catismă
Noaptea ancestrală
Străină-i casa fără mine,
Ograda-mi plânge-n pumn amarul,
Sporadic, iarna vrea să mă aline,
M-așteaptă iazul,
Să îmi torn în el paharul.
O, gânduri zbuciumate,
Adormite-n amintire,
În mine plânge-o lumânare,
Ce nu-și mai poate reveni în fire,
Îi simt în piept lumina arzătoare .
Doar morții îi mai caută căldura-rugă,
Și scot o mână, prin ţărână, în afară,
Lăsând pierdute suflete să fugă,
Să se îmbrace-n noaptea ancestrală.
Simt inima ce mi se umple
Și-mi cântă-n coardă o baladă,
E doar un suflet ce vroia să se alinte
Și-a început din inimă să-mi roadă.
-Hai, lasă-mi inima în pace!
Că sunt atâtea suflete pribege,
Ce-ar vrea secundă care tace
Cu-a ta poveste să își lege.
....................................
Se face iară dimineață,
Şi sufletele pustiite,
Se adună toate laolaltă,
Pe lângă lacrima fierbinte.
Reverie
Rugăciunea Florilor
,,Fă-mă, Doamne,
cunună de gânduri ușoare /
peste frunţile de soare,,
Râul meu de vise,
Râul meu de flori,
Dalbă de narcise,
Răspândind fiori,
Tu, îngroapă-mi talpa,
Lacrimă de stea,
Împletește-ţi noaptea
Peste fruntea-mi grea.
Cântă-mă-n arpegii,
În zidiri deșarte,
Spulberă-mi apusul
În luciri de șoapte,
Să-mi trec somnul lin
Peste munți de chin.
Trupul meu cioplit,
Stâncă de granit,
Doarmă liniştit.
Prestidigitaţie
Eu sunt străina făra nume,
Venită-n vise pe furiş,
Strivind tăcerile în spume,
Mulţimile de timpuri
În inimă am stins.
Eu sunt o stea din carul mare,
Aprinsă-n cerul meu de nea,
Cuprind cu mâinile de soare
Eternul nor de catifea.
Mai sunt tăcerea ta din zori,
Ascunsă-n roua florilor de mai,
Străinilor le vând fiori,
Şi le împart ecoul
Firelor de rai.
Trezește-mi lacrima
Definire
Taci!
Incertitudini
Reverie
Cu lacrimi dulci
Își ostoiesc, azi, setea
Ce veșnic reînviază.
O rază a lunii, rătăcită,
Le umbrește chipul,
Și trandafirii lăcrimează.
..............................................
La orizont se albăstrește zarea,
Şi parcă-aud suavul lor oftat.
O lacrimă revarsă mare,
Peste-un sărut,
De-a pururi, aşteptat.
Vorbe
Cad suflete
Cad suflete din cer,
ca o ploaie albastră de fluturi,
Privindu-le haina de fier,
Le strig să se oprească o clipă,
să le destăinui visul trist de-aseară,
Dar ele cad, fără oprire,
și prima, și ultima oară.
Aripile lor ușoare mi se zbat sub pleoape,
Le simt în inimă, în gând,
în coastele, toate.
Strig:
-Uite, ploaia mea de suflete-fluturi,
Am trimis-o să îți aştearnă pe față săruturi,
cu aripi albastre-străvezii,
să te-ntrebe dacă ochii ți-s vii.
Să ne urcăm pe scara trupurilor-fluturi, spre cer,
aviea, să plutească, pe chipuri, același mister.
Speranța îmi ticăie fruntea
cu zgomot de șoapte,
O pasăre roșie cu ciocu-i de foc
îmi cântă în strania noapte.
Se uită la mine și mă întreabă cine sunt.
(În talpă rănile mi-s grele
și Timpul mi le vindecă mergând.)
-Străină sunt, în astă noapte,
și-mi caut sufletul pierdut…
Dar cântă, cântă mai departe,
prin geam, în zare,
zburând eu l-am văzut!
În Edenul pregătit
Să ne pregătim în taină,
Fiecare, câte-o cruce.
Apoi, viii să se-închine
Trupurilor aplecate,
Care-acum mai stau legate,
Mâna dreaptă de cea stângă,
Lacrima să nu mai plângă,
Un înger
Un înger, iată,
a căzut
în adormire.
