Sunteți pe pagina 1din 13

Cosimo di Giovanni de' Medici 

(n. 27 septembrie 1389 – 1 august 1464), cunoscut și


sub numele de Părintele Patriei, a fost primul membru din Dinastia de' Medici care a
condus de facto Florența.

Biografie
Născut în Florența, Cosimo a moștenit averea și experiența în afaceri de la tatăl
său, Giovanni di Bicci de' Medici. În anul 1415, l-a însoțit pe Ioan al XXIII-lea la Conciliul
de la Constance.
Cosimo s-a căsătorit cu Contessina de' Bardi, fiica lui Giovanni, Conte de Vernio, și a
soției sale, Emilia Pannocchieschi. Au avut împreună doi fii: Piero I de'
Medici și Giovanni de' Medici. Cosimo a avut de asemenea și un fiu nelegitim, Carlo de'
Medici (1430 - 1492) conceput cu o sclavă din Cricassia.
La moartea sa, în 1464, Cosimo a fost urmat de fiul său Piero I de' Medici iar Signoria i-
a acordat titlul de Părintele Patriei.

Activitatea politică
Cosimo a folosit averea sa de aproximativ 150 000 de florentini de aur (aproape 22 de
milioane de euro în prezent) pentru a controla sistemul politic florentin și pentru a
sponsoriza o serie de realizări artistice.
Puterea asupra Florenței provenea din averea sa, pe care o folosea pentru a controla
voturile. Florentinii erau mândri de democrația lui. Aeneas Sylvius, Episcoul de Siena și
mai târziu Papa Pius al II-lea, spunea despre el: Întrebările politice sunt soluționate în
casa lui Cosmio. El decide pacea și războiul ... El este rege în toate, mai puțin cu
numele ...
În 1433, puterea lui Cosimo asupra Florenței a început să atragă grupuri de inamici,
conduși de figuri precum Palla Strozzi și Rinaldo degli Albizzi. În septembrie a fost
întemnițat și acuzat de eșecul cuceririi orașului Lucca, însă a reușit să transforme
închisoarea într-un exil. A plecat la Padova și apoi la Veneția. Determinați de influența
și de averea sa, partizanii Medicilor l-au urmat. Cosimo a revenit un an mai târziu, în
1434, pentru a influența Guvernul din Florența (în special prin intermediul
familiilor Pitti și Soderini). Cu ajutorul relațiilor sale favorabile din Signorie, Cosimo a
provocat o serie de modificări constituționale pentru a-și asigura puterea prin influență.
În ceea ce privește politica externă, Cosimo a menținut pacea în nordul Italiei, prin
crearea unui echilibru de putere între Florența, Napoli, Veneția și Milano, în timpul
războaielor din Lombardia, și a descurajat puterile din afara țării (în
special Franța și Sfântul Imperiu Roman) să intervină. În anul 1439, a avut, de
asemenea, un rol esențial în a-l convinge pe Papa Eugen al IV-lea, să mute Consiliul
Ecumenic de la Ferrara la Florența. Sosirea unor figuri nobile bizantine din Imperiul de
Est, în special Împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul a fost începutul artei și culturii pentru
Florența.
Arta și cultura
Cosimo și-a remarcat influența și în cultură și artă. Acesta cheltuia din belșug averea
familiei pentru a îmbogăți Florența. Potrivit lui Zibaldone Salviati, Cosimo a spus: Toate
aceste lucruri mi-au dat cea mai mare satisfacție și mulțumire, deoarece nu sunt doar
pentru a-l onora pe Dumnezeu, ci sunt și pentru propria amintire. Timp de cincizeci de
ani, nu am făcut decât să câștig bani și să cheltui bani.
Cosimo l-a angajat pe tânărul Michelozzo Michelozzi pentru a crea prototipul palatului
florentin, austerul și magnificul Palazzo Medici. A fost confidentul lui Fra Angelico, Fra
Filippo Lippi și a lui Donatello. Cosimo l-a ajutat pe arhitectul Brunelleschi să finalizeze
domul Santa Maria del Fiore.

Lorenzo de' Medici (n. 1 ianuarie 1449 - d. 9 aprilie 1492[1]) a fost un politician italian și


conducător al Republicii Florentine în timpul Renașterii italiene. Cunoscut și sub numele
de Lorenzo Magnificul (Lorenzo il Magnifico) de către florentinii contemporani, a
fost diplomat, politician și un cunoscut îndrumător al savanților, artiștilor și poeților. Viața
sa poate fi asociată cu apogeul Renașterii italiene timpurii, iar moartea sa a marcat
încheierea epocii de aur a Florenței.

Copilăria
Lorenzo de' Medici s-a născut la 1 ianuarie 1449, într-una dintre cele mai bogate familii
florentine, proprietară a băncii Medici cu filiale în întreaga Europă. Bunicul lui
Lorenzo, Cosimo de Medici „Părintele Patriei”, a fost primul membru al familiei Medici
care a combinat funcționarea Băncii Medici cu conducerea Republicii Florentine.
Cosimo a fost unul dintre cei mai bogați oameni din Europa și a cheltuit o mare parte
din averea sa în guvernare și în filantropie. Tatăl lui Lorenzo, Piero I de' Medici,
cunoscut și sub numele de „Piero Gutosul”, a fost, de asemenea, protector al artelor și
un mare colecționar. Mama lui Lorenzo, Lucrezia Tornabuoni a fost poetă și scriitoare
de sonete.
Lorenzo a fost considerat cel mai deștept dintre cei cinci copii ai lui Piero și a Lucreziei,
el fiind instruit de diplomatul Becchi, care l-a iniția în studiul latinei și al autorilor clasici.
Văzând un viitor strălucit pentru copilul său, Piero de' Medici l-a trimis pe Lorenzo în mai
multe misiuni diplomatice importante, pe când era încă un copil.

