Povestirea 

Moara lui Călifar, publicată în 1903, este prima proză remarcabilă a lui
Gala Galaction şi are ca temă pactul omului cu diavolul, un celebru mit universal,
realizat ca o admirabilă istorisire romantică.
Semnul participării la un epos misterios este cuprins în incipit, care explică o
semnificaţie a titlului în spiritul fabulos al povestirii populare: „În preajma unei
păduri străvechi se privea în iaz moara lui Călifar”. Povestirea debutează, aşadar
cu două simboluri mitologice: unul al pădurii ancestrale, ca „spaţiu misterios,
labirint, [...] un loc al încercărilor şi al izbânzii; de asemenea, (pădurea) trezeşte
spaimele ancestrale prin faptul că este un peisaj închis şi stăpânit de umbre”;
celălalt se referă la moară, simbol al timpului ce macină lumea, „un loc vitalizator,
situat în miezul universului care se transformă continuu”. (Doina Ruşti - Dicţionar
de teme şi simboluri din literatura română)
Relaţiile temporale se definesc prin evocarea timpului fabulos, „din vremi uitate”,
iar spaţiul este unul real - satul Alăuteşti - şi altul imaginar-fabulos, iazul şi moara
lui Călifar. În acest cadru spaţio-temporal mitic se derulează, într-o înlănţuire
cronologică, întâmplările reale şi fabuloase, la care participă personaje arhetipale
ale satului ancestral. Perspectiva narativă se distinge prin naratorul omniscient şi
naraţiunea la persoana a III-a, definind focalizare zero şi viziunea narativă
„dindărăt”.

Acţiunea
Acţiunea lineară a povestirii este structurată în două secvenţe epice: una care
ilustrează legenda pe care o istoriseau la şezători torcătoarele şi, cealaltă,
referitoare la pactul cu diavolul. Bătrânii satului Alăuteşti povestesc despre moara
lui Călifar aflată pe malul unui iaz în care se oglindea, „din vremi uitate” şi dincolo
de o pădure, un tărâm pietros, unde numai „necuratul trăgea brazdă cu
coarnele”. Legenda istorisită de femeile care torceau lâna pe la şezători în vreme
de iarnă spunea că moş Călifar îşi vânduse sufletul diavolului şi că pricopsea pe
oricine avea curajul să ceară bogăţiile pe care ucigă-l crucea le ascunsese pe
fundul iazului morii.

Gala Galaction
Temerarul care se încumeta era ispitit cu toate bogăţiile şi, o dată obţinute,
bucuria excesivă care-l cuprindea se manifesta printr-un râs „smintit în fericirea
lui drăcească”, consecinţele fiind nefaste, deoarece „nenorocitul îndrăzneţ” se
rostogolea şi cădea pentru vecie în iazul încremenit. Moara este un simbol
malefic, fiind relevată printr-o metaforă personificatoare: cu o streaşină „de un
stânjen”, părea de departe „un cap cu gânduri rele sub o pălărie trasă peste
ochi”.

Nimeni nu văzuse vreodată moara funcţionând, moş Călifar măcina numai pentru
stăpânul său, Nichipercea, iar zăgazul (stăvilar, dig) era întărit pe dedesubt „cu
oasele celor pe care îi ispitiseră comorile satanei şi veniseră la Călifar ca să-i
pricopsească”. Un flăcău din sat, Stoicea, copil orfan, părăsit de mamă în tinda
bisericii şi găsit de văduvul părinte Radu, fusese crescut în casa parohială până
la şase ani, când preotul murise. Astfel, băiatul crescuse din mila sătenilor şi
devenise un voinic „stejar în port, oţel în braţ, isteţ cât vrei”, care păzea vitele
localnicilor, însă nimeni nu-l voia ca ginere. Pentru că nu avea nimic de pierdut,
Stoicea îşi face toate socotelile, sub forma unui monolog interior, apoi se
hotărăşte să se căpătuiască apelând la moş Călifar.
Bătrânul se află sub stăpânirea totală a diavolului, pe care-l slujeşte de trei sute
de ani şi din robia căruia nu se putea elibera decât dacă ar fi fost ucis. Trecând
prin pădurea fără poteci, Stoicea adoarme „uns la inimă de aleanul florilor” şi în
după-amiaza următoare ajunge la iazul morii lui Călifar. Portretul bătrânului este
fabulos şi descris direct de către naratorul omniscient: „barbă sivă, sprâncene de
muşchi uscat, nasul - cioc de cucuvaie”. Voinicul îi cere moşului să-l
pricopsească prin puterea sa de vraci, iar acesta îl invită să mănânce împreună,
dar îl trimite, mai întâi, să se spele în iazul „care nu face unde”.

Stoicea se spală pe mâini, apoi „îşi făcu pumnii găvane, îi scufundă în iazul rece
şi, scoţându-i plini de apă şi de murmur, îi azvârli pe obraji...”. Imediat cade într-
un somn greu, ceea ce ar putea semnifica transcenderea într-o altă dimensiune
spaţio-temporală, se porneşte o furtună cumplită şi aude, deodată, tropote de cal
şi un ţipăt de femeie. Stoicea salvează femeia din ghearele unei ursoaice şi află
că era Tecla, fiica boierului Rovin.

În această dimensiune spaţio-temporală a lumii, Stoicea devine foarte norocos,

se căsătoreşte cu Tecla, toate îi merg din plin, copiii „creşteau bărbaţi şi mândri”,
este iubit de nevastă, pământul dă roade excepţionale, oile lui albeau izlazul, iar
„zilele îi treceau senine şi repezi”. Năvălirea tătarilor întrerupe brusc visul şi
fericirea extatică a boierului Stoicea, iar un vânt puternic îl azvârle înapoi la
moara lui Călifar, flăcăul revenind la statutul umil de orfan sărac.

Recunoscându-şi ciomagul sprijinit de scară, Stoicea reuşeşte să înţeleagă faptul

că în clipa când se spălase pe faţă cu apa fermecată a iazului, diavolul îi oferise
fericirea totală, apoi „suflase în visul lui ca într-o beşică, nimicindu-l!”. Stoicea
simte cu toată fiinţa că nefericirea este cu atât mai profundă cu cât fusese de
intensă fericirea pierdută. Voinicul împlineşte blestemul, îl ucide pe Călifar,
sfărâmându-i ţeasta apoi, împreună cu acesta, se scufundă în adâncimile negre
ale iadului, ca simbol al credinţei că un pact cu diavolul nu poate duce niciodată
la izbăvirea omului.

Finalul
Finalul este închis şi tragic, construit sentenţios şi moralizator, de unde se
desprinde învăţătura că oricine îşi vinde sufletul diavolului nu poate avea parte
decât de bucurii trecătoare şi iluzorii şi niciodată nu-şi va găsi pacea interioară.