Iar altu-i plânge
somnul liniștit,
torcându-i visele
în rătăcire.
Un înger astăzi,
s-a trezit,
în amintire.
Și eu îi caut
trupul liniștit,
țesut în miile de fire.
Un înger
aripa și-a rupt
la mine-n poartă.
Și mă întreabă liniștit
de-ar mai putea
să își croiască
din zenit
o altă soartă,
Ca pe o haină
de împrumut
pe care nimenea
nu i-o mai poatră.
Cântec
Nu-mi cere să apun,
Atâtea am să-ţi spun.
Şi nu mă mai goni,
Învaţă-mă a iubi.
Descântă-mă cu foc
Şi fir de busuioc,
Sau floare de sulfină
Cu mir la rădăcină.
Topeşte-mă în ceară
Să ard lumina-n pară
Şi du-mă-n zori la rău,
Oglindă să îți fiu,
În unde să te-alint
Ca floarea pe cuvânt.
Trandafirul albastru
Bine-ai venit!
Nostalgie
Eternitate
Iubirea mea
Firul sorţii
Bate ceasul înserării,
Gând ascuns se zbate-n tâmplă,
Vreau să scap de taina nopții
Dar minunea iar se-întâmplă.
Zbuciumate asfințituri
Ardeți suflete pierdute,
În tăcerea albă a nopții
Gânduri vin să se sărute...
Din clipa-aceea
Circul Lumii
Circul lumii-abia începe,
Adevărul stă în umbră...
Lume-și pune fard pe față,
Încercând să se ascundă...
Te știu de mult
Te știu de mult,
Morman de carne
Luat cu împrumut,
Îmi zaci în trup
Și mă încingi,
Cu oasele mă închingi.
Și simt cum mă
Atragi spre cimitire,
Cum tai din mine
Firul multor zile.
Încerci să mă îngropi,
La căpătâi să-mi cânte
Miile de popi.
Să mă strivești
La tine sub călcâie,
Ai vrea să mă prefaci
În caloian, momâie.
Și zac și zaci.
Tu-ncerci
Să mă dezbraci.
Îmi arzi dorințele pe rând,
Le arzi și aripile când
Se nasc în gând,
Și mă întorci ca pe-o strigare,
Cu umbra sub pământ.
Dar nu uita
Că am să viu, târziu,
Să-ți duc eu coastele la râu.
Să îmi păstrezi, cu împrumut,
Iubirea mea ce-și face-n tine așternut.
Dar ţin minte
Privesc trupu-ți
ce se-ascunde-dedesubt,
Străbat văi întunecate,
Pasul îmi reface drumul,
Ce cândva, l-am început.
...............................................
Dar țin minte că-n odaie
ușa s-a îndepărtat,
Și-ai pătruns cu-înfiorare,
Când uitam că te-am chemat:
Nu pe zeul cel din tine,
ci, doar umbra-ți tremurată,
Strat cu strat.
Mă lăsam în asfințit,
Cruce/stea-de răsădit,
Taină aspră de femeie,
Trupu`-mi scăpăta, scânteie
Văl de amintire
Spaime de tăceri,
Visul de demult
Înflorit de raze,
Coasta mea de lut.
Văl de amintire,
Straiul meu de nea,
Aprinzând luceferi
Peste gura ta.
Norul meu de sânge,
Pulbere apoasă,
Spulberând albastru-n
Talpa-ți mătăsoasă.
Oglindiri de trupuri,
Zumzet de cristaluri,
Adunând în cuiburi
Gânduri fără maluri.
Suflet, șubrezit-ai,
Pustiind cărări,
Te adună-n unde
Triste călimări.
Veniți!
Veniți cei rătăciți,
Cei fără vină!
Veniți la pomul vieții mele!
Gustați-i din lumină!
Când mă îndoiesc
Te-ating în piept, stingher,
Cu aripile șlefuite de oțel,
Şi îți șoptesc sau poate doar gândesc:
-Aș vrea să te privesc,
Să te întreb ce-ai zis,
Când lunecam spre Paradis,
Sau poate m-ai uitat, atunci,
Când ai crezut că am plecat?
