Teologie XV

TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS – XV
1
ArhiEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
Colegiul de redacţie:
Preşedinte:
ÎPS prof. univ. dr. Casian Crăciun,
Arhiepiscopul Dunării de Jos
Secretari:
Pr. lect. univ. dr. Lucian Petroaia
Pr. conf. univ. dr. Gabriel Pandele
Membri:
Pr. prof. univ. dr. Ionel Ene
Pr. prof. univ. dr. Leontin Popescu
Pr. conf. univ. dr. Cristian Gagu
Pr. lect. univ. dr. Ovidiu Soare
Pr. lect. univ. dr. Sorin Marinescu
Pr. lect. univ. dr. Costel Toma
Lect. univ. dr. Gina Scarlat
Consultanţi ştiinţifici:
Prof. univ. dr. Paolo Odorico,
École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, Paris;
Prof. univ. dr. Mihail Tritos,
Facultatea de Teologie a Universităţii din Tesalonic;
Arhim. dr. Daniil Oltean,
Katholieke Universiteit Leuven, Belgia;
Prof. univ. dr. Ionel Cândea,
membru corespondent al Academiei Române.
ISSN 1843‑8660
Nota redacţiei:
Responsabilitatea asupra paternităţii textelor, precum
şi asupra datelor şi afirmaţiilor din materialele incluse în acest
volum revine în exclusivitate autorilor.
2
ArhiEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS“
FACULTATEA DE istorie, filozofie ŞI TEOLOGIE

Departamentul TEOLOGIE
TEOLOGIE
ŞI
EDUCAŢIE
LA DUNĂREA DE JOS
FASCICULA XV
Volum tipărit cu binecuvântarea

ÎPS dr. CASIAN CRĂCIUN,
Arhiepiscopul Dunării de Jos
Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos

Galaţi, 2017
3
4
Anul omagial
al educaţiei religioase
a tineretului ortodox
5
6
Apostolat
pentru educaţie creştină,
în actualitate
7
8

Facultatea de Istorie, Filosofie şi Teologie,
Universitatea „Dunărea de Jos“ din Galaţi
COMUNICARE ŞI COMUNIUNE
ÎN VIAŢA TINERILOR IMPLICAŢI
ÎN PROGRAMELE EDUCAŢIONALE
ALE ARHIEPISCOPIEI DUNĂRII DE JOS *
Abstract: At the International Congress of Theology entitled “Religious education

of youths in the context of the necessity of defending and confessing the traditional
identity“ (Bucharest, September 5th, 2016), a careful analysis has been carried out
of the objectives set and achieved by the “International Meeting of Orthodox Youths
from all over the World” (Bucharest, 1-4 September 2016), a uniquely educational-
cultural-missionary event, which the Romanian Patriarchate organized exemplary,
following the approval of the Holy Synod, at the proposal of His Beatitude Patriarch
Daniel.
The argument or concrete motivation of these events in the “Year of Christian
Education”, which animates and harmonizes the Family, School, and Church is the
aspirations of youths to a better spiritual state in their lives! As stated by the Patriarch
of Romania, His Beatitude Daniel, the young “need meetings full of spiritual and
cultural effervescence, training and information activities, dialogues to feed their
hearts and minds”. Following these meetings, they will discover “that motivation and
contentment find their sources in a fulfilled inner life that will bear fruit in the family
life and professional activity of everyone”.
Starting from these, we realize that young people need more fundamental elements.
The first is the MODEL, Which is CHRIST, The Eternal Archbishop and “guardian of our
souls” (II Peter 2:25). The second is the METHOD by which the educational act operates,
and here the Holy Apostles, who took the “keys” of the pedagogy of love from the Lord,
teach us to “unlock” the doors of souls. The third is the EDUCATOR, THE TEACHER, of
* Comunicare susţinută în cadrul Congresului Internaţional de Teologie „Edu‑

caţia religioasă a tinerilor în contextul secularizării actuale“, desfăşurat la Palatul
Patriarhiei din Bucureşti, 5 septembrie 2016.
9
whom, in the sacred act of education, the Church understood that it must resemble
fully with the Lord, the “Great Teacher”.
Thus, the subject Religion in schools will become alive and will give students
and young people what they need: a lively motivation of life in Christ, of creation
and fulfilment as a human person. Thus religion will achieve its supreme purpose: to
cultivate love between people, for people.
Keywords: Religion class, family, Church, school, dialogue, objective, method, Life
in Christ.
În cadrul Congresului Internaţional de Teologie intitulat „Educaţia

religioasă a tinerilor în contextul necesităţii apărării şi a mărturisirii
identităţii tradiţionale“ avem marea şansă de a evalua, mai întâi, idei
proaspete din experienţele educaţiei tinerilor prin Biserică, familie şi
şcoală, în cadrul unei alte manifestări panortodoxe, tot la Bucureşti, cu
tema „Iisus Hristos – bucuria vieţii“.
Este o şansă de apropiere a teologului ortodox, a preotului de pa‑
rohie şi a familiei de cea mai vie experienţă a comunicării spiritual‑li‑
turgice, cultural‑educaţionale şi moral‑sociale dintre cei aproape 3000
de tineri ortodocşi din Biserica noastră şi din lumea mare ortodoxă,
experiment ce ne aduce „suflul Duhului“ de la Cincizecime.
Ni se descoperă, şi în această construcţie eclezială, completă şi
complexă, marele adevăr – cuvântul: „Duhul Sfânt este Arhitectul“ su‑
premei iubiri, ca „temelie“, „navă“ şi „cupolă“ a Bisericii vii, în lumea
noastră secularizată, divizată şi dezorientată în privinţa sensului pro‑
fund şi creator al Împărăţiei lui Dumnezeu, al domniei valorii reale şi
mântuitoare.
Precum s‑a preconizat în Sfântul Sinod, la propunerea Preafericitu‑
lui Părinte Patriarh Daniel, scopul, argumentul sau motivaţia concretă
a acestor evenimente educaţionale creştine din viul experienţelor tutu‑
ror celor ce iubesc, ajută şi participă la creşterea religioasă a copiilor şi
a tinerilor, în familie, în şcoală şi în Biserică – aşa s‑a şi exprimat – nu
este doar informal, ci mai ales formativ: din experienţele pe viu, ei, tine‑
rii „au nevoie de întâlniri pline de efervescenţă spirituală şi culturală, de
activităţi de formare şi informare, de dialoguri care să le hrănească inima
şi mintea“. În urma acestor întâlniri, aceştia vor descoperi „că motivaţia
şi mulţumirea îşi găsesc sursele într‑o viaţă interioară împlinită, care va
da roade în viaţa de familie şi în activitatea profesională a fiecăruia“.
10
Aşadar, pornind de la cele două premize majore, „efervescenţa spi-

rituală“, prin care „se hrănesc inimile tinerilor“ şi creşterea lor printr‑o
viaţă interioară împlinită ajungem, cu siguranţă, slujitori, dascăli de
teologie, educatori şi părinţi din familie, în miezul problemei educa‑
ţiei, atât ca metodă, cât şi conţinut, la care răspunde nu doar un cod
etic profesional şi intelectual, ci MODELUL realizat, care este DASCĂL,
EDUCATOR şi SFINŢITOR, Hristos, Veşnicul Arhiereu şi „păzitor al su-
fletelor noastre“ (II Petru 2, 25).
De la Mântuitorul au preluat Sfinţii Apostoli „cheile“ pedagogiei
iubirii, spre a „descuia“ uşile sufletelor plăpânde ale copiilor, în ne‑
vinovăţia şi spontaneitatea cărora se vede perspectiva Împărăţiei lui
Dumnezeu, încă din lumea aceasta: „De nu vă veţi întoarce şi de nu veţi
fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor“ (Matei 18, 3).
În actul sacru al educaţiei, Biserica a înţeles, dintru început, man‑
datul încredinţat de Întemeietor de a fi şi Şcoală sfântă pentru educa-
ţie, iar slujitorii şi Dascălii harismatici, împreună cu părinţii şi şcolile la-
ice, în procesul anevoios al modelării sufletului pentru cultivarea minţii,
înduplecarea voinţei şi dobândirea deplinei maturităţi creştine, ca izvor
al virtuţilor şi al binelui ziditor.
„Religia dezvoltă iubirea de oameni. După ce i‑a cunoscut pe elevi,
prin religie, şi în timp ce‑i cunoaşte, omul religios îi iubeşte, oricum ar fi
ei, şi caută să‑i cucerească pentru lumea Duhului, prin metode vii până
la care nu se poate ridica nicio perfecţiune, mecanică“, spune marele
pedagog Vasile Băncilă. „În acest mod Religia îşi încoronează rolul ei
în şcoala (primară) şi îşi arată toată însemnătatea: pentru zidirea unui
om religios, pentru cunoaşterea copilului şi pentru dezvoltarea în edu-
cator a sentimentului, care e cel mai bun chezaş de izbândă în domeniul
educaţiei – iubirea stăruitoare şi luminoasă“1.
Pe această coordonată a unei bune comunicări dintre educator şi
cei educaţi, creştineşte se ating şi ţintele cele mai înalte ale vieţii, ca
fapt real personal, comunitar, ce duce la comuniune. „Învăţământul re-
ligios şi practica religioasă oferă posibilităţi certe de a cunoaşte adâncul
sufletelor!... Un copilul ce se roagă din adâncul sufletului denotă că, în
1. Vasile Băncilă, Iniţierea religioasă a copilului, Editura Arhiepiscopiei Dunării

de Jos, Galaţi, ediţia a III‑a, 2015, p. 27.
11
viaţa de mai târziu, va fi purtat de valul unei arzătoare spiritualităţi,

chiar dacă aceasta se va aplica în alt domeniu“2.
Aşadar, pentru a simţi, deodată, bucuria în Hristos, în Biserică,
pentru ca ea să se sălăşluiască în minţile coborâte în sufletele şi în ini‑
mile tinerilor, ale noastre, ale tuturor, şi pentru a mărturisi astăzi aces‑
te valori moral‑umane, din experienţele religioase, ale celor educaţi,
este bine să observăm urgentarea „mobilizării întregii noastre bărbăţii
interioare a tinerilor şi a tuturor rezervelor de mângâiere – a tinerilor
şi nu numai (s.n.) – în momente prea critice.... Copilului trebuie să i se
dea plinătatea în singurătate, mângâierea în dureri, bărbăţia în luptă şi
aceste merinde spirituale pe drumul greu şi fără întoarcere al vieţii nu i
le poate da nimeni, dacă nu i le dă religia“3.
Să ne bucurăm aşadar „că se pune problema pedagogiei religiei în
lumea nu numai a dascălilor, dar şi a slujitorilor Altarului“4.
Aceste argumente solid încorporate în învăţătura de credinţă a
Bisericii Ortodoxe şi în viul experienţei sacramentale, catehetice, li‑
turgice şi cultural‑educaţionale, produc, din fericire, roade bogate în
„ogorul“ sufletesc al multor educatori, părinţi şi tineri.
Aşezăm accentul de pe principiile datului teologic şi informativ
spre domeniul educaţiei tradiţional‑religioase din Biserica noastră şi,
în special, dintr‑una din Eparhiile sale, către sufletele conştientizate şi
maturizate, prin micile fapte ale experienţei creştine juvenile.
În acest sens, vom prezenta câteva mărturii din interiorul progra‑
melor educaţionale şi al celor formative, aşa cum au fost ele receptate
o perioadă de mai mult de două decenii, în două judeţe, Galaţi şi Brăila,
prin concursul, deopotrivă, al preoţimii, al dascălilor de Religie, al fa‑
miliilor şi – evident – al faptelor, al dialogurilor şi al mesajelor directe,
de la tânăr la tânăr şi de la dânşii spre comunităţile eclesiale, spre so‑
cietate.
Mai întâi, sesizăm receptivitate mare şi implicare responsabilă din
partea factorilor educaţionali şi a familiilor copiilor şi tinerilor pentru
educaţia religioasă în şcoală. De asemenea, aceeaşi atitudine pozitivă
2. Ibidem, p. 26.
3. Ibidem, p. 23.
4. Ibidem, p. 12
12
s‑a remarcat şi în privinţa programelor specifice ale Bisericii, menite a

îmbunătăţi, însufleţi şi concretiza faptul educaţiei.
În al doilea rând, se cuvine menţionată activitatea neobosită a
Sfântului Sinod şi implicarea Preafericitului Părinte Patriarh şi a sec‑
toarelor patriarhale pentru crearea cadrului legislativ, dar şi al celui
educaţional – programe şcolare, materiale didactice – şi, mai cu sea‑
mă, pentru iniţierea unor proiecte concrete, pragmatice şi îmbisericite
la nivelul tuturor parohiilor, şcolilor şi aşezămintelor cultural‑sociale,
în vederea redescoperirii vocaţiei reale a dascălilor de religie, a bună‑
voinţei şi contribuţiei familiei şi a receptivităţii societăţii la rolul edu‑
caţiei religioase în formarea tinerilor.
La acestea se adaugă minunatele cursuri ce stimulează excelen‑
ţa, la nivelul programelor de tineret, parohial, eparhial şi patriarhal.
Experienţele răsplătirii muncii şi programele de recreere prin tabe‑
re arată multă aplicare şi iubire în fapt pentru creşterea conştiinţei
comunicării şi experienţei comuniunii, în lumea tot mai racordată la
metodele virtuale, în educaţie, în creşterea şi în formarea tinerilor.
În al treilea rând, dorim să exemplificăm modul în care s‑a încer‑
cat, şi parţial s‑a reuşit, a se concretiza programele educative ale Patri‑
arhiei, în acest sens, în Eparhia de la Dunăre.
Spre a se depăşi multe lipsuri, neajunsuri şi eşecuri la nivelul edu‑
catorilor, dar şi al tinerilor, s‑a practicat în cele mai multe proiecte me‑
toda comunicării directe de la educator la tânăr, pe grupe, în şcoli, în
biserici şi în diferite programe parohiale, zonale, la nivel de oraşe, cu
prilejul unor mari sărbători ori la nivel de Eparhie, atunci când posibi‑
lităţile reale au ajutat factorii decidenţi şi aplicanţi să se mobilizeze, să
coopereze, să comunice şi, în final, să se constituie într‑o mare familie.
Aşa se face pasul spre ideal, care este unirea tuturor forţelor binelui, de
la mic la mare. Aceasta este comunitatea: întâlnirea de dincolo de bancă,
de propria viziune şi voinţă, de cercul restrâns din familie, către cei mulţi,
către o nouă construcţie umană, unde nu mai sunt adversari, câştigători
ori perdanţi, ci o familie spirituală, constituită din prieteni şi apropiaţi,
care pot deveni fraţi şi surori „în Hristos şi în Biserică“ (Efeseni 5, 32). De
la astfel de experienţe am început cu toţii să învăţăm de la cei mici!
Am încercat să consemnăm unele dintre cele mai mature, mobi‑
lizatoare şi realiste propuneri „de la tineri adunate şi iarăşi la tineri
13
date“, ce s‑au constituit într‑o bogată literatură sapienţială, filocali‑

că, didactică şi catehetică5, din care am reţinut faptul că tinerii sunt
în Biserică, nu neapărat ca o particularitate închisă, ci mai ales cu „o
contagioasă tendinţă de aspiraţie la absolut“6, în care „Hristos este în
căutarea tânărului şi tânărul în căutarea lui Hristos“7; tinerii sunt în
Biserică, iar mărturiile lor sunt, în acelaşi timp, răspunsuri credibile,
mature şi concrete, chiar pentru adulţi şi, mai cu seamă, cu deschidere
generoasă spre colegii nehotărâţi de a intra în această minunată con‑
strucţie a comunicării pe verticală, din care se naşte împăcarea pe ori-
zontală, deoarece – cităm un astfel de tânăr – „sunt pregătit de Familie
şi de Şcoală, dar înălţat spre cer de Biserică“8
5. Dintre multele publicaţii pe aceste teme, apărute în Editura Eparhială de la

Dunărea de Jos, Galaţi, în perioada 1990‑2016, notăm aici câteva, precum: A.S.C.O.R.
Galaţi, Tinere, ţie‑ţi zic, ridică‑te!, 2003, 152 p.; Tinerii – mărturisitori ai Învierii, 2010,
152 p.; Tinerii ‑ mărturisitori ai dreptei‑credinţe, 2010, 120 p.; Colectiv, Mărturisirea
dreptei‑credinţe reflectată în viaţa de seminar şi în cea de familie (în colaborare cu Se‑
minarul Teologic „Sf. Ap. Andrei“), 2011, 128 p.; Colectiv, Tradiţia în familie şi şcoală
– provocările modernismului (în colaborare cu Seminarul Teologic „Sf. Ap. Andrei“),
2012, 204 p.; Dr. Antim Angelescu, Psihologia religioasă a copilului şi a adolescen-
tului, cu aplicaţii în învăţământul religios, seria „Theologica“, nr. 9, 2013, ed. a II‑a,
180 p.; ed. a III‑a , 2015; Colectiv, Tânărul creştin, mărturisitor al puterii de vindecare
sufletească şi trupească, prin Taina Sfântului Maslu (în colaborare cu Seminarul Teo‑
logic „Sf. Ap. Andrei“), 2013, 148 p.; De la tineri adunate şi iarăşi la tineri date (colecţia
„Misionaria“, 12), 2014, 92 p.; Gustaţi şi vedeţi, că bun este Domnul!“ (Povăţuiri pentru
copii şi tineri, privind Sfintele Taine ale Spovedaniei şi Împărtăşaniei), colecţia „Mi‑
sionaria“, nr. 11, 2014, 48 p.; Colectiv, Sfinţii Martiri Brâncoveni, modele de credinţă,
cultură şi demnitate creştină şi românească, pentru seminaristul de astăzi (în colabo‑
rare cu Seminarul Teologic „Sf. Ap. Andrei“), 2015, 192 p.; Vasile Băncilă, Iniţierea
religioasă a copilului, ed. a III‑a, 2015, 128 p.; Carte de rugăciuni pentru tineri, ediţia
a II‑a, 2015, 64 p.; Hristos în căutarea tânărului şi tânărul în căutarea lui Hristos,
2016, 240 p.; Tinereţea – o contagioasă tendiţă de aspiraţie la Absolut (în colaborare
cu Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri“ din Galaţi), 2016, 116 p.; Tinerii în Biserică.
Mărturii. Provocări. Răspunsuri, 2016, 236 p.
6. Vezi lucrarea Tinereţea – o contagioasă tendiţă de aspiraţie la Absolut, citată
supra (în colaborare cu Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri“ din Galaţi), 2016,
116 p.
7. Vezi lucrarea cu acelaşi titlu, citată supra, apărută în Editura Arhiepiscopiei
Dunării de Jos, Galaţi, 2006, 240 p.
8. Tinerii în Biserică. Mărturii. Provocări. Răspunsuri, Editura Arhiepiscopiei
Dunării de Jos, Galaţi, 2016, p.8
14
De asemenea, tinerii mărturisesc şi arată, deci, că sunt pe viu „vlăs-

tarele care trebuie să ducă mai departe iubirea, speranţa şi credinţa în
Dumnezeu“, că ei „împrospătează atmosfera în Biserică“, fiind „tinereţea
credinţei“9.
În concretul raportului dintre buna comunicare de la Patriarhie
către Eparhie şi de aici spre preoţime, dascăli şi părinţi, nu am ezitat
a‑i introduce pe tineri. Ori de câte ori a fost iniţiat un program, s‑a
comunicat cel puţin cu reprezentanţii tinerilor de la oraşe ori de la
şcolile şi colegiile mai apropiate. De fiecare dată, actul administrativ
s‑a topit în „vâltoarea convingerilor“ şi în entuziasmul creator al ener-
giilor juvenile!
În acest sens s‑a creat un program ce are continuitate şi actualitate
comunională de două decenii! Este pelerinajul a 1.000 de tineri, din
toate liceele din Arhiepiscopie, cu prilejul hramului „Sfânta Treime“
de la mănăstirea Buciumeni. Preoţi, dascăli, cin monahal, popor cre‑
dincios au drept „inimă“ a „Catedralei cu vitralii foşnitoare“, Altarul din
pădure, „botezat“ aşa de un tânăr participant. Tinerii cântă la Sfânta
Liturghie împreună cu mii de credincioşi, iau agapa cu aceştia – în pă‑
dure, apoi dialoghează cu preoţii, cu părinţii şi cu dascălii lor, mereu
şi mereu despre problemele lor. Uneori ei sunt răspunsurile ce se re‑
găsesc în Învăţătura de credinţă şi în lucrarea iubitoare a Domnului în
mijlocul poporului Său.
Preafericitul Părinte a apreciat acest demers – între foarte multe
altele din Patriarhia Română, din ţară şi din străinătate – drept „feno-
menul de la Buciumeni“, evident, cu gândul, cu inima părintească şi în‑
curajarea pastorală pentru ei, pentru tinerii extraordinari ai Bisericii,
ai Şcolii, ai familiei, ai României, ai lumii!
De dragul frumuseţii, al comunicării înţelepte, al disponibilităţii
familiilor lor, al jertfelniciei şi dragostei preoţilor lor şi al ocrotirii iu‑
biţilor lor părinţi şi a dascălilor şcolii româneşti din zonă, am cules
„flori“ alese din „câmpia“ sufletelor, a inimilor şi a dialogurilor despre
faptele lor bune, în cartea proaspăt publicată cu acest prilej: „Tinerii în
Biserică. Mărturii. Provocări. Răspunsuri“10.
9. Ibidem, p. 7 şi 9.
10. ��
Citată supra. Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2016, 236 p.
15
Astfel şi ei încearcă să ne ajute a face încă un pas în acest Congres

Internaţional, cu ei, către ei şi de la ei către noi, în familia creştină, în
şcoala contemporană, de la noi şi de pretutindeni în Biserica Ortodoxă
şi în societatea globalizată, care are mare nevoie de evanghelizatori
şi formatori pentru o educaţie creştină pentru tineri, pentru familie,
pentru comunitate, pentru viaţă, pentru pace, pentru luminoasă con‑
vieţuire paşnică, aici şi în lumea mare!
În încheiere, mi se pare relevant şi aspectul mult mai convingător
al faptelor multor tineri filantropi care, din puţinul lor îmbogăţesc alţi
tineri, în perimetrul sufletesc ori personal.
Recent s‑a închis lucrarea taberei parohiale de la Viziru, condusă
de preotul Bănică Simeon Sică. De două decenii, a educat, în ritmul
rugăciunii, al muzicii psaltice, al vieţii tihnite, tradiţionale, mii de ti‑
neri din zonă şi din ţară. Mulţi şi‑au întemeiat familii demne de toată
admiraţia.
Însă exemplul cel mai convingător este, la îndemnul nostru, semi‑
narul parohial timp de o săptămână dedicat comunicării şi comuniunii
de la suflet la suflet şi de la tânăr la tânăr, dintre o grupă parohială
locală şi una de tineri de la Penitenciarul de minori de la Tichileşti –
Brăila!
Cu adevărat, Hristos este bucuria tinerilor de dincolo de orice gra‑
tii vizibile, reale sau imaginare, dacă preotul, dascălul de teologie, fa‑
milia şi şcoala merg în aceeaşi direcţie: spre sufletul tânărului.
Aşa se nasc, deodată, comunicarea şi comuniunea!
16
Pr. prof. univ. dr. Ionel Ene,

Chipul tânărului
în „Didahiile“
Sfântului Antim Ivireanul
Abstract: To capture the greatness of Holy Antim Ivirenu, Metropolitan of

Wallachia, at the fulfillment of those 300 years after receipt martyr wreath, is a
duty of all Christians, but particularly those who enjoyed direct gifts, benefits and
his blessings, as were Romanians (good and our ancestors). Although he spent little
relative (1705‑1708 at Râmnic and 1708‑1716 from Bucharest) marked the era and
that was conteporan with big Bâncoveanu. We propose in our analysis to capture how
it looked, how he thought and how he wanted to be young Christians. There he wrote a
special work for and by young people, but his thoughts are strewn Didahiile for them,
which may be taken into account with use and young people of today.
Keywords: Metropolitan, education, youth, childreni, baptism, Gospel, death,
resurrection.
Anul 2016 de la Naşterea Domnului Iisus Hristos a adus minunate

daruri creştinilor români şi, prin excelenţă, tinerilor, prin toate mani‑
festările dedicate Anului omagial al educaţiei religioase a tineretului
creştin ortodox şi Anului comemorativ al Sfântului Ierarh Martir An-
tim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti. Μanifestări în cadrul orei de
Religie, mese rotunde, sesiuni de comunicări, simpozioane regionale,
naţionale şi internaţionale, apariţii editoriale, din cele mai diverse, iz‑
vorâte din opera, personalitatea şi sfinţenia marelui ierarh, sunt doar
câteva dintre aceste daruri. Dacă acestora le adăugăm şi minunata
manifestare – Întâlnirea tinerilor ortodocşi din toată lumea – ce a
avut loc la Bucureşti, în perioada 1‑4 septembrie, eveniment organi‑
zat, cu binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,
17
de Arhiepiscopia Bucureştilor, în colaborare cu Patriarhia Română1,

ne putem face o imagine mai clară asupra tuturor acestor daruri de
suflet, oferite neamului nostru creştin.
În acest context se înscrie şi manifestarea noastră de la Galaţi, în
care personalităţi deosebite ale vieţii ştiinţifice şi culturale, atât din
ţară, cât şi de peste Prut, şi‑au oferit darurile de suflet, în comunicări
şi discuţii, ţesute pe marginea acestora2. Cuvântul meu nu este decât o
nuanţă surprinsă din curcubeul marelui tezaur numit Antim Ivireanul,
o nuanţă ce poate surprinde şi folosi tinerii noştri, în care investim
întreaga noastră speranţă că vor reuşi să ridice Biserica şi Neamul,
hrănindu‑le doar cu iubirea lui Dumnezeu.
Facem precizarea că Sfântul Antim Ivireanul nu a închinat o lucra‑
re specială tinerilor, aşa cum a făcut Sfântul Vasile cel Mare, spre exem‑
plu, dar în opera sa reprezentativă – Didahiile – sunt cuvinte adresate
acestora sau care îi privesc în mod special pe ei. Vom surprinde câteva
dintre acestea, cu precizarea că lucrarea noastră este departe de a fi
exhaustivă, în acest sens.
În viziunea Sfântului Antim Ivireanul tânărul este minunat prin
aceea că este închinat Domnului şi nu moştenitor al averii părin-
ţilor. Prima referire la chipul tânărului o găsim predica la Ovidenie,
în care Sfântul Antim, după ce a explicat cum au fost primiţi la tem‑
plu bătrânii Ioachim şi Ana de arhiereu, face recomandare preoţilor:
„Iar acum să nu care cumva să îndrăznească preotul, sau arhiereul să
înfrunteze pe cineva, nu pentru căci nu are coconi, ci pentru căci face
fărădelegi şi strâmbătăţ, că apoi iaste vinovat morţii. Iar măcar că avea
Ioachim şi Anna multă jale în inima lor, pentru urâciunea şi hula ce avea
de către toţ pentru stârpiciunea lor, iar de pururi se ruga, cu lacrămi,
dintru adâncul inimii lor, stăpânului firii, ca să facă milă cu ei, să le dez-
lege sterpiciunea şi să le dăruiască roadă pântecelui lor; nu doară pen-
tru ca să le rămâie după moartea lor feciori să‑i pomenească, după cum
pohtesc oamenii aceşti de acum, sau să le moştenească moşiile ce numai
1. În acest sens a se vedea pe larg întreaga desfăşurare, oglindită în Zia-

rul Lumina, apărut atât în perioada manifestării evenimentului, dar şi după, cf.
Basilica.ro.
2. A se vedea www.edj.ro 10‑11 noiembrie 2016.
18
cu făgăduială ca aceia ca, de vor naşte vreun prunc, au parte bărbăteas-

că, au parte femeiască, să‑l închine lui Dumnezeu“3
Pentru Sfântul Antim Ivireanul nimic nu este mai preţios decât
sufletul şi mântuirea tânărului şi acest lucru poate fi desprins din
predica rostită la sărbătoarea Sfântului Ierarh Nicolae, în care este
surprinsă pilda de binefacere a marelui ierarh, dar şi ispita unui tată,
ce voia să scape de sărăcie sacrificând frumuseţea sufletească şi tine‑
reţea propriilor fiice. Iată ce spune Sfântul Antim, în acest sens: „Îl do-
vedeşte ajutoriul ce au făcut din destul de mulţi galbeni celor 3 fecioare,
carele sta în cumpănă să‑ş piarză fecioria lor; că înţelegând sfântul cum
că acel ticălos de tată al fetelor, pentru ca să gonească sărăcia din casa
lui, au socotit să chiiame în casa lui pe Afrodita, adică curviia şi pentru
ca să câştige puţin aur şi argint, ca să se poată chivernisi, au vrut să vân-
ză fecioriia fetelor lui. Şi oftând cu amar din mijlocul inimii lui şi plân-
gând cu lacrimi fierbinţi zicea: 3 fecioare, carele să văd ca 3 bunătăţi
ale raiului, vor să se schimbe şi să se prefacă spre 3 răutăţ ale iadului şi
pentru puţin câştig vor să piarză o avuţie care iaste mai cinstită decât
toate avuţiile ce sunt ascunse supt munţi, sau decât toate câte ocoleşte
toată lumea; şi acea frumoseţe luminată ca a soarelui iaste să‑ş piarză
lumina şi podoaba şi să se facă scaun, sau să zic mai chiar cuib întune-
caţilor draci.
Deci acestia ce am zis mai sus, înţelegându‑le sfântul, au zis în sine:
ba, diavole, nu voi lăsa să se lipsească ceriul de stele frumoase ca acestia,
nu voiu să câştige iadul suflete atât de curate şi flori aşa de frumoase.
Eu, o, dragoste mincinoasă, voiu să‑ţ sfărâm săgeţile, carele fără de rană
omor; eu, Luceafărule, voiu să‑ţ sparg toate mrejile şi‑ţ voiu piiarde tot
vicleşugul“4.
Sfântul Antim insistă asupra datoriei creştinilor maturi, care
vin şi‑şi hrănesc sufletele la Sfânta Liturghie, să ducă merindea
cea veşnică şi celor de acasă şi în special copiilor. Astfel, în predica
de la Botezul Domnului, printre altele, spune, în acest sens: „Şi când
ieşim de la biserică, să nu eşim deşărţi, ci să facem cum face ariciul că,
după ce merge la vie, întâi se satură el de struguri şi apoi scutură viţa
3. Antim Ivireanu, Didahii, Ed. Litera, Chişinău, 1998, p. 46.

4. Ibidem, p. 53‑54.
19
de cad boabele jos şi să tăvăleşte pre dânsele de se înfig în ghimpii lui şi

duce şi puilor. Aşa să ducem şi noi, fieştecine, pre la casele noastre, copi-
ilor şi celor ce n‑au mers la biserică, din cuvintele ce am auzit din sfânta
Evanghelie şi dintr‑alte cărţi, ca să‑i hrănim şi pre dânşii cu hrana cea
sufletească“5.
Un accent deosebit a pus Sfântul Antim şi pe datoria creştinilor
de a se mărturisi, datorie de la care nu trebuie să facă excepţie
copiii şi cei tineri. În acest sens, Sfântul Antim îi învăţa astfel pe păs‑
toriţii săi: „Şi avem datorie cu toţii, de la mic până la mare, bărbaţ
şi muer, copii şi fete, bătrâni şi tineri, însuraţi şi neînsuraţi să fa-
cem trei lucruri: întâi să ne ducem fieştecine la duhovnicul său, să
ne mărturisim păcatele, cu multă cucerire şi cu înfrângere de ini-
mă, spuind cu îndrăzneală şi făr’de nici o temere, toate câte am fă-
cut, sau cu cuvântul, sau cu fapta, sau cu cugetul, de voe sau făr’de
voe, prin ştiinţă sau prin neştiinţă, pentru căci ispovedania iaste
una din cele şapte taine ale sfintei biserici şi când ne ispovedim, lui
Dumnezeu ne ispovedim, iar nu preotului“6.
Este minunat lucru să descoperi în opera Sfântului Antim, că tână-
rul şi tânăra au şi chipuri simbolice, că vârsta lor poate fi pildu-
itoare şi pentru cei mulţi. Vorbind despre învierea lui Lazăr, spune:
„Noi ştim că Hristos, afară de Lazăr, au înviat şi pre alţi 2 morţi…
adică pe fata lui Iair şi pe feciorul văduvei: pre ceia la Capernaum
şi pe acela la Cetatea Nain; pe aceia de 12 ani şi pe acesta tânăr de
vârstă; pre aceia singură născută şi pre acesta la uşa cetăţii. Şi cu
toate acestea, nici fata aceia, nici la acest fecior n‑au făcut norodul
vreo arătare, nici au ieşit cu stâlpări şi cu ramuri întru întâmpi-
narea lui Hristos, precum au făcut astăzi la învierea lui Lazăr. Că
şi cei mici şi cei mari striga: Bine e cuvântat cel ce vine în nume-
le Domnului, Osana, celui dintru înălţime. Dară (oare pentru ce)
această despărţeală între cei doi morţi şi între cest de al treilea?
Nu era minuni şi acele doao, precum iaste şi această de a treia?
Nu era acestaş Hristos ce au înviat şi pre cei doi morţi, precum au
înviat şi pre acest de al treilea? Dară apoi pentru ce, la învierea lui
5. Ibidem, p. 74.
6. Ibidem, p. 98.
20
Lazăr, atâta bucurie, atâta cinste, atâta mărire şi la cei doi morţi
numai o mulţemită proastă către Dumnezeu şi nu mai mult? Pen-
tru ca să pricepem taina acestui cuvânt să cuvine să socotim pre
aceşti morţi, nu după slova evangheliceştii istoricii, ci după duh şi
după taina gândului evanghelicesc.
Dumnezeieştii părinţi să unesc într‑un gând şi zic cum că şi
aceşti doi morţi sunt închipuiri păcătosului, precum iaste şi Lazăr
închipuiri păcătosului… însă câte trei morţii nu sunt închipuiri nu-
mai unui singur păcătos, ci a multor feluri de păcătoşi. Pentru căci
alt păcătos să înţelege fata lui Iair şi altul feciorul văduvei şi altul
Lazăr.
Fata cea moartă a lui Iair, ce au murit în casă, închipuiaşte pre
păcătosul acela care păcătuiaşte cu mintea şi cu voinţa, adică ca-
rele să află în voinţă ca aceia să păcătuiască, dacă păcatul încă nu
l‑au isprăvit cu lucrul sau pentru căci nu i‑au dat vreme îndemână,
sau pentru că n‑au avut putere să facă aceea ce pohtiia. Închipu-
iaşte încă şi celuia carele, au din nesocotinţă, au din nepricepere,
au din pornirea tinereţelor, sau, precum zice dumnezeescul Theo-
filact, din slăbiciunea firii omeneşti fiind biruit, cade, făr’de veste,
în cursele păcatului. Încăş închipuiaşte şi celuia ce au greşit ade-
vărat, iar păcatul lui iaste pentru ca să zic aşa, ascuns în casă, nu
s‑au vădit în lume nici s‑au făcut cunoscut la oameni.
Iar feciorul văduvei, carele să duce în pat, afară din cetate, în-
chipuiaşte păcătosului aceluia carele au săvârşit cu lucru păcatul
şi s‑au îndulcit pre sine, sau cu lăcomia, sau cu strâmbătatea, sau
cu curvia şi cu altele asemenea. Închipuiaşte încă şi celuia ce au
adaos la păcatul cel dintâi şi al doilea şi, călcând o poruncă a lui
Dumnezeu, nu s‑au temut să calce şi a dooa şi a treia; şi aceasta nu
în taină, ca cel dintâi, ci faţă, făr’de ruşine şi făr’de frică, în mijlocul
cetăţii şi în vederia tuturor oamenilor, cu scandilă de obşte şi cu
paguba vecinului său.
Al treilea mort, carele iaste Lazăr, ne adeverează pre cel ce au
îmbătrânit în păcat şi s‑au obişnuit în răutate şi nu poartă grijă
niciodată pentru mântuirea sufletului său…“7.
7. Ibidem, p. 138‑139.
21
Viaţa tânărului a preocupat pe Sfântul Antim, aşa cum putem ve‑

dea în predica la Sfântul Dimitrie – izvorâtorul de mir, când face
trimitere la tânărul deznădăjduit, închis pe viaţă pentru fărădele-
gile sale, care‑i cere împăratului Tiberiu eliberarea de suferinţe,
prin aplicarea pedepsei capitale. Responsabilitatea şi asumarea
urmărilor propriilor fapte, precum şi îndreptarea erau datorii fi-
reşti şi pentru tineri, aşa cum Sfântul Antim vrea să scoată din
răspunsul împăratului Tiberiu, dat la solicitarea aceluia. Iată şi
acest răspuns: „Tu încă nu ai aflat har înaintea ochilor mei şi‑mi ceri o
facere de bine ca aceasta? Şi de vreme ce un vinovat nu are îndrăzneală
înaintea împăratului celui pământesc, măcar să‑i ceară moarte, dară
noi, că suntem vinovaţi înaintea a tot puternicului împăratului Dumne-
zeu şi încărcaţi de grele păcate, cum pohtim să asculte Dumnezeu rugă-
ciunea noastră şi să dea bunătăţile ce cerem?“8.
Vorbind despre fiul domnitorului Constantin Brâncoveanu, pe
nume Constantin, care a şi pătimit dimpreună cu tatăl său, Antim Ivi‑
reanu laudă pe profesorul acestuia, preotul Gheorghe Maiota, dar fe‑
riceşte şi pe domnitor pentru aşa fiu. Este cunoscut faptul că fiul dom‑
nitorului a tradus opera lui Plutarh Paralele greceşti, din greaca veche
în greaca modernă sau limba obicnuită grecească. Iată cum prezintă
mitropolitul martir strălucirea tânărului vlăstar domnesc: „…înştiin-
ţându‑mă că dintre preastrăluciţii, învăţaţii şi păziţii de Dumnezeu fii ai
preluminatului şi iubitorului de Hristos domnului nostru, domnul domn
Ioan Constantin Basarab Brâncoveanu, preînvăţatul, cuvântăreţul şi
adânc cugetătorul domnul Constantin a tradus Paralele greceşti şi ro-
mane ale lui Plutarh în limba obicinuită grecească, de loc n‑am întârziat
să întrebuinţez mii de chipuri ca să înduplec strălucirea sa să dea la
tipar. Ceea ce abia reuşind prin mijlocul deselor şi neîncetatelor rugă-
minţi, dispreţuind strălucirea sa, ca modest, înţelept şi cuminte, svonuri-
le deşarte şi laudele uşoare, ca proprii celor ce voesc să se arate înţelepţi
şi nu celor în adevăr înţelepţi. Iată dar că se produc înţelepciunei voas-
tre preageniale şi cugetări preaînţelepte.
Dar ca să admiraţi din ce în ce mai mult exactitatea preastrălucitu-
lui traducător, încă şi prea marea învăţătură, luaţi vă rog textul grecesc
8. Ibidem, p. 156.
22
al lui Plutarh, când veţi vedea că nicidecum n‑a neglijat unde era cu
lipsă Plutarh să îndeplinească cu mare osârdie, desluşind strălucirea sa
pe lângă acea istorie, unde scriitorul cu repejune o atinge.
Mărturisesc, în adevăr, că îndată ce am citit‑o, am fericit pe prea-
luminatul nostru domn, că între alte haruri dăruite de Dumnezeu, i‑a
hărăzit Dumnezeu preaînălţimii‑sale şi fii, carii pentru prea marea lor
virtute prematură sunt râvniţi în lume şi invidiaţi. Aceasta o asigură
acei cu carii împreună petrec, îi văd şi convorbesc, localnici şi străini.
Se fericeşte pre sine preaînţeleptul dascăl al sfintei Evanghelii a marei
biserici, domnul domn preotul Gheorghe Maiota, nu atât pentru că a fost
învăţător la astfel de nobili şi măreţi fii ai domnitorului, atât de lăudat
în lume, ci pentru că a hărăzit Dumnezeu sfinţeniei‑sale învăţate astfel
de ucenici prea geniali, carii să fie icoane însufleţite a preagenialului
prototip, fără osteneală şi cu o mică judecată logică atrag admirabil
spre ei floarea învăţăturii, după cum chihlimbarul cu o uşoară frecare
îndată‑şi dezveleşte puterea naturală atractivă“9.
Nu putem încheia aceste rânduri fără să apreciem calităţile lite‑
rare deosebite ale mitropolitului martir. In prefaţa Operelor Sfântului
Antim, Gabriel Ştrempel observă că „din punct de vedere literar, pre‑
dicile lui Antim depăşesc tot ce s‑a scris şi tipărit în româneşte, până
la acea dată, în expresivitate, vigoare şi lirism, de aceea valoarea lor
istorico‑literară este cu totul deosebită“10. Figuri de stil, precum anti‑
teza, metafora, contrastul, alegoria, comparaţia, inversiunea, hiperbo‑
la, interogaţia, personificarea, perifraza, dialogul etc., sunt permanent
folosite, dând culoare şi consistenţă textului. Rămâne, totuşi, un predi‑
cator de excepţie, atât prin profunzimea mesajului, cât şi prin simpli‑
tatea expresiei, fără a pierde esenţialul: nobleţea şi măreţia modului
de viaţă descoperit de Dumnezeu, prin Fiul Său, Mântuitorul Hristos,
în care omul este chemat la un parteneriat de iubire veşnică cu Dum‑
nezeu!
9. Prefaţă la Vieţile paralele de Plutarh, tipărite în greceşte la Bucureşti, în anul

1704, în Antim Ivireanul, „Didahii“, p. 263‑264.
10. Ivireanul Antim, Opere, ediţia I, prefaţa Gabriel Ştrempel, Ed. Minerva, Bu‑
cureşti, 1972, p. XXXVIII.
23
Pr. lect. univ. dr. Ion Banari,

Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie
,,Nicolae Testemițanu“, Catedra de Filosofie și Bioetică,
Chișinău, Republica Moldova
CHIPUL MORAL
AL MITROPOLITULUI ANTIM IVIREANUL,
RELEVAT ÎN „DIDAHIILE“ SALE
Abstract: Highlighting human becoming forged in the past is a valuable historical

fact offering to the present roots, unity and continuity. It appears as a natural necessity,
a pedagogical instrument in formation of the new generations. The eclipse of the past
by locking historical documents in libraries, archives and their accessibility only to
some people, could lead to forgetfulness, ignorance about who we were, who we are
and what we must become as individuals and as a nation. Research and reporting of the
past related to the personalities who created it increases the possibility of completing
temporality with eternity, to the awareness that what we have achieved so far is a
manifestation of the sacrificial love of some people, who obeyed God’s will to regain
divine paternity by service and dedication to the others.
Keywords: morality, wisdom, modesty, humbleness, courage, upright, teaching.
Reliefarea unei deveniri umane făurite în trecutul neamului repre‑

zintă un fapt istoric prețios, ce oferă prezentului rădăcini, unitate și
continuitate. Aceasta apare ca o necesitate firească, un instrumentar
pedagogic în constituirea noii generații. Eclipsarea trecutului prin în‑
chiderea unor documente istorice în biblioteci, arhive, accesibile doar
pentru unii, ar putea conduce la uitare, la neștiință: cine am fost, cine
suntem și ce trebuie să devenim ca persoane și ca neam. Cercetarea
și istorisirea trecutului dependent de personalitățile care l‑au cre‑
at înlesnește posibilitatea întregirii temporalității cu eternitatea, la
conștientizarea faptului că ceea ce am obținut până în prezent este
o manifestare a iubirii jertfelnice a unora, care au ascultat de voia lui
24
Dumnezeu pentru a redobândi paternitatea divină prin slujirea și dă‑

ruirea aproapelui.
Mișcați subiectiv de asemenea gânduri, ne asumăm delicata mi‑
siune de a schița aspecte ce ar caracteriza persoana Sfântului Antim
Ivireanul. Expunerea aspiră din vremurile îndepărtate, la prezentarea
lui Antim Ivireanul, care ne amintesc de originea sa georgiană și încer‑
cările vieții prin care a trebuit să treacă încă din anii tinereții. Datorită
calităților sale intelectuale, duhovnicești și prin dibăcie obține înalte
prețuiri de la cei ce‑l înconjoară atât la Patriarhia Ecumenică, cât și în
Țara Românească. Aici dăruiește neamului nostru o iubire jertfelnică și
rodul măiestriei sale. Viața și activitatea unui om cum este Mitropolitul
Antim este împlinită cu multe evenimente și diverse manifestări care
i‑au deschis porțile împărăției cerurilor, iar din creația sa cărturăreas‑
că putem să cristalizăm chipul omului duhovnicesc, care și‑a cunoscut
firea sa dumnezeiască, devenind tipar viu pentru viitoarele generații.
Motivul de a creiona calitățile morale și duhovnicești ale Mitropo‑
litului apare din dorința de a ilustra unitatea dintre cuvânt și modul
de a fi al celui ce‑l rostește. Expresia gândirii sale așternută pe hârtie
mărturisește grija, efortul și frământarea trăită de autor față de nevo‑
ile credincioșilor, ale Bisericii și ale Țării. Conținutul și forma Didahi-
ilor, precum și prodigioasa sa activitate prezintă anumite calități ale
sfântului, pe care el însuși le redă fie prin negare la predică în fața
credincioșilor ,,… mintea mea turburată de norul neștiinței și mai vâr‑
tos întunecată de socoteala dumnezeeștilor și prealuminatelor ei da‑
ruri, îmi înfruntez și‑mi ticăloșesc nevrednicia și neștiința învățăturii
mele“1 sau ,,… eu am fost mai și mai netrebnic decât toți, …dară Dumne‑
zeu n‑au căutat la micșorarea și netrebniciia mea, …n‑au socotit prosti‑
ia și neștiința mea, ci au căutat la bogățiia și noianul bunătății sale și au
acoperit de către oameni toate spurcăciunile și fărdelegile mele…“2, fie
prin atitudinile pe care le‑a avut în anumite contexte din viața sa3.
Conținutul scrisorii sale adresate domnitorului Constantin Brân‑
coveanu relevă înțelepciunea, chibzuința, priceperea și modestia mi‑
1. Antim Ivireanul, Didahii, Editura Litera Internațional, București‑Chișinău, p. 20.

2. Ibidem, p. 10.
3. Ibidem, p. 216.
25
tropolitului. ,,Această scrisoare ce o închin întru înțeleapta socoteală

măriei‑tale, mă rog ca unui domn milostiv și iubitoriu de Hristos să o
citești, când vei avea îndelete, cu blândețe, pentru dragostea… (= pre‑
ablândului Hristos) și cele scrise să le socotești toate cu amăruntul, cu
judecată dreaptă, că le vei afla adevărate; și scoate den inima mării‑ta‑
le acel ghimp, că nu sunt (știe Domnul) precum mă socotești mării‑ta
și precum… (= mă limbuțesc) împrotivnicii miei și am nădejde pre
Dumnezeu ca să va descoperi dreptatea mea fără zăbavă; … (= că eu
întru nerăutatea mea am umblat, iar tu, Doamne, mă miluiaște). Știu
că vrăjmașii miei… (= cuvânt făr̕̕ delege au pus asupra mea) înaintea
făcătoriului mieu de bine, carele ești măriia‑ta…“4.
Forma acestor adresări arată că sfântul trăiește pentru virtute,
dreptate și adevăr, se manifestă ca un bărbat înțelept, le face pe toa‑
te cu știință și chibzuință, iubește binele și îi displace răul. Structura
judecăților sale redă o profundă inteligență, mai ales când se referă
la grija de cele ale vieții, punându‑și în practică priceperea. Atunci
când are parte de bunăstare, este modest și măsurat, iar în necazuri
– răbdător, statornic, nu este plin de sine, nu se laudă, nu se trufește,
ci viețuiește în smerenie și își aduce aminte în continuu că omul este
pribeag și trecător pe pământ și cetatea lui se află în cer. Firescul
acestor constatări le găsim și în cele douăsprezece puncte de îndrep‑
tare ale lui Antim adresate voievodului Brâncoveanu, iar pe cele mai
pătrunzătoare le redăm: ,,1) De am viclenit pre măriia‑ta, au casa mă‑
riei‑tale, au am vreun gând rău să fac… să fiu eu supt legătura cea
grea a afurisaniei… 2) … am grăit… vreun cuvânt carele să nu fi fost
pre plăcerea măriei‑tale, l‑am grăit din datorie ca un păstoriu sufle‑
tesc, iar nu cu vicleșug, să te vatăm, au trupește au sufletește. 3) Eu
aici, în țară, n‑am venit de voia mea, nici de vreo sărăcie sau lipsă;
nici mănăstirea Sneagovului o am luat‑o cu de‑a sila. 4) La episcopiia
Râmnicului puiu martor… (pe Dumnezeu, care cunoaște ascunzișurile
inimii) că nici visul mieu… (nu mi‑am închipuit) să mă fac arhiereu,
cunoscându‑mă pre mine mai păcătos și mai nevrednic decât toți oa‑
menii pământului“5.
4. Ibidem, p. 216-217.
5. Ibidem, p. 217.
26
În cuprinsul predicilor ierarhului se remarcă chipul smereniei,

trezviei și mărinimiei sale. Generațiile ulterioare îl descriu ca fiind
un mare orator bisericesc al tuturor timpurilor, ,,un cărturar dăruit
cu harul cuvântului. …Închipuirile lui Antim umanizează sibilinicele
texte biblice, însuflându‑le viață, dramatism, și de atâtea ori, poezie
adevărată“6. George Călinescu scria: ,,Predicile lui Antim spre de‑
osebire de vechile cazanii varlaamiene, au ,,idei“, firește, împrumu‑
tate, dar cu mare îndemânare propuse unor ascultători neobișnuiți
cu speculațiile teologice și cu transcendentalitățile“, … (autorul) are
darul întoarcerii brusce spre ascultătorul din biserică cu o retorică
încărcată de sevele vorbirii zilnice, și pe temeiul de un bun‑simț cu‑
rent, ducând la un soi de portrete morale“7. Cuvântările lui redau din
abundență atenția mitropolitului la pericolul slavei deșarte și parcă
ar vrea să‑și spună că mai are de crescut intelectual și duhovnicește,
pentru a nu‑și pierde vrednicia cerească. Aproape în fiecare predică
exclamă diferite raționamente morale care au același sens și mărturi‑
sesc ipostaza smereniei sale: ,,A povesti lucruri minunate, iaste dată
oamenilor celor învățaț. A îndulci cu vorba auzurile ascultătorilor, ias‑
te dată ritorilor. A descoperi taine mari și preste fire, iaste dată celor
ce sunt desăvârșit întru bunătăți. Iar în mine, neaflându‑se nici unele
de acestia, nu va putea nimeni să auză nimic de folos. Drept aceia, cu
multă jălanie îmi ticăloșesc nevredniciia și‑m caut și făr̕ de voia mea
a tăcea, iar apoi cunoscându‑mi datoria ce am și temându‑mă ca să
nu caz în osânda slugii cei viclene, cu cuviință iaste, după putință, să
povestesc de‑a pururi lucrurile Domnului, căruia mă și rog, cu multă
umilință, să‑m dezlege gângăviia limbii și să‑mi lumineze mintea, ca
să poci zice puține cuvinte întru slava lui cea negrăită“8. Sau în Caza-
nia la Sfinții Apostoli Petru și Pavel accentuează: ,,Atâta sunt de slăvite
faptele lor, cât covârșesc tot cuvântul și fac făr̕ de graiu toată mintea
spre lauda lor și spre cinstea pomenirii lor. Deci nu mă pricep ce voiu
6. Doina Curticăpeanu, Antim Ivireanul, în „Scriitori români“, Editura Științifică

și Enciclopedică, București, 1978, p. 84.
7. George Călinescu, Istoria literaturii române, Editura Minerva, București, 1986,
p. 12.
8. Antim Ivireanul, op. cit., p. 32‑33.
27
să fac astăzi, pentru ca să împlinesc lauda prăznuirii lor… Dară ce cu‑

vânt vrednic va putea să aducă mintea mea cea proastă și neștiința
învățăturii mele, ca să poată mări, după cum să cade vredniciilor lor
cele mari? …Mă tem că mă voiu osândi…“9.
Specificul acestor formulări denotă capacitatea celui ce le rostește
de a cugeta la lucrurile înalte ale firii omenești. Gândirea transcende
preocupările trupești, socotindu‑le nedemne în comparație cu cele
duhovnicești. Sfântul nu doar pătrunde tainele mari ale vieții, ci le
împlinește pentru o cauză nobilă, săvârșind fapte de urmat și lucruri
mărețe pentru neam, țară și Biserică. Printre acestea, observăm că
Antim nu este omul fără iscusință și care nu ar avea cu ce să se laude,
ci având virtuți, fiind în stare să perceapă taina gândului evanghelic
și înalta cugetare, nu se mândrește cu ele, dar se smerește pe sine.
Astfel ține trează starea firească a minții și exprimă prudență, încât
să poată vedea vicleșugurile răuvoitorilor văzuți și nevăzuți, pentru
a fi stăpân pe sine și a lăsa ca harul dumnezeiesc să‑i lucreze rându‑
iala vieții.
În Cuvântul de învățătură la Duminica lăsatului sec de brânză și
Cazania la Sfântul Nicolae, precum și în testamentul său din 171610, se
înalță o altă ipostază a mitropolitului – chipul omului milostiv. Stilul în
care prezintă Antim virtutea milosteniei arată mișcarea ei în cuvânt și
faptă, deoarece gândul său este unul de atitudine, chemare și dintr‑o
anumită cauză. Astfel, mitropolitul zice: ,,Cu milostenia să îmblânzim
pre Dumnezeu…“, arată cauză milei, ,,…dând cu dragoste milă“, excla‑
mă îndemn la faptă, ,,…din agonisitele noastre cele drepte, lipsiților,
săracilor, streinilor, bolnavilor și celor ce sunt întru închisori“11, ma‑
nifestă poziție. Aceleași idei, dar cu mai multe amănunte structurea‑
ză subiectul milosteniei într‑o altă predică tot în Duminica lăsatului
sec de brânză. Mai întâi concretizează că oricine poate face milostenie
pentru că ea este de mai multe feluri: „de vei îndemna pre cineva să
facă vreun bine, milostenie iaste; de vei sfătui pre cineva la lucrurile
9. Ibidem, p.58.
10. Ion Vicovan, Preocupările filantropice ale Mitropolitului Antim Ivireanul, în
„Analele Științifice ale Universității ,,Al. I. Cuza“ din Iași“ (serie nouă), Teologie, to‑
mul VII, Ed. Universității ,,Alexandru Ioan Cuza“, Iași, 2002, p. 195‑196.
11. Antim Ivireanul, op. cit., p. 41.
28
sufletești, milostenie iaste; de vei mângâie inima vreunui scârbit cu

cuvinte, milostenie iaste… “12, apoi, în Cazania la Sfântul Nicolae, sub‑
liniază condițiile în care trebuie săvârșită milostenia – să fie făcută în
mod tainic, cu smerenie, şi nu în public, în văzul altora, pentru a fi lă‑
udaţi. Cu alte cuvinte, Antim condamnă milostenia (ca toate faptele
bune, în general) săvârşită în mod făţarnic13.
Aceste învățături duhovnicești sunt însoțite și cu bogate fapte de
caritate. Ion Vicovan în publicația Preocupările filantropice ale Mitro-
politului Antim Ivireanul14 analizează detaliat testamentul Sfântului,
care se numea: Învăţături pentru aşezământul cinstitei mânăstiri a
Tuturor Sfinţilor, adecă Capete 32, întru carele se cuprinde toată chi-
verniseala mânăstirii şi rânduiala milelor ce s‑au hotărât să se facă
pe an la săraci şi la lipsiţi din venitul casei15. Aici părintele Vicovan
evidențiază câteva capete cu privire la săraci și lipsiți, iar noi redăm o
secvență din ea. Astfel, în capitolul 6 rânduia să se întreţină în şcoală,
din patru în patru ani, câte trei copii săraci „dornici să înveţe carte“,
între 10 şi 15 ani, cărora să li se dea şase bani pe zi pentru mâncare
şi îmbrăcăminte de Paşti. În capitolele 7‑11 stabilea ca mânăstirea
să dea 300 de taleri pentru îngroparea oamenilor săraci, să ajute cu
bani, în fiecare zi de sâmbătă şi duminică, pe cei din temniţă, să cum‑
pere haine la câte trei oameni săraci şi la trei fete sărace în fiecare
an la Joia Paştilor (observăm aceeaşi tradiţie menţionată şi mai sus,
anume de a face milostenie în această zi), să dea câte 15 taleri, în
fiecare an, pentru măritatul unei fete sărace, să întreţină, pe rând,
câte trei zile, pe „trei străini dintr‑altă ţară când s‑ar întâmpla să vie
aici în ţară pentru milă“. Capitolul 22 al aceluiaşi aşezământ stator‑
nicea pentru egumen şi pentru preoţii Mănăstirii „Tuturor Sfinţilor“
să „cerceteze pe cei bolnavi, inclusiv pe ţigani, de vreme ce sunt şi
12. Ibidem, p. 103.

