaţia de
constrângere şi dominare exercitată în formatul raportului de putere, iar cele mai sofisticate
dintre poziţiile ştiinţifice despre putere arată relaţia asimetrică dintre actorii puterii, în
dinamica sa. Robert A. Dahl a dat puterii o definiţie simplă şi aplicabilă oricăreia dintre
formele sale derivate practic: Puterea lui A (unde A este un individ sau un grup) asupra lui B
este capacitatea lui A de a obţine ca B sa facă ceva ce n-ar fi făcut fără intervenţia lui A.
Astfel, puterea implică o caracteristică esenţială în asimetria relaţiei (A are o putere mai mare
asupra lui B, față de cea a lui B asupra lui A), desi relaţia implică şi o idee de reciprocitate,
fără de care puterea nu mai este altceva decât dependenţă totală (B este, totuşi, o fiinţă liberă,
niciodată complet dependentă de A).
La Michel Foucault relaţia de putere este înţeleasă în perspectivă cu totul dinamică,

aproape deloc posesiune şi aproape total strategie, este o reţea socială în mişcare, iar indivizii
sunt vehiculele puterii şi nu punctele în care puterea se aplică. Această viziune despre putere
merge atât de profund spre interioritatea socială a relaţiilor, încât devine absolut logică
observaţia cu privire la ubicuitatea puterii ca o condiţie practică de existenţă a oricărei relaţii
sociale. Energia transformaţională şi natura strategică a puterii sunt scoase în prim-plan de
Foucault, formând o definiţie extinsă şi complexă pentru fenomenul social la puterii.
Nivelul discursului despre putere se constituie într-un vast izvor de cunoaştere şi

ancorare a imaginarului uman cu privire la scenele şi actorii implicaţi. Din această cauză,
analiza discursivităţii oferă cercetătorului unul dintre cele mai extinse spaţii de reprezentare a
relaţiilor de putere, dublând manifestările şi practica politică dintr-o societate, extinzând
universul imaginarului social. Discursivitatea, în formă dialogală nemediată între actori, ori în
formă mediată prin mijloacele multimedia sau prin textele scrise şi difuzate, oferă o formă
interpretativă pentru reprezentările politice vehiculate.
Paul Ricoeur, hermeneut al limbajului, literaturii, religiei şi fenomenelor sociale, oferă

un sens larg conceptului de discurs, tratându-l filosofic şi aducând o interpretare cu baze
structuraliste şi trimiteri fenomenologice, oferind perspectiva raportului dintre structură şi
evenimentul implicat în discursivitate. Un pasaj important al lucrării „Conflictul
interpretărilor - Eseuri de hermeneutică”36 face referire tocmai la definirea discursului,
iniţiind argumentarea prin referire la frază şi enunţ:
„Discursul are ca mod de prezenţă un act, instanţă de discurs (Benveniste) care, ca

atare, e de natura evenimentului. A vorbi e un eveniment actual, un act tranzitoriu, trecător;
sistemul, dimpotrivă, e atemporal, căci e virtual.(...). Discursul constă dintr-o serie de alegeri
prin care anumite semnificaţii sunt selectate, iar altele excluse; alegerea e replica unei
trăsături corespondente a sistemului, constrângerea. Aceste alegeri produc combinaţii noi; a
emite fraze inedite, apoi a le înţelege – iată esenţialul actului de a vorbi şi de a înţelege
vorbirea. Producerea de fraze inedite în număr virtual infinit are, ca replică, inventarul finit şi
închis al semnelor.(...) Limbajul are referinţă în instanţa de discurs. A vorbi înseamnă a spune
ceva despre ceva. (...) Înaintarea sensului (ideal) spre referinţă (reală) e tocmai sufletul
limbajului. (...) Clipa în care se produce trecerea de la idealitatea sensului la realitatea lucrului
e cea a transcenderii semnului, moment contemporan cu fraza. (...) Ultima trăsătură a instanţei
de discurs: evenimentul, alegerea, inovarea, referinţa implică şi o anumită manieră de a
desemna subiectul discursului. Cineva vorbeşte cuiva, iată esenţialul actului de comunicare.
Prin această trăsătură, actul de vorbire se opune anonimatului sistemului; există vorbire atunci
când un subiect poate relua într-un act, într-o instanţă singulară de discurs, sistemul de semne
pe care i-l pune la dispoziţie limba. Acest sistem rămâne virtual atâta timp cât nu e înfăptuit,
realizat, operat de cineva care, în acelaşi timp, se adresează altcuiva. Subiectivitatea actului de
vorbire e, dintr-o dată, intersubiectivitatea unei alocuţiuni.”.
Ricoeur se referă la poststructuralişti apoi, cu interes mai ales pentru eveniment, cel ce
este pus în act, în discurs, prin cuvinte. Iar invocarea gramaticii generative dezvoltate de
Chomsky îi este utilă, pentru că aduce în dezbatere modul dinamic al discursivităţii, în care
producerea şi înţelegerea de noi fraze reprezintă chiar obiectul de studiu cel mai important al
teoriei vorbirii.
Consider că este de mare relevanţă această trimitere la înţelegerea conceptului de

discurs din perspectiva lingvisticii structuraliste şi poststructuraliste, în care discursul este
situat în sfera dinamică a evenimentului, perspectivă utilă în desfăşurarea analizei de
discursivitate propusă prin această lucrare. Pornind chiar de la raportul dintre static şi
dinamic, dintre teoretic şi practic, dintre structură şi eveniment, vom avea posibilitatea de a
construi o metodologie de analiză pluridisciplinară, care să înţeleagă universul discursiv ca
structură, una în mişcare, dar cu sisteme interne de generare, nu doar ale regulilor de limbaj,
ci si a unui principiu al dezvoltării, aşa cum şi în sistemele haotice se manifestă o dinamică a
dezvoltării printr-un hazard autoreglementat.
36
Ricoeur, Paul (1999), Conflictul interpretărilor – eseuri de hermeneutică, Editura Echinox, Cluj, pag. 84
Michel Foucault a (re)inventat filosofia cunoaşterii prin fundamentarea practicii

analizei discursivităţilor. În contextul prezentei lucrări, sunt de prim interes două tratate
esenţiale pentru înţelegerea metodei propuse de Foucault: „Arheologia cunoaşterii”, apărut în
1969, şi „A supraveghea şi a pedepsi”, apărut în 1975.
În „Arheologia cunoaşterii” este dezvoltată metoda arheologică în istoria critică a

gândirii, metodă ce precizează delimitarea între faptele de discurs (literatura, politica,
ştiinţele) şi unităţile de discurs (carte, operă, rostirea în sine ca parte de discurs)37. De mare
interes este precizarea asupra a ceea ce este descrierea evenimentelor discursive38: „Înainte de
a putea spune că avem de-a face, în deplină certitudine, cu o ştiinţă, cu romane, cu discursuri
politice, cu opera unui autor sau chiar cu o carte, materialul ce se cere tratat în neutralitatea lui
primă este o populaţie de evenimente risipită în spaţiul discursului privit în general. Aşa ia
naştere proiectul unei descrieri a evenimentelor discursive ca orizont pentru cercetarea
unităţilor care se formează în interiorul lui. Această descriere se deosebeşte cu uşurinţă de
analiza limbii.”.
Descrierea evenimentelor discursive îşi are rădăcina metodologică în formaţiunile

discursive, cele care sunt formate din enunţuri corelate prin reguli de formare discursivă39: „În
cazul în care se poate defini un asemenea sistem de dispersie între un anumit număr de
enunţuri, în cazul în care se poate defini o regularitate (o ordine, corelaţii, poziţii, funcţionări
şi transformări) între obiecte, tipuri de enunţare, concepţii şi opţiuni tematice, vom spune, prin
convenţie, că avem de-a face cu o formaţiune discursivă. (...) ”. Iar în cunoaşterea
formaţiunilor discursive Foucault face diferenţa între „obiecte” şi „lucruri”40: „Când descrii
formarea obiectelor unui discurs, încerci să reperezi punerile în relaţie ce caracterizează o
practică discursivă, nu determini o organizare lexicală şi nici scandările unui câmp semantic;
... analizând discursurile înseşi, vedem cum slăbeşte strânsoarea, în aparenţă atât de trainică,
dintre cuvinte şi lucruri, şi se desprinde un ansamblu de reguli proprii practicii discursive.”.
Formarea conceptelor, următorul nivel în construcţia arheologiei cunoaşterii, este

precedată de o etapă de descriere preconceptuală, în care se distinge modul cum se aşează
formaţiunile discursive ca un câmp în interiorul căruia conceptele pot să coexiste şi în care se
manifestă un set de reguli, iar constelaţiile conceptuale converg în aşa numitele strategii
discursive. Odată stabilită maniera de înţelegere şi de operare cu unităţile şi formaţiunile
discursive, cu conceptele şi strategiile discursive, este pe deplin îndreptăţită orientarea atenţiei
spre enunţ, spre funcţia enunţiativă şi spre arhivă, instrumente practice cu care arheologia
cunoaşterii îşi realizează demersul41: „Discursul este alcătuit dintr-un ansamblu de secvenţe
de semne în măsura în care acestea sunt enunţuri, adică în măsura în care li se pot atribui
modalităţi particulare de existenţă.”. Analiza enunţiativă are ca obiectiv permanent
37
Foucault, Michel (2010), Arheologia cunoaşterii, Editura Rao, Bucureşti, pag. 29
38
39
40
41
identificarea evenimentelor şi lucrurilor din practicile discursive, care împreună sunt numite
arhivă, adică acel sistem general de formare şi transformare a enunţurilor. Analiza arheologică
este descrierea sistematică a unui discurs-obiect, ea pune la dispoziţie principiul articulării
discursului într-un lanţ de evenimente succesive, definind care sunt operatorii cu ajutorul
cărora evenimentele se transcriu în enunţuri.
Prin intermediul operatorilor ce asigură transcrierea evenimentelor în enunţuri avem

oportunitatea de a face legătura la cel de-al doilea tratat, „A supraveghea şi a pedepsi”, ampla
analiză a sistemelor punitive. Merită mai întâi precizat faptul că Foucault a arătat, la finalul
primului tratat amintit, perspectiva sa proprie despre cum se realizează cunoaşterea politică
prin analiza practicilor discursive, explicând faptul că analiza ar presupune reliefarea
obiectelor şi formelor enunţiative din fragmentul de text politic, a conceptelor şi opţiunilor
strategice care operează politic. Atenția este situată pe operatorul politic, acel pivot
conceptual care traduce evenimentele în enunţuri, aici politice.
Continuând analiza din studiul „A supraveghea şi a pedepsi”, Foucault identifică

operatorul politic, cu scopul de a explica modul în care evenimentul se transformă în enunţ
discursiv. Referindu-se la fastul supliciilor din secolul al XVIII-lea, filosoful cunoaşterii
defineşte operatorul politic, cel care are forţa de a genera discursul oficial politic42: „Supliciul,
aşa cum continua să fie ritualizat în secolul al XVIII-lea, trebuie privit ca un operator politic.
Se înscrie logic într-un sistem punitiv în care regele, direct sau indirect, solicită, decide şi
porunceşte executarea pedepselor, în măsura în care el este cel care, prin lege, a fost lezat prin
crimă. ... Pedeapsa ideală pentru regicid ar trebui să se compună din suma tuturor supliciilor
posibile”.
Cea mai importantă concluzie cu privire la zona de imediată aplicabilitate a filosofiei

cunoaşterii dezvoltată de Michel Foucault este strict legată de analiza discursivităţilor prin
intermediul operatorilor politici, identificabili în aria de convertire a evenimentelor în
enunţuri politice, indicând factorii relaţiilor de putere. Utilizarea operatorilor politici va
presupune descrierea evenimentelor din textul analizat (în terminologia categoriilor şi temelor
textului), pe de o parte, și a enunţurilor politice, pe de altă parte, între aceste două seturi de
factori componenţi ai textului analizat urmând a se identifica operatorii politici ce angajează
relaţia de putere, operatori ce sunt, în fapt, factori ai dinamicii relaţiilor de putere. Reprezint
în Figura 2: Analiza de discursivitate a reţelelor de putere.
42
Foucault, Michel (2005), A supraveghea şi a pedepsi, Editura Paralela 45, Piteşti, pag. 71
Fig. 2: Analiza de discursivitate a reţelelor de putere
RELAŢIE
DE PUTERE
(raport asimetric)
Actor Actor
dominant dominat
Operator politic
Eveniment Enunţ
ANALIZA
DISCURSIVITĂŢII
Dramaturgia socială şi transpunerea acesteia în formatul dramaturgiei politice:

roluri, scene şi relaţii de putere
Erving Goffman a abordat modelul interacţionismului-simbolic în studiul vieţii

sociale, direcţionându-şi cercetarea în sensul noilor abordări etnometodologice şi
fenomenologice. În spectacolul vieţii de zi cu zi, aşa cum îl studiază Goffman, actorul social
este şi propriul său regizor, este şi actor şi personaj, jocul actoricesc fiind determinat de
impresiile create celorlalţi prin expresivitatea jocului care suscită şi declanşează crearea
impresiilor. Scenografiile din viaţa de zi cu zi sunt jocuri sociale în care se găsesc toate
ingredientele relaţiilor de putere, obiect principal de studiu în ştiinţele politice. Goffman
specifică43: „Noţiunile de dominare dramatică şi dominare regizorală, ca tipuri contrastive de
putere în cadrul unei performări, pot fi aplicate, mutantis mutandis, şi la interacţiune în
ansamblul ei, fiind posibil să arătăm astfel care dintre cele două echipe deţine mai multă
putere din cele două tipuri menţionate şi care performeri, luând în calcul participanţii ambelor
echipe (...)”.
43
Goffman E. (2007), Viaţa cotidiană ca spectacol, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, pag. 126
Din această cauză consider dramaturgia socială ca un stoc esenţial de instrumente utile
cunoaşterii vieţii în expresia ei politică, inclusiv în varianta ei reflectată prin formulele
narative şi dialogale din ficţiunile politice. Dramaturgia socială aduce o structurare
consistentă a terminologiei şi noţiunilor cu ajutorul cărora vom opera decuparea textelor pe
care vom aplica analiza de conţinut, câteva dintre aceste noţiuni fiind:
∑ Viaţa ca spectacol – este o dramaturgie a prezentării sinelui, a relevării
acestuia;
∑ Dramaturgia socială – este o tehnică de investigare şi un mod de explicare;
∑ Episoadele sau întâlnirile – spectacolul care implică actorii ce transmit
informaţii, auditoriul, decorul, observatorii, scena şi culisele;
∑ Expresia actorului – este oferită prin simboluri verbale sau prin înlocuitori,
pentru a induce impresii auditorilor;
∑ Impresiile – constructe mentale şi afective care dau seamă de conduita
personală şi-i influenţează pe alţii;
∑ Gestionarea impresiilor – presupune un set de acţiuni expresive, practici şi
strategii pe care actorul le adoptă astfel încât să-şi prezinte sinele într-o lumină
favorabilă.
Constructivismul ca teorie interpretativă în analiza socială
Peter L. Berger şi Thomas Luckmann sunt cercetătorii care au impus curentul

constructivismului social în teoria cunoaşterii. Autorii îşi asumă o abordare interpretativă de
tip fenomenologic asupra dinamicii sociale dintre factualităţi (obiective) şi semnificaţii
(subiective). O extensie coerentă a teoriei constructivismului social se referă la studiul
identităţii sociale, concept din zona de studiu a psihologiei sociale, dar strict relaţionat la
explicaţia cu privire la dialectica dintre subiectivitate individuală şi obiectivizare socială.
Meta-analiza formulată de cei doi constructivişti face referire la teoria identităţii44: „Teoriile
despre identitate sunt întotdeauna încorporate într-o interpretare mai generală a realităţii; ele
sunt „incluse” în universul simbolic şi în legitimările teoretice ale acestuia şi variază odată cu
caracterul acestora din urmă. Identitatea rămâne de neînţeles dacă nu este localizată într-o
lume.”
Oricare ar fi sursele de construire şi legitimare ale teoriilor despre identitate (politică,

psihologică, artistică, religioasă sau juridic-normativă), definiţiile date social identităţii,
concurente sau convergente, sunt instrumente de mediere între individ şi grup, între individual
şi structural. Autoevaluarea personală asupra modului în care un actorul social se încadrează
unui tip de identitate, teoretizată şi structurată în cunoaşterea socială prin verificare dialogală,
44
Berger P.L., Luckmann T. (2008), Construirea socială a realităţii, Editura Art, Bucureşti, pag. 233
este un microfapt social în care se generează şi se reifică realitatea. În această intersecţie

semnificativă de potenţialităţi şi alegeri, de jaloane şi bifurcaţii sociale se găseşte identitatea
socială. Prin intermediul acestui concept se poate consacra un etaj necesar al analizei de
discurs, având putere explicativă pentru dialectica dintre individual şi structural în textul
analizat. Alătur în continuare şi o propunere de reprezentare (grafică) a matricei de analiză a
discursivităţii utilizînd conceptului de identitate socială, pornind de la relaţia dintre universul
subiectiv şi cel intersubiectiv, care plasează în succesiune relaţiile dintre actor social şi scenă,
dintre autopercepţii şi reprezentări sociale, dintre comunicarea dialogală şi dinamică socială.
Reprezint în Figura 3: Analiza de discursivitate şi identitatea socială.
Fig. 3: Analiza de discursivitate şi identitatea socială
ANALIZA
DISCURSIVITĂŢII
Universul individual Universul social

SUBIECTIV INTERSUBIECTIV
I
ACTOR SOCIAL SCENĂ SOCIALĂ
AUTOPERCEPŢIE REPREZENTARE
prin autoevaluare a SOCIALĂ
caracteristicilor despre
identitare identitate: generare,
individuale negociere, reificare
COMUNICARE DINAMICĂ
DIALOGALĂ SOCIALĂ
în care se enunţă în relaţii sociale şi
semnificaţii şi note tipuri identitare
identitare
Univers
Univers
INTERSUBIECTIV
SUBIECTIV
IDENTITATE
SOCIALĂ
Câmpul cultural şi internaţionalizarea literaturii
Între teoriile din secolul al XX-lea referitoare la roman se remarcă o serie de

contribuţii din zona teoretică a ştiinţelor sociale, chiar sociologiste, în care acest obiect de
studiu este văzut ca un produs socio-cultural ce îşi are o existenţă legată de normele sociale şi
de structurile instituţionale ce reglementează spaţiul social. Între cele mai importante
contribuţii se află atât abordări ale viziunilor sistemice în analiza socială (teoria sistemelor
mondiale – preluată de de Franco Moretti de la Immanuel Wallerstein şi aplicată în analiza
circulaţiei romanului -), cât şi abordări ale individualismului metodologic (teoria romanului –
Georg Lukacs -, sau teoria avangardei – Peter Burger –, structuralismul generic – Lucien
Goldmann -, ori Sociologia circulaţiei cărţii - Robert Escarpit -).
Alături de acestea, sunt de remarcat două dintre cele mai ample serii de studii culturale
şi creaţiei artistice, pentru o precisă contextualizare a studiului despre romanul contemporan
în ipostază politică.
Pierre Bourdieu este recunoscut ca unul dintre cei mai influenţi sociologi ai culturii de
la finalul secolului al XX-lea, mai ales prin teoria câmpului cultural şi al habitusului. Prin
habitus sunt definite acele forme ale reificării subiective a elementelor societale comune,
purtând amprenta individualizării conştiinţei colective. În sens practic, habitusul este conduita
socializatoare a persoanei, purtând atât caracteristici individuale, dar şi comune unui grup de
identitate sau de clasă, de aici rezultând noţiunea habitusului de clasă, ca ansamblu al
matricilor de comportamente individuale grupate funcţie de apartenenţa la un grup. Această
viziune este una individualistă, în care nu primează determinismul social supra-individual, cât
mai degrabă un interpretativism individual al poziţiei pe care individul şi-o reifică în grup.
Câmpul cultural este unul dintre cele trei concepte pe care Bourdieu îşi fixează teoria socială,
alături de habitus şi capital cultural. Cadrul teoretic al propunerii din noţiunea de câmp este
definit de Pierre Bourdieu într-un format de analiză ce permite depăşirea opoziţiei dintre
analiza internă şi cea externă a operelor, iar datorită jocului de omologii dintre câmpul literar
şi câmpul puterii sau câmpul social în ansamblul său, cea mai mare parte a strategiilor literare
sunt supradeterminate şi multe „alegeri” sunt duble semnalizări, simultan estetice şi politice,
interne şi externe. Analiza operei literare prin poziţionarea într-un câmp şi prin filtrul
habitusului poate releva caracterul politic, intern şi extern, al textului literar. Analiza lui Pierre
Bourdieu subliniază simbolismul şi poziţionarea politică a creatorilor de texte literare:
„Autentică sfidare pentru toate formele de economism, ordinea literară, care s-a instituit
progresiv, la capătul unui lung şi lent proces de autonomizare, se prezintă ca o lume
economică pe dos: cei care intră în ea au tot interesul să fie dezinteresaţi; la fel ca profeţia;
mai ales profeţia nenorocirii – care, cum observă Weber, îşi probează autenticitatea prin faptul
că nu atrage niciun fel de remuneraţie -, ruptura eretică cu tradiţiile artistice în vigoare îşi
extrage criteriul de autenticitate din dezinteres” 45.
Utilizarea conceptului cheie de câmp cultural se face în cadrul acestei analize prin
aplicarea lui printr-un termen aparţinând mai degrabă de geografia culturală, acela de culoar
cultural, prin care se vor înţelege zonele macro-culturale de emergenţă ale ficţiunilor politice,
zone supra-naţionale, semi-continentale, aşa cum sunt cele european occidental, sau central-
european, ori sud-european, ori nord-american sau sud-american. Voi utiliza presupoziţia că
aceste culoare culturale, grupând societăţi ale căror delimitare subîntinde o arie culturală
continentală sau subcontinentală (cum este cazul culoarelor culturale african subsaharian şi
saharian), sunt purtătoare ale aceloraşi coordonate de câmp cultural. Culoarele culturale se
definesc prin similaritatea factorilor dinamicii culturale şi prin actorii ce dau alegerile dintre
potenţialităţi, respectiv între valori, strategii, stiluri şi expresii artistice şi literare.
Bourdieu mai introduce un concept cu totul reprezentativ pentru procesul de

construcţie a produselor culturale, artistice, literare: este vorba de credinţa colectivă în joc,
numită illusio. Această viziune comunitară, care afirmă puterea de consacrare a artiştilor, ce-şi
consacră la rândul lor produsele, face referire la un proces social de producere comunalizată a
„miracolului semnăturii”46, ceea ce confirmă categoric o viziune constructivistă a filosofului
social Pierre Bourdieu.
Internaţionalizarea literaturii este în centrul atenţiei unui studiu amplu, semnat de