Activitatea politică

Începând cu 1464, când tatăl său îi urmează lui Cosimo de' Medici, Lorenzo primește
diverse misiuni diplomatice. Una din acestea a constat în a apăra, în fața papei,
legitimitatea lui Galeas-Maria Sforza ca duce de Milano.
În anul 1469, la vârsta de douăzeci de ani, Lorenzo își asumă rolul de lider de stat după
moartea tatălui său. Cu toate că Florența a inflorit sub domnia sa, Lorenzo a condus ca
un despot iar oamenii au avut parte de puțină libertate politică. Acest lucru făcea ca
familiile rivale să devină dușmanii înverșunați ai Medicilor.
Pe 26 aprilie 1478, în duminica Paștelui, într-un incident rămas în istorie sub numele
de Conspirația Pazzi, un grup de conspiratori, care includea membrii din familia Pazzi,
sustinuți de Arhiepiscopul din Pisa și de Papa Sixtus al IV-lea, i-au atacat pe Lorenzo și
pe fratele său Giuliano, în catedrala din Florența. În urma atacului, Giuliano a murit iar
Lorenzo a scăpat doar cu o rană. Conspirația a atras o pedeapsă brutală prin
executarea tuturor membrilor care au fost implicați.
În urma Conspirației Pazzi, familia Medici și florentinii au suferit mânia Vaticanului.
Papalitatea a confiscat toate activele Medicilor pe care le-a putut găsi, l-a excomunicat
pe Lorenzo și întregul guvern florentin și în cele din urmă a pus întregul oraș
sub interdicție. Când aceste mișcări ale Papei au avut un efect redus, Papa Sixtus a
format o alianță militară cu Regele Ferdinand I, numindu-l pe fiul sau, Alfonso, Duce de
Calabria, să conducă o invazie împotriva Republicii Florentine.
Lorenzo a adunat cetățenii și a cerut sprijinul din partea partizanilor Medici
din Bologna și Milano, însă doar datorită diplomației sale a reușit să rezolve criza,
călătorind personal la Napoli unde a încheiat un tratat de pace. Acest succes i-a permis
lui Lorenzo să asigure schimbările constituționale din cadrul guvernului florentin și a dus
la sporirea propriei puteri.
Lorenzo, ca și bunicul său Cosimo de Medici, a urmărit o politică de menținere a păcii și
a restabilit un echilibru de putere între statele din nordul Italiei, reușind să mențină
departe de Republică, celelalte state europene importante, cum ar fi Franța și Sfântul
Imperiu Roman. Lorenzo a menținut relații bune cu sultanul Mahomed al II-
lea al Imperiului Otoman, prin comerțul maritim care reprezenta o sursă de bogăție
pentru florentini.

Renașterea italiană

Datorită lui Lorenzo, capitala Republicii atinge maxima sa frumusețe, impunându-se pe


plan economic și cultural, nu doar în Italia, ci în întreaga Europă. Florența devenise
leagănul Renașterii italiene și centrul unde iradia civilizația renascentistă. Grijile sale
pentru Florența au încurajat și au asigurat o înflorire artistică fără precedent. Literat și
poet, colecționar de obiecte prețioase și de statui antice, descoperitor de noi talente,
Lorenzo a promovat la cel mai înalt nivel literatura și artele. La curtea sa au trăit și au
creat personalități renumite precum: Luigi Pulci, Poliziano, Marsilio Ficino, Cristoforo
Landino și Pico della Mirandola. Pentru el au lucrat cei mai mari artiști ai timpului,
precum Botticelli - exponent de vârf al culturii perioadei respective-, Pollaiolo, Andrea
Verrocchio, Ghirlandaio, Leonardo da Vinci și Michelangelo, pe care Magnificul îi ținea
aproape de el, la palatul din Via Larga.

Ultimii ani
în timpul mandatului său, mai multe sucursale ale băncii familiei s-au prăbușit din cauza
creditelor neperformante iar în ultimii ani, au intrat în dificultăți financiare, Lorenzo
recurgând la deturnarea fondurilor de încredere și de stat.
Lorenzo de'Medici a murit în noaptea de 8 aprilie sau în dimineața de 9 aprilie 1492, la
vila familiei din Careggi. Savonarola l-a vizitat pe muribund pe patul de moarte. Conform
scrisorilor martorilor din noaptea aceea, Lorenzo a murit consolat, după ce Savonarola
i-a dat binecuvântarea. În noaptea când acesta a murit, un fulger a lovit tunul
bisericii Santa Reparata. El și fratele său Giuliano sunt îngropați într-o capelă proiectată
de Michelangelo, situată în partea de nord de Biserica San Lorenzo.

 Selve d'amore ("Pădurile iubirii")


 Ambra
 Corinto
 Venere e Marte ("Venere și Marte")
 La caccia col falcone ("Vânătoarea cu șoimul")
 Laudi ("Laude")
 Nencia da Barberino
 I beonii ("Bețivanii")
 Canti carnascialeschi, din care cel mai cunoscut este Trionfo di
Bacco e Arianna.