Ori poate doar m-ai așteptat,
Să fiu, mereu, în visul tău,
Să-ți strâng ninsori
Cu brațele de flori,
Să te trezesc,
Să-ți spun cât te iubesc,
Să îmi lipesc de geamul tău,
Fiorul meu de nimfă diafană,
Uitată-n margine de strană,
Şi să te țin legat,
Cu trupul aplecat,
Cu gândul încurcat
În visu-mi fermecat.
De toate mă îndoiesc.
Sunt trestia cu chip lumesc,
Cu rădăcinile înfipte-n strat ceresc.
Un Loc al meu
Din zori și până-n noapte m-am rugat,
Să am un loc al meu, umbrit, fără păcat,
În care, nici în zi și nici în noapte,
Nu calcă pași de neumblat.
Și-n locu-acela, pentru mine anume,
Să plâng adânc, dacă se poate,
În tihnă, ca un rob, nesubjugat,
Cu trupul aplecat, pe spate.
Să-mi urce lacrimile încet,
Să-mi treacă noaptea peste piept,
Să simt cum astă plângere, de lacrimi, rece,
Din zi în zi, încearcă să mă-înece.
Și-atunci, cu ochii mei de înecată,
Să te privesc cum nimeni
N-a îndrăznit, vreodată,
Eu, lacrima-femeie, tremurată
În ochi de baltă tulburată.
Nostalgii de toamnă
Definire
Post-urmă
Şi ne voi stinge
Călătorul meu negând,
Uitat în trist acord sinistru,
astupat,
Iar noaptea ne va țese
Din înfrângeri/cu lacrimi vii
de neuitat.
Şi ne vom stinge
,,Ochiul meu de foc,,
Uitat în vatră să mă ardă
Strângându-mă Văpaie-Om și Foc,
Voi lumina Lumina stinsă
La un loc, sau vâlvătaie.
Mă-notc la tine
Sărutul apei
Dor cu dor
dorule cu foi de soc,
încinge-mă cu busuioc
şi miros de rugăciune,
coase-mi fir de mătrăgune,
cheamă-ţi cele şapte stele
ochii negri să mi-i spele
şi de bune, şi de rele.
du-mă-n crânguri
la izvor, împletește
dor cu dor şi
prefă-mă în cunună
să încunun soare cu lună.
sau prefă-mă iar în stea
să mă sting pe gura ta
să-mi dospesc al meu cuvânt,
legământ cu legământ,
şi să dor, durut veșmânt...
Prestidigitaţie
Eu sunt străina făra nume,
Venită-n vise pe furiş,
Strivind tăcerile în spume,
Mulţimile de trupuri
În inimă am stins.
Tu ce strălucești pe Cerul
Cel cu apă-învolburată,
O să-mi ţii pe umeri râul
Ce mă-îngroapă şi dezgroapă?
Reverie
Mi-e inima ecoul spart de apa sorții
Și-n pieptul meu i-un cer de neumblat,
Cosașii țârâie nebuni prin umbra nopții
Și ies albine aurii la pășunat.
Totem de gând
Poveste albastră
E noapte albastră,
Ce-mi bate în geam,
Un fluture tandru
Izbit de un ram.
EL aripa-și moaie
În doruri și chin,
Trist, obosit, singuratic,
Cu mine închină
O cupă cu vin.
-Avântă-mă-n zare,
Şi întrece-mă-n zbor!
Cu gândul în soare,
Să trec peste nor.
Destinul și Clipa
Privesc, lin, în ceață
Povestea albastră
Ce-o scriu dimineață,
Forțându-mi aripa.
-Ascultă şi strigă,
S-aude tăcerea.
Și pasărea/flutur îmi vrea
mângăierea.
Aud, ades
Aud, ades, un cântec ce nu piere,
Parcă desprins din trupuri de cadâne,
Și-acea nespus de simplă netăcere,
Ca zdruncinarea unui munte
Se lasă peste mine...
Iar când ajunge, risipit,
ecoul lui la jumătate,
Mi-apropii mâinile de piept
Și-l simt acolo cum se zbate.
Și mă gândesc:,,Ce tristă e cetatea dintre munți,
Când singură încep peregrinarea
Și între ziduri i-te-ascunzi,
Făr' a încerca să-mi limpezești cântarea,,.