Pascale Casanova în 1999. Dincolo de titlu, Casanova atrage atenţia că termenul de
„internaţionalizare” nu este echivalent cu cel de globalizare: „Internaţionalizarea pe care ne
propunem să o descriem aici înseamnă, deci, contrariul a ceea ce se înţelege de obicei prin
termenul neutralizant de „globalizare”, prin care totalitatea e privită ca o generalizare a unui
model unic, aplicabil pretutindeni: în universul literar, concurenţa defineşte şi unifică jocul,
trasând, în acelaşi timp, şi limitele spaţiului. Nu fac toţi acelaşi lucru, dar toţi luptă pentru a
intra în aceeaşi cursă (concursus) şi, cu arme inegale, încearcă să atingă aceeaşi ţintă:
legitimitatea literară. (...) Din momentul în care procesul de unificare a universului literar
mondial a început, fiecare scriitor intră în joc înzestrat (mai mult sau mai puţin) cu întregul
său „trecut” literar. (...) Aşadar, el este întotdeauna moştenitorul întregii istorii literare
naţionale şi internaţionale care „îl creează”. Importanţa specială a acestei moşteniri, care
acţionează ca un fel de „destin”, explică de ce chiar operele cele mai internaţionale, cum sunt
cele ale scriitorului spaniol Juan Benet sau ale iugoslavului Danilo Kis, se referă, ca reacţie în
primul rând, la spaţiul naţional din care s-au ivit”47. Astfel, se poate face diferenţa dintre
scriitorii aparţinând unei zone literare non-naţionale, independente politic, scriitori aflaţi în
centralitatea unor culturi profund literare, şi scriitorii de la periferie, de la marginile lumilor
avansate literar, cei care deseori îşi orientează creaţiile împotriva blocului literar oficial.
În acord cu această paradigmă sociolingvistică de studiu în arii literare, noii scriitori ai
45
Bourdieu, Pierre (2012). Regulile artei, Editura Art, Bucureşti, pag. 280
46
Bourdieu, Pierre (2012). Regulile artei, Editura Art, Bucureşti, pag. 296
literaturii postcoloniale sunt cei mai recenţi intraţi în arena internaţionalizării literaturii, adică
a existenţei internaţionale a unei literaturi provenite dintr-o nouă arie socio-literară.
Deşi evoluţia unui spaţiu literar naţional este dependentă de evoluţia politică a naţiunii,
totuşi există o logică literară ce poate depăşi logica politicii naţionale, ceea ce face loc unei
autonomizări a problematicilor literaturilor, care se traduce indirect prin teme politice,
istorice, economice ale spaţiilor socio-lingvistice din care literaturile provin, într-un spaţiu ce
este, de această dată, desprins de cel naţional, fiind unul internaţional.
Studiul lui Casanova precizează atent şi în detaliu situaţia în care o literatură de mică
anvergură se naşte şi se consolidează, jucând un rol de aliat necondiţionat al spiritului
naţional. Cu toate că exemplele puternice ce sunt date pot fi considerate definitorii pentru un
timp şi o istorie a literaturii şi a naţiunilor din secolele al XIX-lea şi al XX-lea, în care
sincronismul dintre naşterea noilor naţiuni şi literaturi a fost incontestabil, pentru perioada
contemporană este probabil prea puţin predictivă o perspectivă asupra literaturii în asociere cu
ideile naţionaliste ale noilor popoare (dacă apar noi denumiri de teritorii, totuşi noi popoare
nu mai apar azi). Nu în emanciparea şi consolidarea naţională îşi găsesc azi scriitorii izvoarele
de legitimitate literară, ci în legătura cu cititorii de pretutindeni şi în recunoaşterea prin
instanţele publice independente de consacrare literară, ceea ce, de multe ori, înseamnă şi
caracter comercial şi itinerarii de pătrundere în aria de circulaţie a limbilor mari, dar
înseamnă, incontestabil, şi o democratizare a formelor de concurenţă literară.
Între cele două spaţii literare, naţional şi internaţional, există o analogie structurală,
investigată de Casanova, care arată faptul că tendinţa de autonomizare faţă de caracterul
naţional este similară cu tendinţa de autonomizare în spaţiul mondial literar. Practic, tendinţa
de autonomizare exprimă tensiunea eliberării de caracteristicile dominante local-naţionaliste
ale unei literaturi, pentru câştigarea caracteristicilor internaţionaliste, în termenii unor
dihotomii despre care se spune: „(...) se înţelege că aceste dihotomii ce structurează spaţiul
mondial sunt aceleaşi care îi opun pe formalişti academiştilor, pe cei vechi modernilor, pe
cosmopoliţi regionaliştilor, pe centrali provincialilor, sau celor de la periferie... ”48.
De ce nu am interpreta, însă, în alt mod situarea textului faţă de o internaţională

literară, spunând că scriitorii ficţiunilor politice formează o ideologie zonal-culturală în
naraţiunile despre relaţiile şi strategiile de putere, pe un nivel ce trece dincolo de cel național?
Se poate demonstra posibilitatea ca în textele ficţionale politice tendinţa dominantă să

fie cea a particularităţilor zonale, post-naţionale, adică a unui caracter zonal post-localist al
textelor? Probabil că, în primul rând, demonstraţia se poate face prin faptul că în acest tip de
texte sunt prezente raporturi de dominare asimetrice şi de în strategii ale puterii ce traduc
caracteristicile culturii zonale, recuperând din reprezentările colective ale acestor societăţi
globalizate ideile şi faptele indivizibile care compun universul politicului. Prin urmare, fiind
47
Casanova, Pascale (2016), Republica mondială a literelor, Editura ART, Bucureşti, p.53
48
Casanova, Pascale (2016), Republica mondială a literelor, Editura ART, Bucureşti, p.135
vorba despre contextul politic din desfăşurarea narativă a textelor ficţionale, este de aşteptat
ca ele să utilizeze acele cuvinte cheie, acel vocabular, acele percepţii şi reprezentări ce sunt
des întâlnite în ariile lor culturale de referinţă supranaționale. Aici nu este vorba de
tehnologie, de descoperiri în filosofie, de noi date ale medicinei, este vorba strict de ideile
politice ce formează canonul vieţii politice dintr-o arie culturală, post-locală, post-naţională şi
semi-globală.
Paradigma autonomizării literaturii este importantă pentru acest studiu, în care enunţul
despre existenţa unei dialectici permanente şi graduale între global şi local în conţinutul
politic al unui text ficţional este fundamental. Desigur, este vorba de un caracter global în
sensul utilizat de Pascale Casanova ca internaţional, dar şi de un caracter local în sensul de
naţional. Pentru această cercetare, vechea dialectică internaţional-naţional este înlocuită de
noua dialectică aplicabilă global-zonal.
În plus, trebuie să fie subliniată chiar aici şi o diferenţiere netă prin care acest studiu se
desparte de paradigma literaturii internaţionalizate: axa global-zonal în ficţiunea politică este
una care nu va tinde să departajeze net spaţiile literare globaliste de cele zonal postlocaliste, ci
poate încerca, cel mult, să avanseze concluzii asupra textului ficţiunii politice, în privinţa
orientării sale globaliste ori zonal post-localiste. Altfel spus, este puţin probabil să se poată
face delimitări nete ale macro-spaţiilor literaturii puterii (numite aici culoare culturale) în
unele globaliste şi altele zonal-localiste (aplicând sensul paradigmei internaţionalizării
literaturii). Ipoteza acestui studiu face trimitere doar la o contextualizare zonală a relaţiilor de
putere, ceea ce echivalează cu o notă dominantă de aria culturală postnaţională de provenienţă
a ficţiunilor politice. Chiar dacă teoriile sociolingvistice şi culturale despre romanul geopolitic
(Caren Irr) sau internaţionalizarea literaturii (Pascale Casanova) pot da impresia contrazicerii
imediate a unei astfel de ipoteze, totuşi, canonul cultural profund dintr-o macrozonă socială se
transferă literaturii prin scriitorii ce provin de aici, mai ales prin cei ce scriu ficţiuni politice,
ceea ce presupune că fenomenul de globalizare se aplică cazului ficţiunilor politice la un nivel
zonal-cultural post-naţional, nu doar la nivelul literaturii mondiale. Pornind de la această
ipoteză, studiile de caz ce se constituie în componenta aplicativă a cercetării vor depune
argumente pentru testarea ipotezei, pentru ca să-i valideze sau să-i invalideze enunţul.
3. Obiectivele cercetării şi abordarea metodologică a lucrării practice
3.1. Definiţia ficţiunii politice
Abordarea ştiinţelor sociale în ultimul secol (perioada ce începe în anul 1924, la prima
definiţie a romanului politic), în privinţa definirii textului ficţional politic, conduce la ideea
unor acumulări de sensuri şi explicitări ale ariilor de acoperire a noţiunii de roman politic şi a
diferitelor perspective analitice asupra acestuia. E vorba despre mai multe componente şi
atribute prezente în succesiunea dezvoltării definiţiei romanului politic, între care se află
aceste atribute ataşate conceptului de roman politic:
∑ ideile politice prezente în text (Morris Edmund Speare),

∑ fenomenele politice descrise ficţional (Joseph Blotner),
∑ produs socio-cultural, definit chiar de public (Irwing Howe),
∑ expresie a mişcării feministe, ca voce a raporturilor de dominare de gen (Judi M.
Roller), în relaţie expresivă cu contextul social-politic (Maria Lauret),
∑ prezenţa cauzei abstracte şi a idealului nedeclarat: romanul anti-abuz, romanul
crimelor politice şi de război, romanul dictaturii, romanul postcolonial critic,
romanul „cortinei de fier” (Robert Boyers, Barbara J. Eckstein, Deepika Bahri,
Sorin Radu Cucu),
∑ angajarea în dinamica mişcărilor sociale: ecofeminismul, politeratura, text şi
pretext, romanul înstrăinării (Thomas Vernon Reed, Michael Hanne, Stuart A.
Scheingold),
∑ relaţie de influenţă semnificativă pentru dezvoltarea teoriilor politice şi teoriilor
alegerii morale (John Horton şi Andrea T. Baumeister),
∑ înglobarea ideilor din romanul politic în demersul de cunoaştere al Teoriei Critice
(David Bruce Suchoff),
∑ romanul geopolitic ca studiu de caz generat de Teoria Critice (Caren Irr).
Aceste componente, ce s-au adăugat în timp şi s-au sedimentat prin cercetări din
domeniul studiilor culturale, criticii literare şi sociologiei culturii, la intersecţia dintre mai
multe domenii ale cunoaşterii ştiinţifice, definesc ficţiunile politice ca obiect contemporan de
cunoaştere ştiinţifică multidisciplinară. Cu toate acestea, a mai rămas cel puţin o nişă a
cunoaşterii domeniului, cea din ştiinţa politică, în care s-au făcut puţine legături cu acest
obiect de studiu, deşi, în mod paradoxal, atributul de „politic” ce a nuanţat specificul
romanului ar fi putut să genereze multiple ipoteze cognitive şi epistemologice între
cercetătorii din ştiinţele sociale.
Practic, o serie de întrebări cheie ale cunoaşterii ştiinţifice încă nu şi-au găsit răspuns
în ştiinţa politică, iar această cercetare va căuta să completeze necesarul de cunoaştere.
Întrebările pe care le voi considera deosebit de importante se referă la:
∑ Care este noua definiţie a ficţiunii politice, formulată din punctul de vedere al
ştiinţei politice?
∑ Se poate considera că ficţiunea politică, definită în această nouă perspectivă, a

ştiinţei politice, este o supracategorie a textelor ficţionale, înglobând mai multe
genuri şi nişe ficţionale specifice, considerate până acum, fiecare în parte, ca
având caracter politic?
∑ Se poate genera o analiză comparativă asupra textelor de ficţiune politică, în

noua sa definiţie, pe axa global-zonal-local, textele fiind expresia literară a
regiunii culturale de provenienţă?
Demersul de setare a obiectului de studiu, selecţia textelor relevante domeniului

ficţiunilor politice şi studiile de caz aplicative asupra câtorva dintre textele selectate vor fi
etapele prin care acest studiu va răspunde întrebărilor anterioare.
În definirea pe care o propun pentru conceptul principal al acestui studiu voi extinde
aria de cuprindere a domeniului ficţiunilor politice la un întreg univers de expresie ficţională
despre relaţiile de putere. Aşadar, noţiunea corelată de relaţie de putere o să fie considerată
determinantă pentru caracterul politic al textului ficţional.
Printr-o formulare minimală şi succintă, definesc astfel:
Ficţiunea politică este romanul relaţiilor şi strategiilor de putere.
Consider că în câmpul de semnificaţii ale acestei definiţii pot fi cuprinse toate

categoriile de ficţiuni ce au fost enumerate în studiile anterioare, adică toate genurile specifice
caracterizate de idei politice şi construcţii ideologice. Relaţia de putere este prezentă şi în
romanul dictatorului, şi în cel al jocului politic instituţional, şi în perspectiva asupra diferitelor
etape de modernizare din romanul emigrantului, dar și de textele ficţionale ale curentelor
feministe. Relaţia de putere este întotdeauna asociată în conţinutul textelor ficţionale ce
urmăresc narativ acţiunile şi strategiile contra-structurale, împotriva dominaţiei, în zonele ce
aparţin spaţiului post-colonial, ori post-sovietic, ca să mai luăm un exemplu de text ficţional
de nişă în care relaţia de putere este identificabilă. Acest raport asimetric de influenţă şi
dominare între personaje sau grupuri politice reprezintă dimensiunea prin care ficţiunea
contemporană va fi caracterizată ca politică în această cercetare.
3.2. Ipoteza cercetării şi operaţionalizarea ipotezei
Interesul acestei cercetări este îndreptat spre a interpreta dacă ficţiunile politice
contemporane sunt mai ales globale, indiferent de culoarul lor cultural de provenienţă, sau
poartă caracteristici zonale post-naţionale, post-locale, invocând operatori politici ai
relaţiilor de putere specifici culoarelor lor macroculturale de provenienţă. La această
întrebare cheie va încerca să răspundă analiza discursivităţii din ficţiunile politice propuse
pentru studiile de caz din etapa aplicativă a acestei cercetări.
Considerând importante concluziile studiului amintit anterior (Caren Irr, 2014),

ipoteza de lucru a acestei cercetări răspunde unei întrebări de delimitare: romanul
geopolitic, cu ideal pro-globalist, este dublat de texte ale romanului politic contemporan
cu formatul zonal, post-naţional şi post-local? În această cercetare urmează să verificăm o
ipoteză de lucru în care am formulat ideea conform căreia ficţiunea politică conţine cu
preponderenţă caracteristici zonale supranaţionale, post-naţionale şi post-locale,
atribuite mai ales culoarului cultural de provenienţă, fără ca prin această ipoteză să
negăm prezenţa caracteristicilor globale în aceste texte, sau chiar existenţa unui gen al
romanului geopolitic. Validarea acestei ipoteze ar presupune o specificare a definirii
romanului politic postnaţional ca fiind o expresie ficţională a relaţiilor şi strategiilor
puterii ce conţine cu preponderenţă caracteristici zonale post-locale ale culoarului cultural
de provenienţă. Invalidarea ipotezei va conduce la o redefinire a romanului politic ca
expresie ficţională a relaţiilor şi strategiilor puterii ce nu presupune cu preponderenţă
caracteristici zonale.
În ambele situaţii, de validare sau de invalidare a ipotezei, situarea romanului

politic în ariile strict delimitate ale graniţelor simbolice ale naţiunii este considerată
neaplicabilă (tocmai datorită trăsăturilor societăţii globalizate, în care influenţele culturale
sunt accentuate şi dinamice). Astfel, romanul politic este situat fie în aria zonală a
culoarului său cultural (arie socio-lingvistică) de provenienţă – cazul validării ipotezei -,
fie în aria culturală globală internaţională – cazul invalidării ipotezei. Din acest motiv,
pentru că perspectiva asupra ficţiunii politice devine una detaşată de perimetrele naţionale,
romanul politic contemporan, aşa cum este definit în această cercetare, este un roman
post-naţional, situat în cadrele sociale de influenţă zonale sau globale.
Voi propune o evaluare de sinteză care va cuprinde totalitatea analizelor de

discursivitate ale textelor studiate şi poziţionarea lor pe axa global-zonal, utilizând
caracteristicile dialectice ale operatorilor politici activi ai puterii.
3.3. Metodologia de analiză a discursivităţii prin studiile de caz selectate din

câmpului literar al ficţiunii politice: matricea de testare a ipotezei cercetării pe axa global-
zonal
O figurare grafică a evaluărilor provenite din analiza de discursivitate operată asupra

textelor presupune o axă global-zonal pe care va fi figurată poziţia operatoriilor puterii, aşa
cum sunt aceştia utilizaţi în textele ficţionale. Va fi indicată o poziţie preponderent globalistă
ori, dimpotrivă, una preponderent zonală şi post-localistă, interpretarea fiind realizată prin
intermediul temei politice a textului de ficţiune politică (exemplul din Fig. 4). Cu siguranţă,
evaluarea nefiind cantitativă, nu se va preciza cu exactitate (precum în măsurătorilor
cantitative) gradul de dezvoltare al caracterului textului evaluat în această axă (de la global la
zonal), însă, cu certitudine, vom tinde la calibrarea unui barometru corect al tendinţei. Am
optat pentru o axă ca un spaţiu de continuitate de la global la zonal tocmai pentru a reprezenta
astfel dialectica între care poate evolua determinantul puterii descris ficţional.
Fig. 4: Exemplu de figurare a poziţiei operatorului puterii pe axa zonal-global şi poziţionarea

textului ficţional pe această axă
Operatori politici
Temă politică a
textului
Caracteristică Caracteristică
ZONALĂ GLOBALĂ
FICŢIUNE
POLITICĂ
ZONALĂ
Suprapunerea mai multor evaluări, provenind din analiza ficţiunilor politice ce

grupează studiile de caz din cerecetare, va genera o matrice de interpretare calitativă, fără o
asumare cantitativă a concluziilor, dar cu relevanţă pentru o hermeneutică a textului ficţional
politic, matrice care poate să fie completată cumulativ prin adăugarea în timp a studiilor
asupra altor texte de ficţiune politică. În această cercetare vom obţine un rezultat sub forma
unei matrici purtând caracteristicile culoarelor culturale considerate (ca spaţii socio-literare),
în care se vor afla rezultatele analizei de discursivitate obţinute.
3.4. Metoda de selectare a textelor semnificative pentru studiile de caz ale ficţiunilor
politice contemporane
Pentru a indexa şi a selecta cât mai precis o listă de titluri ce pot să fie incluse într-un
inventar al ficţiunilor politice contemporane, am găsit utilă suprapunerea a două criterii
aplicabile în această etapă de identificare a titlurilor reprezentative, în două etape:
1. În prima etapă s-au indexat şi s-au grupat autorii (respectiv titlurile, în

unele cazuri) ce au apărut în nominalizările finale ale celor mai importante
treizeci de premii internaţionale pentru ficţiune, în ediţiile cuprinse în
perioada dintre 1980 şi 2015, adică din ultimii 35 de ani, perioadă
considerată completă pentru definirea etapei romanului contemporan. În
această etapă au rezultat un număr de 880 de autori nominalizaţi (Anexa1)
în aceşti 35 de ani în cadrul tuturor celor 30 de premii literare internaţionale
anuale (Anexa2), cu o distribuţie a lor pe culoare culturale ce arată fără
dubii atât preponderenţa autorilor din culoarele culturale vestic şi nord-
european, dar şi nord-american, dar şi relativa deschidere şi distribuire a lor
pe toate culoarele culturale considerate, inclusiv cel oriental (Anexa3, 1221
autori în lista extinsă rezultată din gruparea tuturor finaliştilor, autori dar şi
titluri de autori, listă pe baza căreia s-a generat ulterior lista celor 880 de
autori nominalizaţi în 30 de premii internaţionale, în ultimii 35 de ani);
2. În a doua etapă s-au selectat şi s-au grupat titlurile (şi autorii lor) care au
beneficiat de recenzii din partea publicului, prin care au fost indexate în
categoria ficţiunilor politice (utilizându-se cea mai mare reţea online de
recenzii, GoodReads.com, baza de date rezultată fiind prezentată în
Anexa4), dar şi titlurile şi autorii care au fost indexaţi după câteva cuvinte
cheie („political fiction”, „political novel”, „political novel book”,
„political novel writers”, „contemporary political novel”). de mediul
ştiinţific şi critic, relativ la producţii de ficţiune contemporane (aceste
cuvinte cheie fiind aplicate în baza de date globală WordCat.org, Anexa5,
şi în baza de date cu bibliografie ştiinţifică Scholar.Google.com, Anexa6).
Din suprapunerea listelor rezultate în urma acestor indexări şi selecţii
specifice a rezultat o listă extinsă cumulată de 1162 de autori la care

cititorii şi cercetătorii fac referire atunci când dezbat subiectul ficţiunii
politice (Anexa7).
3. Intersecţia celor două liste, cea rezultată din indexarea şi selecţia autorilor
premiaţi internaţional, pe de o parte (880 de autori), cu cea rezultată din
indexarea şi selecţia autorilor despre care cititorii şi cercetătorii dezbat şi
afirmă că aparţin categoriei ficţiunilor politice, a condus la o listă finală de
90 de autori (Anexa8). Aceşti autori sunt premiaţi internaţional, iar despre
textele lor există o percepţie bine conturată, mai mult sau mai puţin
specializată, prin care se confirmă faptul că aparţin categoriei ficţiunilor
politice.
Odată finalizată selecţia şi intersecţia tuturor bazelor de date utilizate, concretizată în

lista celor 90 de autori reprezentativi pentru ficţiunea politică, am realizat cercetarea
documentară asupra portofoliilor de texte ce le deţin şi am identificat cel puţin un titlu
care este remarcat sau indicat în recenzii drept textul în care se poate identifica cu
predilecţie scenografia politică. În plus, am identificat şi existenţa traducerii în limba
română a acestor titluri (pentru 78 din cei 90 de autori traducerile în limba română sunt
disponibile). Dup ordonarea lor după ţara de provenienţă şi culoarul cultural pentru
care se pot considera reprezentativi, am selectat câteva titluri asupra cărora vor fi
realizate studiile de caz (două până la patru titluri pentru fiecare culoar cultural,
prezentateîn Anexa9).
Primul studiu de caz realizat are ca bază textul romanului „Supunere”, scris de Michel
Houellebecq, un caz plasat în condiţii extreme de apariţie în librării şi mult comentat
politic. Acest text se află printre cele mai puternice exemple de distopii în care
personaje politice, fenomene sociale şi chiar componente ale scenei politice sunt
preluate din realitatea politică prezentă. Al doilea caz este romanul „Tărâmul
făgăduinţei”, al scriitorului Chirs Albani, originar din Nigeria, autor cenzurat şi chiar
condamnat lungi perioade în âarta sa tocmai datorită vocii politice tăioase din
romanele sale. Al treilea studiu are la bază romanul „Nimeni alături de mine”, scris de
Nadine Gordimer, din Africa de Sud.
3.5. Componenta aplicativă: studii de caz ale ficţiunilor politice selectate
În analiza discursivităţii din textele ficţionale selectate pentru realizarea aplicaţiilor

acestui studiu calitativ voi urmări gruparea următoarelor caracteristici ale naraţiunii:
∑ Personajele asociate rolurilor politice;