13. Ibidem, p. 50‑58.
14. Ion Vicovan, op. cit., p. 191‑197.
15. Învăţături pentru aşezământul cinstitei mânăstiri a Tuturor Sfinţilor, adecă
Capete 32, întru carele se cuprinde toată chiverniseala mânăstirii şi rânduiala milelor
ce s‑au hotărât să se facă pe an la săraci şi la lipsiţi din venitul casei (cf. pr. prof. dr.
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Ed. Trinitas, Iaşi, 2006,
p. 154‑ 55).
29
ei botezaţi în numele Sfintei Troiţe şi sunt creştini ca şi noi“. Impor‑

tantă este şi prevederea capitolului 31, care hotăra ca, „în cazul în‑
mulţirii veniturilor mânăstirii, să se îndoiască şi această rânduială a
milosteniei ce s‑au hotărât să se dea la săraci şi la altele câte scriem
într‑aceaste capete“16. Prin acestea observăm că Antim este mișcat
de dispoziția sufletească iubitoare de cei aflați în necazuri și plini
de tristețe. Starea Sfântului nu este doar una teoretică, prin vorbe și
îndemnuri, ci una practică, arătând atitudinea și dinamismul omului
milostiv.
Întâmplările ce au urmat bănuielilor și intrigilor țesute în jurul
mitropolitului pe timpul domnitorilor Constantin Brâncoveanu și
Nicolae Mavrocordat, precum și sfârșitul său tragic scot în evidență
portretul bărbăției morale. Aceste evenimente îl arată deasupra
circumstanțelor și întâmplărilor nefavorabile vieții sale, are o hotă‑
râre de neclintit, nu cedează presiunii necazurilor care‑l împresoară
și este neabătut de la convingerile sale morale și duhovnicești. Pen‑
tru Antim, unicul etalon de apreciere a judecăților sale și unitatea
de măsură cu care își apreciază faptele este voia lui Dumnezeu, iar
încercările prin care a trecut nu au lezat înălțimea convingerilor sale
duhovnicești. O imagine a curajului cu care îşi apăra ideile Antim
Ivireanul, sugerată de Sfântul Nectarie de Eghina, îl personifică pe
Antim Ivireanul: ,,Nici o ispită, fie morală, nu este în stare să‑i clati‑
ne statornicia principiilor și convingerilor sale, nici o amenințare nu
poate să‑l înfricoșeze, nici o pierdere nu poate să‑l facă să se răzgân‑
dească, spre a accepta o opinie aflată în contradicție cu principiile
morale ale legii; nici un viciu nu reușește să‑i învingă vigoarea mora‑
lă a sufletului, bărbăția morală; aceasta îl conduce în arena virtuților,
îl duce la martirul adevărului, ea îl înalță la desăvârșire… le deschide
poarta Împărăției cerurilor. Cel care este curajos moral e nobil, iubi‑
tor de adevăr, sincer, cu suflet mare, neînfricat, îngăduitor, compăti‑
mitor și tolerant, răbdător și consecvent, mărinimos, devotat, liber,
demn și plin de măreție. Nimic din ceea ce este neînsemnat nu poate
să pătrundă în inima sa; îi respinge pe cei vicleni și‑i lasă pe cei buni
să se apropie de el, făcând bine tuturor; nesocotește răzbunarea, răs‑
16. Ion Vicovan, op. cit., p. 195‑196.
30
plătirea răului cu rău și ținerea de minte a răului; n‑are în minte de‑

cât binele și lucrează în slujba legii lui Dumnezeu“17.
Putem menţiona şi alte virtuţi pe care Sfântul Antim Ivireanul le
manifesta în Didahiile sale. Astfel, ierarhul este cinstit, fără viclenie și
hulă ,,aici, în țară, n‑am venit de voia mea… nici mănăstirea Sneagovu‑
lui o am luat‑o cu de‑a sila“18. ,, Mitropolia n‑am luat‑o cu sila, nici cu
mite, nici cu rugăciuni“19. ,, …mie nu mi se cuvine, ca unui arhireu, să
grăiesc pe nimenea de rău, nici să pârăsc…“20. În alt loc, observăm hăr-
nicia și sârguința sa. ,,Ce am lucrat și acolo… din osteneala și sudoarea
feții mele… am pus osteneli peste osteneli întru toate și am trudit din
zi din noapte să înmulțesc talantul Domnului, pentru ca să nu mă nu‑
măr în rândul leneșii slugi“21. Iar în Învățătură Bisericească se constată
iubirea sa jertfelnică față de credincioși izvorâtă din înalta conștiință
a răspunderii pastorale. ,,La aceasta stepănă înaltă a / arhieriei, întru
carea au vrut dumnezeescul dar să ne sue, grija cea mai mare și mai
aleasă ce avem, nu iaste alta fără numai chivernisirea besericii și spă‑
seniia sufletelor oilor noastre celor cuvântătoare, pentru carele avem
datorie să priveghem zioa și noaptea, că avem să dăm seama, după
cum zice Pavel apostolul; și după asemănarea începătoriului păstori‑
lor Iisus Hristos, carele ș‑au pus sufletul pentru noi să ne dăm și noi
viiața pentru paza turmei noastre“22.
Încercarea de a schița portretul moral al Mitropolitului Antim Ivi‑
reanul nu este una exhaustivă. Înălțările duhovnicești ale omului sunt
nemărginite și, deseori, tainice pentru ceilalți. Putem cunoaște doar o
latură a persoanei sale și aceasta rezultată din evenimentele și relațiile
care l‑au marcat, ca și pe contemporani și viitoarele generații. Întâlni‑
rea cu Sfântul Antim Ivireanul prin Didahiile sale oferă identificarea
verticalității faptelor care corespund potențialului unui Om. Vedem
permanenta tendință de a scoate credinciosul din starea tensionată
17. Sfântul Nectarie de Eghina, Cunoaște‑te pe tine însuți sau Despre virtute. Ed.
Sophia/Metafraze, București, 2012, p. 276‑277.
18. Antim Ivireanul, op. cit., p. 217.
19. Ibidem, p. 218.
20. Ibidem, p. 219.
21. Ibidem, p. 218.
22. Ibidem, p. 229.
31
de incertitudine, din obiceiurile stricate ale neamului, prin sugerarea

Adevărului moral. Totodată observăm dorința ierarhului de a sparge
tiparele clasice de atitudine dintre dascăl‑ucenic, păstor‑credincios
prin discursuri ce debutează vizând subiecte stringente din multiplele
probleme ale omului. Poziția Mitropolitului față de celălalt rezultă nu
din fapta persoanei, ci din potențialul acesteia, devenind astfel un mo‑
del viu pentru tinerele generații ale neamului nostru.
32
Pr. lect. univ. dr. Mihai Roşu,

Aspecte ale educației tinerilor

în „Didahiile“ Sfântului Antim Ivireanul
Abstract: The Holy Hierarch Antim of Iberia is a model of restless hierarch,

who brought the Romanian language in the Holy Shrine of the Church and preached
God’s Word through words and deeds. Saint Antim’s Didache (Teachings) represents a
brave work that replaces the Cazania, which used to be read in the church, providing
preachings that are almost “alive”, very deeply connected to everyday life and which
were meant to lash and correct aspects in contradiction with the Christian morality
and social ethics. Even though there are no sermons addressing exclusively the young
in his Didache, in some of his speeches there are thoughts and lessons that focus on
the moral life of the young. Saint Antim’s sermons were delivered in the church, where
Christians of all ages were present. Saint Antim was a brilliant and skillful preacher
who conveyed the message of Heavens’ Kingdom to all believers regardless of their age,
social or cultural status. His preachings are very easily received and understood by all
people. Hence the timelessness and universal spiritual benefit of his sermons, available
in any historical epoch.
Keywords: Holy Hierarch Antim, Didache, young people, education, teachings.
„Anul omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox“

şi „Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al
tipografilor bisericeşti“ invită Biserica Ortodoxă la o mai atentă cer‑
cetare spirituală a problemelor tinerilor și a relațiilor lor cu tentațiile
societății contemporane. Chiar dacă sunt unele provocări noi ale
contemporaneității, mesajul Bisericii este mereu același: sfințirea și
desăvârșirea omului, indiferent de contextul social și istoric în care se
află. Biserica, prin glasul ierarhilor și al preoților ei, a reușit să propo‑
văduiască și să transmită, în fiecare epocă, Evanghelia Mântuitorului
33
Hristos „pentru ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevă-

rului ajungă“ (I Tim. 2, 4).
Un ierarh al Bisericii noastre strămoșești, care a avut o contribuție
majoră la introducerea limbii române în oficierea cultului bisericesc,
pentru înțelegerea învățăturilor de credință și punerea acestora în
practică, este Sfântul Martir Antim Ivireanul.
Scrierile Sfântului Antim răspund nevoilor spirituale atât ale cle‑
rului, cât și ale mirenilor. Toți credincioșii sunt chemați în egală măsu‑
ră să transpună învățăturile și îndemnurile morale ale marelui Ierarh
al Țării Românești în fapte, atitudini și gânduri zilnice, pentru ca astfel
să poată deveni buni creștini ai Bisericii lui Hristos1.
Didahiile2
Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul
Sfântul Antim este primul ierarh din istoria Bisericii Ortodoxe Ro‑
mâne care se îndepărtează de textul vechilor cazanii spre predica pro‑
1. Sfântul Antim Ivireanul, Scrieri, ediție îngrijită de arhim. Mihail Stanciu și

prof. dr. Gabriel Ștrempel, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2016, p. 4.
2. Opera principală a Sfântului Antim Ivireanul, Didahiile, predici scrise și rostite
între 1709 și 1716, nu s‑a tipărit în timpul vieții autorului, desigur din cauza morții
sale premature, ceea ce a împiedicat răspândirea lor și influența asupra literaturii
imediat următoare. Manuscrisul original a fost descoperit la Mănăstirea Căldărușani,
în anul 1881, de C. Erbiceanu, care l‑a dăruit Academiei Române, unde se află inven‑
tariat cu nr. 549. Exact cu zece ani mai înainte, episcopul Melchisedec descoperise
în biblioteca episcopului Dionisie din Buzău o copie de pe Didahii, terminată la 27
iulie 1781, de arhimandritul Grigore Deleanu, din mitropolia din București. Această
copie înregistrată în Biblioteca Academiei cu nr. 524, a fost publicată de Ioan Bianu,
în 1886, cu predicile grupate după sărbătorile la care au fost ținute. Doi ani mai târ‑
ziu, C. Erbiceanu a dat o nouă ediție, după original, respectând ordinea predicilor
din manuscris, dar reproducând textul ediției Bianu. În anul 1889, episcopul Mel‑
chisedec credea a fi descoperit un nou volum de predici al lui Antim Ivireanul care
au fost publicate pe numele lui Antim Ivireanul, fără a se fi adus dovezi convingă‑
toare asupra autorului. În anul 1915, P. V. Haneș publică Didahiile care au aparținut
sigur lui Antim Ivireanul, în ordinea ediției lui Erbiceanu din 1888, dar cu gruparea
separată a cuvântărilor funebre. Cele mai bune ediții cu studii introductive critice
au fost cele publicate de Gabriel Ștrempel (1962, 1972, 1997 și 2016). Dintre nume‑
roasele studii consacrate Didahiilor, menționăm pe cele ale: pr. prof. Alexandru Ciu‑
rea, Antim Ivireanul predicator și orator, în „B.O.R.“, an 74, 1956, nr. 8‑9, p. 775‑817,
pr. prof. Dumitru Belu, Predicile lui Antim Ivireanul, în „M.A.“, an. 8, 1963, nr. 1‑3, p.
188‑212; Eugen Negrici, Antim, logos și personalitate, București, 1971, 262 p.
34
priu‑zisă, legată de viața de toate zilele. Predicile sale sunt cunoscute

sub numele de Didahii și au fost rostite la București sau Târgoviște. Se
cunosc 28 de predici rostite la diferite sărbători din timpul anului bise‑
ricesc. Cinci la Duminica Floriilor, trei la Schimbarea la Față, câte două
la: Nașterea Domnului, Adormirea Maicii Domnului, Sfinții Împărați
Constantin și Elena, Tăierea-împrejur, Botezul Domnului, Întâmpina‑
rea Domnului, Sfinții Apostoli Petru și Pavel, Sfinții Arhangheli, Intra‑
rea în Biserică, Duminica Vameșului și a fariseului și o predică despre
pocăință. La aceste 28 de predici se adaugă, șapte cuvântări ocazio‑
nale: una la înscăunarea ca mitropolit, trei cuvântări funebre și trei
cuvântări despre taina spovedaniei. Deci, întâlnim în predicile Sfân‑
tului Antim toate genurile de predici: predica propriu‑zisă (sintetică),
omilia (predica analitică), pareneza și panegiricul3.
Ca și alte lucrări ale sale, și în predici se poate sesiza că sfântul mi‑
tropolit era un om de mare cultură, pentru că cita nu numai din Sfânta
Scriptură, ci și din numeroși Sfinți Părinți (Ioan Gură de Aur, Atanasie
cel Mare, Vasile cel Mare, Efrem Sirul, Ioan Damaschinul etc.) sau po‑
menea pe unii filosofi din antichitate.
„Secolul al XVIII‑lea ne‑a mai lăsat câteva cuvântări originale, pane‑
girice, cuvântări la înmormântări sau la alte ocazii, dar nici una nu atinge
strălucirea Didahiilor lui Antim Ivireanul, nici ca limbă, nici ca însușiri
literare“4. Fiind strâns legate de societatea epocii, Predicile se remarcă
printr‑o expunere de o înaltă ținută morală, de o vibrație afectivă de‑
osebită și printr‑o pregnantă oralitate. Predicile scrise sau rostite de
Sfântul Ierarh sunt autentice monumente lingvistice de mare însemnă‑
tate și valoare. Autorul Didahiilor nu a reușit numai să introducă limba
română în cultul Bisericii, ci a mlădiat‑o până într‑atât, încât a adus‑o la
o formă rafinată, literară, capabilă să exprime adevăruri de credință de o
mare finețe filosofică, dogmatică și de trăire autentică creștină, precum
reiese din operele lui cu conținut dogmatic și moralizator5.
3. Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Cultura teologică românească, Ed. Basilica a Pa‑
triarhiei Române, București, 2011, p. 138.
4. Ștefan Ciobanu, Istoria literaturii române veche, Editura Hyperion, Chişinău,
1992, p. 616.
5. Gabriel Ștrempel, Introducere, în Antim Ivireanul, „Opere“, Ed. Minerva,
București, 1972, p. XXXV‑LIX.
35
Criticul N. Cartojan sintetizează astfel importanța scrierilor Sfântu‑

lui Antim: „Valoarea Didahiilor stă în calitatea planului în precizia ide‑
ii și a formei, în vioiciunea stilului și, mai ales în legătura lor cu societa‑
tea timpului“6. Opera Sfântului Antim se constituie ca o demonstraţie a
capacităţii plastice a limbii române făcută păturii boiereşti de către un
străin. Lucrările sale predicatoriale, de o factură cu totul nouă în evo‑
luţia speciei la noi, sunt extraordinare ca substanţă stilistică. Meritul
autorului se desluşeşte în frumuseţile reale pe care le deşteaptă din
banala morală tradiţională şi din erudiţia meticuloasă şi moartă7.
Didahiile Sfântului Antim reprezintă o operă de atitudine în care
autorul înlocuiește Cazania ce se citea în biserică, cu predica vie, le‑
gată de viața de toate zilele, menită să biciuiască și să îndrepte stările
de lucruri ce contraveneau moralei creștine și eticii sociale8. Sfântul
Antim a știut să‑și adapteze predicile sale la realitățile vieții, la mora‑
vurile timpului, la nevoile și aspirațiile credincioșilor români.
Aspecte ale educației tinerilor

în Didahiile Sfântului Antim
Ca un adevărat „vraciu al sufletelor“, Sfântul Antim subliniază
calitățile și defectele societății pe care o călăuzea, și cu o dragoste
creștinească nețărmurită uneori, cu energie nebiruită alteori, caută să
înfrâneze răul și să promoveze binele. Genul oratoriei religioase, tot
atât de vechi ca creștinismul, a ajuns la teme, imagini și formule con‑
sacrate, care s‑au impus și au trecut de la un predicator la altul. Atenția
mitropolitului se îndreaptă însă, cu deosebită grijă, spre năravurile
rele care duceau societatea românească a timpului său la decădere și
pe care se străduia din răsputeri să le stârpească.
În misiunea lui de păstor al sufletelor pe calea mântuirii, nu s‑a
lăsat niciodată mișcat de simpatii sau antipatii omenești sau de inte‑
rese personale. Dacă s‑a implicat, angajându‑se în viața socială și poli‑
6. Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române veche, Editura Minerva, București,

1980, p. 410.
7. Eugen Negrici, Antim Ivireanul – logos și personalitate, Editura DU Style,
București, 1977, p. 7.
8. Gabriel Ștrempel, Introducere la volumul Antim Ivireanul, „Opere“, p. VI.
36
tică a cetății, a făcut‑o numai din dragoste pentru binele și mântuirea

păstoriților săi, a Bisericii și a Țării care l‑au adoptat și pe care le‑a
slujit cu devotament, până la martiriu9.
Chiar dacă în cuprinsul Didahiilor nu întâlnim predici în care să se
adreseze într‑un mod exclusiv tinerilor, totuși în cuvântările sale sunt
unele gânduri și învățăminte care au în centrul atenției viața morală a
tinerilor. Predicile Sfântului Antim au fost rostite în biserică unde erau
credincioși de toate vârstele.
Sfântul Antim mărturisește că menirea lui a fost să‑i învețe pe
toți, indiferent de vârstă, „să ascultați cele de bine și de folos, pentru că
această ascultare nu o faceți mie, ci lui Hristos…“10. Misiunea de a învăța
și de a îndruma pe calea mântuirii pe toți credincioșii, indiferent de
vârstă, a mărturisit‑o Sfântul Ierarh din momentul instalării ca mitro‑
polit al Ungrovlahiei. „De n‑ați știut până acum și de n‑au fost nimeni
să vă învețe, iată că acum veț ști că am treabă cu toți oamenii cât sunt
în Țara Românească, de la mic până la mare și până la un copil de țâță
afară de păgâni și de cei ce nu sunt de o lege cu noi..“11. În propovădu‑
irea Cuvântului Evangheliei fiecare păstor are îndatorirea de a avea
mare grijă de mântuirea fiecărui credincios ținându‑se cont de vârsta
fiecăruia, starea socială și starea morală a fiecărui om. „Cu înțelepciune
să păstorească pre oameni, dând învățătură fieștecăruia după vârsta și
rânduiala lui, că precum sunt boalele de multe feluri și nu să pot vindeca
tot cu un feliu de doftorii, așa nici cu un feliu de învățătură nu să pot
odihni, nici nu să pot îndrepta toate firile omenești: că altă învățătură
trebue bărbatului și alta muerii; altă îndreptare trebue bătrânului și
alta tânărului; altă povățuire trebue bogatului și alta săracului….“12.
Păstorul sufletesc este responsabil pentru mântuirea fiecărui credincios
care i‑a fost încredințat. „...ca pre niște oi de gâtul mieu spânzură sufle-
tele voastre și de la mine va să vă ceară pre toți“13.
Păstorii au îndatorirea de a învăța, dar și de a mustra cu dragoste și
blândețe, pentru îndreptarea celor rătăciți. „Fieștecarele, după vârsta
9. Ibidem, p. XXXIII‑XXXIV.
10. Ibidem, p. 26.
11. Ibidem, p. 31.
12. Ibidem, p. 133.
13. Ibidem, p. 32.
37
sa și după rânduială… trebue să‑l odihnească cu învățătura, cu toiagul

ce ține în mână adică stăpânirea și darul Duhului Sfânt….“14. Credincio‑
sul nu trebuie judecat sau certat, ci găsită modalitatea de a îndepărta
păcatul și a readuce chipul strălucitor din om prin adumbrirea Duhu‑
lui Sfânt în cadrul Tainei Sfintei Împărtășanii. Sfântul Antim prezintă
căile pe care să le urmeze creștinul pentru a ajunge la mântuire.
Mântuirea este chemarea Bisericii adresată tuturor credincioșilor
indiferent de vârstă sau de condiția socială. „Și acum datori suntem
cu toți, de la mic până la mare, bărbat și muere, copii și fete, bătrâni și
tineri, însurați și neînsurați să facem trei lucruri: să mergem fieștecine
la duhovnicul său, să ne mărturisim păcatele… spuind cu îndrăzneală și
făr de nici o temere, toate câte am făcut.15 …A doua să postim, pentru că
postul acesta iaste zeciuiala anului… căci precum nu sunt dulci bucatele
făr de sare, așa nici postul făr de rugăciune16. Al treilea lucru, trebuiaște
să facem milostenie“17.
Prezența la sfânta biserică aduce mult folos duhovnicesc celor
tineri, care în duminici și sărbători se împărtășesc de Cuvântul viu
al Sfintei Evanghelii. Dacă nu reușim să ne ducem copiii la Sfânta Li‑
turghie, măcar atunci când ne reîntoarcem de la sfânta Biserică, noi,
părinții trupești și sufletești: „Să nu ieșim deșerți, ci să facem cum face
ariciul că, după ce merge la vie, întâi se satură el de struguri și apoi scu-
tură vița de cad broboanele jos și să tăvălește pre dânsele de se înfing
în ghimpii lui și duce puilor. Așa să ducem și noi, fiștecine, pre la casele
noastre, copiilor și celor ce n‑au mers la biserică, din cuvintele ce am
auzit din Sfânta Evanghelie… ca să‑i hrănim și pre dânșii cu hrana cea
sufletească“,18 pentru ca astfel să fim „râvnitori și nelenevoși la porunci-
le Lui“19. Fiecare vom fi judecați nu numai pentru faptele săvârșite, dar
și pentru ceea ce puteam face și nu am făcut.
Sântul Antim laudă și prețuiește în predicile sale fecioria tinerilor
care este de mare preț întrecând orice virtute și este mai de preț de‑
14. Ibidem, p. 133.

15. Antim Ivireanul, Didahiile, Editura Litera Chișinău, 1998, p. 98.
16. Ibidem, p. 100.
17. Ibidem, p. 102.
18. Ibidem, p. 74.
19. Ibidem, p. 83.
38
cât orice comoară:„iaste mai cinstită decât toate avuțiile ce sunt ascunse
supt munți sau decât toate cele care ocolesc toată lumea“20. În predica de
la Sfântul Ierarh Nicolae, Sfântul Antim prezintă milostivirea „celui ce
a fost chip al blândeții“, cum a ajutat cele trei fete pentru a nu cădea în
mrejele desfrânării și de a păstra cămașa sfântă și curată a fecioriei.
De asemenea, cinstirea părinților trupești sau sufletești este dese‑
ori subliniată de Sfântul Antim. „Să cinstim pe părinții noștri, atât pre
cei ce ne‑au născut, cât și pre cei sufletești, care sunt cuvioșii, călugării
și cucernicii preoți..“21 împlinind astfel porunca a cincea din Decalog și
a treia din Poruncile Bisericești. Păcatul și fărădelegea au fost biciuite
cu puterea cuvântului de Sfântul Antim. „…pre părinții noștri îi ocărâm
și‑i batem; pre bătrâni îi necinstim, pre domni și pre boieri îi blestemăm,
pre arhierei nu‑i ținem într‑o nimic, pre călugări îi clevetim, pre preoți
îi ocărâm….“22. Aceste păcate înfierate de Sfântul Antim în cuvântările
sale sunt de actualitate și astăzi. În unele familii, unde nu mai exis‑
tă respect și dragoste între părinți și copii, iar criteriile valorice ale
societății sunt reprezentate de bunurile materiale și nu de starea mo‑
rală și duhovnicească a omului, se întâmplă aceleași lucruri ca cele
prezentate de Sfântul Antim.
Sfântul Ierarh îndeamnă și se roagă ca părinții, indiferent de sta‑
rea materială sau socială, să închine un copil din propriile familii slu‑
jirii lui Dumnezeu, ca preot sau călugăr, pentru ca astfel slujitorii lui
Dumnezeu să fie mai mulți și mai bine pregătiți pentru propovăduirea
Evangheliei Mântuitorului Hristos. „Vedeți dară, acum, pohtă și dra-
goste creștinească, vedeți căldura din inimă, vedeți râvna. Cine se află
acum, pre aceste vremuri, au din cei bogați au din cei săraci, măcar de
ar avea 100 de feciori, să închine unul lui Dumnezeu“23. Misiunea sluji‑
rii preoțești este „să învrednicească pre toți de obște să petreacă toată
viața cinstită, curată și fără de prihană“24.
Toate aceste îndemnuri și sfaturi adresate creștinilor din Biserică,
întăresc convingerea că sfântul Antim a fost un iscusit predicator care
20. Ibidem, p. 53.

21. Ibidem, p. 57.
22. Ibidem, p. 29.
23. Ibidem, p. 53.
24. Ibidem, p. 25.
39
a transmis mesajul împărăției cerurilor tuturor credincioșilor indi‑

ferent de vârstă, stare socială sau culturală. Predicile sale sunt foarte
ușor de recepționat și de înțeles de toți oamenii. De aici rezultă actu‑
alitatea și folosul duhovnicesc al predicilor sale universal valabile în
orice epocă istorică.
Concluzii
Valoarea Didahiilor Sfântului Antim Ivireanul stă în claritatea pla‑
nului, în precizia ideii și a formei și în vioiciunea stilului, dar mai ales
în legătura lor cu societatea timpului. Este o predică vie pentru con‑
temporanii săi. Didahiile sale ne dezvăluie, cu multă căldură, colțuri
interesante din patriarhala viață românească de altădată, care cu toată
simplitatea ei, avea și trăsături etice, pline de duioșie.
Predica Sfântului Antim, rostită de la înălţimea amvonului mitro‑
poliei şi adresată de la domn, până la oamenii din popor, răspundea
unei faze în care măsura, bunul‑simţ, corectitudinea fuseseră izgonite
din sufletele oamenilor de jafurile veroase, de incorectitudinea mo‑
rală, de intrigile şi calomniile nesfârşite. De aceea, el compătimeşte
poporul, ţara, pentru „necazurile ce ne vin de la cei din afară, jafurile,
robiile, dările cele grele şi nesuferite“. Aproape nu este predică în care
să nu se vorbească de „scârbele şi nevoile ce ne‑au împresurat“, „toţi
pătimesc, toţi sunt în scârbe, toţi suspină sub jugul cel greu al nevoiei“.
Strigătul cel mai dureros îl scoate Antim când constată, cutremurat,
că însăşi fiinţa întregului neam era în primejdie: „Noi suntem cu toţii,
carii pătimim atâtea scârbe nesuferite şi stăm în cumpene să perim de
nevoi, de nenorociri“25.
Didahiile Sfântului Antim evidenţiază şi contribuţia sa remarcabilă
la dezvoltarea limbii române. Criticul literar George Călinescu notează
că „Antim e un orator excelent şi un stilist desăvârşit, are darul de a
izbi imaginaţia, are suavitate şi exaltare lirică“26. În tratatul de Istoria
literaturii române (Bucureşti, 1962, p. 419), se arată că „niciodată până
25. Augustin Păunoiu, Geniul limbii române, descoperit în predica mitropolitului

Antim, în „Ziarul Lumina“ din 26 septembrie 2011.
26. George Călinescu, Istoria literaturii române, Bucureşti, Editura pentru lite‑
ratură, 1968, p. 19.
40
atunci nu le‑a fost dat celor de faţă, domn, boieri, episcopi şi preoţi, să
asculte un cuvânt mai cald, mai înălţător, mai poetic, mai elocvent, ca
cel pe care georgianul Antim l‑a pronunţat în româneşte. Procedeele
sale stilistice, comparaţiile şi metaforele, imaginile plastice şi epitetele
îl aşază printre marii scriitori ai literaturii noastre medievale“. Rapor‑
tată la aspectul general al limbii literare din prima jumătate a secolului
al XVIII‑lea, limba lui Antim are la bază exprimarea populară și impre‑
sionează prin claritate, prin expunerea curgătoare și prin naturalețe.
Spre deosebire de Sfântul Dosoftei, Sfântul Antim nu se lasă furat, de‑
cât foarte rar, de sintaxă și de lexicul izvoarelor grecești (sau slavone).
Datorită acestor calități, el poate fi numit, cu drept cuvânt, ctitor al
limbii liturgice românești și unul dintre întemeietorii oratoriei religi‑
oase la români. Nu putem încheia fără aprecierea scriitorului Mihail
Sadoveanu, care spune despre Sfântul Antim că a adus limba româ‑
nă la altar și că a fost „cea mai frumoasă dintre a tuturor cărturarilor
epocii“27.
27. Mihai Săsăujan, Sfântul Ierarh Antim, Ivireanul cu suflet de român, în „Ziarul
Lumina“ din 27 septembrie 2009.
41
Redactor şef Teodora Stanciu,

Radio Trinitras, Bucureşti
ETICA EDUCAŢIEI
Résumé: Ce texte porte sur l’idée de l’éthique de l’éducation, à partir de

l’assimilation des connaissances à l’école pour être tout d’abord un homme instruit.
Ensuite l’éthique de l’éducation suppose beaucoup de sagesse de la part des «magistri»,
l’attachement pour la communauté, la culture et la civilisation au milieu desquelles on
est né et formé. Le droit de mémoire est le noyau de cette éthique de l’éducation. La
mémoire engendre la liberté de l’individu. L’éthique de l’éducation est, en même temps,
un plaidoyer pour la langue natale et pour la création dans cette riche et belle langue.
En somme, elle veut dire l’amour pour sa propre patrie, concrétisé par la contribution
au bien publique.
Mots clefs: éthique, éducation, sagesse, mémoire, liberté, instruction, responsabi-
lité, forma mentis, patrie.
Cele câteva gânduri exprimate liber, inserate în dezbaterea temei

propuse la acest colocviu, nu pot aspira la structura unei conferinţe în
toată regula. Poate şi pentru faptul că „Etica educaţiei“ este ea însăşi o
temă de reflecţie mereu actuală şi, deci, perenă.
Credem însă că, atunci când încercăm să punem în discuţie edu‑
caţia, o primă vocabulă pe care ar trebui să o resemnificăm, dar nu
neapărat să o desolemnizăm, este înţelepciunea. Printre sensurile
sau dimensiunile ei, dreapta măsură, buna orientare şi bunul simţ
nu pot lipsi niciodată. Înţelepciunea, în vremurile noastre, nu are, aşa‑
dar, nevoie de glosări foarte multe pe marginea conceptului, nu nece‑
sită vreo hermeneutică labirintică. Mai curând este bine să fie pusă în
practică. Aceasta era, credem, una dintre ideile din cuvântul Înalt Prea
Sfinţiei Sale Casian, Episcopul Dunării de Jos, idee dezvoltată într‑o
viziune foarte realistă şi cu o capacitate remarcabilă de înţelegere a
Zeitgeist‑ului, a spiritului timpului nostru, timp în care o dovadă de în‑
42
ţelepciune este aceea de a‑i înţelege pe tineri, al căror suflet este bun,
chiar dacă ei au derapaje de comportament.
Noi am spune chiar că, pentru tinerii aceştia, ne‑ar trebui nouă,
maturilor, credinţa şi puterea să le spunem că acolo, în sufletul lor bun,
e de descoperit magistrul lăuntric, care este Iisus Hristos şi despre
care Fericitul Augustin vorbeşte în De Magistro. Descoperindu‑L pe În‑
văţătorul lăuntric, tinerii nu vor greşi calea.
Întorcându‑ne la sintagma „etica educaţiei“, ne‑am bucurat enorm
de o lecţie foarte bună pe care ne‑a oferit‑o domnul profesor Nico‑
lae‑Şerban Tanaşoca, prin conferinţa domniei sale, în care, printre al‑
tele, a accentuat faptul că nu putem întrebuinţa conceptele oricum. Mai
ales dacă vin din tradiţie, conceptele trebuie respectate. Dacă noi le
aducem extensii aleatorii, nu facem decât să le deformăm. Şi atunci
istoria culturii nu mai poate fi ordonată, iar generaţiile tinere primesc
o imagine tulbure a epocilor anterioare existenţei lor. Umanismul
despre care ne‑a vorbit domnul profesor Tanaşoca trebuie înţeles în
primul rând în contextul vremii în care el s‑a alcătuit şi s‑a dezvoltat
(secolele XIV‑XVII). Dar filonul umanist n‑ar trebui să dispară nicioda‑
tă din istoria culturii şi spiritualităţii umane. Despre soarta umanioa-
relor s‑ar impune să vorbim mai mult astăzi. Este şi ea o temă posibil
de inclus în etica educaţiei.
În strânsă legătură cu umanioarele, aş vrea să aduc în discuţie un
concept chiar din vremea noastră, foarte cuprinzător, întrebuinţat
câteodată la tot pasul, dar neconcretizat, şi anume memorie. Etica
educaţiei se sprijină pe înţelepciune şi memorie, deopotrivă. Şi aş aşe‑
za memoria într‑o sintagmă aproape imperativ formulată, şi anume
dreptul la memorie. Cred că ar trebui stipulat acest drept în Consti‑
tuţiile românilor, fie din stânga, fie din dreapta Prutului. Fără memo‑
rie, nu putem să ne aflăm rostul în vremea în care trăim, nu putem să
avem un comportament aşezat, o gândire aşezată. Adică nu avem cum
să fim o ţară „tocmită“.
Ce înseamnă dreptul la memorie? Pentru etica educaţiei, dreptul
la memorie este nucleul ei. Școala este instituţia în spaţiul căreia s‑ar
asigura dreptul la a cunoaşte, a şti ce s‑a întâmplat în istoria mai înde‑
părtată sau mai recentă. Dreptul de a învăţa istoria naţională, istoria
europeană, spiritualitatea poporului sau comunităţii în care ne‑am
43
născut. În mod contrar, fără memorie, generaţiile nu pot comunica în‑

tre ele. Nu au acelaşi cod. Şi plasându‑ne chiar în prezentul nostru,
constatarea este a unei periculoase fracturi între generaţii. Tinerii de
astăzi înţeleg mai puţin ce înseamnă continuitate într‑o cultură, toc‑
mai pentru că în şcoală nu asimilează, din pricina felului în care este
alcătuită curricula şcolară, cunoştinţe de istorie naţională, de cultu‑
ră, de spiritualitate, de tradiţie, pentru a‑şi înţelege propria existenţă.
Nu află nimic sau aproape nimic despre eroi şi martiri din trecutul
recent al României. Aici se deschide o problemă foarte dureroasă, pe
care, de cele mai multe ori, o eludăm. Poate vom găsi mai multe prile‑
juri, mai multă forţă spre a o face cunoscută în „agora“ noastră româ‑
nească şi în şcoli şi universităţi.
Vorbim adesea, atunci când ne referim la educaţie, despre princi‑
piile moralei creştine. Credeţi că, la sate, vorbea cineva despre „princi‑
pii morale“? Categoric, nu! Dar oamenii le ştiau şi le aplicau prin legea
nescrisă după care se conduceau. Aveau buna cuviinţă, care le înglo‑
ba pe toate. Sau, cum teoretiza Noica, în „Rostirea filosofică româneas‑
că“, ştiau de ce „se cade şi nu se cade“, cuplu care funcţiona ca o normă
etică în lumea tradiţională românească, fără să fie sentenţioasă. Era ca
o „dojană“, spune Noica, făcută „cu blândeţe“, având, însă, în spatele ei
„o lege neştiut presimţită“, o blajină intransigenţă, dar cu tăria im‑
perativului kantian, adică a datoriei morale faţă de ceilalţi. Astăzi,
ce se cade şi ce nu se cade, din păcate, se confundă. Nu mai ştim ce
se cade şi ce nu se cade. Şi chiar cei ajunşi la vârsta senescenţei, deşi
le‑au învăţat la vremea lor, nu le mai aplică, făcând concesii celor care
nu le disting, celor mici sau adolescenţilor (vârsta cea mai labilă) sau
tinerilor. De ce? Probabil pentru că ei cred că dacă dăm libertate totală
tinerilor, le devenim simpatici. Nu credem că aceasta este orientarea.
Tinerii au şi ei nevoie de un far. Şi nu doar tinerii. În toate generaţiile,
marea majoritate a oamenilor au nevoie de un far care luminează mult
şi departe, după ce s‑a hrănit cu învăţătură şi învăţăminte. Şi, sigur,
înmulţind şi talantul, harul şi darul de la Dumnezeu de a îndruma şi a
sugera sensul existenţei pentru semeni.
Dreptul la memorie ne dă şi dreptul la libertate. Dar nu libertatea
absolută. Pe aceasta nu a avut‑o decât Iisus Hristos. Noi avem, înlăun‑
trul nostru, cum spun unii psihologi sau gânditori (Gabriel Liiceanu),
44
un fond intim străin. Este al nostru, dar străin, pentru că locul şi pă‑
rinţii nu ni i‑am ales noi. Aşadar libertatea noastră este limitată, dacă
o raportăm la libertatea absolută a Mântuitorului.
Dar ce facem astăzi cu libertatea pe care o avem?
Aş vrea să vă relatez despre un context în care m‑am aflat cu câtva
timp în urmă. La cel mai mare târg de carte din Europa, Frankfurter
Buchmesse, expozanţii erau, fireşte, interesaţi să‑şi facă publicitate
cărţilor lor editate pe suport electronic sau pe suport tradiţional. Fac
o paranteză şi vă mărturisesc convingerea mea că acest suport tradiţi‑
onal, de hârtie, al cărţii nu va dispărea. Importantă este, însă, lectura.
Fie pe e‑book, fie întorcând paginile cărţii pe hârtie.
Ei bine, am fost foarte atentă şi la comportamentul tinerilor în spa‑
ţiul generos al acestui târg. Desigur, unii dintre ei veneau acolo preo‑
cupaţi fiind de cărţile de care aveau nevoie. Dar am observat şi foarte
mulţi tineri germani, care, de vreo câţiva ani, vin la târg costumaţi în
personajele din cea mai bine vândută carte a timpului, Harry Potter.
Costumele acestea le consumă foarte mult timp şi foarte mulţi bani.
Unele dintre ele erau de‑a dreptul spăimoase, dublate de un machiaj
care dădea feţei o paloare inimaginabilă. Senzaţia era că tinerii care le
purtau nu‑şi găseau identitatea şi voiau, cumva, să atragă atenţia asu‑
pra lor. Unii, deşi costumaţi în prinţi şi prinţese, mergeau desculţi şi în
cadrul târgului, dar şi pe stradă, prin ploaie şi frig. Până la urmă, feno‑
menul ar fi fost interesant. Tot vorbeam despre sufletul bun al tineri‑
lor. Și poate că mi‑ar fi plăcut defilarea pe culoarele târgului a acestor
tineri, dacă ei s‑ar fi oprit şi la standurile de carte. Dar eu nu i‑am văzut
deschizând vreun volum sau poposind măcar în faţa vreunui stand. Să
fi fost curioşi, măcar, ce CD‑uri, ce e‑book‑uri erau acolo, în era aceasta
care este a lor, cea a tehnologiei electronice! Sigur că lucrul m‑a întris‑
tat foarte tare. Dar tot trebuie să nădăjduim că, privind cu înţelepciune
la ceea ce se întâmplă, vom înţelege cum să‑i îndrumăm pe cei tineri
să se descopere pe ei înşişi. Evident, calea culturii şi spiritualităţii este
de urmat.
Încerc acum să contrabalansez ceea ce v‑am povestit mai înainte.
Am venit aici, la Galaţi, de la Chişinău. Mi‑a făcut o bucurie enormă să
merg la Chişinău, şi, acolo, împreună cu pictorul şi galeristul Tudor
Zbârnea şi cu criticul de artă Doina Mândru, să particip la vernisajul
45
unei expoziţii semnate de pictorul timişorean Dacian Andoni. Două

delegaţii din teritoriile locuite de români se întâlneau într‑o expoziţie
de artă: Timişoara şi Chişinăul. Pictorul Dacian Andoni se întoarce la
teme primordiale. Cele mai multe dintre tablourile sale au în centru
cărămida de chirpici, din care se construia altădată casa, spaţiul secu‑
rizant al omului, cum numesc antropologii casa. Cărămizile acestea de
chirpici sunt foarte însufleţite, spunea domnul Dan Hăulică, cel care
l‑a descoperit pe Dacian Andoni. Unii dintre chirpici par nişte capete
de copil, cu firişoare de păr, de fapt paiele din amestec. Pictorul are
ataşament pentru ceea ce numim tellus, pământ, humus, nu terra, care
este termenul generic pentru toate temele pământului. S‑a gândit la
acel pământ pe care‑l frământăm şi pe care îl amestecam cu vegetalul.
Iată, două regnuri se îmbinau acolo, dar ele făceau apel şi la celelalte
elemente fundamentale: aer şi foc.
De ce am insistat asupra acestei teme din lucrările lui Dacian
Andoni? Pentru că, şi îl amintesc din nou pe regretatul Dan Hăulică
citându‑l pe Saint‑Exupéry, „piatra nu poate visa să fie altceva decît
piatră, dar poate să se asambleze, să devină templu“. Desigur, cuvân‑
tul „templu“ este folosit în sensul generic al său, sugerând construcţia
sacră.
Iată că aducând în discuţie expoziţia lui Dacian Andoni, mă re‑
găsesc pe teritoriul meu şi al nostru. Ce vreau să spun prin asta? Că
educaţia şi etica educaţiei astăzi implică ataşamentul pentru un loc,
pentru civilizaţia lui ancestrală, pentru oamenii pe care i‑ai cu-
noscut şi în mijlocul cărora te‑ai format.
Ne întrebăm dacă acest ataşament se mai păstrează astăzi. Foarte
mulţi tineri părăsesc ţara. Sunt peste cinci milioane de români în afara
ţării. Energia tânără, inteligenţa noastră se revarsă dincolo de frontie‑
rele geografice şi culturale ale României. Din păcate. I‑am întrebat, cu
anumite prilejuri, pe câţiva dintre tinerii plecaţi, dacă mai poartă cu ei
ceea ce au asimilat, dacă păstrează acea forma mentis conturată aici.
Dictonul latin Omnia mea mecum porto (Toate ale mele le port cu mine)
pare să nu mai fie valabil. Sunt, prin urmare, dezamăgită să vă spun că
mulţi dintre ei nu mai poartă înlăuntru sentimentul apartenenţei ro‑
mâneşti. Unii mai au nostalgia locului pe care l‑au părăsit, dar nu mai
vor să se întoarcă acasă.
46
E foarte important ca în etica educaţiei pe care o mai facem celor

rămaşi aici sau care se vor naşte să avem în vedere şi această dimen‑
siune a dragostei de ţară. Sunt cuvinte pe care le‑am demonetizat,
dar pe care trebuie să le resemnificăm. Dacă nu ne întoarcem la ele,
dacă nu încercăm să le facem ale noastre, nu vom putea opri exodul de
români tineri, printre ei mari speranţe intelectuale formatoare pentru
generaţiile care vor urma. Ne bucurăm mult când studenţi sau absol‑
venţi ai facultăţilor noastre pleacă la studii sau cu burse în străinătate.
Dar tot atât de mult ne‑am bucura dacă ei s‑ar întoarce acasă.
Aş vrea să spun, în încheiere, că dacă avem responsabilitate – şi
aceasta este dimensiunea esenţială pentru cei care sunt educatori –
dacă avem această responsabilitate, internalizată şi nu teoretizată,
atunci să transmitem tinerilor ce înseamnă limba română, de pildă,
cât de frumoasă este limba română! Cât de bogată este limba literară
pe care a creat‑o Eminescu, poetul eponim al nostru, pentru care „A
turna în formă nouă limba veche şi‑nţeleaptă“ era axa limbajului său
poetic. Pornind de la limba română şi de la limba literaturii, să trecem
tinerilor cunoaştere, iarăşi ţinând cont de spiritul timpului în care
trăiesc ei. Adică fără teoretizări seci, plate, care mai mult îi îndepăr‑
tează decât îi apropie de cunoaştere. Eugen Lovinescu spunea că nu îi
plac teoreticienii, pentru că sunt „ca nişte viermi de mătase, dar care
nu fac mătase“. Pe de altă parte, credem că e de lucru pentru reînvăţa‑
rea comportamentului civilizat al nostru, al tuturor. Şi aceasta, tot în
ideea de continuitate a ceea ce se cade sau a ceea ce nu se cade. Dacă
vreţi pater et filius trebuie înţeles şi ca idee de continuitate: de la tată
către fiu, de la magistru către discipol, de la comunitatea în care ne
aflăm către individ ş.a.m.d. Dacă nu vom avea această continuitate, ne
pierdem. Şi ne va fi greu să ne recuperăm.
Închei, reamintind deviza Bibliotecii de la Hurezi, bibliotecă pe
care Stolnicul Cantacuzino, unchiul domnitorului Constantin Brânco‑
veanu, era foarte atent să o îmbogăţească, inclusiv cu operele lui Platon
sau Aristotel. Fiii Brâncoveanului învăţau că dintre toate conceptele
fundamentale, poziţia solară o are Binele, Binele pentru o comunitate
întreagă. Mă întreb acum dacă acele splendide cuvinte de pe frontis‑
piciul Bibliotecii – „Bibliotecă de hrană dorită sufletului, această casă
a cărţilor îmbie la înţeleaptă îmbelşugare“ – mai rezonează în sufletul
47
contemporanilor noştri. Omul instruit, bine hrănit sufleteşte şi inte‑

lectualiceşte, prin carte va avea înţeleaptă îmbelşugare. Schimbând
statutul ultimelor două părţi de vorbire din fraza anterioară, să ne aju‑
te Dumnezeu să readucem în viaţa noastră de astăzi înţelepciunea
îmbelşugată!
48
Pr. drd. Sergiu Boldirescu,

Chişinău, Republica Moldova
Necesitatea instruirii
şi educaţiei morale
în baza conceptului creştin
„Fă‑te Lumină şi vei dărui Lumină“

(Sfântul Serafim de Sarov)
Abstract: The moral feature is the backbone on which is based the profession of
a teacher. Any subject that we teach, any action that we do in front of our pupils, with
our pupils and for them, everything is directed towards education. Generally speaking
education supposes the formation of a personality on the base of the moral principle,
being understood as a system of knowledge, skills, attitudes and educational actions
that have as a final goal turning the man towards everything that is good.
Keywords: education, moral feature, moral principle, teachers, pupils.
Elementul moral este axa pe care se ţine profesia de învăţător. Ori‑

ce obiect pe care îl predăm, orice acţiune pe care o întreprindem în
faţa elevilor, cu elevii şi pentru elevi este orientată la educaţie. În linii
mari educaţia presupune formarea personalităţii în baza principiilor
morale, fiind înţeleasă drept un sistem de cunoştinţe, aptitudini, atitu‑
dini şi acţiuni educaţionale, care are ca obiectiv final convertirea omu-
lui la Bine1.
Morala fundamentează instruirea şi educaţia cu principii şi asigură
formarea în conştiinţa noastră a concepţiei despre om şi lume, pe care
se bazează comportamentul omului pe parcursul întregii lui vieţi2.
1. N. Mladin, O. Bucevschi, C. Pavel, I. Zăgrean, Teologia morală ortodoxă, vol. I,

Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003.
2. Valorile moral‑spirituale ale educaţiei, materialele simpozionului pedagogic
internaţional, Chişinău, 2015.
49
În cadrul creştinismului se insistă pe ideea că morala îşi are înce‑

putul în Dumnezeu. De la Dumnezeu omenirea, prin revelaţie (desco‑
perire) a învăţat legile morale3. Dumnezeu este Binele, de aceea o edu‑
caţie morală corectă înseamnă a‑l aduce pe om la Dumnezeu, morala
creştină fiind, în acest context, unul din modulele principale în opera
de instruire şi educaţie religioasă.
Morala creştină asigură în persoana umană lucrarea de autocu‑
noaştere în lupta ei cu păcatul şi autoorganizare în promovarea vir‑
tuţilor (valorilor înalte), care au ca obiectiv final mîntuirea sufletului,
adică relegarea omului cu Dumnezeu, întoarcerea definitivă a omului
către Dumnezeu4, transformarea lui din rob umil al păcatului, în fiu
moştenitor al Împărăţiei lui Dumnezeu.
Din păcate, secularizarea omului modern şi contemporan a avut
ca rezultat crearea unor sisteme morale de alternativă la civilizaţia
creştină, sisteme prin care s‑au introdus în educaţie principii ce l‑au
depărtat pe om de Dumnezeu (este vorba de sistemele morale materi‑
aliste: pragmatismul, utilitarismul, hedonismul etc.).
Astfel începând cu epoca modernă şi contemporană avem un fe‑
nomen care atestă separarea moralei de religie (de credinţe), adică
din educaţia morală dispar două elemente de bază:
1. Dumnezeu ca izvor de principii şi virtuţi morale (Sfântul Ma‑
xim Mărturisitorul)5.
2. Dumnezeu ca finalitate a existenţei morale a omului.
Lumea contemporană îşi doreşte păstrarea virtuţilor (valorilor
morale), dar în afara Celui care le emană.
Aceasta înseamnă că sistemele morale laice, în cel mai bun caz ad‑
mit doar elementul care reprezintă conţinutul moralei: virtuţile, dar şi
acestea redenumite în valori general – umane.
Este ca şi cum am dori să utilizăm un aparat electric fără a‑l conec-
ta la sursa de energie.
3. Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită supă Septuaginta, redactată şi

adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Editura Renaşterea,
Cluj-Napoca, 2009.
4. N. Mladin, O. Bucevschi, C. Pavel, I. Zăgrean, op. cit.
5. http://www.crestinortodox.ro/credinta/dumnezeu‑izvor‑virtutilor‑omul‑
autor‑69862.html
50
Ca rezultat, persistăm într‑o criză morală, care în prezent atinge

parametri endemici.
Trăsătura de bază a crizei este dată de valorile lipsite de adevăratul
lor sens şi putere morală: valorile morale există, dar în ele nu se mai
crede, pe ele nu se mai mizează, nu se recunoaşte puterea lor, pentru
că morala este deconectată de la Dumnezeu, ca sursă de putere morală
şi finalitate strategică a valorilor. Sensul valorilor ideale înalte îl percep
doar cei care rămân în legătură cu Dumnezeu, ei fiind tot mai puţini.
Omul de azi, despărţit de Dumnezeu, încearcă să inventeze alte va‑
lori (pseudo‑valorile: banii, plăcerile, confortul, distracţiile etc.).
Dar în loc de fericire el se alege cu multiplele probleme, care îi
surpă existenţa: suicidul, bolile, desfrânarea, orgoliul, mediocritatea,
setea nepotolită de avere, agresivitatea, lipsa curajului etc.
Civilizaţia noastră clădită odinioară pe valori şi principii creştine,
astăzi îşi erodează propriul fundament.
Efortul moral sporit din educaţie, în zilele noastre, este un impera‑
tiv, care nu cere nici demonstraţii şi nici amânări.
Strategiile didactice pe care le implementăm contribuie la forma‑
rea unui climat deschis. Atât profesorul, cât şi elevul pentru a ajunge
la o colaborare adevărată, îşi dezvăluie în primul rând moralitatea6.
Nivelul de moralitate, în ultimă instanţă, determină calitatea actu‑
lui pedagogic în vederea realizării obiectivelor curriculare educaţio‑
nale, care vizează formarea unor atitudini, opinii, motivaţii.
Care sistem moral va fi preferat în educaţia tinerei generaţii din
Republica Moldova?
Depinde de cei ce se preocupă de educaţie...
În concepţia pentru educaţie a Republicii Moldova se pune ac‑
cent pe:
– valori general umane, în care se regăsesc diverse sisteme
etice preponderent materialiste7;
– valori ale neamului, care includ elemente din cultura şi tra‑
diţia românească şi care în esenţa lor sunt creştine;
6. Valorile moral‑spirituale ale educaţiei, ed. cit.

7. V. Mândâcanu, Etica pedagogică praxiologică, Editura Pontos, Chişinău,
2010.
51
– valori creştine, care au la bază concepţia creştină despre

lume şi se axează pe idealuri creştine orientate la formarea unei per‑
sonalităţi capabile de mântuire (eliberare de orice rău)8.
De ce morală creştină?
Argumente:
1. Suntem clădiţi pe fundament creştin.
2. În morala creştină s‑au păstrat elementele de bază ale moralei:
– izvorul dumnezeiesc de emanaţie a puterii morale9;
– virtuţile, conţinut de bază prin care se obţine puterea mo‑
rală;
– finalitatea vieţii morale, mântuirea – revenirea omului la ca‑
litatea lui de moştenitor al Împărăţiei Cereşti, care asigură motivaţia
creştinului la o viaţă morală.
3. Morala creştină‑ortodoxă este fortificată cu armele credinţei,
virtuţile sunt protejate prin practica religioasă.
4. În morala creştin‑ortodoxă regăsim elementele de cultură şi tra‑
diţie a neamului nostru.
Lumea civilizată contemporană, cu câteva decenii în urmă, a pus
problema educaţiei personalităţii în baza unui concept complex axio‑
logic. La ora actuală se investesc sume enorme pentru orientarea axi‑
ologică a instruirii şi educaţiei în statele înaintate ale lumii, care culeg
roadele tuturor manifestărilor sociale revolute din anii ʼ60 ai sec. XX,
prin care în societăţile contemporane s‑au consolidat principiile ma‑
terialiste.
Asanarea climatului moral în rândul tinerilor ar avea ca rezultat
eliberarea parţială a unor energii sociale utile, care pe moment se iro‑
sesc în van pentru soluţionarea problemelor etice ca: suicidul, desfrâ‑
narea, mediocritatea, laşitatea, orgoliul, lipsa demnităţii, lipsa dorinţei
de a munci, lipsa curajului civic, agresivitatea etc.
Dintotdeauna resursele cheltuite pentru prevenirea proble-
melor sunt mult mai mici decât cele pentru înlăturarea consecin-
ţelor negative ale viciilor sociale.
8. Curriculumul la religie clasele I‑IX, aprobată la data de 8.09.2011, ordin nr.

761 al Ministerului Educaţiei.
9. N. Mladin, O. Bucevschi, C. Pavel, I. Zăgrean, op.cit., p. 77.
52
Societatea noastră postcomunistă hărţuită de fenomenul crizelor

„non‑stop“, într‑un caleidoscop de concepţii materialiste, de regulă
străine genofondului nostru cultural, cu familia în destrămare, nu s‑a
mai preocupat în direct de educaţia axiologică de aproape două de‑
cenii. Ca rezultat, avem multitudinea de probleme etice, în special la
nivel personal cu care se confruntă adolescentul nostru şi incapacita‑
tea lui de a le soluţiona. Tinerii ,,se fierb în sucul lor“, depun eforturi
enorme pentru soluţionarea intuitivă a problemelor de constituire a
personalităţii, rezultatele acestor eforturi într‑un mediu educaţional
profan din punct de vedere moral şi religios, nefiind întotdeauna cele
aşteptate10.
Experienţa istorică demonstrează beneficiul enorm pentru per‑
soană şi societate pe care îl poate avea un sistem de instruire şi edu‑
caţie axiologic, cum este cel bazat pe morala creştină. Trebuie însă de
menţionat că morala creştină este parte componentă a educaţiei reli‑
gioase creştine şi nu poate fi privită în afara ei. Pe plan moral, există
o mare diferenţă între tinerii care au primit educaţie religioasă şi cei
care nu au primit o astfel de educaţie.
Sub aspect universal – omul în formare are dreptul la o elemen‑
tară instruire şi educaţie religioasă, în care să se regăsească educa‑
rea valorilor şi principiilor morale, partea lui de moştenire de la stră‑
moşii săi, pentru a preveni şi soluţiona diversele probleme cu care se
confruntă persoana umană în procesul său de devenire. Pentru noi,
această moştenire în esenţa sa este creştină, orientată la legile morale
creştine şi la virtuţile creştine, care pot asigura relegarea noastră de
Dumnezeu.
O instruire şi educaţie în plan moral religios creştin ar mini-
maliza riscul persoanei umane de a se împotmoli în probleme de
ordin moral, ar spori puterea ei morală de a soluţiona probleme
personale şi a se opune viciilor.
10. V. Mândâcanu, Arta de a deveni şi a fi pedagog, Editura Pontos, Chişinău,

2016.
53
Concluzie
„Elementele moralei creştine, cu deplină conştiinţă utilizate şi în
cadrul unor cursuri umaniste: religia, istoria, limba română, educaţia
civică, transformă activitatea didactică într‑o veritabilă operă edu‑
caţională, într‑o adevărată „Îndrumătoare a vieţii“ şi contribuie la
realizarea obiectivului major al şcolii: „Pregătirea copilului pentru
o viaţă bazată pe înalte principii morale“.
54
Pr. lect. univ. dr. Sorin Marinescu,

IMPLICAREA PAROHIEI
ÎN EDUCAŢIA RELIGIOASĂ
A COPIILOR ŞI TINERILOR
Studiu de caz:
Parohia „Naşterea Maicii Domnului“
din Brăila
Abstract: Beginning with 2005, the Romanian Orthodox Church has intensified
its educational-catechetical activities with children and youth, by initiating programs,
projects and competitions at local, regional or national levels. One of these programs,
Christ offered to children, has become, since 2008, by the Decision of the Holy Synod of
the Romanian Orthodox Church, the National Catechetical Program for children and
youth.
The Romanian Patriarchate proclaimed the year 2016, as Solemn Year of
Religious Education of the Christian Orthodox Youth and Commemoration Year of
Saint Hierarch Martyr Anthimos of Iviria and of Church Typographers. In the context of
current secularisation, when traditional values are weakened and education is subject
to changes of paradigm, young people need support from Family, Church and School,
since only through proper orientation and by promoting authentic models they will be
able to discern between current challenges and future perspectives.
Keywords: educational-catechetical activities, Christ offered to children, children,
youth.
Biserica este „stâlpul şi temelia adevărului“ (I Timotei 3, 15), ca

urmare, responsabilitatea educaţiei religioase creştine revine, prin ex‑
celenţă, Bisericii.
În acelaşi timp, aşa cum sublinia Preafericitul Părinte Daniel,
„religia este lumină pentru înțelegerea universului şi a vieţii, ca dar
55
al lui Dumnezeu, pentru a promova valorile familiei, ale ospitalității,

ale dreptății, păcii, solidarităţii, înțelegerii și comuniunii între
oameni“.1 „Cea mai mare zestre spirituală pe care Familia, Biseri‑
ca, Școala și Comunitatea o pot transmite copiilor“, este Credința în
Dumnezeu, „pentru că ea îi ajută pe tineri să facă deosebire între
valori eterne și valori efemere, şi le formează personalitatea, învă‑
ţându‑i să cultive bunătatea şi omenia, iubirea de Dumnezeu şi de
semeni, recunoştinţa faţă de generaţiile trecute şi responsabilitatea
faţă de prezent şi de viitor“2.
Căci, spunea mitropolitul Antonie Plămădeală, „Fără religie nimic
nu se explică, nimic se justifică. Nici lumea, nici viaţa. Fără religie viaţa e
lipsită de orice sens. Religia îi dă sens. Şi‑i dă sensul cel adevărat. Religia
are girul divin. Acesta vine de la Dumnezeu. Sensul cel adevărat ni l‑a
dat Mântuitorul Iisus Hristos…“.
În contextual actual, al unei societăţi secularizate, în care se do‑
reşte din nou laicizarea învăţământului, fără a se ţine seama de riscu‑
rile pe care le presupune privarea tinerilor de o educaţie religioasă
ce acoperă şi domeniile fundamentale ale spiritualităţii, cum ar fi cel
etic, moral, civic, estetic etc., problematica educaţiei religioase la ni‑
vel de parohie capătă valenţe noi în ceea ce priveşte necesitatea şi
obiectivele demersului. În acelaşi timp, în istoria Bisericii noastre nu
este nouă ideea. Să ne amintim faptul că aproape fiecare mare dom‑
nitor a fost secondat de o mare personalitate duhovnicească: Mircea
cel Bătrân de Sfântul Nicodim de la Tismana; Sfântul Neagoe Basarab
de Sfântul Nifon, Patriarhul Constantinopolului; Sfântul Constantin
Brâncoveanu de Sfântul Antim Ivireanul; Sfântul Ştefan cel Mare de
Sfântul Daniil Sihastrul; Vasile Lupu de Sfântul Varlaam etc. Aces‑
te personalităţi duhovniceşti au fost preocupate şi s‑au îngrijit de
învăţătura şi cultura creştină, mănăstirile devenind adevărate şcoli
ale poporului român, secole la rând, înainte ca şcoala să devină o
1. Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,

rostit vineri, 1 ianuarie 2016, în Catedrala Patriarhală, cu prilejul proclamării anului
2016 drept Anul omagial al educaţiei religioase a tineretului creștin ortodox şi Anul
comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti în
Patriarhia Română.
2. Ibidem.
56
instituţie finanţată de stat3. Totodată, marii ierarhi au fost în acelaşi

timp şi mari creatori de şcoală şi de limbă românească, într‑o lume
în carte ideea de apartenenţă etnică a venit după cea de apartenen‑
ţă spirituală, dacă avem în vedere adevărul dovedit, conform căruia,
poporul român s‑a născut creştin şi apoi a devenit conştient că este
parte a romanităţii orientale şi urmaş legitim al Imperiului Bizantin
‑ un imperiu creştin şi el.
Realitatea este că educaţia religioasă a fost o preocupare nu doar a
oamenilor de carte, ci şi a domnitorilor români, care au ştiut să asculte
şi să pună în aplicare sfaturile celor dintâi, astfel că un Antim Ivirea‑
nul, originar din părţile Iviriei (Georgia de astăzi), este considerat cel
mai de seamă mitropolit al Ţării Româneşti, fiind martirizat în 1716,
la doi ani după cel care l‑a adus la curtea sa, domnul Ţării Româneşti –
Constantin Brâncoveanu. Prin Didahiile sale a înlocuit Cazania cu pre‑
dica vie, referitoare la viaţa de toate zilele.
În contextul anului 2016, declarat în Patriarhia Română An omagi-
al al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox şi An comemorativ
al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti4,
ne reamintim de contribuţia pe care acesta a avut‑o în introducerea
limbii române în sfintele slujbe, astfel că accesul la acestea din urmă
s‑a lărgit, nefiind destinate doar unor privilegiaţi.
Cât priveşte educaţia religioasă, principalele obiective sunt
„identificarea provocărilor actuale și a perspectivelor educaționale,
pentru găsirea unor soluții, în vederea îmbunătățirii mijloacelor
de informare și de formare a tinerilor pentru o educație integrati‑
vă; conștientizarea importanței și a necesității unei misiuni speci‑
fice a Bisericii Ortodoxe, pentru formarea duhovnicească a tinerei
generații; dezvoltarea unor proiecte educaționale comune la nivel
național și internațional; valorificarea cooperării dintre Familie, Bi‑
3. Gheorghe Holbea, Dorin Opriş, Monica Opriş, George Jambore, Apostolat edu-
caţional. Ora de religie – cunoaştere şi devenire spirituală, Editura Basilica a Patriar‑
hiei Române, Bucureşti, 2010, p. 19‑20.
4. Programului‑cadru (liturgic, cultural şi mediatic) intitulat „2016 – Anul
omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox şi Anul comemorativ al
Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti în Patriarhia Ro-
mână“.
57
serică și Școală pentru educația religioasă a tinerilor“5. Pentru dez‑

voltarea acestui program național au fost publicate ghiduri de catehe-
ză biblică (pentru copiii cu vârste cuprinse între 6-17 ani) şi ghiduri
ale catehetului 6.
În prezent, motivaţi de exemplul înaintaşilor noştri şi sprijiniţi de
ierarhii Bisericii, fiecare dintre preoţii parohi trebuie să aibă în vede‑
re eficientizarea activităţii ce vizează educaţia religioasă, prin parte‑
neriate cu şcoala, prin conţinuturi atractive raportate la obiective ce
pot fi atinse astfel ca tinerii să beneficize nu doar de dobândirea de
informaţii despre conceptele religioase fundamentale, despre istoria
religiei şi cultelor, despre practicile religioase (obiective cognitive), ci
şi de formarea şi dezvoltarea structurilor mentale de recepţie şi pre‑
lucrare a cunoştinţelor religioase, cu scopul elaborării unor răspun‑
suri proprii la problematica vieţii şi existenţei (obiective formative). În
aceeaşi ordine de idei, nu trebuie uitat apelul la iubire (obiective afec‑
tive), în contextul în care educaţia religioasă contribuie la dezvoltarea
religiozităţii – ca dispoziţie generală de evlavie şi respect. Din păca‑
te, aşa cum observă specialiştii în didactica religiei, precum Sebastin
Şerbu şi Monica Opriş7, uneori, accentul cade pe caracterul informativ
(asimilarea de cunoştinţe religioase), în defavoarea celui formativ (ce
vizează formarea de creştini practicanţi şi aspiranţi la împărăţia lui
Dumnezeu).
Noul statut al disciplinei Religie în şcoala românească face necesa‑
ră implicarea mai mare a preoţilor din cadrul parohiilor în stabilirea
cadrului activităţii educative – de catehizare, realizarea condiţiilor şi
urmărirea feed‑back‑ului, astfel încât să poată fi Biserica un partener
pe măsură pentru Şcoală.
5. Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Româ‑

ne, cu ocazia Congresului Internațional de Teologie Educația religioasă a tinerilor în
contextul secularizării actuale (București, Palatul Patriarhiei, 3‑7 septembrie 2016)
http://basilica.ro/ accesat 10 septermbrie 2016.
6. Ghid catehetic pentru parohii, partea I (9‑10 ani) a vol. „Viaţa noastră cu
Dumnezeu“, trad. din engleză de Cristina Sturzu, Ed. Golia, Iaşi, 2006; partea a II-a
(11‑12 ani), 2008.
7. Pr. prof. univ. dr. Sebastian Şebu, prof. Monica Opriş, prof. Dorin Opriş, Meto-
dica predării religiei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000, p. 42‑43.
58
Specialiştii în pedagogie şi didactică8 sunt de acord cu ideea că

religia poate contribui la „dezvoltarea potenţialului interogativ şi
meditativ“ al tinerilor, la dezvoltarea spiritului de discriminare între
esenţial şi secundar.
În acelaşi timp, în Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bi-
sericii Ortodoxe Române9, catehizarea, ca un mijloc educaţional‑creştin
de maximă importanţă şi ca o îndatorire pastorală majoră, este pre‑
văzută în mod expres. Astfel, la art. 50, lit. „a“, referitor la atribuţiile
preotului paroh, citim: „Catehizează copiii, tinerii şi adulţii, conform în-
drumărilor Centrului Eparhial“. Iar la art. 52, alin. „3“ se prevede: „Pre-
oţii şi diaconii, personalul didactic din învăţământul teologic şi cel care
predă religia, studenţii în
teologie, precum şi dască-
lii (cateheţii) care au ab-
solvit Şcoala de cântăreţi
bisericeşti au îndatorirea
pastorală şi misionară de
a face catehizare în paro-
hiile la care slujesc sau în
care locuiesc, în acord cu
preotul paroh, conform
normelor stabilite de că- Fig. 1. Sfinţirea Aşezământului ‑ 8 septembrie
tre Sfântul Sinod şi centre- 2014 (http://ziarullumina.ro/)
le eparhiale“.
Plecând de la aceste idei şi convingeri, am fost preocupat de în‑
fiinţarea unui Centru socio‑educaţional pentru copiii parohiei noas‑
tre – „Naşterea Maicii Domnului“ din Brăila10, sfinţit în 7 septembrie
8. Monica Cuciureanu, Simona Velea (coord.), Educaţia moral‑religioasă în sis-

temul de educaţie din România, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Laboratorul Teoria
Educaţiei, Bucureşti, 2008, p. 5.
9. Aprobat de Sfântul Sinod în şedinţa sa de lucru din 17 februarie 2011, prin
hotărârea nr. 385/2011.
10. ��
Temelia acestui aşezământ a fost pusă în anul 2008, cu binecuvântarea şi
sprijinul Înaltpreasfinţitului Părinte Casian, iar construcţia s‑a realizat cu ajutorul
Primăriei Brăila şi al credincioşilor, urmând a funcţiona ca centru socio‑educaţional
pentru copiii parohiei.
59
2015 (fig. 1 şi 2), în ca‑

drul căruia, începând cu
15 septembrie 2014, se
desfăşoară un program
duhovnicesc social‑filan‑
tropic intitulat „Lăsaţi
copiii să vină la Mine“.
Grupul ţintă căruia i se
adresează programul
sunt 20 de copii – unii din
familii cu risc social, elevi Fig. 2. Sfinţirea aşezământului social nou
ai şcolilor de pe raza pa‑ construit în curtea bisericii, care a fost așezat
sub ocrotirea Sfinților Martiri Brâncoveni“,
rohiei, cu vârste cuprinse 8 septembrie 2014
între 11 şi 14 ani.
Cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Casian,
în cadrul programului au fost incluse diverse activităţi, copiii desfăşu‑
rând activităţi educative sub supravegherea unui profesor – asistent
social, angajat la centru şi absolvent al Facultăţii de Istorie, Filosofie şi
Teologie, specializarea Teologie ortodoxă‑asistenţă socială. Postul de
asistent social a fost creat tocmai cu scopul implementarii proiectelor
social‑filantropice şi misionare eparhiale, dar şi al efectuării anchete‑
lor necesare evaluării cazurilor sociale, fiind depistate cazuri de copii
ai căror părinţi au o situaţie financiară precară, copii care, deşi locuiesc
împreună cu un adult, acesta se afla în incapacitate psihică sau fizică
de a supraveghea un minor, copii lipsiţi de supraveghere şi suport din
partea familiei din motive obiective (fără părinţi, crescuţi de bunici, cu
părinţi bolnavi, părinţi plecaţi în străinătate la muncă), copii lipsiţi de
condiţiile necesare studiului individual acasă (de exemplu: 4 persoane
locuiesc într‑o singură cameră), dar care au rezultate foarte bune la
învăţătură şi un comportament exemplar.
În fapt, aceste situaţii sunt explicabile prin caracterul demografic,
profesional, ocupaţional, educaţional şi cultural al Cartierului Hipo‑
drom, în cadrul căruia a fost ridicată biserica „Naşterea Maicii Dom‑
nului“. Dacă primele blocuri se ridicau în zonă în anii ʼ60 ai secolului
trecut, iar majoritatea populaţiei era angajată în diversele unităţi in‑
dustriale ale oraşului, după 1990, închiderea pe rând a acestora a avut
60
drept consecinţe şomajul, scăderea nivelului de trai, emigrarea în alte