Atunci, mă-ntorc acasă și în drumul meu,
Adulmec îndelung mireasma rară
A gurii tale ce n-a încetat, nicicând,
Să-mi strige numele, seară de seară...
Povești
Lumina albă
Zâmbește și cântă!
Zâmbește și cântă!
Iar ne-ntâlnim pe cărări.
Azi, pacea ascunde
Văpaia de ieri.
Zâmbește și cântă!
E luna pe cer,
Și îngeri ne-ascultă
Sub plopul stingher.
Zâmbește și cântă!
Privește spre mare,
E pasul-mi ce urcă
Aceeași cărare.
Nostalgie
Cad suflete
Răspund:
-Străină sunt, în astă noapte,
și-mi caut sufletul pierdut…
dar cântă, cântă mai departe,
prin geam, chiar astă-seară,
zburând eu l-am văzut!
Focul sacru
hypnotic val
opreşte-te, străine,
în punctual cel final
şi joacă-ţi irealul cel real,
la ultimul tău bal.
dar nu-ncerca să înţelegi şi
să dezlegi ce au legat
cu sforile nebune
zecile de ,,piezi,,
la ce folos să te transformi
ş-acum, în pulbere,în fum,
ş-apoi cenuşa adormită
să-ţi adun
din firele de cioburi
să te recompum..
ce vrei? să iei
grămezile de infinit,
să te îngroape în zenit?
opreşte-te! auzi ceva?
te strigă-n toiul nopţii cineva?
e doar oglinda vieţilor din viaţa ta,
te cheamă să o legi
sau s-o dezlegi
ca pe o haină ruptă de-mprumut,
o tăietură-n palmă de durut...
(hypnotic val ce mă afunzi,
şi în adâncuri albe de nepătrunsuri
mă pătrunzi, aruncă-mă în arca norilor rotunzi).
Când plec
Dragă Linişte
O tăcere așteptată
Vine-n vise pe furiș,
O, dar parcă-întâia oară
Văd un rai de aluniș.
Urmează-mă!
Am vrut
Plouă
Plouă-încet și nu s-aude,
Dar nici valul nu s-arată,
Plouă peste trupul vostru,
Ploaia cea de altădată.
Vântule, cuvântule
Să mă scuture-o furtună,
Să mă-îmbie luna-lună,
Luna-lumii luminoasă,
Simt, durerea ce-mi apasă.
Despre Eden
În grădina fermecată,
Cântă florile iubirii,
Îngeri-cu penelu-n mână,
Azi, pictează trandafirii.
Edenul e-n sărbătoare,
S-aud triluri nerostite,
Florile iubirii noastre
Se apleacă să-ne-alinte.
O lumină inundată
Mângâie în timp cărarea,
Crini cu fruntea aplecată,
Îmi aduc pe veci uitarea.
Înger galben
Bine-ai venit!
Imnul iubirii
Evadare
De ce ?
Evoluţie
Trecere
Ploaia
............................................
Unde s-a pierdut iubirea?
Și fiorul din poveste?
A rămas doar amintirea?
Ea? Doar ea ne mai privește?
Noaptea roşie
din volumul în lucru ,,Liniştea apelor târzii,,
Îl auzeam cum vine, strecurându-se de-a lungul peretelui, uşor aplecat, de parcă îşi ascundea sub haină un început de boală, numai de el ştiută.
Era sever şi noi vorbeam în şoaptă despre el ca să nu îl supărăm şi să ne certe.
Totuşi, am pus la punct, împreună cu fratele meu un plan pe care ne doream să îl ducem la bun sfârşit, numai să se ivească ocazia. Şi iată, ocazia se ivise.
Moş Niculae era fratele mai mic al mamei. Era un bărbat care emana o eleganţă chiar şi atunci când îmbrăca hainele de rând. Ca şi tata, era şef de echipă la
CAP şi arăta o oarecare severitate faţă de ţăranii de rând, cum îi numea el. Fuma mult de parcă ar fi avut între degete o imensă ţigară care nu se mai
termina.
-Moş Niculae, mata ştii ce am învăţat noi la şcoală? Am învăţat că o ţigară fumată îţi scurtează viaţa cu 5 minute…Nu mai fuma.
