Particularităţile de construcţie a unui personaj într-o nuvelă studiată:

Alexandru Lăpuşneanul , de Costache Negruzzi

Ca specie a genului epic, nuvela are dimensiuni medii, cu o acţune riguros construită un
conflict puternic, punând în evidenţă personaje complexe bine individualizate.
Nuvela are următoarele trăsături definitorii: construcţia subiectului este riguroasă, personajele
sunt deja caractere formate, accentul este pus pe construcţia personajelor, nu pe acţiune, iar
timpul şi spaţiul sunt clar delimitate.
În literatura română nuvela a apărut în perioada paşoptistă, prima şi cea mai importantă fiind
nuvela istorică „Alexandru Lăpuşneanul” a lui Costache Negruzzi. Aceasta este istorică prin
temă şi din perspectiva formulei estetice cu elemente clasice.
Titlul nuvelei face referire la personajul principal, anticipând conflictul şi importanţa
personajului în operă.
Opera este împarţită în patru capitole, fiecare având câte un motto semnificativ care
accentuează conflictul dominant. În centrul nuvelei, scriitorul îl aşază pe Alexandru
Lăpuşneanu , domnul Moldovei, acţiunile prezentate cât şi celelalte personaje având rolul de a
reliefa caracterul personajului principal.
Alexandru Lăpuşneanu, după înfrângerea sa în două rânduri de oştile Despotului, fugind la
Constantinopol, izbutise a lua oşti turceşti şi se întorcea acum să izgonească pe răpitorul Tomşa
şi să-şi ia scaunul pe care nu l-ar fi pierdut de n-ar fi fost vândut de boieri.” Astfel, Lăpuşneanu
„intrase în Moldavia, întovărăşit de şapte mii de spahii şi de vreo trei mii oaste de strânsură. „
Alexandru Lăpuşneanu este un erou romantic prin calităţi de excepţie şi defecte extreme, caracter
realizat pe baza antitezei romantice. Cu alte cuvinte, Lăpuşneanu este un personaj excepţional
pus în situaţii excepţionale. Spre deosebire de „Letopiseţul Ţării Moldovei” de Grigore Ureche)
din care s-a inspirat Negruzzi), în care este prezentat domnitorul Lăpuşneanu, în nuvela lui
Negruzzi autorul păstrează date istorice, cum ar fi anumite scene şi replici (scena ospaţului,
piramida). Abaterile de la documentele istorice sunt intenţionate şi au rol în construirea
personajului. Boierul Moţoc murise înainte de întoarcerea in ţară a lui Lăpuşneanu, Spancioc şi
Stroici fugiseră din ţară în Polonia. Uciderea lui Moţoc e inspirată din moartea unui domnitor
grec linşat de popor.
Dialogul constituie în opera lui Negruzzi o soluţie artistică folosită cu scopul de a pune în
evidenţă evoluţia psihologică a personajului.
Domnitorul este caracterizat direct de catre narator („Lăpuşneanu, a căreia ochi scânteiară ca
un fulger”, „meditează vreo nouă moarte”) şi celelalte personajue, şi indirect, prin intermediul
dialogului, monologului, gestualităţii şi comportamentului.
Faptele domnitorului, ajuns pentru a doua oară pe tronul Molodvei (omorârea boierilor, „leacul
de frică” oferit Domniţtei Ruxanda, aruncarea lui Moţoc in mâinile mulţimii), pun în evidenţă
tiania domnitorului care acţionează pentru întărirea autorităţii domneşti şi slăbirea puterii
boierilor.
Încă din primul capitol putem observa, prin intermediul dialogului, anumite gesturi care
dezvăluie evoluţia psihologică a viitoului tiran. Dialogul din scena în care Lăpuşneanu întâlneşte
solia formată din Moţoc, Veveriţă, Spancioc şi Stroici, conturează foate bine conflictul puternic
dintre domn şi boierii trădători. Acest conflict evidenţiază trăsătura fundamentală a lui
Lăpuşneanu, şi anume, voinţa de a avea putere deplină asupra Moldovei, impunându-şi ferm
autoritatea.
Lăpuşneanu îi primeşte pe boieri rezervat, „silindu-se a zâmbi”. Atitudinea boierilor, la început,
este una oarecum detaşată, deoarece „se înclinară până la pământ, fără a-i săruta poala după
obicei”. Schimbul de replici reflectă siguranţa de sine şi atitudinea provocatoare a domnului,
1
care-i determină pe boieri să-şi dezvăluie ostilitatea şi adevăratele intenţii: „Am auzit, urmă
Alexandru, de bântuielile ţării şi am venit să o mântui; ştiu că ţara mă aşteaptă cu bucurie.”
Ultima parte a acestui dialog dezvăluie furia şi ura abia stăpânită a lui Lăpuşneanu, ca răspuns la
vicleniile lui Moţoc. Prin aceste replici tăioase sunt evidenţiate impulsivitatea, lipsa de scrupule
şi violenţa domnitorului în înfruntarea cu boierii: „Dacă voi nu mă vreţi eu vă vreu [...] şi dacă
voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge şi cu voia, ori fără voia voastră.”
Observaţiile asupra fizionomiei personajului, făcute de Negruzzi, reflectă trăirile interioare ale
eroului : „răspunse Lăpuşneanu, a căruia ochi scânteiară ca un fulger.”
Fiind un bun cunoscător al firii umane, Lăpuşneanu îl cruţă pe Moţoc pentru încercarea de a-l
înşela din nou, deoarece avea nevoie de acesta „ca să mai uşureze blăstemurile norodului”.
Această scenă reflectă duritatea, luciditatea şi ironia necruţătoare a domnului.
Partea a III-a a nuvelei („Capul lui Moţoc vrem”) este cea mai dramatică şi începe printr-o linişte
şi o atmosferă de sărbatoare, unde domnul şi boierii se adunaseră la biserică.
Scena este prezentată minuţios, pregătindu-se antiteza romantic/contrastul din scena uciderii
celor 47 de boieri.
Dismularea şi ipocrizia, precum şi ateismul sunt trăsături specifice personajului romantic şi sunt
foarte bine evidenţiate în această scenă: „Împotriva obiceiului său, Lăpuşneanul, în ziua aceea
era îmbrăcat cu toată pompa domnească”, „Dar după ce a ascultat Sfânta Slujbă, s-a coborât din
strană, s-a închinat pe la icoane, şi, apropiindu-se de racla Sfântului Ioan cel Nou, s-a aplecat cu
mare smerenie şi a sărutat moaştele sfântului”, „Spun că în minutul acela, el era foarte galben la
faţă, şi ca racla sfântului ar fi tresărit.”
În episodul uciderii celor 47 de boieri, se poate observa antiteza dintre cinismul lui Lăpuşneanu
(„El râdea”) şi groaza lui Moţoc care „se silea a râde ca să placă stăpânului, simţind părul
zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind.”
În scena finală a bolii şi a otrăvirii sale, personajul principal trăieşte cu intensitate atât umilinţa,
cât şi revolta împotriva celor ce l-au călugărit, după care urmează groaza în faţa morţii.
Deşi naratorul este obiectiv, apar scurte intervenţii subiective prin care naratorul îşi trădează
atitudinea faţă de personaj: „această deşănţată cuvântare”, „era groază a privi această scenă
sângeroasă”.
În realizarea operei sale, Negruzzi interpretează cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin,
schimbând destinul unor personaje. Astfel, creează o operă de ficţiune care se îndepărtează de
spiritul cronicilor, o nuvelă „care ar fi putut sta alături de Hamlet dacă ar fi avut prestigiul unei
limbi internaţionale”. (G. Călinescu)