ţări ale Uniunii Europene, accentuată după anul 2007, şi repercusiu‑
nile amintite mai sus asupra mediului familial, cu efecte deosebit de
negative asupra copiilor în mod special.
Având în vedere contextul social menţionat, suntem convinşi că se
justifică necesitatea dezvoltării lucrării caritativ‑misionare şi filantro‑
pice în parohie, iar în plus, copiii primesc o masă caldă. Aşezământul
are o sală de mese şi o bucătărie la parter, iar la etaj, o sală de activităţi
duhovniceşti, culturale şi educative, o bibliotecă în care se află un nu‑
măr de câteva sute de volume, reviste şi alte publicaţii, diverse jocuri
de îndemânare practică, logică şi memorie, flipchart, DVD‑uri educati‑
onale, videoproiector, imprimantă, rechizite şcolare şi o pianină.
Astfel, prin proiectul educaţional propus a se derula începând cu
15 septembrie 2014, s‑a dorit continuarea investiţiei realizate pentru
crearea acestui Aşezământ, urmărindu‑se creşterea potenţialului de
integrare a copiilor în viaţa Bisericii şi, în general, în societate.
Este cunoscut faptul că, începând cu anul 2005, Biserica Ortodo‑
xă Română a intensificat activităţile educaţional‑catehetice cu copiii şi
tinerii, prin iniţierea de programe, proiecte şi concursuri locale, regi‑
onale sau naţionale. Unul dintre aceste programe, Hristos împărtăşit
copiilor11, a devenit, începând cu anul 2008, prin Hotărârea Sfântului
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Programul Naţional de Catehizare
a copiilor şi tinerilor.
La nivelul Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Programul catehetic „Hris-
tos împărtăşit copiilor“ a fost derulat în 374 parohii, cu 5.256 copii
11. „Hristos împărtăşit copiilor“ este un proiect lansat în U.S.A. (1996), apoi în
Albania, Armenia, Bosnia, Georgia, Egipt, Liban, Federaţia Rusă, Bielorusia, Polonia,
etc., iar începând cu 2006, şi în Patriarhia Română, cu scopul organizării la nivel
parohial a unor ore de cateheză pentru copii, diferite de orele de religie. Metode‑
le folosite sunt descoperirea, interacţiunea şi aplicaţia, iar lecţiile sunt concepute
într‑o manieră interactivă, care să asigure implicarea directă a copiilor, obiectivul
principal constituindu‑l aducerea Cuvântului lui Dumnezeu la nivel personal, asoci‑
at cu experienţele de viaţă personale ale copilului, extins apoi şi la nivelul familiei.
Pentru amănunte se pot vedea hotărârile Sfântului Sinod: 4682/2000, 4508/2005,
1924/2008 şi 5180/2008. Începând cu anul 2008, a devenit, prin Hotărârea Sfântu‑
lui Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Programul Național de Catehizare a copi-
ilor și tinerilor.
61
implicaţi în activităţile specifice: cateheze, concursuri, pelerinaje, ex‑

cursii, programe recreative, iar la concursul naţional de mini‑proiecte
cu caracter misionar‑filantropic „Mâini întinse spre lucrarea poruncilor
lui Dumnezeu“ au participat 1.966 de copii, din 101 parohii12.
Astfel, prima acţiune demarată la nivelul Centrului din cadrul pa‑
rohiei „Naşterea Maicii Domnului“ din Brăila a fost organizarea unor
întâlniri cu părinţii şi reprezentanţii legali ai copiilor din familii cu
risc social, pentru a le comunica un program de activităţi pe perioa‑
da vacanţei de vară, program ce s‑a derulat în cadrul aşezământului
social al parohiei. Programul a inclus întâlniri de trei ori pe săptămâ‑
nă – lunea, marţea şi sâmbăta – în spaţiul aşezământului social al pa‑
rohiei, în timpul cărora s‑a urmărit împletirea activităţii educaţionale
(supraveghere la efectuarea temelor pentru vacanţă, consolidarea cu‑
noştinţelor dobândite pe parcursul anului şcolar), cu cea religioasă,
prin implicarea tinerilor în programul catehetic „Hristos împărtăşit
copiilor“, includerea lor în corul înfiinţat sub îndrumarea cântăreţului
bisericesc, şi, mai cu seamă, participarea lor activă la Sfânta Liturghie.
În acest context, tipurile de activităţi desfăşurate în cadrul Aşeză‑
mântului, din cadrul Parohiei Naşterea Maicii Domnului, sunt:
a. activităţi educative, realizate de învăţători şi profesori volun‑
tari, sub coordonarea asistentului social, acestea constând în:
– supraveghere la efectuarea temelor pentru a doua zi şi a celor
suplimentare;
– facilitarea relaţiilor interpersonale dintre copii;
– formarea şi lărgirea orizontului de cunoaştere;
– consolidarea cunoştintelor acumulate la orele de curs;
– vizionare de materiale cu caracter educativ;
– meditaţii şi consultaţii la: matematică, limba română, limba
engleză, istorie, geografie etc.
b. activităţi social‑filantropice:
Implicarea în diferite programe de asistenţă socială şi religioasă,
dar şi continuarea proiectului derulat cu prilejul Anului omagial eu‑
12. De la tineri adunate şi iaraşi la tineri date, în Hristos în căutarea tânărului

şi tânărul în căutarea lui Hristos, apărută cu binecuvântarea ÎPS dr. Casian Crăciun,
Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2016, p. 10.
62
haristic: ,,Sfânta Euharistie, lumina vieţii creştine“, prin intermediul

căruia s‑a urmărit creşterea gradului de socializare intergeneraţională
prin implicarea vârstnicilor şi a tinerilor în activităţi comune de pe‑
trecere a timpului liber, dar şi conştientizarea copiilor şi adolescenţi‑
lor privind necesitatea implicării în ajutorarea persoanelor vârstnice.
Astfel, copiii au mers cu daruri la spitale, azile şi penitenciar cu prile‑
jul sărbătorii de hram, dar şi în preajma marilor sărbători creştine de
peste an.
c. activităţi ludice de timp liber:
Activităţile ludice reprezintă un element de sprijin în educaţie,
multe deprinderi şi cunoştinţe fiind dobândite prin joc. Acestea se
desfăşoară individual sau în grup, utilizând dotările din sala special
amenajată a Aşezământului (jucării, jocuri educative, masă de tenis).
d. alte activităţi:
– ��
pelerinaje��
,��
vizite la muzee, excursii tematice ��
care se vor des‑
făşura la intervale regulate de timp, în parteneriat cu alte organizaţii,
instituţii sau specialişti;
– ��
ateliere de: artă
��
plastică, desen, pictură, tricotat, brodat, cur‑
suri de pian, curs de şah etc.;
– conferinţe, seminarii, spectacole de teatru, concursuri de poe‑
zie şi proză, întâlniri şi dialog cu personalităţi ale oraşului Brăila şi ale
culturii române.
Devenit program permanent desfăşurat în cadrul Aşezământului,
pentru rezultatele obţinute în derularea lui, parohia „Naşterea Maicii
Domnului“ din Protoieria Brăila a obţinut��
premiul I conferit de Arhie‑
piscopia Dunării de Jos la Concursului Naţional „Sfânta Euharistie –
Lumina vieţii creştine“. Acest concurs s‑a înscris în seria manifestă‑
rilor organizate în „Anul omagial euharistic (al Sfintei Spovedanii şi al
Sfintei Împărtăşanii)“ şi „Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brânco-
veni“ în Patriarhia Română şi s‑a adresat copiilor, preoţilor şi profeso‑
rilor de religie implicaţi în Programul catehetic „Hristos împărtăşit
copiilor“.
De altfel, cateheza, ca acțiune de informare şi formare realizată
în spațiul eclezial, realizată de către personalul de cult sau adiacent
acestuia (preotul, teologul laic etc.), vizează mai cu seamă atitudinile,
credințele, conduitele dezirabile cerute de comandamentele religiei.
63
Din perspectivă procedurală, e mult mai greu să se facă cateheză în

Biserică decât educație religioasă în școală13, pornind de la progra‑
me, conţinuturi, obiective, strategii didactice şi evaluări ce oferă fe‑
ed‑back‑uri prezente în educaţia prin şcoală. De aceea, poate, nu tre‑
buie gândită activitatea de catehizare ca un substitut la educația de
acest tip din școală, chiar dacă preotul are clar competențe didactice,
necesare în alcătuirea predicilor.
Un punct câştigat de educaţia religioasă la nivel de parohie îl re‑
prezintă, fără îndoială, o gamă largă de activităţi extraşcolare cum ar fi
pelerinajele, acţiuni caritabile, procesiunile, serile duhovniceşti şi alte
activităţi ce au ca scop aplicarea practică a învăţăturilor creştine şi, în
acelaşi timp, creşterea gradului de atractivitate pentru tineri a acti‑
vităţilor respective. Dovadă, succesul de care s‑a bucurat. „Întâlnirea
Internaţională a Tineretului Ortodox“, un eveniment cu participare na‑
ţională şi internaţională, organizat cu binecuvântarea Preafericitului
Părinte Patriarh Daniel, de Arhiepiscopia Bucureştilor, împreună cu
Patriarhia Română, în luna septembrie a acestui an. Tema întâlnirii a
fost „Iisus Hristos – bucuria vieţii“, iar desfășurarea manifestării s‑a
dorit a fi „un cadru prielnic pentru dialog, pentru cunoașterea celuilalt
și pentru a sărbători bucuria întâlnirii cu Hristos“, cu sprijinul generos
al eparhiilor din ţară şi al parohiilor.
Pentru anul 2016, de exemplu, plecând de la temele Planului cadru
al Sfântului Sinod pentru anul 2016 – am propus câteva activităţi pe
teme mari și subteme, după cum urmează:
1. Formarea spirituală a tinerilor în contextul însușirii valorilor
spiritualității creștin‑ortodoxe.
2. Educaţia creştină a tinerilor pentru misiune.
3. Cultivarea iubirii, a prieteniei şi a respectului faţă de aproapele,
precum şi ajutorarea oamenilor nevoiaşi.
4. Sfântul Ierarh Antim Ivireanul – moștenirea culturală și spiritu‑
ală.
În concluzie, suntem de părere că într‑o societate tulburată de
nenumărate provocări care aduc atingere demnităţii umane şi pun
13. C. Cucoş, Formarea religioasă din școală și din biserică, în „Lumina Educației“,
supliment lunar al „Ziarului Lumina“, nr. 1, februarie, 2015.
64
sub semnul întrebării viitorul omenirii (migraţia, sărăcia, divorţurile,

secularizarea, egoismul şi necredinţa)14, rolul Bisericii, al parohiilor
şi al preoților slujitori creşte, dar și responsabilitatea pe care aceştia
o au pentru a urma îndemnul Sfântului Ioan Gură de Aur către pă‑
rinţi: „Învaţă‑ţi copilul să nu pună preţ nici pe bani, nici pe slava ome-
nească, nici numai pe viaţa de aici. Dacă va avea astfel de gânduri, va fi
un înţelept“15.
14. ÎPS
��
Casian în Pastorala 24 din decembrie 2014.
15. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre slava deşartă şi despre creşterea copiilor,
Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001, p. 427.
65
Prof. Vasilica Vargă,

Liceul Teoretic „Nicolae Iorga“, Brăila
LECŢIILE INTERDISCIPLINARE:
PSIHOLOGIE – RELIGIE,
PSIHOLOGIE – LITERATURA ROMÂNĂ
Abstract: “God sends people end owed with everything they need to face the tasks
of life on the ground!’’
During life all study disciplines contributes to formation and development of a
harmonious life but also, the humanists have an essential role.
Religion proposes to study commonc hapters such as Psychology, Literature and
Sociology and offers behaviour patterns by presenting the life of Saints or characters
in recommended novels.
Keywords: interdisciplinary education, behaviour patterns.
Educaţia a apărut odată cu societatea şi se perpetuează în acelaşi

ritm cu aceasta. Din perspectiva sistemului de educaţie, în şcoli se
transmit informaţii conform unor planuri cadru de învăţământ pentru
fiecare nivel şi discipină de studiu.
Între disciplinele de studiu componente ale aceleiaşi arii curricu‑
lare există numeroase interrelaţii, aşa cum este cazul psihologiei şi a
religiei precum şi între discipline din arii curriculare învecinate în si‑
tuaţia psihologiei cu literatura.
În programa pentru disciplina psihologie care se predă la clasele
a X‑a, sunt prevăzute competenţe generale precum:
• Utilizarea conceptelor specifice ştiinţelor sociale pentru or‑
ganizarea demersurilor de cunoaştere şi explicare a unor fapte, eveni‑
mente, procese din viaţa reală.
• Aplicarea cunoştinţelor specifice ştiinţelor sociale în rezolva‑
rea unor situaţii – problemă, precum şi în analizarea posibilităţilor
personale de dezvoltare.
66
• Cooperarea cu ceilalţi în rezolvarea unor probleme teoretice

şi practice, în cadrul diferitelor grupuri.
• Manifestarea unui comportament social activ şi responsabil,
adecvat unei lumi în schimbare.
• Participarea la luarea deciziilor şi la rezolvarea problemelor
comunităţii.
Dacă le comparăm cu competenţele cuprinse în programa pentru
disciplina religie, respectiv:
• Definirea specificului propriei credinţe, în raport cu alte cre‑
dinţe şi convingeri.
• Utilizarea adecvată a conceptelor specifice religiei, în diferite
contexte de comunicare.
• Integrarea valorilor şi a cunoştinţelor religioase în structura
propriilor atitudini şi comportamente.
• Aplicarea învăţăturii de credinţă în viaţa personală şi a comu‑
nităţii.
• Corelarea cunoştinţelor religioase cu cele dobândite la alte
discipline de învăţământ – vom observa multe puncte comune.
Ambele discipline cultivă respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi, o
atitudine pozitivă faţă de societate şi faţă de acumularea de cunoştinte
şi valori sociale.
Studierea disciplinei „Psihologie“ în liceu, alături de studiul celor‑
lalte ştiinţe sociale îşi propune formarea şi dezvoltarea personalităţii
independente şi creative precum si dezvoltarea liberă şi armonioasă
a persoanei. Pentru ca un tânăr să răspundă adecvat unor realităţi în
schimbare, el trebuie să dispună nu doar de o solidă pregătire pro‑
fesională, ci şi de competenţele proprii gândirii critice, de capacita‑
tea de inserţie socială activă, precum şi de un set de atitudini şi valori
personale; să‑şi dezvolte motivaţia şi disponibilitatea de a reacţiona
pozitiv la schimbare / adaptare la situaţii complexe. În aceste condiţii,
cunoaşterea de sine şi a celorlalţi devine esenţială. Cu cât o persoană
asimilează mai multe informaţii şi‑şi modelează şi comportamentul,
cu atât şansele de a se integra în grupuri / societate, cresc.
Persoanele care integrează valoarile şi cunoştinţele religioase,
respectiv��
: onestitate, bună cuviinţă, şi au cunoştinţe şi despre evo‑
luţia personalităţii şi posibiliţile de modelare, deţin deja cheia către
evoluţie spirituală şi socială.
67
Un aspect important în care psihologia se intersectează cu religia

este modelarea voinţei. Dacă psihologia ca disciplină descrie tipurile şi
mecanismele formării voinţei, religia prin posturile din timpul anului,
pune voinţa în acţiune. Postul este un extraordinar exerciţiu de voinţă.
Răbdarea şi toleranţa pentru semeni vine din voinţa de a ne integra şi
de a‑i integra şi pe alţii.
Echilibrul personal se răsfrânge în relaţiile cu cei din jur şi în efi‑
cienţa cu care persoana rezolvă situaţiile cu care se confruntă, ori
în atingerea performanţelor în profesia aleasă. Unele profesii solici‑
tă competenţe relaţionale la un nivel înalt. Preotul şi psihologul sunt
persoane resursă care‑i susţin pe cei aflaţi în dificultate, parţial sfătu‑
itori.
De‑a lungul vieţii, oamenii trec prin diverse evenimente care‑i
marchează sau care le cultivă frici; între tehnicile de prevenire / vin‑
decare a fricii se regăseşte rugăciunea.
Aceasta se bazează pe cuvinte, cuvintele au rol vindecător, se spu‑
ne că poţi bate pe cineva mai rău cu cuvinte decât cu palma, dar şi că
acestea pot vindeca răni.
În terapie de obicei noi spunem oamenilor că „Dumnezeu ne tri‑
mite pe pământ echipaţi cu tot ceea ce ne trebuie pentru a face faţă
evenimentelor vieţii”.
La echiparea de mai târziu contribuie şi şcoala prin educaţia şi in‑
strucţia oferită.
Rugăciunea presupune: întoarcere către sine, introspecţie, legătu‑
ra cu divinitatea, cu sinele superior. Multe terapii fac apel la rugăcine
pentru vindecare‑echilibrare.
Rugăciunea este algoritm şi comută mintea de la emoţiile negative
la cele pozitive. De aceea terapia ruptă de întoarcerea către sine nu
este eficientă.
Vieţile sfinţilor pot fi luate drept modele de comportament altruist:
• Maica Domnului nostru este primul model de mamă, răbdare,
sacrificiu.
• Sfântul Gherasim de Kefalonia, este protectorul celor dezechi‑
libraţi psihic, ceea ce ne conduce la ideea că religia a fost permanent
preocupată de recuperarea – echilibrarea oamenilor şi depăşirea gre‑
utăţilor cu care se confruntă aceştia.
68
• Sfântul Mina, este protectorul celor păgubiţi; oamenii zilelor

noastre sunt din ce în ce mai preocupaţi de bunăstare şi de recupera‑
rea a ceea ce consideră că este de drept al lor.
• Sfântul Vasile, este vindecător neiteresat de înavuţire.
În perioada de educare copiii au nevoie de modele pozitive pe care
le pot găsi în: familie, în jur, în literatură, în practicile religioase.
Dacă copilul nu are aplecare spre religie, dar studiază literatură şi
aceasta abundă de modele sau contramodele, are nevoie de îndrumare
pentru a înţelege şi a alege ceea ce consideră fiecare că‑i este potrivit
la momentul la care se află.
Studiul operelor literare modelează, şlefuieşte şi dă sens formării
personalităţii umane.
Operele: „Ion“, „Moromeţii“, „Enigma Otiliei“, „Moara cu noroc“ prin
personaje şi caracteristicile lor, precum:
• Ion – oferă elevilor imaginea lăcomiei şi a alegerilor funcţie
de aceasta
• Moromete – este imaginea ţăranului filozof
• Otilia – este adolescenta nehotărâtă, alunecoasă, boemă, ta‑
lentată
• Tatăl Otiliei – este moşneagul zgârcit care preferă să adune
din obişnuinţa de a aduna, fără ca acţiunile lui să mai aibă sens.
Caracterele lor pozitive sau negative oferă modele sau contra‑
modele, iar ajutorul profesorului pentru o decodificare corectă este
esenţial.
Între disciplina Religie şi Sociologie există interrelaţii multiple de‑
oarece au în comun capitolele Religia si Familia.
Aşadar, studiul disciplinelor sociale şi interdisciplinaritatea con‑
tribuie activ la formarea şi dezvoltarea personalităţii şi trebuie acor‑
dată atenţie sporită tuturor orelor / disciplinelor predate pentru ca
mai târziu investiţia în cea mai importantă resursă „copiii de azi, oa‑
menii de mâine“ să ne răsplătească cu tot ce e mai bun şi aşteptăm în
mod legitim de la ei.
Bibliografie selectivă
Dreikurs, Rudolf, Principii adleriene de creştere a copilului, Ed. IPPA (Institutul
de Psihologie și Psihoterapie Adleriană)
www. edu.roPlanuri cadru de invatamant pentru liceu
69
Pr. lect. univ. dr. Ovidiu Soare,

Facultatea de Istorie, Filosofie și Teologie,
Universitatea „Dunărea de Jos“ din Galați
Aspecte concrete
privind parteneriatul Biserică‑Școală
în Inspectoratul Școlar Județean Brăila
Abstract: The Church‑School Partnership has the aim to support and improve the
Religion course, as well as the development of common extracurricular activities. The
protocols made between the Church and the School specifically aid at spiritual, moral,
and cultural development, as well as responsibility and exigency according to Christian
values, through concrete actions. The need for this kind of partnerships between the
institutions that govern the education of young generations in our country is a natural
thing, present in Europe. Furthermore, the partnerships complement the educational
activities by mutually sharing each other’s educational experiences present in various
cultural, educational, and spiritual institutions. Moreover, the Romanian Orthodox
Church has the opportunity to be present in the scholastic environment with everything
it stands for: tradition, identity, spirituality, and culture. The Church’s presence at school
is welcome as well amid the emphasis on the secularising attitudes in the Romanian
social enviroment.
Keywords: Partnership, Church, School, Religion course, extracurricular activities,
spiritual growth, Christian values, tradition, identity, spirituality, culture, education.
Parteneriatul Biserică-Școală are ca obiectiv susținerea și îm

bunătățirea orei de Religie, precum și desfășurarea de activități
extrașcolare și extracurriculare comune. Nevoia acestui parteneriat a
apărut ca o prelungire firească a Protocolului care privește predarea
disciplinei religie – cultul ortodox în învățământul preuniversitar și la
organizarea învățământului teologic ortodox preuniversitar și universi-
tar, protocol care s‑a încheiat pe data de 29‑30 mai 2014 între Minis‑
terul Educației Naționale, Patriarhia Română și Secretariatul de Stat
pentru Culte.
70
Preambulul acestui protocol menționează faptul că „educația reli-

gioasă realizată în școală promovează în mod explicit dezvoltarea spiri-
tuală, morală, culturală a elevului, pregătindu‑l pentru responsabilități
și exigențe ale vieții de adult, potrivit valorilor creștine“1. Prezența
educației religioase în școli, sprijinită de către Biserica Ortodoxă
Română este în concordanță cu „demersurile Ministerului Educației
Naționale în ceea ce privește creșterea calității învățământului româ-
nesc, promovarea competenței și a competitivității pe plan național și
internațional ale acestuia“2.
Față de protocolul încheiat între Patriarhia Română și Ministerul
Educației Naționale, protocoalele încheiate între Biserică și Școală vin
să dezvolte, ceea ce înseamnă dezvoltare spirituală, morală și cultura‑
lă, responsabilitate și exigență potrivit valorilor creștine, prin acțiuni
concrete, după cum urmează:
Parohia se obligă: să prevadă în bugetul anual, o sumă, pentru
susținerea activităților prezente în protocol; să sprijine copiii proveniți
din familiile defavorizate; să se implice în prevenirea abandonului
școlar; să ofere premii elevilor merituoși; să sprijine desfășurarea orei
de Religie prin achiziționarea de material didactic; să se implice în or‑
ganizarea de excursii și pelerinaje; să coopereze cu cadrele didactice
pentru a lucra voluntar în programele de pregătire suplimentară a ele‑
vilor; să deruleze activități de voluntariat la care se pot implica și elevi
din cadrul Școlii.
Atribuțiile Școlii care privesc acest parteneriat sunt cele care iden‑
tifică, comunică, facilitează și promovează activitățile parohiei prezen‑
te în Protocolul de cooperare.
Implicarea Bisericii în actul educațional, prin încheierea de parte‑
neriate cu unitățile de învățământ preuniversitar, din cadrul sistemu‑
lui de învățământ din România se regăsește în Regulamentul – cadru
de organizare și funcționare a unităților de învățământ preuniversitar,
unde la Titlul IX, Capitolul VII, Școala și comunitatea. Parteneriate/Pro-
1. Protocol cu privire la predarea disciplinei religie – cultul ortodox în învățământul

preuniversitar și la organizarea învățământului teologic ortodox preuniversitar și uni-
versitar, încheiat între Ministerul Educației Naționale, Patriarhia Română și Secreta‑
riatul de Stat pentru Culte, București, 29‑30 mai 2014, p. 1.
2. Ibidem.
71
tocoale între unitățile de învățământ și alți parteneri educaționali, art.

189‑195, se menționează faptul că „unitățile de învățământ pot realiza
parteneriate cu asociații, fundații, instituții de educație și cultură, or-
ganisme economice și organizații guvernamentale și nonguvernamen-
tale sau alte tipuri de organizații, în interesul beneficiarilor direcți ai
educației“3.
În desfășurarea acestor parteneriate se regăsesc programele cadru
inițiate de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel și aprobate de Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, pentru fiecare an omagial în par‑
te. Anul 2016 a fost desemnat „Anul omagial al educației religioase al
tineretului ortodox și Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir An-
tim Ivireanul și al tipografilor bisericești, în Patriarhia Română“.
O activitate culturală, care a marcat Anul omagial 2016, s‑a
desfășurat la Colegiului Naţional „Ana Aslan“, din municipiul Brăila,
unde compania teatrală Civic Art din București a pus în scenă, în data
de 23 septembrie 2016, cu binecuvântarea şi în prezenţa Înaltprea‑
sfinţitului Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, spectacolul
Calea Adevărului, evocând viața, opera și martiriul Sfântului Antim Ivi‑
reanul. La acest spectacol au fost prezenți elevi și cadre didactice din
școlile brăilene.
Necesitatea acestor parteneriate între instituțiile care guvernează
educația tinerei generații, în țara noastră, este un lucru firesc, prezent
în spațiul european, și vine ca o completare a actului educațional prin
împărtășirea reciprocă e experiențelor educaționale prezente în dife‑
ritele instituții cu caracter cultural, educațional și spiritual.
Mai mult decât atât, Biserica Ortodoxă Română are oportunitatea
de a fi prezentă în spațiul Școlii cu tot ceea ce reprezintă ea: tradiție,
identitate, spiritualitate, cultură. Prezența Bisericii în Școală este bine
venită și pe fondul accentuării atitudinilor secularizante din spațiul
social românesc.
Prezența orei de Religie în Școală responsabilizează, iar această
responsabilizare se definește prin înțelegerea și aplicarea protocoale‑
lor, în conformitate cu timpul și spațiul social în care noi trăim.
3. Regulamentul – cadru de organizare și funcționare a unităților de învățământ

preuniversitar, în „Monitorul Oficial“, București, 2016, p. 89.
72
Parteneriatul trebuie văzut ca unul între generații. Pe de o par‑

te, o generație tânără, în formare, care caută răspunsuri la întrebări, o
generație în curs de maturizare, reprezentată prin elevi, iar pe de altă
parte, o generație matură, formată din părinți, profesori, credincioși și
slujitori ai Bisericii, care trebuie să construiască un dialog cu generația
tânără. Acest dialog trebuie să fie unul permanent, din care să nu lipseas‑
că familia elevului, familie care astăzi, în România, trece printr‑o mare
criză, familie care trebuie să fie prezentă atât în Școală cât și în Biserică.
Pentru ca acest dialog să fie real, elevii doresc să fie ascultați. În
acest sens amintim concursul cu tema: „Ce așteaptă tinerii de la Bise-
rică? Ce așteaptă Biserica de la tineri?“, care s‑a desfășurat în unitățile
școlare din municipiul Brăila, cu prilejul sărbătorilor închinate Sfântu‑
lui Ierarh Nicolae, în perioada 22 noiembrie – 5 decembrie 2016. Răs‑
punsurile elevilor în legătură cu relația Școală‑Biserică au fost sincere,
directe și inedite.
Iată ce mărturisește o elevă, Andreea Petrea din clasa a XII‑a, de la
Liceul de Artă „Hariclea Darclée“, Brăila: „În primul rând, tinerii așteaptă
să fie înțeleși, să fie ascultați de oamenii din Biserică. Aceștia ori de câte
ori au o problemă, ea putând fi și spirituală, simt nevoia să se descar-
ce în fața unui om, în fața preotului… De asemenea, așteaptă și sfaturi
morale, vorbe care să‑i liniștească spiritual și să îi ajute să depășească
respectiva greutate, problemă pe care au întâmpinat‑o. Confesându‑se,
tânărul se va simți eliberat, iar la auzirea vorbelor bune spuse de preot
își va găsi liniștea spirituală…
Pe de altă parte, Biserica are și ea așteptări mari de la tineri. Dorește
ca ei să fie înțelepți, să‑și trăiască viața în armonie stabilindu‑și un țel
pentru care să lupte“.
Alături de aceasta, tânărul Cătălin Aurelian Coman vede în Biserică
un factor educativ și constructiv pentru dezvoltarea personalității: „În
primul rând, în viziunea tinerilor, Biserica ar trebui să se contureze ca
un izvor de cunoștințe care ar putea șlefui personalitatea lor. Un tânăr
care este dornic de a învăța toate îndrumările pe care le oferă Biserica,
se va evidenția față de ceilalți, dobândind o mentalitate pozitivă.
În al doilea rând, nu numai tinerii au așteptări de la Biserică, ci și
ea însăși așteaptă din partea tinerilor cele mai bune rezultate obținute
prin ceea ce i-a învățat“.
73
Unele răspunsuri, din partea tinerilor, scot în evidență faptul că

aceștia sunt prezenți în spațiul Bisericii, de unde nu lipsește familia sa:
„Biserica reprezintă al doilea pilon în formarea tinerilor. Este odihnitor
și plin de speranță pentru un elev să vadă că în biserica unde merge cu
părinții sunt și alți tineri, de vârste apropiate, care au aceleași principii
de viață ca ale lui…
Tinerii în permanență au așteptat de la Biserică înțelegere, susținere
și apropiere sentimentală“ (Robertina Călin, clasa a XII‑a, Liceul de Artă
„Hariclea Darclée“, Brăila)
În completarea celor spuse de Robertina, Alina Burada, clasa a
XII‑a, Liceul de Artă „Hariclea Darclée“, Brăila, susține următoarele: „Din
punctul meu de vedere, în contemporaneitate tinerii credincioși așteaptă
ca dar din partea Bisericii pe lângă înțelegere, educație și iertare“.
Aspectele concrete ale parteneriatului Biserică‑Școală nu vizează
numai cifre, date și grafice, ci și atitudini, stări sufletești, preferințe,
mărturisiri. Pe acestea le culegem din discuțiile concrete pe care le
avem cu preoții din parohie și cu elevii din unitățile școlare, le culegem
prin prezența noastră la ora de Religie.
Din ele aflăm că elevii au o mare sensibilitate față de Biserică, față
de Sfintele Taine, față de părintele din parohie și față de profesorul de
Religie. Sunt prezente astfel conexiuni, care în timp se consolidează și
de multe ori acestea trec dincolo de cuvinte.
Față de timpul copilăriei mele, astăzi, dacă avem răbdare, putem
observa că trăim momente negândite cu câteva decenii în urmă. Tine‑
rii sunt lângă noi, ne ascultă, ne urmează, ne iubesc, dar sunt și veri‑
tabili critici privind comportamentul nostru. Tinerii de lângă noi sunt
îngăduitori și așteaptă un dialog sincer. Zâmbetul elevului, al profeso‑
rului de Religie și nu numai, ci și al celorlalți profesori și al preotului
este prezent deopotrivă în Școală și în Biserică.
Comportamentul elevului este unul în formare, gândurile, opiniile
sau atitudinile se pot schimba de la o zi la alta. Un chestionar adminis‑
trat unui grup de elevi poate avea răspunsuri diferite de la o săptămâ‑
nă la alta, unele dintre ele chiar opuse.
Acest lucru ne poate determina să gândim că pentru studiul com‑
portamentului tinerilor nu ar fi de folos o asemenea investigație, deoa‑
rece ea nu este stabilă. Cu toate acestea ele trebuie făcute pentru că, în
74
definitiv, ele reflectă un anumit comportament dinamic, comportament

care ne ajută să înțelegem devenirea sau formarea lor spirituală.
Fiecare gând al lor, prezent în răspunsurile date reflectă evoluția
lor. Ne fac pe noi să înțelegem mai bine acest proces de maturizare a
tinerilor, care se poate întinde pe o perioadă mai mare sau mai mică
de timp, cauzele fiind multiple, de la cele biologice la cele spiritual –
culturale sau de mediu, în care ei viețuiesc.
Nu este ușor să administrezi chestionare unor elevi, mai ales pen‑
tru cei din clasele terminale de liceu, care sunt plini de energie, ținând
cont de faptul că răspunsurile lor sunt pline de emotivitate. Nu este
ușor să vorbești, ca elev, despre Școala, Biserica sau Familia ta, mai
ales dacă aceste vorbe trebuie fixate în scris. Sunt răspunsuri care des‑
fac sufletul tânărului.
Aceste parteneriate între Școală și Biserică trebuie să aducă
speranță și tămăduire. Atitudinea profesorului de Religie trebuie să
fie una sinceră și dăruitoare.
Tinerii doresc să fie educați, însă zidul între elev și profesor se ri‑
dică atunci când elevii simt o anumită falsitate în discursul nostru și
acest zid cu greu mai poate fi sfărâmat.
Nu sunt adeptul unor diferențe existențiale între generații. Comu‑
nicarea dintre profesor și elev dacă se construiește firesc și cu sinceri‑
tate, asigură succesul pedagogic garantat al orei de Religie.
Date statistice
privind parteneriatele Biserică – Școală
Câteva date statistice, cu referire la parteneriatele Biserică –
Școală, pot fi lămuritoare pentru importanța pe care o au acestea în
procesul educațional.
Numărul elevilor din unitățile școlare, pe nivel de studii, urban/
rural, este prezent în tabelul următor4.
4. Datele statistice privesc anul calendaristic 2016.
75
Licee și Școli Gimnaziale

Număr elevi
județul Brăila
Învățământ primar RURAL 5814
Învățământ gimnazial RURAL 5093
Învățământ primar URBAN 7455
Învățământ gimnazial URBAN 6113
Învățământ liceal 8693
Învățământ sportiv și de artă integrat 1590
Învățământ special 317
Urban 24168
Rural 10907
Total 35075
La nivelul județului Brăila, sunt încheiate 155 de parteneriate

Biserică‑Școală, parteneriate care privesc 35.075 elevi (33 parteneri‑
ate în mediul urban – 24.168 elevi și 122 parteneriate în mediul rural
– 10.907 elevi). La nivelul celor trei protopopiate situația este prezen‑
tată în tabelul de mai jos.
NUMĂRUL PARTENERIATELOR BISERICĂ – ȘCOALĂ
LA NIVELUL JUDEȚULUI BRĂILA
Parteneriate Parteneriate în
Protopopiatul
în mediu urban mediu rural
Brăila 28 33
Făurei 3 47
Însurăţei 2 42
Total 33 122
Fișe de lucru, pentru clasa pregătitoare,

la disciplina Religie
Fișele de lucru pentru clasa pregătitoare sunt primele manuale de
Religie cu care se întâlnește viitorul elev. Ele îl familiarizează pe elevul
de la clasa pregătitoare cu învățătura Bisericii. Lecțiile acoperă, parţial
principalele precepte şi învăţături pe care Biserica le propovăduiește.
76
Sunt noțiuni folositoare și pentru părinții elevilor. Toate acestea au de‑

terminat Centrul Eparhial, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Pă‑
rinte Arhiepiscop Casian al Dunării de Jos, ca aceste fișe să fie distribu‑
ite gratuit, pentru susținerea orei de Religie, începând cu anul școlar
2015‑2016.
Pentru anul școlar 2016‑2017 au fost distribuite în unitățile
școlare, din județul Brăila, un număr de 2905.
DISTRIBUIREA FIȘELOR DE LUCRU,
PENTRU CLASA PREGĂTITOARE,
LA DISCIPLINA RELIGIE, LA NIVELUL JUDEȚULUI BRĂILA
Protopopiatul Nr. bucăţi Valoare/Lei
Brăila 1778 6.223
Făurei 561 1.963
Însurăţei 566 1.981
Total 2905 10.167
Pentru a vedea impactul Fișelor de lucru, pentru disciplina Re‑

ligie, la clasa pregătitoare, observăm că cele 2.905 fișe, desemnează
același număr de elevi, ceea ce reprezintă o pondere de 8,28% din to‑
talul elevilor din județul Brăila.
Prezentăm în tabelul de mai jos sumele alocate, la nivelul ce‑
lor trei protopopiate, din județul Brăila, în cadrul parteneriatului
Biserică‑Școală:
SUMELE ALOCATE ÎN CADRUL PARTENERIATELOR
BISERICĂ‑ȘCOALĂ, PE ANUL 2016, PE PROTOIERII,
LA NIVELUL JUDEȚULUI BRĂILA
Protoieria Numărul de elevi Suma alocată/Lei
Brăila 4.549 69.423
Însurăţei 2.518 36.906
Făurei 1.552 20.779
Total 8.619 127.108
Dintr‑un total de elevi la nivelul județului Brăila de 35.075,

un număr de 8.619 elevi au beneficiat, în cadrul parteneriatului
77
Biserică‑Școală, de ajutorul financiar al parohiilor, ceea ce reprezintă

o pondere de 24,57% din totalul elevilor din județul Brăila.
Pelerinaje și activități extrașcolare

Programul cultural‑educaţional care marchează prima duminică
din Postul Mare, „Duminica Ortodoxiei“ şi Programul duhovnicesc al
Postului Mare au fost prezente în şcolile din municipiul și județul Bră‑
ila. Duminica Ortodoxiei a fost un prilej pentru elevii din şcolile bră‑
ilene, coordonaţi de profesorii de Religie şi de Desen să redescopere
cultura şi icoana bizantină.
În baza parteneriatelor educaţionale încheiate între parohii şi
şcoli, pe întreaga perioadă a Postului Mare, elevii au participat, la bi‑
sericile parohiale, la programul liturgic specific, ce cuprinde Canonul
Sfântului Andrei Criteanul (14‑17 martie, 13 aprilie) şi Deniile (24‑29
aprilie), dar şi pentru a primi, după rânduiala creştină, Sfânta Taină a
Spovedaniei şi Sfânta Taină a Împărtăşaniei.
În baza Protocoalelor de colaborare dintre parohii şi şcoli, preo‑
ţii au fost prezenţi în cadrul şcolilor prin conferinţe, convorbiri du‑
hovniceşti sau mese rotunde. În Postul Mare s‑au organizat conferinţe
duhovniceşti în care au fost scoase în evidenţă importanţa Postului,
Spovedaniei şi Împărtăşaniei.
În săptămânile premergătoare sărbătorii Sfântului Ierarh Nicolae,
ocrotitorul spiritual al municipiului Brăila, în cadrul slujbelor de du‑
minică, au fost susținute cateheze cu o tematică specifică:
– Comunicare: tinerii creștini în dialog. Mărturisirea drep
tei‑credințe, în actualitate;
– Rugăciunea în comuniune;
– Înțelesurile spirituale ale pelerinajului;
– Călători pe cărările sfinților – pelerinajul cu moaștele Sfântu‑
lui Apostol Andrei și ale Sfintei Mucenițe Filofteia, la Galați;
– Cooperare: Hristos este bucuria vieții noastre!;
– Împreună‑lucrare. „Iubește‑ți aproapele!“ – împlinirea porun‑
cii evanghelice, prin voluntariat creștin.
78
Concursul naţional de creaţie

„Biserica şi Școala din sufletul meu“
Concursul naţional de creaţie „Biserica şi Școala din sufletul meu“
a fost organizat cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ro‑
mâne (Temei nr. 8319 /03.11.2015), de către Sectorul teologic‑educa‑
ţional al Patriarhiei Române în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Na‑
ţionale, cu prilejul Anului omagial al educaţiei religioase a tineretului
creştin ortodox şi Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim
Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti la împlinirea a 300 de ani de la
moartea sa martirică (1716‑2016).
În perioada ianuarie – martie 2016 s‑a desfăşurat etapa la nivel
de parohie a Concursului naţional de creaţie, la finalul căreia au fost
evaluate şi premiate cele mai bune 3 proiecte la nivel de protopopiat
(1-10 aprilie 2016)
Evaluarea la nivelul eparhiei s‑a desfăşurat pe data de 5 mai 2016,
în cadrul căreia au fost stabiliţi câştigătorii etapei eparhiale a concur‑
sului.
Premierea elevilor etapei eparhiale s‑a desfăşurat pe data de
19.05.2016, la Muzeul Istoriei, Culturii şi Spiritualităţii Creştine de la
Dunărea de Jos din Galaţi, în prezenţa Înaltpreasfinţitului Părinte Ar‑
hiepiscop Dr. Casian Crăciun al Arhiepiscopiei Dunării de Jos.
Elevii premiaţi la Concursului Naţional de proiecte duhovniceşti
„Biserica şi Școala din sufletul meu“ – etapa eparhială: Maria Androno‑
iu, Liceul de Artă „Hariclea Darclée“, clasa a VI‑a; Andrei Cârlan, Liceul
Pedagogic „D. P. Perpessicius“, clasa a VII‑a; Teodora Caragață, Cole‑
giul Național „Ana Aslan“, clasa a IX‑a; Maria Cabăț, Școala Gimnazială
„Fănuș Neagu“ – Brăila, clasa a VI-a.
Pelerinajul de Florii – ediția a VII‑a

În cadrul „Anului omagial al educației religioase a tineretului or-
todox“ conform tradiției păstrate în Biserica Ortodoxă Română, cu
binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel și sub directa
îndrumare a Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Casian al Dunării
de Jos, în cadrul Arhiepiscopiei Dunării de Jos, a fost organizată ediția
a VII‑a a Pelerinajului de Florii.
79
Pelerinajul s‑a desfășurat sâmbătă 23 aprilie 2016, începând cu

ora 16:00. În prezența ÎPS Chiriarh, pelerinii, profesorii de Religie, ele‑
vii și părinții acestora au pornit în procesiune de la biserica „Cuvioasa
Parascheva“, mun. Brăila, purtându‑se în mâini prapori, ripide și stâl‑
pări, pe bulevardul Călărași, până la Catedrala „Nașterea Domnului“,
unde au participat la slujba Litiei.
Profesorii de Religie au luat legătura cu preoții parohi, în baza
parteneriatelor educaționale dintre parohii și școli, în perioada 7‑22
aprilie 2016, în vederea organizării unor convorbiri duhovnicești ale
preoților cu elevii, în cadrul cărora s‑a explicat sensul duhovnicesc al
pelerinajului și actualitatea acestuia. S‑a insistat pe participarea cere‑
monioasă a tinerilor în costume populare sau în ținută festivă.
Pelerinajul de la Mănăstirea Buciumeni

– ediția XXI
În cadrul „Anului omagial al educației religioase a tineretului
ortodox“ a fost organizat și anul acesta ediția a XXI‑a a Pelerinajului
pentru tineri, în data de 20 iunie 2016, prilejuit de hramul Mănăstirii
Buciumeni.
La acest eveniment spiritual‑liturgic și cultural‑educațional au
participat un număr de 230 de elevi și profesori din liceele și colegiile
brăilene. Eparhia a asigurat elevilor și profesorilor însoțitori transpor‑
tul, masa de prânz și daruri de suflet (cărți, broșuri, reviste, iconițe).
Opiniile și impresiile legate de acest pelerinaj au fost grăitoare.
Prezentăm opiniile unei eleve participante la acest eveniment: „Pele-
rinajul de la Buciumeni a avut un rol foarte important pentru toți tine-
rii. Cred ca majoritatea, pe lângă faptul ca au participat la un proiect
foarte bine pus la punct, au găsit ceea ce căutau de mult timp. Deși este
primul an în care vin, eu am găsit multă liniște sufletească. Participarea
la Sfânta Liturghie a fost o plăcere, deoarece nu în fiecare zi îmi este
dat să văd acest tablou minunat: Sfântul Altar din pădure, preoții sluji-
tori îmbrăcați în veșminte luminoase și păsările care ciripeau în cor. Un
peisaj mirific. Tema pe care am dezbătut‑o cu grupul meu «La sfat cu
Dumnezeu» a fost de asemenea foarte plăcută pentru că toți preoții au
răspuns întrebărilor noastre. Am înțeles necesitatea dialogului cu du-
80
hovnicul. Eu am un duhovnic, pe care îl admir. Este un exemplu pentru

mine: are o familie frumoasă, are grijă de parohia sa și de mine atunci
când îmi epuizez credința și mă risipesc. Mă bucur că există în viața
mea și a familiei mele. Mă bucur și că am participat la acest pelerinaj.
M‑a impresionat acest loc de rugăciune și mi‑am propus să mă reîntorc
cu familia“ (Adelina Tomulescu, clasa a IX a B, Liceul Teoretic „George
Vâlsan“, Făurei).
Pelerinajul de Înălțare
Unul dintre pelerinajele care scoate în evidență legătura dintre
generații, dintre cei care au luptat pentru apărarea valorilor spirituale și
materiale ale acestei țări și cei care acum, de pe băncile școlii, învață să
facă acest lucru este pelerinajul de la praznicul „Înălţarea Domnului“.
În municipiul Brăila, profesorii de Religie și elevii au fost prezenți,
cu respectarea orarului școlilor, la ora 16:30, la biserica „Sfinții
Împărați Constantin și Elena“, în ținută festivă. La ora 17:00, coloana
oficială a pornit spre Cimitirul „Sfinții Împărați“, unde elevii, profeso‑
rii, oficialitățile prezente și militarii, împreună cu preoții prezenți au
participat la slujba pentru pomenirea eroilor.
Profesorii din municipiul Brăila, în baza parteneriatelor încheiate
între parohii și școli, au luat legătura cu preoții parohi, pentru a pri‑
mi stegulețe tricolore, cu care elevii au fost prezenți la pelerinajul de
Înălțare.
În localitățile din județ, după Sfânta Liturghie, elevii, profesorii lor
și toți enoriașii au participat la monumentele eroilor din localitate, la
cimitire sau, după caz, în fața bisericii parohiale, cinstindu‑i pe eroii
neamului.
Pelerinajul ,,Călători pe cărările sfinţilor“,

27‑30 noiembrie 2016, Galaţi
În cadrul sărbătorilor Sfântului Apostol Andrei, ocrotitorul mu‑
nicipiului Galaţi, ediţia 2016, în perioada 27‑30 noiembrie 2016, a
fost organizat pelerinajul „Călători pe cărările sfinţilor“ cu binecuvân‑
tarea Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Casian al Dunării de Jos,
la care au fost prezenţi un număr de 127 elevi şi profesori din şcoli‑
81
le generale şi liceele brăilene. Acest program duhovnicesc a cuprins

aducerea moaştelor Sfintei Muceniţe Filofteia. Transportul elevilor s‑a
făcut cu mijloace de transport autorizate, în zilele de 27, 28, 29 şi 30
noiembrie 2016.
Pelerinajul elevilor din şcolile brăilene a fost organizat în strânsă
colaborare cu Inspectoratul Școlar Judeţean Brăila. Alături de aceşti
elevi, la sărbătorile oraşului Galaţi au fost invitaţi, pentru a fi premi‑
aţi, 8 elevi olimpici, cu rezultate deosebite la olimpiadele naționale și
internaționale, din urbea Brăilei.
Sărbătoarea Sfântului Ierarh Nicolae,

ocrotitorul municipiului Brăila
În cadrul evenimentelor închinate Sfântului Ierarh Nicolae, ocro‑
titorul municipiului Brăila, cu binecuvântarea ÎPS Arhiepiscop Casian,
în perioada 4‑6 decembrie 2016 a avut loc pelerinajul Călători pe cără-
rile sfinţilor. Procesiunea a început pe data de 4 decembrie 2016 la ora
16:00 la biserica „Sf. Arhangheli“ din municipiul Brăila şi a continuat
pe traseul Calea Călăraşilor, strada Ana Aslan, până la biserica „Sf. Ie‑
rarh Nicolae“. Au fost prezenţi elevii şi profesorii din şcolile Brăilene.
Pelerinii s‑au închinat la moaştele Sfântului Apostol Andrei şi ale Sfân‑
tului Ierarh Nicolae.
Premierea elevilor merituoși

din școlile brăilene
În fiecare an elevii cu rezultate deosebite la învățătură sunt premiați
într‑un cadru festiv, după oficierea Sfintei Liturghii și în prezența În‑
altpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Casian al Dunării de Jos.
Și în anul 2016 au fost premiați elevii olimpici și cei cu rezultate
deosebite la învățătură, în cadrul sărbătorilor Sfântului Apostol An‑
drei, ocrotitorul municipiului Galaţi, ale Sfântului Ierarh Nicolae, ocro‑
titorul municipiului Brăila, precum și de Sărbătoarea „Nașterea Dom‑
nului“.
Cu ocazia Sărbătorilor Sfântului Apostol Andrei, în data de 30 no‑
iembrie 2016, în Catedrala arhiepiscopală din municipiul Galați, 8 elevi
cu rezultate deosebite la învățătură, olimpici naționali și internaționali,
82
au fost premiați, la sfârşitul Sfintei Liturghii, în prezența ÎPS Casian,

cu premii în valoare de 2.400 lei. Premierea a fost urmată de o agapă
creștină la care au participat, cu binecuvântarea ÎPS Casian, alături de
elevii premiați, personalități din domeniul cultural, social și educativ
din cele două județe, Brăila și Galați.
În ziua de marţi, 6 decembrie 2016, la biserica „Sfântul Ierarh Ni‑
colae“, la sfârşitul Sfintei Liturghii, oficiată de Înaltpreasfinţitul Părinte
Arhiepiscop Casian, au fost premiaţi 5 elevi participanți la olimpiadele
naționale și internaționale, precum și 5 elevi cu rezultate foarte bune
la învățătură, de la colegiile şi liceele din municipiul Brăila, suma tota‑
lă a premiilor fiind de 2.700 lei.
Premierea elevilor, cu rezultate deosebite la învățătură, la bise‑
rica cu hramul „Nașterea Domnului“, Brăila, prilejuită de sărbătoa‑
rea „Nașterea Domnului“: au fost premiați 12 olimpici naționali, în
prezența ÎPS Casian, suma totală fiind de 2.400 lei.
Această scurtă prezentare a activității desfășurată de Biserică și
Școală, în cadrul parteneriatelor, activitate care are în centrul atenției
pe elev, pe tânărul de azi care mâine va deveni creștinul matur și res‑
ponsabil, nu poate fi încheiată decât cu un gând sincer, exprimat de o
elevă a școlii brăilene, care se regăsește alături de alte gânduri curate,
ale elevilor din cele două județe Brăila și Galați, care formează Arhie‑
piscopia Dunării de Jos, strânse în volumul Tinerii în Biserică – Măr-
turii. Provocări. Răspunsuri: „Biserica este raiul pe pământ“; „Biserica
este singurul loc în care omul se luminează, se regăsește, învață să fie
OM. Nu uitați că nu suntem singuri, ci Dumnezeu este cu noi! Biserica
este raiul pe pământ!“5.
5. Marcu Iulia, elevă, clasa a VI‑a, Școala Gimnazială „Ion Băncilă“, Brăila, în Ti-
nerii în Biserică – Mărturii. Provocări. Răspunsuri, Editura Arhiepiscopiei Dunării de
Jos, Galați, 2016, p. 37.
83
Prof. Viviana Ferescu,

Prof. Ionica Iconaru,
Prof. Gabriela Caragaţă,
Prof. Asimina Negulescu,
Metodişti ai Inspectoratului Şcolar Judeţean Brăila
ORA DE RELIGIE
– PROVOCĂRI, PERSPECTIVE, SOLUŢII.
ASPECTE CONCRETE
Abstract: The Religion class/hour, one of the most beautiful discipline in the schedule
of students, and often challenged lately is always the attention of teachers, in children’s
hearts, under the protective wing of the Church, especially in guarding of God.
Reintroduced in education of today Romania, as a repair required in post‑December
period, this class had multiple periods of definition and redefinition, deprivation and
joy at the same time. As we know, in late February and early March 2015 the religion
lessons faces the biggest challenge up now: it becomes the only matter from Romanian
curriculum for which parents / students may choose whether study or not to study in
institutionalized school !! The big challenge is but one step raises and enhances time
status of religion, both in school and in Romanian social landscape, proving to all that
Rreligion (class) is desired, making further part of the common branch of educational
structure.
The misision of Religion teacher is not easy, we consider it even the most difficult
but also wonderful, collaborative manner student‑teacher! Though lacks external
considerations persuasive nor wants, he/she can manage to make the class/ hour as a
celebration of the joy of life, in other words the teacher is the method.
In entirely, the Religion class depends on a number of factors – legislation,
curriculum, teaching, teacher, Church, parents, teachers, each contributing to the
success of an exemplary teaching approach. Problems or challenges have been, are and
always will appear, collaborative solutions are obtained for the same purpose already
assumed the stability of the religious education, student‑centered,made by dedicated
mission of religion teacher that God has entrusted to him/her.
Keywords: Curricular reform, teaching, teacher‑student relationship, communi
cation, methods, teaching principles, extracurricular activities, church, spiritual
training, profesional training.
84
Cuvânt înainte
Ora de Religie a revenit în învăţământul românesc de azi ca o re‑
paraţie necesară postdecembristă. De la introducerea ei în planul de
învăţământ şi până de curând, această oră a avut multiple perioade de
definire şi redefinire, de lipsuri şi de bucurii în acelaşi timp. Am spus
până de curând, deoarece la sfârşitul lunii februarie şi începutul lunii
martie 2015, ora de religie întâmpină cea mai mare provocare de până
acum: devine singura materie din curriculum românesc pentru care pă-
rinţii/elevii pot opta dacă vor sau nu să o studieze în cadrul instituţio-
nalizat al şcolii!!!
Cu emoţii fireşti, cu ajutorul parohiilor, dar mai ales al lui Dumne‑
zeu, Cel ce întoarce răul în bine, provocarea cea mare devine o treaptă
ce ridică şi consolidează statutul orei de religie, atât în şcoală, cât şi în
peisajul social românesc. Mobilizarea extraordinară a profesorilor de
religie, a Inspectoratelor Şcolare, a preoţilor parohi, a ierarhilor, a pă‑
rinţilor constituiţi în Asociaţia „Părinţi pentru ora de Religie“, la nive‑
lul întregii ţării, a dovedit tuturor că ora de Religie este dorită, „făcând
în continuare parte din trunchiul comun al structurii educaţionale“.
Misiunea dascălului de Religie nu este uşoară; considerăm că este
cel mai dificil mod de colaborare elev‑profesor, deoarece nu există fri‑
ca notelor, presiunea examenelor naţionale ori a altor considerente
externe persuasive, ci e doar tehnica de abordare individuală a pro‑
fesorului care poate face din disciplina pe care o predă o sărbătoare
a bucuriei vieţii, o provocare intelectulă ce acaparează atenţia sufle‑
tului, altfel spus profesorul e metoda. Dificultatea şi măreţia acestei
demnităţi constă în necesitatea unei pregătiri sufleteşti şi intelectuale
temeinice, în deschidere spre iubirea celuilalt, în armonizarea dintre
cuvânt şi faptă, toate din partea profesorului.
În întregime ora de religie depinde de un complex de factori ‑ le‑
gislaţie, curriculum, didactica, profesorul, Biserica, părinţi, cadre di‑
dactice, fiecare purtând o parte din succesul sau reuşita unui demers
didactic exemplar. Probleme sau provocări au fost, sunt şi vor apărea
mereu, soluţiile se obţin prin colaborare spre aceeaşi finalitate deja
stabilită‑ educaţie religioasă asumată, centrată pe elev, făcută prin
profesorul de Religie dedicat misiunii pe care Dumnezeu i‑a încredin‑
ţat‑o.
85
1. Aspecte concrete ale reformei curriculare