∑ Scenele textului şi contextele scenografice în care se plasează personajele;
∑ Enunţurile discursive politice, în calitatea lor de fragmente discursive cu
conţinut politic, descriind un eveniment al relaţiilor şi / sau scenariilor de
putere;
∑ Identificarea operatorilor politici care sunt activi în transformarea
evenimentelor de putere în enunţuri, ca fragmente discursive narative.
∑ Nivelele dialogale în care se grupează totalitatea contextelor scenografice şi
enunţurilor narative, pe axa global – zonal – local, pentru poziţionarea textului
pe această axă.
Ficţiunea politică "Supunere" (2015), Michel Houellebecq
Romanul „Supunere”49, scris de Michel Houellebecq, a apărut în prima ediţie din

Franţa în 7 iunie 2015, o zi care a coincis, în mod straniu şi frapant, cu atentatele teroriste
de la redacţia săptămânalului de satiră politică Charlie Hebdo, din Paris. Programarea
acestei apariţii fusese făcută de mai multă vreme, autorul era oricum destul de cunoscut şi
controversat politic, iar această coincidenţă a născut multe dezbateri, mai ales pentru că
întregul parcurs narativ al romanului cvasi-distopic priveşte o posibilă islamizare politică
a Franţei de după alegerile prezidenţiale din 2022 (la finalul unui ipotetic al doilea mandat
al preşedintelui Hollande). Aşadar, ficţiunea are un cadru narativ legat contextual chiar de
atentatele de la Charlie Hebdo, unde atentatorii, s-a dovedit ulterior, au invocat o cauză
islamistă pentru atacul lor nemilos.
Scris în cinci părţi şi treizeci şi şase de capitole, romanul „Supunere” poate fi

etichetat drept cvasi-distopic, fiind un produs de ficţiune atipic, din cauză că direcţia sa
narativă nu arată o certă decădere politică în viitorul acelui an, 2022, dar nici nu arată un
orizont final al ieşirii din criză şi găsirii unei posibile salvări. Ambele ipoteze sunt
simultan valabile (cvasi-utopic şi cvasi-distopic) datorită faptului că orizontul social-
politic ambivalent descris în roman, cel al unei islamizări politice greu de crezut astăzi ca
posibilă, nu este negativat prin comentariile personajelor centrale, nu arată un caz de
sfârşit al istoriei şi nici nu invocă dezastre şi tragice consecinţe pentru lumea occidentală,
franceză şi europeană. Dimpotrivă chiar, această perspectivă a islamizării regimului
prezidenţial francez subliniază tocmai ideile politice ce pot să fie considerate atractive şi
convingătoare pentru publicul larg, cele prin intermediul cărora Frăţia Musulmană (FM)
ajunge la putere, prin câştigarea preşedinţiei de către Mohammed Ben Abbes, preşedintele
FM. Cvasi-distopia unui an politic în care alegerile prezidenţiale din Franţa aduc la putere
un partid islamic, Frăţia Musulmană, în coaliţie cu partidele pierzătoare (în popularitate) şi
tradiţionale ale scenei franceze (mişcarea populară, socialiştii, democraţii şi
independenţii), împotriva pericolului reprezentat de candidatul extremei naţionaliste al
Frontului Naţional (Marine Le Pen), invocă o nouă realitate politică europeană, cu legături
semnificative chiar la tendinţele politice ale Europei de azi.
Personaje
Discursul ficţional este construit prin vocea personajului principal, profesor
universitar de literatură premodernă de la Universitatea Paris – Sorbona III. Francois este
personajul descris dialogal ca relativ detaşat de jocul apolitic, relativ izolat faţă de
convulsiile vieţii politice din Franţa anului 2022, în relativa izolare a turnului vieţii
universitare pariziene.
Personajele naraţiunii se structurează în trei grupe, în funcţie de prezenţa în prim-

planul dialogal, în plan secund sau în orizontul scenelor invocate indirect:
Personajele principale sunt:
∑ Francois, naratorul principal, profesor universitar de literatură franceză, 44 de

ani, Universitatea Sorbona – Paris 3, specializat în opera literară a lui Joris-
Karl Huysmans;
∑ Myriam, iubita acestuia, fosta sa studentă;
∑ Alain Tanneur, profesionist cu o lungă istorie în cadrul serviciilor de

intelligence franceze, scos din serviciu în perioada alegerilor prezidenţiale, din
motive ce ţin de un raport alarmist întocmit despre Frația Musulmană;
∑ Robert Rediger, profesor universitar, noul rector al noii universităţi islamice

Sorbona, convertit la islamism.
Personajele secundare sunt reprezentate de colegi din universitate, personaje ale

mediului intelectual francez, câteva personaje feminine cu apariţie episodică (precum sunt
soţiile noului rector de universitate islamistă, ori fraţii de la mănăstire, Joel şi Pierre,
întâlniţi de personajul principal la abaţia Liguge). Pe lângă aceştia apar şi alte câteva
personaje, invocate indirect în naraţiune, personaje politice ale căror roluri sunt importante
pentru descrierea forţelor şi contextelor politice ale Franţei anului 2022: liderii politici
Mohammed Ben Abbes (Frăţia Musulmană, câştigător al prezidenţialelor din mai 2022),
Mariane Le Pen (Frontul Naţional), Manuel Valls (candidatul socialist la prezidenţiale),
49
Houellebecq, Michel (2015), Supunere, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, trad. Daniel Nicolescu
Jean Francois-Cope (Uniunea pentru o Mişcare Populară), Raymond Stouvenens (Partidul

Musulman din Belgia). Pe lângă aceşti lideri politici mai apar câteva roluri episodice,
sociologul Daniel Da Silva (autorul doctrinei Familiei de convenienţă), personajele
istorice ale scriitorilor francezi Joris-Karl Huysmans (literatura acestuia este domeniul
doctoral al lui Francois) sau Leon Bloy (care facilitează comentariile narative despre
naturalism ca paradigmă explicativă asupra societăţii).
Cadre scenografice
Principalele şase cadre scenografice ale naraţiunii sunt:
∑ Cadrul narativ şi dialogal iniţial, al vieţii cotidiene, al relaţiilor intime şi al

relativei solitudini a profesorului universitar Francois;
∑ Cadrul narativ şi dialogal al scenelor şi momentelor de tensiune politică din

săptămânile anterioare scrutinului prezidenţial francez de la mijlocul anului
2022, în care apar primele relatări factuale despre apariţia şi creşterea politică a
partidului islamist Frăţia Musulmană, în opoziţie cu mişcarea identitară
franceză;
∑ Scenele primului tur al alegerilor prezidenţiale şi a perioadei celor două

săptămâni dinaintea celui de-al doilea tur, un cadru narativ dominat de
explicaţii şi digresiuni politice şi istorice cu privire la ideologia Frăţiei
Musulmane;
∑ Scenele retragerii personajului principal în afara Parisului, din motive legate de

panica creată de tulburările sociale ale anulării turului doi al prezidenţialelor şi
repetării acestuia peste şapte zile, interval în care se produce marea alianţă
dominată de Frăţia Musulmană împotriva Frontului Naţional (extremismul de
dreapta);
∑ Scenele post-alegeri, în care se descriu reformele politice ale noului regim,

inclusiv schimbările din viaţa universitară pariziană;
∑ Scenele finale, cele ale revenirii universitarului pensionat la activitate, revenire

plătită cu preţul acceptării ideilor noii politici dominante, a deschiderii faţă de
noul rector pro-islamic (şi convertit la islamism), faţă de seducţiile stilului de
viaţă nou şi faţă de promisiunile noului regim politic, toate echivalând cu o
supunere, un gest politic de acceptare generică a noului lider, de tip religios,
străin şi diferit în raport cu modelul tradiţionalist francez curent.
Enunţuri discursive
În această etapă se selectează fragmentele narative cheie, cele ce cuprind scene,
personaje, scenografii şi scenarii politice, fragmente din care se vor identifica reţele de putere
relevante din textul analizat.
Au fost selectate trei categorii de enunţuri discursive, în total 24 de fragmente
discursive (sunt cuprinse în Anexa10):
∑ cele situate la nivelul scenei politice generale şi a guvernării Franţei în context
european,
∑ cele situate la nivelul scenei generale socio-culturale franceze, cu impact
asupra scenei socio-culturale zonale, post-naționale,
∑ şi cele situate la nivelul vieţii cotidiene şi a micro-relaţiilor sociale, în contextul
dinamicii comunităţilor din întreaga zonă europeană.
Operatori politici
Cei 24 de operatori politici identificaţi în inventarul celor 24 de fragmente discursive
se pot reduce practic la un set de şase operatori:
1. Identitatea religioasă;
2. Identitatea de gen;
3. Apartenenţa la grup (un mix între loc-identitatea de grup local şi alter-
identitatea de gen);
4. Identitatea grupului familial;
5. Sistemul de educaţie religios;
6. Identitatea comunitară europeană.
Este semnificativ faptul că operatorii politici ai relaţiilor de putere ce au fost

identificaţi sunt mai ales de trei tipuri, generice şi fundamentale:
∑ Identitate religioasă (catolică, islamică, mozaică, protestantă),
∑ Identitatea de gen (feminin, masculin)
∑ Apartenenţa de grup social local (identitatea locală şi identitatea nonlocală).
situarea textului politic pe axa local-zonal-global: interpretarea nivelului

dialogal la care se transformă evenimentele de putere în enunţuri discursive, pe
axa local-zonal-global
Identificăm trei nivele ale structurilor dialogale din textul politic analizat:
∑ Nivelul structurii narative ce se referă la scena partidelor şi liderilor politici

francezi în context european, al dinamicii dintre politica tradiţională şi noile forţe
politice franceze. Este un raport ce schimbă axa politică funcţională în structurarea
scenei, de la axa stânga-dreapta către axa identitari-islamişti; această nouă
dialectică politică între identitari şi islamişti situează operatorii puterii la nivelul
unei întregi zone vest-europene, în orizontul unei grupe se state în care se regăseşte
acest eveniment de putere (Franţa, Belgia, Spania sunt cazurile din text);
∑ Nivelul structurii narative ce vizează impactul politic al noului regim islamic

asupra vieţii universitare, sociale şi culturale franceze, asupra scenei socio-
culturale zonale în general, o situare în interiorul spaţiului francez, dar cu potenţial
de generalizare asupra vieţii universitare europene, în general;
∑ Nivelul structurii narative referitoare la viaţa cotidiană, la micro-relaţiile de

zi cu zi, într-o societate în care regimul politic se schimbă şi impune înlocuirea
valorilor şi opţiunilor individuale, unde impactul schimbării de ideologie
dominantă este fundamental, simbiotic legat de diferenţele de identitate religioasă,
de gen şi de apartenenţă, amprentă a dinamicii comunităţilor din întreaga zonă a
Europei vestice.
Într-o perspectivă interpretativă asupra întregului text, identificăm faptul că scenariile

şi relaţiile de putere descrise depăşesc caracteristicile spaţiului naţional francez, al realităţilor
politice franceze de azi, referinţele din text ce privesc reorganizarea întregului spaţiu european
fiind semnificative. Operatorii care transformă evenimentele puterii în enunţuri ale textului
ficţional sunt activi la acele nivele politice ce se referă la societăţi în care influenţele şi
tendinţele sociale şi culturale formează fenomene supra-naţionale, depăşind graniţele unei
ţări, chiar dacă naraţiunea se desfăşoară strict în Franţa. Trimiterile discursive se fac către
aşezarea actuală a construcţiei politice europene, chiar către o construcţie nouă (Eurabia),
către tensiunile şi noile resurse de putere ce obligă la regândirea unei arhitecturi a construcţiei
europene, pentru deschiderea acesteia către spaţiul islamic. Mai mult, schimbarea politică
europeană este de fapt tema politică centrală a textului, o ficţiune ce se situează astfel într-un
plan al geografiei zonale europene a relaţiilor de putere, o ficţiune politică reprezentativă
pentru culoarul cultural, social şi politic vestic şi nord-european.
În Fig.5 am reprezentat situarea textului pe axa local-zonal-global, prin considerarea

naturii operatorilor politici identificaţi şi a temei politice a textului. În fapt, textul nu indică
deloc caracteristici locale, din axa celor trei nivele referenţiale rămânând de figurat doar axa
zonal – global.
Fig. 5: Situarea textului ficţional „Supunere”, pe axa zonal - global
Operatori politici:
Identitate religioasă
Identitatea de gen
Apartenenţa de grupul social local
Temă politică:
Schimbarea
politică europeană
ZONALĂ GLOBALĂ
FICŢIUNE
POLITICĂ
ZONALĂ
nord -europeană
Ficţiunea politică "Tărâmul făgăduinţei" (2004), Chris Abani
Romanul politic „Tărâmul făgăduinţei”50 face parte dintr-o serie de texte politice
ale autorului african Chris Abani. Născut în 1966 la Afikpo (unde se desfăşoară şi o parte
din naraţiunea acestui text), Abani a debutat într-o perioadă de tensiuni politice şi sociale
din Nigeria postcolonială, a fost arestat la publicarea primului său roman (scris la
şaisprezece ani şi publicat trei ani mai târziu) şi acuzat de trădare şi conspiraţie pentru
lovitură de stat. Mai apoi, impactul politic al romanelor scrise de Abani a evoluat şi a atras
permanent consecinţe grave pentru scriitor, până la închiderea şi torturarea sa, chiar
condamnarea la moarte. Pleacă din Africa în SUA şi devine ulterior profesor asociat la
University of California, iar romanele sale primesc mai multe premii cu mare vizibilitate:
PEN Hemingway Book Prize, PEN USA Freedom-to-Write, California Book Award,
Lannan Literary Fellowship, Guggenheim Fellow in Fiction, ori este între finaliştii altora:
International IMPAC Dublin Literary Award (2006), A New York Times Editor's Choice
(2006).
Provenind din cea mai densă zonă a Africii medii, din Nigeria, ţară cu o populaţie
de peste 150 de milioane de locuitori – care a trecut printr-un război civil şi mai multe
dictaturi militare după eliberarea de sub colonialismul englez, după 1960 -, Abani
dezvoltă naraţiunile paralele din „Tărâmul făgăduinţei” ca o dublă istorie a personajului
Elvis Oke. Una dintre este localizată în oraşul Lagos, aici desfăşurându-se primul plan
narativ, plasat în anul 1983, într-o periferie a acestui imens conglomerat de opt milioane
de locuitori, strălucitor în centru şi mizer în periferiile ghetoizate. Personajul central are în
acest plan vârsta de şaisprezece de ani, iar în al doilea, care începe la Afikpo în anul 1972,
acelaşi personaj are vârsta de cinci ani. Succedându-se douăzeci şi nouă de capitole prin
trecerea de la plan la celălalt, povestea copilului şi a adolescentului Elvis, dansator
talentat, este povestea practicilor magice de iniţiere prin ritualurile nucii de cola specifice
tribului igbo (cu ele începe fiecare capitol, prin foarte scurte relatări fragmentare), dar şi a
vieţilor duse la limita supravieţuirii de cei ce formează populaţia neagră dominată, expusă
războaielor şi sărăciei extreme din Africa.
Nigeria este sinonimă cu istoria recentă a colonialismului englez din Africa

secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, cu tensiunile civile crescânde de după eliberarea de
dominaţia colonială, dar şi cu mozaicul tribal perpetuat în timpurile moderne, cu
fantasmele mitologiei tribale ce formează regulile nescrise ale lumii vechi şi noi. Este
sinonimă cu sărăcia, cu visul despre îmbogăţire, cu traficul de arme, droguri şi organe
umane, într-o tensiune continuă dintre cei puţini şi bogaţi, majoritatea veniţi din Europa
sau America, şi o populaţie ce locuieşte în ghetouri şi care cunoaşte sărăcia din prima
până în ultima zi de viaţă, fără şanse de ieşire.
50
Abani, Chris (2007), Tărâmul făgăduinţei, Editura Niculescu, Bucureşti, trad. Bogdan Nicolau
Dar unde e Nigeria în textul lui Abani? Referinţa explicită la Nigeria apare foarte
rar în acest text (şi o singură dată numele ţării este invocat declamativ, atunci când
pasiunea de pe baricada protestelor le provoacă revoluţionarilor scandări patetice despre
Nigeria), iar sentimentul că numele ţării este prea puţin important este permanent indus în
subtext. Nu este neglijabil numele tribului, însă, tribul Igbo, din care face parte şi Elvis
Oke, unul dintre cele trei grupuri etnice mari ale zonei, dintr-un melanj de câteva sute de
grupuri etnice. La fel ca în marea majoritate a zonelor Africii, zona Golfului Guineii este
dominată de clivajele etnice, rasiale, religioase şi economice (în condiţiile în care această
zonă este prima dintre economiile africane, pe baza resurselor de petrol). Aproape
jumătate din populaţie este de religie islamică sunnită, în timp ce următoarele mari grupuri
religioase sunt creştine (protestant şi catolic). Toate sunt însă adânc fărâmiţate prin liniile
vechilor graniţe ale grupurilor tribale.
Unde e Nigeria? E o ţară greu de găsit în povestea lui Abani, rămâne estompată şi
difuză, prea puţin vizibilă din cauza imaginilor pe care textul le face foarte vizibile,
imagini despre ghetoizare, sărăcie şi foame, despre cruzimea torturii şi violenţa bătăilor şi
a violurilor, despre ultima cauză a tuturor dictaturilor militare africane, îmbogăţirea juntei.
Nigeria dispare complet în amalgamul de combinaţii ale supravieţuirii unei populaţii
africane ce a luat-o de la zero, în sens politic, atunci când s-a eliberat de dominaţia
colonială, dar care duce cu ea toate stereotipurile de distanţă socială între bărbaţi, femei,
copii, între albi şi negri, între tineri şi bătrâni, între nordici şi sudici, între cei resemnaţi în
faţa violenţei şi colapsului economic şi cei luptători, panterele africane care nu se lasă
vândute. Nu se vede Nigeria, dar subtextul propulsează o imagine vie a unui întreg
continent african, simbolizat prin această zonă din Golful Guineii. E Africa postcolonială,
un spectru modern al ritualurilor tribale şi o stare de permanent conflict în jurul resurselor.
O (pe)trecere pe sub învelişul textului lui Abani, a povestirii despre viaţa unui
tânăr african ce visează să ajungă pe un tărâm al făgăduinţei şi să poată dansa ca
profesionist, nu face apel aproape deloc la starea naţiunii nigeriene, ci arată cum se
trăieşte şi cum se moare în toată Africa, uneori chiar cu capetele victimelor tăiate şi
ascunse în lăzi frigorifice, procedeu de pe lanţul traficului de organe umane. Numele
Nigeriei nu este invocat, apare însă numele tribului african igbo. Comunităţile nu sunt
legate de idealuri naţionale, ci sunt despărţite de conflictul militar şi de graniţele tribale.
Nigeria pluteşte la suprafaţa naraţiunii, în timp ce în adâncul celor două planuri narative,
al copilului şi al tânărului Elvis, se află Africa postcolonială.
Ficţiunea lui Abani este politică prin raporturile şi strategiile de putere ce le

descrie, specifice acestei regiunii africane cu izvoare tribale. Pantera mitologică este
africană, nu doar nigeriană, este semnul violentei lupte tribale negre, luptă sedimentată
până în straturile cele mai adânci ale textului lui Abani. Pentru a explica termenii
tehnologiei puterii de la nivelul celor două scene narative căutăm operatorii puterii, cei
care descriu influenţa şi dominaţia în dinamica lor, având caracteristici culturale şi de
identitate africană, nu doar nigeriană. Romanul depăşeşte graniţele unei naţiuni,

stabilindu-şi determinanţii politici la nivelul postnaţional al unui întreg culoar cultural
african.
Iată câteva caracteristici ale acestui text ficţional politic, rezultate din decupajele
fragmentare utile în analiza discursivităţii.
Personaje şi Cadre scenografice

În primul plan, tânărul Elvis Oke este primul personaj, vocea narativă, iar în
primul cerc relaţii se află tatăl său (Sunday Oke), fraţii săi vitregi, mama sa vitregă
(Comfort), mătuşa (Felicia), cerşetorul Okon, dar mai ales prietenul său Redemption,
personaj prin care Elvis intră în câmpul politic şi relaţiile de dominare specifice dictaturii
militare. Dictatura este reprezentată de Colonel, figura militarului autocrat şi criminal. Pe
lângă Redemtion, Elvis este apropiat de un alt personaj cheie (Caesar), poreclit Regele
cerşetorilor, cel care joacă şi un rol central în surogatul de revoltă populară declanşată în
ghetoul în care aceştia locuiesc.
În al doilea plan, ca într-o amintire, alături de copilul Elvis Oke se află mama sa
(Beatrice), bunica sa (Oye), verii săi (Innocent şi Godfrey), unchiul (Benji) şi verişoara sa
(Efua). Într-un fel, al doilea plan îl completează pe primul, este descrierea etapei de
formare, cu detaliile copilăriei lui Elvis, pentru ca peste zece ani el urmând să afle cu totul
şi cu totul altceva despre viaţa lui şi a celor din lumea lui.
Elvis, personajul central, are în primul plan narativ (plasat în Lagos) vârsta de
şaisprezece de ani, iar în al doilea are vârsta de cinci ani (plasat la Afikpo în anul 1972).
Aproape toate trecerile succesive de la un capitol la altul presupun chiar saltul de la plan
la celălalt, povestea traversând o succesiune de evenimente ce se întind pe zece ani în
Afikpo şi pe un singur an în Lagos. Practic, apelul la amintirile copilăriei lui Elvis evocă
evenimente ce vin până aproape de prezentul planului narativ al tânărului Elvis, în Lagos.
Enunţurile discursive
Odată decupate, fragmentele de text (Anexa11) au indicat aceste enunţuri discursive:
A. Enunţurile discursive situate la nivelul scenei narative a personajului tânărului

Elvis, Lagos, 1983:
1. Copii sunt obligaţi să se afle în spaţiul războiului
2. Respectabilitatea femeii măritate este o etichetă socială convenabilă
3. Africanul încearcă să se vadă american, fără să reuşească
4. Bogaţii cumpără favorurile africanilor negri
5. Poveştile camuflează adevărurile ce nu pot să fie rostite
6. Abuzul conducătorilor militari este fapt cotidian