Date biografice
Copilăria
Născută în Florența, a fost fiica lui Lorenzo II de Medici, duce de Urbino, (nepotul
lui Lorenzo Magnificul) și a prințesei Madeleine de la Tour d'Auvergne. Și-a pierdut
ambii părinți prematur, Madeleine moare la 28 aprilie 1519 de febră puerperală, iar
Lorenzo moare câteva zile mai târziu; Caterina rămâne orfană la 3 săptămâni. Este
încredințată mătușilor ei și papei Leon al X-lea, care aparținea și el familiei Medici. O
parte din copilărie o petrece în mănăstire, iar mai târziu merge la unchiul și verișorii ei la
Roma. Poartă titlul de Ducesă de Urbino, este unica moștenitoare a imensei averi a
familiei Medici,iar poporul florentin o alintă duchessina,"mica ducesă"[5][6].
În 1523 unchiul său este ales papă cu numele de Clement al VII-lea. În 1529 este luată
ostatic de florentini (avea opt ani)[7], iar apoi trupele papei asediază Florența. Avea doar
paisprezece ani (28 octombrie 1533) când s-a măritat cu ducele de Orléans, la Marsilia.
Unchiul ei, Clement al VII-lea este cel care a refuzat acordarea divorțului lui Henric al
VIII-lea de prima lui soție, Caterina de Aragon. Deși acesta i se adresa Caterinei cu
apelativul de nepoată, era de fapt văr de gradul întâi al bunicului ei. Papa Clement al
VII-lea a fost cel care a perfectat mariajul ei, discutând cu tatăl lui Henric, Francisc I al
Franței. Acesta era implicat în lupta împotriva lui Carol Quintul, luptă pe care avea să o
ducă pe parcursul întregii sale vieți. A fost încântat de oportunitatea pe care i-o oferea
mariajul fiului său de a-și întări influența în peninsula Italiei, iar zestrea imensă a
Caterinei trebuia să acopere datoriile casei regale[8].
Viața cu Henric al II-lea