în predarea‑învăţarea religiei
în învăţământul preuniversitar românesc
Principalele direcţii de modernizare a curriculumului românesc au
la bază diagnoza actualului curriculum şi a sistemului de educaţie, dar
şi câteva repere europene, precum cadrul calificărilor şi competenţe‑
le‑cheie. Două dintre aceste direcţii sunt flexibilizarea curriculumului
prin personalizarea educaţiei şi centrarea pe elev. Acestea implică atât
o bună cunoaştere a nevoilor de dezvoltare ale elevului, în funcţie de
care se construieşte demersul educaţional, cât şi utilizarea unor stra‑
tegii didactice care să angajeze în activitate toţi elevii şi care să permi‑
tă adecvarea la diferitele nevoi şi stiluri de învăţare ale acestora.
Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 precizează, la art. 66, alin.
(5), modul în care pot fi folosite orele alocate disciplinelor şcolare:
„programa şcolară acoperă 75% din orele de predare şi evaluare, lă‑
sând la dispoziţia cadrului didactic 25% din timpul alocat disciplinei/
domeniului de studiu respectiv. În funcţie de caracteristicile elevilor
şi de strategia şcolii din care face parte, profesorul decide dacă pro‑
centul de 25% din timpul alocat disciplinei/domeniului de studiu este
folosit pentru învăţare remedială, în cazul copiilor cu probleme speci‑
ale, pentru consolidarea cunoştinţelor sau pentru stimularea elevilor
capabili de performanţe superioare, conform unor planuri individuale
de învăţare elaborate pentru fiecare elev“. Aşadar, plaja orară existentă
în vechiul plan‑cadru nu se mai justifică, fiecare cadru didactic având
la dispoziţie 25% din totalul orelor alocate fiecărei discipline, ore care
pot fi folosite pentru activităţi de remediere/consolidare/stimulare,
diferenţiate în funcţie de particularităţile fiecărei clase de elevi.
Radiografia procesului de învăţământ în cadrul disciplinei Religie,
aşa cum se desfăşoară astăzi, scoate în evidenţă atât aspecte pozitive,
cât şi carenţe care necesită o reconsiderare.
În prezent, programa disciplinei Religie pentru învăţământul pri‑
mar este elaborată potrivit unui nou model de proiectare curriculară,
centrat pe competenţe. Construcţia programei este realizată astfel în‑
cât să contribuie la dezvoltarea profilului de formare al elevului din
ciclul primar. Astfel, faţă de vechea programă şcolară la ciclul primar,
86
s‑au făcut modificări majore în ceea ce priveşte competenţele genera‑

le, specifice şi conţinuturile învăţării1.
Studiu comparativ asupra structurii programelor şcolare la disciplina Religie, cultul
ortodox
Programe şcolare pentru disciplina Programa şcolară pentru disciplina Re
Religie, cultul ortodox, clasele I‑IV, ligie, cultul ortodox, clasa pregătitoare,
aprobată prin ordin al ministrului nr. clasa I şi clasa a II‑a, aprobată prin ordin
5229/1.09.2008 al ministrului nr. 3418/19.03.2013
OBIECTIVE CADRU competenţe generale
1. Cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu 1. Aplicarea unor norme de compor
ca fundament al mântuirii şi desăvârşirii tament specific moralei religioase, în
omului diferite contexte de viaţă
2. Cunoaşterea şi folosirea adecvată a 2. Colaborarea cu copiii şi cu adulţii
limbajului din sfera valorilor religioase din mediul familiar, în acord cu valorile
3. Cunoaşterea învăţăturilor Sfintei religioase
Scripturi, a tradiţiilor religioase şi a 3. Explorarea activă a unor elemente
istoriei Bisericii din viaţa de zi cu zi, din perspectiva
4. Formarea virtuţilor creştine şi con propriei credinţe
solidarea deprinderilor de comporta
ment moral‑religios
5. Educarea atitudinilor de acceptare,
înţelegere şi respect faţă de cei de alte
credinţe şi convingeri
Conţinuturile învăţării, conform noii programe au fost grupate pe

următoarele domenii: iubirea lui Dumnezeu şi răspunsul omului, Dum‑
nezeu se face cunoscut omului, viaţa creştinului împreună cu semenii
şi mari sărbători creştine.
Pentru clasele de gimnaziu au rămas valabile programele şcolare
aprobate prin Ordinul de ministru nr. 4698/7.07.2008, la fel şi pentru
clasele de liceu şi şcoli profesionale aprobate prin Ordinul de ministru
nr. 5230/1.09.2008.
În ceea ce priveşte suporturile curriculare, acestea sunt anacroni‑
ce, cel puţin pentru învăţământul liceal, iar pentru învăţământul gim‑
nazial nu există decât auxiliare curriculare (caietul special de religie),
ceea ce constituie o altă carenţă a predării religiei în şcoală, deşi majo‑
1. Vezi Programa şcolară pentru disciplina Religie, cultul ortodox, clasa pregăti‑
toare, clasa I şi clasa a II‑a, aprobată prin Ordin al ministrului nr. 3418/19.03.2013.
87
ritatea profesorilor de religie sunt foarte bine pregătiţi şi se descurcă

destul de bine şi fără manual.
O reformă curriculară la Religie nu poate fi concepută fără o te‑
meinică investigaţie în metodologia procesului de învăţământ, efec‑
tuată în scopul valorificării acelor metode şi strategii didactice care
produc optimizarea procesului de învăţare. O notă esenţială a sistemu-
lui metodologic folosit în predarea Religiei este aceea că are un caracter
meta‑formativ, scopul educaţiei religioase transcende idealului învăţă-
mântului. Chiar dacă în predarea Religiei se recurge la întreg ansam‑
blul metodologic al didacticii, măsura eficienţei oricărei metodologii
poate fi evaluată la subiectul de educat, în cadrul perioadei de şcola‑
rizare, numai parţial. Evaluarea deplină se realizează pe parcursul
întregii vieţi şi dincolo de ea!
Cercetările asupra ofertei curriculumului educaţional la Religie
scot în evidenţă caracterul pozitiv al disciplinei şi necesitatea menţi-
nerii acesteia în curriculumul şcolar (vezi Decizia 669/12.11. 2014 a
CCR care stabileşte că „...Religia este reglementată ca disciplină ce face
parte din trunchiul comun al structurii educaţionale şi cuprinde ele‑
mente specifice confesionale...“). Dezvoltarea curriculară în domeniul
educaţiei religioase se derulează într‑un demers care conţine trei faze
sau etape: proiectarea curriculumului, experimentarea curriculumu‑
lui şi validarea acestuia. Evaluarea fiecărei etape conduce spre rezul‑
tate care ulterior pot servi optimizării curriculumului.
În practica pedagogică, la nivel microstructural, termenul cur-
riculum este utilizat deseori în sensul de conţinut al predării şi în‑
văţării. În curriculumul disciplinei Religie se articulează elemente de
teorie şi practică grupate în cele patru mari componente ale curri‑
culumului educaţional: finalităţi educaţionale, conţinuturi fixate în
documente şcolare, strategii de instruire şi strategii de evaluare. Sub
aspectul conţinutului învăţării la disciplina Religie, principiile care
stau la baza alcătuirii curriculumului sunt: concepţia generală despre
educaţie sau idealul educaţiei, concepţia pedagogică referitoare la
actul de cultură şi la valorificarea acestuia prin sistemul educaţional
şi concepţia eclesiologică, potrivit căreia educaţia religioasă este un
act conceput de Biserică pentru fiii ei, aceasta fiind „stâlp şi temelie a
adevărului“ (I Tim. 3, 15).
88
Cunoaşterea şi întrebuinţarea surselor care alimentează curricu‑

lumul la Religie stă în corelaţie cu realizarea obiectivelor operaţiona‑
le din finalităţile disciplinei, competenţele generale şi competenţele
specifice. Selectarea conţinuturilor din cele patru ramuri ale teologiei:
biblică, istorică, sistematică şi practică, trebuie realizată cu competen‑
ţă pedagogică, prin prisma unor factori de natură psihologică, eclesio‑
logică şi pedagogică.
Reformarea curriculară a predării şi învăţării Religiei presupune,
după cum s‑a arătat, nu doar reconsiderarea conţinuturilor şi meto‑
dologiei de obiectivare a acestora, ci şi promovarea celor mai noi mij‑
loace ale învăţării, rezultat al evoluţiei ştiinţei şi tehnologiei, al progre‑
sului uman (exemplu: softurile educaţionale, programele de învăţare
interactivă, softurile de investigare, programele de testare şi simulare
şi seturile multimedia, ca suport curricular la ora de Religie).
Realizată în mod serios şi competent, educaţia religioasă poate
contribui la ieşirea din acea stare care adânceşte criza societăţii con‑
temporane, în care fiinţa umană se înstrăinează, iese din realitatea ar‑
monioasă a lumii, prin pierderea simţului metafizic – cel ce transcen‑
de simţurile umane.
2. Didactica predării Religiei

Didactica se structurează pe două componente esenţiale: metode
didactice şi mijloace didactice. Religia, ca disciplină de învăţâmant, îşi
propune să transmită Cuvântul lui Dumnezeu, care este „duh şi viaţă“
(Ioan 6, 63) pentru fiecare persoană participantă la educaţie. Deoare‑
ce conţinuturile religioase derivă din învăţătura biblică revelată, pen‑
tru receptarea acestora e necesară o anumită structură sufletească,
dezvoltată prin credinţă şi dorinţa de bine; deci e necesar ca elevii să
fie pregatiţi moral şi spiritual, aşa cum sunt prezentate şi scopurile
formative la toate nivelurile de educaţie şcolară.
Acest lucru se realizează cu ajutorul conţinuturilor cuprinse în
Programa şcolară la disciplina religie, transmise prin diverse meto‑
de didactice. Însă nivelul formativ al conţinuturilor este diferit: unele
sunt formative prin ele însele, altele devin formative prin procesul de
educaţional însuşi pentru a ajunge la înţelegerea şi cunoaşterea lor şi
prin structurile intelectuale, afective, acţionale pe care le dezvoltă.
89
În ultimii ani s‑au cercetat, dezvoltat şi implementat metode noi,

metode activ‑participative, care urmăresc dezvoltarea capaciţătii de
analiză şi sinteză, a spiritului critic, creativ, de observaţie, transfor‑
mându‑le din factori pasivi ai procesului educativ în partenere ale
propriei educaţii. Dintre aceste metode putem aminti: problematiza‑
rea, învăţarea prin descoperire, studiul de caz, jocul de rol, instruirea
asistată de calculator, dezbaterea etc.
Provocările lumii contemporane, evoluţia socială şi a societăţii, în
care abilitatea de a gândi critic, creativ, cooperant, de a dezvolta spiri‑
tul activ, de a accepta puncte de vedere diferite şi a lua decizii persona‑
le corecte, reprezintă o premiză a integrării elevilor în straturile noii
societăţi, putând determina modificări în plan educaţional.
Creativitatea însă e legată de capacitatea spiritului ce tinde spre
libertate, împlinind porunca Domnului, de a se dezvolta şi a cunoaşte,
supunând pământul spre folosul creaturii (Facerea 1, 28), dezvoltând
idei şi realiza produse noi. În predarea‑învaţarea religiei „aceasta nu
trebuie să se confunde cu libertatea elevilor de a aduce inovaţii în pro‑
bleme care privesc conţinutul educaţiei religioase“2. Pornind de la fap‑
tul că fiecare om constituie o persoană unică şi irepetabilă, în planul
educaţiei religioase spiritul creator vizează în special, conducera ele‑
vilor spre descoperirea de soluţii personale la problemele vieţii, spre
cunoaşterea propriei personalităţi şi spre identificarea modalităţilor
de valorificare a darurilor primite de la Dumnezeu.
Mijloacele de învăţare utilizate în predarea‑învăţarea religiei sunt
instrumente didactice auxiliare care facilitează transmiterea şi asimi‑
larea informaţiei, asigură o evaluare mai puţin subiectivă. De aseme‑
nea ajută la raţionalizarea efortului depus de elevi şi profesor în pro‑
cesul de predare‑învăţare‑evaluare.
Mijloacele de învăţare se folosesc diferenţiat, ţinând cont de par‑
ticularităţile colectivului de elevi, de vârstă, de şcoală. Ca exemple
putem aminti mijloace informativ demonstrative (Sfânta Scriptură,
Sfântul Tradiţie, obiecte de cult, machete, fotografii, icoane, planşe);
mijloace de evaluare (teste, chestionare); mijloace pe suport scris
2. Prof. Monica Opriş și pr. prof. Dorin Opriş, Metode active de predare‑învățare.
Metode și aplicații la religie, Ed. Sfântul Mina, Iași, 2006, p. 7.
90
(manuale, culegeri de colinde, de poezii) sau pe suport tehnic (audio,

calculator)3.
Mijloacele didactice susţin un învăţământ de calitate, care se adap‑
tează foarte bine orei de religie. Provocările lumii de astăzi se contu‑
rează în jurul informaţiei în cantitate uriaşă. În acest ocean de influ‑
enţe informaţionale, un profesor de religie ar avea nevoie de mijloace
adecvate (compendiile de apoftegme ale Sfinţilor Părinţi, volume de
poezii religioase selectate pentru uzul şcolar, caiete de aplicaţii), aşa
cum le întâlnim la alte discipline. Se utilizează adesea videoproiecto‑
rul, cu mici filme instructive, mici documentare, care incită interesul şi
atenţia copiilor de azi, deci mijloace tehnice pentru a nu pierde opţiu‑
nea deja exprimată a elevilor privind alegerea orei şi pentru a răspun‑
de afirmativ şi asumat întrebării „de ce aleg în continuare să studiez
Religia?“
Metodele şi mijloacele didactice sunt instrumente extraordinare în
mâna unui profesor dedicat, implicat şi responsabil.
3. Relaţia profesor – elev la ora de Religie

Predarea şi învăţarea Religiei în şcoală este, fără îndoială, un pro‑
ces complex care angajează într‑un dialog al sufletelor profesorul de
Religie şi elevii săi şi în care calitatea actului educaţional se împleteşte
într‑un mod armonios şi firesc cu binecuvântarea lui Dumnezeu.
Acest dialog al sufletelor însă nu este întotdeauna uşor de stabi‑
lit întrucât elevul parcurge, începând cu gimnaziul şi continuând mai
accentuat cu liceul, o perioadă în care apar întrebările, frământările,
căutările, dorurile nespuse şi lupta interioară cu sentimentele contra‑
dictorii. Secolul al XXI‑lea, cu plusul de nelinişte, de provocări, de nesi‑
guranţă pe care îl aduce, adaugă noi probleme la care elevii trebuie să
facă faţă. Astfel, binele şi frumosul sunt din ce în ce mai greu de recu‑
noscut, credinţa şi valorile spirituale nu mai sunt apreciate, iar liber‑
tatea fără responsabilitate este promovată. În plus, discrepanţa mare
între ideile frumoase şi realitate îl face pe adolescent să fie dezamăgit
3. Vezi pr. prof. univ. dr. Sebastin Șebu, prof. Monica Opriş și pr. prof. Dorin Opriş,
Metodica predării Religiei, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2000.
91
de lume, să alunece în confuzii, să cadă în apatie sau să treacă prin

crize spirituale şi existenţiale.
Este momentul în care tânărul se preocupă de marile probleme
ale vieţii, cum ar fi rostul vieţii omului pe pământ, de ce suferă oame‑
nii sau ce se întâmplă după moarte etc. Credinţa religioasă nepusă la
îndoială din copilărie este acum zdruncinată şi apar primele îndoieli
despre existenţa lui Dumnezeu. Dacă înainte accepta fără nicio rezer‑
vă opinia celor mari, acum atitudinea lui se modifică complet şi caută
tot mai mult argumente raţionale pentru explicarea tuturor nelămuri‑
rilor sale4. La acestea se adaugă şi non‑conformismul specific vârstei,
dorinţa de independenţă şi de nesupunere faţă de autoritate5.
Nu întotdeauna elevii sunt atât de receptivi pe cât i‑ar dori profe‑
sorul, iar cei din clasele terminale (a VIII‑a şi a XII‑a) au tendinţa de a
se pregăti doar la disciplinele la care susţin examene. Alteori, unii elevi
nu acordă o atenţie deosebită aplicării în viaţa de zi cu zi a cunoştin‑
ţelor acumululate de ora de Religie, considerând suficient faptul de a
fi informat în domeniul religios şi neglijând partea aplicativă a infor‑
maţiilor dobândite. Astfel, această perioadă devine destul de critică în
ceea ce priveşte educaţia religioasă care poate să eşueze dacă nu va
ţine cont de aceste probleme afective inerente vârstei6.
Profesorul de Religie, conştient de misiunea pe care o are de înde‑
plinit prin întreaga sa activitatea didactică – să înveţe pe alţii cuvântul
lui Dumnezeu – trebuie să fie mereu preocupat de a descoperi cele
mai adecvate mijloace pentru a duce învăţătura lui Dumnezeu la inima
elevilor săi.
Acum, poate mai mult ca oricând, i se cere profesorului de Religie
să fie un cadru didactic cu o excelentă pregătire metodică şi ştiinţifică
în disciplina pe care o predă ca să poată promova în cadrul orei un
dialog frumos şi de calitate cu elevii săi şi să poată oferi un răspuns
bine argumentat la întrebările şi neliniştile lor. Profesorul de Religie
va alege spre dezbatere şi unele teme cu caracter interdisciplinar în
4. Ibidem, p. 28
5. Constantin Cucoș, Educația religioasă – repere teoretice și metodice, Editura
Polirom, Iași, 1999, p. 165.
6. Ibidem, p. 166.
92
care principiile şi valorile religioase să îndeplinească o funcţie de sin‑

teză7.
De asemenea, predarea conţinuturilor este necesar să se facă ast‑
fel încât învăţarea elevilor să nu fie una mecanică, ci elevii să poată
reflecta asupra noţiunilor însuşite, să le aplice în viaţa de zi cu zi. Prin
aceste ore în care credinţa nu se predă şi nu se învaţă din perspectiva
îmbogăţirii culturii generale a elevilor, sufletul tinerilor este deschis
spre a cunoaşte iubirea lui Dumnezeu.
Pe lângă pregătirea de specialitate, profesorul trebuie să înveţe şi
să se adapteze eficient la solicitările crescânde ale societăţii actuale,
precum şi la nevoile sufleteşti ale elevilor pe care îi întâlneşte la fie‑
care oră. De aceea, cunoaşterea percepţiilor, a trăirilor şi a caracteris‑
ticilor educaţiei religioase în diferite etape psihogenetice devine un
imperativ8. Profesorul va urmări să identifice şi să delimiteze tipurile
de argumente care se pretează în anumite momente ale educaţiei re‑
ligioase.
La aceste cerinţe se poate ajunge printr‑o permanentă preocupare
de propria formare profesională, dar în acelaşi timp şi mai presus de
toate, prin chemarea ajutorului şi a binecuvântării lui Dumnezeu în tot
ceea ce face. Profesorul de Religie trebuie să fie atent să nu se focali‑
zeze exclusiv pe propria sa formare academică, ci să se preocupe şi de
propria formare duhovnicească. Aceasta a fost o prioritate a profeso‑
rului indiferent de exigenţele în schimbare ale lumii în care trăieşte,
pentru că aşa cum spunea Mitropolitul Antonie de Suroj, nimeni nu
poate duce pe cineva acolo unde el nu a fost şi dacă nu a parcurs dru‑
mul respectiv9.
Este bine ştiut faptul că, indiferent de vârsta elevilor cu care se
dialoghează, principalul mijloc de educaţie este viaţa profesorului, mo-
del pentru elev, dar şi pentru familia lui. Slujitorul catedrei, dacă nu se
îndreaptă mai întâi el spre Sfântul Altar şi nu este convins de locul lui
7. Vasile Timiş, Religia în şcoală, Cluj‑Napoca, 2004, p. 41.

8. Pr. prof. univ. dr. Sebastin Șebu, prof. Monica Opriş și pr. prof. Dorin Opriş, op.
cit., p. 27.
9. Pr. lect. dr. Gheorghe Holbea, pr. lect. dr. Dorin Opriş, Monica Opriş, diac. Geor‑
ge Jambore, Apostolat educaţional. Ora de Religie – cunoaştere şi devenire spirituală,
Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2010, p. 59.
93
în Biserică, nu‑i va putea convinge nici pe elevii săi, care au nevoie de

modele. Profesorul trebuie să fie el cel dintâi participant la viaţa Bise-
ricii.
În această perioadă, adolescentul are nevoie de modele de viaţă
şi îşi conturează un ideal10. Ancoraţi în viaţa Bisericii, tinerii de astăzi
pot deveni şi ei, la rândul lor, modele pentru cei din jurul lor. Este im‑
bucurător faptul că, deşi confruntaţi cu atâtea probleme, din ce în ce
mai mulţi tineri reuşesc să‑L găsească pe Dumnezeu şi să se implice în
viaţa Bisericii.
Fără profesori adevăraţi, nici cea mai bună organizare a învăţă‑
mântului, nici cele mai potrivite metode şi mijloace nu preţuiesc nimic.
Însă toate aspectele enumerate ce vizează didactica orei de Religie nu
sunt suficiente, dacă nu sunt dublate şi de grija sufletească a profeso‑
rului de Religie faţă de elevii săi, manifestată în purtarea permanentă
a elevilor în rugăciune şi în preocuparea de progresul lor moral – du‑
hovnicesc. Ceea ce trebuie să încununeze metoda de predare în învăţă‑
mântul religios este metoda iubirii, pe care profesorul trebuie să o aibă
mereu la îndemână şi să o lase să pătrundă în sufletul elevilor săi.
Modul de relaţionare a profesorului cu elevii săi este foarte impor-
tant în perioada adolescenţei. Acesta trebuie să fie atent să nu res‑
pingă cu duritate afirmaţiile elevilor săi, chiar dacă uneori sunt şi
eronate şi să respecte punctele lor de vedere. Dialogul care se poartă
trebuie să fie sincer, deschis, argumentat, bazat pe respect şi să evite
tentele ironice, moraliste sau culpabilizatoare11. Prin această manieră
de abordare discretă şi delicată a profesorului sunt mai multe şanse
ca elevul să‑şi deschidă sufletul şi astfel, relaţia profesor‑elev să se
consolideze.
De asemenea, nu se doreşte ca profesorul să le impună elevilor cre-
dinţa, ci trebuie cultivate motivaţia şi interesul. O atragere forţată la
religie, în această fază critică, poate fi dăunătoare şi pentru elev, dar şi
pentru ideea credinţei în sine. „Profesorul care ştie să‑şi impună auto‑
ritatea într‑un mod mai discret are mult de câştigat“. Este important ca
10. Pr. prof. univ. dr. Sebastin Șebu, prof. Monica Opriş și pr. prof. Dorin Opriş,
op. cit., p. 28.
11. Vasile Timiş, op. cit., p. 40.
94
elevul să nu se simtă dirijat, ci protejat pentru că unii elevi „nu refuză

neapărat autoritatea profesorului, ci mai degrabă refuză impunerea
autorităţii într‑un mod excesiv“12.
Sunt şi mulţi alţi factori care au un impact asupra orei de Religie:
condiţiile concrete din şcoala respectivă, atitudinea părinţilor, lipsu‑
rile materiale sau problemele familiale pe care unii elevi le poartă în
sufletele ca o povară etc.13 Profesorul de Religie trebuie să se aplece cu
multă dragoste asupra problemelor tinerilor, să le fie alături în situaţi‑
ile dificile prin care trec ei şi familiile lor.
Învăţământul religios modern cere de la toţi participanţii actului
educaţional un suflet deschis spre primirea adevărurilor de credinţă,
iar de la profesor în mod special credinţă, iubire şi înţelegere pentru
toţi cei care îl înconjoară în procesul instructiv‑educativ, dar şi o meto‑
dă pedagogică bine pusă la punct şi o pregătire temeinică.
Întreg actul educaţional trebuie să fie reflexiv, iar profesorul să se
interogheze permanent asupra eficienţei prestaţiei sale didactice. Nu‑
mai printr‑o abordare reflexivă, cadrul didactic poate identifica minu‑
surile activităţii sale cu elevii şi prin perfecţionare să descopere acele
soluţii care să îi optimizeze procesul intructiv‑educativ.
4. Activităţi extracurriculare
Dacă Religia „se prezintă ca un fenomen spiritual pur şi universal,
bazat pe predispoziţia înnăscută în om“14, atunci educaţia religioasă
trebuie să se folosească de toate instrumentele ei ştiinţifice şi practice
pentru a înmulţi talantul sădit de Dumnezeu în inima omului, a naşte
un cetăţean al raiului.
Fie că este la ora de religie, fie că desfăşoară activităţi în afara cur‑
riculei şcolare, profesorul de religie trebuie să aibă clar în vedere ce
scop urmăreşte, ce vrea să facă din copii şi cu copiii. Conştient de me‑
12. Ibidem, p. 41
Pr. Vasile Gordon, Profesorul cu vocație și caracter – cheia reușitei educației
13. ��
religioase, în „Educația din perspectiva valorilor“, Tom I: Summa Theologiae, Editura
Aeternitas, Alba Iulia, 2010, p. 63.
14. ��
Pr.
��
prof. univ. dr. Sebastin Șebu, prof. Monica Opriş și pr. prof. Dorin Opriş,
op. cit., p. 18.
95
nirea sa, pregătit din punct de vedere ştiinţific şi metodic, dascălul de

religie trebuie să‑şi cunoască ţinta: „Scopul educaţiei religioase este
realizarea caracterului religios‑moral al elevului, care să‑l condu-
că la desăvârşirea creştină“15.
Problemele ce pot apărea în derularea activităţilor extracurricu‑
lare cu specific religios, îşi au rădăcina într‑un scop greşit, forţat sau
fals. Dacă vrem să facem din copiii noştri computere cu o bază de date
impresionantă sau poate buni cititori de rugăciuni, pictori de tablouri
religioase, campioni în exerciţiul metaniilor, cunoscători ai preoţilor
şi tuturor duhovnicilor oraşului, copii ce vânează recorduri în numă‑
rul icoanelor sărutate sau al închinăciunilor perfecte, ei bine, atunci
cu siguranţă ni s‑ar potrivi cuvintele Domnului: „Vai de voi, învăţă-
tori ai Legii! Pentru că voi aţi pus mâna pe cheia cunoştinţei: nici voi
n‑aţi intrat, iar pe cei ce voiau să intre i‑aţi împiedicat“ (Luca 11, 52)16.
Nimic din cele amintite nu valorează nimic fără trăire, fără pnevma
cea înnoitoare şi sfinţitoare a sufletului, fără Hristos ce asteaptă doar
recorduri în smerenie şi dragoste de Dumnezeu şi de oameni! Doar
aşezat pe piatra unui scop bine definit, profesorul poate pleca
la drumul de ctitorire a unor buni creştini, pe care Dumnezeu i‑a
încredinţat.
Cunoscând adevărul revelat, prin ora de religie, copiii şi tinerii
pot şi trebuie să iasă din spaţiul şcolar şi instituţionalizat al şcolii,
către societate. Primind o educaţie religioasă completă şi corectă, co‑
pilul trebuie ajutat să o pună în practică. Creştinismul nu e o teorie,
nu e o filosofie, este trăire, este viaţă! Nota zece la religie, nu asigură
şi desăvârşirea sufletească a elevilor noştri! Nota zece la religie trebuie
să‑i asigure copilului o viaţă de nota zece, la finalul căreia acesta să se
mântuiască! Prin activităţile religioase extracurriculare profeso-
rul e menit să‑i descopere copilului/tânărului că a fi creştin este
cel mai frumos mod de a trăi, că „a crede în Dumnezeu înseamnă a
trăi într‑un anumit fel: a te scula şi a te culca într‑un anumit fel, a porni
la drum şi la lucru într‑un anumit fel, a te naşte, a te însoţi cu femeia ta
şi a muri într‑un anumit fel; totul determinat de credinţa că există un
15. Ibidem, p. 22.

16. Sfânta Scriptură, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1988.
96
Dumnezeu care ne‑a creat pe noi şi tot ceea ce există în jurul nostru,
care ne poartă de grijă, care ne iubeşte şi în care nădăjduim“17.
O altă dificultate în organizarea activităţilor amintite este uitarea
sau nerespectarea unor principii didactice definitorii pentru educaţia
religioasă. Întruparea Mântuitorului Hristos a revoluţionat întreaga
aşezare a lumii, devenind Calea, Adevărul şi Viaţa acesteia. Învăţătu‑
ra Mântuitorului şi experienţa misionară a Bisericii au sporit şi înnoit
eficienţa activităţii pedagogice. Părinţii educaţiei creştine au simţit şi
practicat dintotdeauna principii şi idei pe care pedagogia clasică le‑a
dezvoltat şi definit ulterior, pornind chiar de la texte biblice şi patris‑
tice18. De aceea pentru profesorul de religie trebuie să fie o per-
manentă provocare şi bucurie fundamentarea activităţii sale pe
principii didactice ancoră: Piatra cea din capul unghiului sau princi-
piul hristocentric, prin care Mântuitorul regenerează continuu omul
primitor al unei educaţii religioase autentice, formarea în şi prin Bise-
rică sau principiul eclesiologic al educaţiei creştine, ce readuce per‑
manent adultul şi copilul la apa cea vie, făcându‑l partener în dialog
de iubire cu Dumnezeu (şi fără pildă nu le grăia nimic) sau principiul
intuiţiei, ce reliefează permanent pedagogia divină a Mântuitoru‑
lui ce invită la o viaţă pilduitoare şi frumoasă, El fiind modelul vieţii
creştineşti, arta de a se adapta la capacitatea fiecăruia sau principiul
accesibilităţii, care apropie copilul de tainele dumnezeieşti cu paşi
mărunţi, conform particularităţilor lui individuale – ştiţi aceasta, deci
fericiţi sunteţi dacă le veţi face – sau principiul îmbinării teoriei cu
practica, asigură bucuria demnităţii de fii mai mici ai lui Dumnezeu,
prin împlinirea poruncilor Lui, spre binele personal şi al semenilor,
făcând din om biserică vie19. Propunându-şi activităţi extracurriculare
conform acestor exigenţe, copilul îşi va raporta viaţa la Însuşi Izvorul
Vieţii, îşi va împuternici mintea, trupul şi sufletul gustând permanent
din „apa cea vie“ primită în Sfânta Biserică, îşi va construi propriul
univers cu paşi mici şi siguri, făcând din viaţa lui cea mai frumoasă pil‑
Vezi pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Biserica şi sectele. Adevăr şi rătăcire, fără
17. ��
an, p. 14.
18. Vezi Dorin Opriş, Dimensiuni creştine ale pedagogiei moderne, Ed. Sf. Mina,
Iaşi, 2010.
19. Ibidem, p. 173‑190.
97
dă de trăit şi de dat exemplu urmaşilor, ştiind că este permanent iubit

de Cel ce i‑a dat viaţa ca ocazie de a fiinţa veşnic în rai.
Adeseori profesorul de religie, doritor a scoate copilul din spaţiul
şcolar spre cel social, se întreabă cum să facă pentru a fi cel mai bine
pentru elevi, să le placă şi să se folosească sufleteşte de activitatea
propusă. Aşadar alegerea celor mai bune metode devine o priori-
tate, mai ales în contextul actual, când tehnicizarea şi informatizarea
vieţii tinde să transforme omul în robot. Pentru a‑l reaşeza pe copil
pe locul în care Dumnezeu l‑a adus în această lume, ca dar minunat
pentru familie şi neamul său, dascălul de religie trebuie să fie un pro‑
fesionist în misiunea sa! Înarmându‑se cu metode diverse şi atrac‑
tive de cunoaştere a realităţii religioase precum observarea directă,
studiul şi interpretarea simbolurilor, analiza documentelor, exemplul,
rugăciunea, meditaţia religioasă, deprinderile morale, cultul divin cu
cele şapte Laude bisericeşti, cele şapte Sfinte Taine, sfânta şi dumne‑
zeiasca Liturghie, lectura biblică şi cântarea religioasă20, profesorul
reuşeşte să‑i descopere copilului „că omul este ceva infinit şi nemu‑
ritor (...) că religia rezolvă enigma originii şi a scopului a tot ceea ce
există“21.
Aşadar, cu un scop menit a face din elevul său un bun creştin, capa‑
bil să ajungă la desăvârşire, bazat pe principii ale pedagogiei creşti-
ne înnoitoare şi cu metode ce‑l vor aduce pe copil la frumuseţea unei
vieţi trăite în şi cu Hristos Domnul, profesorul de religie poate merge
cu încredere spre diversificarea cu tact şi creativitate a activităţilor ex‑
tracurriculare cu specific religios. Şi pentru a nu rămâne doar la teorie,
vom sublinia câteva exemple de activităţi concrete, cu mare priză la
copii, ce reuşesc a‑i face să părăsească lumea virtuală, în folosul vieţii
autentice şi frumoase. Alături de preotul paroh, profesorul de religie
caută sau este dator să caute soluţii la toate provocările amintite. Când
la această misiune se aliază părinţii, profesorii diriginţi, celelalte cadre
didactice şi alte rude ale elevilor, aceştia sunt candidaţi la reuşita în
20. Vezi pr. prof. univ. dr. Sebastian Şebu, prof. Monica Opriş, prof. Dorin Opriş,
op. cit., p. 118‑145.
21. Dr. Antim Angelescu, Psihologia religioasă a copilului şi a adolescentului,
cu aplicaţii în învăţământul religios, Ed. Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2013,
p. 96.
98
viaţă, la fericire şi frumuseţe, la onoarea de om care îşi înfrumuseţează

şi sfinţeşte propria viaţă, dar şi pe cea a aproapelui.
Activităţile derulate în cadrul Programului naţional catehetic
„Hristos împărtăşit copiilor“ sunt de o esenţială importanţă pentru
îmbisericirea copiilor noştri. Aşa cum şi titlul programului arată, cel
mai frumos, Hristos Domnul Se împărtăşeşte copiilor. În inima lor cu‑
rată se aşterne dragostea de limbă, de neam şi de ţară, de Dumnezeu
şi de aproapele, de tradiţiile şi obiceiurile strămoşeşti, făcându‑i să ex‑
clame fericiţi: „ce bine că ne‑am născut români şi creştini ortodocşi!“
Prin dăruirea lor, preotul şi profesorul de religie contribuie esenţial
la formarea moral‑religioasă a copiilor, oferindu‑le cât mai variate,
atrăgătoare şi ziditoare activităţi catehetice. Astfel Biserica va câşti‑
ga noi mărturisitori, iar neamul românesc va dobândi noi speranţe de
însănătoşire a sa, ridicându‑se la vrednicia înaintaşilor sfinţi pe care
i‑a avut. Alte activităţi extracurriculare menite să perfecteze profilul
moral al copilului sunt: lecturile duhovniceşti prin care descoperă
noi şi autentice modele, refuzând superficialitatea şi căutând sensul
deplin al propriei existenţe, participarea la Sfânta Taină a Spovedaniei
şi Împărtăşaniei ce descoperă sufletului de copil dragostea de bine,
frumos şi adevăr, sădindu‑i valori ce au constituit crezul acestui neam,
pentru ca apoi să se unească ontologic cu Cel ce este Însuşi Izvorul
binelui, frumosului şi al adevărului, participarea la sfintele slujbe ce
trebuie să devină ceva firesc, expresie a manifestării libere a sufletului
ce‑şi caută Creatorul, pelerinajele –un minunat prilej de împrospăta‑
re a vieţii spirituale şi de întărire a credinţei22, convorbirile duhovni-
ceşti cu preotul duhovnic şi primirea binecuvântării ca momente ce
trezesc la viaţă sufletul întunecat sau derutat de ispitele acestei lumi,
activităţile gospodăreşti în biserica parohială sunt tot atâtea mo‑
dalităţi de responsabilizare a copiilor, de valorizare şi preţuire a unei
jertfe bine‑primite de Domnul, serbările ce aduc bucuria copilăriei şi
vin în prelungirea sfintei Liturghii, continuând mesajul Iubirii nepre‑
ţuite a lui Dumnezeu faţă de om23.
22. Vezi † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Călătorind cu Dumne-

zeu‑înţelesul şi folosul pelerinajului, Ed. Basilica, Bucureşti, 2008 şi Dorin Opriş, op.
cit., p. 229‑232
Pr. Vasile Nistor, Teatru şcolar pe teme religioase, Ed. Sf. Mina, Iaşi, 2009.
23. ��
��
99
Activităţile extracurriculare pot fi multe şi minunate, ţinând de

creativitatea profesorului, de sprijinul familiei şi al Bisericii, de anco‑
rarea în Hristos Domnul a tuturor celor implicaţi în educarea copiilor:
profesorul, preotul duhovnic şi părinţii acestora. Ele vin în comple‑
tarea conţinutului orei de Religie, făcându‑l pe copil să înţeleagă că
doar prin iubirea aproapelui poate ajunge la iubirea lui Dumnezeu.
Parteneriatul educaţional încheiat între instituţiile de învăţământ şi
Biserică vine astfel în întâmpinarea profesorilor, oferindu‑le suport
deplin pentru a putea să‑şi plinească menirea.
Având pe Dumnezeu ca Lumină, atât preotul, cât şi profesorul, atât
copilul, cât şi părintele lui, se transformă în biserici vii, se descoperă
ca fiinţe minunate, având un Tată Minunat. O educaţie creştinească
bogată, susţinută şi constantă devine astfel soluţia la haosul contem-
poran, descoperind atât profesorului, cât şi copilului, că omul este
singura creatură chemată la viaţă fericită, în veşnică comuniune cu
Dumnezeu.
Bibliografie
Angelescu, Antim, Psihologia religioasă a copilului şi a adolescentului, cu aplica-
ţii în învăţământul religios, Galaţi, Ed. Arhiepiscopiei Dunării de Jos, 2013.
Băncilă, Vasile, Iniţierea religioasă a copilului, Galaţi, ediţia a III‑a, Editura Arhi‑
episcopiei Dunării de Jos, 2015.
Cucoş, Constantin, Educaţia religioasă – repere teoretice şi metodice, Iaşi, Editu‑
ra Polirom, 1999.
† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Călătorind cu Dumnezeu‑înţele-
sul şi folosul pelerinajului, Bucureşti, Ed. Basilica, 2008.
Gordon, Vasile, Profesorul cu vocaţie şi caracter – cheia reuşitei educaţiei religi-
oase, în volumul „Educaţia din perspectiva valorilor“, tom I: Summa Theologiae, Alba
Iulia, Editura Aeternitas, 2010.
Holbea, Gheorghe, Opriş, Dorin, Opriş, Monica, Jambore, George, Apostolat edu-
caţional. Ora de Religie ‑ cunoaştere şi devenire spirituală, Bucureşti, Editura Basilica
a Patriarhiei Române, 2010.
I.Ş.E., Repere pentru proiectarea şi actualizarea curriculumului naţional, docu‑
ment de politici educaţionale, versiune de lucru, decembrie, 2015.
M.O. al României, partea I, nr. 59/23 I 2015, Decizia CCR nr. 669/12.11.2014.
Nistor, Vasile, Teatru şcolar pe teme religioase, Iaşi, Ed. Sf. Mina, 2009.
Opriş, Dorin, Opriş, Monica, Religia şi şcoala. Cercetări pedagogice, studii, anali-
ze, Bucureşti, Editura Didactică şi pedagogică, R.A., 2011.
100
Opriş, Dorin, Opriş, Monica, Metode active de predare‑învăţare, Iaşi, Ed. Sf. Mina,
2006.
Opriş, Dorin, Dimensiuni creştine ale pedagogiei moderne, Ed. Sf. Mina, Iaşi
2010.
Sfânta Scriptură, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1988.
Stăniloae, Dumitru, Iubirea creştină, Galaţi, Ed. Porto‑Franco, 1993.
Șebu, Sebastin, Opriş, Monica, Opriş, Dorin, Metodica predării Religiei, Alba Iu‑
lia, Editura Reîntregirea, 2000.
Timiş, Vasile, Religia în şcoală, Cluj‑Napoca, 2004.
101
Prof. Mihaela Bobeică,

Colegiul Naţional ,,Costache Negri“, Galaţi,
Prof. Viorica Dumitrache,
Colegiul Naţional ,,Mihail Kogălniceanu“, Galaţi,
Metodişti ai Inspectoratul Şcolar Judeţean Galaţi
Educatorul şi elevul.
Dialog de suflet şi faptă creştină
prin ora de Religie
,,Nu există artă mai frumoasă decât

arta educaţiei. Pictorul şi sculptorul fac doar
figuri fără viaţă, dar educatorul creează un
chip viu; uitându‑se la el, se bucură şi oame-
nii, se bucură şi Dumnezeu“ (Sfântul Ioan
Gură de Aur).
Abstract: Children's education is a great responsibility, which employs the educator

/ teacher in an effort that lasts all his life and whose fruits all enjoy: the trainer, the
trainee, the people around them. All the more important is religious education, whose
fruits are seen here as well, among men, but above all, it contributes, step by step, to
the attainment of salvation.
But in the secular world in which we live, the educational act of the Religion class
is difficult to accomplish. Today's children and young people are very much attracted
to the superficial aspects of life; religious education is often passed on the second or
third plan, or even totally neglected! In this context, the religion teacher, together with
the parish priest, within educational partnerships between schools and churches, must
find attractive solutions and ingenious methods to redirect the attention and love of
children from the virtual and superficial world to solid life principles, to the moral-
spiritual ideal that Christ gives us through His Gospel.
It is the “set of values” that never grow old and we always appeal to, when we
grow up and have responsibilities of “big people”.
Keywords: Religion class, childhood, extracurricular activities, educational
partnership, volunteering.
102
Este un privilegiu predarea Religiei… Profesorul are bucuria de a

descoperi stângăciile celor mici şi provocările adolescenţilor. În rugă‑
ciune se poate vedea sufletul religios. Suntem impresionaţi de un copil
aflat în rugăciune. De aceea prin ora de Religie se cultivă tinerilor sen‑
timente superioare, valori morale.
Astăzi, mai mult ca oricând, în viaţa noastră, aşa cum o trăim şi aşa
cum se manifestă ea în societate, se produc mutaţii în interiorul cărora
simţim manifestarea unei schimbări de mentalitate căreia nu reuşim
să‑i răspundem uşor nici personal, nici comunitar.
Aşa cum afirma şi Vasile Băncilă în cartea ,,Iniţierea religioasă a
copilului“, profesorul de religie trebuie să îşi formeze un sistem de
gândire şi acţiune în conformitate cu învăţătura creştină, astfel încât
ora de Religie să fie una reuşită.
Profesorul trebuie să creeze atmosfera potrivită, o tonalitate spe‑
cială, utilizând o serie de mijloace (cărţi de cult, hărţi, inclusiv mijloace
moderne: CD‑ul, DVD‑ul, video‑proiectorul, calculatorul).
Întotdeauna educatorul trebuie să aibă în vedere copilul şi trăi‑
rile lui pentru a‑i oferi o educaţie bună bazată pe virtutea credinţei.
Profesorul trebuie să aibă acest sentiment de spiritualitate.
Ştim că un om cu bogate amintiri religioase din copilărie se distin‑
ge întotdeauna dintre ceilalţi oameni; el va avea un real respect pentru
religie şi nostalgii de o înaltă duioşie. Un copil, dacă a avut neşansa să
aibă educatori falşi, va păstra apoi toată viaţa lui un aer de incurabilă
disimulare.
Aşadar, cu o copilărie pustie de Dumnezeu, ideea Divinităţii se
va apropia mai greu de om.
Puritatea sufletescă a educatorului este fundamentală pentru
a face să se nască o legătură naturală cu sufletul copilului.
Profesorul de Religie trebuie să se inspire din iubirea lui Hristos
în îndeplinirea misiunii sale, ca să poată activa cu succes. Ca orice
pedagog, el trebuie să arate iubire, înţelegere şi autoritate lăuntrică…
Este foarte importantă legătura strânsă în cadrul Eparhiei noastre
între profesor, preot, familie şi comunitatea locală.
Cele mai iubite activități extracurriculare pentru elevi sunt prac‑
ticile de voluntariat. Noi realizăm diverse activităţi extrașcolare fi‑
lantroprice, pentru a promova firescul într‑o comunitate. Voluntari‑
103
atul este o necesitate și, în egală măsură, un firesc pe care îl susținem

în vederea formării unor atitudini și valori specifice disciplinei Re‑
ligie. Am constatat că părinţii nu au reţineri spre astfel de activităţi,
ba chiar ne susţin, fapt ce ne determină să lucrăm în continuare cu
elevii.
Din întrebările adresate la orele de Religie ştim că elevii au reacții
potrivite despre ce se întâmplă în cadrul unor astfel de activități, la
care pot și ei să meargă și la care pot și ei ajuta.
Bucuriile elevilor după ce merg la activităţile de voluntariat şi po‑
vestesc colegilor și părinţilor despre cele întâmplate devin concretiza‑
rea noţiunilor de catehism.
Voluntariatul este o activitate realizată de bunăvoie şi cu respon‑
sabilităţi imense. În timpul orelor de voluntariat se consumă foare
multe resurse, de la cele materiale până la cele spirituale. De cele mai
multe ori se lucrează în condiţii grele: sărăcie foarte mare, abandon
familial, familii destrămate, persoane cu dizabilităţi, persoane care nu
mai au niciun fel de nădejde. Singurele resurse materiale şi spirituale
sunt elevii voluntari, ei nespunând niciodată „nu“, motiv pentru care
avem o deosebită consideraţie. Rezultatele activităţilor de voluntariat
ne determină să prelungim ora de Religie dincolo de hotarele ei prin
activităţi extracurriculare: acţiuni filantropice, activităţi cultural‑ar‑
tistice cu tematică religioasă și pelerinaje.
În ora de Religie, credinţa se predă şi se învaţă din perspectiva
deschiderii sufleteşti a elevilor spre cunoaşterea şi iubirea lui
Dumnezeu şi spre o viaţă în care ei să observe şi să urmeze
principiile şi valorile creştine. Pentru transmiterea şi păstrarea
dreptei‑credinţe, profesorul de Religie împreună cu preotul au
misiunea de a extinde viaţa eclesială a Bisericii în societate prin
anumite activităţi catehetice şi de îndrumare moral‑duhovnicească
a elevilor, cum ar fi programele desfăşurate la nivel naţional
bisericesc: „Hristos împărtăşit copiilor“, „Alege şcoala“, dar şi cele
la nivel local‑eparhial cum ar fi: pregătirea pentru primirea Tainei
Sfintei Spovedanii şi a Tainei Sfintei Împărtaşanii, participarea
la Sfânta Liturghie, programul catehetic‑misionar „Pelerinajul de
la Mănăstirea Buciumeni“, Concursul „Sfântul Apostol Andrei“,
Concursul de pictură religioasă din Dumnica Ortodoxiei, Cinstirea
104
eroilor patriei de Ziua Înălţării Domunlui, Olimpiadele şcolare şi

alte proiecte cultural‑social‑filantropice prin care elevul îşi poate
dezvolta şi exprima solidaritatea faţă de membrii comunităţii. Toate
aceste programme şi proiecte trebuie să aibă un rol formativ asupra
elevilor, iar profesorul de religie să se implice afectiv şi sincer în
formarea valorilor şi atitudinilor propuse prin Programa de Religie
şi anume: asumarea propriei identităţi religiose, grija faţă de
aproapele, responsabilitate în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor
ce decurg din apartenenţa la diferite identităţi (confesiune, naţiune,
comunitate, profesie, cultură), respect şi înţelegere faţă de semenii de
alte credinţe şi convingeri, dezvoltarea respectului faţă de cele sfinte
şi aprofundarea cunoştinţelor religioase în vederea permanentei
deveniri spirituale.
Ora de Religie trebuie integrată în mod tacit în modul de viaţă
al Bisericii, pentru a‑şi găsi finalitatea şi rostul ei deplin. Profesorul
de religie trebuie să iniţieze cât mai multe deplasări la biserică, la
sfintele slujbe, deoarece Sfânta Liturghie este o mergere împreună
spre Împărăţia lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, un loc în care creştinii
se pregătesc pentru misiune. Trimiterea liturgică „cu pace să ieşim“
invită la mărturia evanghelică a tuturor, cheamă la convertire şi la
iubirea aproapelui1.
În urma discuțiilor despre activităţile concrete de manifestare a
iubirii de Dumnezeu şi de aproapele se desprind următoarele con‑
cluzii:
• Voluntariatul contribuie la modelarea profilului moral‑religios
al elevilor; se dezvoltă valorile şi atitudinile specifice moralei creştine
cum ar fi: respectul faţă de cei din jur, de cei de alte credinţe şi convin‑
geri, responsabilitate în raport cu propriul comportament, acceptarea
diversităţii, implicarea în viaţa comunităţii, integrarea în comunităţi
variate din punct de vedere al convingerilor, respectarea opiniilor şi a
comportamentelor semenilor, eliminarea din comportament a orică‑
rei forme de violenţă verbală şi fizică, medierea situaţiilor conflictuale
care pot apărea la nivelul comunităţii.
1. Timiș Vasile, Misiunea Bisericii şi educaţiei. Atitudini. Perspective, Cluj-Napo‑

ca, Editura Presa Universitară Clujeană, 2004, p. 34.
105
• Elevul este permanent ajutat să înveţe, îmbinând metodele

clasice de cunoaștere a realității religioase cu cele moderne, produce‑
rea cunoştinţelor fiind stimulată şi indusă.
Am mai remarcat:
1. Performanţe superioare şi capacitatea de reţinere sporită;
2. Raţionamente de ordin superior, frecvente, înţelegere pro‑
fundă şi gândirea critică;
3. Concentrarea mai bună asupra învăţării şi comportament in‑
disciplinat redus;
4. Motivaţia sporită pentru performanţă şi motivaţie intrinsecă
pentru învăţare;
5. Capacitate sporită de a vedea o situaţie şi din perspectiva ce‑
luilalt;
6. Relaţii mai bune, mai tolerante cu colegii, indiferent de etnie,
sex, capacităţi intelectuale, clasă socială sau handicapuri fizice;
7. Sănătate psihologică sporită, adaptare, senzaţie de bine;
8. Încredere în sine bazată pe acceptarea de sine;
9. Competenţe sociale sporite;
10. Atitudine pozitivă faţă de materiile de studiu, de învăţătură
şi şcoală;
11. Atitudine pozitivă faţă de profesori, directori şi alte persoa‑
ne din şcoală.
Recomandăm folosirea activităţilor de voluntariat precum şi a altor
activităţi extracurriculare şcolare tuturor celor care urmăresc ca, în ace‑
laşi timp cu transmiterea de cunoștințe religioase, să realizeze şi o dezvol‑
tarea personală armonioasă în acord cu principiile învăţăturii creştine.
Înainte de orice, educatorul trebuie să aibă credinţă adâncă, pură
şi subtilă. Oamenii atinşi de scepticism nu pot face educaţia religioasă
a copiilor. Sentimentul religios trebuie să fie pur, adică dezinteresat.
Pentru a fi toleranţi, copiii noştri trebuie să fie cultivaţi.��
Cunoaşte‑
��
rea de sine prin credinţă şi cultură trasează coordonatele educaţiei.
Bunătatea, dragostea, respectul pentru normele unui comportament
altruist, empatic sunt valori pe care copilul şi le poate însuşi participând
la orele de Religie.
De aceea la ora de Religie elevii ar trebui să înveţe lecţia supremă
de iubire creştină, prin blândeţea şi prin bucuria raportării la un reper
106
imuabil, care răsplăteşte faptele bune, căci Dumnezeu e dragoste, e

bucurie şi ajutor atunci când suferinţa ne copleşeşte. E un reper într‑o
lume fără repere. Cred că aceasta trebuie să fie ora de religie: o oră în
care descoperim reperele necesare fiinţării noastre într‑un timp şi un
spaţiu ce par părăsite de sacru.
În cadrul orei de Religie ni se oferă modele adevărate de urmat,
sfinţii, modelul desăvârşit fiind Hristos:
,,Fiecare dintre noi este pictorul propriei sale vieţi: sufletul este
pânza, virtuţile sunt culorile, iar Hristos este Modelul pe care tre-
buie să‑L pictăm“ (Sfântul Grigorie de Nyssa).
Bibliografie generală
Biblia, 1993, tipărită sub îndrumarea PF Teoctist, cu aprobarea Sfântului Sinod,
Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.
Noul Testament, tipărit sub îndrumarea PF Teoctist, cu aprobarea Sfântului Si‑
nod, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Româ‑
ne, 1993.
Sfânta şi Dumnezeiască Evanghelie, tipărită sub îndrumarea PF Teoctist, cu
aprobarea Sfântului Sinod, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bi‑
sericii Ortodoxe Române, 1991.
Dicționare de specialitate
Branişte, Ene, Branişte, Ecaterina, 2001, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe re-
ligioase, Caransebeş, Editura Diecezana.
Bria, Ion, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1981.
Vasile cel Mare, Sfântul, Omilii şi cuvântări, colecția „Părinți și scriitori bisericești“,
vol. 1, Bucureşti, Editura Basilica, 2009.
Lucrări de specialitate
Angelescu, Antim, Psihologia religioasă a copilului şi a adolescentului, cu aplica-
ţii în învăţământul religios, ediţia a II-a, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galaţi,
2013.
Băncilă, Vasile, Iniţierea religioasă a copilului, ediţia a III-a, Editura Arhiepisco‑
piei Dunării de Jos, Galaţi, 2015.
Radu, Ion, Psihologie şcolară, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1974.
107
Şebu, Sebastian., Opriş, Monica, Opriş, Dorin, Metodica predării religiei, Alba Iu‑
lia, Editura Reîntregirea, 2000.
Timiş, Vasile, Evaluarea, factor de reglare şi optimizare a educaţiei religioase,
Cluj – Napoca, Editura Renaşterea, 2003.
Idem, Misiunea Bisericii şi educaţiei. Atitudini. Perspective, Cluj – Napoca, Editu‑
ra Presa Universitară Clujeană, 2004.
Studii și articole
Biserică, Misiune, Slujire, vol. 11, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, 2011.
„Călăuză ortodoxă“, XXIV (2015), nr. 315.
108
Pr. prof. univ. dr. Leontin Popescu,

Universitatea „Dunărea de Jos„ din Galaţi
BISERICA ŞI PRIMELE ŞCOLI

DE PE TERITORIUL ŢĂRILOR ROMÂNE
ÎN PERIOADA MEDIEVALĂ
(AB INITIO PÂNĂ LA 1650)
Abstract: It was noted that Romanian Humanism is defined in a time where

European Humanism was over, so that he recovered both themselves humanistic values,
which combines Baroque reception ideas or European Humanism. It was natural, in
such circumstances, as such a cultural trend to be his own ideas of humanism fifteenth
and sixteenth centuries and both those belonging to the Baroque, rediscovering
Byzantine influence as a continuation of the tradition of the Roman Empire and with
the awareness usefulness of translatio studii to the West .
Keywords: School, high school, college, university, professor, student, monastery,
bishop.
Întrebarea de la care am putea să pornim în cercetarea noas‑

tră cu privire la istoria învăţământului în Ţările Române ar fi ur‑
mătoarea: a existat un sistem de instruire organizat pe teritoriul
locuit de români? Foarte multe studii1, începând cu A. D. Xeno-
1. Nicolae Conţ, Şcoala şi mişcarea pedagogică în Vechiul Regat, în „Probleme

ale învăţământului românesc“, nr. 4 (1928), p. 158‑282; Teodor Megieşan, Şcoala şi
mişcarea pedagogică în Ardeal până la unirea cu Ţara Mumă, în „Probleme ale învăţă‑
mântului românesc“, nr. 4 (1928), p. 283‑346; Constantin C. Giurescu, Învăţământul în
perioada trecerii spre feudalism şi a feudalismului timpuriu, în „Istoria învăţământului
din România. Compediu“, coord.: C. C. Giurescu, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1971; Ion Gh. Stanciu, O istorie a pedagogiei universale şi româneşti până la 1900, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977; Vasile Oltean, Întâia şcoală românească din
Şcheii Braşovului, Braşov, 1981; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române,
109
pol2, V. A. Urechia3, Nicolae Iorga4, Ion Găvănescul5 şi ajungând până în

prezent, converg către ipoteza unui paralelism cultural. Aşa cum s‑a
întâmplat în Occidentul secolelor IX‑XI, când primele şcoli funcţionau
pe lângă biserici şi mănăstiri, şi în spaţiul românesc primele forme
ale învăţământului au fost unele ecleziale, destinate formării viitori‑
lor clerici6. În cursul Evului Mediu, Ţările Române, prin aşezarea lor
în zona de confluenţă a intereselor hegemonice ale puterilor vecine,
nu au avut condiţii prielnice unei dezvoltări culturale7 durabile, care
să ducă la mişcări şi fenomene de natură educativ‑formativă similare
celor înregistrate în plan european, aşa cum s‑au produs în Peninsula
Italică şi apoi în Franţa şi Anglia ca rezultat al înfiinţării Universităţi‑
lor. Până în secolul al XIV‑lea, numeroasele năvăliri şi valurile migra‑
torilor târzii, prin conflictele militare pe care le‑au provocat, nu au dat
răgazul necesar edificării unui sistem cultural unitar şi închegat. Nu‑
cleul cultural, în perioada feudalismului timpuriu (sec. X‑XIV), urmând
exemplul bizantin şi occidental, l‑a constituit, şi la români, tot Biserica,
din nevoia pregătirii adecvate a personalului clerical8. Se pare că îna‑
inte de înfiinţarea şcolilor latine şi multă vreme după fondarea unora
dintre acestea, învăţământul era asigurat de dascălii ambulanţi9. Astfel
vol. I, partea a III‑a, cap. XXII‑XXIV, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Or‑
todoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 516‑564; Gheorghe Dem Teodorescu, Istoria limbii
şi literaturii române, Ed. Saeculum I. O., Bucureşti, 2002; Florin Diac, O istorie a învăţă-
mântului românesc modern, vol. I, secolul XVII‑1944, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2004.
2. Alexandru Dimitrie Xenopol, Despre învăţământul şcolar în genere şi în deo-
sebi despre acel al istoriei, Iaşi, 1879; Idem, Memoriu asupra învăţământului supe-
rior în Moldova, Iaşi, 1885; Idem, Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. I-V, Iaşi,
1888‑1893.
3. Vasile Alexandrescu Urechia, Istoria şcolelor de la 1800 la 1864, vol. I, Impri‑
meria Statului, Bucureşti, 1892.
4. Nicolae Iorga, Istoria învăţământului românesc, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1971.
5. Ion Găvănescul, Istoria pedagogiei, Tipografia Naţională, Iaşi, 1902.
6. N. Iorga, Istoria învăţământului, p. 2.
7. C. C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II, Ed. All, Bucureşti, 2007, p. 410.
8. I. Găvănescul, op. cit., p. 15, 36‑38.
9. Ioan Verdeş, Cultura scrisă şi fenomenul instructiv-educativ, în „Istoria învăţă‑
mântului în România“, vol. I, coord.: Ştefan Pascu, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucu‑
reşti, 1983, p. 64‑72, aici p. 71.
110
de dascăli se întâlnesc şi în Moldova secolului al XII‑lea, cum ne‑o con‑

firmă o scrisoare adresată de papa Grigore al IX‑lea10 către regele Bela
al IV‑lea al Ungariei, la 14 noiembrie 1234, epistolă în care pontiful
roman preciza că la acea dată în Moldova se aflau dascăli ambulanţi de
diferite origini11.
V. A. Urechia şi Nicolae Iorga pomenesc de aşa‑numitele şcoli de
grămătici, pisari şi dieci12, numiţi de V. A. Urechia „pionii cei mai activi
ai limbii române“13 în aceste secole, publicând şi o listă cu numelor
lor14 rezultate din documentele pe care le studiase în cursul cercetării
întreprinse15. Redând aceste nume, Urechia se întreabă unde au învăţat
carte toţi aceşti scribi, aproape toţi cu nume româneşti, şi presupune
că au fost educaţi în şcoli16 organizate mai întâi pe lângă biserici şi mă‑
năstiri. Astfel, pornind de la Grigorie Ţamblac17, mitropolitul Moldovei,
şi de la Moise Filosoful (1423), V. A. Urechia şi apoi N. Iorga vorbesc
de existenţa acestor şcoli atât în Moldova, cât şi în Muntenia, prima
cunoscută şi pomenită de documentele cercetate de V. A. Urechia în
spaţiul est‑carpatic fiind o „Academie de drept“ (1401‑1433) înteme‑
iată la Suceava de către Alexandru cel Bun, în privinţa căreia Urechia
îşi manifesta rezervele, afirmând că ar fi existat „probabil“18. Nicolae
Iorga este chiar mai tranşant, spunând că era imposibil să existe la în‑
ceputul istoriei Moldovei o astfel de academie, cu atât mai mult cu cât
10. M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, p. 242‑243.

11. Mihai Bordeianu, Petru Vladovschi, Învăţământul românesc în date, Ed. Ju‑
nimea, Iaşi, 1979, p. 7.
12. V. A. Urechia, Istoria şcolelor, p. 3‑5; N. Iorga, Istoria învăţământului, p. 3; a
se vedea şi Ştefan Bârsănescu, Pagini nescrise din istoria culturii româneşti, Ed. Aca‑
demiei, Bucureşti, 1971, p. 54.
13. V. A. Urechia, Istoria şcolelor, p. 3.
14. Ibidem, p. 6‑8; pentru secolele XV–XVII, V. A. Urechia redă un număr total de
65 de dieci în Moldova şi 136 în Ţara Românească.
15. Ibidem.
16. N. Iorga, Istoria învăţământului, p. 3 – aceste şcoli le numeşte „şcoli de chilie“.
17. Ibidem – N. Iorga îl presupune ca fiind un descendent al unei distinse familii
bizantine; Episcopul acad. Melchisedec Ştefănescu, Viaţa şi scrierile lui Grigorie Ţam-
blac, Tipografia Academiei Române, Bucureşti, 1884, 109 p., avansează teza că acest
mitropolit al Moldovei, cărturar de anvergură europeană, ar fi de origine vlahă, deci
română sud‑dunăreană.
111
nici vecinii principatului (Ţara Românească, rutenii şi slavii) nu fon‑

daseră astfel de şcoli superioare19. Nicolae Iorga face referire pentru
aceeaşi epocă, secolul al XV‑lea, la şcolile de caligrafie de la mănăstiri‑
le Tismana şi Neamţu20, care s‑au remarcat pe toată perioada acestui
secol prin stilul caligrafic cunoscut ca moldovenesc. De remarcat, ca
exemplu de măiestrie al celor instruiţi în cele două şcoli, este nivelul
artistic deosebit şi numărul destul de mare al manuscriselor scrise de
Gavriil Uric, fiul boierului Mihai Uricel, sfetnic al lui Iliaş Vodă21. Ma‑
nuscrisele secolului al XV‑lea, de o înaltă calitate grafică şi corectitu‑
dine gramaticală, sunt dovezi ale deosebitului nivel al şcolilor din/de
pe lângă mănăstirile din spaţiul românesc. În Moldova, la Mănăstirea
Putna, conform lui Ştefan Bârsănescu22, a existat până la mijlocul seco‑
lului al XVII‑lea o şcoală greco‑slavonă aproape de nivelul şcolilor din
Europa Centrală şi de Apus, şcoală unde se preda, pe lângă gramatica
slavonă şi greacă, şi retorica potrivit celor două cicluri de studiu euro‑
pene: trivium şi quadrivium23.
Şcolile de caligrafi ale secolului al XV‑lea, unde se deprindeau scri‑
erea şi cititul din cărţile ecleziastice, dar şi aritmetica – cronologia ani‑
lor trecuţi de la facerea Lumii şi alte date importante24 – şi practica
scrisului, vor continua să funcţioneze pe tot parcursul acestui veac şi
în prima jumătate a secolului următor. Odată cu introducerea tiparu‑
lui, aceste şcoli vor pierde din importanţă, manuscrisele fiind treptat
înlocuite de cărţile tipărite. Totuşi, se înregistrează o deosebită răspân‑
dire a acestor şcoli în Moldova şi Ţara Românească25, pe lângă sediile
19. N. Iorga, Istoria învăţământului, p. 1‑2; A. D. Xenopol, Memoriu asupra învă-

ţământului, p. 7: presupune şi el ca această şcoală a fost una bisericească.
20. Ibidem, p. 3.
21. Sorin Ulea, Gavriil Uric, primul artist român cunoscut, în „Studii şi cercetări
de istoria artei. Seria artă plastică“, II, nr. 2 (1964) p. 235‑263; a se vedea şi N. Iorga,
Istoria învăţământului, p. 3.
22. Şt. Bârsănescu, Şcoala greco-slavo-românească de la Mănăstirea Putna, în
„Revista de pedagogie“, nr. 6 (1968), p. 20‑30; a se vedea şi M. Păcurariu, Istoria Bise-
ricii Ortodoxe Române, vol. I, p. 419‑426.
23. I. Gh. Stanciu, op. cit., p. 104.
24. N. Conţ, op. cit., p. 167, a se vedea şi I. Găvănescul, op. cit., p. 42‑43.
25. În ceea ce priveşte Principatul Transilvaniei, vom vedea, în cele ce urmează,
dezvoltarea învăţământului sub influenţa calvină şi apoi catolică.
112
episcopiilor sau mitropoliilor, mănăstirile şi bisericile mai importante:

Neamţ, Moldoviţa, Putna, Voroneţ la est de Carpaţi; Bistriţa olteană,
Târgovişte, Cozia în Ţara Românească26. Astfel, pentru secolele XIV‑XVI
putem estima impactul influenţei apusene în patru tipuri de şcoli27
din spaţiul românesc: 1) şcolile mănăstireşti cu specific religios şi laic,
unde erau predate şi discipline ale învăţământului elementar: limba
slavonă28, caligrafia, pictura, muzica bisericească29, având ca metodă
memorarea şi imitarea modelului; 2) şcoli episcopale ce încercau să
imite şcolile episcopale ale lui Carol cel Mare din Occident, la un nivel
de pregătire net inferior, dar care erau frecventate în special de fiii
boierilor, instituţii cu limba de predare slavonă30. N. Iorga aprecia că la
o astfel de şcoală s‑au pregătit „învăţatul mitropolit Teofan31“ al Mol‑
dovei, Macarie32 al Romanului şi Eftimie33, episcop de Rădăuţi, autori
de cronici domneşti34; 3) şcoli de „dieci“, cu caracter particular, cele mai
numeroase, având în vedere numărul mare de manuscrise, ca de altfel
şi atestarea în sursele epocii a numelor de dieci care au redactat aces‑
26. M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, p. 516; a se vedea şi

Gheorghe Pârnuţă, Ion Bota, Şcolile ortodoxe de limbă slavonă şi catolice de limbă
latină de pe lângă mănăstiri, în Istoria învăţământului în România, vol. I, p. 76‑84,
aici p. 78‑79.
27. N. Iorga, Istoria învăţământului, p. 5; a se vedea şi I. Găvănescul, op. cit.,
p. 63; N. Conţ, op. cit., p. 168; I. Gh. Stanciu, op. cit., p. 104‑105; Istoria învăţământu-
lui în România, vol. I, p. 64‑99.
28. A. D. Xenopol, Memoriu asupra învăţământului, p. 7: predarea se făcea în
limba română, chiar dacă se scria cu slove slavone.
29. N. Iorga, Istoria învăţământului, p. 3: menţionează existenţa unor şcoli doar
de muzică, pentru învăţarea celor „şapte glasuri“, pe lângă deprinderea abilităţilor
necesare unui „diac domnesc“.
30. N. Conţ, op. cit., p. 168.
31. Teofan I, mitropolit al Moldovei (1530–1546) cu deosebite preocupări căr‑
turăreşti (M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, p. 471).
32. Macarie II, episcop al Romanului, ales în anul 1531, autorul unei Cronici a
Moldovei, de la Ştefan cel Mare până la domnia lui Petru Rareş (Ibidem, p. 484).
33. Eftimie, ucenicul lui Macarie II, a devenit episcop de Rădăuţi în 1551, păsto‑
rind până în 1561 – după care a trecut cele veşnice – e autorul unei Cronici – continu‑
are a Cronicii lui Macarie – redactată din porunca lui Alexandru Lăpuşneanu, despre
istoria Moldovei din răstimpul 1551-1554 (Ibidem, p. 487).
113
te manuscrise35; 4) tot cu caracter particular, şcolile confesionale de la

Baia, Siret, Adjud, în Moldova, şi de la Câmpulung‑Muscel, în Munte‑
nia36. Acestea funcţionau şi ele pe lângă episcopii, mănăstiri sau comu‑
nităţi fondate de coloniştii saşi, germani, unguri sau poloni. Erau mai
bine organizate, aveau condiţii materiale mai bune şi cadre didactice
cu o calificare superioară, uneori chiar cu studii universitare urmate
în centrele europene; la şcolile confesionale învăţau fiii coloniştilor,
dar şi ai boierimii române37, desigur când aceştia nu plecau la studii în
centrele culturale din Polonia38 sau, arareori, chiar şi în Occident.
Un episod notabil din evoluţia acestui din urmă tip de şcoală este
cel din timpul domniei lui Ioan vodă Despot, cunoscut în epocă şi ca
„ereticul“39 sau Iacob Heraclid Despotul40. Acest domnitor, grec de ori‑
gine, în scurta sa aventură politică şi culturală41 în Moldova, reuşea să
fondeze la Cotnari o şcoală superioară latină (1563), sub conducerea
învăţatului Johann Sommer42, unde au predat profesori protestanţi din
Polonia şi Germania43. Prin profilul ei, de orientare umanistă, şcoala de
35. V. A. Urechia, Istoria şcolelor, p. 6‑8.