7. Timpul de aur aparţine vechiului regim
8. Represiunea este condusă de un tiran: Colonelul
9. Circulaţia banilor schimbă oamenii
10. Răzbunarea Regelui cerşetorilor nu înseamnă schimbare
11. Traficul de organe umane şi de fiinţe este adevărata cauză
economică a juntei militare
12. Rebelii civili sunt torturaţi la închisoare pentru mărturisirea vinei
reale sau închipuite
B. Enunţuri discursive situate la nivelul scenei narative a personajului copilului
Elvis, (scena ce debutează la Afikpo, în 1972):
1. Despre pierderile din război
2. Anunţul abdicării juntei militare
3. Copii în câmpul de luptă al războiului civil bifarez-nigerian
Operatorii politici
Fiecare dintre fragmentele discursive decupate din text au indicat un operator politic al
relaţiei de putere, argumentul şi resursa puterii. Aceşti operatori sunt:
∑ Frica
∑ Rolul de soţie în postură dominată
∑ Autoperceperea diferenţelor rasiale
∑ Diferenţele de status economic şi de vârstă
∑ Libertatea politică
∑ Forţa militară
∑ Paternalismul popular
∑ Represiunea
∑ Răzbunarea
∑ Supravieţuirea
∑ Crima
∑ Tortura
situarea textului politic pe axa zonal-global

Imaginile cruzimii armatei şi a contrabandei de droguri şi de organe umane se
construiesc încet în textul lui Abani, într-un ritm aşezat, astfel că nu surprind în mod deosebit
şi par a fi mult mai puţin dure, aşa ascunse printre realităţile cotidiene ale oraşului african
Lagos.
Şi totuşi, în orice dictatură, mai ales în cele militare, pe măsura curgerii timpului ies în
evidenţă şi se fixează în mentalul colectiv faptele ilegale şi inumane, pe care dictatura le-ar
vrea ascunse în spatele nevoii de respectare a regulilor, reguli reci ale tăcerii şi a lipsei de
reacţie publică, impuse prin teroare, prin dominarea şi represiunea civililor, prin tortură. Tot
aşa cum trecerea timpului îngroaşă tonurile în care sunt văzute violenţele simbolice sau fizice
ale dictaturilor din istoria recentă a Africii secolului al XX-lea, tot aşa şi imaginea în care este
descrisă dictatura în textului lui Abani apare în tonuri tot mai îngroşate pe măsură ce textul
avansează spre ultima parte, respectiv finalul confruntării deschise cu Colonelul, cu dictatura
militară.
Imaginea cuprinzătoare compusă în subtextul ficţiunii lui Abani este a neîncrederii şi

colapsului relaţiilor sociale sub povara dictaturii militare, dezvăluind o societate ce îşi arată
vechile răni ale segregării în noile forme violente ale conflictului civil. Această imagine
generează tema politică centrală a acestui text politic: cruzimea războiului, care adânceşte
inegalităţile şi inechităţile societăţii segregate din Africa, o caracteristică politică zonală ce
plasează acest roman politic în palierul ficţiunilor politice de influenţă zonală, pe axa zonal-
global. Subtextul arată un cadru postnaţional, comunitar, între mitologiile grupurilor etnice şi
idealizarea unei posibile societăţi prospere, fără război, fără graniţe, fără militari şi fără
dictatori, un ideal înecat însă în dictatura militară nesfârşită.

naturii operatorilor politici identificaţi şi a temei politice a textului.
Fig. 6: Situarea textului ficţional „Tărâmul făgăduinţei”, pe axa zonal - global
Operatori politici:
Frica
Rolul de soţie
Autoperceperea
diferenţelor rasiale
Diferenţele de status
economic şi de vârstă
Libertatea politică
Forţa militară
Paternalismul popular
Represiunea
Răzbunarea
Supravieţuirea
Crima
Tortura
Tema politică:
Cruzimea războiului din
societatea africană segregată
naşte visul despre
tărâmul făgăduinţei
ZONALĂ GLOBALĂ
FICŢIUNE
POLITICĂ
ZONALĂ
africană
Ficţiunea politică "Nimeni alături de mine" (1994), Nadine Gordimer
Romanul politic „Nimeni alături de mine”51 este publicat în acelaşi an – 1994 - în

care Nelson Mandela este ales preşedinte al Republicii Sud-Africane. Autoarea sa, Nadine
Gordimer, fusese premiată cu Nobelul pentru literatură cu trei ani mai devreme, după ce
întreaga sa viaţă literară fusese marcată de situarea textelor sale ficţional-politice în
contextul discriminărilor rasiale din Africa de Sud, determinând un lung şir de consecinţe
punitive, interziceri spre publicare şi cenzură prelungită.
Romanul care îi este publicat în 1958, „O lume de străini”, este interzis în scurtă
vreme în Africa de Sus, interdicţia fiind menţinută până în 1970. După începerea
procesului lui Nelson Mandela, în 1962, autoarea este o militantă deschisă pentru cauza
anti-apartheid. În 1966 publică „Defuncta lume burgheză”, urmând ca şi acest roman să
fie interzis de guvernul sud-african timp de zece ani. În 1979 publică „Fiica lui Burger”,
roman omagiu dedicat lui Bram Fischer, avocatul lui Nelson Mandela, şi acest text
ajungând în scurtă vreme interzis. În 1981 publică „Oamenii lui July”, interzis şi cenzurat
atât în regimul de apartheid cât şi în cel imediat următor. Militantismul său anti-apartheid
se intensifică, iar în 1986 depune mărturie în procesul celor 22 de militanţi politici pentru
drepturile negrilor din celebrul Delmas Treason Trial, apoi se implică în marşurile de
protest şi ascunde lideri ai Congresului Naţional African.
Premiile literare cu care Nadine Gordimer a fost remarcată internaţional au avut şi

o motivare explicit politică, construită de baza posturii sale permanent protestatare faţă de
nedreptăţile lumii africane. Printre ele se află Commonwealth Writers Prize, Premiul
Internaţional Botev, Malaparte (Italia), Nelly Sachs (Germania), Modern Language
Association Award, Central News Agency Literary Award, Booker Prize, James Tait
Black Memorial Prize.
Nadine Gordimer este recunoscută drept cea mai importantă scriitoare de ficţiune a
Africii Negre, zona sub-sahariană a continentului african. Cele două teme cheie în
literatura sa, aşa cum sunt acestea deplin recunoscute în circuitele internaţionale culturale,
sunt legate implicit de viaţa tumultoasă a continentului african: iubirea şi politica sunt
subiectele predominante din textele sale, ca o dialectică a comuniunii şi a distanţării, a
căutării dreptăţii şi a escaladării conflictelor pentru putere.
Într-o trimitere de subtext, titlul „Nimeni alături de mine” evocă această distanţare
produsă între oameni prin politică, chiar şi între cei mai apropiaţi oameni, iubiţi sau soţi.
Cele două cupluri ce joacă scene politice, soţii Vera şi Bennet Stark şi soţii Sibongile şi
Didymus Maqoma, trec prin cele trei stadii ale istoriei politice recente a Africii de Sud,
prin etapa apartheidului, a revoluţiei de eliberare şi a post-apartheidului, iar politica şi
51
Gordimer, Nadine (2012), Nimeni alături de mine, Editura ART, Bucureşti, trad. Antoaneta Ralian
ororile luptelor cu regimul autoritar sunt cadrul în care relaţiile cele mai strânse ajung să
se consume, într-o similitudine stranie cu dispariţia vechiului regim, un regim care a
reprezentat o relicvă modernă a ultimului veac de colonialism european în Africa.
Cum este Africa pe care o cunoaştem prin textul scris de Nadine Gordimer? Cât de
mult sau de puţin este închis textul între graniţele naţionale ale Republicii Africii de Sud,
sau cum se traversează în text chiar dincolo de aceste graniţe, pentru a dezbate întreaga
textură a politicii continentului african? Textul cuprinde două indicaţii majore despre
cuprinderea generică, zonal-continentală, a temelor şi subiectelor politice descrise.
Prima trimitere face referire la experienţele politice din Angola şi Nigeria

(trimitere la fragmentul C.3. din Anexa 12). În Angola, odată cu declanşarea mişcărilor de
eliberare colonială, a apărut o mişcare extremistă naţionalistă, respectiv etnocentristă,
UNITA, care a stabilit o alianţă politico-militară cu guvernul sud-african, provocând
invadarea Angolei şi ocuparea acesteia de către guvernul de apartheid din Africa de Sud
(pentru apărarea frontului namibian), într-o dinamică geopolitică africană foarte extinsă,
în care s-au intersectat interesele accesului la resurse ale Statelor Unite şi puterilor
colonialiste europene. UNITA a refuzat să recunoască rezultatul alegerilor libere din 1991,
mai apoi, iar războiul civil a reînceput. Un alt caz similar este din Nigeria, unde generalul
Babangida a guvernat autoritar între 1985 şi 1993, ajungând la putere prin lovitură de stat
militară. La finalul perioadei sale de guvernare, acesta a refuzat să recunoască rezultatul
alegerilor libere. Ajuns la putere fără lupte şi fără vărsare de sânge, promiţând să elimine
abuzurile împotriva drepturilor omului produse de vechiul regim, a rămas agăţat prin orice
mijloace de putere, mult mai mult decât a promis că va face, printr-un stil de conducere
autoritar, acuzat chiar de abuzuri.
Această referire la cazurile angolez şi nigerian indică în subtext acoperirea supra-

naţională a tematicii politice dezvoltate în „Nimeni alături de mine”. Luptele civile,
delimitate cu preponderenţă tribal şi etnic, sunt generalizate în tot spaţiul african sub-
saharian, de la nord la sud, de la est la vest. Amestecul de culori, etnii, limbi, culturi de
influenţă, cercuri de dominare şi hegemonie colonialistă, acest mozaic al lumii africane
este, în fapt, principala tema politică a textului autoarei sud-africane.
A doua trimitere din text, reprezentativă pentru cuprinderea sa zonal-continentală,

se află într-un pasaj relativ reflexiv despre caracteristicile socio-culturale şi
comportamentale ale locurilor invocate în ficţiune, din sudul extrem al continentului,
caracteristici ce nu sunt însă zonate si delimitate în graniţe strict naţionale. Acest text
poate chiar să fie considerat drept centrul naraţiunii, un loc de legătură între toate planurile
ficţiunii, scenariile şi personajele politice implicate, un principiu de viaţă african, plasat în
centrul textului din cauză că este, în fapt, plasat în centrul dinamicii politice şi sociale
africane. Fragmentul (trimitere la fragmentul B.2. din Anexa 12). face apel la un scenariu
de putere în care mozaicul etnic, lingvistic şi cultural reprezintă noua matrice a relaţiilor
sociale africane, depăşind prin acest stadiu segregarea negrilor de către albi (caracteristică
vechiului regim), evenimentul semnificativ al relaţiei de putere indicat aici fiind cel al
renaşterii unei noi identităţi africane. Identitatea africană este operator al puterii, noua
realitate politică africană post-colonială fiind decisiv determinată de acest operator al
dinamicii raporturilor de putere. Identitatea africană este atât localistă (influenţată
covârşitor de organizările tribale, de microcomunităţile lingvistice), dar şi globalistă, mai
ales prin ansamblul relaţiilor noi internaţionale stabilite între Occidentul european şi
american şi guvernările noilor state post-coloniale. În acest cadru, fragmentul ce arată
textura profundă socio-culturală africană devine un decupaj central al textului de ficţiune
politică, o definiţie a lumii Africii Negre, aflată în dialectica dintre dominare şi rezistenţă:
„A sosit de la şcoală, din Anglia, şi Mpho, fiica lui Sally şi a lui Didy, născută
în exil. Îşi petrecea, fără nicio discriminare, un weekend în casa Stark, o săptămână la
casa bunicii ei din Alexandra; la Stark dormea în patul şi printre afişele cu vedete pop
şi printre nimicurile care supravieţuiseră adolescenţei şi absenţei fiicei lor, Annick.
Fiica familiei Maqoma era o frumuseţe de şaisprezece ani, de felul celor create de
polenizarea încrucişată a istoriei. Graniţele sunt schimbate, ideologiile fuzionează,
sectele, religioase sau filosofice, creează noi idoli din combinaţiile de crezuri,
descoperirile ştiinţifice fac legături de cauză şi efect între elemente disparate, un
talmeş-balmeş de nume teritoriale etnice alcătuiesc o naţionalitate din popoare de
limbi multiple şi de religii diferite, şi un stil nou de frumuseţe răsare din încleştarea
dintre dominaţie şi rezistenţă„.
În acest fragment se regăsesc caracteristicile noilor naţiuni din Africa post-

colonială: limbi diferite, etnii diferite, culori şi tradiţii locale specifice, religii adoptate
diferit şi chiar aceleaşi fapte din istoria recentă povestite şi interpretate diferit, într-o
dinamică şi un amestec cultural ce traversează, în fapt, graniţele formale ale ţărilor,
dezvăluind un conglomerat plurisocial şi pluripolitic continental.
Prin caracteristicile acestui text ficţional politic, rezultate din decupajele

fragmentare, se trasează un profil politic al unei societăţi conflictuale, care avansează în
reorganizarea politică între hegemonia colonialistă a albilor şi rezistenţa prin protest şi
revoltă a negrilor, context din care se dezvoltă o nouă identitate africană post-colonială.
Personaje şi Cadre scenografice

Cele două cupluri de personaje principale, soţii Vera şi Bennet Stark şi soţii
Sibongile şi Didymus Maqoma, sunt personaje arhetipale pentru posturi politice diferite:
primii se revendică din categoria minoritarilor ce ajung să lupte pentru cauza majoritarilor
dominaţi şi segregaţi, în timp ce soţii Maqoma au profilul militanţilor aparţinând
populaţiei negre, segregate. Nu se situează în opoziţie, sunt relativ aliaţi, dar modul în care
traversează cele trei cadre narative arată o distanţă de poziţionare politică semnificativă.
Copii soţilor Stark sunt occidentalizaţi dar şi distanţaţi de părinţi, o familie în care
Vera este simbolul susţinerii cauzei negre de către un alb, în timp ce fata soţilor Maqoma,
Mpho, deşi vine cu deprinderi din exilul îndepărtat, este forţată să se reconvertească la
convenienţele locale, este obligată să accepte toate regulile rigide ale familiei ce nu-şi
poate ştirbi cariera politică prin scandaluri familiale.
Nu doar acest caz compune o scenă în care politicul oferă un cadru în care se
intersectează şi alte determinante culturale şi sociale. Alte câteva personaje joacă roluri cu
profil secundar, dar nu mai puţin politic. Otto Abanel, personajul generaţiei bebeluşilor lui
Hitler, este o apariţie episodică între scenele principale , care însă îşi găseşte ecou în mai
multe alte scene în care sunt evocate atrocităţile segregaţionismului, comparate cu cele ale
nazismului. Zeph Rapulana este unul dintre liderii Mişcării de Eliberare, un personaj cu
note caracteristice ale idealismului politic, cel care face diferenţa dintre frica generalizată
şi curajul liderului, chiar curajul eroic, opunându-se complet naturii politice a unui aşa-zis
predestinat bebeluş ideal, creat de laboratoarele nazismului. Zeph este un lider natural al
tribului său. Simetric, între fermierul Tertius Odendaal şi personajul tânărului negru Oupa
se deschide o antiteză politică în acelaşi sens cu cel din dialectica dintre dominare şi
rezistenţă.
Enunţurile discursive
Fragmentele de text ce au fost decupate (Anexa12) au indicat următoarele enunţuri
discursive:
A. Enunţuri discursive situate la nivelul scenei narative situate în perioada procesului

de evacuare a comunităţilor de negri de pe teritoriile fermelor deţinute de albii sud-
africani şi în cea a post-evacuărilor (Partea întâi: „Povară”)
1. Segregarea negilor în spaţiile de locuire şi vecinătăţile cu albii sud-
africani
2. Minciuna prin omisiune, disimularea, falsul parţial şi evitarea,
mecanismul civic de apărare împotriva represiunii
3. Ameninţarea se formulează voalat
B. Enunţuri discursive situate la nivelul scenei narative situate în perioada de tranziţie

post-apartheid, când liderii Mişcării de Eliberare se întorc din exil (Partea a doua:
„Tranzit”)
1. Reîntoarcerea din exil: scena ritualului politic de la aeroport
2. Mozaic, amestec şi ambivalenţă a grupurilor identitare africane
3. Despre practicile de reprimare publică
4. Didymus anchetator în numele libertăţii
C. Enunţuri discursive situate la nivelul scenei narative situate în perioada noului

regim, a crizei politice specifice fazelor post-autoritariste africane (Partea a treia:
„Sosiri”)
1. Promisiunile noului regim sunt maximale

2. Eliminarea segregării politice nu elimină cu totul
discriminările (economică, educaţională, de locuire, segregare
stereotipală)
3. Pericolul extremismului negru
4. Relatările procesului lagărelor
Operatorii politici
Fiecare dintre fragmentele discursive decupate din text au indicat un operator politic al
relaţiei de putere, constituindu-se în argumentul şi resursa puterii:
∑ Deţinerea proprietăţii
∑ Presiunea aparatului represiv
∑ Ameninţarea (negrilor asupra familiei fermierilor albi)
∑ Apartenenţa la Mişcarea de Eliberare
∑ Identitatea africană (în secundar cea sud-africană)
∑ Brutalitatea fizică
∑ Rolul de anchetator
∑ Intoleranţa la corupţie
∑ Stereotipurile asupra negrilor
∑ Extremismul politic
∑ Rescrierea istoriei
∑ Tortura
situarea textului politic pe axa zonal-global

În urma analizei operatorilor politici care definesc relaţiile şi strategiile de putere
descrise în decupajele de text (Anexa 12) se clarifică un set de resurse ale puterii definitorii
pentru spaţiul politic african, cu preponderenţă sud-african. Faţă de celelalte două studii de
caz analizate anterior, în acest text se poate vorbi de o localizare mai pregnantă a operatorilor
puterii, chiar situată aproape de localismul populaţiilor tribale africane. Dar aceşti operatori
nu îi diferenţiază complet pe sud-africani faţă de nigerieni, pe namibieni de camerunezi sau de
cei din Botswana. Delimitarea vizibilă apare într-un element de terminologie politică specific
Africii de Sud, termenul prin care denumeşte specificul segregaţionist al regimului politic de
dominare al albilor în Africa de Sud între 1945 şi 1990. Apartheidul este cel mai specific
operator al puterii în Africa de Sud din acel timp, disipat apoi, după căderea regimului, într-un
mixaj comun de resurse de putere provenite pe axele diferenţelor de limbă, etnie, religie,
identitate de gen sau de vârstă. Naţionalitatea este tot un construct nepredictiv pentru relaţiile
şi strategiile politice în ansamblul lor, aşa cum sunt acestea construite narativ în textul ce face
obiectul acestui studiu de caz, text în care sunt traversate trei etape importante politic,
apartheidul, răsturnarea regimului şi post-apartheidul începutului de democraţie populară.
Vechiul regim segregaţionist este înlocuit cu noul regim ce promite idealul democratic şi
moral, dar care intră într-o etapă clasică de confruntare, în care sunt primordiale
discriminările şi violenţa luptei pentru accesul la resurse.

naturii operatorilor politici identificaţi şi a temei politice a textului.
Fig. 7: Situarea textului ficţional „Nimeni alături de mine” pe axa zonal - global
Operatori politici:
Deţinerea proprietăţii
Presiunea aparatului represiv
Ameninţarea (negrilor asupra
familiei fermierilor albi)
Apartenenţa la Mişcarea de
Eliberare
Identitatea africană (în
secundar cea sud-africană)
Brutalitatea fizică
Rolul de anchetator
Intoleranţa la corupţie
Stereotipurile asupra negrilor
Extremismul politic
Rescrierea istoriei
Tortura
Tema politică:
Naşterea noii identităţi
politice sud-africane
Caracteristică Caracteristică Caracteristică

LOCALĂ ZONALĂ GLOBALĂ
FICŢIUNE
POLITICĂ
LOCAL-ZONALĂ
sud-africană
4. Stadiul cercetării şi etape următoare
În acest stadiu au fost parcurse etapele:
∑ realizarea cercetării teoretice asupra resurselor ştiinţifice ale cercetării sociale

în domeniul ficţiunilor politice, cu două principale direcţii de cunoaştere:
direcţia istoriei cercetărilor din domeniu, cele realizate asupra analizei textelor
de ficţiune politică din ultimul secol, şi direcţia metodologică, a cercetărilor de
sociologie a literaturii, a analizei de discursivitate şi a studiilor asupra relaţiei
de putere ca obiect principal al ştiinţelor politice;
∑ a fost elaborat aparatul teoretic şi principalele concepte utilizate, cel de

ficţiune politică (şi, în secundar, cel de roman politic postnaţional);
∑ au fost evaluate şi sistematizate bazele de date cu privire la autorii premiaţi în

ultimii 35 de ani în cadrul principalelor 30 de premii internaţionale pentru
ficţiune, dar şi cele cu autorii (titlurile) recenzaţi, indexaţi şi studiaţi în
categoria globală de ficţiune politică, rezultând o intersecţie cuprinzând 90 de
autori (şi titluri asociate) cu principalii reprezentanţi ai ficţiunii politice
contemporane;
∑ şi au fost desfăşurate primele două studii de caz asupra unora dintre cele mai
reprezentative texte („Supunere”, Michel Houellebecq, "Tărâmul
făgăduinţei", Chris Abani), cu acest set începând seria studiilor de caz în
analiza discursivităţii asupra textelor de ficţiune politică contemporană,
selectate din grupul celor 90 de titluri reprezentative pentru ficţiunea politică
contemporană.
Studiul doctoral va parcurge următoarele etape:
∑ etapa de completare a studiilor în analiza discursivităţii asupra textelor de

ficţiune politică contemporană, cu o selecţie din grupul celor 90 de titluri
reprezentative pentru ficţiunea politică contemporană, 12 până la 24 de studii
din lista titlurilor selectate:
Această orbitoare absenţă a luminii Tahar Ben Jelloun

Ceea ce ziua datorează nopţii Yasmina Khadra
Teroristul John Updike
Apa neagra Joyce Carol Oates
Complotul împotriva Americii Philip Roth