Moş Niculae trage nesăţios din ţigară, ne priveşte cu oarecare blândeţe şi râde împăciuitor:
-He.heeeei, Dorină, Ionel, dacă era aşa...eu de mult n-aş mai fi fost!!! Că fumez de pe când eram mic chiştoace de pe moşia boierului Nicu.
Mama ţinea mult la el pentru că era fratele ei mai mic şi mereu încerca să îl protejeze până şi de afurisita de ţigară care ştia că îi face atâta rău.
Îmi amintesc de o întâmplare care atunci mi se păruse tare hazlie. Aveam de încărcat sfecla de zahăr de la CAP şi aşteptam cu toţii camioanele care ne
produceau o bucurie de nedescris când le vedeam că trag pe ogorul nostru. Altfel, sfecla ar fi îngheţat şi ce câştigai în toamna aceea trebuia să returnezi
statului, fiind declarat ,,debit,, adică dator. Sărăcia te cuprindea ca un cleşte, dacă nu erai prevăzător. Statul nu glumea şi nu îi păsa că ai copii de crescut.
Când au început să încarce, mama, în grabă, l-a lovit pe moş Niculai cu o sfeclă mare chiar în frunte, de s-a poticnit, gata-gata să cadă.
Şi-a frecat fruntea asudată cu palmele murdare de noroi şi a atenţionat-o pe mama:
-Doamne, Lenţă, dă mai cu grijă, că era să îmi spargi capu`. Ce, Dumnezeu, că doar nu vin tatarii…
-Iartă-mă, Niculai. N-am vrut, îngâna ea, simţindu-se vinovată.
-Ştiu că n-ai vrut, da` lasă graba, că nu eşti pe moşia lui moş Paladi, aici eşti la CAP…Îi destul timp.
Camioanele plecau cu burţile pline ochi de sfeclă şi noi, copiii, alergam în urma lor şi săream de pe un picior pe altul, pentru că aşa joacă intereseantă ni se
oferea o dată pe an.
Peste câţiva ani, bucuria ni se umplu de tristeţe.
Nu am mai regăsit nimic din omul care ne vizita pe timpuri, ci doar o umbră a omului acela sever şi aşezat.
Unde dispăruse cel adevărat? Undeva, în lumea umbrelor pierdute. Mergeam cu mama să îl vedem când se întorsese de la spital şi înţelegeam că ceva se
întâmplă. Mă obişnuisem cu el şi nu aş fi vrut cu nici un chip ca el să plece, să lase un gol în casa de lângă noi. Dispariţia lui ar fi zdruncinat cumva liniştea
aceea a satului molcom de la marginea lumii.
Nu a durat o jumătate de an şi moş Niculae îşi încheia socotelile cu viaţă. S-a ofilit, zi de zi, răpus de un cancer galopant.
L-am plâns pe ascuns şi parcă mai aud vorbele lui, care se voiau hazlii, zguduindu-i pieptul:
-He.heeeei, Dorină, Ionel, dacă era aşa...eu de mult n-aş mai fi fost!!! Că fumez de când eram mic chiştoace de pe moşia boierului Nicu.
Însă moartea îşi arătase colţii pentru prima dată în familia noastră şi, prin zorii acelei zile mohorâte de toamnă tărzie, am auzit ciocănituri în fereastră. Era
fratele mijlociu al mamei, moş Costică:
-Hai, Lenţă! Hai! Că nu mai avem frate...
Patru copii stau înfipți în lumina zorilor, îmbrăcați, la marginea patului şi se gândesc la faptul că Moartea le bătea pentru a doua oară în
fereastră. ........................................................................................................Aud râsete, vorbe, mama povesteşte poveştile ei cu omul beat căzut peste cioată,
cu Holera care se înălţa spre cer, destrămându-se ca un fum, cu Leontina cea cu coadă de strigoi.
Cu zâmbetul lui mucalit, moş Niculae o îndemna:
-Ooof, Doamne, da` mai taci, Lenţă...mai taci, că sperii copchii...
-Eeeiii, las-o în paci, Niculai, spunea mătuşa Butnăriţa, sora lor mai mare. Știi cî o făcut-o mama în sara di Anu Nou, când umblau copchii cu uratu`...Ci
vină ari e` dacă atuncia s-o născut...
Deodată, mama a tăcut... Prea mult şi neașteptat.