Nunta a avut loc în 28 octombrie 1533 la Église Saint-Ferreol les Augustins la Marsilia[9]
[10]
 Caterina era atractivă și inteligentă, dar pe parcursul domniei lui Francisc I, a
exercitat puțină influență în Franța. Era tânără și era o străină într-o țară care avea o
mare greutate pe scena politică, fiind pusă în umbră de persoane mai importante. În
primul an de căsătorie îl vede puțin pe Henric, dar doamnele de la curte o tratează bine,
impresionate de inteligența și ascuțimea minții ei[11]. Moartea lui Clement al VII-lea în 25
septembrie 1534 îi subminează poziția la curte. Noul papă Paul al III-lea, rupe alianța cu
Franța și refuză să plătească zestrea imensă a Caterinei. Regele Francisc se plânge
"fata a venit la mine goală"[12].Prințul nu are nici un interes pentru soție, în schimb fără
să se ascundă are amante. Una dintre ele, Philippa Duci dă naștere unei fetițe pe care
el o recunoaște public[13]. Caterina, după zece ani de căsnicie, încă nu avea copii. În
consecință, zvonurile despre un posibil divorț au apărut la curte, și se pare că însuși
regele era alarmat de infertilitatea mariajului său și tentat să dea curs unui asemenea
demers. Mai târziu, Caterina avea sa fie pusă în umbră definitiv de amanta lui Henric al
II-lea, Diane de Poitiers. Dar Caterina a avut într-un târziu așteptații copii, iar Francisc
I a trăit suficient spre a-și vedea nepoții, înainte de a închide definitiv ochii. Intră în
arena politică după moartea lui Henric al II-lea, când Carol al IX-lea avea zece ani.
După moartea lui Carol al IX-lea, joacă un rol cheie în regatul celui de-al treilea fiu
Henric al III-lea, care renunță la sfaturile sale doar în ultima lună de viață a Caterinei.
Regină[
În 1538, Henric,care avea 19 ani, a început o relație de durată cu Diane de Poitiers(38
de ani), după moartea soțului acesteia, cu care fusese prieten apropiat, pe care o va
adora toată viața[14]. Pe durata domniei soțului ei (1547-1559), Caterina a trăit retrasă, a
dus o viață pasivă, observând totuși ce se petrecea în jurul ei. Caterina era geloasă din
cauza relației soțului ei cu Poitiers, dar nu a avut autoritatea necesară pentru a o stopa.
Pentru a se consola adună în jurul ei o curte formată din italieni: Ruggeri, Simeoni,
Strozzi, Gondi, toți intră în aparatul administrativ regal. În ceea ce îl privea, Henric e
atașat de Diana, în care are încredere deplină. De altfel, trăiește sub influența ei
următorii ani, aceasta controlând cu abilitate din postura ei de iubită a regelui decizii
politice. Conștientă de rolul pe care îl juca, avea intervenții competente și nu abuza de
statutul câștigat. În 1552, când regele pleacă în campania de la Metz, Caterina rămâne
să conducă regatul,[15] cu ajutorul conetabilului Anne de Montmorency. Puțin mai târziu
e trimisă de rege la parlament pentru a cere banii necesari continuării campaniei în
Italia. Situația e restabilită în 1558, iar în 1559 este semnată pacea la Cateau-
Cambrésis. Prin acest tratat Franța pierde posesiuni importante în Italia, iar Caterina e
furioasă. În iulie 1559 Henric al II-lea este grav rănit la un ochi în timpul unui turnir, în
timp ce se duela cu Gabriel de Montgomery, cu ocazia căsătoriei fiicei
sale Elisabeta cu Filip al II-lea al Spaniei, oficiată prin procură. Lancea lui Montgomery
s-a rupt în fața regelui[16], iar Caterina, Diana de Poitiers și prințul Francisc au leșinat[17].
Regele e dus la Château de Tournelles și din capul său sunt extrase cinci așchii, una
din ochi și din creier. În următoarele zece zile starea regelui e schimbătoare. Uneori se
simte bine încât poate scrie scrisori sau asculta muzică. Cu toate acestea încet încet își
pierde vederea, nu mai poate vorbi și apoi moare în 10 iulie 1559. Pentru a-și arăta
durerea pentru moartea regelui ia decizia de a purta numai haine de culoare neagră în
semn de doliu, chiar dacă doliul regal era culoarea albă. Își schimbă și emblema: eșarfa
lui Iris cu toate culorile curcubeului, devine o lance ruptă cu următorul motto: de aici
lacrimile mele, de aici durerea mea (Lacrymae hinc,hinc dolor)[18].
După moartea lui Henric al II-lea
Lui Henric al II-lea îi urmează la tron Francisc al II-lea care avea 15 ani. În ceea ce a
fost numită o lovitură de stat, cardinalul de Lorena și ducele de Guise -a căror
nepoată Maria, regina Scoției fusese căsătorită cu un an înainte cu Francisc, preiau
puterea a doua zi după moartea lui Henric. Aceștia se instalează la Luvru cu tânărul
cuplu[19]. Ambasadorul englez raportează câteva zile mai târziu: „familia Guise conduce
din spatele regelui”[20]. Toată lumea se așteaptă ca ea să dispară de la curte: Caterina
ar trebui să rămână 40 de zile în locul unde a murit soțul ei. Dar din prima zi Caterina nu
are intenția să se opună familiei de Guise, bogați și înrudiți cu familia regală, care au
preluat conducerea. Intervine doar în redistribuirea favorurilor regale, iar fosta
favorită Diana de Poitiers trebuie să restituie bijuteriile coroanei[21] și primește castelul
de Chaumont în schimbul celui de Chenonceau, care Caterina dorește să se întoarcă la
coroană. Soția fiului ei, Maria, regina Scoției, prea puțin dispusă să se amestece în
politică pe cont propriu. Cu toate acestea Caterina nu încearcă să se impună, îi lasă
mereu primul loc, prima ei preocupare fiind sănătatea lui Francisc al II-lea care suferă
de o malformație congenitală. Prinsă între familia de Guise care aparținea partidului
catolic și protestanți, e constrânsă să facă joc dublu. Luând contact cu protestanții
și prințul de Condé iși atrage neîncrederea și suspiciunea familiei de Guise care o
izolează din politică. Este izolată din consiliu, nu poate să-și exprime părerea și nu
poate împiedica execuția lui Anne de Bourg în 1559. În iulie 1560 este ales cancelar al
Franței Michel de l'Hôpital care cere sprijinul organelor constituționale din Franța și
lucrează îndeaproape cu Caterina, pentru a apăra legea în fața anarhiei în creștere[22].
La 20 august 1560 Caterina și Michel de l'Hôpital susțin această politică în fața unui
ansamblu de notabili la Fontainebleau. Istoricii consideră acest fapt un exemplu