Omul căzător Don DeLillo
Povestea slujitoarei Margaret Atwood
Sărbătoarea ţapului Mario Vargas Llosa
Eu, Supremul Augusto Roa Bastos
Animalul inimii Herta Muller
Ignoranta Milan Kundera
Numărul zero Umberto Eco
Manualul inchizitorilor António Lobo Antunes
Ce hăcuială! Jonathan Coe
Omul nostru din Panama John Le Carre
Operaţiunea Sweet Tooth Ian McEwan
Distanţa dintre noi Jhumpa Lahiri
Fundamentalist fara voie Mohsin Hamid
Moştenitoarea tărâmului pierdut Kiran Desai
Copiii din miez de noapte / Shalimar clovnul Salman Rushdie
Zăpada Orhan Pamuk
∑ completarea acestei liste cu câteva texte contemporane din literatura rusă

contra-utopică şi din cea post-comunistă est-europeană (ex. Vladimir Sorokin,
Victor Pelevin).
∑ analiza de sinteză asupra situării textelor ficţionale analizate (prin studiile de

caz) pe axa local-zonal-global în evaluarea specificului temei textului ficţional
politic şi a operatorilor politici activi în dinamica relaţiilor şi strategiilor de
putere;
∑ extragerea concluziilor asupra specificului ficţiunii politice şi generarea unui

glosar al ficţiunilor politice contemporane, aşa cum rezultă acesta din
utilizarea operatorilor politici şi din tematicile studiilor de caz realizate.
5. Referinţe
Resursele bibliografice utilizate:
∑ Berger P.L., Luckmann T. (2008). Construirea socială a realităţii, Editura Art, Bucureşti
∑ Blotner, Joseph (1955). The Political Novel, Double Day, New York
∑ Blotner, Joseph (1966). The Modern American Political Novel, 1900-1960, University of
Texas Press, Austin
∑ Bourdieu, Pierre (2012). Regulile artei, Editura Art, Bucureşti
∑ Bourdieu, Pierre (2013), Limbaj și putere simbolică, Editura Art, Bucureşti
∑ Boyers, Robert (1987), Atrocity and Amnesia: The Political Novel since 1945, Oxford
University Press, New York
∑ Boyers, Robert (2005), The Dictator's Dictation: The Politics of Novels and Novelists,
Columbia University Press, New York
∑ Casanova, Pascale (2016), Republica mondială a literelor, Editura ART, Bucureşti
∑ Cucu, Sorin Radu (2013), The Underside of Politics: Global Fictions in the Fog of the
Cold War, Fordham University Press, New York
∑ Eckstein, J. Barbara (1990), The Language of Fiction in a World of Pain: Reading Politics
as Paradox, University of Pennsylvania Press, Philadelphia
∑ Eckstein, J. Barbara (2003), Native Intelligence: Aesthetics, Politics, and Postcolonial
Literature, University of Minnesota Press, Minneapolis
∑ Fisher, H.A. (1928). The Political Novel, Cornhill Magazine, vol 64
∑ Foucault M. (2005). A supraveghea şi a pedepsi, Editura Paralela 45, Piteşti
∑ Foucault M. (2010). Arheologia cunoaşterii, Editura Rao, Bucureşti
∑ Goffman E. (2007). Viaţa cotidiană ca spectacol, Editura Comunicare.ro, Bucureşti
∑ Hanne, Michael (1994), The Power of the Story: Fiction and Political Change, Berghahn
Books, Providence, RI
∑ Harmon, William; Holman, C. Hugh; Thrall, William Flint (2000), A Handbook to
Literature, Eighth Edition, Prentice Hall, New York
∑ Horton, John; Baumeister, Andrea T. (1996), Literature and the Political Imagination,
Routledge, New York
∑ Howe, Irwing (1957). Politics and the Novel, Horizon Press, New York
∑ Irr, Caren (2011), Postmodernism in Reverse: American National Allegories and the 21st-
Century Political Novel, articol publicat în Twentieth-Century Literature (TCL) 57.3&57.4,

Hofstra University, New York
∑ Irr, Caren (2014), Toward the Geopolitical Novel: U.S. Fiction in the Twenty-First
Century, Columbia University Press, New York
∑ Irr, Caren (2015), The Space of Genre in the New Green Novel, articol publicat în Studia
Neophilologica 87: 82–96, Taylor & Francis, London
∑ Jameson, Fredric (1986), Third-World Literature in the Era of Multinational Capitalism,
articol publicat în Social Text, No.15, p. 65-88, Duke University Press, Durham
∑ Lauret, Maria (1994), Liberating Literature:Feminist Fiction in America, Routledge,
New York
∑ Orwell, George (1946), Why I Write, Penguin Books, London
∑ Reed, Thomas Vernon (1992), Fifteen Jugglers, Five Believers: Literary Politics and the
Poetics of American Social Movements, University of California Press, Los Angeles
∑ Ricoeur P. (1999). Conflictul interpretărilor – eseuri de hermeneutică, Editura Echinox,
Cluj
∑ Roller, M. Judi (1986), The Politics of the Feminist Novel, Greenwood Press, New York
∑ Rorty, Richard (1969), Philosophy and the Mirror of Nature, Princeton University Press,
Princeton
∑ Scheingold, A. Stuart (2010), The Political Novel: Re-Imagining the Tiventieth Century,
Continuum, New York
∑ Speare, Morris Edmund (1924). The Political Novel: Its Development in England and in
America, Oxford University Press, New York
∑ Suchoff, David Bruce (1994), Critical Theory and the Novel, Univ of Wisconsin Press,
Wisconsin
∑ Houellebecq, Michel (2015), Supunere, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, trad.

Daniel Nicolescu
∑ Abani, Chris (2007), Tărâmul făgăduinţei, Editura Niculescu, Bucureşti, trad. Bogdan
Nicolau
∑ Gordimer, Nadine (2012), Nimeni alături de mine, Editura ART, Bucureşti, trad.
Antoaneta Ralian
Timişoara, 21 septembrie 2016

Anexa 10: Enunţuri discursive selectate pentru analiza discursivităţii din textul
„Supunere”52, scris de Michel Houellebecq
A. Enunţuri discursive situate la nivelul scenei politice generale şi a guvernării Franţei

în context european:
Enunţ Operatorul Eveniment Relaţia / scenariul

discursiv puterii al relaţiei de putere
de putere
1. Despre Frăţia Musulmană
„Între timp, ascensiunea extremei drepte făcuse fenomenul şi mai interesant prin Identitatea Schimbarea axei de Raportul dintre
proiectarea asupra dezbaterilor a frisonului uitat al fascismului, însă lucrurile religioasă structurare a scenei partidele
începuseră să se schimbe cu adevărat de-abia în 2017, odată cu cel de-al doilea tur politice de la axa tradiţionale şi
al prezidenţialelor. Presa internaţională asistase cu uluire la acest spectacol stânga-dreapta la axa partidele noi
ruşinos, dar ineluctabil din unghi aritmetic, al realegerii unui preşedinte de stânga naţionalism identitar devine asimetric,
într-o ţară din ce în ce mai orientată spre dreapta. În decursul celor câtorva – islamism politic în beneficiul
săptămâni care au urmat după scrutin, s-a instalat în toată ţara o atmosferă ciudată partidelor noi şi în
şi apăsătoare. Părea un soi de disperare sufocantă, radicală, dar vrâstată ici-colo cu dauna partidelor
luciri insurecţionale. La o lună după rezultatele din turul doi, Mohammed Ben tradiţionale
Abbes a anunţat crearea Frăţiei Musulmane. Prima tentativă de islam politic,
Partidul Musulmanilor din Franţa a eşuat rapid din cauza antisemitismului
stânjenitor al liderului său, care îl împinsese să stabilească legături cu extrema
dreaptă. Trăgând învăţămintele cuvenite din acest fiasco, Frăţia musulmană s-a
străduit să păstreze o poziţie moderată, a susţinut cauza palestiniană cu măsură şi
a menţinut relaţii cordiale cu autorităţile religioase evreieşti. După modelul
partidelor musulmane active în ţările arabe, model de altfel utilizat anterior în
Franţa de către Partidul Comunist, acţiunea politică propriu-zisă era sprijinită
printr-o reţea deasă de mişcări de tineret, de aşezăminte culturale şi de asociaţii de
caritate. Într-o ţară în care mizeria generală se agrava inevitabil, an de an, politica
acestui sistem de reţele se dovedise rodnică şi permisese Frăţiei Musulmane să-şi
lărgească audienţa dincolo de cadrul strict confesional, iar succesul ei fusese de-a
dreptul fulgerător: în ultimele sondaje, acest partid care n-avea decât cinci ani de
existenţă strângea 21% din intenţiile de vot şi sufla în ceafa Partidului Socialist,
cu 23%. Dreapta tradiţională se plafonase la 14%, iar Frontul Naţional, cu 32%,
rămânea de departe cel dintâi partid francez.” (pag. 51-52)
2. Alain Tanneur despre Frăţia Musulmană

„Ştiţi, Frăţia Musulmană e un partid aparte: multe mize politice uzuale îi lasă Apartenenţa Negocierile politice Raportul dintre
aproape indiferenţi; şi, mai ales, nu îi conferă economiei locul central. Pentru ei, la grupul ale Frăţiei Frăţia Musulmană
esenţială este demografia şi educaţia. Populaţia care dispune de cel mai înalt nivel religios Musulmane mizează (conservatori
de reproducere şi care izbuteşte să-şi transmită valorile este cea care triumfă. În pe educaţie, în tradiţionalişti) şi
opinia lor, e cât se poate de simplu, economia şi geopolitica nu sunt decât praf în detrimentul mizelor celelalte partide
ochi: cei care controlează natalitatea controlează viitorul, şi gata.” (pag. 82) economice ale guvernării
devine asimetric în
negocieri
3. Alain Tanneur despre Mohammed Ben Abbes
„În realitate, Ben Abbes este un politician deosebit de abil, probabil cel mai abil şi Apartenenţa Liderul politic Raportul dintre
mai viclean pe care l-am avut în Franţa de la Francois Mitterand încoace; dar, spre la grupul islamist este etichetat grupul politic
deosebire de Mitterand, el are o viziune istorică incontestabilă. religios drept extremist şi islamist şi stat este
- Pe scurt, credeţi că tabăra catolică nu are de ce să se teamă. automat se exercită asimetric, de tip
- Nu doar că nu are de ce să se teamă, dar are şi ce spera. Ştiţi, a zâmbit el de supravegherea sa supravegheat-
parcă s-ar fi scuzat, de zece ani studiez cazul lui Ben Abbes, pot afirma, fără nicio permanentă supraveghetor
exagerare, că sunt una dintre persoanele din Franţa care îl cunoaşte cel mai bine.
Mi-am consacrat practic întreaga carieră supravegherii mişcărilor islamiste. Prima
afacere la care am lucrat – eram încă tânăr pe-atunci, elev la Saint-Cyr-au-Mont-
d'Or – au fost atentatele din 1986 de la Paris, despre care până la urmă s-a aflat că
52
Houellebecq, Michel (2015), Supunere, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, trad. Daniel Nicolescu
fuseseră comandate de Hezbollah şi, indirect, de Iran. Au urmat apoi algerienii,

kosovarii, mişcările din sfera de influenţă Al Qaeda, lupii singuratici... niciodată
n-au încetat să se manifeste sub diverse forme. Prin forţa împrejurărilor, atunci
când a fost înfiinţată, Frăţia Musulmană a intrat în colimatorul nostru. Au trecut
mulţi ani până să ne convingem că Ben Abbes avea cu adevărat un proiect, ba
chiar un proiect foarte ambiţios, care nu avea nicio legătură cu fundamentalismul
islamic. În cercurile de extremă dreaptă s-a răspândit ideea că, atunci când
musulmanii vor ajunge la putere, creştinii vor fi obligatoriu reduşi la condiţia de
dhimmis, cetăţeni de mâna a doua. „Dhimmitudinea” este, într-adevăr, unul dintre
principiile generale ale islamului; în practică, însă, statutul de dhimmi este extrem
de flexibil. Islamul are o extensie geografică uriaşă; felul în care este practicat în
Arabia Saudită n-are nicio legătură cu acela din Indonezia sau din Maroc. În
Franţa, sunt absolut convins – pot chiar să pariez – că nu vor fi ridicate piedici în
calea cultului creştin, ba, mai mult, subvenţiile acordate asociaţiilor catolice şi
întreţinerii cladirilor religioase vor fi sporite – îşi pot permite aşa ceva, câtă vreme
fondurile alocate moscheilor de către petromonarhii vor fi, oricum, mult mai mari.
Adevăratul duşman al musulmanilor, lucrul de care se tem şi pe care îl urăsc cel
mai mult, nu este catolicismul, ci secularismul, laicitatea, materialismul ateu.
Pentru ei, catolicii sunt nişte credincioşi, iar catolicismul este una dintre religiile
Scripturii; se cuvine doar ca ei să facă un pas mai departe şi să se convertească la
islam; iată adevărata viziune musulmană asupra creştinătăţii, viziunea originară.”
(pag. 153-154)
4. Alain Tanneur despre Mohammed Ben Abbes
„Indiscutabil, marele lui reper este Imperiul Roman – iar construcţia europeană, Apartenenţa Liderul politic Relaţia dintre
după el, nu reprezintă decât o cale de a îndeplini această tradiţie milenară. Axa la grupul islamist este ţările nordului
majoră a politicii lui externe va fi deplasarea către sud a centrului de greutate al religios considerat un european şi cele
Europei; există deja organizaţii care urmăresc acest obiectiv, vezi Uniunea pentru vizionar pentru că ale sudului
Mediterana. Primele ţări susceptibile să se alăture acestei construcţii europene vor vede în alt fel european devine
fi desigur Turcia şi Marocul; vor urma Tunisia şi Algeria. Pe termen lung, va veni extinderea Uniunii asimetrică,
şi Egiptul – e o piesă grea, dar care se va dovedi decisivă. În paralel e posibil ca Europene, sub forma alimentând
instituţiile Europei – care la ora actuală sunt orice, numai democratice nu – să Eurasiei tendinţa de
evolueze către o consultare populară mai consistentă; concluzia logică va fi extindere spre sud
alegerea prin sufragiu universal a unui preşedinte european. În acest context,
integrarea europeană a unor ţări deja foarte populate şi cu o demografie dinamică,
precum Turcia şi Egiptul, ar putea juca un rol decisiv. Sunt convins că adevărata
ambiţie a lui Ben Abbes este ca, în cele din urmă, să ajungă preşedinte ales al
Europei lărgite, incluzând ţările bazinului mediteraneean. Să ţinem minte că nu
are decât patruzeci şi trei de ani – chiar dacă, spre liniştirea electoratului, se
străduieşte să pară mai vârstnic, lăsându-şi burdihanul să prospere şi refuzând să
se cănească. Într-un anume sens, bătrâna Bat Ye'or are dreptate cu fantasma ei
privind complotul Eurabia; se înşală însă cu desăvârşire atunci când îşi închipuie
că ansamblul euromediteraneean se va afla pe poziţie de inferioritate faţă de
petromonarhiile din Golf; vom avea de-a face cu una dintre primele puteri
economice mondiale, care va fi în măsură să trateze de la egal la egal.” (pag. 155-
156)
5. Despre politica lui Mohammed Ben Abbes
„Un alt succes imediat era rata şomajului, aflat în cădere liberă. Fenomenul se Identitatea Reformele politice Relaţiile de muncă
datora, desigur, înlăturării femeilor de pe piaţa muncii, strâns legată de de gen devin un instrument şi de familie între
revalorizarea semnificativă a alocaţiilor familiale, care constituia prima măsură de resocializare bărbaţi şi femei
prezentată, simbolic, de noul guvern. Faptul că plăţile erau condiţionate de pentru învăţarea devin net
încetarea oricărei activităţi profesionale îi iritase, iniţial, pe cei de stânga; dar, la noului ideal tip de asimetrice
vederea cifrelor care consemnau şomajul, iritarea a dispărut curând. Deficitul familie
bugetar nu era ameninţat de creşteri: sporirea alocaţiilor familiale era compensată
integral din bugetul Educaţiei, de departe cel mai însemnat la nivel naţional. În
noul sistem de învăţământ, caracterul obligatoriu al şcolarităţii înceta la sfârşitul
ciclului primar, adică aproximativ la vârsta de doisprezece ani; reapăruse
certificatul de încheiere a studiilor, ca o încoronare firească a parcursului
educativ; iar finanţarea învăţământului secundar şi superior devenise integral
privată. Toate aceste reforme urmăreau „să restituie familiei, celula de bază a
societăţii, locul şi demnitatea cuvenite”, declaraseră noul preşedinte al republicii
şi premierul său, cu prilejul unei ciudate alocuţiuni comune, în care Ben Abbes
atinsese accente aproape mistice, iar Francois Bayrou, cu faţa aureolată de un larg
zâmbet de extaz, aproape că îndeplinise rolul de Jean Saucisse, acel Hanswurst
din vechile spectacole populare germane, care repeta exagerat – şi niţel grotesc –
ceea ce spusese personajul principal.” (pag. 197-198)
B. Enunţuri discursive situate la nivelul scenei generale socio-culturale franceze, cu

impact asupra scenei socio-culturale zonale;

discursiv puterii al relaţiei de putere de putere
6. Despre mitul Casandrei
„Vreme de mai mulţi ani, poate chiar decenii la rând, Le Monde, ca şi toate Apartenenţa Profeţiile Raportul dintre
celelalte ziare de centru-stânga, adică, de fapt, toate ziarele, le denunţaseră la grupul autoîmplinite cad în populaţia
sistematic pe „Casandrele” care prevesteau un război civil între imigranţii local derizoriu prin modul autohtonă şi
musulmani şi populaţiile autohtone din Europa Occidentală. Aşa cum le explicase (loc- în care mass-media imigranţii
unul dintre colegii mei care preda literatura greacă, această utilizare a mitului identitatea) epuizează mitul musulmani devine
Casandrei era, în fond, bizară. În mitologia greacă, Casandra e înfăţişată la început Casandrei asimetric
ca o tânără foarte frumoasă, „asemănătoare Afroditei de aur”, scrie Homer.
Îndrăgostit de ea, Apollo îi oferă darul profeţiei, cu condiţia să-l accepte în
aşternutul ei. Casandra acceptă darul, dar refuză dragostea zeului, care, mânios, o
scuipă în gură, ceea ce o va împiedica să se mai facă vreodată înţeleasă sau
crezută. Ea prevesteşte succesiv răpirea Elenei de către Paris, apoi dezlănţuirea
războiului din Troia şi îşi avertizează compatrioţii troieni în legătură cu şiretlicul
prin care grecii (faimosul „cal troian”) au cucerit oraşul. Va sfârşi ucisă de
Clitemnestra, nu înainte de a-şi fi prevestit moartea, ca şi pe aceea a lui
Agamemnon, care refuzase să o creadă. Într-un cuvânt, Casandra oferea exemplul
predicţiilor pesimiste constant împlinite şi se părea, examinând faptele, că ziariştii
de centru-stânga nu făceau decât să repete nesocotinţa troienilor. O astfel de orbire
nu avea, din punct de vedere istoric, nimic inedit: putea fi întâlnită la intelectuali,
politicienii şi ziariştii anilor '30 si veacului trecut, unanim convinşi că Hitler „va
deveni până la urmă raţional”. Probabil că unor oameni care au trăit şi au
prosperat într-un anumit sistem social le este imposibil să-şi închipuie punctul de
vedere al celor care, neavând niciodată ceva de aşteptat de la acest sistem, îşi
propun să-l distrugă, fără vreo apăsare.” (pag. 55-56)
7. Despre reprezentarea asupra tradiţionalismului
„S-a întors şi mi-a înmânat un vraf de foi capsate şi tipărite cu corp mărunt; Reprezentare Mişcarea pentru Raportul dintre
documentul era, într-adevăr, intitulat fără echivoc: „PREGĂTIREA a război civil a populaţia ce se
RĂZBOILULUI CIVIL”. identităţii identitarilor europeni revendică de la
- Sigur, mai sunt multe la fel, dar ăsta este unul dintre cele mai sintetice, cu religioase are ca variante una dintre cele trei
statisticile cele mai fiabile. Conţine multe date, pentru că examinează cazul a insurecţia (ramura religii ale
douăzeci şi două de ţări din Uniunea Europeană, dar concluziile sunt peste tot militară) sau Scripturii şi
aceleaşi. În concluzie, teza lor e că transcendenţa reprezintă un avantaj evolutiv; câştigarea puterii „ceilalţi”, adepţii
cuplurile care se recunosc într-una dintre cele trei religii ale Scripturii şi la care s- militare a statului individualismului,
au conservat valorile patriarhale, au mai mulţi copii decât cuplurile de atei sau de (ramura politică) devine asimetric,
agnostic; femeile sunt mai puţin educate, hedonismul şi individualismul sunt mai chiar determinant
puţin pregnante. De altfel, transcendenţa este, în mare măsură, un element pentru conflictul
transmisibil genetic: convertirile sau respingerea valorilor familiale nu au decât o dintre musulmani
importanţă secundară; în majoritatea cazurilor, indivizii rămân fideli sistemului şi restul
metafizic în care au fost crescuţi. Umanismul ateu pe care se întemeiază „traiul europenilor
împreună” laic se vede prin urmare condamnat în viitorul foarte apropiat, identitari
procentul populaţiei monoteiste fiind chemat să crească foarte urgent, cu
precădere în cazul populaţiei musulmane – chiar şi fără a se mai ţine seama de
imigrare, care va accentua şi mai mult fenomenul. Întâi de toate, identitarii
europeni afirmă că între musulmani şi restul populaţiei va izbucni, mai devreme
sau mai târziu, un război civil. De unde concluzia că, dacă vor să aibă şansa să
câştige războiul, e mai bine ca acesta să se declanşeze cât mai curând posibil –
oricum înainte de 2050, dar de preferinţă mult mai devreme. (...) Dacă tinerii
militanţi identitari – şi sunt aproape toţi tineri – s-ar înscrie masiv la concursurile
de recrutare ale forţelor armate, ar putea într-un timp relativ scurt să acceadă la
conducerea lor ideologică. Aceasta e linia susţinută, încă de la început, de ramura