37. Ibidem; a se vedea şi N. Conţ, op. cit., p. 169.
38. Printre cei care au studiat la Academia cracoviană din Polonia s‑au aflat
cronicarii moldoveni Nestor şi Grigore Ureche; a se vedea N. Conţ, op. cit., p. 168.
40. C. C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II, p. 137: „[…] remarcabil cuvântător,
cunoscând bine limba greacă, latină, italiană, spaniolă şi franceză […], ajunsese stu‑
dent în Franţa, la Facultatea de Medicină de la Montpellier […], cunoştea pe vestitul
Melanchton, pe învăţatul Sommer, pe o sumă dintre principii protestanţi“; o amplă
biografie a lui Despot Vodă la Maria Crăciun, Protestantism şi Ortodoxie în Moldova
secolului al XVI‑lea, Presa Universitară Clujeană, Cluj‑Napoca, 1996, 250 p.
41. O primă biografie a lui Despot i se datorează directorul Şcolii de la Cotnari,
Johann Sommer, Vita Jacobi despotae Moldavorum, Wittenberg, 1587; a se vedea şi
Adina Berciu Drăghicescu, O domnie umanistă în Moldova: Despot Vodă (1561–1563),
Edit. Albatros, Bucureşti, 1980, p. 34‑35: detalii despre peregrinările şi viaţa aven‑
turoasă a lui Despot Vodă, care încă din 1547, la Montpellier, lua contact cu ideile
protestante.
42. N. Iorga, Istoria învăţământului, p. 9; a se vedea şi M. Crăciun, op. cit., p. 111;
C. C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II, p. 139.
43. V. A. Urechia, Istoria şcolelor, p. 5; printre profesorii aduşi la Cotnari se aflau
şi Casper Peucer, Jan Lusinski, Johann Sommer, german din Pirna, Hermadorus Les‑
tarchos (M. Crăciun, op. cit., p. 110, 130).
114
la Cotnari44 punea pe primul plan, spre deosebire de celelalte şcoli

din Moldova, studierea limbii latine şi a operelor literare ale Antichi‑
tăţii; era o şcoală întreţinută de domnul ţării, cu un număr nu prea
mare de elevi, proiectată pentru a atrage mai mulţi profesori renu‑
miţi45, având chiar şi un fel de internat pentru învăţăcei46. Orarul,
metodele de învăţământ şi lecţiile din această şcoală cu profil latin
erau cele tipice pentru orice şcoală feudală a timpului: plasarea cur‑
surilor în intervale orare potrivit slujbelor sau ceasurilor religioase,
în anunţarea orelor de curs având un rol important clopotul bisericii,
aşa cum era programul de studiu de la Universităţile din Bologna şi
Padova, învăţarea pe de rost, repetiţia, exerciţiul47 etc. Erau studia‑
te limbile greacă şi latină, probabil manualele întocmite de Philipp
Melanchthon, pentru a putea fi apoi citite şi interpretate texte din
diferiţi autori clasici: Aristotel, Hermogenes, Quintilian, Cicero48. Se
pare că această şcoală a continuat să existe, însă ca şcoală slavo‑ro‑
mână, cu intermitenţe, până în 167049, an din care datează ultima sa
atestare documentară.
Într‑un moment în care la Braşov se desfăşura, prin tipograful Co‑
resi venit din Muntenia, o adevărată campanie de promovare a limbii
române, Despot Vodă se îndrepta spre un alt tip de şcoală, căutând o
integrare a ţării sale adoptive în noul curent al Umanismului occiden‑
tal. Şcoala de la Cotnari, în forma de organizare dorită de fondator,
nu a rezistat decât vreme de câteva luni, închizându‑şi porţile odată
cu dispariţia lui Despot Vodă, fiind ulterior reactivată în timpul pri‑
44. La Cotnari se afla şi o misiune iezuită, care a avut o serie de controverse cu

ceilalţi clerici catolici prezenţi în Moldova; în acest sens, a se vedea Francisc Pall, Le
controversie tra i Minori conventuali e i Gesuiti nelle missioni di Moldavia (Romania),
în „Diplomatarium Italicum“, IV (1939); Călători străini despre Ţările Române, vol. V,
vol. editat de Maria Holban, Maria Matilda Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cer‑
novodeanu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 497‑500.
47. Stela Iancu, Şcoala latină de la Cotnari, în „Istoria învăţământului în Româ‑
nia“, vol. I, p. 122.
48. Ibidem.
49. Gh. Pârnuţă, Şcoli slavo-române în Ţara Românească şi Moldova, în „Istoria
învăţământului în România“, vol. I, p. 140‑152, aici p. 157.
115
mei domnii a lui Petru Şchiopul (1574–1578), ca şcoală cu caracter

local50.
O altă şcoală din Moldova, ,,şcoala din Rădăşeni“, la care se presu‑
pune că ar fi învăţat domnitorul Ştefan Tomşa al II‑lea (1611–1615;
1621–1623), este atestată documentar, potrivit lui V. A. Urechia, abia
de la începutul secolului al XVIII-lea, într‑un act emis de Ioan Mavro‑
cordat51; Nicolae Iorga vorbea de existenţa unor „şcoli de meserii“52,
unde s‑ar fi deprins meşteşugurile înalt specializate de argintar şi ico‑
nar. Sunt, de altfel, renumite în epocă articolele de argintărie (în spe‑
cial cele religioase: chivoturi, cădelniţe, potire, ripide, discuri; obiecte
îmbrăcate în argint şi aur etc.) din Moldova şi din celelalte principate,
iar astfel de obiecte preţioase au fost dăruite de domnitorii munteni
şi moldoveni diferitelor mănăstiri din ţara sau de la Sfântul Munte
Athos53.
E greu de precizat în ce constă influenţa învăţământului italian în
Ţările Române în secolele X–XV, ţinând cont şi de faptul că în această
primă perioadă şi învăţământul occidental abia începea să se crista‑
lizeze şi să capete un conţinut specific, precum s-a întâmplat în cazul
centrelor universitare Bologna şi Padova. Cert este că anumite con‑
tacte au fost, mai ales în Transilvania, unde propaganda, mai întâi lu‑
terană şi calvină, apoi cea catolică, s‑au simţit imediat odată cu zorii
Reformei şi ai Contrareformei occidentale.
În Moldova şi Ţara Românească, influenţele străine occidentale
au fost, în perioada de până la 1650, înlesnite de năzuinţele domni‑
torilor de a avea la ei acasă o şcoală asemenea celor din Occident. În
acest sens, perioada domniilor lui Vasile Lupu în Moldova şi a lui Ma‑
tei Basarab în Ţara Românească sunt reprezentative. Şcoala fondată
de Vasile Lupu în 1640, pe lângă Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi“54
50. I. Gh. Stanciu, op. cit., p. 110, a se vedea şi M. Crăciun, op. cit., p. 190.
51. V. A. Urechia, Istoria şcolelor, p. 6; a se vedea şi Theodor Codrescu, Uricarul
sau colecţiune de diferite acte care pot servi la istoria românilor, vol. V, Tipografia
Buciumului Român, Iaşi, 1887, p. 262.
53. C. C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II, p. 468‑476.
54. Cei mai mulţi cercetători consideră că acest colegiu a fost fondat în 1640: A.
D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. VII, p. 59; Şt. Bârsănescu, Aca-
116
din Iaşi, precum şi tolerarea colegiilor iezuite din Moldova55, ca de

alt fel şi şcoala întemeiată de Matei Basarab la Târgovişte56, au des‑
chis calea, pentru cea de‑a doua jumătate a secolului al XVII‑lea,
unei uşoare apropieri de cultura latină occidentală. Misionarul ca‑
tolic Marco Bandini57, în descrierea din Codexul său, precizează că
în vremea lui Vasile Lupu, la Iaşi, erau cel puţin 20 de şcoli, în care
se învăţa atât în limba română, cât şi în limba latină, efectivul to‑
tal şcolarizat fiind de aproximativ 200 de elevi58. Cea mai renumită
şcoală era cea de la „Sfinţii Trei Ierarhi“. Aici Vasile Lupu adusese de
la Kiev, la recomandarea mitropolitului Petru Movilă, pe fostul rector
al Colegiului kievean, Sofronie Pociaţki59, care reorganiza şcoala de
demia domnească de la Iaşi, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1962, p. 5; Isto-

ria pedagogiei, coord.: Şt. Bârsănescu, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968,
p. 106; Ariadna Camariano-Cioran, Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi, Ed. Aca‑
demiei, Bucureşti, 1971, p. 69; Istoria învăţământului din România. Compediu, p. 40.
55. C. C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III, Ed. All, Bucureşti, 2007, p. 638; pe
lângă şcoala întemeiată de Vasile Lupu, la Iaşi exista şi o şcoală a iezuiţilor în care
se învăţa latină, greacă şi română şi căreia în 1647 domnitorul îi acorda un teren în
capitala Moldovei pentru a‑şi construi un nou local.
56. Istoria învăţământului din România. Compediu, p. 41.
57. Marco Bandini, de origine bosniacă pe numele său Bandulovič, a fost un
arhiepiscop ce a îndeplinit funcţia de nunţiu apostolic al Sf. Scaun în Moldova în
răstimpul 1644-1650. Este autorul aşa‑numitului Codex Bandini, un amplu raport
(Visitatio generalis omnium ecclesiarum catholicarum romani ritus in Provincia Mol-
daviae) întocmit cu prilejul vizitei pastorale la parohiile catolice din Moldova. V. A.
Urechia a publicat Codexul sub egida Academiei Române (Idem, Codex Bandinus. Me-
moriu asupra scrierei lui Bandinus de la 1646 urmat de text, însoţit de acte şi docu-
mente, Litografia Carol Göbl, Bucureşti, 1895), izvorul fiind analizat în studii speciale
de Andrei Veress, Scrisorile misionarului catolic Bandini din Moldova (1644-1650), în
„Analele Academiei Romane. Memoriile Secţiunii Istorice“, s. III, VI (1926) şi N. Iorga.
Cea mai recentă ediţie a Codexului a apărut sub îngrijirea reputatului filolog ieşean
Traian Diaconescu: Marco Bandini, Codex. Vizitarea generală a tuturor Bisericilor
Catolice de rit roman din Provincia Moldova 1646-1648, ediţie bilingvă, introducere,
text latin stabilit, traducere, glosar de prof. univ. dr. Traian Diaconescu, Edit. Presa
Bună, Iaşi, 2006.
58. Istoria învăţământului din România. Compediu, p. 41; a se vedea şi I. Gh.
Stanciu, op. cit., p. 158.
59. N. Iorga, Istoria învăţământului, p. 12; a se vedea şi Petre P. Panaitescu, Influ-
enţa polonă în opera şi personalitatea cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin, Ed.
Cultura Naţională, Bucureşti, 1925, p. 76; I. Gh. Stanciu, op. cit., p. 157.
117
la Trei Ierarhi după modelul occidental: trivium şi quadrivium. Pro‑

grama era asemănătoare şcolilor occidentale, poloneze şi iezuite, şi
cuprindea gramatica, retorica, poetica, dialectica, filosofia, teologia,
precum şi limbile slavonă, greacă şi latină60.
În ceea ce priveşte structura şi nivelul calitativ al procesului for‑
mativ‑educativ, şcoala lui Vasile Lupu nu poate fi considerată o aca‑
demie sau un fel de universitate, deci o instituţie de învăţământ supe‑
rior61, ci un colegiu de grad intermediar, o şcoală domnească de nivel
mai înalt decât cele existente atunci în Moldova62. Spre deosebire de
instituţiile similare din estul Europei, şcoala de la Trei Ierarhi apare
la puţin timp după fondarea colegiilor iezuite de la Bar (1630), Ca‑
meniţa (1632), după colegiul de la Kiev (1632), la relativă distanţă
de şcoala patriarhală de la Constantinopol, dar înaintea şcolilor de
la Iannina (1645), Atena (1645) şi Ierusalim (1660)63. Pentru buna
funcţionare a acestei şcoli, domnitorul Vasile Lupu a dispus alocarea
a tot ceea ce era necesar: la 15 aprilie 1641 cumpăra cu 200 de taleri
localul necesar pentru funcţionare, iar pentru întreţinerea şcolii şi a
dascălilor o înzestra cu trei moşii, Răchitenii, Tomşanii şi Iuganii, din
ţinutul Romanului64.
Potrivit lui Nicolae Iorga65, la această şcoală a deprins limba latină
şi greacă eruditul Nicolae Milescu, care şi‑a desăvârşit apoi studiile la
Academia constantinopolitană. Tot la Iaşi, potrivit aceluiaşi N. Iorga66,
funcţiona, pe lângă un metoc al Patriarhiei de Ierusalim, o şcoală care
60. Constantin Bălan, Cultura în Ţara Românească şi Moldova. Învăţământul între

tradiţie şi inovaţie, în „Istoria românilor“, vol. V, O epocă de înnoiri în spirit european
(1601-1711/1716), coord.: Virgil Cândea; secretar ştiinţific: Constantin Rezachevici,
Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 871‑879, aici p. 874.
61. Cléobule Tsourkas, Les débuts de l’enseignement philosophique et de la li-
bre pensée dans les Balkans. La vie et l’oeuvre philosophique de Théodore Corydalée
(1570-1646), avec 28 planches hors texte, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1948,
p. 64; Gh. Pârnuţă, Învăţământul de grad superior (secolul al XVII‑lea) în Moldova, în
„Istoria învăţământului în România“, vol. I, p. 156‑158, aici p. 157.
62. Ibidem, p. 157.
63. Ibidem.
64. C. C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III, p. 638.
66. Ibidem.
118
avea acelaşi nume ca al mai celebrei şcoli de la Bucureşti: Sf. Sava. Co‑
legiul de la Trei Ierarhi a funcţionat până aproape de sfârşitul domniei
lui Vasile Lupu, însă în perioada ce a urmat a fost transformat într‑o
şcoală de limbă greacă67.
Odată cu această fervoare culturală din Moldova, Ţara Româneas‑
că urma, în timpul domniei lui Matei Basarab, tot o politică de încura‑
jare şi sprijinire a culturii, cu urmări durabile, care s‑au resimţit până
în epoca modernă. Încă dinainte de accederea la tronul muntean a lui
Matei Basarab, după cum am precizat, în Ţara Românească existau
şcoli pe lângă ctitoriile mănăstireşti. Încă din secolul al XIV‑lea sunt
atestate documentar, în Ţara Românească, mănăstirile Vodiţa, Tisma‑
na, Cozia, Argeş, Dealu, Snagov, ce vor deveni în majoritate centre de
cultură. Dovezi ale funcţionării şcolilor mănăstireşti ne oferă şi unele
reprezentări iconografice, ca cea de la biserica „Sf. Nicolae“ Domnesc
din Curtea de Argeş. Aici, într‑o compoziţie iconografică, sunt înfăţi‑
şaţi trei şcolari, împreună cu dascălul lor, în timpul desfăşurării lecţi‑
ilor. Şcolarii ţin în mâini suluri de pergament şi tăbliţe cu inscripţii68.
O altă dovadă că în Ţara Românească existau, la fel ca în Moldova şi în
Occident, astfel de şcoli este şi scrisoarea patriarhului Calist I al Con‑
stantinopolului (1350‑1354, 1355‑1363)69 către domnitorul Nicolae
Alexandru, prin care i se solicita voievodului muntean să „întărească“
citeţii (cântăreţii de strană) şi să se îngrijească de ipodiaconii şi diaco‑
nii eparhiei noului mitropolit Iachint de la Vicina70.
67. V. A. Urechia, Istoria şcolelor, p. 12; Gh. Pârnuţă, Învăţământul de grad su-
perior, p. 158; a se vedea şi P. P. Panaitescu, Cultura feudală, în Valeria Costăchel, Pe‑
tre P. Panaitescu, Anton Cazacu, „Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova (sec.
XIV‑XVII)“, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 501‑547, aici p. 534.
68. Emil Turdeanu, Miniatura bulgară şi începuturile miniaturii româneşti, Bu‑
cureşti, 1942, p. 414.
69. M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, p. 256.
70. Documente privind istoria României (DIR), B. Ţara Românească, veacul XVI,
vol. III, (1551–1570), Bucureşti, 1952; Ibidem, vol. V, (1591‑1600), Bucureşti, 1953;
DIR, B. Ţara Românească, veacul XVII, vol. I, (1601‑1610), Bucureşti, 1951; Ibidem,
vol. II, (1611‑1615), Bucureşti, 1951; Ibidem, vol. III, (1616‑1620), Bucureşti, 1951,
Ibidem, vol. IV, (1621‑1625), Bucureşti, 1954; a se vedea şi Gh. Pârnuţă, I. Bota, Şcolile
ortodoxe de limbă slavonă şi catolice de limbă latină, p. 76‑84, aici p. 77.
119
Considerată de unii cercetători71 ca fiind cea mai veche şcoală ates‑

tată documentar în Muntenia, şcoala de pe lângă Biserica Sf. Gheorghe
Vechi din Bucureşti a fost întemeiată, se pare, încă din 156372, însă
oficial apare menţionată în 157673. Aici erau instruiţi grămăticii de la
cancelariile domneşti şi de la cele mitropolitane şi episcopale. Diacul
Micul a fost unul dintre cei mai vechi „dascăli sloveneşti“ ai şcolii de
la „Sf. Gheorghe Vechi“74. În timpul primei domnii a lui Grigore Ghica
(1660‑1664), acestei şcoli i se ridica un local propriu75. Primul loc în
programa de învăţământ a şcolii îl ocupa studiul gramaticii slavone şi
române; şcoala avea două secţii: una pentru pregătirea diecilor, gră‑
măticilor şi slujbaşilor în cancelariile domnească şi ale dregătorimii,
iar alta pentru pregătirea clerului76.
Se presupune că astfel de şcoli au funcţionat şi la Măniceşti, în ju‑
deţul Teleorman77, pe lângă Mănăstirea Ţigăneşti‑Drăgăneşti, la Roşi‑
orii de Vede78; şcoli pentru pregătirea personalului vor fi funcţionat pe
lângă cancelaria Băniei de la Craiova, la Târgovişte, pe lângă episcopiile
71. Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bu-

cureşti, Ed. Academiei, Bucureşti, 1961, p. 125‑126.
72. Sextil Puşcariu, Istoria literaturii române. Epoca veche, ediţia a II‑a, revăzută
şi reîntregită cu şi de ilustraţii, dintre care şapte planşe în color în afară de text, Ed.
şi Tiparul Krafft & Drotleff, Sibiu, 1930, p. 16.
73. Gheorghe Nedioglu, Cea mai veche şcoală românească cu caracter statornic,
Institutul de Arte Grafice C. Sfetea, Bucureşti, 1913, p. 10; a se vedea şi Gheorghe N.
Costescu, Contribuţiuni la istoria învăţământului nostru primar, Ed. Cultura Româ‑
nească, Bucureşti, 1937, p. 8; Gh. Pârnuţă, Istoria învăţământului şi gândirea peda-
gogică din Ţara Românească, sec. XVII–XIX, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1971, p. 26.
74. S. Puşcariu, op. cit., p. 16; C. Bălan, op. cit., p. 875; această şcoală a funcţionat
până la începutul secolului al XIX‑lea. La 1707 se afla aici la studii trimisul ţarului
Petru cel Mare, Danilov, iar în 1819 un caligraf domnesc – Chiriţă – menţionează că
şcoala încă funcţiona: Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale din Bucureşti
(DANIC), Mitropolia Ţării Româneşti, CCXLV/11.
75. Gh. Pârnuţă, Şcoli slavo-române în Ţara Românească şi Moldova, 141.
76. Ibidem.
77. Anghel Manolache, Gh. Pârnuţă, Contribuţii la istoria culturii şi învăţămân-
tului în Teleorman, Bucureşti, 1979, p. 47.
78. Ibidem; a se vedea şi Gh. Pârnuţă, I. Bota, Şcolile ortodoxe de limbă slavonă,
p. 80.
120
de Buzău şi Râmnic, unde activau numeroşi dieci, grămătici şi logo‑

feţi79. Se ştie că doamna Chiajna înfiinţase, în 1552, o şcoală la Câmpu‑
lung–Muscel, pe lângă Biserica Domnească80.
Informaţii despre existenţa unor şcoli în Muntenia aflăm şi dintr‑o
scrisoare trimisă judelui Braşovului de către Cristian, vornicul domni‑
torului Radu cel Mare (1495‑1508), epistolă ce menţionează că das‑
călul Stanislav se ocupa de educarea lui Marcu, fiul dregătorului mun‑
tean81. Localitatea unde ar fi putut să‑şi desfăşoare activitatea acest
Stanislav dascălul a fost probabil Târgovişte sau Câmpulung‑Muscel,
ambele centre comerciale importante la începutul secolului al XVI‑lea.
De la un astfel de dascăl a învăţat să scrie în limba română şi Neacşu
din Câmpulung82. Asemenea dascăli activau şi la mănăstirea Menedic
din judeţul Buzău83. Datorită a doi dascăli, Uril şi Teodosie, se ştie că la
sfârşitul secolului al XVI‑lea la această mănăstire buzoiană funcţiona o
şcoală cu predare în limba română84. Nu mai puţin importantă în ates‑
tarea existenţei şcolilor şi a unui proces formativ de învăţământ este şi
79. Ibidem.
80. Ibidem; a se vedea şi Şt. Bârsănescu, Florela Bârsănescu, Educaţia, învă-
ţământul, gândirea pedagogică din România. Dicţionar cronologic, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 18.
81. Grigore Tocilescu, 527 documente istorice slavo–române din Ţara Româ-
nească şi Moldova privitoare la legăturile cu Braşovul, 1346‑1574; tipărite la Viena
în 1905‑1906 în atelierele Adolf Holzhausen, Ed. Cartea românească, Bucureşti, 1931,
p. 412; a se vedea şi Gh. Pârnuţă, I. Bota, Învăţământul în limba română, p. 92.
82. Traian Valentin Poncea, Geneza oraşului medieval românesc extracarpatic
(secolele X‑XVI), prefaţă de Radu Florescu, Ed. Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti,
1999: la 29–30 iunie 1521, Neacşu, negustor înstărit din Câmpulung-Muscel (Dăl‑
gopol), îi trimitea judelui Braşovului, Johannes Benkner, o scrisoare redactată în
limba română, informându‑l asupra preparativelor militare ale sultanului Soliman
II. Această primă scriere românească dovedeşte faptul că la începutul secolului al
XVI‑lea limba română era pe deplin închegată, atât ca vocabular, cât şi ca topică, iar
informaţiile furnizate arată că autorul era o persoană instruită care deprinsese scri‑
sul în limba română undeva în spaţiul românesc, poate chiar la şcoala amintitului
dascăl Stanislav.
84. DANIC, Episcopia Buzăului, XXXVI/3, 11; a se vedea şi Ion Ionaşcu, Material
documentar cu privire la istoria Seminarului din Buzău, 1836-1936, Bucureşti, 1937,
p. IX; Gh. Pârnuţă, I. Bota, Învăţământul în limba română, p. 92.
121
prima lucrare parenetică85: Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul

său, Teodosie.
Abia la 1640 este atestată documentar o şcoală slavonă la Târgo‑
vişte86, care devenea în 1646 şcoală slavo‑greco‑latină, iar ulterior,
probabil după 1670, cu predare în limba română87. Această şcoală,
susţinută financiar de Matei Basarab, a funcţionat mai întâi în casa
postelnicului Constantin Cantacuzino, cu 12 elevi aflaţi sub îndruma‑
rea dascălilor Pantelimon Ligaridis şi Ignatie Petriţis88, greci originari
din Chios. În corespondenţa cu superiorii săi, Ligaridis preciza că ele‑
vii săi erau instruiţi în retorică şi logică în limbile latină şi greacă89. În
perioada 1646‑1651, 21 de tineri au urmat cursurile acestei şcoli90.
Unul dintre elevii lui Ligaridis a fost Şerban Cantacuzino, despre care
se presupune că şi‑ar fi desăvârşit studiile la Veneţia şi Padova. În ace‑
eaşi perioadă îşi continua activitatea Şcoala de la Sf. Nicolae Domnesc
din Argeş, localul acesteia fiind ridicat pe un teren dăruit de Radu Năs‑
turel, fiul lui Udrişte logofătul, în vreme ce pentru susţinerea financia‑
ră beneficia de veniturile vămilor de la Rucăr şi Dragoslavele91.
85. Ovidiu Ionescu, Un manual românesc de educaţie: Învăţăturile lui Neagoe

Basarab către fiul sau Teodosie, în „Istoria învăţământului în România“, vol. I, p.
103‑105.
86. Gh. Pârnuţă, Şcoli slavo-române în Ţara Românească şi Moldova, 142; a se
vedea şi Victor Papacostea, O şcoală de limbă şi cultură slavonă la Târgovişte în tim-
pul lui Matei Basarab, în „Romanoslavica“, V (1960), p. 185. Asemenea lui Marco
Bandini, un alt misionar catolic, Petru Bogdan Baksić (Pietro Deodato), în raportul
trimis superiorilor săi de la Roma, aminteşte de existenţa acestei şcoli, menţionând
că tinerii care absolveau studiile aici obişnuiau să meargă în Transilvania pentru a
învăţa şi limba latină (C. Bălan, op. cit., p. 874).
87. Biblioteca Academiei Române (BAR), Manuscrisul românesc 312, f. 217; a se
vedea şi Gh. Pârnuţă, Şcoli slavo-române în Ţara Românească şi Moldova, p. 142‑143;
Idem, Începuturile culturii şi învăţământului în judeţul Dâmboviţa, Târgovişte, 1972,
p. 70.
88. C. Bălan, op. cit., p. 874.
89. Victor Papacostea, Originile învăţământului superior în Ţara Românească,
în „Studii. Revistă de istorie“, XIV, nr. 5 (1961), p. 1639‑1667; Şt. Bârsănescu, Schola
greca e latina din Târgovişte, în „Din istoria pedagogiei româneşti“, vol. II, coord.: Ilie
Teiuşan, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, p. 191‑213.
90. C. Bălan, op. cit., p. 874.
91. Ibidem, p. 875.
122
Până la mijlocul secolului al XVII‑lea, în Ţările Române au activat

o serie de cărturari, autentici exponenţi ai Umanismului92, formaţi în
majoritatea lor în afara hotarelor, buni cunoscători ai limbilor latină
şi greacă, dar şi animaţi de dorinţa de a promova cultura europeană.
În rândul acestora se înscriu, cu deosebite realizări, cronicarii mol‑
doveni Grigore Ureche, Miron Costin, Eustaţie logofătul, mitropoliţii
Varlaam şi Teofil ai Moldovei; din Ţara Românească trebuie menţio‑
naţi Udrişte Năsturel, Constantin Cantacuzino stolnicul, Pantelimon
Ligaridis. Aceştia, împreună cu fiii de boieri care au fost trimişi să stu‑
dieze în Occident, au sprijinit direct înfiinţarea de şcoli potrivit mo‑
delului pe care ei l‑au urmat în Europa Apuseană, tipărirea de cărţi
în limba română şi răspândirea tiparului şi a culturii occidentale în
spaţiul românesc93.
În privinţa simbiozei culturale, Transilvania este spaţiul în care
este vizibilă mai limpede întâlnirea dintre cultura şi învăţământul de
factură locală şi cel occidental, datorită unor elemente care au impul‑
sionat deopotrivă convergenţele şi clivajele, favorizând dezvoltarea
unui fecund mediu multicultural şi multiconfesional. Astfel, Reforma
şi Contrareforma, Umanismul, dar şi unirea unei părţi a clerului orto‑
dox din Transilvania cu Biserica Romei, şi‑au lăsat pecetea culturală
asupra principatului ardelean.
Primele informaţii despre preocupările pentru instruire în Tran‑
silvania provin, ca şi în Moldova şi Ţara Românească, tot din univer‑
sul Bisericii. Prima şcoală atestată documentar este cea din Morisena,
Cenadul de azi94. Aici a existat o veche mănăstire cu hramul „Sf. Ioan
Botezătorul“, ctitorită de un dinast local numit Ahtum95. Această mă‑
92. I. Gh. Stanciu, op. cit., p. 157‑158, a se vedea şi N. Iorga, Istoria învăţământu-
lui, p. 13‑15; Istoria învăţământului din România. Compediu, p. 40‑41; Cristian Luca,
Ţările Române şi Veneţia în secolul al XVII‑lea. Din relaţiile politico‑diplomatice, co-
merciale şi culturale ale Ţării Româneşti şi ale Moldovei cu Serenissima, Ed. Enciclo‑
pedică, Bucureşti, 2007, p. 357‑360.
93. Ibidem.
94. I. Verdeş, op. cit., p. 71.
95. M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, p. 222; a se vedea şi
Victor Ţârcovnicu, Şcoala de la Cenad, în „Istoria învăţământului în România“, vol. I,
p. 72.
123
năstire, după cucerirea maghiară, a fost transformată într‑o abaţie în

cadrul căreia funcţiona o şcoală, cu predare evident în limba latină,
menţionată în Legenda Sfântului Gerard96 şi întemeiată probabil când‑
va în răstimpul 1030–1037, destinată pregătirii clerului.
Şcoala latină de la Cenad avea un local propriu şi, la începuturile
sale, 30 de elevi. Potrivit Legendei Sfântului Gerard, conducătorul ei
era un călugăr german, magistrul Walter, iar disciplinele care se stu‑
diau erau limba latină şi muzica97, aici fiind pregătit îndeosebi perso‑
nalul clerical, dar erau acceptaţi şi fiii nobililor din dioceza condusă
de episcopul Gerard98. Treptat, s‑a înregistrat o uşoară creştere a nu‑
mărului de elevi şi de profesori, în deceniile următoare adăugându‑se
studiului limbii latine şi ale muzicii bisericeşti şi disciplinele retorică
şi dialectică99. Şcoala a funcţionat în cursul secolelor XIII‑XVI, deve‑
nind o instituţie şcolară de grad mediu şi pregătind nu doar clerici, ci
şi personalul necesar cancelariilor diferitelor instituţii laice: dieci, ju‑
rişti, strângători de impozite. De aceea, cu timpul, şcoala a fost dotată
cu internat şi s‑au introdus progresiv şi alte discipline: limba greacă,
logica, matematica, istoria, astronomia, medicina100. Trebuie precizat
faptul că, înaintea ocupării actualei zone de apus a Banatului de că‑
tre trupele regelui maghiar Ştefan I, la începutul secolului al XI‑lea, la
Cenad a existat, după toate probabilităţile101, o Episcopie ortodoxă pe
lângă care funcţiona o şcoală în limba greacă102, destinată pregătirii
clericilor ce urmau să‑i păstorească pe credincioşii de rit răsăritean.
96. Scriptores rerum Hungaricarum tempore ducum regumque stirpis Arpa-

dianae gestarum, vol. I, coord.: Imre Szentpétery, Typographiae Reg. Universitatis
litter. Hung. sumptibus, Budapesta, 1938, p. 495‑496; a se vedea şi I. Verdeş, op.
cit., p. 71; Istoria învăţământului din România. Compediu, p. 31; V. Ţârcovnicu, op.
cit., p. 72; M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, p. 222; Istoria
românilor, vol. III, Genezele româneşti, coord.: Şt. Pascu, Răzvan Theodorescu, Ed.
Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 10.
97. Scriptores rerum Hungaricarum, p. 496.
98. Zsigmond Jakó, Radu Manolescu, Scrierea latină în Evul Mediu, Ed. Ştiinţifi‑
că, Bucureşti, 1971, p. 120‑137.
99. V. Ţârcovnicu, op.cit., p. 72.
100. Ibidem, p. 73.
102. I. Verdeş, op. cit., p. 70.
124
După întemeierea, cel mai târziu în 1037, de către călugării be‑

nedictini, a abaţiei şi a şcolii latine de la Cenad, călugării cisterci‑
eni fondau, în 1179, o abaţie la Igriş (jud. Timiş), după modelul celei
franceze de la Pontigny, de unde proveneau fondatorii lăcaşului de
cult, iar câteva decenii mai târziu o mănăstire‑filială la Cârţa, în Ţara
Făgăraşului; abaţia de la Igriş şi mănăstirea de la Cârţa au devenit
renumite datorită bibliotecilor lor ce conţineau opere ale clasicilor
latini: Cicero, Seneca, Suetoniu, Quintilian, alături de cele ale erudi‑
tului benedictin Anselm de Canterbury103. În perioada 1200‑1300,
erau întemeiate şcolile capitulare104 de pe lângă Episcopiile catolice
înfiinţate pe locul fostelor episcopii ortodoxe de la Oradea (1374)
şi Alba Iulia, Sebeş (1352), Arad, Baia Mare (1337), Mediaş (1392),
şcoli cu limba de predare latină105, încredinţate responsabilităţii
unor „lectori“ catolici106.
Ordinele religioase catolice, cunoscute ca mendicanti („cerşetoa‑
re“), au avut un rol important în Transilvania, ca de altfel peste tot în
Europa, în înfiinţarea de şcoli pe lângă mănăstirile pe care le‑au înte‑
meiat: călugării dominicani şi benedictini puneau temeliile, la sfârşitul
secolului al XIII‑lea, şcolilor de la Cluj (Mănăştur), Alba Iulia, Odorhei;
franciscanii întemeiau şcoli la Târgu‑Mureş şi Haţeg; augustinienii la
Turda şi Dej107.
În şcolile episcopale, capitulare şi în cele ale Ordinelor monahale,
programa de învăţământ grupa materiile de studiu în două cicluri, la
fel ca în şcolile din Apus: trivium – limba latină, gramatica, retorica,
dialectica – şi quadrivium – aritmetica, geometria, astronomia şi mu‑
zica108. În privinţa manualelor sunt cunoscute foarte puţine date; sunt
menţionate în sursele contemporane un Methodus scholiis109 sau Ars
103. Ibidem, p. 71; a se vedea şi Şt. Bârsănescu, F. Bârsănescu, op. cit., p. 12.
104. Capitul – consiliu episcopal alcătuit din călugări canonici; Şcoală capitula‑
ră – şcoală organizată pe lângă un consiliu episcopal, sau centru episcopal.
105. Şt. Bârsănescu, F. Bârsănescu, op. cit., p. 13.
106. Gh. Pârnuţă, I. Bota, Şcolile ortodoxe de limbă slavonă, p. 84.
107. Ibidem.
108. C. C. Giurescu, Învăţământul în perioada trecerii, p. 31.
109. Sub această denumire, Methodus scholiis, se va tipări în 1553 la Tiguri
(Zürich), Elveţia.
125
grammatica a lui Aelius Donatus110 şi un manual de limbă latină din

1519 al cărui autor a fost franciscanul Alexandre de Villedieu111.
Scopul acestor şcoli, în care se predau „artele liberale“, era acela de
a pregăti clerul şi abia mai târziu, începând cu secolul al XIV‑lea, când
vor apărea şcolile orăşeneşti şi parohiale săteşti, vor fi frecventate in‑
tensiv şi de către laici.
Alături de şcolile înfiinţate de catolici existau şi şcolile româneşti
ortodoxe, cu limba de predare slavonă, care au funcţionat pe lângă ve‑
chile centrele episcopale de la Dăbâca112, Biharea, Alba Iulia, Peri şi
Ieud în Maramureş113. Mănăstirea Peri a fost unul din centrele ortodoxe
puternice ale Maramureşului, fiind stavropighie a Patriarhiei de Con‑
stantinopol114, stareţul ei având drepturi cvasiepiscopale, fiind numit
deseori în actele cancelariei regale ungare „graeci fidei professor“115.
Tot aici s‑au tradus unele texte hagiografice care au circulat în co‑
pii târzii în stilul rotacizant, cum sunt Codicele Todorescu, Codicele
Sturdzan sau Codicele Marţian116. Fără îndoială că aici, la Peri, ca de
altfel şi la mănăstirea filială din Ieud, se afla o şcoală pentru pregătirea
monahilor şi a clerului de mir. Asemenea şcoli româneşti cu limba de
predare slavonă au mai existat în Transilvania şi la Vad şi Feleac, la
Scorei, în Ţara Făgăraşului, unde fiinţa o mănăstire, atestată documen‑
tar de pe vremea lui Mircea cel Bătrân, în 1391, şi în fine la Prislop, în
Haţeg, unde se pare că învăţatul călugăr Nicodim de la Tismana a co‑
110. Gramatician şi profesor de retorică latin (Roma, cca 320-380).

111. Cunoscut și sub numele de Alexander de Villa Dei (1175-1240), Doctrina-
le totius gramatices compendiose in unum digestum: toteta in hoc opusculo, Basiliae,
Elveția, editor Adae Petri de Langendorff, 1519.
113. C. C. Giurescu, Învăţământul în perioada trecerii, p. 31; a se vedea şi Ale‑
xandru Filipaşcu, Istoria Maramureşului, ediţia a II‑a, Ed. Gutinul, Baia Mare, 1997,
p. 62; Gh. Pârnuţă, Şcolile orăşeneşti şi săteşti româneşti în limba slavonă, în „Istoria
învăţământului în România“, vol. I, p. 85.
114. Ion N. Nistor, Istoria românilor, Ed. Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti,
2002, p. 215; M. Păcurariu, Studii de istorie a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
2005, p. 193‑203.
115. Gh. Pârnuţă, I. Bota, Învăţământul în limba română, în „Istoria învăţămân‑
tului în România“, vol. I, p. 95.
116. Ibidem.
126
piat în răstimpul 1401‑1405 un Evangheliar117. În afara acestor şcoli,

existau în Transilvania, ca de altfel mai târziu şi în cele două principate
româneşti vecine, şcoli cu caracter laic în oraşe şi târguri, numite ulte‑
rior şcoli de meserii118, care răspundeau necesităţii asigurării educaţiei
membrilor familiilor patriciatului urban, dar şi ale meşteşugarilor şi
negustorilor. O astfel de şcoală este menţionată la Baia Mare, în 1388,
sub conducerea unui director numit Teodoric119. Unele dintre aceste
şcoli aveau şi internat: la Oradea, în 1447, şi la Sibiu, în 1471120. O ast‑
fel de şcoală laică a fost şi vechea şcoală românească din Şcheii Braşo‑
vului. În timpul schismei avignoneze, papa Bonifaciu IX (1356‑1404),
contemporanul antipapei Clement VII, emitea o bulă pontificală, la 15
decembrie 1399121, în care pomeneşte de o şcoală a „schismaticilor“122
de la Braşov, referirea vizându‑i, fără îndoială, pe românii ortodocşi
din Ţara Bârsei. Românii din Şchei, într‑o petiţie adresată în 1761
împărătesei Maria Tereza, menţionau că şcoala şi biserica ortodoxă
fuseseră zidite cu 266 de ani mai înainte, deci pe la 1495. După unii
cercetători123 şi medievişti124, şcoala şi biserica din Şcheii Braşovului
sunt mult anterioare acestei date. De altfel, în anul 1495, într‑un act al
autorităţii locale, se preciza că această şcoală era mai veche – schola
vetus125 –, dovedindu‑se astfel că existenţa ei coboară în timp înainte
de 1495, data socotită anul de înfiinţare al şcolii. De fapt, anul 1495,

119. C. C. Giurescu, Învăţământul în perioada trecerii, p. 31; a se vedea şi V. Ol‑
tean, Întâia şcoală românească, p. 11.
121. V. Oltean, Întâia şcoală românească, p. 11; a se vedea şi C. C. Giurescu, În-
văţământul în perioada trecerii, p. 31; Cristina Maria Dabu, Scurtă istorie a formării
instituţiilor ştiinţifice româneşti, în „Noema“, X (2011), p. 457‑472, aici p. 458.
122. Vasile Netea, Şcoala românească din Şcheii-Braşov, în „Istoria învăţămân‑
tului în România“, vol. I, p. 113.
123. V. Oltean, Întâia şcoală românească, p. 11‑12: opinează că „rectorul“ Teo‑
doric din Baia Mare ar fi ajuns la Şchei înainte de 1388.
124. C. C. Giurescu, Învăţământul în perioada trecerii, p. 32: sursa indică lim‑
pede faptul că această şcoală exista deja în 1399, în timpul papei Bonifaciu IX; a se
vedea şi V. Netea, op. cit., p. 113.
125. V. Netea, op. cit., p. 113.
127
găsit într‑o inscripţie de pe peretele şcolii, nu este decât anul în care

s‑a ridicat edificiul de piatră unde funcţiona şcoala, deci nu cel al fon‑
dării ei126. De altfel, acest important aspect îl consemnează şi Cronica
bisericii „Sf. Nicolae“ din Şcheii Braşovului127.
Şcoala a funcţionat mai întâi în incinta bisericii „Sf. Nicolae“ din
Şcheii Braşovului, sub patronajul acesteia, şi nu a fost doar o simplă
„şcoală de dieci“, primitivă şi „întemeiată pentru fiii de iobagi“128, sau o
şcoală de limbă slavonă, ci dimpotrivă o şcoală bine organizată, cu ca‑
racter orăşenesc, cu două cicluri: inferior şi superior129. Cursul inferior
avea în vedere asimilarea cunoştinţelor elementare şi indispensabile
şi era urmat, în general, de viitorii comercianţi şi curieri, iar cel supe‑
rior viza pregătirea viitorilor clerici şi dascăli – înţelegându‑se prin
acest termen cel de învăţători – din Ţara Bârsei130. Profesorii acestei
şcoli erau şi ei împărţiţi în două categorii, potrivit celor două cicluri:
pentru ciclul inferior erau „ludi magister“, iar pentru cel superior –
„dascălii“131. Programa cuprindea pentru primul ciclu: cititul, scrisul,
rugăciuni, micul catehism şi noţiuni elementare de aritmetică; pentru
cel de‑al doilea: gramatica limbii slavone, române şi latine, caligrafia,
muzica, rânduiala slujbelor bisericeşti132.
Primii dascăli şi grămătici ai şcolii din Şcheii Braşovului sunt cu‑
noscuţi de la 1479, începând cu grămăticul Oprea, chemat în acest an
la curtea lui Laiotă Basarab (1473‑1474; 1476‑1477), în Ţara Româ‑
nească, pentru a intra în slujba domniei133. Un anume grămătic Radu,
care împreună cu un anume Coman a îndeplinit misiuni diplomatice
la curtea lui Vlad Călugăru (1481, 1482‑1495), s‑a stabilit definitiv
126. V. Oltean, Întâia şcoală românească, p. 9.

127. Sterie Stinghe, Documente privitoare la trecutul românilor din Şcheii Bra-
şovului, vol. V, Braşov, 1906, p. 177; Candid Muşlea, Biserica „Sf. Nicolae“ din Şcheii
Braşovului, vol. I, Braşov, 1943; Octavian Şchiau, Livia Bot, Radu Tempea, Istoria sfin-
tei beseareci din Şcheii Braşovului, Cluj‑Napoca, 1969.
128. Andrei Bârseanu, Istoria şcoalelor centrale greco-ortodoxe din Braşov, Bra‑
şov, 1902, p. 91.
130. Ibidem.
131. Ibidem.
132. Ibidem; a se vedea şi V. Netea, op. cit., p. 114.
128
în Muntenia, ca dascăl pe lângă curtea domnească134. Prin plecarea

lui Radu, la Şcoala din Schei îndatoririle acestuia au fost preluate de
grămăticul Gheorghe, menţionat în documentele contabile ale Magis‑
tratului din Braşov, pentru anii 1481‑1484135, ca translator al forului
orăşenesc136. Şirul grămăticilor şi dascălilor din secolul al XVI‑lea de
la Şcheii Braşovului este impresionant, unii dintre ei fiind consemnaţi
cu diferite atribute/virtuţi: Oprea, „dascălul cel mare“, Petru, dascăl
de „sârbie“ (slavonă), Dobre, „scolasticul“137, alţii fiind cunoscuţi şi ca
urmare a îndeplinirii unor misiuni diplomatice care le fuseseră încre‑
dinţate de conducerea Braşovului, în cadrul relaţiilor preponderent
economice ale oraşului cu Moldova şi Ţara Românească138. Trebuie
menţionată, în mod deosebit, grija comunităţii locale ortodoxe pentru
menţinerea legăturilor întemeiate pe considerente etnice şi confesio‑
nale139 ale Bisericii şi Şcolii din Şcheii Braşovului cu românii şi cultura
din Ţara Românească şi Moldova, începând din perioada activităţii co‑
resiene la Braşov şi până în timpul stăpânirii habsburgice în Ardeal.
Printre manualele folosite de dascălii de la Şchei s‑au aflat la loc
de cinste tipăriturile diaconului Coresi140: Catehism, Carte foarte folo-
134. V. Netea, op. cit., p. 114.

136. Nicolae Albu, Istoria învăţământului românesc din Transilvania până la
1800, Tipografia Lumina, Blaj, 1944, p. 9.
137. V. Oltean, Întâia şcoală românească, p. 25‑26.
138. Ibidem; spre exemplu, documentele germane contemporane conţin infor‑
maţii preţioase despre dascălul Stoica Dobromir, care a întreprins mai multe călăto‑
rii cu rosturi diplomatice în Moldova şi Ţara Românească: 7 călătorii în 1530, 19 în
1532, 8 în 1533, tot 8 în 1534, 10 în 1535.
139. Ibidem, p. 43‑50: o expresie a legăturilor dintre cele trei principate, prin
intermediul Şcolii din Şchei, sunt şi numeroasele predoslovii ale tipăriturilor lui Co‑
resi care dovedesc patronajul domnilor munteni sau moldoveni asupra activităţii
tipografice a diaconului cărturar (Ibidem, p. 44).
140. Este binecunoscută bogata activitate de tipărire a cărţilor în limba română
a diaconului Coresi, care se stabilise definitiv la Braşov în 1559, venind de la Târ‑
govişte câţiva ani mai înainte, în 1556: Radu Ştefan Ciobanu, Începuturile scrisului
în limba română, în „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Literare“, s. II,
X (1941); Ion Gheţie, Coresi şi Reforma în lumina unor interpretări noi, în „Studii şi
cercetări lingvistice“, XVIII, nr. 2 (1967), p. 231‑238; Idem, Începuturile scrisului în
limba română, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1974; M. Păcurariu, Istoria Bisericii
129
sitoare de suflet, Cuvântările lui Efrem Sirul, Tetraevangheliar, Psaltire,

Octoih, tipărite în limba română şi în slavonă, dar şi cărţi traduse sau
copiate de unii dintre dascălii şcolii: Octoihul, tradus şi copiat de das‑
călul Oprea în 1570141.
Şcoala din Şcheii Braşovului a pregătit tineri proveniţi mai ales din
Ţara Bârsei şi din alte zone ale Transilvaniei, dar şi din principatele
române vecine, care au sprijinit material funcţionarea ei142 mai ales
în secolele al XVI‑lea şi al XVII‑lea; unii dintre cei care s‑au format la
şcoala din Şchei veneau chiar din afara graniţelor locuite de români:
Teodor Corbea, logofăt care a ajuns apoi în slujba ţarului Rusiei, Petru
cel Mare, şi fratele lui ceauşul David Corbea, diplomat şi boier al lui
Constantin Brâncoveanu143. Daniile acordate şcolii din Şchei de către
domnitorii din Ţara Românească şi Moldova au continuat chiar şi în
perioada fanariotă, ceea ce arată, pe de o parte, prestigiul cultural al
Braşovului şi al şcolii din Şchei, dar şi existenţa unor legături neîntre‑
rupte motivate de identitatea comună de neam şi limbă a românilor
din cele trei principate.
Ortodoxe Române, vol. I, p. 533‑545; V. Oltean, Istoria tiparului braşovean, vol. II, Ed.
Tipomoldova, Iaşi, 2005.
141. V. Netea, op. cit., p. 114.
142. Ibidem; V. Oltean, Întâia şcoală românească, p. 27, 43‑45: în 1595, Aron
Vodă, domnul Moldovei (1591–1592, 1592–1595), fiul lui Alexandru Lăpuşneanu,
acorda şcolii o mare sumă de bani, utilizată pentru construirea unui nou local din
piatră; o altă danie primea şcoala din Şchei în 1656, din partea lui Gheorghe Ştefan
(1653–1658); o danie, constând într‑o moşie (Micşeneşti, lângă mănăstirea Căldă‑
ruşani), o acorda în 1602 fiul lui Mihai Viteazul, Nicolae Pătraşcu, împreună cu sora
sa vitregă, Florica (Alexandru Papiu Ilarian, Tezaur de monumente istorice pentru
România atâtu din vechiu tipărite câtu şi manuscripte cea mai mare parte străine adu-
nate, publicate cu prefaţiuni şi note ilustrate, vol. I, Tipografia Naţională a lui Ştefanu
Rassidescu, Bucureşti, 1862, p. 385); Constantin Brâncoveanu (1654-1714) şi nepo‑
tul său, Grigore Brâncoveanu, dăruiau moşiile Poiana Mărului şi Sâmbăta românilor
din Şchei şi cetate, precum şi biblioteca pentru înfiinţarea unui institut de învăţă‑
mânt superior (V. Oltean, Întâia şcoală românească, p. 45).
143. N. Iorga, Socotelile Braşovului şi scrisori româneşti către Sfat în secolul
al XVII‑lea, în „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice“, s. II, XXI
(1898–1899), p. 254; a se vedea şi Aurel A. Mureşianu, Lucruri nouă din trecutul
românilor braşoveni. Un dascăl braşovean necunoscut din veacul al XVI‑lea, în „Ţara
Bârsei“, III (1931), p. 499‑505, aici p. 500.
130
Pătrunderea ideilor Reformei în spaţiul transilvan a dus, în dome‑

niul învăţământului, la o dezvoltare substanţială a şcolilor cu caracter
etnic, în special la germanii din Transilvania. În această direcţie, o ac‑
tivitate educaţională, tipografică şi culturală notabilă a avut‑o umanis‑
tul Johannes Honterus144, reprezentant de seamă al saşilor din Braşov.
El este iniţiatorul unui Studium Coronensis – un gimnaziu al cărui local
îl ridica în 1541, pe locul unei foste mănăstiri catolice desfiinţate, iar
în 1543 Honterus îl înzestra cu un regulament, denumit sugestiv „Con-
stituţia şcolii din Braşov“145. Vasile Oltean, în lucrarea sa Istoria tiparu-
lui braşovean146, descrie cele trei părţi ale regulamentului honterian:
I‑a parte conţinea norme pentru profesori; a II‑a – norme pentru elevi,
iar cea de‑a III‑a parte se referea la asociaţiile de elevi. Honterus s‑a
inspirat, în alcătuirea acestui regulament147, din normele regulamen‑
tului şcolar elaborat de compozitorului şi pedagogul german Sebald
Heyden148 din Nürnberg.
Honterus a încercat să creeze o şcoală după modelul celor pe care
le cunoscuse în Occident, o instituţie de nivel intermediar, mediu, pre‑
mergătoare accesului la studiile universitare, în care sistemul de stu‑
diu era cel deja întâlnit în şcolile iezuite: trivium şi qadrivium149. În ci‑
clul inferior erau predate cititul, scrisul, gramatica, sintaxa şi poetica,
144. V. Oltean, Istoria tiparului braşovean, vol. I, p. 75‑86: Johannes Honterus

s‑a născut la Braşov, în 1498, a studiat mai întâi la mica şcoală a saşilor din urbea
transilvană, apoi a urmat cursurile Universităţii din Viena, continuându‑şi studiile
la Cracovia şi Basel; a tipărit mai multe manuale de gramatică latină şi greacă, com‑
pendii de drept şi filosofie; este autorul unei descrieri a lumii, de fapt o geografie
universală, publicată în 1542, unde se regăseşte, pentru prima dată, harta geogra‑
fică a spaţiului cuprinzând cele trei principate; a se vedea Ioan–Aurel Pop, Istoria
Transilvaniei medievale, Presa Universitară Clujeană, Cluj‑Napoca, 1997, p. 223; a se
vedea şi Pompiliu Teodor, Introducere în istoria istoriografiei din România, Cluj‑Na‑
poca, 2002, p. 46‑47.
145. V. Oltean, Istoria tiparului braşovean, vol. I, p. 86.
146. Ibidem.
147. Ibidem.
148. Sebald Heyden (1499–1561), compozitor şi literat german, autor al trata‑
tului Ars canendi, profesor de canto la Regensburg (Ratisbona), devenea o autoritate
în pedagogia muzicii în Nürnberg şi în general în Bavaria.
149. Carol Göllner, Reprezentanţi de seamă ai organizării şi dezvoltării învăţă-
mântului umanist, în „Istoria învăţământului în România“, vol. I, p. 124‑125.
131
cursuri practice de latină şi greacă; în ciclul qadrivium erau urmate

cursurile de retorică, istorie, logică, aritmetică, geometrie, astrono‑
mie şi teologie, geografie şi muzică150. Elevii din ciclul superior erau
numiţi „studenţi“, frecventau cursurile între 1 şi 3 ani, şi majoritatea
proveneau din Braşov şi din restul Transilvaniei, dar nu lipseau nici
cei din afara graniţelor151. Mulţi dintre aceşti elevi aveau să devină, la
rândul lor, profesori în şcolile reformate sau calvine din Transilvania,
iar alţii ajungeau preoţi reformaţi, notari, secretari, în vreme ce unii
dintre ei reuşeau să îşi continue studiile la Universităţile occidentale,
îndeosebi la cele germane: Wittemberg, Frankfurt, Leipzig, Jena, Vie‑
na sau la Roma152.
Profesorii şcolii înfiinţate de Honterus la Braşov proveneau, în
mod firesc, mai ales din această urbe, din Mediaş şi, în general, din
Transilvania, dar în rândul dascălilor care predau aici se găseau şi ab‑
solvenţi ai Universităţilor occidentale, ca Henricus Philippus153, adus
din Anglia pentru disciplina Drept civil.
Pe lângă liceu (Studium Coronensis), Honterus fonda la Braşov o
şcoală pentru elevii care nu doreau să urmeze cursurile superioare
şi o şcoală de fete. De asemenea, pentru a veni în sprijinul atât al pro‑
fesorilor, cât şi al studenţilor şi elevilor, Honterus punea bazele unei
tipografii şi a unei biblioteci, în care aveau să fie preluate şi unele din‑
tre manuscrisele recuperate din vestita bibliotecă din Buda a lui Ma‑
tia Corvin, risipită după prima cucerire a oraşului de către otomani
(1526)154, precum şi manuscrise provenind din mănăstirile moldove‑
150. Ibidem, p. 125.