timpuriu al stilului de conducere al Caterinei. Între timp principele de Condé ridică o
armată și atacă sudul orașului. Caterina îi ordonă să vină la curte, iar când ajunge este
arestat. În noiembrie este judecat de trădare împotriva coroanei și condamnat la
moarte. Îl salvează moartea regelui, ca urmare a unei infecții la o ureche[23]. Când
Caterina vede că Francisc e pe moarte, face un pact cu Antoine de Bourbon prin care el
renunță la dreptul său la regență în schimbul eliberării fratelui său prințul de Condé[24].
Moartea lui Francisc al II-lea în decembrie 1560 o îndurerează profund, dar îi permite să
ia în mână puterea. Carol al IX-lea are doar 10 ani în 1560 când urcă pe tron, iar
Caterina este numită de consiliul Privy gouvernante de France, guvernantă a Franței cu
puteri depline. Ea scrie fiicei sale Elisabeta „scopul meu principal este să am onoarea
lui Dumnezeu în toate lucrurile și să păstrez autoritatea nu pentru mine, ci pentru
conservarea acestui regat și pentru binele tuturor fraților săi”[25].
Regența
Ambasadorul venețian Giovanni Michiel l-a descris pe Carol al IX-lea ca fiind „un copil
admirabil cu ochi buni,mișcări grațioase chiar dacă nu e robust. Nu poate practica
exercițiile fizice violente pentru că are probleme de respirație”. Caterina era influențată
de două curente: erasmismul, orientat spre o politică de pace și neo-platonismul care
predică misiunea divină a suveranului pentru ca armonia să domnească în propriul
regat. Ea prezidează consiliul, decide în politică, controlează afacerile de stat, dar nu
reușește să controleze cu adevărat întreaga țară care este la un pas de războiul civil.
Problemele cu care se confruntă Caterina sunt complexe și poate dificil de înțeles fiind
străină[26]. Ea cheamă liderii bisericii din ambele părți pentru a încerca să rezolve
diferențele religioase. Cu tot optimismul său Colocviul de la Poissy se termină cu un
eșec și se autodizolvă la 13 octombrie 1561, fără acordul Caterinei[27]. Poate dă greș
pentru că ea vede decalajul religios doar din punct de vedere politic.După cum spune
istoricul R.J.Knecht "ea a subestimat puterea de convingere religioasă, imaginând că
totul va fi bine dacă ea ar putea face ca liderii partidelor politice să fie de acord"[28]. La
17 ianuarie 1562 Edictul de la Saint-Germain constituie o adevărată revoluție subliniind
legătura sfântă între unitatea religioasă și continuitatea organizației politice[29]. Acest
edict autorizează libertatea de cult și de conștiință pentru protestanți, cu condiția ca
aceștia să restituie toate locurile de cult pe care le aveau. Edictul nu are succes din
cauza antagonismelor prea puternice dintre hughenoți și catolici. Primul război religios
începe în 1562 cu Masacrul de la Wassy, opera familiei de Guise. În 1 martie 1562
ducele de Guise și oamenii lui au atacat și închis într-un hambar un grup de hughenoți
omorând 74 și rănind 104[30]. Ducele a denumit masacrul un accident regretabil și a fost
ovaționat pe străzile Parisului în timp ce hughenoții cereau răzbunare[31]. A fost fitilul
care a declanșat războiul civil în Franța. În următorii treizeci de ani Franța se va afla
într-o stare de război civil sau armistițiu armat[32]. În termen de o lună Luis de Bourbon,
prinț de Condé și amiralul Gaspard de Coligny adună o armată de 1800 de soldați, fac o
alianță cu Anglia și încep să cucerească oraș după oraș în Franța[33]. Caterina se
întâlnește cu Coligny, dar acesta refuză să dea înapoi. Rebelii au semnat tratatul de la
Hampton Court, cu Elisabeta I, oferindu-i Le Havre (pentru a fi schimbat ulterior
cu Calais) în schimbul sprijinului său. Prin urmare ea îi spune "Din moment ce te bazezi
pe forțele tale, noi ți-o vom arăta pe a noastră"[34]. Armata regală lovește și hughenoții
sunt asediați la Rouen. Caterina îl vizitează pe patul de moarte pe Antoine de Bourbon,
rege al Navarei, împușcat mortal. În 18 februarie 1563, un spion, Jean de Poltrot, îl
ucide pe ducele de Guise în timpul asediului din Orléans. Cu toate că moartea acestui
aristocrat va complica războiul civil[35], Caterina este mulțumită. Îi spune ambasadorului
venețian: "dacă ducele de Guise ar fi murit mai devreme, am fi făcut pacea mai
repede"[36]. Caterina oferă hughenoților Edictul de la Amboise, cunoscut și ca Edictul de
Pacificare, în 19 martie 1563. Caterina acum îi adună pe hughenoți și pe catolici pentru
a lua Le Havre din mâna englezilor. În august 1563 Carol al IX-lea devine major, iar
Caterina renunță la regență, dar Carol al IX-lea îi reconfirmă imediat puterea inițială.
În această perioadă Caterina renovează și construiește unele proprietăți regale:Philibert
Delorme reface Palatul Tuileries, iar Primaticcio construiește mausoleul familiei de
Valois, în onoarea lui Henric al II-lea la Saint-Denis.
În februarie și martie 1564 organizează baluri fastuoase la Fontainebleau , iar în martie
același an începe Marea călătorie de-a lungul Franței a lui Carol al IX-lea, dorită și
organizată de Caterina. Călătoria durează 28 de luni, până în 1566. La fiecare etapă
Carol al IX-lea și mama sa se arată mulțimii, Caterina vrea ca fiul său să fie cunoscut de
popor. În 1567 reîncep conflictele interne, e rândul Surprizei de la Meaux[37], iar Caterina
și fiul său se refugiază la Paris.Surpriza de la Meaux a reprezentat un punct de cotitură
în politica Caterinei față de hughenoți. Din acel moment a abandonat orice compromis,
în schimbul unei politici de represiune[38]. Popularitatea reginei mamă scade tot mai mult
în fața opiniei publice. Situația se înrăutățește continuu, iar politica de toleranță se pare
că nu mai funcționează. Caterina trece din nou de partea catolicilor și în mai 1568 îl
concediază pe Michel de l'Hôpital. Urmează lupte teribile, care duc țara în ruină. La 8
august 1570 Carol al IX-lea și amiralul Coligny semnează Tratatul de la Saint
Germain punând capăt celui de-al treilea război religios[39]. Cu această ocazie Caterina
oferă mâna fiicei sale Margareta de Valois de religie catolică, lui Henric al III-lea de
Navara hughenot, pentru a consolida pacea.