politică a mişcării; şi tot acesta e motivul care a provocat, cu doi ani în urmă,
despărţirea de ramura militară, partizană a recursului imediat la lupta armată. Cred
că facţiunea politică va păstra controlul şi că ramura militară nu îi va convinge
decât pe câţiva marginali din mediile delicvente, fascinaţi de arme; în alte ţări
însă, situaţia ar putea fi diferită, mai ales în Scandinavia. Ideologia
multiculturalistă din Scandinavia este şi mai apăsătoare decât în Franţa, militanţii
identitari sunt mai numeroşi şi mai belicoşi; şi, pe de altă parte, armata are trupe
nesemnificative numeric, care s-ar dovedi practic incapabile să facă faţă unor
revolte mai serioase. Într-adevăr, dacă ar fi să se declanşeze curând o insurecţie
generală în Europa, probabil că va începe din Norvegia sau din Danemarca;
Belgia şi Olanda sunt, la rândul lor, nişte zone potenţial foarte instabile.” (pag. 69-
71)
-
8. Despre educaţia islamică
„Iar învăţământul islamic este, din toate punctele de vedere, foarte diferit de Diferenţa Educaţia este Scenariul de
învăţământul laic. În primul rând, în niciun caz nu poate fi mixt; şi doar anumite de gen diferenţiată funcţie de putere din şcoală,
cariere pot fi accesibile pentru femei. Ce doresc ei în fond este ca majoritatea genul copiilor, genul dintre profesori şi
femeilor, după şcoala primară, să fie orientate către şcolile de menaj şi să se feminin fiind elevi, este
mărite cât mai repede posibil – o mică minoritate putând urma, înainte de discriminat în asimetric şi
căsătorie, studii literare sau artistice; acesta ar fi modelul lor ideal de societate. De sistemul de educaţie conservă
altfel, toate cadrele didactice, fără excepţie, vor trebui să fie recrutate dintre diferenţierile pe
musulmani.” (pag. 82-83) genuri
9. Despre educaţie
„Ei bine, în privinţa educaţiei s-ar putea să fie oarecum la fel. Şcoala republicană Sistemul Educaţia cunoaşte o Scenariul de
va rămâne neschimbată, deschisă tuturor – dar cu mult mai puţini bani, bugetul de educaţie diferenţiere pe putere dintre
Educaţiei va fi reduc cu cel puţin o treime, iar de data asta profesorii nu vor putea religios criteriul apartenenţei şcolile publice şi
schimba nimic; în contextul economic actual, orice reducere bugetară va atrage cu religioase cele musulmane
siguranţă un consens larg. În paralel va fi implementat un sistem de şcoli devine asimetric,
musulmane private, care vor beneficia de echivalarea diplomelor – şi care, spre favorizând mediul
deosebire de celelalte, se vor putea bucura de subvenţii private. Desigur, într-un şcolar religios
răgaz foarte scurt, şcoala publică se va devaloriza, şi toţi părinţii preocupaţi cât de musulman
cât de soarta copiilor lor îi vor înscrie în sistemul de învăţământ musulman.” (pag.
84)
10. Despre schimbările din noua universitate islamistă
„Pe dinafară, nimic nou la facultate, cu excepţia unei stele şi a unei semiluni din Apartenenţa Schimbările în Raportul dintre
metal aurit, care fuseseră adăugate lângă marea inscripţie „Universitatea Sorbona la grup universitate utilizează laicitate şi
Nouă – Paris 3” de deasupra intrării; înăuntrul clădirilor administrative însă, (alter- simboluri tari ale religiozitate
transformările erau mai vizibile. În anticameră erai întâmpinat de o fotografie a identitatea) islamismului devine asimetric şi
unor pelerini care dădeau înconjor pietrei Kaaba, iar birourile erau decorate cu în mediul
afişe ce reproduceau versete din Coran; secretarele fuseseră schimbate, n-o mai universitar
cunoşteam pe niciuna, şi toate purtau văl. Una dintre ele mi-a întins un formular-
cerere de pensionare, avea o simplitate descumpănitoare; l-am semnat şi i l-am
restituit. Când am ieşit în curte, am realizat că întreaga mea carieră universitară se
isprăvise în doar câteva minute.” (pag. 177)
11. Despre Familia de convenienţă, eseu al sociologului Daniel Da Silva prin
care se promova un nou model de societate Identitatea Formalismul şi Relaţia dintre
„În introducere aducea un omagiu altui eseu, publicat cu un deceniu înainte de grupului atomizarea societăţii componenţii
Pascal Bruckner, în care acesta, constatând eşecul căsătoriei din dragoste, familial moderne conduc la familiei devine
propovăduia o întoarcere la căsătoria de convenienţă. Tot aşa, Da Silva susţinea că modificări în formală, însă
legătura familială, mai precis relaţia tată-fiu, nu putea în niciun caz să se structurile familiale şi puternic valorizată
întemeieze pe iubire, ci pe transmiterea unor abilităţi şi a unui patrimoniu. În economice social
opinia lui, generalizarea muncii salariate avea să ducă în mod necesar la o
explozie a familiei şi la o atomizare completă a societăţii, care societate nu se
putea revigora decât atunci când modelul de producţie normal îşi va fi regăsit
temeiul în întreprinderea individuală.” (pag. 201)
12. Despre principiul distributismului
„În dreptul localităţii Saint-Pierre-des-Corps, mi-a atras în cele din urmă atenţia Identitatea Nevoia de Relaţia dintre stat
un articol: distributismul agitat de noul preşedinte părea totuşi mai puţin inofensiv grupului subsidiaritate şi noua şi cetăţean a
decât se presupunea la început. Unul dintre elementele esenţiale ale filosofiei familial filosofie a fixării devenit net
politice întemeiate de Chesterton şi Belloc era principiul subsidiarităţii. Potrivit bazei societăţii strict asimetrică prin
acestuia, nicio entitate (socială, economică sau politică) nu trebuia să-şi ia în în familie a indus eliminarea
sarcină o funcţie care putea fi îndeplinită de o entitate mai mică. Papa Pius XI, în anularea programelor obligaţiilor statului
enciclica sa intitulată Quadragesimo Anno, oferea o definiţie a acestui principiu: de solidaritate socială în privinţa
„Aşa cum nu este bine să-i iei individului şi să-i dai comunităţii ceea ce pot realiza solidarităţii sociale
întreprinderea privată şi industria, tot aşa reprezintă o mare nedreptate, un rău
alarmant şi o perturbare a ordinii acceptabile ca o organizaţie superioară de mari
dimensiuni să-şi aroge funcţiile pe care le pot îndeplini eficient entităţi inferioare
mai mici”. În cazul în speţă – aşa cum remarcase Ben Abbes -, noua funcţie a
cărei atribuire la un nivel prea larg „perturba ordinea acceptabilă” era nimic
altceva decât solidaritatea socială. Ce poate fi mai frumos, se extazia el în ultimul
discurs, decât solidaritatea exercitată în carul plin de căldură al celulei familiale!
„Cadrul plin de căldură al celulei familiale” devenise, în acest context, un
program în toată puterea cuvântului: concret, noul proiect de buget al guvernului
prevedea o diminuare cu 85% a cheltuielilor sociale ale ţării.” (pag. 208)
13. Despre schimbările din universitatea islamizată
„Nu avea sentimentul că recepţia era un succes. Mici grupuri, între trei şi şase Identitatea Universitatea devine Relaţia dintre
persoane, arabi şi francezi laolaltă, circulau prin sala magnific decorată, de gen un spaţiu social bărbaţii ce fac
schimbând arareori câte o vorbă. Muzica arabo-andaluză sfâşietoare şi sinistră, masculin politica
răspândită prin difuzoare, nu înviora atmosfera, dar nu asta era problema; am universităţii şi
înţeles subit, după trei sferturi de oră de rătăcit prin public, după vreo zece femeile profesor
aperitive şi patru pahare de vin, ce nu era-n regulă: la recepţie nu se aflau decât universitar devine
bărbaţi. Nu fusese invitată nicio femeie, or o viaţă socială decentă fără femei – şi net asimetrică
fără sprijinul fotbalului, care ar fi fost complet nepotrivit în acest context, până la
urmă, universitar - reprezenta un pariu greu de câştigat.” (pag. 233)
14. Rectorul Rediger despre sfârşitul vechii Europe
„Întreaga dezbatere intelectuală a secolului XX s-a rezumat la o opoziţie între Identitatea Faptul că modelul Scenariul de
comunism – varianta hard a umanismului, să-i spunem – şi democraţia liberală – comunitară european al secolului putere ce
adică varianta sa blândă; era totuşi prea simplificator. Ştiam încă de la vârsta de europeană XX a fost un eşec presupune
cinsprezece ani că întoarcerea sentimentului religios, despre care începuse să se pierdută social şi comunitar înlocuirea statelor
vorbească, era inevitabilă. Familia mea era mai degrabă catolică – mă rog, determină laicizate prin state
începuse să se îndepărteze de catolicism, bunicii mei fuseseră practicanţi . aşa că, reîntoarcerea la religioase islamice
în mod firesc, m-am întors mai întâi spre catolicism. Apoi, încă din primul an de religie, religia începe să se
facultate, am început să simpatizez cu mişcarea identitară. (...) Nu mi-am ascuns islamică, o religie ce constituie într-un
niciodată opţiunile de tinereţe, a continuat el. Iar noilor mei prieteni musulmani poate readuce nou raport de
nici nu le-a trecut prin cap să mi le reproşeze; li se părea normal ca în căutarea valorile umaniste putere
unei căi de a părăsi umanismul ateu, să mă întorc în primul rând spre tradiţia mea pierdute în războaie macropolitic
originară. În plus, nu eram nici rasişti, nici fascişti – ca să fiu cinstit până la capăt,
anumiţi identitari nu erau departe; eu însă, în niciun caz, niciodată. Toate formele
de fascism mi s-au părut mereu o tentativă spectrală, înfricoşătoare, ipocrită de a
reînvia naţiuni moarte; fără creştinism, naţiunile europene nu erau decât nişte
corpuri fără suflet, nişte zombi. Putea însă creştinismul să reînvie? Aşa am crezut,
aşa am crezut timp de câţiva ani – din ce în ce mai sceptic, mai influenţat de
gândirea lui Toynbee, de ideea potrivit căreia civilizaţiile nu mor asasinate, ci prin
sinucidere. (...) Acea Europă care reprezenta o culme a civilizaţiei umane s-a
sinucis în decurs de câteva decenii, a reluat Redinger cu amărăciune. (...) Întreaga
Europă a fost brăzdată de mişcări anarhiste şi nihiliste, de chemări la violenţă, de
abandonul oricărei legi morale. Apoi, după câţiva ani, totul s-a încheiat cu
demenţa nejustificată a Primului Război Mondial. Freud a avut dreptate, Thomas
Mann la fel. Dacă Franţa şi Germania, cele mai avansate naţiuni ale lumii, se
puteau lăsa târâte într-un asemenea măcel absurd, însemna că Europa murise. Mi-
am petrecut deci acea ultimă seară la Metropole, până la ora închiderii. M-am
întors acasă târziu, pe jos, de-a lungul cartierului cu instituţii europene, fortăreaţa
aia lugubră, plină de magherniţe. A doua zi, m-am întâlnit cu un imam în
Zaventem. După încă o zi, în lunea Paştelui, în prezenţa a vreo zece martori, am
rostit formulele rituale de convertire la islam.” (pag. 251-253)
15. Rectorul Rediger despre similaritatea de viziuni ale identitarilor şi
musulmanilor Identitatea Identitarii şi Raportul între
„E tragic, pleda el pătimaş, ca o duşmănie iraţională faţă de islam să-i împiedice religioasă musulmanii femei şi bărbaţi
să recunoască evidenţa: asupra problemelor fundamentale, erau în perfectă împărtăşesc aceeaşi este asimetric în
armonie cu musulmanii. Respingeau ateismul şi umanismul, socoteau necesar ca viziune despre nevoia formatul societăţii
femeile să fie supuse şi ca societatea să se întoarcă la patriarhat. (...) Biserica întoarcerii la patriarhale,
catolică nu fusese în stare să se împotrivească decăderii moravurilor. Şi nici să patriarhat, ca o naturaliste,

respingă viguros, categoric, căsătoria homosexuală, dreptul la avort şi munca dublare a supunerii religioase
femeilor. Era cât se poate de evident: ajunsă la un nivel respingător de necondiţionate a
descompunere, Europa nu mai era în stare să se salveze – aşa cum nu fusese nici puterii pământeşti
Roma în secolul V al erei noastre. Năvălirea populaţiilor imigrante purtătoare ale faţă de dumnezeire
unei culturi tradiţionale marcate încă de ierarhiile naturale, de supunerea femeii şi
de respectul datorat bătrânilor, constituia şansa istorică pentru revigorarea morală
şi familială a Europei, deschidea perspectiva unei noi vârste de aur pentru bătrânul
continent. Aceste populaţii erau uneori creştine, dar, cel mai adesea, trebuie să
admitem, erau musulmane. Rediger recunoscuse cel dintâi că, în Evul Mediu,
creştinismul fusese o mare civilizaţie, ale cărei realizări artistice aveau să rămână
veşnic întipărite în amintirea oamenilor; încet-încet, acesta avea să piardă teren, să
facă compromisuri cu raţionalismul, să renunţe la supunerea puterii pământeşti,
aşa încât, cu paşi mărunţi, se autocondamnase.” (pag. 271-272)
C. Enunţuri discursive situate la nivelul vieţii cotidiene şi a micro-relaţiilor sociale, în

contextul dinamicii comunităţilor din întreaga zonă europeană:

discursiv puterii al relaţiei de putere de putere
16. Despre căsătorie
„Căsătoria republicană var rămâne neschimbată, o uniune între două persoane, Identitatea Se schimbă definiţia Raportul dintre
bărbaţi şi femei. Căsătoria musulmană, eventual poligamă, nu va avea nicio religioasă căsătoriei bărbat şi femeie în
consecinţă în termeni de stare civilă, dar va fi recunoscută ca validă şi va oferi căsătorie devine
drepturi, prin centrele de securitate socială şi prin serviciile fiscale.” (pag. 83) net asimetric
17. Despre comerţ şi modă feminină
„Bricorama era incontestabil, dar zilele buticului Jennyfer erau fără îndoială Identitatea În tendinţele Raportul dintre
numărate, pentru că nu propunea nimic care să se potrivească cu o adolescentă de gen comerciale încep să femeile
islamică. Magazinul Secret Stories, în schimb, care vindea lenjerie de firmă la ia amploare musulmane şi
preţuri colosale, n-avea de ce să-şi facă griji: succesul magazinelor similare din preferinţele femeilor celelalte este unul
Riad sau din Abu-Dabi nu se dezminţise vreodată, iar Chantal Thomass sau La musulmane, cele asimetric şi invers
Perla n-aveau a se teme de instaurarea unui regim islamic. Îmbrăcate, la vreme de care au alt stil de structurat în
zi, cu impenetrabilele burka negre, sauditele bogate se preschimbau seara în păsări viaţă şi alte adoptarea modei
ale paradisului, se împodobeau cu corsete, cu sutiene brodate, cu colanţi, cu preferinţe
chiloţei minusculi, ornaţi cu dantele multicolore şi cristale; exact pe dos decât
occidentalele, şic şi sexy în timpul zilei pentru că statutul social le-o impune, dar
care seara, ajungând acasă, cad late şi renunţă, sleite, la orice formă de seducţie,
trăgându-şi pe ele ţoale comode şi informe.” (pag. 91)
18. Despre autopercepţia situaţiei evreilor
„- Părinţii mei s-au hotărât să plece din Franţa. Apartenenţa la Pericolul Relaţiile dintre
Am amuţit. Şi-a băut paharul, şi l-a pus pe al treilea şi a continuat: grupul etnic discriminării pe minoritatea
- Emigrează în Israel. Miercurea viitoare luam avionul de Tel Aviv. Nici măcar nu minoritar criterii etnice evreiască şi
mai aşteaptă turul doi al prezidenţialelor. Şi ce-i complet aiurea e că au ticluit totul produce rupturi în grupările
pe la spate, fără să ne spună; şi-au deschis un cont în Israel, au închiriat on-line un obişnuinţele de viaţă dominante
apartament; taică-meu şi-a lichidat punctele de pensie, au scos casa la vânzare, şi conduce la decizii islamice devin
totul fără să sufle o vorbă. Sora şi fratele meu sunt mai mici amândoi, pot să radicale cu privire la asimetrice
pricep la o adică, sunt poate prea tineri, dar pe mine, care am douăzeci de ani, să modul de viaţă
mă pună în faţa faptului împlinit... Nu mă forţează să plec, dacă aş fi insistat ar fi
gata să-mi închirieze o cameră la Paris; urmează însă vacanţa de vară şi îmi dau
seama că nu-i pot lăsa, mă rog, nu acum, ar fi foarte îngrijoraţi. Nu mi-am dat
seama, dar de câteva luni încoace au început să frecventeze alte persoane, se
întâlnesc numai cu evrei. Au petrecut seri întregi împreună, s-au zădărât reciproc,
nu sunt singurii care pleacă, cel puţin patru sau cinci dintre amicii lor şi-au
lichidat totul aici ca să se stabilească în Israel. Am discutat o noapte întreagă cu ei,
dar n-am reuşit să le ştirbesc hotărârea, sunt convinşi că se va petrece ceva grav cu
evreii din Franţa, e ciudat că tocmai acum li s-a năzărit, când au sărit de cincizeci
de ani, le-am spus că e-o tâmpenie şi că Frontul Naţional nu mai are de multă
vreme porniri antisemite ...” (pag. 102-103)
19. Despre schimbarea modei feminine
„Ceea ce se schimbase însă, cu precădere era, într-o manieră subtilă, publicul. Transformarea Obşnuinţele din Strategiile de
Asemenea tuturor mallurilor – deşi, desigur, într-un mod mai puţin spectaculos identităţii de modă se schimbă în raportare dintre
decât cele din Defense sau de la Hale – centrul Italie 2 atrăgea o groază de gen acord cu normele de femeile islamiste
lepădături; ei bine, acum dispăruseră complet. Iar straiele femeieşti suferiseră o gen ale femeilor şi celelalte devin
schimbare, am simţit-o rapid, fără să izbutesc însă să descifrez transformarea; islamice, asimetrice şi
numărul de văluri islamice abia dacă sporise, deci era vorba despre altceva, am exprimându-se într- impun un cod
avut nevoie de o oră întreagă de plimbare ca să realizez, dintr-odată, unde stătea un cod de conduită vestimentar
metamorfoza: toate femeile purtau pantaloni.” (pag. 175) minimal obligatoriu
20. Despre familia islamică
„Sub regim islamic, femeile – mă rog, cele care erau îndeajuns de arătoase încât Identitatea Femeile din Raportul dintre
să trezească poftele unui soţ bogat – puteau practic rămâne copile până la sfârşitul de gen familiile islamice femeie şi bărbat în
vieţii. Curând după ce părăseau copilăria, deveneau ele însele mame, şi se rămân copile, fără familia islamică
adânceau din nou în universul infantil. Copiii lor creşteau, ele deveneau bunici şi responsabilităţi şi este net asimetric
uite-aşa le trecea viaţa. Mai rămâneau doar câţiva ani în care să-şi cumpere fără drepturi
lenjerie sexy, schimbând jocurile de ţânci cu jocuri sexuale, între care, de fapt, nu autonome, într-o
era nicio diferenţă.” (pag. 224-225) supunere totală faţă
de bărbat
21. Despre întâlnirea cu noua soţie a rectorului Rediger, Aicha
„Aşteptam de vreo două sau trei minute, când deodată s-a deschis o uşă în stânga,
pe care a intrat o fată de vreo cinsprezece ani, îmbrăcată în blugi cu talie joasă şi Identitatea Femeile din Raportul dintre
cu un tricou Hello Kitty; pletele negre îi scăldau umerii. Când m-a zărit, a scăpat de gen familiile islamice femei şi bărbaţi în
un urlet şi a încercat să-şi ascundă chipul cu mâinile, după care s-a întors valvârtej trebuie să respecte familia islamică
de unde venise. Chiar atunci, la etajul superior s-a ivit Redinger şi a început să strict cutumele în este net asimetric
coboare scara ca să mă întâmpine. Văzuse incidentul, a făcut un gest resemnat şi relaţia cu vizitatorii
mi-a întins mâna.
- Era Aicha, noua mea soţie. Se va simţi foarte stânjenită, pentru că nu se cădea
s-o vedeţi fără văl.
- Îmi pare rău.
- N-aveţi de ce să vă scuzaţi, e vina ei; ar fi trebuit ca, înainte să treacă prin hol,
să întrebe dacă avem vreun oaspete. Mă rog, încă nu s-a obişnuit cu locuinţa, o
să vină şi asta.
- Da, pare foarte tânără.
- Tocmai a împlinit cinsprezece ani.” (pag. 240)
22. Rediger despre Supunere
„Ideea tulburătoare şi simplă în acelaşi timp, niciodată exprimată până atunci cu o Identitatea Are loc o translare a Raportul dintre
asemenea forţă, este că punctul de vârf al fericirii omeneşti se află în supunerea religioasă interpretării femei şi bărbaţi în
absolută. E o idee pe care aş ezita să o înfăţişez coreligionarilor mei, care ar religioase islamice a concepţia islamică
considera-o poate blasfematoare. Eu găsesc însă că există o relaţie între absoluta supunerii omului este net asimetric
supunere a femeii faţă de bărbat, (...), şi supunerea omului faţă de Dumnezeu, aşa faţă de Dumnezeu
cum o concepe islamul. Vedeţi, a continuat el, islamul acceptă lumea şi o acceptă către interpretarea
în totalitatea ei, acceptă lumea aşa cum e, ca să vorbesc ca Nietzsche. Budismul supunerii femeii faţă
afirmă că lumea este dukkha – inadecvare, suferinţă. Creştinismul însuşi de bărbat
manifestă serioase rezerve – nu-i oare Satan considerat „prinţ al acestei lumi”?
Pentru islam, dimpotrivă, creaţia divină este perfectă, e capodopera supremă. Ce
este în fond Coranul, dacă nu un uriaş imn mistic de slavă? De laudă înălţată
Creatorului şi de smerenie faţă de legile Lui.” (pag. 256-257)
23. Rediger despre poligamie
„Asemenea majorităţii cititorilor, probabil, am sărit peste capitolele dedicate Inegalitatea Poligamia răspunde Raportul inegal
îndatoririlor religioase, stâlpilor islamului şi postului, şi am ajuns la Capitolul VII: de gen unei nevoi reale de a dintre femei şi
„Care este rostul poligamiei?” la drept vorbind argumentaţia era originală: ca să-şi recunoaşte bărbaţi este dublat
îndeplinească planurile sublime, spunea Rediger, Creatorul universului folosea – diferenţierea dintre de o strategie de
la nivelul cosmosului inanimat – legile geometriei (o geometrie, desigur, non- bărbaţi ca purtători putere şi între
euclidiană şi, de asemenea, non-comutativă; dar, până la urmă, o geometrie). În inegali ai şanselor bărbaţi, ca
privinţa lumii însufleţite, intenţiile Creatorului se exprimau prin selecţia naturală: de perpetuare a reprezentanţi
prin intermediul ei, creaturile animate îşi atingeau maximul de frumuseţe, de speciei dominanţi ai
vitalitate şi de forţă. La toate speciile animale, printre care şi oamenii, legea era speciei, într-o
una singură: doar anumiţi indivizi erau chemaţi să-şi transmită sămânţa şi să explicaţie de tip
zămislească generaţia următoare, de care vor depinde, la rândul lor, nenumărate pur naturalist
alte generaţii. În cazul mamiferelor, luând în calcul timpul de gestaţie al femelelor
şi raportându-l la capacitatea practic nelimitată de reproducere a masculilor,
presiunea selectivă se exercită cu precădere asupra părţii masculine. Inegalitatea
între bărbaţi – unii puteau satisface mai multe femele, alţii, în mod necesar, se
vedeau privaţi de această şansă – nu trebuia, prin urmare, să fie considerată un
efect pervers al poligamiei, ci pur şi simplu adevăratul ei scop. Astfel se
îndeplinea destinul speciei.” (pag. 264-265)
24. Rediger despre greşeala creştinismului
„Într-un articol se pronunţa răspicat în favoarea unei repartizări profund Conflictul Creştinismul Relaţia dintre
disproporţionate a bogăţiilor. (...) Această poziţie aristocratică îşi avea sorgintea concepţiilor greşeşte prin dumnezeire şi
direct în Nietzsche, pentru că Rediger rămăsese, în fond, cât se poate de fidel religioase centrarea pe Isus şi oameni este net
gânditorilor care-i marcaseră tinereţea. pe descendenţa sa asimetrică în
Nietzscheeană era de asemenea ostilitatea sarcastică şi insultătoare la adresa dumnezeiască, fiind concepţia teoretică
creştinismului, care în opinia lui se sprijinea doar pe personalitatea decadentă şi inacceptabilă în islamică
marginală a lui Isus. Întemeietorul creştinismului se complăcuse în tovărăşia acest context
femeilor şi asta se simţea, scrie el. „Dacă islamul dispreţuieşte creştinismul”, cita tovărăşia femeilor
el din autorul Antichristului, „are o mie de motive s-o facă; islamismul are drept din jurul său
condiţie fundamentală oamenii...” Ideea dimensiunii dumnezeieşti a lui Cristos,
continuă Rediger, constituia greşeala fundamentală ce conducea inevitabil spre
umanism şi spre „drepturile omului”.” (pag. 267-268)
Axexa 11: Enunţuri fragmentare selectate pentru analiza discursivităţii din textul
„Tărâmul făgăduinţei”53, scris de Chris Abani
A. Enunţuri discursive situate la nivelul scenei narative a personajului tânărului Elvis,