151. V. Oltean, Istoria tiparului braşovean, vol. I, p. 87, 93: în răstimpul 1544–
1570, în matricola şcolii sunt înscrişi şi elevi originari din Bulgaria, Ungaria, Croaţia,
chiar şi din Germania şi Olanda.
152. Ibidem, p. 87‑88.
153. Ibidem, p. 87.
154. Grigore Giorgiu, Istoria culturii române moderne, Bucureşti, 2007, p. 52:
Johannes Honterus adunase în biblioteca sa cărţi şi manuscrise din tot spaţiul ro‑
mânesc, unele recuperate din biblioteca lui Matia Corvin, risipită în urma cuceririi
Ungariei de către otomani în 1526. După bătălia de la Mohács, din 29 august 1526,
în care regele Ludovic al Ungariei îşi pierdea viaţa, oastea otomană, sub conducerea
lui Soliman Magnificul, ocupa şi devasta Buda. Multe dintre cărţile aflate în palatul
regal din citadela Budei au fost distruse, pentru a le fi scoase cataramele din argint
132
ne şi muntene155. Pentru primul ciclu de studii – trivium – Honterus

publica în tipografia înfiinţată la Braşov operele lui Hesiod şi Platon în
limba greacă şi un nomenclator, un fel de dicţionar enciclopedic în lim‑
ba latină, care conţinea denumirea obiectelor, plantelor, animalelor şi
a maladiilor. Tot pentru uz didactic, mai precis pentru ciclul superior
– quadrivium –, Honterus publica la aceeaşi tipografie o ediţie a Odelor
latine, însoţită de note explicative156.
Printre cei mai de seamă profesori ai Şcolii honteriene s‑a numărat
Valentin Wagner, rectorul care i‑a succedat la conducere lui Honterus,
după moartea acestuia la 23 ianuarie 1549; mai târziu, la începutul
secolului al XIX‑lea, unul dintre elevii şcolii a fost Ioan Popasu, care
avea să devină episcop de Caransebeş157.
Şcoala lui Honterius nu numai că s‑a bucurat de un prestigiu de‑
osebit de‑a lungul vremii, atât în spaţiul românesc, cât şi în afara gra‑
niţelor, dar a avut şi o existenţă aproape neîntreruptă, cu mici variaţii,
până la reforma şcolară din 1948.
Succesul propagandei protestante în Europa şi pătrunderea idei‑
lor Reformei şi în teritoriul transilvan au avut drept consecinţă, în plan
politic şi cultural, stimularea utilizării limbii naţionale şi a identităţii
etnice: cele trei naţiuni numite „recepte“ din Transilvania – la care se
adăuga cea română, nerecunoscută din punct de vedere politic –, fără
a beneficia de suportul unităţii confesionale, s‑au aflat nu de puţine
ori în conflicte care au prilejuit intervenţia armatei imperiale158. Cei
care serveau ca încuietori, altele s‑au pierdut, iar numeroase volume şi codice au
ajuns în alte biblioteci din Europa, în urma scoaterii lor la vânzare în Ungaria şi la
Constantinopol.
155. C. Göllner, op. cit., p. 125.
156. Ibidem.
157. V. Oltean, Istoria tiparului braşovean, vol. I, p. 89; a se vedea şi M. Păcura‑
riu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, p. 225: Ion Popazu sau Ioan Popasu,
absolvent al Studium‑ului întemeiat de Honterus, a urmat ulterior studii la Sibiu, Cluj
şi Viena; Popasu, un apropiat al mitropolitului Andrei Şaguna, a fost primul episcop
al Caransebeşului (1865‑1889) şi întemeietor, în 1850, al primului gimnaziu româ‑
nesc la Braşov.
158. Avram Andea, Susana Andea, Principatul Transilvaniei sub suzeranitate
otomană (1541‑1591), în Istoria României. Transilvania, vol. I, coord.: Anton Drăgo‑
escu, Ed. „George Bariţiu“, Cluj‑Napoca, 1997, cap. V, p. 544‑646, aici p. 563.
133
dintâi care au îmbrăţişat ideile Reformei au fost saşii, populaţie care

se afla în strânse legături comerciale cu Statele germane şi care, prin
frecventarea şcolilor de aici şi prin importul de tipărituri, a asimilat
şi difuzat în Transilvania ideile lui Martin Luther şi tezele wittember‑
gheze159. Curând însă succesele luteranismului în mediile maghiare au
fost subminate de progresul învăţăturilor reformate de provenienţă
helvetică. Dintre acestea, nobilimea maghiară a optat în cele din urmă
asupra calvinismului, mult mai riguros în a controla viaţa comunităţii
decât luteranismul, pe care au început să‑l combată. În 1564, sinodul
clericilor maghiari reunit la Aiud alegea un episcop în persoana lui
Ferenc Dávid160, moment care marca adoptarea calvinismului de către
populaţia maghiară din Transilvaniei, decizie consacrată de Dieta reu‑
nită la Turda în acelaşi an161.
Pe urmele calvinismului a pătruns în Transilvania doctrina radica‑
lă a antitrinitarismului, adoptată de o parte a populaţiei maghiare şi
chiar de principele Ioan Sigismund Zápolya (1540‑1571)162, sub influ‑
enţa medicului său italian, Giovanni Giorgio Biandrata163, opţiune care
a conferit legitimitate noii confesiuni protestante164.
Adoptate de „naţiunile“ constituţionale ale principatului, cele
trei ramuri desprinse din Reformă au obţinut statut legal. În ultimul
sfert al secolului al XVI‑lea, sub principii din familia Báthory, catoli‑
cismul recâştiga teren în Transilvania. În 1579, sub presiunea lui Şte‑
fan Báthory, Dieta îngăduia instalarea iezuiţilor în principat. Celor trei
confesiuni reformate li se adăuga catolicismul, întregind astfel confi‑
guraţia politică şi religioasă a principatului, întemeiată pe recunoaş‑
159. Ibidem.
160. Octavian Floca, Regiunea Hunedoara. Ghid turistic, Deva, 1957, p. 81: „Tot
aici a murit, cu moarte de martir, în veacul al XVI‑lea, fondatorul şi primul episcop al
bisericii Unitariene, Francisc Dávid“.
161. Dennis Deletant, Mihai Bărbulescu Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor,
Keith Hitchins, Istoria României, Ed. Corint, Bucureşti, 2007, p. 220.
162. Călători străini despre Ţările Române, vol. II, vol. editat de M. Holban,
M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, P. Cernovodeanu, Ed. Ştiinţifică, 1970, Bucu‑
reşti, 1970, p. 570.
163. Ibidem.
164. D. Deletant, M. Bărbulescu, Ş. Papacostea, P. Teodor, K. Hitchins, op. cit.,
p. 220.
134
terea a trei naţiuni privilegiate şi a patru „religii recepte“. Toleranţa

religioasă înregistrată în Transilvania secolului al XVI‑lea nu a avut
urmări pozitive şi asupra confesiunii ortodoxe, căreia îi aparţinea na‑
ţiunea română, care a continuat să fie considerată tolerată, de fapt, dar
privată de drepturi politice165.
Prima parte a secolului al XVI‑lea a reprezentat pentru ideile Re‑
formei în Transilvania o etapă de progres, mai ales printre saşi şi ma‑
ghiari. Principele Ioan Sigismund Zápolya, sub influenţa nobilimii şi a
anturajului protestant de la curtea sa, a decis în 1565 să înfiinţeze un
colegiu calvin la Cluj. Pentru organizarea acestui colegiu, principele
transilvănean s‑a adresat cunoscutului filosof Petrus Ramus (Pierre
de La Ramée)166, de la Universitatea din Paris, invitându‑l să vină în
Transilvania, la colegiul din Cluj167. În urma refuzului lui Ramus, spe‑
ranţele organizării colegiului s‑au îndreptat spre Universitatea din Ba‑
sel, însă pe fondul problemelor politice apărute, proiectul a fost aban‑
donat. Înscăunarea lui Ştefan Báthory168 ca principe al Transilvaniei
(1571‑1575), ales apoi şi rege al Poloniei (1575‑1586), nobil de confe‑
siune catolică şi susţinător al Ordinul iezuit, a avut urmări în plan reli‑
gios şi cultural. Ca reacţie la propaganda calvină, Ştefan Báthory fonda
la Cluj, prin decretul emis la 12 mai 1581169, o „Universitate catolică“170
165. Ibidem.
166. Cunoscut şi sub numele său francez, Pierre de La Ramée, a fost un impor‑
tant filosof calvin ce a pierit ucis în sângeroasa „Noapte a Sf. Bartolomeu“ din 24
august 1572.
167. Şt. Pascu, Colegiul universitar din Cluj, în „Istoria învăţământului în Româ‑
nia“, vol. I, p. 123‑124.
168. Ştefan Báthory şi fratele său Cristofor Báthory şi‑au desăvârşit educaţia
la Universitatea din Padova, unde, de altfel, de la Matia Corvin înainte numărul stu‑
denţilor transilvăneni a sporit constant, Studium‑ul din Padova având între naţiuni şi
grupul ungaro–transilvănean; a se vedea Giacomo Bascapè, Le relazioni fra l’Italia e
la Transilvania nel secolo XVI. Note e documenti, Anonima Romana Editoriale, Roma,
1931, p. 12, 14.
169. Ionuţ Costea, Gli inizi della vita accademica a Cluj: il Collegio dei Gesuiti (1581),
în „Antonio Possevino. I Gesuiti e la loro eredità culturale“, p. 105‑120, aici p. 114.
170. Deşi sursele româneşti – C. C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III, p. 639; I.
Gh. Stanciu, op. cit., p. 112 – fac referire la înfiinţarea unei Universităţi la Cluj de către
iezuiţi, mai degrabă este vorba de un colegiu clerical; a se vedea Monumenta Antique
Hungariae (în continuare MAH), vol. II, 1580‑1586, vol. editat de Ladislaus Lukas, S.
135
organizată asemenea Universităţilor europene, cu trei Facultăţi: Teo‑

logie, Filosofie şi Drept171. La conducerea acestui colegiu superior a
fost adus de la Roma unul dintre cei mai activi misionari iezuiţi ai tim‑
pului: eruditul Antonio Possevino172. El este cel care lăsa colegiului, în
1583, un cod de legi, numit Leges seminariorum Pontificiorum173, cu
privire la organizarea şi viaţa internă a studenţilor.
Programul scolastic al acestei noi instituţii de învăţământ transil‑
vănean era unul tipic pentru şcolile umaniste europene, având în ve‑
dere studiul limbii latine, ebraice şi greceşti, discipline pe care le pre‑
supunea exegeza biblică174. În 1581, programa de studii viza în primul
rând studiul culturii clasice: Cicero, Virgiliu, Ovidiu, Horaţiu, ceea ce
presupunea o bună cunoaştere a gramaticii şi a limbii latine, predate
după amintitul manual al iezuitului portughez Emmanuel Alvarez175.
Limba greacă era predată după manualul de gramatică al lui Nicolaus
Clenardus (Nicolas Clénard)176. Asemenea Universităţilor europene
I., Institutum Historicum Societatis Iesu, Romae, 1969, doc. 171: P. Antonius Posse-
vino S. I. Ratio Seminarii Claudiopolitani Administrandi. Caudiopoli 18 martii 1583,
p. 423‑431; MAH, II, doc. 172: Quale in admitendis ad seminarium alunis servanda
erunt, Anno 1583; V. Rus, Operarii in vinea Domini, vol. II, p. 20‑21; Nicolae Sabău,
Note sul progetto di costruzione del seminario gesuitico di Cluj (1584), în Antonio Pos-
sevino. I Gesuiti e la loro eredità culturale, p. 67‑104.
171. I. Costea, op. cit., p. 116; a se vedea şi Şt. Pascu, Colegiul universitar din Cluj,
p. 123; I. Gh. Stanciu, op. cit., p. 112.
172. Despre înfiinţarea şi organizarea seminarului iezuit de la Cluj, a se vedea
relatarea lui Antonio Possevino publicată în Călători străini despre Ţările Române,
vol. II, p. 571‑573.
173. Conform lui V. Rus, Operarii in vinea Domini, vol. II, p. 20, acest cod al Semi‑
narului de la Cluj conţinea indicaţii şi norme cu privire la comportamentul elevilor,
reguli pentru viaţa spirituală, dar şi pentru cea trupească, menite să formeze carac‑
tere puternice, cu spirit de iniţiativă şi capabile să îşi asume responsabilitatea pen‑
tru propriile acţiuni, buni catolici în măsură să combată propaganda protestantă.
174. P. Teodor, Introducere în istoria, p. 48‑49.
175. I. Costea, op. cit., p. 116.
176. Este autorul mai multor manuale de gramatică a limbii greceşti, care au
fost intens utilizate în cadrul procesului didactic din şcolile Renaşterii: Nicolaus Cle‑
nardus, Institutiones ac meditationes in graecam linguam, Lyon, 1557; Idem, Instituti-
ones absolutissimae in graecam linguam. Item, anotationes in nominum, verborúmque
difficultates, investigatio thematis in verbis anomalis, compendiosa syntaxeos ratio,
Lyon, 1564; Idem, Meditationes graecanicae in artem grammaticam, Paris, 1580.
136
medievale, instituţia clujeană conferea celor care urmau cursurile ei

titlurile academice de baccalaureus, doctor, magister, cu drepturile pe
care le prevedeau acestea. Această Universitate era frecventată de ti‑
nerii transilvăneni, dar şi de cei din Ungaria, numărul cursanţilor fiind
de peste 130 de studenţi în 1585177. Colegiul funcţiona până în 1605,
anul când reveneau la conducerea Transilvaniei principii de confesiune
calvină178. În locul Universităţii de factură catolică, principele Gabriel
Bethlen (1580‑1629) urmărea, mai întâi la Cluj, fostul sediu al şcolii
lui Ştefan Báthory179, apoi opta pentru Alba Iulia, şi reuşea în 1622 să
fondeze un „Colegiu academic“180 calvin, pentru pregătirea personalu‑
lui şi pastorilor cultului. Acest Colegiu superior, pe care principele Be‑
thlen intenţiona să‑l dezvolte într‑o Universitate181, prevedea cursuri
secundare de filologie, organizate în cinci clase, şi cursuri superioare
de teologie şi filosofie. Odată cu legea de înfiinţare a Colegiului, Gabriel
Bethlen decreta şi libertatea fiilor de iobagi de a frecventa şcoala, insti‑
tuind în acest sens 40 de burse182. Profesorii şcolii de la Alba Iulia erau
recrutaţi atât dintre personalităţile culturale ale Transilvaniei, cât şi ale
Ungariei, dar şi din rândul unor renumiţi profesori europeni183. Printre
aceşti profesori s‑au numărat Johann Heinrich Alsted184, director al Co‑
177. Şt. Pascu, Colegiul universitar din Cluj, p. 123.

178. C. C. Giurescu, Istoria românilor, vol. III, 2007, p. 639.
179. András Magyari, Cultura maghiarilor transilvăneni. Învăţământul, în Isto-
ria românilor, vol. V, p. 940‑947, aici p. 942.
181. Totuşi, nu a fost posibilă punerea în practică a acestei intenţii în timpul
domniei lui Gabriel Bethlen; doar mai târziu, Apáczai Csere János (unul dintre cei
mai de seamă intelectuali ardeleni, adept al filosofiei carteziene şi al ideilor puri‑
tane) redacta un plan de organizare a acestei Universităţi transilvănene, dar care
avea să rămână la stadiul de proiect, datorită împrejurărilor politice şi economi‑
ce dificile din anii 1657‑1660; în acest sens, a se vedea Samu Benko, Şt. Pascu,
Învăţământul de grad superior (sec. al XVII‑lea) în Transilvania, în Istoria învăţă-
mântului în România, vol. I, p. 155; A. Magyari, Cultura maghiarilor transilvăneni,
p. 942.
182. S. Benko, Şt. Pascu, op. cit., p. 152‑153.
184. Cunoscut enciclopedist al vremii, profesor de filosofie la Herborn, Mar‑
burg, Heidelberg şi Basel, profesor şi maestru al lui Jan Comenius, pe care se presu‑
pune că l‑a adus pentru o scurtă perioadă la Colegiul de la Alba Iulia.
137
legiului în răstimpul 1629‑1638185, Johann Heinrich Bisterfeld, discipol

al lui Alstedt, Apáczai Csere János, fost student al Colegiului şi din 1633
profesor186, István Gelei Katona, episcop evanghelic reformat, precep‑
torul lui Ştefan Bethlen, fratele principelui187.
Colegiul de la Alba Iulia a funcţionat până în 1658, an în care, ca
urmare a campaniei militare a otomanilor în Transilvania, oraşul a fost
cucerit şi jefuit, motiv pentru care şcoala a fost transferată la Aiud188,
la Mănăstirea Măgina, lăcaş de cult de rit ortodox până la 1700189. Pe
lângă scris, citit, aritmetică şi catehism, la şcoala mănăstirii se învăţau
„glasurile şi toată rânduiala liturghiei“. Mulţi tineri au devenit dascăli
şi preoţi în acele vremuri, fiindu‑le îndeajuns numai ştiinţa de carte
deprinsă la şcoala de la Mănăstirea Măgina.
Secolul al XVI-lea, din punct de vedere cultural, pentru Transilvania,
unde influenţa Umanismului este mai pregnantă, ca şi pentru cele două
principate române vecine, se caracterizează prin sporirea interesului
şi a deschiderii faţă de cultura occidentală190. Se remarcă o fervoare şi
o diversificare a preocupărilor culturale, informaţia începea să circule
mult mai uşor datorită tiparului, se stabilesc contactele cu mediile de
cultură umanistă poloneze, maghiare, germane, italiene, care îngăduie
treptat spaţiului românesc să se conecteze la cultura europeană a tim‑
pului. Influenţele reciproce, în plan cultural, între spaţiul intra şi extra‑
carpatic se accentuează, iar produsele tiparului transilvan şi muntean
găsesc piaţă de desfacere în întreg arealul românesc. Ideile Reformei şi
ofensiva Contrareformei îşi fac simţită prezenţa şi în spaţiul românesc,
având impact şi asupra existenței catolice şi ortodoxe191.
185. S. Benko, Şt. Pascu, op. cit., p. 153.

186. Ibidem, p. 155.
187. Csalla Rita, Tipăriturile albaiuliene din secolele XVI–XVII în colecţia Bibli-
otecii Batthyaneum, în „Buletinul Cercurilor Ştiinţifice Studenţeşti. Arheologie-Isto‑
rie-Muzeologie“, nr. 6 (2000), p. 107‑112, aici 110.
188. Şt. Pascu, Collèges et Académies dans les pays roumains au Moyen Âge, în
„Revue Roumaine d’Histoire“, V, nr. 6 (1966), p. 925‑936, aici p. 933‑934.
189. N. Albu, Cea mai veche şcoală românească din jud. Alba: şcoala de pe lângă
mănăstirea Măgina, în „Apulum“, XIV (1976), p. 465‑472, aici p. 465.
190. P. Teodor, Introducere în istoria, p. 48.
191. Ibidem, p. 49.
138
Cărturarii umanişti – Nicolaus Olahus (1493‑1568), român de ori‑

gine, care prin erudiţie şi apartenenţa la catolicism a avut o carieră
remarcabilă, ce i‑a adus numirea în înalte demnităţi în ierarhia tim‑
pului, István Szamosközy (Stephanus Zamosius) (1565?‑1612), etnic
maghiar, Johannes Honterus la Braşov, Gáspár Heltai la Cluj, diaconul
român Coresi; Grigore Ureche, Miron Costin, Eustaţie logofătul, mitro‑
poliţii Varlaam şi Teofil, în Moldova; Udrişte Năsturel, Constantin Can‑
tacuzino, Pantelimon Ligaridis, în Ţara Românească – printr‑un efort
creator admirabil, au contribuit la dezvoltarea culturii şi la asimila‑
rea în spaţiul românesc a unora dintre valorile şi ideile novatoare ale
marilor curente progresiste occidentale. Însuşirea ideilor umaniste şi
a principiilor de educaţie ale marilor pedagogi occidentali au dus la
transformări pozitive şi durabile în organizarea şi funcţionarea insti‑
tuţiilor de educaţie şi a procesului formativ din Transilvania şi Ţările
Române extracarpatice.
Bibliografie
Albu, Nicolae, Istoria învăţământului românesc din Transilvania până la 1800,
Tipografia Lumina, Blaj, 1944.
Idem, Cea mai veche şcoală românească din jud. Alba: şcoala de pe lângă mănăs-
tirea Măgina, în „Apulum“, XIV (1976), p. 465‑472.
Andea, Avram, Andea, Susana, Principatul Transilvaniei sub suzeranitate otoma-
nă (1541–1591), în Istoria României. Transilvania, vol. I, coord.: Anton Drăgoescu, Ed.
„George Bariţiu“, Cluj‑Napoca, 1997, p. 544‑646.
Balsamo, Luigi, Il Commentario di Transilvania (1584) di Antonio Possevino, în
Antonio Possevino. I Gesuiti e la loro eredità culturale in Transilvania, coord.: Alberto
Castaldini, Institutum Historicum Societatis Iesu, Roma, 2009, p. 39‑58.
Bandini, Marco, Codex. Vizitarea generală a tuturor Bisericilor Catolice de rit ro-
man din Provincia Moldova, 1646–1648, ediţie bilingvă, introducere, text latin stabi‑
lit, traducere, glosar de prof. univ. dr. Traian Diaconescu, Ed. Presa Bună, Iaşi, 2006.
Bascapè, Giacomo, Le relazioni fra l’Italia e la Transilvania nel secolo XVI. Note e
documenti, Anonima Romana Editoriale, Roma, 1931.
Bălan, Constantin, Cultura în Ţara Românească şi Moldova. Învăţământul între
tradiţie şi inovaţie, în „Istoria românilor“, vol. V, O epocă de înnoiri în spirit european
(1601‑1711/1716), coord.: Virgil Cândea; secretar ştiinţific: Constantin Rezachevici,
Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 871‑879.
Bârsănescu, Ştefan, Academia domnească de la Iaşi, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1962.
139
Idem, Schola greca e latina din Târgovişte, în „Din istoria pedagogiei româneşti“,
vol. II, coord.: Ilie Teiuşan, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, p. 191‑213.
Idem, Şcoala greco‑slavo‑românească de la Mănăstirea Putna, în „Revista de pe‑
dagogie“, nr. 6 (1968), p. 20‑30.
Idem, Pagini nescrise din istoria culturii româneşti, Ed. Academiei, Bucureşti,
1971.
Bârsănescu, Ştefan; Bârsănescu, Florela, Educaţia, învăţământul, gândirea peda-
gogică din România. Dicţionar cronologic, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1978.
Bârseanu, Andrei, Istoria şcoalelor centrale greco-ortodoxe din Braşov, Braşov,
1902.
Benko, Samu, Pascu, Ştefan, Învăţământul de grad superior (sec. al XVII‑lea) în
Transilvania, în „Istoria învăţământului în România“, vol. I, coord.: Ştefan Pascu, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 152‑156.
Biblioteca Academiei Române, Manuscrisul românesc 312, f. 217.
Bordeianu, Mihai, Vladovschi, Petru, Învăţământul românesc în date, Ed. Juni‑
mea, Iaşi, 1979.
Camariano-Cioran, Ariadna, Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi, Ed. Aca‑
demiei, Bucureşti, 1971.
Călători străini despre Ţările Române, vol. II, vol. editat de Maria Holban, Maria
Matilda Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1970.
Călători străini despre Ţările Române, vol. V, vol. editat de Maria Holban, Maria
Matilda Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1973.
Ciobanu, Radu Ştefan, Începuturile scrisului în limba română, în „Analele Acade‑
miei Române. Memoriile Secţiunii Literare“, s. II, X (1941).
Conţ, Nicolae, Şcoala şi mişcarea pedagogică în vechiul regat, în „Probleme ale
învăţământului românesc“, nr. 4 (1928), p. 158‑282.
Costea, Ionuţ, Gli inizi della vita accademica a Cluj: il Collegio dei Gesuiti (1581),
în Antonio Possevino. I Gesuiti e la loro eredità culturale in Transilvania, coord.: Alber‑
to Castaldini, Institutum Historicum Societatis Iesu, Roma, 2009, p. 105‑120.
Costescu, Gheorghe N., Contribuţiuni la istoria învăţământului nostru primar,
Edit. Cultura Românească, Bucureşti, 1937.
Crăciun, Maria, Protestantism şi Ortodoxie în Moldova secolului al XVI‑lea, Presa
Universitară Clujeană, Cluj‑Napoca, 1996.
Csalla, Rita, Tipăriturile albaiuliene din secolele XVI–XVII în colecţia Bibliotecii
Batthyaneum, în „Buletinul Cercurilor Ştiinţifice Studenţeşti. Arheologie‑Istorie‑Mu‑
zeologie“, nr. 6 (2000), p. 107‑112.
Dabu, Cristina Maria, Scurtă istorie a formării instituţiilor ştiinţifice româneşti,
în „Noema“», X (2011), p. 457‑472.
Deletant, Dennis; Bărbulescu, Mihai; Papacostea, Şerban; Teodor, Pompiliu; Hit‑
chins, Keith, Istoria României, Ed. Corint, Bucureşti, 2007.
140
Diac, Florin, O istorie a învăţământului românesc modern, vol. I, secolul XVII‑1944,

Ed. Oscar Print, 2004.
Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale – Bucureşti, Episcopia Buzăului,
XXXVI/3, 11.
Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale – Bucureşti, Mitropolia Ţării Ro-
mâneşti, CCXLV/11.
Documente privind istoria României, B. Ţara Românească, veacul XVI, coord.:
Mihail Roller, vol. III‑V, Ed. Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti,
1952‑1953.
Documente privind istoria României, B. Ţara Românească, veacul XVII, coord.: Mihail
Roller, vol. I‑IV, Ed. Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1951‑1954.
Drăghicescu, Adina Berciu, O domnie umanistă în Moldova: Despot Vodă
(1561‑1563), Ed. Albatros, Bucureşti, 1980.
Filipaşcu, Alexandru, Istoria Maramureşului, ediţia a II‑a, Ed. Gutinul, Baia Mare,
1997.
Floca, Octavian, Regiunea Hunedoara. Ghid turistic, Deva, 1957.
Găvănescul, Ion, Istoria pedagogiei, Tipografia Naţională, Iaşi, 1902.
Gheţie, Ion, Coresi şi Reforma în lumina unor interpretări noi, în „Studii şi cerce‑
tări lingvistice“, XVIII, nr. 2 (1967), p. 231‑238.
Gheţie, Ion, Începuturile scrisului în limba română, Ed. Academiei Române, Bu‑
cureşti, 1974.
Giorgiu, Grigore, Istoria culturii române moderne, Bucureşti, 2007.
Giurescu, Constantin C., Învăţământul în perioada trecerii spre feudalism şi a fe-
udalismului timpuriu, în Istoria învăţământului din România. Compediu, coord.: Con‑
stantin C. Giurescu, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971.
Idem, Istoria românilor, vol. II, Bucureşti, Ed. All, 2007.
Göllner, Carol, Reprezentanţi de seamă ai organizării şi dezvoltării învăţămân-
tului umanist, în Istoria învăţământului în România, vol. I, coord.: Ştefan Pascu, Edit.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.
Iancu, Stela, Şcoala latină de la Cotnari, în Istoria învăţământului în România,
vol. I, coord.: Ştefan Pascu, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 121‑123.
Ionaşcu, Ion, Material documentar cu privire la istoria Seminarului din Buzău,
1836‑1936, Bucureşti, 1937.
Ionescu, Ovidiu, Un manual românesc de educaţie: Învăţăturile lui Neagoe Ba-
sarab către fiul sau Teodosie, în „Istoria învăţământului în România“, vol. I, coord.:
Ştefan Pascu, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 103‑105.
Iorga, Nicolae, Socotelile Braşovului şi scrisori româneşti către Sfat în secolul
al XVII‑lea, în „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice“, s. II, XXI
(1898‑1899).
Idem, Istoria învăţământului românesc, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1971.
Istoria învăţământului în România, vol. I, coord.: Ştefan Pascu, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1983.
141
Istoria pedagogiei, coord.: Ştefan Bârsănescu, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bu‑

cureşti, 1968.
Jakó, Zsigmond; Manolescu, Radu, Scrierea latină în Evul Mediu, Edit. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1971.
Luca, Cristian, Ţările Române şi Veneţia în secolul al XVII‑lea. Din relaţiile politi-
co‑diplomatice, comerciale şi culturale ale Ţării Româneşti şi ale Moldovei cu Serenis-
sima, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2007.
Lung, Ecaterina; Zbuchea, Gheorghe, Istorie medie universală, I. Europa medie-
vală (secolele V‑XV), Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003.
Magyari, András, Cultura maghiarilor transilvăneni. Învăţământul, în Istoria ro-
mânilor, vol. V, O epocă de înnoiri în spirit european (1601‑1711/1716), coord.: Vir‑
gil Cândea; secretar ştiinţific: Constantin Rezachevici, Ed. Enciclopedică, Bucureşti,
2003, p. 940‑947.
Manolache, Anghel; Pârnuţă, Gheorghe, Contribuţii la istoria culturii şi învăţă-
mântului în Teleorman, Bucureşti, 1979.
Megieşan, Teodor, Şcoala şi mişcarea pedagogică în Ardeal până la unirea cu
Ţara Mumă, în „Probleme ale învăţământului românesc“, nr. 4 (1928), p. 283‑346.
Monumenta Antique Hungariae, vol. II, 1580‑1586, vol. editat de Ladislaus Lu‑
kas, S. I., Institutum Historicum Societatis Iesu, Romae, 1969: P. Antonius Possevi-
no S. I. Ratio Seminarii Claudiopolitani Administrandi. Claudiopoli 18 martii 1583, p.
423‑431; Quale in admitendis ad seminarium alunis servanda erunt, Anno 1583.
Mureşianu, Aurel A., Lucruri nouă din trecutul românilor braşoveni. Un dascăl
braşovean necunoscut din veacul al XVI‑lea, în „Ţara Bârsei“, III (1931), p. 499‑505.
Muşlea, Candid, Biserica „Sf. Nicolae“ din Şcheii Braşovului, vol. I, Braşov, 1943.
Nedioglu, Gheorghe, Cea mai veche şcoală românească cu caracter statornic, In‑
stitutul de Arte Grafice C. Sfetea, Bucureşti, 1913.
Netea, Vasile, Şcoala românească din Şcheii‑Braşov, în Istoria învăţământului în
România, vol. I, coord.: Ştefan Pascu, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p.
113‑115.
Nistor, Ion N., Istoria românilor, Ed. Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 2002.
Oltean, Vasile, Întâia şcoală românească din Şcheii Braşovului, Braşov, 1981.
Idem, Istoria tiparului braşovean, vol. II, Ed. Tipomoldova, Iaşi, 2005.
Pall, Francisc, Le controversie tra i Minori conventuali e i Gesuiti nelle missioni di
Moldavia (Romania), în „Diplomatarium Italicum“, IV (1939).
Panaitescu, Petre P., Influenţa polonă în opera şi personalitatea cronicarilor Gri-
gore Ureche şi Miron Costin, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1925.
Idem, Cultura feudală, în Valeria Costăchel, Petre P. Panaitescu, Anton Cazacu,
Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV‑XVII), Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1957, p. 501‑547.
Papacostea, Victor, O şcoală de limbă şi cultură slavonă la Târgovişte în timpul lui
Matei Basarab, în „Romanoslavica“, V (1960).
Idem, Originile învăţământului superior în Ţara Românească, în „Studii. Revistă
de istorie“, XIV, nr. 5 (1961), p. 1639‑1667.
142
Papiu Ilarian, Alexandru, Tezaur de monumente istorice pentru România atâtu

din vechiu tipărite câtu şi manuscripte cea mai mare parte străine adunate, publicate
cu prefaţiuni şi note ilustrate, vol. I, Bucureşti, Tipografia Naţională a lui Ştefanu Ras‑
sidescu, 1862.
Pascu, Ştefan, Collèges et Académies dans les pays roumains au Moyen Âge, în
„Revue Roumaine d’Histoire“, V, nr. 6 (1966), p. 925‑936.
Idem, Colegiul universitar din Cluj, în Istoria învăţământului în România, vol. I,
coord.: Ştefan Pascu, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 123‑124.
Păcurariu, pr. prof. dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Ed. Insti‑
tutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992.
Idem, Studii de istorie a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005.
Pârnuţă, Gheorghe, Istoria învăţământului şi gândirea pedagogică din Ţara Ro-
mânească, sec. XVII‑XIX, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971.
Pârnuţă, Gheorghe, Începuturile culturii şi învăţământului în judeţul Dâmboviţa,
Târgovişte, 1972.
Idem, Învăţământul de grad superior (secolul al XVII‑lea) în Moldova, în „Istoria
învăţământului în România“, vol. I, coord.: Ştefan Pascu, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983, p. 156‑158.
Idem, Şcoli slavo-române în Ţara Românească şi Moldova, în „Istoria învăţămân‑
tului în România“, vol. I, coord.: Ştefan Pascu, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1983, p. 140‑152.
Idem, Şcolile orăşeneşti şi săteşti româneşti în limba slavonă, în „Istoria învăţă‑
mântului în România“, vol. I, coord.: Ştefan Pascu, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucu‑
reşti, 1983, p. 84‑90.
Pârnuţă, Gheorghe; Bota, Ion, Şcolile ortodoxe de limbă slavonă şi catolice de lim-
bă latină de pe lângă mănăstiri, în „Istoria învăţământului în România“, vol. I, coord.:
Ştefan Pascu, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 76‑84.
Idem, Învăţământul în limba română, în „Istoria învăţământului în România“,
vol. I, coord.: Ştefan Pascu, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 90‑97.
Poncea, Traian Valentin, Geneza oraşului medieval românesc extracarpatic (se-
colele X‑XVI), pref. de Radu Florescu, Edit. Biblioteca Bucureştilor, Bucureşti, 1999.
Pop, Ioan‑Aurel, Istoria Transilvaniei medievale, Presa Universitară Clujeană,
Cluj Napoca, 1997.
Idem, Antonio Possevino e i suoi riferimenti ai Romeni, în Antonio Possevino. I Ge-
suiti e la loro eredità culturale in Transilvania, coord.: Alberto Castaldini, Institutum
Historicum Societatis Iesu, Roma, 2009, p. 59‑67.
Puşcariu, Sextil, Istoria literaturii române. Epoca veche, ediţia a II‑a, revăzută şi
reîntregită, cu ilustraţii, dintre care şapte planşe în color în afară de text, Ed. şi Tipa‑
rul Krafft & Drotleff, Sibiu, 1930.
Rus, Vasile, Operarii in vinea Domini. Misionarii iezuiţi în Transilvania, Banat şi
Partium (1579‑1715), vol. II Fontes, Presa Universitară Clujeană, Cluj‑Napoca, 2008.
Sabău, Nicolae, Note sul progetto di costruzione del seminario gesuitico di Cluj
(1584), în Antonio Possevino. I Gesuiti e la loro eredità culturale in Transilvania,
143
coord.: Alberto Castaldini, Institutum Historicum Societatis Iesu, Roma, 2009,

p. 67‑104.
Scriptores rerum Hungaricarum tempore ducum regumque stirpis Arpadianae
gestarum, vol. I, coord.: Imre Szentpétery, Typographiae Reg. Universitatis litter.
Hung. sumptibus, Budapesta, 1938.
Sommer, Johann, Vita Jacobi despotae Moldavorum, Wittenberg, 1587.
Stanciu, Ion Gh., O istorie a pedagogiei universale şi româneşti până la 1900, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977.
Stinghe, Sterie, Documente privitoare la trecutul românilor din Şcheii Braşovului,
vol. V, Braşov, 1906.
Stoicescu, Nicolae, Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucu-
reşti, Ed. Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1961.
Şchiau, Octavian; Bot, Livia, Radu Tempea, Istoria sfintei beseareci din Şcheii Bra-
şovului, Cluj‑Napoca, 1969.
Ştefănescu, PS acad. Melchisedec, Viaţa şi scrierile lui Grigorie Ţamblac, Tipogra‑
fia Academiei Române, Bucureşti, 1884.
Teodor, Pompiliu, Introducere în istoria istoriografiei din România, Cluj‑Napoca,
2002.
Teodorescu, Gheorghe Dem, Istoria limbii şi literaturii române, Ed. Saeculum
I. O., Bucureşti, 2002.
Tocilescu, Grigore, 527 documente istorice slavo‑române din Ţara Româneas-
că şi Moldova privitoare la legăturile cu Braşovul, 1346‑1574; tipărite la Viena în
1905‑1906 în atelierele Adolf Holzhausen, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1931.
Tsourkas, Cléobule, Les débuts de l’enseignement philosophique et de la libre
pensée dans les Balkans. La vie et l’ oeuvre philosophique de Théodore Corydalée
(1570‑1646), avec 28 planches hors texte, Institut d’études et de recherches balka‑
niques, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1948.
Turdeanu, Emil, Miniatura bulgară şi începuturile miniaturii româneşti, Bucu‑
reşti, 1942.
Ţârcovnicu, Victor, Şcoala de la Cenad, în Istoria învăţământului în România, vol.
I, coord.: Ştefan Pascu, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 72‑73.
Ulea, Sorin, Gavriil Uric, primul artist român cunoscut, în „Studii şi cercetări de
istoria artei. Seria artă plastică“, II, nr. 2 (1964) p. 235‑263.
Urechia, Vasile Alexandrescu, Istoria şcolelor de la 1800 la 1864, vol. I, Imprime‑
ria Statului, Bucureşti, 1892.
Idem, Codex Bandinus. Memoriu asupra scrierei lui Bandinus de la 1646 urmat de
text, însoţit de acte şi documente (1895), Litografia Carol Göbl, Bucureşti, 1895.
Verdeş, Ioan, Cultura scrisă şi fenomenul instructiv‑educativ, în Istoria învăţă-
mântului în România, vol. I, coord.: Ştefan Pascu, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucu‑
reşti, 1983, p. 64‑72.
Xenopol, Alexandru Dimitrie, Despre învăţământul şcolar în genere şi în deosebi
despre acel al istoriei, Iaşi, 1879.
Idem, Memoriu asupra învăţământului superior în Moldova, Iaşi, 1885.
Idem, Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. I‑V, Iaşi, 1888‑1893.
144
Pr. conf. univ. dr. Cristian Gagu,

EDICTELE ÎMPĂRAŢILOR ROMANI

CU PRIVIRE LA ÎNVĂŢĂMÂNT
ÎN SECOLELE IV‑V
Abstract: In his work the Byzantine Civilization the reputed Byzantinologist

French Louis Bréhier showed that in Byzantium “there was a well‑established tradi-
tion as a bazileu to look after the education”, stressing the fact that education was a
constant concern for the Byzantines bazileii, who legislated in this area, financially
supported its deployment, founded, reorganized or abolished Universities and schools.
The beginning of this tradition goes back to the 4th ‑ 5th centuries, an extremely
important period especially for the education system of the Roman Empire, for the
culture in general as well, as this was the era when “the wild olive tree” of pagan cul-
ture was transformed into “an olive tree for the garden” with the graft of evangelical
teaching, giving rise to the humanist foundations of Christian culture which was to
develop the intellectual and cultural life of the Byzantine Empire.
The prerequisites for carrying out this process had emerged as early as the third
century, when education has entered a stage of development unprecedented in scho-
ols, in villages, to universities in the province and the metropolitan ones on one side,
and the Christians, on another side, began to show an increasingly favorable attitude
studying classical pagan culture, which they sought to put on the service of the true
faith.
This process depended on and was favoured, moreover, of edicts on education pro-
mulgated by the Roman emperors centuries IV‑V, codified in Codex Theodosian under
the headlines De medicis et professoribus (13.3), De studiis liberalibus urbis romae et
constantinopolitanae (14.9) şi De professoribus, qui in urbe constantinopolitana do-
centes ex lege meruerint comitivam (6.21).
Through these edictsthe Roman emperors sought and managed to achieve, as in
other fields or professions, an extremely precise legal regulation of the status of tea-
chers and students whose first and main cause was a need to support the imperial ad-
ministrative apparatus which was extremely dense and bureaucratic, with well trained
officials. For this purpose, like doctors serving military and imperial administration,
145
teachers received a number of benefits, consisting in exemption from taxes and duties,
as well as the provision of municipal tasks , on the one hand and, on the other in a
salary from the state budget.
It may be added here the influence some great teachers of the time had at the
Court, such as Ausonius, who taught literature and rhetoric to the future Emperor
Gratian of the West, who apparently inspired the edict by which they were awarded
stipends and was regulated the status of teachers in Gaul.
The second reason that led to the promulgation of quite a number of important
edicts for education was the tendency of exercising tight control over the king of all the
professions and areas of social, political and economic empire, including that of the
teachers and education.
Following the promulgation of these edicts, the thriving situation of education in
the 3rd Century continued to perpetuate and even increase and evolve, culminating in
the reorganization of the University of Constantinople, despite the syncope created by
the edict the emperor Julian the Apostate, as part of his desperate program to revive
the old pagan religion by any means, banned the Christian teachers to teach in sta-
te schools and the Christian youth were indirectly restricted the access to education,
edict that disrupted for a short period of time the favourable situation of education in
the Roman Empire.
In fact, the edict of Julian the Apostate and that through which Theodosius II re-
organized the University of Constantinople marked a milestone for education in the
Roman Empire, namely the awareness of the importance of education in supporting
and disseminating the teachings and practices of a religion or another, pagan in the
first case, Christian in the second stage that ended with the victory of the two parts as
protected by the closure of pagan University in Athens by Emperor Justinian I in 529.
Keywords: Byzantium, Roman/Byzantine emperors, education, teachers, stu-
dents, edicts, Theodosian Codex.
Într‑o lucrare cu caracter general privitoare la civilizaţia bizanti‑

nă, reputatul bizantinolog francez Louis Bréhier conchidea că în Bi‑
zanţ „era o tradiţie bine stabilită ca un bazileu să se intereseze şi de
învăţământ“1, subliniind faptul că învăţământul a reprezentat o pre‑
ocupare constantă pentru bazileii bizantini, care au legiferat în acest
domeniu, au susţinut financiar desfăşurarea sa, au întemeiat, au reor‑
ganizat sau au desfiinţat Universităţi şi şcoli.
Studiul de faţă îşi propune să pună în lumină legislaţia imperială
din perioada secolelor al IV‑lea şi al V‑lea referitoare la învăţământ,
1. Louis Bréhier, Civilizaţia bizantină, trad. Nicolae Spincescu, Ed. Ştiinţifică,

Bucureşti, 1994, p. 368.
146
având în vedere că acesta a fost unul din factorii ce au contribuit în

mod decisiv la sinteza culturală dintre elenism şi creştinism pe baza
căreia avea să se dezvolte viitoarea cultură europeană.
Codificarea legilor emise de împăraţii romani în secolele IV‑V de
către împăratul Theodosie al II‑lea (408‑450) sub titlul Codex Theodo-
siani a devenit, după cum arăta Williams Dickermann în Introducere
la traducerea în engleză a Codex‑ului, realizată de Clyde Pharr, „sur‑
sa fundamentală pentru material de referinţă în drept, jurisprudenţă,
politică, economie, sociologie şi deopotrivă în istoria seculară şi cea
bisericească“2.
Codex‑ul este foarte important nu doar pentru domeniile enume‑
rate mai sus, ci în egală măsură şi pentru evaluarea situaţiei învăţă‑
mântului din Imperiul Roman din acea perioadă, în mod special a celui
universitar, graţie legilor privitoare la învăţământ, pe care le cuprinde,
emise de împăraţii romani, începând de la Sfântul împărat Constantin
cel Mare (306‑337) şi până la Theodosie al II‑lea.
1. Codex Theodosiani
Codex Theodosiani a fost elaborat de împăratul Theodosie al II‑lea
(408‑450) sub forma unei compilaţii a edictelor şi rescriptelor im‑
periale emise de împăraţii Imperiului Roman între anii 313 şi 438 şi
promulgat la 25 decembrie 438 în Vechea Romă3, cuprinzând inclusiv
legile ce fac referire la învăţământ.
Legile privitoare la învăţământ sunt grupate în capitolul 3 din Li‑
ber XIII, sub titlul De medicis et professoribus şi în capitolul 9 din Liber
XIV, sub titlul De studiis liberalibus urbis romae et constantinopolitanae,
la acestea adăugându‑se capitolul 21, De professoribus, qui in urbe con-
stantinopolitana docentes ex lege meruerint comitivam, din Liber VI4.
Parcurgerea acestor legi oferă posibilitatea configurării unei imagini
2. C. D. Williams, Introduction, la „The Theodosian Code and Novels and the Sir‑
mondian Constitution“, a translation with commentary, glossary and bibliography by
Clyde Pharr, Princeton University Press, 1952, p. XVIII.
3. Gesta Senatus Urbis Romae, în „The Theodosian Code and Novels...“, p. 3; C.
Dickermann Williams, art. cit., p. XVII.
4. The Theodosian Code, www.thelatinlibrary.com/theodosius.html.
147
de ansamblu destul de precisă asupra învăţământului şi a implicaţi‑

ilor sale în viaţa culturală şi spirituală a societăţii bizantine din acea
epocă.
1.1. Edictele din Codex Theodosiani

ce privesc învăţământul
După cum preciza D. Williams, „latina Codului lui Theodosie este
obscură şi confuză“, motiv pentru care până şi cei mai buni latinişti
„l‑au evitat din cauza dificultăţilor“5, singura traducere într‑o limbă
modernă fiind cea realizată de Clyde Pharr, la jumătatea secolului tre‑
cut, astfel explicându‑se, într‑o oarecare măsură, unele exprimări mai
greoaie din această traducere în limba română a textului latin. Cu toa‑
te acestea, traducerea ajută la înţelegerea realităţilor legate de acest
fenomen.
13.3 De medicis et professoribus
13.3.1pr. Imp. constantinus a. ad volusianum. medicos, gramma-
ticos et professores alios litterarum inmunes esse cum rebus, quas in
civitatibus suis possident, praecipimus et honoribus fungi; in ius etiam
vocari eos vel pati iniuriam prohibemus, ita ut, si quis eos vexaverit, cen-
tum milia nummorum aerario inferat a magistratibus vel quinquennali-
bus exactus, ne ipsi hanc poenam sustineant (321/4 aug. 1).
Ordonăm ca medicii, profesorii de gramatică şi alţi profesori de
literatură să fie scutiţi de la îndatoririle publice cu bunurile lor, pe care
la deţin în cetăţile lor, şi să‑şi păstreze onorurile. În afară de aceasta,
interzicem să fie chemaţi la judecată sau să sufere vreo nedreptate,
astfel încât, dacă cineva îi va prejudicia pe aceştia, o sută de mii de mo‑
nede să fie pedepsit acela de magistraţii municipali sau de magistraţii
aleşi pe cinci ani să achite vistieriei, ca să nu sufere ei înşişi (magistra‑
ţii) această pedeapsă.
13.3.1.2 Mercedes etiam eorum et salaria reddi praecipimus (321/
4 aug. 1)
Încă ordonăm să fie plătite onorariile şi salariile acestora.
5. C. D. Williams, art. cit., p. XXII.
148
13.3.3 Idem (constantinus) a. ad populum. beneficia divorum retro

principum confirmantes medicos et professores litterarum, uxores etiam
et filios eorum ab omni functione et ab omnibus muneribus publicis va-
care praecipimus nec ad militiam comprehendi neque hospites recipere
nec ullo fungi munere, quo facilius liberalibus studiis et memoratis arti-
bus multos instituant. proposita v kal. octob. constantinopoli dalmatio
et zenofilo conss. (333 sept. 27)
Confirmând privilegiile divinilor împăraţi din trecut, ordonăm ca
medicii şi profesorii de literatură, şi chiar şi soţiile şi fiii acestora să fie
scutiţi de orice sarcină şi de toate obligaţiile publice, nici să fie obligaţi
la serviciul militar, nici să găzduiască oaspeţi, nici să îndeplinească
vreo îndatorire publică, astfel încât să‑i înveţe mai lesne pe mulţi stu‑
diile liberale şi artele amintite mai sus.
13.3.5 Idem (imp. iulianus a.) magistros studiorum doctoresque ex-
cellere oportet moribus primum, deinde facundia. Sed quia singulis civi-
tatibus adesse ipse non possum, iubeo, qiusque docere vult, non repente
nec temere prosiliat ad hoc mmunus, sed iudicio ordinis probatus de-
cretum curialium mereatur optimorum conspirante consensu. hoc enim
decretum ad me tractandum referetur, ut altiore quodam honore nostro
iudicio studiis civitatum accedant. dat. XV kal. iul., acc. iiii kal. augustas
spoletio mamertino et nevitta conss. (362 iun. 17)
Conducătorii şcolilor şi profesorii trebuie să se distingă mai întâi
prin conduita morală, apoi prin elocvenţă. Dar pentru că eu însumi
nu pot fi prezent în persoană în fiecare cetate, poruncesc ca oricine
vrea să practice meseria de profesor să nu se lanseze în această cari‑
eră dintr‑odată şi la întâmplare, ci trebuie să fie aprobat prin hotărâ‑
rea senatului municipal şi să obţină decretul curialilor6 cu consensul
şi acordul celor mai buni cetăţeni. Căci acest decret va fi trimis pentru
a fi examinat de mine, astfel încât decizia Noastră să crească prestigiul
celor care vor intra în şcolile oraşelor.
6. Curiali – cetăţeni distinşi ai unei cetăţi cf. Teodoret, episcopul Cirului, Istoria
Bisericească, traducere de pr. Vasile Sibiescu, col. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti“, Ed.
I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1995, p. 149.
149
13.3.6 Impp. valentinianus et valens aa. ad mamertinus praefetum

praetorio. si qui erudiendis adulescentibus vita pariter et facundia ido-
neus erit, vel novum instituat auditorium, vel repetat intermissum. dat.
iii id. ian. divo ioviano et varroniano conss. (364 ian. 11)
Dacă cineva va fi deopotrivă demn prin felul de viaţă şi prin eloc‑
venţă pentru a învăţa tinerii, acela fie să educe tinerii într‑o sală de
curs nouă, fie să revendice una abandonată.
13.3.7 Idem aaa. ad probum praefectum praetorio. reddatur
unusqiusque patriae suae, qui habitum philosophiae indebite et insolen-
ter usurpare cognoscitur, exceptis his, qui a probatissimis adprobati ab
hac debent colluvione secerni. turpe enim est, ut patriae functiones ferre
non possit, qui etiam fortunae vim se ferre profitetur. dat. xiii kal. feb.
sirmio valentiniano n. p. et victore conss. (369 ian. 19)
Fiecare bărbat care este aflat că poartă pe nedrept şi fără ruşine
haina filosofiei să fie retrimis în patria sa, cu excepţia celor care, apre‑
ciaţi fiind de cei mai buni cetăţeni, trebuie să fie deosebiţi de această
mulţime. Căci este ruşinos să nu poată să îndeplinească obligaţiile pu‑
blice din patria sa cel care chiar declară că poate să reziste loviturilor
sorţii.
13.3.11 Imppp. valens, gratianus et valentinianus aaa. antonio
praefecto praetorio galliarum. Per omnem dioecesim commisam mag-
nificentiae tuae frequentissimis in civitatibus, quae pollent et eminent
claritudine, praeceptorum optimi quique erudiendae praesideant iuve-
ntuti: rhetores loquimur et grammaticos atticae romanaeque doctrin-
ae. quorum oratoribus viginti quattuor annonarum e fisco emolumenta
donentur, grammaticis latino vel graeco duodecim annonarum deduc-
tior paulo numerus ex more praestetur, ut singulis urbibus, quae metro-
poles nuncupantur, nobilium professorrum electio celebretur nec vero
iudicemus, liberum ut sit cuique civitati suos doctores et magistros pla-
cito sibi iuvare compendio. trevirorum vel clarissimae civitati uberius
aliquid putavimus deferendum, rhetori ut triginta, item viginti gram-
matico latino, graeco etiam, si qui dignus repperiri potuerit, duode-
cim praebeantur annonae. dat. x kal. iun. valente v et valantiniano aa.
conss. (376 mai. 23)
150
În întreaga dioceză încredinţată magnificenţei tale în cetăţile foar‑

te populate care se disting prin renume, cei mai buni dintre învăţători
să conducă tineretul care trebuie educat: ne referim la retorii şi pro‑
fesorii de gramatică a limbii greceşti şi cei de ştiinţă romană. Dintre
aceştia oratorilor să le fie date drept plată de la buget 24 annonas,
profesorilor de gramatică a limbii latine şi celor ai limbii greceşti să le
fie oferit conform obiceiului un număr cu puţin mai mic de 12 anno‑
nas, ca în fiecare dintre cetăţile care poartă numele de metropolă să
fie sărbătorită alegerea profesorilor vestiţi căci nu considerăm să fie
în puterea fiecărei cetăţi să‑şi ajute profesorii şi învăţătorii săi cu un
câştig plăcut.
Am socotit unei cetăţii mai bogate ca a trevirilor sau foarte vestite
că trebuie acordat retorului 30, de asemenea profesorului de gramati‑
că a limbii latine 20, încă şi celui de limbă greacă, dacă poate fi socotit
vrednic, 12 annonas.
Am socotit că ceva mai mult trebuie acordat cetăţii Trevir sau unei
cetăţi foarte vestite, ca retorului 30, de asemenea profesorului de gra‑
matică a limbii latine 20, încă şi celui de limbă greacă, dacă poate fi
considerat demn, 12 annonas.
13.3.16 Impp. honorius et theodosius aa. monaxio praefecto prae-
torio. grammaticos oratores adque philosophiae praeceptores nec non
etiam medicos praeter haec retro latarum sanctionum auctoritate con-
secuti sunt privilegia inmunitatesque frui hac praerogativa praecipimus,
ut universi, qui in sacro palatio inter archiatros militarunt cum comitiva
primi ordinis vel secundi, nulla municipali, nulla curialiumcollatione, nul-
la senatoria vel glebali descriptione vexentur, seu indepta administratio-
ne seu accepta testimoniali meruerint missionem, sint ab omni functione
omnibusque muneribus publicis inmunes nec eorum domus ubicumque
positae militem seu iudicem suscipiant hospitandum. quae omnia filiis
etiam eorum et coniugibus illibata praecipimus custodiri, ita ut nec ad
militiam liberi memoratorum trahantur inviti. haec autem et professo-
ribus memoratis eorumque liberis deferenda mandamus. dat. prid. kal.
dec. Constantinopolitani constantio et constante conss. (414 nov. 30).
Ordonăm ca profesorii de gramatică, de retorică şi de filosofie, şi
chiar medicii, pe lângă privilegiile şi scutirile de sarcini publice pe care
151
le‑au obţinut prin constituţiile anterioare, să se bucure de această pre‑

rogativă, ca toţi cei care au slujit în palatul sacru, în calitate de medici
cu demnitatea de comite de prima sau a doua clasă, să nu fie prejudici‑
aţi de impozitul municipal sau de cel al decurionilor, nici de vreo taxă
senatorială sau de vreuna funciară, să primească permisie fie după ce
au început serviciul, fie după ce au primit numirea pe post, să fie ex‑
ceptaţi de la orice funcţie publică şi de la toate îndatoririle publice ei
şi casele lor, oriunde ar fi situate, să fie scutite să găzduiască vreun sol‑
dat sau vreun magistrat. Ordonăm ca toate aceste privilegii să fie păs‑
trate neştirbite şi de fiii şi soţiile lor, astfel încât copiii celor amintiţi să
nu fie duşi în serviciul militar fără voia lor. Însă noi ordonăm ca aceste
privilegii să se acorde şi profesorilor amintiţi deja şi copiilor lor.
13.3.17 Idem aa. helioni magistro officiorum. artium liberalium
professoribus ac praecipue medicis, qui cum comitivae primi ordinis ac
secundi militant dignitate, privilegia et beneficia a retro principibus
praestita nec non etiam nova ipsis eorumque filiis clementia nostra de-
tulit, ut cohaerens sanctio protestatur: quae tenaciter observari opor-
tet. dat. prid. kal. dec. constantinopoli constantio et constante conss.
(414 nov. 30).
Profesorilor de arte liberale şi mai ales medicilor, care slujesc la
oaste cu demnitatea de comite de prim rang şi al doilea, noua noastră
generozitate le‑a acordat acestora privilegiile şi beneficiile oferite de
împăraţii din trecut şi de asemenea chiar şi fiilor lor, după cum o atestă
sancţiunea legată de acestea: care trebuie respectată cu străşnicie.
13.3.18 Impp. theodosius et valentinianus aa. helioni magistro
officiorum. habente propriam firmitatem secundo nostrae maiestatis
oraculo, quod de excusandis sive praebendis his quae militantibus de-
bentur hospitiis promulgatum est, illa, quae dudum circa archiatros et
magistros sanximus litterarum, observentur. Hos enim pro necessariis
artibus et liberalibus disciplinis hospitali molestia, quoad viverent, li-
berari praecipimus. illibata ergo permaneant illa, quae quondam cir-
ca archiatros, quos in palatio nostro primi vel secundi ordinis comites
militasse constiterit, et circa liberalium litterarum magistros videntur
a nobis iustissime constituta. dat. xiii kal. septemb. hierio et ardabure
conss. (427 aug. 19).
152
Potrivit fericitei sentinţe a Majestăţii Noastre care are propria tă‑

rie, care a fost promulgată despre cei care trebuie degrevaţi sau trebu‑
ie să ofere găzduire celor ce sunt datori să slujească la oaste, să fie res‑
pectate acele prevederi pe care de curând le‑am stabilit faţă de medicii
şefi ai Curţii Imperiale şi faţă de dascălii de literatură. Căci pentru ne‑
cesarele ştiinţe şi discipline liberale ordonăm ca aceştia să fie degre‑
vaţi cât timp trăiesc de neplăcerea de a oferi găzduire. Să rămână deci
neatinse acele prevederi, care par că au fost hotărâte de noi în cel mai
drept mod odinioară faţă de medicii şefi ai Curţii, care în mod evident
şi‑au făcut stagiul militar în palatul nostru în demnitatea de comiţi de
primul sau al doilea rang, şi faţă de dascălii ştiinţelor liberale.
14.9.0 de studiis liberalibus urbis romae et constantinopolitanae
14.9.1 Imppp. valentinianus, valens et gratianus aaa. ad olybrium
praefectum urbi. quicumque ad urbem discendi cupiditate veniunt, pri-
mitus ad magistrum census provincialium iudicum, a quibus copia est
danda veniendi, eiusmodi litteras perferant, ut oppida hominum et na-
tales et merita expressa teneantur; deinde ut in primo statim profitean-
tur introitu, quibus potissimum studiis operam navare proponant; tertio
ut hospitia eorum sollicite censualium norit officium, quo ei rei imper-
tiant curam, quam se adseruerint expetisse. Idem inmineant censuales,
ut singuli eorum tales se in conventibus praebeant, quales esse debent,
qui turpem inhonestamque famam et consociationes, quas proximas pu-
tamus esse criminibus, aestiment fugiendas neve spectacula frequentius
adeant aut adpetant vulgo intempestiva convivia. quim etiam tribuimus
potestatem, ut, si quis de his non ita in urbe se gesserit, quemadmodum
liberalium rerum ddignitas poscat, publice verberibus adfectus stati-
mque navigio superpositus abiciatur urbe domumque redeat. His sane,
qui sedulo operam professionibus navant, usque ad vicesimum aetatis
suae annum romae liceat commorari. Post id vero tempus qui neglexerit
sponte remeare, sollicitudine praefecturae etiam impurius ad patriam
revertatur. Verum ne haec perfunctorie fortasse curentur, praecelsa sin-
ceritas tua officium censuale commoneat, ut per singulos menses, qui vel
unde veniant quive sint pro ratione temporis ad africam vel ad ceteras
provincias remittendi, brevibus comprehendat, his dumtaxat exceptis,
qui corporatorum sunt oneribus adiuncti. Similes autem breves etiam
153
ad scrinia mansuetudinis nostrae annis singulis dirigantur, quo meritis

singulorum institutionibusque compertis utrum quandoque nobis sint
necessarii, iudicemus. dat. iiii id. mart. treviris valentiniano et valente iii
aa. conss. (370 mart. 12)
Oricine vine la oraş cu dorinţa de a învăţa, în primul rând, la ma-
gister census al judecătorilor provinciali, care le‑au dat posibilitatea să
vină, să trimită astfel de scrisori, în care să fie trecute clar cetatea de
provenienţă, datele referitoare la familia de origine şi meritele; apoi,
să declare chiar de la sosirea lor pentru ce studii mai ales îşi propun
să‑şi dea interesul; în al treilea rând, officium censualium (oficiul regis‑
trelor de cens) să cunoască bine domiciliile acestora, de care materie
se preocupă şi pe care spun ei că şi‑o doresc. Aceiaşi funcţionari de la
officium censualium să vegheze ca fiecare dintre aceştia să se comporte
în adunări aşa cum trebuie, să socotească că trebuie să se ferească de
o reputaţie ruşinoasă şi nedemnă şi de tovărăşii pe care le considerăm
că sunt foarte apropiate ticăloşiilor, să nu asiste prea des la spectacole
sau să‑şi dorească ospeţe nepotrivite pentru popor. Ba chiar acordăm
putere ca, dacă vreunul dintre aceştia nu s‑a purtat astfel în oraş, după
cum cere demnitatea studiilor liberale, după ce va fi lovit cu nuiele în
public şi după ce va fi urcat imediat pe o navă, să fie trimis din oraş
şi să se întoarcă acasă. Să le fie permis celor care se dedică cu grijă
învăţăturii să rămână la Roma până la vârsta de 20 de ani. Dar, după
această vârstă, cel care, neglijând acest ordin, nu a revenit în ţara sa
de bunăvoie, să fie întors în ţara sa, prin ordinul prefectului, în mod
forţat. De fapt, ca să nu se îngrijească de aceste lucruri poate degeaba,
cinstea ta extraordinară să ceară oficiului censorial ca, în fiecare lună,
să declare pe scurt cine sunt sau de unde vin studenţii şi care dintre
ei trebuie trimis, din cauza vârstei, în Africa sau în celelalte provincii,
cu excepţia, fireşte, a celor care sunt reţinuţi de îndeplinirea anumitor
sarcini. Însă scurte liste de acest fel să fie trimise în fiecare an arhivelor
Bunătăţii noastre ca să judecăm după meritele şi profiturile fiecărui
student dacă şi în ce condiţii activităţile lor ne sunt indispensabile.
14.9.2 Idem aaa. clearcho praefecto urbi. antiquarios ad biblio-
thecae codices componendos vel pro vetustate reparandos quattuor
praecos et tres latinos scribendi peritos legi iubemus. quibus de caducis
154
popularibus, et ipsi enim videntur e populo, competentes impertiantur

annonae: ad eiusdem bibliothecae custodiam condicionalibus et requi-
rendis et protinus adponendis. dat. viii id. mai. modesto et arinthaeo
conss. (372 mai. 8).
Pentru a pune în ordine sau pentru a reface pentru posteritate co‑
lecţiile vechi de legi ale bibliotecii poruncim să fie aleşi 4 greci şi 3 la‑
tini pricepuţi în a scrie dintre cei care citesc şi copiază manuscrise. Din
moştenirile oamenilor din popor, căci şi ei înşişi par din popor, sunt
acordate suficiente alimente: pentru paza aceleiaşi biblioteci trebuie
cerute şi însărcinate de aici încolo persoane de condiţie servilă.
14.9.3pr. Imp. theodosius a. et valentinianus caes. universos, qui
usurpantes sibi nomina magistrorum in publicis magistrationibus cel-
lulisque collectos indecumque discipulos circumferre consuerunt, ab os-
tentatione vulgari praecipimus amoveri, ita ut, si qui eorum post emis-
sos divinae sanctione adfatus quae prohibemus atque damnamus iterum
forte temptaverit, non solum eius quam meretur infamiae notam subeat,
verum etiam pellendum se ex ipsa ubi versatur illicite urbe cognoscat7.
Illos vero, qui intra plurimorum domus eadem exercere privatim studia
consuerunt, si ipsis tantummodo discipulis vacare maluerint, quos intra
parietes domesticos docent, nulla huiusmodi interminatione prohibe-
mus. Sin autem ex eorum numero fuerint, qui videntur intra capitolii
auditorium constituti, ii omnibus modis privatarum aedium studia sibi
interdicta esse cognoscant scituri, quod, si adversum caelestia statuta
facientes fuerint deprehensi, nihil penitus ex illis privilegiis consequen-
tur, quae his, qui in capitolio tantum docere praecepti sunt, merito defe-
runtur8 (425 febr. 27).
Pe toţi cei care, luându‑şi numele de profesor, au obiceiul să se în‑
conjoare în şcolile publice şi în săli mai mici de elevi adunaţi din orice
loc, îi sfătuim să înceteze obişnuita manifestare, astfel încât, dacă vre‑
7. Această primă parte a fost reluată ca articol de sine stătător în Codex Justini-
anus, 11. 19. 1pr; vezi Codex Justinianus, http://www.thelatinlibrary.com/justinian.
htlm.
8. Această a doua parte a edictului constitutie un articol distinct în Codex Justi-
nianus, 11. 19. 1. 1
155
unul dintre ei, după promulgarea divinei sancţiuni adresându‑se cuiva

a atacat întâmplător ceea ce pe de altă parte noi oprim şi condamnăm,
să suporte nu numai stigmatul ruşinii sale pe care îl merită, ci chiar
să ştie că trebuie să plece din oraşul în care trăieşte ilicit. Dar pe aceia
care au obiceiul să exercite în privat aceleaşi studii în casele mai mul‑
tora, dacă au preferat să se ocupe numai de elevii înşişi, pe care îi în‑
vaţă între pereţii casei lor, nu îi oprim prin nicio ameninţare. Însă dacă
au fost din numărul celor care par numiţi înăuntrul sălii de curs de la
Capitoliu, aceştia să ştie că le sunt interzise studiile în case private de
orice fel, fiindcă, dacă acţionând împotriva edictelor divine ar fi opriţi,
nu vor dobândi absolut nimic din acele privilegii care le sunt acordate
pe merit celor care sunt sfătuiţi să dea lecţii numai la Capitoliu.
14.9.3.1 Habeat igitur auditorium specialiter nostrum in his pri-
mum, quos romanae eloquentiae doctrina commendat, oratores quidem
tres numero, decem vero grammaticos; in his etiam, qui facundia gra-
ecitatis pollere noscuntur, quinque numero sint sofistae et grammatici
aeque decem9. Et quoniam non his artibus tantum adulescentiam glori-
osam optamus institui, profundioris quoque scientiae adque doctrinae
memoratis magistris sociamus auctores10. Unum igitur adiungi ceteris
volumus, qui philosofiae arcana rimetur, duo quoque, qui iuris ac legum
formulas pandant, ita ut unicuique loca specialiter deputata adsignari
faciat tua sublimitas, ne discipuli sibi invicem possint obstrepere vel ma-
gistri neve linguarum confusio permixta vel vocum aures quorundam
aut mentes a studio litterarum avertat11. dat. iii kal. mart. constantino-
poli theodosio a. xi et valentiniano conss. (425 febr. 27)
Aşadar, auditoriul nostru să aibă în componenţă mai întâi pe cei pe
care îi recomandă ştiinţa elocvenţei romane, oratori în număr de trei,
gramaticieni zece; şi pe aceia care ştiu să iasă în evidenţă prin elocvenţa
greacă, în număr de cinci să fie sofiştii şi, de asemenea, de zece grama‑
ticienii. Şi fiindcă noi dorim ca tineretul doritor de glorie să fie instruit
nu numai prin aceste arte, asociem profesorilor faimoşi prin ştiinţa şi
învăţătura mai profundă şi pe autorii (laici). Aşadar, vrem să fie adăugat
9. Publicat în Codex Justinianus, 11. 19. 1. 2 ca articol distinct.