Noaptea Sfântului Bartolomeu


Totuși curând începe să se îngrijoreze de importanța crescândă a partidului hughenot și
influența amiralului de Coligny asupra regelui.În 21 august amiralul Coligny este rănit la
mână și la braț, fiind împușcat de la fereastra unei case[40]. Este tratat în locuința lui de
la Hôtel de Bethisy de chirurgul Ambroise Paré, care-i extrage un glonț din cot și îi
amputează un deget cu o foarfecă. Caterina, de care s-a spus că a primit vestea fără să
arate nici o emoție, îl vizitează în lacrimi și îi promite să-l pedepsească pe vinovat.Două
zile mai târziu Coligny este ucis. Mulți istorici au acuzat-o pe Caterina de atentatul
asupra lui Coligny. Alții au spus că a fost familia de Guise, sau a fost un complot
spaniol-papal pentru a pune capăt influenței amiralului asupra regelui[41][42]. Oricare ar fi
adevărul, baia de sânge care a urmat, a fost în curând dincolo de controlul Caterinei
sau a oricărui lider[43]. Încercase o ultimă împăcare organizând nunta fiicei
sale Margareta cu Henric al III-lea de Navara, care după moartea prințului de Condé,
era căpetenia hughenoților. Dar în fața intransigenței celor două părți, consimte să fie
uciși principalii conducători hughenoți veniți la Paris, cu ocazia căsătoriei. Masacrul,
numit Noaptea Sfântului Bartolomeu, începe în noaptea dintre 23 și 24 august 1572.
Ipoteze contradictorii se înfruntă și în zilele noastre asupra responsabilității acestui
masacru. Una dintre acestea atribuie vina Caterinei, alții insistă asupra dorinței latente a
tânărului rege de a se scutura de influența mamei sale și de politica sa de toleranță. Nu
se știe dacă a fost sau nu de acord când Carol al IX-lea a spus: "Atunci să-i ucidem!
Ucideți-i pe toți!" [44]. Masacrul, care a făcut mii de victime la Paris și în provincie și a
continuat pentru săptămâni, se poate defini în cuvintele istoricului Jules Michelet:
"Sfântul Bartolomeu nu a durat o zi, ci un sezon". Acest masacru a cântărit greu asupra
popularității Caterinei, lăsând o amintire de neșters posterității[45]. În 29 septembrie când
Henric de Navarra îngenunchează în fața altarului ca un romano-catolic, după ce se
convertise pentru a nu fi ucis, Caterina se întoarce spre ambasadori și izbucnește în
râs[46]. Din acest moment datează legenda reginei italiene rea. Scriitorii hughenoți au
marcat-o pe Caterina ca o intrigantă italiană ce a acționat după principiul
lui Machiavelli acela, de a-și ucide toți dușmanii dintr-o singură lovitură[47]. Doi ani mai
târziu Caterina se confruntă cu o nouă criză, Carol moare de tuberculoză. Cu o zi
înainte de a muri, Carol al IX-lea o numește regentă pe Caterina, deoarece Ducele
d'Anjou, urmașul la tron este în Polonia. Ducele d'Anjou, al treilea fiu al Caterinei, după
întoarcerea din Polonia unde fusese ales rege îi urmează fratelui său la tron cu numele
deHenric al III-lea. Henric este preferatul mamei sale, fără urmă de dubiu cel mai
inteligent dintre cei trei frați și cel mai sănătos, deși are plămânii slabi și suferă de
oboseală constantă[48]. Caterina îl lasă să guverneze singur, fără a înceta să încerce să
mențină pacea internă. Cu toate acestea, Henric se dovedește capricios în cea ce
privește guvernarea, se bazează pe Caterina și echipa ei de secretari până cu puțin
timp înainte de moartea Caterinei. Se ascunde de multe ori de afacerile de stat,
cufundându-se în acte de pietate cum ar fi pelerinaje și flagerare[49]. În 1578 Caterina
începe a doua călătorie prin Franța care o duce la Nérac, unde încearcă s-o convingă
pe Margareta să se împace cu Henric de Navara. Apoi în conflictul care îi vede inamici
pe rege și pe propriul frate François duce d'Alençon, este prezentă constant până la
restabilirea păcii. Chiar dacă are aproape șaizeci de ani, nu încetează să plătească
impopularitatea coroanei franceze.Dar în final eforturile sale fac să recâștige respectul
poporului francez.[50] Adevăratul triumf al Caterinei, este când ajunsă la Paris în 1579,
după călătoria prin țară, lumea iese pe străzi și aclamă această femeie de aproape 60
de ani care găsește forța și încăpățânarea să lupte pentru un ideal. Ambasadorul
venețian Gerolamo Lipomanno, a scris: "Ea este o prințesă neobosită, născută pentru a
îmblânzii un popor indisciplinat ca cel francez. Ei recunosc acum meritele sale,
preocuparea ei pentru unitate și le pare rău că nu au apreciat-o mai devreme". Cu toate
acestea, Caterina nu-și face iluzii. În 25 noiembrie 1579, ea îi scrie fiului său: "Tu te afli
în pragul unei revolte generale[51]. Oricine vă spune altfel e un mincinos". În 1588 în Ziua
Baricadelor reginei mamă nu-i este teamă să înfrunte revolta din Paris, făcându-și drum
printre baricadele Parisului. Cu puterea ei de a se bate cu toți și împotriva tuturor pentru
a păstra armonia internă a regatului, Caterina de Medici a devenit înaintea
contemporanilor o figură ieșită din comun, care impune respect.

Înfrângerea și sfârșitul

Franța este zguduită din nou de războaiele religioase. La 8 septembrie 1588


Henric își concediază miniștrii și mulțumește mamei sale pentru tot ceea ce a
făcut. El o numește nu numai mamă a regelui, dar și mamă a statului. [52] În 23
decembrie îl cheamă pe ducele de Guise la Castelul Blois. Intrat în camera regelui
patruzeci și cinci de lame îi străpung corpul și moare la picioarele patului regelui.
În același timp, alți opt membri ai familiei de Guise sunt arestați și uciși a doua zi
în temnițele palatului[53]. Caterina, bolnavă la pat de o infecție pulmonară, nu știa
nimic. Nu se cunoaște reacția ei când fiul său intrând în camera sa o anunță: "Te
rog iartă-mă, ducele de Guise e mort. El nu va mai vorbi, a trebuit să-l ucid. I-am
făcut ceea ce el voia să-mi facă mie"[54]. Dar se știe că în ziua de Crăciun spune
unui călugăr: "Oh nenorocitul, ce a făcut..roagă-te pentru el..îl văd îndreptându-
se în grabă spre ruină"[55].În 5 ianuarie 1589, în vârstă de șaizeci și nouă de ani,
moare (probabil de pleurezie) înconjurată de dragostea celor dragi, dar distrusă
de ruina familiei sale și a Franței. L'Estoile a scris: "cei apropiați ei au crezut că
viața ei a fost scurtată de neplăcerea produsă de fapta fiului său". Pentru că
Saint-Denis era în mâinile conjuraților, trupul său rămâne la Blois; abia peste 22
de ani va fi depus la basilica Saint-Denis de către fiica lui Henric al II-lea și a
Philippei Duci, Diana. În 1793 o gloată de revoluționari, profanează mormântul, iar
oasele ei vor fi îngropate într-o groapă comună împreună cu resturile altor regi și
regine[56]. Acuzațiile cum că ar fi otrăvit-o pe Jeanne d'Albret și involuntar pe
Carol al IX-lea sunt pure invenții ale romancierilor secolului XIX,(Michel
Zévaco și Alexandre Dumas) nu se bazează pe nici o dovadă. Personalitatea
Caterinei de Medici e dificil de schițat datorită faptului că dintotdeauna asupra ei
a plutit o legendă neagră. Tradiția populară a făcut din ea o femeie machiavelică,
nemiloasă și despotică. Chiar și istoricii au păstrat această imagine fără să
realizeze propriile erori. Un proces de totală dezinformare a făcut din ea un
monstru sângeros. A trebuit să așteptăm jumătatea secolului XX, pentru ca
istoriografia tradițională a acestei regine să fie complet pusă în
discuție: Jouanna, Garisson, Bourgeon, Crouzet. Din epoca războaielor
religioase, hughenoții și catolicii au disprețuit și au luat în râs politica de
toleranță a reginei mamă. O propagandă eficace împotriva familiei de Valois a
perpetuat o imagine complet falsă a reginei. Înfrângerea din 1589 nu a permis
reabilitarea. Mai rău, în secolul al XVII-lea istoricii au disprețuit intenționat familia
de Valois, pentru a ridica și mai mult imaginea familiei de Bourbon care era la
conducere. Uitaseră minunatele rezultate obținute de Henric al IV-lea și mai târziu
de Richelieu, obținute continuând politica dusă de Caterina. În secolul al XVIII-lea
când regii nu mai erau la modă, politica înțeleaptă a reginei a fost percepută ca
despotică și opresivă. În secolul al XIX-lea scriitorii, mai ales Alexandre Dumas,
școala republicană și tradiția populară au reluat toate prejudecățile, fără să țină
cont de totala discordanță dintre fapte și legende. Astăzi figura Caterinei de
Medici a fost reabilitată de istorici, dar opinia populară prin tradiție, continuă să
fie negativă. În anumite castele din Franța sunt ghiduri turistice, care fără nici o
dovadă, continuă să povestească istorii neîntemeiate despre Caterina, pentru a
impresiona publicul. Toate acestea au făcut ca legenda neagră a Caterinei să
ajungă până în zilele noastre.
La opt luni după moartea ei, Henric al III-lea este asasinat de un fanatic
religios, Jacques Clément. Moartea sa înseamnă sfârșitul dinastiei de Valois, după
aproape trei secole și începutul dinastiei de Bourbon, succesorul său fiind Henric al IV-
lea.