Lagos, 1983:
Enunţ discursiv Operatorul Eveniment Relaţia /

puterii al relaţiei scenariul
de putere de putere
1. Copii sunt obligaţi să se afle în spaţiul războiului
„La cei cinsprezece ani ai săi, Innocent era cel mai mare dintre verii lui Frica Copiii sunt actori ai Participarea la
Elvis. Elvis ştia că Innocent fusese soldat în războiul civil ce se terminase - (faţă de pericolul conflictului militar război este
în urmă cu doi ani şi că, atunci când dormea la Elvis acasă, Innocent se războiului şi faţă de obligatorie,
trezea ţipând în miezul nopţii. Oye i-a spus că Innocent ţipă pentru că-l fantomele celor ucişi inclusiv pentru
chinuie fantomele celor pe care îi ucisese în război şi că dacă Elvis nu e în război) copii, un scenariu
cuminte, fantomele lui Innocent or să-l chinuiască şi pe el. În afară de de putere în care
povestea cu războiul, Innocent şi Godfrey, care avea treisprezece ani, erau copiii sunt grupul
în fond nişte necunoscuţi pentru Elvis. Le admira de la distanţă frizurile dominat
impozante în stil afro şi pantofii cu tălpi groase, însă ei fiind adolescenţi,
nu prea avea de-a face cu el.„ (pag.33)
2. Respectabilitatea femeii măritate este o etichetă socială convenabilă
„- O femeie divorţată cu trei copii, în societatea asta? Ce naiba, viaţa e - Rolul specific de Căsătoria aduce Dominarea din
grea. Avea nevoie de tată tău ca să devină o femeie respectabilă.Asta-i tot. soţie respectabilitatea relaţia de cuplu
Simplu. Acum nimeni nu poate s-o mai facă târfă sau să se întrebe ce femeii
bărbat o ţine. N-a vrut decât respectabilitatea pe care ţi-o aduce faptul de a
fi cu un bărbat„ (pag.70)
3. Africanul care încearcă să se vadă american, fără să reuşească
„Se îndepărtă de masă şi începu să danseze prin cameră. Când se sfârşi Diferenţele rasiale Încercarea de a se Percepţia
discul, asuda din greu. Nu voia să i se ducă machiajul, aşa că se aşeză pe autopercepute ale pune în postura de compexului
pat şi porni ventilatorul de pe masă, pe care-l cumpărase de la negrilor alb este un eşec, colonial, în care
Redemption, o achiziţie recentă ce fusese posibilă datorită slujbei de pe această autopercepţie negri sunt
şantierul de construcţii. Îşi lăsă degetele să zăbovească deasupra este categoric dominaţi de albi
butoanelor, în vreme ce întâmplările zilei îi reveniră în minte. De pe pat, nepotrivită
se holbă îndelung la imaginea lui din oglinda de pe masă. Oare ce s-ar fi
întâmplat dacă s-ar fi născut alb sau măcar american? Ar fi fost viaţa lui
altfel? O prostie, se gândi. Dacă redemption ar afla la ce se gândeşte el, i-
ar spune că suferă de mentalitate colonială. Zâmbi. Zâmbetul îi cuprinse
toată faţa, provocând nişte crăpături fine care se adânceau pe măsură ce i
se lărgea şi grimasa, până când începu să i se vadă pielea de dedesupt,
Arăt ca un panda chel, se gândi. Fără să înţeleagă de ce, începu să verse
lacrimi peste pudra crăpatăde pe faţă.„ (pag.106)
4. Bogaţii cumpără favorurile africanilor negri
„Pe când formaţia începea să cânte, şeful ei îi făcu un semn luiStatusul economic şi de Elvis îşi vinde Raportul dintre
Redemption să vină şi-i şopti la ureche, arătându-i ceva în funcdul vârstă favorurile către o bogaţi şi săraci
clubului. Încuvinţând din cap, Redemption se întoarse la Elvis, şi-l clientă bogată şi de este potenţat în
conduse într-acolo. altă vârstă, fiică a cazul vânzării
- Bun, tu ai facut rost de primu' tău client, zise Redemption, arătând spre unui om de afaceri favorurilor şi
o indiancă de aproape treizeci de ani. indian, bogat serviciilor sexuale
- Client?
- Da. Formaţia şi clubu' asta atrag clienţi bogaţi, de ovicei indieni şi
libanezi, iar formaţia trebuie să găsească bărbaţi şi femei agreabili şi
bine-crescuţi, care să danseze toată noaptea cu ei. Vei fi bine plătit, nu-
şi face griji.
- Doar ca să dansez?
- Păi asta depinde de tine, zise Redemtion, râzând.„ (pag.122)
53
Abani, Chris (2007), Tărâmul făgăduinţei, Editura Niculescu, Bucureşti, trad. Bogdan Nicolau
5. Poveştile camuflează adevărurile ce nu pot să fie rostite

„- Ascultă povestea asta, începu Caesar. Libertatea politică Condiţia libertăţii, Evocare clasică a
- Aoleu, te rog, nu mai vreau încă o peveste. De ce în locul acesta nu inegalitatea de status situaţiei pasării
spune nimeni lucrurilor pe nume? închisă în colivie,
Deoarece calea directă e mincinoasă. Acum ascultă. Când eram mic, triunghiul dintre
fratele meu a făcut o colivie, . O săptămână, face la colivie în fiecare zi, dominator –
da? Apoi îi ia două zile de pândă atentă cu momeală şi capcană ca să dominat şi
prindă pasărea în colivie. (...) Apoi mama strigat la fratele meu să se eliberator
ducă, „Sănu pui mâna pe colivie„, avertizat el. Am dat din cap. Însă
imediat ce el plecat, mâna mea era pe colivie şi brusc pasărea ţesătoare
era în aer. A dat din aripi atingându-mă cu ele pe faţă şi dusă a fost. Am
rămas mirat când m-am auzit râzând. Eram liber şi am rămas în ploaia
măruntă care a început iarăşi să cadă. Aaa, eram puternic.
- Şi pe urmă? Întrebă nerăbdător Elvis.
- Palma m-a nimertit direct peste buze, a tâşnit sânge şi eu am început
să plâng în ploaie. „Ţi-am spus să nu pui mâna pe colivie„, a ţipat
fratele meu.
- Şi care e tâlcul?
De ce trebuie să-şi baţi joc, ai? E simplu, Hotărăşte dacă eşti eu,
pasărea sau fratele meu. Numai tu poţi să hotărăşti.„ (pag.128)
6. Abuzul conducătorilor militari este fapt cotidian
„Înainte să poată răspunde, uşa din faţa clubului se deschise cu zgomot - Forţa militară Abuzul faţă de civili Între civili şi
şi intrară în pas rapid şase soldaţi care mai mult ca sigur că veniseră cu în viaţa cotidiană militari relaţia
ofiţerii şi aşteptaseră afară. Ceilalţi ofiţeri se întorseseră la scaunele lor este de net
şi erau ocupaţi să bea şi să râdă cu partenerele cu care-şi dăduseră dezechilibru,
întâlnire. Fetelea făceau tot ce le stătea în putinţă ca să nu se vadă cât resursele militare
sunt de înspăimântate. Cei şase soldaţi ce păreau dirijaţi de o mite fiind utilizate în
colectivă, se opriră în faţa Colonelului şi salutară. scopul intimidării
- Să ne ocupăm de javra asta, domnule? zbieră comandantul lor, un şi dominării
sergent, uitându-se drept înainte.„ (pag.128) civililor
7. Timpul de aur aparţine vechiului regim
„Regele cerşetorilor se urcă pe scenă şi se apucă să ciupească strunele - Paternalismul Responsabilitatea Poporul este
potrivnice ale unei chitare rablagite şi dezacordate. Pe măsură ce (percepţia populară de acceptării loviturii de nesuveran sub
interpreta o serie de poeme muzicale, peste mulţime se aşternu tăcerea. tip paternalist) stat presupune şi seria de dictaturi
Vorbea despre frumuseţea culturii indigene, care fusese abandonată în acceptarea dictaturii militare
formarea stilului occidental. Era un punct de vedere tradiţionalist, poate militare ce urmează
chiar o prejudecată, pentru că el vorbea de cultura igbo, care era
reprezentată în raport de unul la aproape trei sute de băştinaşi în această
ţară cu populaţie numeroasă. Vorbea despre vechile sisteme de
guvernare, care erau ca o democraţie fără limite precise, înclinând mai
mult către un sistem socialist, o guvernare bazată pe clase de vârstă,
care să se reunească şi să discute calea de urmat în momentele de
răscruce. Acest sistem ar avea drept rezultat o comunitate bine
închegată, în care binele grupului era pus înaintea interesului
personal.Vorbea despre răul capitalismului promovat de Statele Unite
ale Americii, - un soi de capitalism care, spunea el, încuraja interesul
individual în detrimentul celui comun -. Era un tărâm al viciului şi al
depravării, infestat de o moralitate coruptă, bazată mai mult pe valorile
comerciale decât pe cele umaniste. Regele cerea tuturor să se întoarcă la
valorile şi la modul de viaţă tradiţionale. Totuşi, Elvis nu era complet
convins. Predica preponderent moralizatoare a Regeluipărea să semene
mult cu ideile lui Obafemi Awolowo, un susţinător al independenţei din
perioada de început al statului. Problema principală pe care o avea Elvis
cu teoriile Regelui era că acestea nu lămureau inerentele complicaţii pe
care toată lumea le cunoştea ca fiind proprii acestei culturi ori celei
americane. Oricât de naiv ar fi fost, Elvis ştia că nu există nicio cale de
întoarcere la „vremurile bune de altădată”, şi se întreba de ce Regele nu
vorbeşte despre cum să faci faţă acestor vremuri noi şi încurcate.(...)
- Adesea o ţară devine ceea ce locuitorii ei au visat ca ea să fie.
Perspectiva oamenilor modelează poporul, aproape la fel cum un roman
îl modelează pe scriitor, aşa că ţara devine ceea ce oamenii vor să vadă.
De fiecare dată ne văităm că nu vrem să fim conduşi de o dictatură

militară; dar de fiecare dată când e o lovitură de stat, ieşim în stradă să
cântăm şi să dansăm şi să sărbătorim înlocuirea unui tiran cu altul. Câtă
vreme mai putem continua să susţinem că nu suntem răspunzători
pentru această situaţie? Câtă vreme...„ (pag.202)
8. Represiunea este condusă de un tiran: Colonelul
„În timp ce mergeau, Redemption îi explică lui Elvis că acest Colonel - Represiunea Crimele şi dispariţia Forţele de
conducea politţia secretă a statului şi că toate celelalte forţe de disidenţilor securitate
securitate îi erau subordonate, inclusiv poliţia. Era în spatele dispariţiei controlează
unor sciitori, ziarişti, avocaţi, muzicieni, profesori – disidenţi cunoscuţi vieţile civililor,
– şi a miilor de nigerieni fără chip şi fără nume.„ (pag.212) cu brutalitate şi
răzbunare
9. Circulaţia banilor schimbă oamenii
„- Înainte, tot ce aveai aici era numele – înainte să înceapă nebunia asta - Materialismul Onoarea este În lumea nouă,
nouă cu banii. Măsura unui bărbat era numele lui. O să fie din nou aşa, înlocuită de bogăţie între cei cu bani şi
Am petrecut ani de zile de durere, suferinţă şi muncă grea ca să clădesc cei fără bani se
un nume pe care oamenii să-l poată respecta. Tatăl meu a fost om de naşte un nou
serviciu la preoţii albi. Eram nişte neica-nimeni. Pentru albi eram copiii rapost de putere
servitorilor lor, nişte miniservitori. Pentru lumea tradiţională eram
sclavii albilor, un blestem, aşa că eram dezmoşteniţi de pământ, de clan,
de tot. Am clădit încet-încet numele nostru cu cinste, până când a
devenit o forţă de care să se ţină seama. N-am avut niciodată mulţi bani,
însă am avut un nume care deschidea uşi. Un nume pe care oamenii l-
au rostit cu consideraţie..„ (pag.243)
10. Răzbunarea Regelui cerşetorilor nu înseamnă schimbare
„- Vreau să spun că Regele ăsta te foloseşte. Răzbunarea (care va Regele cerşetorilor Între Regele
- Ca să fac ce? răspunde urmăreşte uciderea cerşetorilor şi
- Cine ştie? Dar Benji zice că toată agitaţia asta politică e de faţadă, că sentimentului de Colonelului Elvis apare
scopul ei e să.l ajute să-l găsească şi să-l ucidă pe ofiţeru' care i-a ură) dezechilibrul unei
măcelărit familia în timpu' războiului. Această agitaţie nu e pentru motivaţii ascunse
schimbare, e pentru răzbunare.„ (pag.266)
11. Traficul de organe umane şi de fiinţe este adevărata cauză
economică a jumtei militare Traficul de oameni Copiii sunt ucişi Junta militară
„- Deci, ce se petrece de fapt? Întrebă Elvis. pentru ca să li se dispune
- În legătură cu ce? vândă organele dominator de
- Cu copiii ăştia. De ce-i transportăm legaţi peste hotare? umane sau vânduţi în viaţa copiilor din
Redemption oftă adânc. lanţul contrabandei triburile indigene
- Din câte ştiu, Colonelu le livrează copiii ăştia albilor care vor să-i internaţionale
adopte.
- Şi de ce sunt aşa liniştiţi? Sunt drogaţi?
Tăcere.
- Redemption?
- N-o să mint. Şi eu încep să mă îndoiesc de povestea aia. Dar cum ştii,
ne-au plătit cinci mii de naira de fiecare.
- Când te-au plătit?
- Am partea ta. Nu-ţi fă griji.
- Şi care crezi că e adevărata afecere cu copiii ăştia?
- Păi, poate sclavia.
- Sclavia? Cine mai cumpără sclavi?
- O grămadă de lume. Copiii ăştia poate se prostituează într-o ţaro din
Europa sau chiar din Orientu' Îndepărtat.
(...)
Elvis înjură obscen printre dinţi şi întinse mâna spre unul din răcitoare.
Deschise capacul care pocni, însă era atât de întuneric, încât nu reuşi să
vadă nimic. Dinăuntru ieşea un miros ciudat ca de rugină şi se hotărî să
nu-şi bage orbeşte mâinile înăuntru.
- Ai lumină? Strigă către Redemption.
- Lumină?
E întuneric aici în spate.
- Ăsta e automobilu' guvernului, aşa că proiector trebuie torpedou, zise
Redemption deschizând uşa pasagerului. Când deschise Redemption
uşa, plafoniera se aprinse, iar Elvis se dădu înapoi. Clătinându-se

scârbit. Încercă să strige, dar nu ieşi nimic. Însă Kemi slobozi un strigăt
ascuţiet, care-l făcu pe Redemption să se urce în spate. O pocmi pe
Kemi în tâmplăcu patul pistolului, şi Kemi se prăbuşi fără zgomot.
- Ce este? Vru el să afle.
Cu chipul cadaveric şi mâna tremurătoare, Elvis arătă spre răcitor.
Redemption privi înăuntru şi se dădu înapoi. Pe o grămadă de gheaţă
stăteau şase capete de om.
- Rahat, înjură el, deschizând cu zgomot şi capacele celorlalte răcitoare.
Cel de-al dpilea conţinea mai multe organe, care păreau a fi inimi şi
ficaţi, împachetate la rândul lor cu gheaţă.„ (pag.304)
12. Rebelii civili sunt torturaţi la la închisoare, pentru mărturisirea
vinei, oricare ar fi aceasta Tortura Militarii îi aruncă pe Între junta
„După o jumătate de oră, era gata să-şi renege propria mamă. Un rebelii civili în militară şi civili
geamăt îi scăpă pe buze, împotriva voinţei sale. Slab la început, apo cu închisoare şi îi fac are loc războiul,
un şuvoi neîntrerupt, se ruga, se jura, se văita şi plângea în hohote. Era să-şi mărturisească presărat cu crime
preocupat de un singur lucru – să oprească durerea. Însă în acel vina reală sau şi torturi
moment, tocmai când era pe cale să alunece într-o stare de inconştienţă închipuită
binecuvântată, începu bătaia.
Se folosiră de camera dinăuntrul unui cauciuc de bicicletă pentru a-l
biciui; nu lăsa nicio urmă şi, cu toate acestea, nu ştia nimic care să
usture mai tare. Pe urmă turnară o soluţie concentrată de iyal, un
dezinfectant industrial, deasupra locului unde fusese bătut. Asta nu
numai că spoi durerea, dar mai şi sensibiliză locul pentru următoarea
biciuire. Ţipă până când îşi perdu vocea, dar gâtlejul încă i se mai
zbătea. Când călăii obosiră, îl lăsară să atârne acolo, să se legene fără
vlagă. Lucrurile se repetară la fiecare câteva ore, timp de câteva zile.
Nu se puneau întrebări; doar se ascultau mărturisiri.„ (pag.371
B. Enunţuri discursive situate la nivelul scenei narative a personajului copilului Elvis,

(scena ce debutează la Afikpo, în 1972):
Enunţ Operatorul Eveniment Relaţia /

discursiv puterii al relaţiei scenariul
de putere de putere
1. Despre pierderile din război
„Viaţa era grea, complicată de faptul că tocmai ieşiseră cu toţii dintr-un război Identitatea de Femeile sunt Războiul are drept
civil ce durase trei ani şi în care majoritatea familiilor pierduseră membri gen discriminate, inclusiv consecinţă o
indispensabili pentru refacerea noilor lor vieţi. Femeilor li se simţea lipsa mai în relaţiile de muncă vizibilă absenţă a
mult decât bărbaţilor, pentru că ele constituiau principala forţă de muncă.„ (pag. femeilor, pentru
53). necesarul de
muncă
2. Anunţul abdicării juntei militare
„Tatăl lui stătea la masă şi citea ziarul. Titlul îi atrase atenţia. MILITARII Dinamica Anunţul abdicării Între militari şi
ABDICĂ. Era ciudat; Elvis nu-şi putea aduce aminte de niciun moment în care forţei militare juntei militare civili este un
armata să nu fi condus ţara. Tatăl lui vorbea adesea şi cu nostalgie despre rapost
vremurile în care era membru al parlamentului în prima republică, însă lui Elvis dezechilibrat de
aceste poveşti îi păreau suspecte, ca toate poveştile tatălui său. Ca aceea despre dominare şi
cum fusese obligat, copil fiind, să parcurgă în fiecare zi pe jos distanţa de control
patruzeci de mile până la şcoală şi apo să se întoarcă tot aşa.„ (pag. 225).
3. Copii în câmpul de luptă al războiului
„Cu toate că duşmanul fusese responsabil de acest masacru, Innocent ştia că nici Supravieţiurea Armata bifareză a Ameninţarea
rebelii nu erau cu mult mai breji. El nu mai credea demult în puritatea inerentă luptat în războiul genocidului armat
cauzei rebele şi în răutatea duşmanului. Odinioară fusese mânat de un idealism civil înpotriva este în război
profund. Acum nu mai voia decât să rămână în viaţă. Îl văzuse pe Căpitan nigerienilor instrumentul de
înfăptuind destule atrocităţi pentru a-şi da seaman că erau cu toţii infectaţi de presiune totală
demenţa febrei sângelui.
Privi cadavrele. Oamenii se adunaseră probabil în curtea bisericii, crezând că
vor fi în siguranţă aici, apăraţi de mărinimia Domnului şi de presupusa teamă a

omului faţă de El. Cât de mult se înşelaseră! El ar fi putut să le spună asta. În
război, există un singur Dumnezeu: arma. O singură credinţă: genocidul..„ (pag.
225).
Axexa 12: Enunţuri fragmentare selectate pentru analiza discursivităţii din textul
„Nimeni alături de mine”54, scris de Nadine Gordimer
A. Enunţuri discursive situate la nivelul scenei narative situate în perioada procesului

de evacuare a comunităţilor de negri de pe teritoriile fermelor deţinute de albii sud-
africani şi în cea a post-evacuărilor (Partea întâi: „Povară”)
Enunţ discursiv Operatorul Eveniment Relaţia /