10. Publicat în Codex Justinianus, 11. 19. 1. 3 ca articol de sine.
11. Publicat în Codex Justinianus, 11. 19. 1. 4 ca articol distinct.
156
celorlalţi unul care descoperă tainele filosofiei, şi doi care să facă cunos‑
cute formulele de drept şi ale legilor, aşa încât nobleţea ta să facă să se
atribuie locurile destinate în mod special fiecăruia, ca elevii sau profeso‑
rii să nu poată face gălăgie şi nici ca amestecul limbilor sau vocilor să nu
deturneze urechile sau minţile unor elevi de la studiul literaturii.
6.20 De professoribus, qui in urbe constantinopolitana docentes ex
lege meruerint comitivam
6.21.1 Imp. theodosius a. et valentinianus caes. theofilo praefecto
urbi. grammaticos graecos helladium et syrianum, latinum theofilum,
sofistas martinum et maximum et iuris peritum leontium placuit hono-
rari codicillis comitivae ordinis primi iam nunc a nostra maiestate per-
ceptis, ita ut eorum qui sunt ex vicariis dignitate potiantur. qua in re qui-
cumque alii ad id doctrinae genus, quod unusquisque profitetur, ordinati
prodentur, si laudabilem in se probis moribus vitam esse monstraverint,
si docendi peritiam facundiamque dicendi, interpretandi subtilitatem,
copiam disserendi se habere patefecerint et coetu amplissimo iudicante
digni fuerint aestimati, qui in memorato auditorio professorum fungan-
tur officio, hi quoque, cum ad viginti annos observatione iugi ac sedulo
docendi labore pervenerint, isdem, quibus paedicti viri, dignitatibus per-
fruantur. dat. id. mart. constantinopoli theodosio aug. xi et valentiniano
caesare conss. (425 mart. 15)12
S‑a socotit de cuviinţă ca dascălii de literatură greacă Heladius şi
Syrianus, Theofilus, de literatură latină, Martinus şi Maximus sofiştii
şi Leontius cel priceput în drept să fie cinstiţi ca şi comiţi din ordinul
întâi prin acte de numire în funcţie pe care ei deja le‑au primit de la
Majestatea Noastră, astfel încât să deţină demnitatea acelora care sunt
ex‑vicari13. În ce priveşte această chestiune, oricare alţii vor fi arătaţi
înclinaţi spre acest gen de învăţătură, care este profesată de fiecare în
12. Reluat în Codex Justinianus, 12. 15. 1, într‑o formă generalizată: „Grammati-
cos tam graecos quam latinos, sophistas et iuris peritos in hac regia urbe professionem
suam exercentes et inter statutos connumeratos, si laudabilem in se probis moritus
vitam esse monstraverint...“.
13. Vicarii erau în epoca lui Theodosie locţiitori ai prefectului pretoriului, cf. G.
Guţu, Dicţionar Latin‑Român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p.
1299.
157
parte, dacă vor fi dovedit prin bune moravuri că viaţa în sine le este
lăudabilă, dacă vor fi demostrat că au abilitatea de a învăţa şi elocven‑
ţa de a vorbi, subtilitatea de a interpreta, fluenţa expunerii şi dacă au
fost socotiţi vrednici de plenul celui mai înalt for care judecă (Senatu‑
lui), care îşi îndeplinesc datoria de profesor într‑o sală de curs vestită,
chiar şi aceştia, după ce vor fi ajuns la douăzeci de ani de neîntreruptă
consideraţie şi sârguinţă în osteneala de a preda, se vor bucura pe de‑
plin de aceleaşi demnităţi ca şi bărbaţii mai înainte amintiţi.
2. Semnificaţia legislaţiei imperiale

cu privire la învăţământ
Într‑un imperiu în care, prin aparatul administrativ supradimen‑
sionat, statul controla sau administra foarte strict activităţile sociale,
economice şi religioase, inclusiv domenii precum dreptul şi medicina14,
învăţământul nu putea să scape vigilenţei împăraţilor, de vreme ce şco‑
lile pregăteau şi furnizau funcţionari pentru aparatul administrativ.
Astfel, împăratul Constantin cel Mare (324‑337) a emis două legi,
prima la 1 august 321, având două articole (13.3.1 şi 13.3.1.2), iar cea
de‑a doua la 27 septembrie 333 (13.3.3), Iulian Apostatul (361‑363)
una, la 17 iunie 362 (13.3.5), Valentinian I (364‑375) şi Valens
(364‑378) au promulgat împreună o lege la 19 ianuarie 369 (13.3.7)
şi alte două avându‑l asociat şi pe Gratian (375‑383), la 12 martie 370
(14.9.1) şi la 8 mai 372 (14.9.2); împreună cu Gratian şi cu Valentinian
al II‑lea (375‑392) Valens a mai emis o lege la 23 mai 376 (13.3.11) iar
Theodosie al II‑lea (408‑450) a promulgat alte cinci legi, împreună cu
Honoriu (395‑423) două, la 30 noiembrie 414 (13.3.16; 13.3.17), şi
trei împreună cu Valentinian al III‑lea (425‑455), la 27 februarie 425,
o lege cu două articole (14.9.3pr. şi 14.9.3.1), apoi la 15 martie 425
(6.21.1) şi ultima la 19 august 427 (13.3.18).
Edictele de mai sus sunt, aşadar, expresia preocupării constante a
împăraţilor romani din perioada secolelor IV‑V, deopotrivă a celor din
Răsărit şi a celor din Apus, începând de la Sfântul Constantin cel Mare şi
până la Teodosie al II‑lea, pentru situaţia învăţământului şi a principa‑
lilor actori ai actului educaţional, profesorii şi studenţii, pe care au re‑
14. C. D. Williams, art. cit., p. XVII, XXI.
158
glementat‑o extrem de atent, vizând drepturile şi îndatoririle profeso‑

rilor, statutul acestora, obligaţiile studenţilor, locurile de desfăşurare a
procesului educaţional, caracterul public şi cel privat al învăţământului,
modul de supraveghere a profesorilor şi a studenţilor şi, nu în ultimul
rând, evaluarea rezultatelor acestui proces şi a utilităţii sale publice.
Se poate remarca, dintru început, punerea pe acelaşi plan a profe‑
sorilor şi a medicilor, legile ce vizează cele două categorii fiind codifi‑
cate, de altfel, în capitolul comun „De medicis et professoribus“. Ambele
categorii beneficiau de scutiri de orice fel de obligaţii publice, pe de o
parte, şi, pe de alta, de salarii plătite din bugetul municipal.
Aceste privilegii, întărite în repetate rânduri de împăraţi şi extinse
şi asupra soţiilor şi copiilor profesorilor, au reprezentat pentru mulţi
o tentaţie destul de mare, încât să fugă din patria lor pentru a scăpa de
taxele şi obligaţiile municipale, foarte mari de altfel, să vină în oraşe‑
le mari şi să îşi asume, fără să aibă dreptul, această profesie. Această
tendinţă va fi fost încurajată şi de interpretarea abuzivă a constituţiei
emise la 11 ianuarie 364 de împăraţii Valentinian al II‑lea şi Valens,
prin care era abrogat edictul lui Iulian Apostatul ce interzicea profeso‑
rilor creştini să mai profeseze în şcolile de stat.
Prevederea potrivit căreia „cineva... deopotrivă demn prin felul
de viaţă şi prin elocvenţă pentru a învăţa tinerii“ primea dreptul de
a preda, fie într‑o nouă sală de curs, fie într‑una abandonată, pe care
o putea revendica, a deschis calea oricui ar fi îndeplinit criteriile de
moralitate şi de pricepere în arta oratoriei să înfiinţeze o şcoală şi să
funcţioneze ca profesor. Uşurinţa cu care, în baza acestei constituţii,
puteau fi înfiinţate şcoli, coroborată cu dorinţa multora de a dobândi
statutul de profesor pentru beneficiile aduse de acesta, a avut în timp,
se pare, un efect negativ, conducând la o inflaţie de aşa‑zis profesori.
Prin urmare, pentru a limita această tendinţă care încuraja deodată
impostura şi haosul în sistemul de învăţământ, împăraţii Valentinian
şi Valens au emis constituţia din 19 ianuarie 369 prin care porunceau
ca acela „care este aflat că poartă pe nedrept şi fără ruşine haina filo‑
sofiei să fie retrimis în patria sa“. Legea făcea excepţie pentru cei care,
deşi îşi începuseră activitatea fără să aibă aprobarea senatului muni‑
cipal confirmată de decretul decurionilor, au reuşit să dobândească
aprecierea celor mai buni cetăţeni.
159
Aceleaşi prevederi le regăsim şi în constituţia promulgată după ju‑

mătate de secol, la 27 februarie 425, de împăraţii Theodosie al II‑lea
şi Valentinian al III‑lea, din care reiese că asumarea fără drept, doar
pentru beneficii, a statutului de profesor a continuat să se întâmple,
devenind un adevărat fenomen, numit în textul legii „obişnuita ma‑
nifestare“. Şi această constituţie era îndreptată împotriva celor care,
„luându‑şi numele de profesor“, deci fără să fi fost recunoscuţi în mod
oficial de senat, „au obiceiul să se înconjoare în şcolile publice şi în săli
mai mici de elevi adunaţi din orice loc“, predând în şcolile publice din
Roma şi Constantinopol, pedeapsa acestora fiind nu doar „stigmatul
ruşinii“, ci chiar expulzarea din cetate, dacă nu respectau noua preve‑
dere. În schimb, legea le permitea celor aflaţi în situaţia de a‑şi fi luat
singuri numele de profesor să predea „în privat“, ceea ce, desigur, îi ex‑
cludea de la privilegiile acordate profesorilor din şcolile publice. Toto‑
dată, profesorilor din sistemul public de învăţământ le era interzis să
ţină şi cursuri particulare, tocmai pentru că aveau un venit asigurat de
la bugetul municipal, încălcarea acestei dispoziţii atrăgând după sine
pierderea tuturor privilegiilor de către cei vinovaţi.
Desigur, referirile la cei care îşi arogau titlul de profesor, fără a fi
fost numiţi oficial în această funcţie, vizau învăţământul public secun‑
dar sau de nivel mediu, pentru că este greu de crezut că cineva ar fi
putut să încerce să predea în Universităţile mari din Imperiu fără să
fi fost investit de Senat şi fără să fi fost recomandat de renume şi de
prestigiul academic.
Prevederile cu privire la beneficiile acordate profesorilor erau atât
de precis formulate, încât în constituţii erau stipulate atât scutirile de
la îndeplinirea anumitor sarcini, cât şi cuantumul plăţilor de la buge‑
tul municipal pentru fiecare categorie de profesori.
Astfel, asemeni medicilor, profesorii, fie că erau de şcoală elemen‑
tară, secundară sau superioară, împreună cu soţiile, cu fiii şi cu toate
bunurile lor, erau scutiţi „de orice sarcină şi de toate obligaţiile publi‑
ce“, de serviciul militar, de obligaţia de a primi şi găzdui în locuinţele lor
soldaţi sau magistraţi, erau exceptaţi, de asemenea „de impozitul muni‑
cipal sau de cel al decurionilor“, precum şi de orice taxă senatorială ori
funciară. Nu în ultimul rând, cei care aveau să îndeplinească misiunea
de dascăl timp de 20 de ani cu „neîntreruptă consideraţie şi sârguinţă
160
în osteneala de a preda“, erau răsplătiţi cu rangul de comiţi de ordinul

întâi şi cu onoarea ce se acorda foştilor vicari ai prefectului pretoriului.
Această ultimă favoare pare să fi fost accesibilă totuşi mai ales profeso‑
rilor care activau în învăţământul superior din Constantinopol.
Cât priveşte drepturile salariale, acestea erau ierahizate în func‑
ţie de nivelul la care activau în învăţământ, elementar, secundar sau
superior, pe de o parte, şi, pe de alta, în funcţie de disciplinele pe care
le predau. Astfel, din textul de lege adresat prefectului Galiei reiese că
salariul profesorilor de retorică era de 24 annonas15, iar cel al gramati‑
cienilor de 12 annonas, în oraşele de o mai mică importanţă, în timp ce
profesorii din Augusta Treverorum, cetatea de reşedinţă a prefectului
pretoriului, şi din cetăţile ce aveau acelaşi statut primeau salarii mai
mari, retorul – 30 anonnas, gramaticianul de limbă latină – 20 anon‑
nas, iar cel de limbă greacă doar 12 annonas.
Având în vedere modul în care se face deosebire între profesorii
din Augusta Treverorum şi cei din cetăţile mai mici din prefectura
Galiei în privinţa plăţilor ce li se ofereau, se pare că sumele de bani
prevăzute pentru profesorii din cetatea de reşedinţă a prefectului pre‑
toriului vor fi fost cele cuvenite profesorilor ce predau la Universitate,
pentru că este firesc să presupunem că într‑o astfel de cetate se va fi
aflat o de instituţie de învăţământ superior, în timp ce celelalte vor fi
fost acordate profesorilor din învăţământul secundar.
Deşi era adresată prefectului Galiei, cel mai probabil această lege
nu viza situaţia particulară a profesorilor din Galia, ci avea un caracter
general, având în vedere că era semnată şi de împăratul părţii răsări‑
tene a Imperiului sau, mai curând, prin această lege s‑a urmărit acor‑
darea profesorilor din această prefectură a aceloraşi drepturi pe care
le aveau cei din restul imperiului.
15. Annona – reprezenta iniţial produsul anual sau venitul anual al produselor
naturale. După ce fermierii au fost obligaţi să plătească cea mai mare parte a taxelor
în natură şi după ce astfel de produse au fost distribuite apoi ca salarii şi plăţi, an‑
nona a ajuns să însemne plata taxei pentru produsele agricole, salariu, alocaţie de
subzistenţă, plată, pâine, preţul de piaţă al grâului, livrarea de cereale în depozitele
Statului, cf. Clyde Pharr, Glossary în „The Theodosian Code and Novels and the Sir‑
mondian Constitution“, p. 573; Aşadar, o annona reprezenta preţul de piaţă pentru
unitatea de vânzare a grâului.
161
Dacă din constituţiile codificate în capitolul „De medicis et profes-

soribus“ aflăm care erau privilegiile şi beneficiile acordate profesorilor,
capitolul „De studiis liberalibus urbis romae et constantinopolitanae“
oferă câteva informaţii despre statutul studenţilor şi despre condiţiile
în care aceştia puteau urma cursurile universitare din Roma şi Con‑
stantinopol.
Din cea dintâi constituţie codificată în acest capitol reiese, o dată
în plus, dorinţa împăraţilor romani de a controla foarte strict învăţă‑
mântul, nu doar la nivelul profesorilor, prin numirea acestora în func‑
ţie de către senat, ci şi la cel al studenţilor. Aceştia din urmă erau obli‑
gaţi să‑şi anunţe sosirea în oraş, la studii, funcţionarilor de la officium
censualium, cărora trebuia să le prezinte scrisorile de recomandare
pentru studiu, spre a fi luaţi în evidenţă, să‑şi declare ţara de origi‑
ne, datele personale şi disciplinele pentru studiul cărora optau. Din
momentul în care îi luau în evidenţă, funcţionarii de la officium cen-
sualium erau însărcinaţi cu supravegherea vieţii morale a studenţilor,
cărora le erau interzise comportamentele şi tovărăşiile ruşinoase, ne‑
demne de statutul şi importanţa studiilor liberale, pedeapsa pentru
studenţii care nu ar fi respectat demnitatea studiilor mergând până la
trimiterea forţată în provincia de origine. Mai mult, funcţionarii de la
officium censualium erau îndatoraţi să trimită împăratului o informare
lunară cu privire la identitatea şi locul de origine ale studenţilor veniţi
la studiu şi care trebuia să se reîntoarcă acasă din cauza vârstei, astfel
încât, în baza acestor informaţii, împăratul să decidă dacă, unde şi în
ce mod puteau aceia sluji interesele Imperiului.
Mai trebuie remarcat că era impusă o limită de vârstă până la care
studenţii puteau urma cursurile superioare, aceasta fiind de 20 de ani.
Dincolo de aceste constituţii, ale căror prevederi au configurat
cadrul general de desfăşurare a învăţământului din Imperiul Roman,
există două cu un caracter special, care au avut un impact puternic
asupra acestui fenomen, una pentru o perioadă scurtă, cealaltă pe ter‑
men lung.
2.1. Edictul împăratului Iulian Apostatul

În cadrul politicii generale de restaurare a religiei păgâne promo‑
vată de împăratul Iulian Apostatul, edictul privind învăţământul, pro‑
162
mulgat la 17 iunie 362, s‑a vrut a fi, şi până la un punct a reuşit să fie,
o armă teribilă împotriva creştinilor şi un instrument eficient de pro‑
movare a culturii păgâne şi, prin mijlocirea acesteia, a politeismului.
După cum remarca pr. I. G. Coman, „legea lui Iulian era pe linia firească
a planului său de regenerare a elenismului“, de vreme ce „zeii erau un
element organic al umanismului greco‑latin“, iar „autorii operelor care
se comentau în şcoli, precum şi toate creaţiunile spirituale ale păgâ‑
nismului credeau şi erau ieşite din credinţa în zei“16.
Caracterul anticreştin al acestui edict nu răzbate de la prima citire,
dar devine evident dacă legea este citită şi interpretată în contextul ge‑
neral al atitudinii anticreştine a împăratului şi este coroborată cu alte
texte referitoare la învăţământ ale acestuia, fiind camuflat în formula
„conduita morală“, din fraza „conducătorii şcolilor şi profesorii trebuie
să se distingă mai întâi prin conduita morală, apoi prin elocvenţă“.
Prin această formulă împăratul Iulian Apostatul legifera convin‑
gerea personală potrivit căreia profesorii trebuia să fie consecvenţi cu
ei înşişi şi să arate concordanţă între convingerile lor intime şi cele
ale autorilor antici păgâni ale căror opere le foloseau în procesul de
predare, dovezi lămuritoare în acest sens oferind el însuşi într‑una din
scrisorile sale, în care afirma:
„O bună educaţie nu se distinge, pentru mine, prin armonia somp‑
tuoasă a cuvintelor şi a vorbirii, ci prin dispoziţia sănătoasă a unei
minţi cu judecată şi prin corectitudinea părerilor despre bine şi rău,
despre frumos şi urât. Prin urmare, cine gândeşte un lucru şi propune
de pe catedră un altul elevilor săi, acela îmi pare a fi tot atât de departe
de adevărata educaţie, pe cât este departe de onestitate. Că în lucruri
fără importanţă poate să fie nepotrivire între gândire şi limbă, faptul
este, desigur, un rău, dar un rău care poate fi tolerat până la un anumit
punct. În problemele foarte grave, a profesa însă contrariul decât ce
crezi, nu înseamnă, oare, a proceda ca un vânzător, a trăi în felul aces‑
tor oameni fără cinste şi fără scrupul, oameni care recomandă foarte
mult ceea ce ei apreciază foarte puţin, momind şi înşelând prin laude
pe cei cărora ei vor să le dea marfa lor cea rea?
16. Ioan G. Coman, Sf. Grigorie de Nazianz despre Împăratul Iulian, încercare asu-
pra discursurilor IV şi V, vol. I, Ed. Institutului Român de Bizantinologie, Bucureşti,
1938, p. 95.
163
Se impune deci tuturor celor care pretind să predea în învăţământ

orice fel de materie, să fie de o conduită leală şi să nu poarte în sufletul
lor păreri care nu se pot împăca cu exerciţiul public al profesiunii lor;
cred că aşa ar trebui să fie mai ales cei care predau tineretului lecţii de
literatură, făcându‑se interpreţi ai scrierilor celor mai vechi, retorii,
gramaticienii şi încă, şi cu atât mai mult, sofiştii. Aceştia din urmă pre‑
tind ca, între alte lucruri, să fie profesori nu numai de elocvenţă, ci şi
de morală, şi afirmă că au ca specialitate filosofia politică.
Să lăsăm momentan la o parte dacă lucrul acesta este adevărat sau
nu. Desigur, eu îi laud că aspiră la o aşa de frumoasă profesiune, dar
i‑aş lăuda şi mai mult dacă n‑ar minţi şi nu ne‑ar da dovada că ei învaţă
pe şcolarii lor altceva decât gândesc. Ei bine, Homer, Hesiod, Demo‑
sthene, Herodot, Thucydide, Isocrat şi Lysias, nu recunoşteau ei pe zei
drept călăuze ale oricărei educaţii? Nu se credeau ei consacraţi, unii
lui Hermes, alţii Muzelor? Găsesc că e absurd ca acela care comentează
operele lor să dispreţuiască zeii pe care aceşti autori i‑au cinstit. To‑
tuşi, oricât de absurdă mi se pare această inconsecvenţă, eu nu cer de
la educatorii tineretului ca ei să‑şi schimbe metoda de învăţământ, ci
le las alegerea: ca, sau să înceteze de a preda ceea ce ei nu iau în serios,
sau dacă vor să continue, să‑şi arate mai întâti învăţătura lor prin fap‑
te şi să‑şi convingă elevii că nici Homer, nici hesiod şi niciunul dintre
aceia pe care ei îi explică ... n‑au fost aşa de stupizi cât au dat ei (pro‑
fesorii) a înţelege ... după ce i‑au acuzat de impietate, de nebunie şi de
eroare în privinţa zeilor. Cum ei trăiesc din scrierile acestor autori de
pe urma cărora iau lefuri, ei vor mărturisi că ei umblă după câştiguri
foarte ruşinoase şi că, pentru câteva drahme, sunt în stare de orice.
Până acum multe motive împiedicau frecventarea templelor, şi tea‑
ma răspândită pretutindeni scuza ascunderea părerilor celor mai ade‑
vărate despre zei. Dar acum, când zeii ne‑au dat libertatea, îmi pare
absurd să înveţi pe oameni lucruri pe care nu le crezi bune. Dacă (profe‑
sorii reştini) socotesc înţelepţi pe aceia ai căror exegeţi sunt şi ai căror,
oarecum, profeţi se prezintă, să înceapă a imita pietatea lor faţă de zei.
Dacă însă cred că au greşit faţă de fiinţele cele mai venerate, să meargă
în Bisericile Galileenilor, pentru a interpreta pe Matei şi Luca [...].
Aceasta‑i legea comună pentru învăţători şi profesori. Dar nu
opresc pe tineri să se ducă la şcoală, dacă vor s‑o frecventeze. Într‑ade‑
164
văr, n‑ar fi nici firesc şi nici cuminte de a închide drumul la copii, care
nu ştiu încă pe unde s‑o ia, de teamă de a nu fi aduşi fără voia lor la tra‑
diţiile strămoşeşti; deşi am avea dreptul să‑i vindecăm – ca pe nebuni
– fără voia lor, iertându‑le, bineînţeles, tuturor boala lor. Căci socot că
se cuvine să‑i lămurim prin învăţătură, nu să‑i pedepsim, pe cei ce‑s
lipsiţi de minte“17.
Edictul a avut un impact imediat asupra creştinilor. Pe de o parte,
foarte mulţi profesori creştini au ales mai curând să renunţe la pro‑
fesia lor şi la toate beneficiile pe care le garanta aceasta, decât să se
lepede de Hristos. Pe de altă parte, copiii creştinilor, deşi le era îngă‑
duit accesul la educaţie, au refuzat, în mare număr, să mai frecventeze
şcolile publice, transformate în instituţii de propagandă păgână, căci
în timp, dacă le‑ar fi urmat, ar fi putut să devină duşmanii propriilor
părinţi şi ai Bisericii, scop urmărit, de altfel, de Iulian.
Acest efect indirect al legii a fost consemnat, între alţii, de episco‑
pul Teodoret al Cirului, care scria că Iulian „mai întâi a oprit ca copiii
Galileenilor, fiindcă aşa numea el pe cei care urmau pe Mântuitorul
nostru, să se împărtăşească din operele poetice, retorice şi filosofice“18.
Desigur, textul nu se referă la interzicerea accesului tinerilor creştini la
învăţământul din şcolile publice, de vreme ce Iulian în scrisoarea‑cir‑
culară permitea explicit acest lucru, ci are în vedere efectul indirect al
legii, prin consecinţele frecventării acestor şcoli.
Totodată, prin alegerea în faţa căreia i‑a pus, în mod direct, pe pro‑
fesorii creştini şi, indirect, pe tinerii creştini, Iulian a urmărit să‑i îm‑
piedice pe aceştia să mai combată păgânismul cu propriile sale arme,
căci afirma că „noi suntem bătuţi cu propriile noastre pene, deoarece,
înarmându‑se din scrierile noastre, aceştia (creştinii) duc război con‑
tra noastră“19.
Acest edict al lui Iulian Apostatul a fost abrogat la 11 ianuarie 364
de împăraţii Valentinian şi Valens20.
17. LʼEmpereur Julien, Oeuvres Complètes – Lettres et Fragments, ep. 42, tome I,
2ͤ partie, texte revue et traduit par J. Bidez, Paris, 1924, p. 73‑75; trad. în română la I.
G. Coman, Sf. Grigorie de Nazianz..., p. 92‑94.
18. Teodoret, episcopul Cirului, op. cit., p. 138.
19. Ibidem.
20. A se vedea Codex Theodosianus, XIII. 3. 6
165
2.2. Atitudinea Sfântului Grigorie de Nazianz

faţă de edictul împăratului Iulian Apostatul
Edictul împăratului Iulian Apostatul a stârnit reacţii contradictorii
în rândurile creştinilor şi ale păgânilor. După cum nici n‑a fost apreciat
de toţi marii oameni de cultură păgâni, Marcellinus Ammianus opi‑
nând, spre exemplu, că „interdicţia lui Iulian făcută profesorilor de re‑
torică şi gramatică de a‑i instrui pe creştini a fost o faptă crudă şi care
merită să fie îngropată în veşnică uitare“21, nici n‑a fost condamnat
de toţi creştinii. Au fost şi unii creştini, mai ales din rândul celor care
nu beneficiaseră de o înaltă educaţie clasică, care vedeau în studierea
autorilor clasici păgâni un real pericol pentru păstrarea nealterată a
dreptei credinţe creştine şi deci pentru mântuire, motiv pentru care
s‑au bucurat „cu naivitate“22 de promulgarea acestui edict.
Dintre cei care au înţeles miza reală a edictului şi care s‑au ridicat
împotriva lui cu vehemenţă, cel dintâi a fost Sfântul Grigorie de Na‑
zianz.
Spirit luminat, cu o deschidere culturală ce îmbrăţişa, alături de în‑
văţătura de credinţa creştină, şi cultura clasică păgână, pe care o stu‑
diase în marile centre culturale ale vremii sale, Cezareea Capadociei,
Cezareea Palestinei, Alexandria, Athena, Sfântul Grigorie de Nazianz a
criticat acest edict şi l‑a combătut cu argumente clare, imbatabile, adu‑
se atât din domeniul teologiei, cât şi din cel al culturii clasice, al filosofi‑
ei, al logicii, al retoricii, al poeziei, şi chiar din aria religiei păgâne.
Întrucât Iulian a interzis creştinilor accesul la cultura clasică grea‑
că, denumită generic „elenism“, şi la principalul vehicol de transmitere a
acestei culturi, acesta fiind cuvântul, limbajul, şi la elocvenţă, ca instru‑
ment de punere în valoare a cuvântului, Sfântul Grigorie a abordat aces‑
te teme în apărarea dreptului creştinilor de a studia şi a folosi cultura
clasică în beneficiul credinţei creştine în Discursul IV şi Discursul V 23.
21. A. A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, traducere şi note de Ionuţ‑Alexan‑

dru Tudorie, Vasile‑Adrian Carabă, Sebastian‑Laurenţiu Nazâru, studiu introductiv
de Ionuţ‑Alexandru Tudorie, Ed. Polirom, Iaşi, 2010, p. 116.
22. Ibidem.
23. Grégoire de Nazianze, Discours 4‑5, contre Julien, introduction, texte critique,
traduction et note par Jean Bernardi, Les Édition du Cerf, Paris, 1983
166
Ambele opere au fost scrise totuşi după moartea împăratului Iulian

Apostatul24, în iarna anilor 363‑364, imediat după moartea împăratu‑
lui Jovian, succesorul lui Iulian Apostatul, şi venirea la putere a împă‑
ratului Valens25.
Sfântul Grigorie de Nazianz şi‑a început cuvântul împotriva îm‑
păratului Iulian printr‑o pledoarie în favoarea elocvenţei, prin care
şi‑a motivat implicarea personală în apărarea dreptului creştinilor la
a studia cultura clasică elenă: „Doresc ca oricine iubeşte literele şi le
cultivă – şi nu tăgăduiesc că sunt unul dintre aceştia – să împărtăşeas‑
că indignarea mea. Am abandonat, pentru cine doreşte să le aibă, toate
celelalte: bogăţia, nobleţea, gloria, puterea, tot ceea ce înseamnă ră‑
tăcire pământească şi plăceri goale ca umbra. M‑am consacrat numai
cuvântului (elocvenţei) şi nu mă plâng de ostenelile pe care le‑am în‑
durat pe mare şi pe pământ pentru a‑l dobândi. [...] Prin urmare, dacă
fiecare este afectat de răul care i se întâmplă, după cum spune Pindar,
eu nu pot să tac în această chestiune, şi este întru totul drept – nu ştiu
chiar dacă este ceva mai drept – ca prin cuvântul meu să aduc cuvântu‑
lui (elocvenţei)26 recunoştinţa care i se cuvine pentru cuvinte“27.
Scriind în aceşti termeni despre elocvenţă, în mod particular, şi
despre elenism, în general, pentru a nu fi greşit înţeles nici de creştini,
nici de păgâni, Sfântul Grigorie a avut grijă să puncteze faptul că, atât
pentru el personal, dar şi pentru creştini, credinţa creştină deţinea în‑
24. Pr. Ioan G. Coman, Geniul Sfântului Grigorie de Nazianz, Editura Institutului
Român de Bizantinologie, Bucureşti, 1937, p.23
25. Jean Bernardi, La date et la signification du contre Julien, în Grégoire de Na‑
zianze, Discours 4‑5, contre Julien, p. 35.
26. În traducerea franceză λόγῳ, din original, este redat prin „à la Parole“
(p. 249) – Cuvântului, cu sensul de Logosului, în timp ce în traducerea pr. I. G. Co‑
man, este redat prin „elocvenţei“ (p. 25); sensul real este totuşi cel ales de pr. I. G.
Coman, care arăta, în lucrarea Geniul Sfântului Grigorie de Nazianz, nota 1, p. 14, că
dintre toate sensurile cuvântului λόγος, atunci când face referire la anii de studii din
Grecia şi la cultura clasică elenă Sfântul Grigorie se referă la studiile de elocvenţă;
pe de altă parte, atunci când s‑a referit la Logosul Întrupat, Sfântul Grigorie a scris
numele cu majusculă, Λόγος; de altfel, şi Jean Bernardi, în capitolul introductiv La
date et la signification du contre Julien (p. 13‑14; 21), utilizează termenul λόγος cu
sensul „elocvenţa“.
27. Grégoire de Nazianze, Discours 4, 100, p. 249.
167
tâietatea în faţa culturii clasice elene. Astfel, într‑un loc el spunea des‑
pre elocvenţă că „este bunul pe care l‑am îmbrăţişat şi‑l îmbrăţişez mai
întâi după cel care este primul dintre toate, vreau să spun după lucru‑
rile dumnezeieşti şi nădejdea a ceea ce scapă vederii noastre de aici“28,
pentru ca în altă parte să se raporteze la elocvenţă ca la „un bun care nu
este primordial pentru noi, care mergem până la cel mai adânc dispreţ
faţă de acest cuvânt“29, arătând prin aceasta că forţa creştinismului de
a combate păgânismul prin cuvânt nu stătea în fumuseţea şi eleganţa
stilului, ci în cunoaşterea şi afirmarea adevărului şi în raţiune.
Totodată, el afirma că elocvenţa şi toate celelalte arte şi ştiinţe şi
ocupaţii sunt daruri pe care Dumnezeu le‑a descoperit şi le‑a pus la
dispoziţia tuturor oamenilor spre înnobilarea vieţii în comuniune şi
filantropie. Pentru a‑şi susţine această învăţătură, Sfântul Grigorie a
recurs la analogia cu armonia produsă de coardele unui instrument
muzical, arătând că „după cum în armonia artei muzicale fiecare coar‑
dă produce un sunet diferit, grav sau înalt, dar toate sunt produse prin
mâinile unui singur artist, dirijorul acordurilor, concurând în a pro‑
duce frumuseţea unei armonii unice, tot astfel, şi în cazul nostru, arti‑
zanul şi creatorul care este Logosul30 a ales câte un inventator pentru
fiecare ocupaţie şi artă, dar le‑a pus la dispoziţia tuturor, ţesând între
noi legătura comuniunii şi a filantropiei şi conferindu‑ne un plus de
blândeţe“31.
Răspunzând apoi pretenţiei absurde a lui Iulian, care clama că „nu‑
mai nouă (păgânilor) ne aparţin elocvenţa şi elenismul, pentru că noi
cinstim zeii“, folosindu‑se de metoda întrebărilor retorice urmate de
răspunsul adecvat, pentru a demonstra falsitatea silogismului împă‑
ratului, Sfântul Grigorie scria: „Cărui elenism aparţin ştiinţele? Şi ce se
numeşte prin elenism, ce trebuie înţeles prin elenism? Pretinzi despre
cuvântul «elenism» că desemnează o religie sau, ceea ce pare o eviden‑
ţă, desemnează o naţiune şi pe cei care, cei dintâi, au inventat limba
acelei naţiuni cu resursele ei? Dacă este vorba de o religie, arată‑ne
28. Ibidem.
29. Ibidem, 5, p. 93.
30. În acest caz în textul original este scris Λόγος, cu majusculă, desemnând în
mod clar pe Dumnezeu‑Cuvântul (p. 258).
31. Grégoire de Nazianze, Discours 4, 106, p. 259.
168
în ce loc şi de la care preoţi a primit elenismul regulile sale; ...Dacă nu

afirmi aceasta, dar reclami limba (greacă) ca pe un bun care vă aparţi‑
ne şi de la care, din această cauză, ne îndepărtezi ca de la o moştenire
părintească la care noi n‑avem nicio parte, eu nu văd totuşi ce vrei să
spui, nici cum poţi s‑o atribui demonilor. Pentru că dacă se întâmplă
că aceleaşi persoane folosesc limba greacă şi practică religia greacă
nu înseamnă că elocvenţa depinde pentru aceasta de religie şi că noi
trebuie în mod natural să fim opriţi de a o folosi“32.
Sfântul Părinte nu s‑a oprit la a demonstra falsitatea silogismu‑
lui invocat de împăratul Iulian Apostatul în argumentarea hotărârii
sale, ci a arătat şi că împăratul, tratându‑i cu superioritate pe creş‑
tini şi socotindu‑i a fi nişte ignoranţi care nu sunt capabili să pătrundă
„înţelepciunea“ sa33, a falsificat sensul termenului „elenism“, unul din
elementele cu care a construit silogismul, pe care l‑a asimilat religi‑
ei păgâne, nu culturii, aşa cum făceau creştinii. Abordând chestiunea
înţelesului termenului „elenism“, Sfântul Grigorie de Nazianz arăta că
Iulian „a schimbat într‑un mod necinstit sensul acestui cuvânt pentru
a‑l aplica credinţelor religioase, ca şi cum a vorbi greaca era o chesti‑
une ce ţinea de credinţă, nu de limbă“, şi continua spunând că „acesta
este motivul care i‑a permis să ne interzică cuvântul, pretinzând că noi
râvnim la bunul altora: acţionând ca şi cum ne‑ar fi interzis, de aseme‑
nea, folosirea tuturor artelor care au fost inventate în Grecia, a crezut
că elenismul este sub jurisdicţia sa în virtutea identităţii de nume“34.
De asemenea, Sfântul Grigorie de Nazianz a dovedit că nici ele‑
nismul, în înţelesul său general, şi nici artele şi ştiinţele ce intră sub
umbrela sa nu pot fi reclamate de cineva ca fiind bunul său propriu,
sau doar al unui popor ori a unei anumite categorii de oameni. Recur‑
gând la aceeaşi metodă a întrebărilor retorice pe care nu le lasă fără
răspuns, Sfântul Grigorie scria: „Elenismul este bunul tău? Spune‑mi,
cum s‑ar putea aceasta? Nu aparţine alfabetul fenicienilor, sau potrivit
unora, egiptenilor, sau mai curând evreilor, care sunt mai înţelepţi de‑
cât aceia? [...] Aticismul este bunul tău? [...] Poezia este bunul tău? Deci
32. Ibidem, 103‑104, p. 253‑257.

33. Ibidem, 4, p. 93.
34. Ibidem, 5, p.93
169
ce? Nu îi aparţine mai degrabă acelei femei în vârstă care, lovită, zic ei,
în umăr de un trecător care a trecut mergând cu vioiciune, în mânia
ei l‑a insultat pe acesta din urmă rostind un vers? Cum aceasta a spus
mai multe tânărului, el a analizat cu multă atenţie ritmul, şi iată ce a
dat naştere acestei minunate poezii pe care o revendici tu“35.
Nici batjocura lui Iulian la adresa creştinilor, cărora le spunea:
„Vouă vă aparţin prostia şi bădărănia: toată înţelepciunea voastră se
cuprinde în a zice: Crede!“, nu a rămas fără răspuns din partea Sfân‑
tului Grigorie de Nazianz. Acesta a arătat, făcând comparaţie cu prac‑
ticile pitagoreicilor, că şi pentru aceştia „prima şi cea mai importantă
dintre învăţături“ şi cuvântul de ordine ultim era formula „Maestrul a
spus!“36.
Având în vedere că Jean Bernardi opinează că Sfântul Grigorie de
Nazianz a scris aceste două discursuri la îndemnul şi în prezenţa Sfân‑
tului Vasile cel Mare37, este foarte posibil ca în acest context să‑şi fi
elaborat şi arhiepiscopul Cezareii Capadociei cunoscuta omilie Către
tineri, despre cum pot întrebuinţa cu folos literatura scriitorilor eleni38.
3. Edictul privitor
la Universitatea din Constantinopol
Un alt edict care a avut consecinţe, pozitive de această dată, o lun‑
gă perioadă de timp asupra evoluţiei învăţământului, în mod special,
dar şi a culturii bizantine, în general, este cel emis de împăratul Teodo‑
sie al II‑lea la 27 februarie 425, prin care era reorganizat învăţământul
universitar din Constantinopol39.
Prin acest edict Teodosie al II‑lea rânduia ca învăţământul superi‑
or din Constantinopol să aibă un caracter bilingv, cu o secţie de limbă
latină şi una de limbă greacă. Corpul profesoral era alcătuit din 31 de
35. Ibidem, 107‑108, p. 259‑261.

36. Ibidem, 102, p. 251.
37. Jean Bernardi, op. cit., p. 36‑37.
38. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, traducere şi introducere de pr.
Dumitru Fecioru, text revăzut şi notă asupra ediţiei de Constantin Georgescu, note
de pr. Dumitru Fecioru, Constantin Georgescu şi Alexandru Mihăilă, col. „Părinţi şi
Scriitori Bisericeşti“, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, p. 321‑340.
39. Codex Theodosianus, 14. 9. 3. 1.
170
membri – 8 retori, 3 latini şi 5 greci, 20 de gramaticieni, câte zece pen‑

tru fiecare secţie, 1 filosof şi 2 profesori de drept. Potrivit edictului,
fiecare profesor trebuia să beneficieze de propria sală de curs, astfel
încât procesul educaţional să se desfăşoare fără a fi deranjat de gălăgie
ori de amestecul vocilor sau al limbilor.
Deşi unii cercetători sunt de părere că Teodosie al II‑lea a înte‑
meiat Universitatea din Constantinopol40, opinia care prevalează, fiind
susţinută de cei mai mulţi41, este aceea că prin acest edict împăratul
nu a făcut altceva decât să reorganizeze învăţământul superior din ca‑
pitala imperiului.
În favoarea ipotezei existenţei unei instituţii de învăţământ supe‑
rior în Constantinopol înainte de data promulgării acestui edict ar pu‑
tea fi invocat mai întâi edictul42 emis de împăraţii Valentinian, Valens
şi Graţian şi codificat în capitolul „De studiis liberalibus urbis romae et
constantinopolitanae“43. Acest edict, care stabilea modalitatea înmatri‑
culării studenţilor, evaluarea anuală a rezultatelor acestora şi a utilită‑
ţii lor în slujba Imperiului, precum şi încheierea studiilor şi întoarce‑
rea studenţilor în patria lor, a fost emis la 12 martie 370, deci cu mai
bine de jumătate de secol înaintea celui al lui Teodosie al II‑lea.
Împotriva acestui argument s‑ar putea obiecta, însă, că edictul a
fost adresat doar prefectului Romei, Olybrius, textul său făcând refe‑
40. John Bagnell Bury, History of the Later Roman Empire from the Death of The-
odosius to the Death of Justinianus, vol. I, Dover Publications, New York, 1958, p. 231;
Basile Tatakis, Filosofia bizantină, traducere de Eduard Florin Tudor, studiu intro‑
ductiv şi postfaţă de Vasile Adrian Carabă, prefaţă Émile Bréhier, Ed. Nemira, Bucu‑
reşti, 2010, p. 61; Vasile Muntean, Bizantinologie, vol. I, Ed. Învierea, Arhiepiscopia
Timişoarei, 1999, p. 85; Pr. Emanoil Băbuş, Bizanţul, istorie şi spiritualitate, Ed. So‑
phia, Bucureşti, 2003, p. 88.
41. Friedrich Fuchs, Die höheren Schulen von Konstantinopel im Mittelalter, în
„Byzantinisches Archiv“, 8, 1926, p. 2; L. Bréhier, op. cit., p. 351; A. A. Vasiliev, op. cit.,
p. 137; Heinrich Schlange‑Schöningen, Kaisertum und Bildungswesen im spätantiken
Konstantinopel, Stuttgart, 1995; Warren Treadgold, O istorie a statului şi societăţii
bizantine, vol. I, traducere de Mihai‑Eugen Avădanei, ediţie îngrijită de Victor Spinei
şi Bogdan‑Petru Maleon, prefaţă de Victor Spinei, Ed. Institutul European, Iaşi, 2004,
p. 136.
42. Codex Theodosianus, 14. 9. 1
43. F. Fuchs, op. cit., p.2
171
rire explicită doar la Roma, nu şi la Constantinopol. Totuşi, având în

vedere că era semnat şi de împăratul părţii răsăritene a Imperiului,
s‑ar putea argumenta că prin acest edict s‑a urmărit o uniformizare a
situaţiei învăţământului superior din cele două capitale, prin aducerea
celui din Roma la aceleaşi norme ca şi ale celui din Constantinopol.
Un alt argument invocat în favoarea existenţei unei instituţii de
învăţământ superior anterior datei promulgării edictului lui Teodosie
al II‑lea îl constituie edictul promulgat de acelaşi împărat la 15 mar‑
tie 425 sub titlul „De professoribus, qui in urbe constantinopolitana
docentes ex lege meruerint comitivam“44. Potrivit acestei legi, oricare
profesor care va fi predat timp de douăzeci de ani neîntrerupt „într‑o
sală de curs vestită“ se poate bucura de beneficiile acordate dascăli‑
lor de „literatură greacă Heladius şi Syrianus, Theofilus, de literatură
latină, Martinus şi Maximus sofiştii şi Leontius cel priceput în drept“,
care erau ridicaţi la rangul de comiţi din ordinul întâi şi la demnitatea
ex‑vicarilor. Rezultă, aşadar, că profesorii amintiţi predau în Constan‑
tinopol „într‑o sală de curs vestită“, sintagmă ce nu se potriveşte decât
unei săli a unei Universităţi, de cel puţin douăzeci de ani, adică de prin
anul 405. Prin urmare, o instituţie de învăţământ superior va fi existat
în Constantinopol pe la începutul secolului al V‑lea.
Sunt însă cercetători care afirmă chiar că Universitatea din Con‑
stantinopol a fost întemeiată de însuşi Constantin cel Mare, la anul
33045, ea funcţionând probabil tot lângă Capitoliu, ca şi după reorgani‑
zarea realizată de Teodosie al II‑lea46.
Deşi Louis Bréhier nu a prezentat niciun argument în favoarea afir‑
maţiei sale, există şi pot fi invocate mărturii pentru susţinerea acestei
opinii. O primă dovadă în acest sens ar putea fi informaţia oferită de
Eusebiu de Cezareea care scria despre împăratul Constantin cel Mare
că i‑a încredinţat pe cei trei fii ai săi unor „dascăli încercaţi în credinţă“,
în vederea cunoaşterii dumnezeieştilor învăţături, iar „pentru disci‑
plinele de rând le‑a tocmit în chip de dascăli oameni ajunşi la măsura
deplină a învăţăturii“.
44. Codex Theodosianus, 6. 21. 1.

45. L. Bréhier, op. cit., p. 351.
172
Fără a fi o dovadă din care să reiasă înfiinţarea unei Universităţi,

această informaţie arată importanţa acordată de împăratul Constantin
cel Mare educaţiei, ca premiză pentru întemeierea unei instituţii de
învăţământ superior în noua sa capitală. De altfel, întemeind o nouă
capitală pentru imperiu, după modelul celei vechi, este greu de crezut
că nu va fi rânduit şi o instituţie de învăţământ superior aidoma celei
din Roma.
Alte două argumente în favoarea existenţei unei Universităţi în
Constantinopol la scurt timp după moartea împăratului Constantin cel
Mare ne sunt furnizate de Sfântul Grigorie de Nazianz, în Panegiric în
cinstea Sfântului Vasile cel Mare47 şi Fericitul Ieronim, în Cronica48 sa.
Elogiind alesele studii făcute de prietenul său în anii tinereţii,
Sfântul Grigorie preciza că acesta, după ce a primit educaţia elemen‑
tară acasă, de la părintele său, a mers să‑şi desăvârşească studiile în
Cezareea, pe care o numea „metropola elocinţei“, pentru ca mai apoi
să meargă la Bizantion, „această capitală a Răsăritului, pentru că era
faimoasă prin sofiştii şi filosofii săi, care erau cel mai aproape de
desăvârşire“49.
Dacă Sfântul Vasile cel Mare s‑a născut pe la anul 329‑33050, iar
studiile înalte se încheiau de regulă pe la vârsta de 20 de ani51, înseam‑
nă că la jumătatea secolului al IV‑lea, când a mers el la Constantino‑
pol pentru a urma cursurile sofiştilor şi filosofilor faimoşi de acolo, în
noua capitală a imperiului exista o Universitate în care vor fi predat
acei faimoşi profesori.
47. Sfântul Grigorie Teologul, Panegiric în cinstea Sfântului Vasile cel Mare, tra‑
ducere, introducere şi note de Ioana Costa, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Or‑
todoxă, Bucureşti, 2014; Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântare funebră în onoarea
lui Vasile cel Mare, episcopul Cesareii Capadociei, P.G., 36, 493‑608, în „Apologia sau
cuvântarea în care arată motivele ce l‑au îndemnat să fugă de preoție și Elogiul Sfân-
tului Vasile“, trad. de pr. N. Donos, Huși, 1931.
48. F. Fuchs, op. cit., p. 2; L. Bréhier, op. cit., p. 351; A.A. Vasiliev, op. cit., p. 137.
49. Sfântul Grigorie Teologul, op. cit., p. 24‑26.
50. Emilian Popescu, Sfântul Vasile cel Mare despre sine şi familie în scrisorile
sale, în „Studia Basiliana 3, Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1630 de ani“, Actele
Symposionului Comisiei Române de Istorie Bisericească, Bucureşti‑Cernica, 2‑3 oc‑
tombrie 2008, Ed.Basilica, Bucureşti, 2009, p. 12.
173
La rândul său, Fericitul Ieronim consemna în Cronica pe care a

scris‑o pe la anii 360‑362 faptul că „Euanthius, cel mai savant grama‑
tician, a murit la Constantinopol, iar în locul său a fost adus Charisius
din Africa“52.
În sfârşit, prezenţa în Constantinopol a unora dintre cei mai de
seamă profesori de retorică, precum Themistius (care şi‑a petrecut cea
mai mare parte a vieţii în capitală, începând din timpul lui Constantius
şi până în vremea lui Teodosie I, ajungând să se bucure de o înaltă re‑
putaţie ca profesor de elocvenţă53, Sfântul Grigorie de Nazianz numin‑
du‑l „regele elocvenţei“54) ori Libanius (care a predat în două rânduri
în cetatea lui Constantin, mai întâi cândva între 344‑345, pentru ca
apoi să revină pentru o vreme după 34955), şi de gramatică, asemeni
celor doi alexandrini care au ales să meargă în noua Romă, Ammonius
şi Helladius56, pledează pentru existenţa acestei Universităţi încă din
perioada constantiniană.
Concluzii
Perioada secolelor IV‑V a fost una extrem de importantă pentru
situaţia învăţământului din Imperiul Roman, în mod special, ca şi pen‑
tru cea a culturii, în mod general, întrucât aceasta a fost epoca în care
„măslinul sălbatic“ al culturii păgâne a fost transformat în „măslin de
grădină“ cu altoiul învăţăturii evanghelice57, dând naştere culturii creş‑
tine umaniste pe bazele căreia avea să se dezvolte viaţa intelectuală şi
culturală a Imperiului Bizantin.
52. F. Fuchs, op. cit., p. 2; L. Bréhier, op. cit., p. 351; A. A. Vasiliev, op. cit., p. 137.
53. John Edwin Sandys, A history of classical scholarship, from de sixth century
B.C. to the end of the middle ages, Cambridge University Press, 1903, p. 345.
54. Saint Grégoire de Nazianz, Lettre 24 (a Thémistius), dans „Lettres“, tome
I, texte établi et traduit par Paul Gallay, Paris, 1964, p.32; J. E. Sandys, op. cit.,
p. 346.
55. J. E. Sandys, op. cit., p. 347.
56. Ibidem, p. 355.
57. Theodori Ducae Lascaris imperatoris in laudem Niceae urbis oratio, ed. L.
Bachmann, 1847, p. 5 la H. Hunger, Umanismul bizantin, în vol. „Literatura Bizanţu‑
lui. Studii“, antologare, traducere şi prezentare de Nicolae‑Şerban Tanaşoca, Editura
Univers, Bucureşti, 1971, p. 121‑143.
174
Premisele pentru desfăşurarea acestui proces apăruseră încă din

secolul al III‑lea, când învăţământul a intrat într‑o etapă de dezvoltare
fără precedent, în care „instituţiile de învăţământ au înflorit la toate
nivelurile, de la şcolile din sate până la universităţile din provincie şi
cele metropolitane“, încât „probabil niciodată până în timpurile noas‑
tre nu a fost educaţia atât de generalizată, de universală ca în Imperiul
Roman al celui de‑al treilea secol“58, pe de o parte, iar creştinii, pe de
alta, au început să manifeste o atitudine din ce în ce mai favorabilă
studierii culturii clasice păgâne, pe care au înţeles să o pună în slujba
dreptei credinţe.
Nu în ultimul rând, acest proces a fost favorizat şi de edictele pro‑
mulgate de împăraţii romani din secolele IV‑V, care au căutat şi au re‑
uşit să realizeze, ca şi în cazul altor domenii sau profesii, o extrem de
precisă reglementare juridică a statutului profesorilor şi al studenţilor
a cărei primă şi principală cauză a reprezentat‑o necesitatea de a sus‑
ţine aparatul administrativ imperial, extrem de stufos şi de birocrati‑
zat, cu funcţionari bine instruiţi. În acest scop, asemeni medicilor care
deserveau armata şi administraţia imperială, profesorii au primit o se‑
rie de beneficii, constând în scutiri de la plata impozitelor şi a taxelor,
precum şi de la prestarea sarcinilor municipale, pe de o parte, şi, pe de
alta, în plata salariului din bugetul de stat.
Se poate adăuga aici influenţa pe care au avut‑o la Curte unii mari
profesori ai vremii, precum Ausonius, care i‑a fost profesor de literatu‑
ră şi retorică viitorului împărat Graţian al Apusului, căruia se pare că
i‑a inspirat edictul prin care erau acordate stipendii şi era reglementat
statutul profesorilor din Galia59.
Cel de‑al doilea motiv care a condus la promulgarea unui număr
destul de important de edicte pentru domeniul învăţământului a con‑
stat în tendinţa exercitării unui control strict al împăratului asupra
tuturor profesiilor şi a domeniilor vieţii sociale, politice şi economice
din Imperiu, inclusiv asupra celei de profesor şi a învăţământului.
Urmare a promulgării acestor edicte, situaţia înfloritoare a învăţă‑
mântului din secolul al III‑lea a continuat să se perpetueze şi chiar să
58. C. D. Williams, art. cit., p. XIX.