Legenda neagră a Caterinei de'Medici


O femeie despotică care a încercat să preia puterea

Trebuie luat în considerare faptul că ea avea toate drepturile: regină mamă fiind, era
obligată să asigure moștenirea fiilor săi. Franța era sfâșiată de lupte interne și era de
datoria ei să salveze integritatea regatului și a monarhiei. A fost o femeie puternică, la
fel ca vecina ei, Elisabeta I. Când Henric al II-lea a murit, ea era doar o văduvă singură,
de origine italiană, cu cinci copii minori și două familii puternice (Guise și Bourbon) care
încercau să preia puterea. Mai târziu Henric al IV-lea ar fi spus: "Eu vă întreb ce ar
putea face o femeie, rămasă la moartea soțului ei cu cinci copii mici în brațe și două
familii (Bourbon și Guise) care încearcă să ia coroana. Nu a fost ea obligată să joace
roluri ciudate pentru a înșela mai întâi pe unul, apoi pe celălalt, cu scopul de a-și proteja
așa cum a făcut, fiii, care au domnit succesiv datorită conduitei înțelepte a acestei femei
perspicace? Sunt surprins de faptul că nu a făcut mai rău".[57] A făcut totul pentru a
păstra tronul pentru fii săi. Practic, autoritatea ei a fost mereu condiționată de războaiele
civile. Politica ei a apelat uneori la măsuri disperate pentru a menține familia Valois la
putere. Fără ea nici unul dintre fii ei nu ar fi reușit să rămână la putere. Anii în care a
condus au fost numiți „anii Caterinei de Medici”, conform biografului ei, Mark Strage.
Legenda

 O italiană care lasă ca Franța să fie condusă de străini


Pentru multe lucruri era considerată o străină. Când a ajuns în Franța avea 14 ani și
cunoștea prea puțin limba, iar mai târziu vorbea cu accent italian. Dar crescuse în
Franța, avea o cultură și o inteligență rafinată fondată pe versatilitatea renașterii
italiene. Politica sa a fost mereu în interesul țării adoptive. Într-o perioadă de războaie
civile, prestigiul monarhiei fiind în scădere, ea a încercat din toate puterile să-l mențină.
A fost și o patroană a artei franceze a renașterii pe toată perioada în care a fost la
putere.

 O femeie rea care recurge la metode extreme pentru a păstra puterea


Ce nu s-a spus despre otrăvuri și asasinii care i-ar fi avut în serviciul său. Sunt insinuări
fără nici o dovadă. Istoricii au crezut că ea a organizat Noaptea Sfântului Bartolomeu.
Unii au imaginat-o privind cu dispreț grămada de cadavre de protestanți masacrați din
curtea Luvrului, după noaptea Sfântului Bartolomeu.

 O adeptă a machiavelismului
Adversarii Caterinei au acuzat-o că crea discordie pentru a domnii mai bine. În realitate
nu avea încredere în nici un partid, și-a petrecut viața încercând să le țină în frâu
ambițiile și să pună regele în lumină. Doar degradarea puterii regale și slăbiciunea
mijloacelor sale o fac să treacă de la un partid la altul.

 O femeie iritabilă, devorată de gelozie


Scriitorii au avut tendința să exagereze ura Caterinei de Medici pentru Diana de
Poitiers, amanta soțului său. E adevărat că nu-i era simpatică, dar romancierii au
imaginat o răzbunare cruntă a Caterinei, la moartea lui Henric al II-lea, ceea ce nu s-a
întâmplat. Sau faptul că educația fiilor regali a fost încredințată Dianei, iar Caterina
suferea amarnic. În realitate Caterina veghea asupra fiilor săi mult mai mult decât
Diana.