puterii al relaţiei scenariul
de putere de putere
1. Segregarea negilor în spaţiile de locuire şi vecinătăţile cu albii sud-africani
„Nimeni nu i se poate opune Verei, declarau colegii ei cu satisfacţie. Fundaţia nu Deţinerea Comunitatea negrilor Guvernarea de
era o organizaţie de asistenţă juridică în sensul obişnuit al cuvântului, nu procura proprietăţii este segregată în apartheid dislocă
reprezentare juridică la tribunal pentru cei care nu-şi puteau îngădui să-şi dreptul de locuire din fermele albilor
angajeze un avocat. Luase fiinţă ca răspuns la statutul comunităţilor de culoare, comunităţile de
care deveniseră o asemenea povară, şi la posibilitatea de a fi evacuazi şi plasaţi culoare
conform unei logici de separare a negrilor de vecinătatea albilor. O logică poate fi
creată din oric; nu constă în adevărul sau falsitatea unei idei, ci în mijloacele de
aplicare practică a ideii. Ca o parte a programului lor de lucru dintr-o anumită
săptămână, funcţionarii guvernamentali recrutau personalul calificat din
departamentul calificat şi-l trimiteau să răstoarne cu buldozerele locuinţele unei
anumite comunităţi, să ambaleze localnicii şi posesiunile lor în camioane
rechiziţionate, ca orice alt echipament guvernamental, din magazinele americane,
şi să-i transporte în zona desemnată în departamentul calificat. Acolo li se
instalau toalete din tinichea, cişmele comune, şi, uneori, corturi, dacă acestea
puteau fi procurate de la magazinele federale. Uneori li se ofereau folii de tablă
ondulată, ca să înceapă să-şi construiască bordeie. Câteodată li se permitea să-şi
aducă unele obiecte disparate care scăpaseră intacte din demolare – o ramă de
fereastră sau câteva scânduri -, dar de vaci sau de capre nu putea fi vorba; cu ce
să-şi hrănească animalele într-o fâşie de stepă defrişată şi plată, ostilă celor mai
elementare îndeletniciri omeneşti?
Toate aceste procese sunt perfect logice, le spunea doamna Stark colegilor săi;
trebuie să ne împăcăm cu ideea că Fundaţia nu se ocupă cu adevăratele mijloace
de apărare a acestor oameni, care ar însemna înfrângerea puterii ce creează
asemenea idei şi le pune în practică – nu, să nu ne înşelăm, noi nu facem acest
lucru – noi luptăm numai împotriva consecinţelor logice ale aplicării puterii,
căutând să descoperim fisurile şi scăpările care ar putea întârzia sau îngreuna sau
– uneori – triumfa asupra logicii lor.„ (pag.40)
2. Minciuna prin omisiune, disimularea, falsul parţial şi evitarea,
mecanismul civic de apărare împotriva represiunii Presiunea Disimulările şi Rezistenţa
„Dacă Siguranţa Statului (şi denumirea aceasta era un eufemism pentru aparatului comportamentele împotriva
ameninţare) venea să te întrebe unde locuieşte cutare sau cutare, răspundeai că nu represiv evazioniste creează represiunii şi
54
Gordimer, Nadine (2012), Nimeni alături de mine, Editura ART, Bucureşti, trad. Antoaneta Ralian
ştii şi, din necesitatea de a te proteja şi pe tine, puneai poate Siguranţa pe o pistă spaţiul minimei controlului puterii
falsă. Dacă ai de gând să fii intermediarul unei corespondenţe adresate unei libertăţi civice guvernamentale se
numite destinaţii, corespondenţă care riscă să fie interceptată de agenţi infiltraţi la face prin
poştă, închiriezi o căsuţă poştală în.tr-o suburbie, sub un nume fictiv, cât mai comportamente
departe de adresa ta. Dacă circulă un zvon că unul sau altul dintre cunoscuţii tăi ar atipice de
fi turnător la politiţie, îţi disimulezi neîncrederea sub un zâmbet cordial, dar nu disimulare
mai vorbeşti în faţa persoanei respective despre lucrurile în care crezi. Minţi prin
omisiune, şi-i avertizezi şi pe ceilalţi să nu aibă relaţii cu cineva care poate că e
nevinovat, şi a fost încondeiat de alţii pentru a crea o disensiune în cercurile tale.
Acestea erau singurele căi de a apăra măcar o parte din adevăr împotriva
minciunii supreme, singura cale de a apăra principiul vieţii în luptă cu moartea,
luptă care e suprema, uitata etimologie ce nu poate fi găsită în niciun dicţionar de
termeni politici, a acelui cuvânt stingheritor: libertatea.„ (pag.56)
3. Ameninţarea se formulează voalat Ameninţarea Vechea relaţie de Raporturi de
„Ziua sau noaptea, Vera auzea, ca pe un refren dintr-un cântec ascultat odinioară (negrilor dominare realizată de dominare între
şi uitat, fraza: Meneer Odendaal, nu vă temeţi! Noi n-o să vă facem niciun rău. asupra fermierii albi asupra puţinii fermieri
Nici dumneavoastră, nici soţiei, nici copiilor dumneavoastră... familiei negrilor începe să se albi şi
Şi la un moment dat a separat cele trei afirmaţii: fermierilor transforme comunităţile de
Meneer Odendaal, nu vă temeţi! albi) negri fără pământ
(Meneer Odendaal) Noi n-o să vă facem niciun rău. sau locuinţă
(Meneer Odendaal) Nici dumneavoastră, nici soţiei, nici copiilor dumneavoastră.
Şi şi-a spus că nu le-a auzit cum trebuie în ziua aceea pe verandă. Fermierul şi
Rapulana, omul din Odensville, le-a auzit altfel decât ea şi au înţeles ce voiau să
spună. Cuvinteşle toleranţă şi iertare, care răsunau atât de straniu la liderul
negrilor din Odensville, făcând-o să se ruşineze de cruda agresiune a fermierului,
nu erau de fapt toleranţă şi iertare, ci o ameninţare. Ţine minte, Meneer Odendaal,
noi cei de pe Porţiunea 19, Odensville, suntem mii şi mii. Suntem noapte de
noapte acolo, aproape, în stepă. Dumneata ai câini, ai o puşcă, dar noi suntem mii,
şi putem străbate stepa până la casa asta, casa în care dormiţi dumneavoastră şi
soţia şi copiii dumneavoastră şi, aşa cum ne-aţi ameninţat pe noi, dacă nu plecăm
de pe Porţiunea 19, şi dumneavoastră o să suportaţi consecinţele.„ (pag.59)
B. Enunţuri discursive situate la nivelul scenei narative situate în perioada de tranziţie

post-apartheid, când liderii Mişcării de Eliberare se întorc din exil (Partea a doua:
„Tranzit”)

de putere de putere
1. Reîntoarcerea din exil: scena ritualului politic de la aeroport
„Când s-au întors, Sibongile şi Didymus Maqoma şi-au reluat numele. În exil Apartenenţa Raportul de dominare Întoarcerea din
avuseseră nume de cod; vor fi existând în străinătate multe persoane care nu-i la Mişcarea se contrabalansează, exil poartă
cunoşteau sub alte nume. Dacă li s-ar adresa cineva cu numele de cod, ar de Eliberare negri din Mişcarea de semnificaţiile
reacţiona – ar răspunde – la fel ca şi la numele date din naştere, legate ca printr- eliberare devin schimbării
un cordon ombilical de regiunea de lângă un oraş mineresc (Sibongile, fiică a agenţii dominatori raporturilor de
unei mame zuluse şi a unui tată sotho) şi de satul povârnit, pitit printre dealurile putere între albii
de lângă mare (Didymus, în Transkei), locurile unde se născuseră şi răspunseseră dominatori şi
pentru prima oară la un nume. mişcarea de
(...) eliberare a negrilor
Desigur, soţii Maqoma nu au venit cu unul din zborurile charter supraaglomerate,
iar primirea care li s-a făcut a fost mai puţin spectaculoasă, deşi nu mai puţin
emoţionantă. Didymus era un veteran al cercului politic din interior, era cineva
care în toţi aceşti ani fusese implicat în misiuni internaţionale şi în numeroase
alte activităţi importante, aşa încât a fost întâmpinat de camarazi din organizaţia
interioară, egali în rand cu el. Îi aştepta o mşină, condusă de unul din tinerii
Mişcării de Eliberare, întors de curând şi devenit acum unul din oamenii
Siguranţei„ (pag. 71).
2. Mozaic, amestec şi ambivalenţă a grupurilor identitare africane
„A sosit de la şcoală, din Anglia, şi Mpho, fiica lui Sally şi a lui Didy, născută în Identitatea Amestecul de rase, Mozaicul etnic
exil. Îşi petrecea, fără nicio discriminare, un weekend în casa Stark, o săptămână africană etnii, triburi şi limbi este noua matrice
la casa bunicii ei din Alexandra; la Stark dormea în patul şi printre afişele cu (în secundar şi religii duce la a relaţiilor sociale,
vedete pop şi printre nimicurile care supravieţuiseră adolescenţei şi absenţei fiicei cea sud- crearea unei noi depăşind
lor, Annick. Fiica familiei Maqoma era o frumuseţe de şaisprezece ani, de felul africană) identităţi africane segregarea
celor create de polenizarea încrucişată a istoriei. Graniţele sunt schimbate,
ideologiile fuzionează, sectele, religioase sau filosofice, creează noi idoli din
combinaţiile de crezuri, descoperirile ştiinţifice fac legături de cauză şi efect între
elemente disparate, un talmeş-balmeş de nume teritoriale etnice alcătuiesc o
naţionalitate din popoare de limbi multiple şi de religii diferite, şi un stil nou de
frumuseţe răsare din încleştarea dintre dominaţie şi rezistenţă.„ (pag. 77).
3. Despre practicile de reprimare publică
„El i-a mărturisit: îl îngrozise ceea ce înregistrase în filmele lui, sălbăticia celor Brutalitatea Luptele de stradă şi Dominarea
care pretindeau că victimele lor ar fi nişte sălbatici, împuşcarea copiilor, bătăile, fizică bătăile aplicate de regimului se
tortura, brutalităţile pe care acestea le iscau în chip de răspuns, înjunghierile şi poliţie copiilor negri manifestă şi
incendierile ca revanşă a nopţii. Îi povestea ce reuşise să filmeze cu o zi în urmă, devin simbolul asupra copiilor
înainte ca poliţia să-l fi ameninţat cu arestarea dacă nu părăseşte imediat localul brutalităţii unui
unei şcoli, unde albii aruncaseră cu grenade lacrimogene în clase, pentru a-i regim politic, iar
scoate afară pe copiii care le atacaseră maşinile cu pietre. Câinii îi hărţuiau pe răspunsul
copiii îngroziţi, politţiştii albi îi înfăşcau la întâmplare şi-i băteau înainte de a-i protestatarilor este tot
îngrămădi în dubele poliţiei, se auzeau împuşcături – a văzut doi copii brutal
prăbuşindu-se ţipând: nu ştia dacă muriseră sau nu, nimeni nu putea şti pentru că
la punctul acesta, el şi toţi ceilalţi martori fuseseră alungaţi de politţie.„ (pag. 96).
4. Didymus anchetator în numele libertăţii
„Îi era ruşine că fisese amestecat în lagărul acela, unde metodele de a extrage Rolul de La limita conflictului Protestatarul
informaţii prin torturi şi umilinţe, învăţate de la Politiţia Politică a albilor, erau anchetator între poliţie şi devine anchetator
adoptate de cei care fuseseră chiar victimele lor. Îi era ruşine, chiar dacă, în cele eliberatorii negri,
din urmă, părăsise locul, refuzase să mai activeze acolo. Refuzase, înţelegând apelul la brutalitate
însă de ce alţii erau în stare să facă lucrurile oribile pe care le făceau....„ (pag. devine dezirabil şi
155). pentru protestatarii
din Mişcarea de
Eliberare
C. Enunţuri discursive situate la nivelul scenei narative situate în perioada noului

regim, a crizei politice specifice fazelor post-autoritariste africane (Partea a treia:
„Sosiri”)

de putere de putere
1. Promisiunile noului regim sunt maximale
„Am făcut multe compromisuri cu trecutul. Am înghiţit pietroiul lipsei de Intoleranţa la Noul regim se Alegerile
demnitate. Am legat alianţe pe care niciodată nu le-am fi crezut posibile sau corupţie diferenţiază prin noi democratice
necesare. (Un freamăt de alarmă în rândurile delegaţilor). Dar dacă vrem într- mecanisme şi noi presupun şi o nouă
adevăr să ne aslijim poporul, dacă vrem să-i convingem pe oameni, în fiecare practici formă de
bordei, sau baracă sau cămin, dacă vrem să-i convingem că atunci când vor trasa guvernare post-
o cruce pe buletinele din primele noastre alegeri unipersonale vor dobândi într- segregaţionistă
adevăr şansa de a fi conduşi şi reprezentaţi cu onestitate, de bărbaţi şi de femei
care nu urmăresc puterea pentru a dormi în aşternuturi de mătase, pentru a-şi
asigura salarii uriaşe, pentru a lua şi a da mită, pentru a delapida şi a-i acoperi pe
alţii care fură, pentru a irosi banii publici pe contracte care nu vor fi niciodată
îndeplinite – dacă vrem să-i cerem poporului nostru să se încreadă într-o nouă
constituţie, atunci trebuie mai întâi să dăm noi dovadă de integritate, să ne
aşternem vieţile pe masă, în văzul public, aici şi acum, şi să consfinţim printr-o
constituţie faptul că nu vom profita de putere în felul în care a profitat vechiul
regim.(...) Nu avem de gând să plătim pentru avioane particulare care să-i
transporte pe ministrii noştri în tsrăinătate. Nu avem de gând să plătim facturi de
hotel pentru familiile lor, pentru amanţii şi amantele lor. Nu avem de gând să le
oferim parlamentarilor noştri indemnizaţii ca să conducă maşini Mercedes Benz.
Nu avem de gând să deghizăm, să acoperim, să camuflăm cu eticheta „strict

confidenţial” cheltuirea banilor publici, astfel încât opinia publică să nu afle.
Burii au avut Boeders ai lor, să nu-i folosim şi noi pe Fraţii nostri în acelaşi fel.
Să le spunem oamenilor noştri, să le spunem şi să traducem în fapt – că n-o să-i
minţim, n-o să-i înşelăm, n-o să furăm de la ei. Fără acest lucru, ascultaţi ce vă
spun, fără acest lucru toate prevederile constituţiei pe care le dezbatem cu atâta
zel nu fac doi bani.„ (pag. 256).
2. Eliminarea segregării politice nu elimină cu totul discriminările
(economică, educaţională, de locuire, segregare stereotipală) Stereotipurile Negrii sunt Dominaţia albilor
„Odată cu legile de segregaţie, fusesră abolite legea şi tradiţia – mai adânc asupra dezavantajaţi prin este recurentă şi
înrădăciante decât oricare altă lege – că numai albii puteau locui în zonele negrilor chiar percepţiile după
plăcute ale oraşului. Acum, orice negru care îşi putea îngădui să plătească o asupra lor, în care democratizarea
chirie sau să cumpere o proprietate, putea locui acolo. Mulţi dintre albii care au dreptatea negrilor politică
vrut să vadă abolite prejudecăţile rasiale şi care au aplaudat anularea lor, presupune sărăcia şi
comentează totuşi arogant ori de câte ori un negru sau o negresă au succes în mizeria lor
lumea profesiunii lor – adică ale albilor – financiare şi de afaceri, şi se mută într-
unul din fostele cartiere rezervate albilor. Există atâţia negri cufundaţi într-o
sărăcie degradantă, cum e posibil ca un negru să se ridice până-ntr-atât încât să
aibă o grădină plină de copaci, un garaj numai pentru maşina lui, un gardian de
pază a împrejurimii. Ca să doreşti dreptate pentru negri aceştia trebuie să se
califice prin sărăcie şi mizerie. Trebuie să trăiască o duzină într-un bordei fără
curent electric, cu murdăria şi excrementele scurgându-se prin ţevile sparte.
Trebuie să stea în faţa unui fermier care le trânteşte uşa în nas, şi căruia să-i
spună fără ameninţare, fără violenţă, că n-o să vă facem niciun rău. Nici
dumneavoastră, nici soţiei, nici copiilor. Niciodată. Orice ne-aţi face
dumneavoastră nouă. Niciodată. Şi n-o să pătrundem niciodată în consiliile
dumneavoastră de administraţie, n-o să ocupăm niciodată locul dindărătul
biroului prezidenţial, n-o să îmbrăcăm roba judecătorului, nici uniforma
comandantului.„ (pag. 278).
3. Pericolul extremismului negru
„- Dar dacă vom restritui bunurile, Zeph, trebuie ca oamenii să ştie ce se poate Extremismul Posibila creştere a În cadrul
întâmpla. Cum să tratăm cu negrii ultranaţionalişti care încă se cramponează de politic extremismului negru comunităţii de
mica lor putere, chiar dacă teritoriile lor private au fost reîncorporate în stat? este o perspectivă culoare se află şi o
Dacă alianţa lor cu aripa de dreapta a albilor ţine şi se dezvoltă? Dacă generalii antidemocratică grupare
albi vor deveni generalii lor? Şi armata va deveni sursa lor de arme? pentru Mişcarea de extremistă,
- Trebuie să li se arate – categoric, nu există alternativă – că nu pot avea câştig de Eliberare ultranaţionalistă
cauză. După toţi aceşti ani cu armele şi armatele albilor, după miile de oameni pe
care i-au omorât, după toate legile pe care le-au elaborat ei, după milioanele de
nenorociţi pe care i-au jefuit pe pământ şi i-au izgonit prin toată ţara ca să le ia
proprietăţile, după toate acestea au trebuit totuşi să-l elibereze pe Nelson
Mandela din închisoare şi să se aşeze la masa negocierilor. Nu-i aşa? Trebuie să
se ştie că nu pot avea câştig de cauză. Chiar dacă vor face ce au făcut UNITA în
Angola şi vor refuza să recunoască rezultatul alegerilor când le vom câştiga,
chiar dacă fac ce a făcut Babangida, declarând alegerile nule şi neavenite. Nu pot
câştiga.„ (pag. 312).
4. Relatările procesului lagărelor Rescrierea Procesul în care Între noua putere
„Didymus depunea mărturii în legătură cu lagărele. Devenise necesar, pentru istoriei militanţii Mişcării de şi cetăţeni se
cauză, să meargă dincolo de un simplu raport. Trebuia acum să vorbească, în Eliberare evocă stabileşte un nou
cadrul unei anchete deschise, despre lucruri pe care trebuise să le ţină numai experienţa lagărelor tip de dominaţie,
pentru el. O schimbare de autodisciplină; în cariera lui de exil, de infiltrări, de este unul incomplet, cea fixată pe
lupte de guelilă, de spion şi de spionat, se obişnuise cu astfel de schimbări de de faţadă, pentru legitimitatea
atitudine. Mişcarea însăşi anunţase presa şi conducea investigaţia. justificare morală revoluţionară
Care-i diferenţa dintre un criminal şi un erou? Se gândise la acest lucru cu aceas
formă specială de sofisticare revoluţionară – forma cea mai apropiată de ironie pe
care şi-o poate îngădui o revoluţie, pentru că ironia înseamnă o distanţare, un lux,
ca şi cum te-ai gândi la un pat moale când aştepţi într-o ambuscadă, gata să ucizi.
În timp ce înfrunta „procesul” în faţa camarazilor lui şi nu la tribunalele fostului
guvern alb, încerca să-şi justifice acţiunile în numele unei cauze drepte; scopul
scuză mijloacele. Era o chestiune de a sprijini Mişcarea să-şi demonstreze
integritatea, capacitatea sa de a se autoexamina şi autocondamna, fiind destul de
puternică încât să rupravieţuiască unui astfel de proces; o forţă de care alţii n-ar
putea da dovadă. Didymus mărturiseşte atât cât e nevoie pentru a demonstra că

Mişcarea poate ieşi cu o conştiinţă curată. Îşi spune că e o Misiune ca oricare
alta, necesară unui anumit stadiu al eliberării, aşa cum fuseseră toate.„ (pag.
318).

Fictiuni Politice Referat Doctorat An1 S

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Fictiuni Politice Referat Doctorat An1 S

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea de Vest din Timişoara

Facultatea de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţe ale Comunicării

Referat de cercetare doctorală

Tema cercetării doctorale:

FICŢIUNI POLITICE ÎN SOCIETATEA GLOBALIZATĂ

Doctorand: Horea George Băcanu

A. Activităţi şi lucrări de cercetare în perioada oct. 2015 – sept. 2016

2.2. Cercetarea avansată asupra conceptului de ficţiune politică, perioada post-

2.3. Context ştiinţific şi teorii de influenţă: putere şi discurs, dramaturgia socială şi

3.1. Definiţia ficţiunii politice pag 45

3.2. Ipoteza cercetării şi operaţionalizarea ipotezei pag 47

3.3. Metodologia de analiză a discursivităţii prin studiile de caz selectate din

4. Stadiul cercetării şi etape următoare pag 69

A. Activităţi şi lucrări de cercetare în perioada oct. 2015 – sept. 2016

În perioada oct.2015 – sept. 2016 am participat la următoarele activităţi de cercetare şi

1. Cursurile Şcolii doctorale săptămânale din Sem.I

Metodologia cercetării și autorat științific

3. Activităţile de seminarii cu studenţii (ciclului întâi), anii I, II şi III Ştiinţe

4. Participarea la conferinţa „Colocviul Internațional de Științe Sociale și ale

5. Participarea la Simpozionul Intenţional, ediţia a XIV-a, “Ideologies, values and

6. Participarea la Conferinţa Internaţională „Social sciences and the

7. Publicarea articolului: „Globalisation of cultural circuits. The case of

Principalele cercetări asupra romanului politic ca obiect de studiu au adus în teoria

∑ ideile şi fenomenele politice prezente în text (Morris Edmund Speare, Joseph

∑ angajarea în dinamica mişcărilor sociale: ecofeminismul, politeratura, text şi

Regruparea listei de autori / titluri în funcţie de culoarul cultural de provenienţă este în

Matricea de testare a ipotezei de cercetare, ipoteză în care avansez o perspectivă de

Această matrice de testare a ipotezei cercetării implică existenţa simultană a textelor

Studiile de caz ce constituie componenta aplicativă a acestei lucrări presupun o

Descendenţa ficţiunii politice moderne se află în romanul social al secolului al XIX-

Ideile politice determină caracterul politic al ficţiunii

Romanul politic se referă la fenomene politice

Transformarea literaturii perioadei de început de secol al XX-lea, dinspre romantism şi

Dificultatea definirii noţiunii de ficţiune politică este simultană cu complexitatea

Blotner generalizează definirea conceptului de roman politic la textele în care: „se

Dacă, pe de o parte, complexitatea definirii noţiunii de ficţiune politică survine din

În afară de dificultăţile reunirii complexe a mai multor categorii bine delimitate de

Nu este lipsit de interes să trecem în revistă enumerarea de specii ale romanului ce se

2.2. Cercetarea avansată asupra conceptului de ficţiunie politică, perioada post-

Critica şi analiza asupra literaturii ficţionale cu caracter social-politic face o distincţie

Romanul politic este definit chiar de public, este un produs socio-cultural

Unul dintre cercetătorii ce abordează într-o manieră foarte specializată domeniul

Romanul politic feminist este vocea raporturilor de dominare

În romanul contemporan, textul de ficţiune cuprinde scene şi personaje, relaţii şi roluri

În antologia critică editată în 1986 de către Judi M. Roller11, axată pe literatura

„Criticii au arătat faptul că în scrierile femeilor, în general, naţionalitatea nu

Chiar dacă motivaţiile în apariţia romanului feminist contemporan sunt diferite de la

Nevoia de schimbare socială, de reformare a sistemelor economice, sociale, politice,

Romanul politic feminist este într-o în relaţie expresivă cu contextul social-politic

Literatura feministă de după 1970 avansează printr-un al doilea val de scriitoare, a

categoria universală de „femeie”, despre natura limbajului şi a reprezentării, precum şi despre

Anti-realismul se dezvoltă ulterior în literatura şi critica feministă, realismul fiind

Noua abordare în studiul textelor feministe presupune analiza acestora în paralel cu

căutată individualitatea, unicitatea şi universalitatea subiectivităţii feminine, nu constă în

Romanul cauzei abstracte şi al idealului nedeclarat: romanul anti-abuz, romanul

Distribuţia şi echilibrul relaţiilor de putere dintr-o comunitate sau societate reprezintă

o Miguel Angél Asturias, El Señor Presidente (1946);

o Graham Greene, The Heart of the Matter (1948);

Curentele critice ce interpretează literatura contemporană dezbat, din nou, dacă

o Cursa armelor nucleare;

Şi densa literatură postcolonială contemporană grupează texte ale eliberării, politice

Un exemplu alternativ faţă de postcolonialism, în care construcţia ficţiunii politice

Romanele politice ale mişcărilor sociale: ecofeminismul, politeratura, text şi