 O femeie care folosește magia pentru a-și atinge scopurile


E adevărat că se întâlnea cu Nostradamus, dar răuvoitorii o vor înconjurată de vrăjitori,
mai ales italieni, oglinzi magice și poțiuni.
Personalitate
Era o regină amabilă și atentă la binele supușilor - o regină care a domnit cu inima. Deși
era îmbrăcată de obicei în negru, a fost cea mai optimistă persoană a secolului său.
Credea în pace, în împăcare. Regatul fiilor era în pericol, pentru ei s-a dedicat țării. A
avut tendința de a fi o mamă destul de posesivă.

Patroană a artelor
Caterina a crezut în idealul renascentist[58]. A fost inspirată de exemplul socrului
său Francisc I al Franței, care a găzduit la curtea sa cei mai importanți artiști din Europa
și de strămoșii ei, Medici.Într-o epocă de războaie civile în care respectul pentru
monarhie era în scădere, a căutat să consolideze prestigiul regal prin intermediul unui
afișaj cultural generos. După ce a avut controlul finanțelor regale, a lansat un program
de patronaj artistic care a durat trei decenii. În această perioadă ea a prezidat
cultura Renașterii Franceze în toate ramurile artelor[59].Mare iubitoare de artă, după
moartea ei, un inventar făcut la Hôtel de la Reine, arată că a fost o colecționară
pasionată, colecția ei cuprinzând tapiserii, hărți desenate manual, sculpturi, porțelanuri,
ceramică de Limoges, mătăsuri chinezești, mobiliere încrustate cu fildeș, sute de
portrete și multe altele[60]. Multe portrete din colecția ei au fost pictate de Jean
Clouet(1480-1541) și fiul său François Clouet(1510-1572)[61].

În ultimile două decenii ale vieții sale, doi pictori ies în evidență: Jean Cousin cel
tânăr(1522-1594) și Antoin Caron (1521-1599) care a devenit pictorul oficial al Caterinei
după ce a lucrat la Fontainebleau. Multe dintre picturile lui Caron, printre care Triumful
Anotimpurilor, sunt subiecte alegorice care au ecou în festivitățile pentru care curtea
Caterinei a devenit celebră. Ele descriu evenimente organizate la Fontainebleau în
1564, la Bayonne în 1565, precum și la Tuileries în 1573 cu ocazia vizitei ambasadorilor
polonezi veniți pentru a prezenta coroana Poloniei, fiului Caterinei, Henric de
Anjou[62].Biograful Leonie Frieda sugerează că "Caterina mai mult decât oricine, a
inaugurat festivitățile fantastice pentru care mai târziu monarhii Franței vor fi renumiți".
Spectacolele muzicale în special, au permis Caterinei să exprime darurile ei creative[63].
Ele au fost în general dedicate idealurilor de pace și erau bazate pe teme mitologice.
Pentru a crea dramele speciale, muzica și efectele pitorești pentru aceste evenimente,
Caterina a angajat cei mai importanți artiști și arhitecți ai acelor vremuri. Istoricul
Francisc Yates a numit-o "o mare artistă creatoare de festivaluri". Caterina a introdus
treptat o serie de modificări la distracțiile tradiționale: de exemplu mărește importanța
dansului în timpul spectacolelor. Naște o formă distinctă de artă balet de Court, baletul
curții[64]. Datorită sintezei dintre dans, muzică și versuri, ia naștere Balet comique de la
Reine, în 1581, care este considerat de către experți primul balet autentic[65]. Caterina a
avut o dragoste mare și pentru arhitectură. Ca fiică de Medici, sugerează istoricul
francez de artă Jean-Pierre Babelon, a fost condusă de pasiunea de a construi și de a
lăsa mari realizări în urma ei. După moartea lui Henric al II-lea, ea a dorit să
imortalizeze memoria soțului ei și să sporească grandoarea monarhiei printr-o serie de
construcții costisitoare. A construit două noi palate la Paris: Tuileries și Hôtel de la
Reines. A fost implicată îndeaproape în planificarea și supravegherea lucrărilor.Poeții
au lăudat-o ca pe o noua Artemisa, după Artemisa a II-a din Caria care a construit
mausoleul din Halicarnas pentru soțul său mort. Caterina a comandat un mormânt
magnific pentru Henric al II-lea, la bazilica Saint-Denis. Acesta a fost proiectat de
Francesco Primaticcio(1504-1570), iar sculpturile au fost făcute de Germain Pilon(1528-
1590). Istoricul de artă Henri Zerner a numit acest monument "ultimul și cel mai
strălucitor mormânt regal al renașterii".A comandat lui German Pilon sculptura de
marmură care conține inima lui Henric. Un poem de Ronsard, gravat la baza sa, spune
cititorului să nu se mire că un vas atât de mic poate conține o inimă atât de mare,
pentru că inima adevărată a lui Henric bate în pieptul Caterinei.
Mark Strage,unul dintre biografii ei a spus: „Caterina a fost cea mai puternică femeie a
secolului al XVI-lea”[66].

Obiceiuri introduse de Caterina la curtea Franței


Pentru că nu era satisfăcută de bucătăria de la curtea Franței, a adus bucătari
din Toscana, punând astfel bazele faimoasei bucătării franceze[67]. Ea a fost cea care a
separat mâncărurile sărate de cele dulci și tot ea a introdus în Franța utilizarea furculiței
la masă. Caterina a răspândit folosirea chiloților la doamnele de la curte, deoarece
iubind mult călăria, era un obiect de îmbrăcăminte necesar.
„Era ea cea care făcea totul, regele nu mișca un pai fără ca ea să știe”
—Pierre de l'Estoile[4]

S-ar putea să vă placă și