59. J. E. Sandys, op. cit., p. 209‑212.
175
sporească şi să evolueze, culminând cu reorganizarea Universităţii din

Constantinopol, în ciuda sincopei create de edictul prin care împăra‑
tul Iulian Apostatul, ca parte a programului său disperat de a reînvia
vechea religie păgână prin orice mijloc, a interzis profesorilor creştini
să predea în şcolile de stat, iar tinerilor creştini le‑a îngrădit, indirect,
accesul la educaţie, edict care a perturbat pentru scurtă vreme situaţia
favorabilă a învăţământului din Imperiul Roman.
În fapt, şi edictul lui Iulian Apostatul şi cel prin care Teodosie al
II‑lea a reorganizat Universitatea din Constantinopol au marcat o eta‑
pă importantă pentru învăţământul din Imperiul Roman, anume cea
a conştientizării importanţei învăţământului în susţinerea şi disemi‑
narea învăţăturilor şi practicilor unei religii sau alta, păgână în cazul
primului, creştină în al celui de‑al doilea, etapă încheiată cu victoria
celei de‑a doua tabere, consfinţită de închiderea Universităţii păgâne
de la Atena de către împăratul Iustinian I în anul 529.
176
Anul comemorativ
al Sfântului Ierarh
Martir Antim Ivireanul
şi al tipografilor bisericeşti
177
178
I.
Apostolat
cultural-educaţional
prin tipăriturile bisericeşti
179
180
Dr. Nicolae‑Şerban Tanaşoca,

Institutul de Studii Sud‑Est Europene
al Academiei Române, Bucureşti
CLASICISM, CREŞTINISM, UMANISM

ÎN CULTURA EPOCII BRÂNCOVENEŞTI

Abstract: Starting with the XVIIth century, the existence of a humanistic movement
with some distinctive features is obvious in Romanian culture. It is a stage of late
humanism, a prolongation of European humanism, enrolled in a South East humanist
current. Both humanist contexts are, more recently, an object of study for researchers.
Among the characteristics of Romanian humanism, we can be mention: a) a lively
consciousness of the classical antiquity values, based on the direct contact with the
works of ancient literature and its renaissance interpretation; b) an awakening of the
critical spirit that stimulates an incipient critic of the sources; c) greater intellectual
curiosity related to a new sense of human values (the belief that, by developing spiritual
and moral capacities, culture ennobles man, this last feature being associated with the
idea of a special mission of the scholar who makes the humanist become a militant to
lift his people out of their existing living conditions).
The central and particularly fruitful idea of the humanist movement was that of
the Roman descendants of Romanians.
It is precisely what Nicolae Iorga (followed by Mihail Berza, paraphrased above)
tells us about the intellectual life of the Romanian Countries of the XVIIth-XVIIIth centuries,
characterizing it as “a kind of late Renaissance to a late people in the development of
its culture (...) This stream gives the Romanian people, by studying their distant and
brilliant origins, by telling about the past of victory, a national pride”.
Editor's note: The present material is also a tribute that the Archdiocese of the
Lower Danube brings to the distinguished culture man (historian and philologist) Dr.
Şerban Tanaşoca, present at the symposium held in Galaţi on 11-13 November 2016,
passed away on the date of April 7th, 2017.
Keywords: Humanism, Renaissance, humanitarian culture, intellectuals, spiritual
values.
181
Problema umanismului
şi a Renaşterii în cultura românească
Profesorul Mihai Berza scria, într‑un articol publicat în 1975: „În
peisajul cultural român al secolului al XVII‑lea, în care elementele tradi-
ţionale sunt încă numeroase şi factorii de rezistenţă destul de puternici,
specialiştii au încercat în ultima vreme – şi, după mine, au reuşit – să sta-
bilească existenţa unei mişcări umaniste cu unele trăsături distinctive.
Umanism târziu, dar care se leagă de marele umanism italian şi eu-
ropean ca una din ultimele sale forme, şi, în special, se înscrie într‑un
curent umanist sud‑est european, la rândul lui obiect recent de studiu.
Între caracteristicile umanismului român se pot nota: o conştiinţă vie a
valorilor antichităţii clasice, întemeiată pe contactul direct cu operele
literaturii antice şi pe interpretarea ei renascentistă, o trezire a spiri-
tului critic care stimulează o incipientă critică a surselor, o mai largă
curiozitate intelectuală legată de un sentiment nou al valorilor umane,
convingerea că, dezvoltând capacităţile spirituale şi morale, cultura îl
înnobilează pe om, această ultimă trăsătură asociindu‑se cu ideea unei
misiuni speciale a cărturarului, care face din umanist un militant pentru
ridicarea poporului său din condiţiile de viaţă în care se găsea. Ideea
centrală şi deosebit de rodnică a mişcării umaniste a fost aceea a des-
cendenţei romane a românilor“1.
Cu acea putere de sinteză servită de darul ieşit din comun al
perceperii şi exprimării tuturor nuanţelor, care a fost trăsătura cea
mai frapantă a personalităţii sale intelectuale, cu toată prudenţa
ştiinţifică, dar fără nici un fel de ambiguitate, Mihai Berza formula
astfel concluziile la care ajunseseră, de‑a lungul mai multor decenii
de cercetări, studioşii acelui curent cultural greco‑latin, identificat
pentru prima dată de Nicolae Iorga în viaţa intelectuală a Ţărilor Ro‑
1. Mihai Berza, Rapporti culturali italo‑romeni nel Settecento, în „Archivio sto‑

rico lombardo“, 101, 1975, Milano, 1975, p. 4 apud Virgil Cândea, Raţiunea domi-��
nantă, Cluj‑Napoca, 1979, p. 336‑337. V. şi Mihai Berza, Culture roumaine et culture
européenne au XVII‑e et au début du XVIII‑e siècle, Sinaia, 1967, conferinţă adresată
studenţilor străini audienţi ai cursurilor de vară de limbă şi cultură română,
republicată în ultima formă dată de autor şi adnotată de Andrei Pippidi în volumul
postum Mihai Berza, Pentru o istorie a vechii culturi româneşti, Bucureşti, 1985,
p. 112‑126.
182
mâne din secolele XVII-XVIII şi caracterizat de ilustrul istoric drept

„un fel de târzie renaştere la un popor întârziat în dezvoltarea cultu-
rii sale, renaştere provocată de cunoaşterea elenismului prin curte-
nii orientali ai domnilor din secolul al XVII‑lea, din a doua jumătate
mai ales, de cunoaşterea latinităţii prin elevii şcolilor polone, fii de
pribegi stabiliţi în regatul vecin. Curentul acesta dă poporului român,
prin studierea îndepărtatelor şi strălucitelor sale origini, prin povesti-
rea trecutului de biruinţă, o mândrie naţională pe care n‑o mai putea
dobândi pe câmpii de luptă. El stabileşte ideea unităţii şi romanităţii
neamului, ideea care a luminat, înălţând şi mângâind pe cei cufun-
daţi în înjosire şi durere, până în zilele noastre“2. Adâncind direcţia
de cercetare iniţiată de Nicolae Iorga şi confirmându‑i intuiţia, învă‑
ţaţi ca P. P. Panaitescu3, Tudor Vianu4, Victor Papacostea5, Alexandru
2. Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII‑lea, Bucureşti, 1901,

p. 11. Cf. Virgil Cândea, Raţiunea dominantă, p. 329‑330 cu sublinierea meritelor lui
Nicolae Iorga ca deschizător de drum în revelarea trăsăturilor specifice umanismu‑
lui românesc: militantismul civic şi modernitatea literară.
3. P. P. Panaitescu, Renaşterea şi românii, text elaborat la Jilava, în februarie
1945, publicat în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A. D. Xenopol» din
Iaşi“, XXII/2, 1985, apoi în volumul P. P. Panaitescu, Interpretări româneşti. Studii de
istorie economică şi socială, ed. a II‑a, Postfaţă, note şi comentarii de Ştefan S. Gorovei
şi Maria Magdalena Székely, Bucureşti, 1994, p. 189‑211. Vezi şi P. P. Panaitescu, În-
ceputurile şi biruinţa scrisului în limba română, Bucureşti, 1965. Pentru importanţa
contribuţiei lui P. P. Panaitescu la istoria umanismului românesc, vezi Virgil Cândea,
Raţiunea dominantă, p. 332‑334.
4. Tudor Vianu, Die Rezeption der Antike in der rumänischen Literatur, în „Rena‑
issance und Humanismus in Mittel und Osteuropa“, I, Berlin, 1962 (= Studii de lite‑
ratură universală şi comparată, Bucureşti, 19632 ) şi Tudor Vianu, Sur les caractères
spécifiques de la littérature roumaine, în acelaşi volum de autor. Aprecieri judicioase
asupra contribuţiei lui Tudor Vianu la istoria umanismului românesc formulează
Virgil Cândea, Raţiunea dominantă, p. 334‑336.
5. Victor Papacostea, Originile învăţământului superior în Ţara Românească,
în „Studii“, 14, 1961, p. 1139‑1164; O şcoală de limbă şi cultură slavonă la Târgo-
vişte în timpul domniei lui Matei Basarab, în „Romanoslavica“, V, 1962, p. 183‑194;
Les origines de l’enseignement supérieur en Valachie, în „Revue des études sud‑est
européennes“, I, 1963, 1‑2, p. 7‑40; La fondation de l’Académie grecque de Buca-
rest. Les origines de l’erreur de datation et sa pénétration dans l’historiographie,
în „Revue des études sud‑est européennes“, IV, 1966, 1‑2, p. 115‑146 şi 3‑4,
p. 413‑436.
183
Elian6, Eugen Stănescu7, Virgil Cândea8, Alexandru Duţu9, Petru Vai‑

da10 – ca să‑i cităm numai pe câţiva dintre aceia care, asemenea lui
Mihai Berza însuşi, s‑au consacrat acestei probleme11 – au contribuit
în chip hotărâtor, prin relevarea unor fapte noi şi prin interpretări
originale, la impunerea acestui curent în conştiinţa noastră istorică
şi culturală drept umanism românesc.
Reprezentanţii de frunte ai acestui curent umanist sunt Udrişte
Năsturel12, Grigore Ureche13, Miron14 şi Nicolae Costin15, Nicolae Mi‑
6. Alexandru Elian, Mitropolitul Dosoftei şi literatura patristică, în „B.O.R.“, 92,

1974, 11‑12, p. 1350‑1375 şi Dosoftei – poet laic, în „Contemporanul“, 1967, nr. 21, re‑
editate în volumul îngrijit de pr. prof. dr. Vasile V. Muntean, Al. Elian, Bizanţul, Biserica
şi cultura românească, studii şi articole de istorie, carte tipărită cu binecuvântarea ÎPS
Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 2003, p. 95‑118 şi p. 119‑127.
7. Eugen Stănescu, Premisele medievale ale conştiinţei naţionale româneşti, în
„Studii“, 17, 1964, nr. 5, p. 967‑1000.
8. Virgil Cândea, Raţiunea dominantă, unde este inclus şi studiul critic Istorio-
grafia umanismului românesc, p. 327‑352.
9. Alexandru Duţu, Sinteză şi originalitate în cultura română, Bucureşti, 1972, în
special capitolul „Umanismul civic“, p. 90‑123 şi Umaniştii români şi cultura europea-
nă, Bucureşti, 1974.
10. Petru Vaida, Dimitrie Cantemir şi umanismul, Bucureşti, 1972. Primele două
capitole „Problema umanismului românesc“ (p. 5‑25) şi „Umanism european, uma‑
nism românesc“ (p. 27‑49) cuprind istoricul cercetărilor şi referiri critice la biblio‑
grafia acestor probleme.
11. Cf. Virgil Cândea, Istoriografia umanismului românesc, în „Raţiunea domi‑
nantă“, p. 327‑352, cu numeroase referiri la alte contribuţii notabile.
12. Udrişte Năsturel (1596‑1659), mare logofăt al lui Matei Basarab, cărturar
umanist, a contribuit la introducerea limbii române în uzul Bisericii, a tradus din sla‑
vonă în română romanul bizantin Varlaam şi Ioasaf şi din latină în slavonă Imitatio
Christi a lui Thomas a Kempis. Cf. Dan Horia Mazilu, Udriște Năsturel, Bucureşti, 1974.
13. Grigore Ureche (cca 1590‑1647), mare vornic al Moldovei şi nobil polon,
cărturar umanist, fost elev al Şcolii Frăţiei Ortodoxe de la Liov, unde a deprins lim‑
bile clasice şi artele liberale ale paideii. Este primul mare cronicar moldovean care a
urmat în scrisul său modele clasice greco‑latine.
14. Miron Costin (1633‑1691), mare boier şi dregător moldovean şi nobil po‑
lon, a căzut victimă duşmăniei dintre familia sa şi Cantemireşti. Umanist, format în
colegiile iezuite din Polonia (Bar şi Cameniţa), este autorul unor importante scrieri
istoriografice şi literare în limbile română, polonă şi latină, în proză şi versuri.
15. Nicolae Costin (1660‑1712), fiul lui Miron Costin, înalt dregător al Moldovei,
cărturar umanist, format în şcoli polone, autor de scrieri istoriografice şi filozofice.
184
lescu16, fraţii Radu şi Şerban Greceanu17, stolnicul Constantin Cantacu‑

zino18, Dimitrie Cantemir19, iar pe un plan secund se aşază, prin anga‑
16. Nicolae Milescu Spătarul (1636‑1708), boier şi diplomat român, refugiat din
1671 în Rusia, în slujba Imperiului, ca interpret şi profesor al viitorului ţar Petru
cel Mare. Umanist format în Marea Şcoală a Patriarhiei Ecumenice, uimitor poliglot,
stăpânea româna, latina, greaca, turca, franceza, italiana. A tradus în limba română
Vechiul Testament după versiunea greacă Septuaginta. A elaborat scrieri filosofice,
teologice, politice, un dicţionar slavon‑grec‑latin şi i se datorează o descriere a Chi‑
nei şi un jurnal de călătorie în China ca sol al ţarului. Cf. P. P. Panaitescu, Nicolae
Milescu Spătarul (1636‑1708), ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Ștefan S.
Gorovei, Iași, Editura Junimea, 1987; Virgil Cândea, Nicolae Milescu şi începuturile
traducerilor umaniste în limba română, în „Limbă şi literatură“, 7, 1963, p. 29‑76 şi
în formă amplificată, actualizată cu argumente în favoarea paternităţii lui Milescu
asupra traducerii Vechiului Testament, în „Raţiunea dominantă“, Cluj‑Napoca, 1979,
p. 79‑221.
17. Fraţii Radu şi Şerban Greceanu, cărturari umanişti din epoca brâncoveneas‑
că. Radu Greceanu (1655/1660‑1725), logofăt, a fost cronicarul oficial al lui Con‑
stantin Brâncoveanu şi autorul unui letopiseţ pierdut al Ţării Româneşti. Radu Gre‑
ceanu, împreună cu fratele său, logofătul Şerban Greceanu, au contribuit, alături de
stolnicul Constantin Cantacuzino, de Gherman al Nyssei și de Sevastos Kymenites
(directorul Academiei Domneşti din București) la alcătuirea primei versiuni integra‑
le în limba română a Sfintei Scripturi, Biblia de la Bucureşti, din 1688. Au fost folosite
şi traducerea Vechiului Testament a lui Nicolae Milescu şi traducerea Noului Testa‑
ment datorată mitropolitului Simion Ştefan. În Biblia românească de la 1688 este cu‑
prinsă şi traducerea făcută de Nicolae Milescu tratatului Despre raţiunea dominantă,
atribuit lui Iosephus Flavius, scriere apocrifă inserată în ediţia de la Frankfurt a Sep‑
tuagintei după care s‑a făcut traducerea întregului text al Bibliei.
18. Constantin Cantacuzino (1639‑1716), stolnic, fratele domnului Ţării Româ‑
neşti Şerban Cantacuzino (1640‑1688, domn 1678‑1688) şi tatăl domnului Ştefan
Cantacuzino (1714‑1716). A fost un colaborator şi sfătuitor al nepotului său de soră,
Constantin Brâncoveanu, dar în cele din urmă a uneltit împotriva acestuia, fiind răs‑
punzător, în mare măsură, de tragicul lui sfârşit. Cărturar umanist, format la Padova,
istoric şi geograf, bibliofil pasionat, este autorul unei importante scrieri istorice des‑
pre originea românilor şi al unei hărţi a Ţării Româneşti.
19. Dimitrie Cantemir (1673‑1723), domn al Moldovei (18/28 martie ‑ aprilie
1693, noiembrie 1710 ‑ iulie 1711), fiul domnului Moldovei Constantin Cantemir
(mai 1685 ‑ 16/26 martie 1693) şi fratele domnului Moldovei Antioh Cantemir (ia‑
nuarie 1696 ‑ septembrie 1700). A fost ostatic la Înalta Poartă (1688‑1690), ca‑
puchehaie a Moldovei la Constantinopol, domn al Moldovei (martie‑aprilie 1693 şi
1710‑1711). Aliat cu Petru cel Mare, a participat la Războiul Ruso‑Turc. După lupta
pierdută de creştini la Stănileşti, s‑a refugiat în Rusia, unde a deţinut înalte demnităţi
şi a desfăşurat o bogată activitate ştiinţifică şi literară. Este cel mai de seamă şi mai
185
jarea lor parţială în activităţi umaniste, mitropolitul Dosoftei20, Antim

Ivireanul21, iar prin mai modestele lor contribuţii cei trei fii ai lui Con‑
stantin Brâncoveanu, Constantin, Ştefan şi Radu22. Operele elaborate
reputat umanist român din sec. XVII‑XVIII. Elev al lui Ieremia Cacavelas, a făcut apoi
studii la Marea Şcoală a Patriarhiei din Constantinopol. A scris numeroase lucrări de
geografie, istorie naţională şi universală, filosofie, politologie, teologie, muzicologie,
literatură în limbile română, greacă, latină, turcă şi rusă. Dintre operele sale cităm
aici: Hronicul a vechimei romano‑moldo‑vlahilor, Divanul sau Gîlciava înţeleptului cu
lumea (Iaşi, 1698), Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Imago, Istoria ieroglifică –
roman politic cu cheie, Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othoma-
nicae, tradusă și publicată în limbile engleză, franceză și germană, Descriptio Mol-
daviae, Monarchiarum physica examinatio (Cercetarea naturală a monarhiilor), Vita
Constantini Cantemyrii (1716‑1718), Sistema religiei mahomedane (în rusă Kniga
sistema ili sostoianie muhammedanskoi religii), Kitab‑i‑musiki (Cartea muzicii), care
cuprinde şi primul sistem de notație muzicală al muzicii otomane. Dimitrie Cantemir
a fost membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin. A promovat ideea latinităţii şi uni‑
tăţii tuturor românilor, inspirând Şcolii ardelene ideile fundamentale despre iden‑
titatea naţională. Cf. P. P. Panaitescu. Dimitrie Cantemir, viața și opera, în „Biblioteca
istorică“, III, Editura Academiei, 1958.
20. Dosoftei, numele de monah al lui Dimitrie Barilă (1624‑1693), mitropolit al
Moldovei (1671‑1674, 1675‑1686), canonizat de Biserica Ortodoxă Română, scriitor,
poet și traducător. Studii la Iaşi, apoi la Școala Frăției Ortodoxe din Lvov. De formaţie
umanistă, stăpânea, pe lângă limba română, greaca veche, latina, slavona, polona. A
contribuit masiv la dezvoltarea literaturii şi a tiparului în limba română, precum şi
la introducerea limbii române în Biserică. A tradus şi imprimat principalele cărţi de
cult. A contribuit la elaborarea Bibliei de la Bucureşti (1688), revizuind traducerea
Vechiului Testament făcută de Nicolae Milescu. A tradus fie în română, fie în slavonă
scrieri din literatura clasică elină, opere patristice, liturgice şi literare greceşti. A
tradus în versuri Psaltirea. Din 1686, a trăit în exil în Polonia.
21. Antim Ivireanul (1640/50‑1716), ierarh şi cărturar român de origine geor‑
giană, mitropolit al Ungrovlahiei (1708‑1716), victimă a primului domnitor fanariot
Nicolae Mavrocordat care‑l denunţă ca trădător, este caterisit de Patriarhul Ecume‑
nic, arestat şi ucis de gardienii turci în drumul către Constantinopol. A avut o bogată
activitate de tipograf, editor, traducător, este autorul unor celebre Didahii. A contri‑
buit decisiv la dezvoltarea artei tiparului în Ţara Românească, a tipărit cărţi de cult şi
de învăţătură în mai multe limbi (română, greacă, slavonă, georgiană, arabă).
22. Constantin II Brâncoveanu (1683‑1714), este autorul unei traduceri în ne‑
ogreacă a scrierii morale intitulate Paralele greceşti şi romane (a nu se confunda cu
Vieţile paralele), prefaţate elogios şi tipărite în 1704, la Bucureşti, de Antim Ivirea‑
nul. Ştefan Brâncoveanu (1685‑1714) a compus în neogreacă trei scrieri: un Cuvânt
panegiric la Marele Constantin, închinat domnului Constantin Brâncoveanu, tipărit
186
de aceşti autori, lucrări originale şi tălmăciri din literatura Antichităţii

şi din literatura europeană exprimă, în forme noi, un nou spirit, ele
înfăptuiesc, cum s‑a spus, o adevărată revoluţie literară şi intelectuală,
sfărâmând în mare măsură tiparele tradiţionale ale culturii româneşti
şi iniţiind procesul sincronizării noastre cu Europa, în istoriografie ca
şi în filosofie, în literatura de ficţiune ca şi în cea de cuprins teologic.
Reintegrarea Europei se face simţită şi prin abandonarea limbii sla‑
vone în favoarea limbii latine sau greceşti, care înlesnesc contactul
nemijlocit cu capodoperele lumii civilizate creştine şi stimulează, în‑
tr‑o măsură deloc de neglijat, dezvoltarea limbii naţionale ca limbă de
cultură. Atât lepădarea de slavonism, cât şi opţiunea pentru latinitate
şi elenism sunt conştiente şi, asemenea cultivării limbii „vulgare“, ele
sunt însoţite de trăiri afective corespunzătoare, adecvat şi răspicat ex‑
primate. Nu numai viaţa intelectuală capătă orientări noi, umaniste,
prin creşterea spiritului critic şi progresele raţionalismului, prin in‑
teresul sporit pentru diferitele aspecte ale autonomiei fiinţei umane,
ci şi sensibilitatea cărturarilor se îmbogăţeşte căpătând valenţe noi,
de aceeaşi factură umanistă. Registrul trăirilor intelectuale şi afecti‑
ve seculare se amplifică şi se rafinează. În acelaşi curent umanist se
înscriu instituţii noi: la nivelul public, şcoala superioară, greco‑lati‑
nă23, la nivelul privat: biblioteca umanistă24; şi una şi cealaltă implică
de Antim în 1701 şi 1702, la Bucureşti; un Cuvânt panegiric la Martirul Ştefan, în ne‑

ogreacă, tipărit în 1701 şi 1702, tot la Bucureşti de Antim Ivireanul şi un Cuvânt pa-
negiric la Adormirea Născătoarei de Dumnezeu, dedicat Doamnei Maria Brâncovea‑
nu, tipărit la Bucureşti, tot de Antim, în 1703. Radu Brâncoveanu († 1714) a compus
o Cuvântare la Patima cea Mântuitoare, tipărită în 1704, la Bucureşti, tot de Antim
Ivireanul. Cuvântările fiilor lui Brâncoveanu au fost republicate în limba română,
după o mai veche ediţie a lui Constantin Erbiceanu, cu îndreptări, de I.S. Desartovici,
Martiriul sfinţilor Brâncoveni, Ed. Sofia, Bucureşti, 2014, p.121‑172.
23. Cf. Ariadna Camariano‑Cioran, Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi,
Bucureşti, 1971 şi versiunea franceză Ariadna Camariano‑Cioran, Les Académies
princieres de Bucarest et de Jassy et leurs professeurs, Thessalonique, Institute for Ba‑
lkan Studies, 1974. Vezi, de asemenea, mai sus nota privitoare la lucrările lui Victor
Papacostea despre dezvoltarea învăţământului umanist în sec. XVII‑XVIII.
24. Cf. Corneliu Dima‑Drăgan, Biblioteca unui umanist român – stolnicul Con-
stantin Cantacuzino, Bucureşti, 1967; Mario Ruffini, Biblioteca stolnicului Constantin
Cantacuzino, Bucureşti, 1973; Corneliu Dima‑Drăgan, Biblioteci umaniste românești,
București, 1974; Corneliu Dima‑Drăgan şi Mihail Carataşu, Les ouvrages d’histoire
187
deschiderea către Europa occidentală, relaţii cu oameni şi acces la in‑

formaţie scrisă din afara cercului de cultură tradiţional. Centrele de
cultură cu care se stabilesc relaţii sunt acum altele decât în perioada
anterioară: Bar, Liov, Veneţia, Padova, Viena şi chiar Parisul. Şi aceas‑
tă orientare este conştientă, justificată printr‑o judecată de valoare,
însoţită de corespunzătoarea vibraţie afectivă. Iar în centrul tuturor
acestor prefaceri se situează marea mutaţie din conştiinţa de sine a
cărturarilor care afirmă, mai răspicat, mai documentat şi cu alte in‑
tenţii programatice decât în cursul Evului Mediu, ideea romanităţii
poporului român, însemnul nobilităţii şi al înrudirii sale cu lumea ci‑
vilizată, europeană.
Umanismul românesc din secolele XVII‑XVIII, evocat sumar şi nu‑
mai în aspectele sale esenţiale în rândurile de mai sus, se încadrează,
potrivit opiniei cercetătorilor amintiţi, în curentul mai larg al umanis‑
mului zis „religios“ sud‑est european, a cărui existenţă a fost dovedi‑
tă şi a cărui fizionomie a fost conturată prin cercetările unor învăţaţi
străini în frunte cu Cleobul Tsourkas25, Constantin Dimaras26, Börje
Knös27, Dionysios Zakythinos28, urmaţi mai recent, cu puncte de ve‑
dere şi nuanţe personale de eminentul istoric catolic al teologiei orto‑
byzantine de la bibliothèque du prince Constantin Brancovan, în „Revue des études

sud‑est européennes“, V, 1967, nr. 3‑4.
25. Cleobul Tsourkas, Les débuts de l’enseignement philosophique en Roumanie
et la löibre pensée dans les Balkans. La vie et l’oeuvre de Théophile Corydalée, Buca‑
rest, 11948, Thessaloniki, 21967.
26. Cf. Constantin Dimaras, Histoire de la littérature néo‑hellénique des origines
à nos jours, Athènes, 1965. În scurta caracterizare inserată ca introducere la secţiu‑
nea a doua a cărţii (p. 50‑97), consacrată producţiei literare neogreceşti dintre căde‑
rea Constantinopolului sub otomani şi afirmarea fanarioţilor (1453‑1669), această
perioadă de supravieţuire şi înnoire a elenismului este denumită a „umanismului
religios“. Îi urmează „secolul fanarioţilor“.
27. Börje Knös, L’histoire de la littérature néo‑grecque, Stockholm‑Göteborg‑Up‑
psala, 1962, în special, p. 419‑448 (capitolul „L’époque de l’humanisme religieux“,
env. 1600‑1670).
28. Dionysios Zakythinos, État actuel des études du Sud‑Est européen (Objets,
méthodes, sources, instruments de travail, place dans les sciences humaines). Rema-
rques liminaires, în „Actes du II‑e Congrès Interrnational des Études du Sud‑Est
Européen“ (Athènes, 7‑13 mai 1970), tome IV. Linguistique et littérature, Athènes,
1978, p. 5‑19.
188
doxe post‑bizantine Gerhard Podskalsky29. Pornit din Italia, în numele

neo‑aristotelismului şi avându‑l în frunte pe Teofil Coridaleu30, acest
curent care a renovat sistemul de învăţământ şi gândirea filosofică
în întreg spaţiul sud‑est european, a găsit în Ţările Române un teren
foarte prielnic de dezvoltare, în condiţiile afirmării aici a unei puter‑
nice clase de oameni noi (homines novi), purtători ai unei mentalităţi
burgheze, anti‑feudale, proveniţi din populaţia urbană românească, în
care intrau însă nu puţini imigranţi balcanici, în primul rând greci. Cen‑
trele cele mai de seamă ale acestei mişcări intelectuale au fost, după
Constantinopol, oraşele Bucureşti şi Iaşi. Încheind, în 1970, lucrările
secţiunii Congresului internaţional de studii sud‑est europene (Atena,
7‑13 mai 1970) consacrate acestei teme, Mihai Berza definea astfel –
29. Gerhard Podskalsky, B.2. Der religiöse Humanismus: Versuch eines Ausgle-
ichs zwischen Ost un West 1581‑1629 şi B. 3. Die Orthodoxie im Spannungsfeld der
abendländischen Konfessionen; Einflüsse der lateinischen Scholastik 1629‑1723/1727
în „Griechische Theologie in der Zeit der Türkenherrschaft (1453‑1821)“, München,
1988, p. 117‑180 şi 181‑328.
30. Teofil Coridaleu (��
Θεόφιλος Κορυδαλ(λ)εύς��
), originar din Skardalos (1570
/1574‑1646), reprezentant al categoriei tipice pentru vremea sa a medicilor‑filo‑
sofi (ἰατροφιλόσοφοι). A studiat la Atena, apoi filosofia şi teologia la Colegiul catolic
„Sf. Atanasie“ de la Roma (1604‑1608), a predat scurtă vreme la Şcoala Greacă din
Veneția (1608‑1609), a urmat cursuri de filosofie şi de medicină la Universitatea
din Padova (1609‑1613), dobândind doctoratul ca discipol al neoaristotelicianu‑
lui Cesare Cremonini. A funcţionat ca profesor la Atena (1613‑1619), apoi în Ce‑
falonia (1619‑1621) și Zakynthos (1621‑1624). S‑a călugărit în 1622, iar în 1625
a fost numit de Chiril Lukaris rector al Marii Şcoli Patriarhale din Constantinopol,
calitate în care a reformat programul de învăţământ al acestei instituţii în două eta‑
pe (1625‑1628, 1636‑1640), imprimându‑i caracterul unei şcoli de filosofie. Numit
mitropolit de Arta și Naupactos, a fost învinuit de fostul său elev Meletios Syrigos
de calvinism şi depus din scaun. Cursurile elaborate de el au marcat învăţământul
filosofic din Academiile Domneşti de la Bucureşti şi Iaşi, unde s‑au păstrat în nu‑
meroase manuscrise. Adepţii luminilor l‑au învinuit de scolasticism. Podskalsky, op.
cit., p. 194‑201, cu importante revizuiri de date biografice şi numeroase referin‑
ţe critice la literatura ştiinţifică precedentă din care este de reţinut, ca monografie,
Cléobule Tsourkas, Les débuts de l’enseignement philosophique et de la libre pensée
dans les Balkans. La vie et l’oeuvre de Théophyle Corydalée (1570‑1646), 2e édition ré‑
visée et complétée, Thessalonique, Institute for Balkan Studies, 1967: Knös, op. cit.,
p. 444‑448, care pune însă la îndoială nu tocmai convingător calitatea lui Coridaleu
de discipol al lui Cremonini.
189
rezum – trăsăturile esenţiale ale acestui val umanist, care a căpătat la

fiecare din popoarele zonei trăsături specifice: o componentă clasică,
afirmarea omului, ideea înnobilării lui prin cultură, aspiraţia la liberta-
te şi sentimentul demnităţii naţionale, în virtutea căreia, ca element de-
finitoriu al naţionalităţii, ideea ortodoxă tradiţională era conciliată în-
tr‑un chip specific întregii zone ca atare şi în modalităţi diferite pentru
fiecare regiune a ei, cu orientările înnoitoare ale gândirii libere. Uma‑
nismul românesc apare astfel ca expresie naţională a unui curent de
extensiune sud‑est europeană, unitar în diversitate asemenea tuturor
fenomenelor de cultură şi civilizaţie cunoscute de‑a lungul veacurilor
de popoarele din această zonă, în puterea destinului lor istoric comun.
El a răspuns aspiraţiei lumii sud‑est europene la libertate şi demnitate
naţională, la potenţarea capacităţilor ei creatoare prin sincronizare cu
Europa occidentală aflată în plină expansiune culturală şi tehnologică,
în faza trecerii la structurile moderne de viaţă31.
Noi puncte de vedere

asupra umanismului românesc
Doi distinşi slavişti şi cercetători ai literaturii române vechi, Dan
Zamfirescu32 şi regretatul Dan Horia Mazilu33, au formulat cu ani în
urmă puncte de vedere noi asupra umanismului românesc, propu‑
nând, pe baza lor, şi o nouă periodizare a istoriei culturii noastre. So‑
cotind că pentru cultura românească, dezvoltată în aria de influenţă a
31. Mihai Berza, L’Humanisme dans le Sud‑Est de l’Europe. Conclusions, în „Actes

du II‑e Congrès Interrnational des Études du Sud‑Est Européen“ (Athènes, 7‑13 mai
1970), tome IV. Linguistique et littérature, Athènes, 1978, p. 527‑536. Textul a fost
publicat după manuscrisul autorului, sub titlul dorit de acesta Autour d’un „humanis-
me“ sud‑est européen, însoţit de binevenite comentarii, de Andrei Pippidi în volumul
postum Mihai Berza, Pentru o istorie a vechii culturi româneşti, Bucureşti, 1985, p.
104‑111.
32. Dan Zamfirescu, Prefaţă (p. 5‑26) la Dimitri S. Lihačiov, „Prerenaşterea rusă.
Cultura Rusiei în vremea lui Rubliov şi a lui Epifanie Preaînţeleptul (sfârşitul sec. al
XIV‑lea – începutul sec. al XV‑lea)“, cu un cuvânt al autorului la ediţia română, tradu‑
cere de Corneliu Golopenţia, prefaţă şi bibliografie de Dan Zamfirescu, studiu despre
D.S. Lihačiov de V.P. Adrianova‑Peretz, Bucureşti, 1975.
33. Dan‑Horia Mazilu, Barocul în literatura română din secolul al XVII‑lea, Bucu‑
reşti, 1976; Idem, Literatura română în epoca renaşterii, Bucureşti, 1984.
190
bizantinismului, judecarea şi aprecierea creaţiei literare, filozofice şi

artistice şi delimitarea etapelor evoluţiei spirituale potrivit unor cri‑
terii formulate în Apusul Europei, în raport cu situaţiile existente în
acea parte a lumii, nu sunt justificate, ba mai mult, că inadecvarea uni‑
tăţii de măsură la realităţile de măsurat specifice lumii noastre duce
la deprecierea acestora, reprezentanţii acestei direcţii istoriografice
pun problema umanismului şi a spiritului renascentist la români în
alţi termeni şi în alt cadru de referinţe decât cercetătorii mai înainte
evocaţi, şi anume în termenii lumii răsăritene europene, dominate spi‑
ritual de Bizanţ şi de tradiţia bizantină. Cum demersul lor îşi are punc‑
tul de plecare în lucrările cercetătorului sovietic Dmitri Sergheevici
Lihačiov (1906‑1999), mă voi opri pe scurt asupra concepţiei acestui
învăţat. Potrivit lui D.S. Lihačiov, în secolele XIV‑XV, se poate constata,
în ansamblul vieţii intelectuale şi artistice din Bizanţ, Bulgaria, Ser‑
bia, Ţările Române (mai puţin cunoscute lui), Rusia, Caucaz şi într‑o
anumită măsură, din Asia Mică, „o mişcare unitară est‑europeană, ce ar
putea fi denumită cel mai bine Prerenaşterea est‑europeană“, deoarece
„conţine tendinţe ce corespund Prerenaşterii vest‑europene“. Această
mişcare unitară se caracterizează prin interesul sporit pentru cultura
antică şi elenistică, poartă un evident caracter cultural şi este legată, în
Bizanţ, de studii filosofice. Ea s‑a dezvoltat însă în limitele unei culturi
religioase şi ale unei gândiri religioase, fără să cunoască nici Reforma,
nici umanismul. Din această pricină ea nu poate fi numită Renaştere.
Condiţiile social‑economice specifice Europei răsăritene nu au permis
nici ele transformarea Prerenaşterii într‑o adevărată Renaştere de tip
occidental. Insistând asupra rolului hotărâtor al fondului cultural pro‑
priu, cu rădăcinile sale populare, în dinamica dezvoltării spontane a
Prerenaşterii est‑europene, D.S. Lihačiov nu uită să pună în evidenţă
rolul iniţiativelor bizantine în stimularea acestui proces la popoarele
negreceşti. El acordă o atenţie specială isihasmului, curent mistic bi‑
zantin, vizând o reformare a vieţii spirituale şi bisericeşti în sensul pu‑
rificării ei, curent caracterizat însă, după părerea acestui învăţat, prin‑
tr‑un puternic individualism, în care ar putea fi identificat un element
prerenascentist similar fenomenelor echivalente din lumea europea‑
nă apuseană şi care a avut, prin mişcarea zisă a zeloţilor, şi consecinţe
politice. D.S. Lihačiov socoteşte că, în perioada Prerenaşterii, culturile
191
bulgară, sârbă şi rusă prezintă, în pofida incontestabilelor lor particu‑

larităţi naţionale, aspecte de indivizibilă unitate. În sfârşit, el constată
persistenţa îndelungată a anumitor elemente prerenascentiste în cul‑
tura rusă posterioară secolului al XV‑lea şi ţine să sublinieze iarăşi că,
până la sfârşitul secolului al XVII‑lea, în această cultură nu se poate
vorbi decât „doar de elemente izolate ale unei culturi a Renaşterii“.
Din teoria lui D.S. Lihačiov, Dan Zamfirescu şi, mai cu seamă, Dan
Horia Mazilu reţin ideea existenţei unei Prerenaşteri greco‑slave est
europene, similare şi echivalente celei care a pregătit în Apusul Eu‑
ropei Renaşterea greco‑latină, precum şi interpretarea isihasmului
ca fenomen protorenascentist. În rest, ei se despart mai mult sau mai
puţin de învăţatul rus, susţinând chiar puncte de vedere radical opuse
acestuia. Dacă Dan Zamfirescu se mărgineşte să îmbogăţească cu ma‑
terial istoric românesc baza documentară a lui D.S. Lihačiov, retuşând,
în raport cu particularităţile acestui material, imaginea Prerenaşterii
est‑europene, D.H. Mazilu reconsideră însă cu totul conceptul propus,
extensiunea geografică şi limitele cronologice ale fenomenului prere‑
nascentist răsăritean. Andrei Pippidi a supus unei critici foarte severe
construcţia lui Dan‑Horia Mazilu. Apărând concepţia devenită tradiţio‑
nală despre umanismul românesc din secolele XVII‑XVIII, definibil prin
raportarea la izvoarele sale apusene, el a relevat totuşi – o făcuse încă
din 198134 – necesitatea urmăririi raporturilor dintre cultura noastră
şi umanismul bizantin al epocii Paleologilor şi meritul incontestabil al
slavistului român de a fi repus în discuţie această problemă35.
Discuţia în jurul umanismului românesc prilejuieşte astfel dezba‑
terea unor probleme de istorie a culturii universale, cu implicaţii de
filosofie a culturii, ca şi de metodologie a cercetării. A existat oare în
cultura românească un curent umanist? Se poate vorbi oare despre o
perioadă a „Renaşterii“ în trecutul nostru? A avut oare vreodată, la noi,
34. Andrei Pippidi, Pentru istoria umanismului românesc – trei note de lectură, în
Revista de istorie şi teorie literară, tom. 30, 1981, 2, p. 189.
35. Cf. Andrei Pippidi, Epoca Renaşterii în literatura română?, în „Anuarul Insti‑
tutului de Istorie şi Arheologie «A.D. Xenopol»“, XXII, 1985, p. 735‑741; vezi şi Idem,
O teorie eclectică a barocului românesc, în „Revista de istorie şi teorie literară“, tom
25, nr. 4, p. 391‑396 recenzie la D.H. Mazilu, Barocul în literatura română din secolul
al XVII‑lea, ed. cit.
192
clasicismul greco‑roman funcţia de factor stimulativ pentru o rodnică

dezvoltare a civilizaţiei şi a culturii? Iată întrebări care au preocupat şi
continuă încă să preocupe spiritele istoricilor culturii româneşti dor‑
nici să‑i găsească o dezlegare îndeajuns de convingător argumentată
pentru a fi acceptată de cei mai mulţi specialişti.
Disoluţia conceptelor
de „umanism“ şi „Renaştere“
prin folosirea abuzivă a termenilor
S‑a vorbit şi se vorbeşte mult despre „umanism“ şi „Renaştere“
în ultimele decenii în lumea istoricilor culturii şi literaturii. S‑a vor‑
bit şi se mai vorbeşte despre un umanism folcloric, despre umanismul
popular, despre umanismul socialist, despre un umanism medieval şi
despre un umanism al culturilor orale din Africa sau Asia. Această ex‑
tensiune extraordinară a sferei termenului „umanism“, legitimă câtă
vreme conţinutul noţiunii este delimitat în raport cu ea, ameninţă însă
cu disoluţia conceptul tradiţional de umanism clasic. Fără să contes‑
tăm deci îndreptăţirea termenului umanism pentru a defini tot ce în‑
seamnă afirmare a preeminenţei omului în lume, primat al inteligen‑
ţei şi raţiunii, năzuinţă către cunoaştere şi către stăpânirea forţelor
naturii, aspiraţie către instaurarea unor raporturi de pace, înţelegere
şi respect reciproc între oameni, nu putem să nu reamintim că uma-
nismul clasic este o realitate istorică strict delimitată cronologic
şi localizabilă geografic, un curent şi un program cultural legat de
anumite locuri şi vremuri. El propune un anumit ideal de personali‑
tate umană, realizabil printr‑un ansamblu de mijloace de instruire şi
educare într‑un cadru instituţional adecvat. Acest umanism al lumii
greco‑romane, elaborat către sfârşitul antichităţii, propune ca ideal de
umanitate pe acel vir bonus dicendi peritus, bărbatul moral şi elocvent
sau ὁ πεπαιδευμένος ἀνήρ, omul civilizat, omul cu o anumită comple‑
xiune morală şi intelectuală, omul modelat de artele liberale promova‑
te de paideia clasică, instrumentele formaţiei enciclopedice36. Umanis‑
36. Despre care sunt de parcurs cu folos în limba română paginile dense ale lui
Ernst Robert Curtius, Literatura europeană şi evul mediu latin, în româneşte de Adolf
Armbruster, cu o Introducere de Alexandru Duţu, Bucureşti, 1970; Henri Ir��
énée Ma‑
193
mul clasic implică referinţa permanentă la un fond cultural moştenit,

la anumiţi autori exemplari, clasici, care trebuie însuşiţi după o anu‑
mită tehnică, un anumit limbaj, stăpânirea deopotrivă a celor două
mari instrumente lingvistice de cultură ale lumii vechi: greaca şi lati‑
na. El implică deopotrivă un anumit ideal de viaţă socială şi de orga‑
nizare a societăţii, o formă de politeia, în centrul căreia stă ideea de
libertate şi demnitate individuală, de nedespărţit de ideea de uma‑
nitate. Paul Lemerle aminteşte că în scrisoarea de drum bun adresa‑
tă unui prieten trimis să guverneze peste cetăţi greceşti, Plinius cel
Tânăr îl avertizează că va avea de administrat liberae civitates, id est
liberi maxime liberi, homines maxime homines, „cetăţi libere, adică pe
cei mai liberi dintre oamenii liberi, pe cei mai umani dintre oameni“37.
Astfel înţeles, umanismul clasic, cu izvoarele sale istorice greceşti şi
latine, cu educaţia şi cultura sa enciclopedică, făurită mai cu seamă
de vechii elini, cu a sa concepţie despre drept şi libertate rod al ge‑
niului juridic şi politic roman, a stăpânit către sfârşitul antichităţii
viaţa culturală din Imperiu, i‑a format cadrele care au asigurat viabi‑
litatea vastului lui organism. Dubla formaţie, greacă şi latină, greaca
fiind prin excelenţă limba culturii teoretice dezinteresate, a paideii,
latina mai ales limba vieţii politice, practice, a politeii, una rezerva‑
tă filosofiei şi retoricii, cealaltă dreptului, administraţiei şi armatei,
erau instrumentele lingvistice specifice ale umanistului desăvârşit,
în care se îmbinau aptitudinea pentru speculaţia teoretică universală
şi capacitatea de optimă guvernare a lumii întregi38. Acest umanism,
promovat de şcolile Imperiului, dezvoltat în marile centre urbane, a
iradiat în lume, a civilizat în sensul valorilor promovate de el întreg
bazinul mediteranean şi şi‑a pus amprenta indelebilă asupra civili‑
zaţiei europene.
rou, Istoria educaţiei în antichitate, I‑II, traducere şi cuvânt înainte de Stella Petecel,
Bucureşti, 1997.
37. Cf. Paul Lemerle, Byzance et les origines de notre civilisation în volumul „Ve‑
nezia e l’Oriente fra tardo medioevo e rinascimento“, Florenţa, 1966, p. 1.
38. Cf. Gilbert Dagron, Aux origines de la civilisation byzantine:Langue de culture
et langue d’État, în „Revue historique“, 489, 1969, p. 23‑56, reeditat cu revizuiri şi
completări în Gilbert Dagron, Idées byzantines, tome I, Paris, 2012, p. 205‑231.
194
Criza umanismului clasic antic

O serie de împrejurări istorice, asupra cărora nu ne putem opri aici
decât în treacăt, au întrerupt însă dăinuirea şi dezvoltarea acestui tip
de cultură şi civilizaţie greco‑roman, al umanismului clasic. Apariţia şi
triumful religiei creştine, proclamarea ei drept singură religie oficială
în Imperiu a impus reconsiderarea atitudinii faţă de valorile antichi‑
tăţii clasice, păgâne. Două au fost curentele spirituale care s‑au mani‑
festat în această privinţă: cel dintâi, intolerant şi fanatic, a contestat, în
numele religiei creştine şi în virtutea tradiţiei conservatoare iudaice
radicale, orice îndreptăţire culturii păgâne şi laice a antichităţii, socoti‑
te o rătăcire primejdioasă a spiritului omenesc. Celălalt, profund ataşat
trecutului greco‑roman şi Imperiului, a căutat să concilieze într‑o nouă
sinteză, moştenirea culturală a antichităţii cu credinţa creştină, după
cum şi unii dintre gânditorii iudei elenizanţi încercaseră să concilieze
aceeaşi moştenire cu tradiţia lor religioasă. A triumfat în cele din urmă
acest al doilea curent, care a elaborat modelul unui umanism creştin,
punând în serviciul noului ideal uman al creştinismului toate instru‑
mentele culturii şi civilizaţiei greco‑romane, ale umanismului clasic39.
Sciziunea culturală a Imperiului Roman

S‑a întâmplat însă şi altceva. Mutarea capitalei la Constantinopol,
pe de o parte, invaziile germanice şi căderea Romei pe de alta, au pro‑
vocat sciziunea mai întâi spirituală, mentală şi sufletească, iar apoi şi
politică a Imperiului. Treptat, au apărut pe întinsul istoric al acestu‑
ia două arii de civilizaţie şi cultură independente, tot mai înstrăinate
una faţă de cealaltă, vrăjmaşe în cele din urmă: aria culturii occiden‑
tale latine, care a pierdut obişnuinţa şi contactul cu limba şi literatura
greacă, pe de o parte, aria culturii răsăritene bizantine, greceşti, care a
pierdut dimensiunea latină a umanismului clasic, pe de alta. Cucerit de
39. Cf. Herbert Hunger, Der christliche Humanismus în Reich der Neuen Mitte.
Der christliche Geist in der byzantinischen Kultur, Graz‑Wien‑Köln, 1965, p. 355‑369
(= Umanismul creştin, în volumul antologic îngrijit de mine „Literatura Bizanţului“,
Bucureşti, 1971, p. 121‑143); H. I. Marrou, Patristique et humanisme – Mélanges, Pa‑
ris, 1976 (= Patristică şi umanism, traducere din limba franceză de Cristina şi Costin
Popescu, Bucureşti, 1996).
195
germanici, Occidentul s‑a barbarizat, oraşele au decăzut, caracterul lui

rural s‑a accentuat, un nou sistem de organizare a societăţii, cel feudal,
a apărut şi a trebuit multă vreme până ce sensul statului şi al dreptului
scris să fie reactualizate. În acelaşi timp, Bizanţul s‑a grecizat şi orien‑
talizat, sistemul politic a evoluat în sensul unui despotism teocratic de
tip asiatic. S‑a modificat şi raportul dintre funcţiile celor două limbi,
latina şi greaca. În Apus, limba latină a devenit, prin Biserică, şi limba
paideii, iar în Răsărit, limba greacă a devenit, sub presiunea popula‑
ţiei grecofone, şi limba politeii. Au intervenit între Răsărit şi Occident
deosebiri şi în conţinutul paideii şi al politeii, totuşi, în pofida marilor
diferenţe care le separă, Bizanţul şi Occidentul împărtăşesc şi în evul
mediu anumite trăsături comune: cele mai importante sunt subordo‑
narea individului faţă de societate şi subordonarea gândirii personale
faţă de dogmele Bisericii.
Renaşterea
În secolele XIV‑XVI, asistăm în Occident la o izbucnire de creati‑
vitate pe toate planurile vieţii omeneşti. Este ceea ce s‑a numit „Re‑
naşterea“. Occidentalii redescoperă acum valorile umanismului clasic
şi le promovează. Această explozie de vitalitate omenească implică o
dimensiune economică – afirmarea economiei libere şi înflorirea vieţii
urbane împreună cu a negoţului şi a industriei, una politică ‑ regăsirea
gândirii juridice romane, a conceptelor de drept şi de lege, regăsirea
chiar a democraţiei în oraşele republici italiene, o dimensiune ştiinţi‑
fică şi literară, una artistică40. Între descoperirile acestei perioade este
şi aceea a antichităţii greceşti, reînflorirea studiilor de limbă şi cultură
greacă în Occident. Se reconstituie astfel, în forme sensibil diferite faţă
de cele tradiţionale, un umanism clasic care, asociat grabnic unui ade‑
vărat cult al antichităţii greco‑romane, merge la unii dintre adepţii săi
până la lepădarea de creştinism41. Oamenii Renaşterii, umaniştii re‑
40. Cf. Andrei Oţetea, Renaşterea şi Reforma, Bucureşti, 1941, dar neapărat şi
observaţiile critice ale lui Dionisie M. Pippidi în „Revue historique du Sud‑Est euro‑
péen“, XXIII, 1946, p. 248‑269.
41. În acest sens, o comparaţie convingătoare între umanismul occidental şi
cel bizantin oferă Agostino Pertusi în Leonzio Pilato fra Petrarca e Boccaccio, Vene‑
196
descoperă filologia şi spiritul critic, ei renunţă la acele norme ale vieţii

medievale care subordonaseră individul colectivităţii şi tradiţiei, regă‑
sesc sensul libertăţii şi al originalităţii personale. Sunt animaţi de setea
gloriei în politică şi, deopotrivă, în literatură. Aspiră la fericirea teres‑
tră. Sunt însufleţiţi de curiozitate şi setea lor de cunoaştere este insa‑
ţiabilă. Studiază natura, sub toate formele ei, încearcă să‑i descopere
legile. Modelul antichităţii e pentru ei un imbold către creaţie proprie,
iar ideea emulaţiei cu anticii, pe care vor să‑i depăşească, le însufleţeş‑
te activitatea. Oamenii Renaşterii au sentimentul diferenţei faţă de ce
i‑a precedat, se mândresc cu faptul că ar înfăptui o reînviere a omului.
Ei creează forme literare noi, se apropie de limbile naţionale pe care
încearcă să le ridice la gradul de expresivitate şi eleganţă stilistică al la‑
tinei şi al elinei celor vechi. Ei deschid astfel căi noi dezvoltării culturale
şi fac să răsară zorile epocii moderne, a lumii în care trăim42.
Bizanţul şi Renaşterea,
umanismul creştin bizantin
Care a fost situaţia Bizanţului în raport cu această uriaşă manifes‑
tare de energie creatoare omenească? Sunt cercetători care au atri‑
buit bizantinilor rolul de stimulatori ai acestui proces renascentist.
Conservând contactul permanent cu valorile antichităţii, păstrând
zia‑Roma, 1964, p. 475‑520 (= Cultura bizantină şi primul umanism italian, antologat

de mine în „Literatura Bizanţului“, p. 339‑363). E locul să amintim că bizantinul care
s‑a bucurat de o adevărată adulaţie din partea italienilor cu prilejul Sinodului pentru
unirea bisericilor care a avut loc la Ferrara‑Florenţa în 1438/1439, Georgios Gemis‑
tos‑Plethon, era un neoplatonizant care încercase chiar să elaboreze o teologie filo‑
sofică elină necreştină, cf. F. Masai, Plethon et le platonisme de Mistra, Paris, 1956.
42. Potrivit lui Paul Lemerle, Byzance et les origines de notre civilisation în volu‑
mul „Venezia e l’Oriente fra tardo medioevo e rinascimento“, Florenţa, 1966, p. 1‑17
(= „Literatura Bizanţului“, p. 39‑57), civilizaţia occidentală europeană datorează Bi‑
zanţului mai ales ceea ce grecii numesc politeia, adică o anumită artă a vieţii sociale,
ce presupune sensul statului, al ordinii sociale, desăvârşirea instituţiilor şi ştiinţa
administraţiei, precum şi o anumită imagine a omului privit în mijlocul semenilor
săi. Într‑un cuvânt, ceea ce apropie Bizanţul de lumea europeană, susţinea marele
bizantinist francez, este un anumit umanism creştin, dar întemeiat pe concepţia an‑
tică şi grecească despre om. Paul Lemerle a consacrat de altfel umanismului bizantin
o carte fundamentală Le premier humanisme byzantin, Paris, 1971.
197
nu numai textele umanismului clasic antic, dar şi sensul statului şi al

dreptului, practicând un învăţământ superior laic şi paideia clasică,
bizantinii ar fi furnizat Occidentului, mai ales după căderea Constan‑
tinopolului sub turci, în 1453, mijloacele reluării contactului creator
cu antichitatea, i‑ar fi civilizat. Nu trebuie totuşi să uităm că impulsul
renascentist aparţine lumii occidentale şi, aşa cum o cunoaştem, aşa
cum s‑a impus ea în lume, modelând‑o, Renaşterea e opera apusenilor,
a burgheziei italiene şi franceze mai întâi, a celei din Ţările de Jos, mai
apoi. Nici umanismul clasic antic, nici presupusul umanism bizantin
nu erau suficiente pentru a declanşa o asemenea mişcare. E adevărat
că bizantinii au menţinut contactul cu antichitatea, că au păstrat şcoli‑
le şi sensul statului. Totuşi înnoirea nu le aparţine. În pofida strălucirii
ei, civilizaţia bizantină este o civilizaţie medievală, în care omul este
supus riguros, pe de o parte, autorităţii spirituale a unor ierarhi ispitiţi
adesea fie de formalism, fie de oportunism, pe de altă parte, autorităţii
ideologice şi politice a unei monarhii absolute, de drept divin. Idealul
uman bizantin e personificat atât de ascetul care se leapădă de lume
şi dispreţuieşte activitatea practică, cât şi de înaltul demnitar, cultivat
desigur, dar supus cu totul basileului pe care‑l serveşte şi‑l linguşeşte.
Bizantinilor le‑a lipsit curiozitatea pentru cercetarea naturii, intere‑
sul pentru exploatarea ei. Le‑a lipsit chiar deschiderea faţă de lumea
străină lor, faţă de lumea latină de pildă. Ei au promovat în schimb un
tradiţionalism copleşitor, „au trăit din moştenire“, βιοῦν ὲκ διαδοχῆς,
cum spune ilustrul cărturar bizantin Theodor Metochites43. Ideea cre‑
ativităţii personale, a originalităţii, nu numai că le lipseşte, dar este
chiar blamată de bizantini, ideea emulaţiei cu antichitatea le este stră‑
ină. Aşa numitul clasicism bizantin este de fapt un manierism. Bizanţul
a reprimat cu egală severitate orice încercare de înnoire a cadrului
tradiţional de viaţă politică şi de viaţă spirituală. Misiunea sa istorică
a fost, în primul rând, aceea de a conserva şi de a transmite, iar senti‑
mentul pierderii locului preeminent pe care, fără îndoială, l‑a avut în
lumea medievală îşi găseşte expresie, chiar din secolul al XIII‑lea prin
glasul unor învăţaţi greci.
43. Cf. Hans‑Georg Beck, Theodoros Metochites. Die Krise des byzantinischen
Weltbildes im 14, Jahrhundert, München, 1952.
198
Tipul de civilizaţie bizantin s‑a extins în lumea sud‑est europeană

la popoarele slave care au edificat, după acest model, culturi şi civilizaţii
proprii. În raport cu civilizaţia şi cultura bizantină ele sunt situate desi‑
gur pe o treaptă inferioară; slavii nu au selectat decât ceea ce a răspuns
nevoilor lor de viaţă istorică. Totuşi elemente ale umanismului creştin
bizantin au intrat în aceste culturi, în forme modeste, epigonice.
Întorcându‑mă acum la punctul de plecare al intervenţiei mele, la
problema Renaşterii şi umanismului în cultura românească, îmi veţi
îngădui să constat că această problemă nu a fost pusă întotdeauna în
termenii care‑i sunt adecvaţi. Ţările Române au evoluat în spaţiul cul‑
tural dominat de Bizanţ, de care am fost legaţi prin ortodoxie şi prin
forma iniţial slavonă a culturii noastre. Aşa cum s‑a observat, cultura
medievală românească respiră, în forme desigur proprii, un aer bizan‑
tin. Atunci când încercăm să vorbim despre umanism şi Renaştere la
români, trebuie să ne referim la modelul bizantin de Renaştere şi de
umanism. În ce măsură am receptat însă noi undele umanismului bi‑
zantin? Răspunsul este uşor de dat: aproape deloc. Se înşală aceia care
văd în înflorirea literaturii slavo‑române în vremea lui Ştefan cel Mare
o formă a umanismului şi a Renaşterii de tip bizantin, un produs al
ceea ce ei numesc Renaşterea sau Prerenaşterea orientală. Substan‑
ţa isihasmului, curentul spiritual care a generat această mişcare, este
tocmai reacţia împotriva Renaşterii occidentale la care ne‑am referit.
Şi nu numai a ei. Scolastica însăşi a fost respinsă categoric de Bizanţ.
E vorba, dacă vrem să folosim termenul lansat de Pompiliu Constanti‑
nescu, de un umanism erudit şi estetic, de o perfecţionare a tehnicilor
expresiei elegante care nu are nimic sau prea puţin de-a face cu spiri‑
tul renascentist occidental.
În acelaşi timp, nu trebuie totuşi să uităm că unde ale Renaşterii
occidentale au ajuns totuşi şi la noi. Târziu, ce‑i drept, din pricina vici‑
situdinilor istorice. Dar au ajuns. Aceste unde au pornit dinspre Apus,
din Veneţia şi Padova, din Polonia colegiilor iezuite în care s‑au format
Grigore Ureche şi Costineştii. Acestui umanism târziu, al secolului al
XVII‑lea, al Contrareformei îi datorăm noi tot ce este „umanist“ în ve‑
chea noastră cultură românească.
În sfârşit, o ultimă observare. Se poate vorbi oare de o opţiune a
culturii româneşti între Bizanţ şi Occident, între umanismul bizantin
199
şi umanismul renascentist occidental? Eu cred că da. A existat o voinţă

culturală românească, voinţă creatoare de valori şi bunuri culturale în
raport cu nevoile societăţii noastre. Umaniştii au sintetizat într‑o for‑
mă care este numai a lor, elemente aparţinând Occidentului şi Orien‑
tului. Au încercat să facă o sinteză echilibrată între tradiţia bizantină şi
ortodoxă, pe de o parte, şi inovaţia apuseană, pe de alta. Considerat în
raport cu umanismul occidental, umanismul românesc este încă prea
puţin clasic, este ataşat valorilor medievale, este timid, prea puţin eru‑
dit şi datorează prea puţin clasicilor. Considerat în raport cu cel bi‑
zantin, el se distinge însă prin tăria afirmării ideii romanităţii noastre,
prin scrupulul diferenţierii categorice de lumea greacă bizantină şi de
cea slavă, prin voinţa fermă de reînnodare a contactelor cu Apusul.
Bizanţul însuşi revine în biblioteca lui Constantin vodă Brâncoveanu
şi a stolnicului Constantin Cantacuzino în haina pe care i‑a dat‑o uma‑
nismul occidental44.
44. Cf. Corneliu Dima‑Drăgan şi Mihail Carataşu, Les ouvrages d’histoire byzan-
tine de la bibliothèque du prince Constantin Brancovan, în „Revue des études sud‑est
européennes“, V, 1967, nr. 3‑4.
200
Conf. univ. dr. Ioana Feodorov,

Programul editorial
al Sfântului Antim Ivireanul,
model pentru comunităţile
arabe creştine din Siria şi Liban1
Abstract: Athanasius Dabbas, the Metropolitan of Aleppo in‑between two tenu-

res as a Patriarch of Antioch and All the East (Athanasius III, 1686‑1694, 1720‑1724),
visited Bucharest in Wallachia in 1700‑1704, looking for political protection and fi-
nancial help for the Arab Christians of Ottoman Syria. He worked here together with
Antim the Iberian, a hierarch of the Romanian Orthodox Church, a great scholar and
skilled printer. They printed together for the first time in Arabic types, in the East, two
church books with parallel text in Arabic and Greek: a Missal (1701) and a Book of
Hours (1702). Dabbas received as a gift the Arabic types and other printing tools that
he brought with him to Aleppo, where he kept on printing in 1705‑1711. His were the
first books printed in Arabic, and with Arabic types, in the realm of the Ottoman Empi-
re, and in the Middle East in general. This paper deals with the printing program that
he came to know in Wallachia and then resumed in Syria, which resulted in a model,
followed by other Eastern workshops afterwards.
Keywords: Arabic printing, church books, Athanasius Dabbas, Antim the Iberian,
Aleppo, Ottoman Syria.
Arabii au cunoscut mesajul hristic încă din epoca timpurie a creş‑

tinismului. În Noul Testament se spune că, alături de alte neamuri, ara‑
bii i‑au auzit la Cincizecime pe Sfinţii Apostoli vorbind în limba lor:
1. ��
O parte dintre informațiile și comentariile ce urmează, interpretate aici din‑
tr‑o altă perspectivă, se regăsesc, într‑o formă mai bogată, în cartea mea Tipar pen-
tru creștinii arabi. Antim Ivireanul, Atanasie Dabbas și Silvestru al Antiohiei, Editura
Istros a Muzeului Brăilei „Carol I“, Brăila, 2016.
201
„[...] Cretani şi Arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre mă-

reţiile lui Dumnezeu!“ (Faptele Apostolilor 2, 11). Sfântul Apostol Pavel
relatează şederea sa în sudul Iordaniei, printre nabateenii care aveau
să se alăture primilor creştini: „Dar când a binevoit Dumnezeu, Cel ce
[...] prin harul Său m‑a chemat [...], de îndată [...] m‑am dus în Arabia şi
m‑am întors iarăşi la Damasc“ (Epistola către Galateni 1, 17). Răspân‑
dindu‑se în secolul al II‑lea la triburile nomade din provincia romană
Arabia şi, mai târziu, în marile oraşe (Hira, Petra, Palmira), creştinis‑
mul era prezent în zorii islamului şi în Yemen: urme arheologice pro‑
bează existenţa unei biserici în capitala Sanʻā. Poeţii musulmani din
secolele IX‑XII se arătau impresionaţi de educaţia temeinică şi trăirea
religioasă profundă pe care le aflaseră în mănăstiri creştine din Irak,
Arabia de Nord şi Egipt.2
Bisericile din Orientul Mijlociu se diferenţiază, pe de o parte, prin
dimensiunea lor teologică, ţinând de ataşamentul faţă de hotărârile
conciliilor de la Niceea (325), Efes (431) şi Calcedon (451) cu privire
la raportul dintre cele două firi ale lui Iisus Hristos, cea dumnezeiască
şi cea omenească, iar pe de altă parte, prin dimensiunea culturală –
greacă, siriacă, coptă, arabă, armeană, georgiană, siro‑malabară etc.3
Dintre comunităţile creştine de expresie arabă, Biserica Greco‑Orto‑
doxă a Antiohiei şi Întregului Orient este aceea cu care creştinii ro‑
mâni au avut, în secolele XVI–XVIII, legăturile cele mai apropiate.
Ataşată ritului bizantin după secolul al XII‑lea4, Biserica Antiohi‑
ană datează, la fel ca şi celelalte patru cu care împarte această glo‑
rie străveche – Ierusalim, Alexandria, Constantinopol şi Roma –, din
epoca apostolică, fiind întemeiată de Sfântul Apostol Pavel în prima
sa călătorie în Siria. În oraşul Antiohia a fost rostit pentru prima oară
cuvântul „creştin“ pentru a‑i denumi pe ucenicii Mântuitorului Iisus
Hristos. Numeroase sunt referirile la acest oraş în mai multe cărţi ale
2. Vezi Creștinătatea arabă orientală, traducere din limba spaniolă de Anca Iri‑
na Ionescu, ed. coord. Ioana Feodorov, București, 2016, p. 13‑18.
3. ��
Pentru detalii vezi, dintre puținele surse disponibile în limba română, Diet‑
mar W. Winkler şi Klaus Augustin, Bisericile din Răsărit, Graz – București, 2003, și
Ronald Roberson, Bisericile Creștine Răsăritene. O scurtă prezentare, Iași, 2004.
4. Până atunci creștinii sirieni au urmat un rit propriu Bisericii lor, cunoscut în
literatura teologică drept „ritul antiohian“.
202
Noului Testament. Datorită ataşamentului lor la ritul bizantin, credin‑

cioşii antiohieni sunt adesea numiţi în literatura arabă rūm („romeii“,
adesea tradus – incorect – prin „grec“): termenul trimite la Al‑Rūm,
numele arab al Bizanţului, „a doua Romă“.
Pentru populaţiile creştine au urmat vremuri nestatornice şi ama‑
re după cucerirea Levantului de către turcii otomani, întemeietorii
unei entităţi statale cu o existenţă excepţional de lungă, Imperiul Oto‑
man (1299‑1922)5. Guvernatorii numiţi de Înalta Poartă au poruncit
persecuţii anti‑creştine severe în teritoriile Patriarhiilor creştine ale
Antiohiei, Ierusalimului şi Alexandriei, pe care Imperiul le înglobase.
Construcţia bisericilor a fost interzisă în mai multe rânduri, creştinii
au fost siliţi să trăiască doar în anumite cartiere din marile oraşe (Alep,
Damasc şi Mosul) ori să se refugieze în munţii Libanului şi ai Kurdista‑
nului. Comunităţile creştine răsăritene au trăit, sub stăpânirea musul‑
mană, feluritele neajunsuri de care au avut parte minorităţile supuse
unui sistem legal discriminatoriu şi unei fiscalităţi împovărătoare. La
jumătatea secolului al XVII‑lea creştinii arabi aveau mari dificultăţi să
evolueze social şi cultural şi să‑şi apere identitatea spirituală. Trebuie
subliniat faptul că, în marea lor majoritate, arabii creştini din Orientul
Mijlociu au trăit, de la cucerirea otomană şi până astăzi, în ţinuturi
aflate sub cârmuire musulmană, adică între graniţele „Casei islamu‑
lui“, Dār al‑ʼIslām.
Nevoia de acces la tehnologia revoluţionară a tiparului a fost una
dintre primele raţiuni pentru care ierarhii Bisericilor orientale s‑au
îndreptat către Occident, la începutul secolului al XVI‑lea. Adoptarea
meşteşugului tiparului a avut, în Orientul Mijlociu, efecte şi mai adânci
decât în Europa, unde maşinile de tot felul erau mai puţin neobişnui‑
te, fiind răspândite în diverse întreprinderi economice. Pentru popu‑
laţiile musulmane din răsăritul Mediteranei, acceptarea acestei noi
perspective asupra comunicării informaţiei ştiinţifice şi a cunoaşterii
teologice a necesitat un timp mai îndelungat, întrucât în educaţie şi în
cultură cuvântul rostit avea o greutate şi o credibilitate mai mare decât
5. Imperiul a fost întemeiat în 1299 de Osman I (1258‑1326), căpetenia turcilor

ogüzi. Cuvântul „otoman“ vine de la numele turcesc al acestui sultan, ʻOthmān (cu
variantele întâlnite în cronicile europene: Otman, Otoman) bin Ertuğul.
203
cel scris, recopiat şi adesea deformat în cursul transmiterii. Aşa cum

se ştie, turcii otomani au adoptat în secolul al XI‑lea scrierea arabă,
socotită atunci, ca şi acum, o scriere cu caracter sacru. Capacitatea de a
reproduce texte arabe prin mijloace mecanice a creat în societatea oto‑
mană o frământare de lungă durată, care a fost rezolvată oficial de‑abia
în 1727, la două secole şi jumătate de la invenţia lui Gutenberg.
După cucerirea otomană a Siriei, în 1516, Patriarhia Antiohiei şi‑a
păstrat, oficial, autonomia printre celelalte Biserici răsăritene, până
către mijlocul secolului al XVIII‑lea. Patriarhul, de obicei de origine
arabă, cu reşedinţa la Damasc, a continuat să fie ales de credincioşii
sirieni şi de structurile ierarhice ale Bisericii. Patriarhii Antiohiei Ma‑
carie III Ibn al‑Zaʻīm (1647‑1672), Atanasie III Dabbās (1686‑1694,
1720‑1724) şi Silvestru din Cipru (1724‑1766) şi‑au asumat aceeaşi
sarcină: să menţină viu spiritul creştin ortodox, în expresia sa arabă.
Situaţia era asemănătoare pentru români şi levantini în multe privinţe,
deşi ei erau supuşi în forme diferite presiunii otomane. Printre alte as‑
piraţii comune era aceea legată de limba de cult. Credincioşii din Patri‑
arhia Antiohiei, singura care a folosit araba continuu ca limbă oficială,
doreau, în secolul al XVI‑lea, să înlocuiască limba veche de cult, greaca,
cu cea vernaculară, asumându‑şi astfel pe deplin arabitatea. În aceeaşi
vreme, românii se străduiau să realizeze trecerea de la limba biseri‑
cească moştenită de la strămoşi, slavona, la limba folosită de credin‑
cioşi în mod curent, româna: şi aici se născuse necesitatea răspândirii
scrierilor liturgice prin cărţi în limba vernaculară. În Țara Românească
lumina tiparului fusese însă adusă încă din primul deceniu al secolului
al XVI‑lea, iar faima tipografilor de aici se răspândise departe, până în
Levant. Veniţi dinspre apus, primii tipografi care au lucrat la Târgoviş‑
te, călugărul Macarie, Dimitrie şi Moise Liubavici, au găsit aici liberta‑
tea de a‑şi continua activitatea pe pământ românesc. Li se adăugaseră
apoi tipografi din alte regiuni locuite de români – Filip Moldoveanul la
Sibiu, diaconul Coresi la Braşov, mitropolitul Dosoftei la Iaşi.
Încă din secolul al XVI‑lea patriarhii antiohieni şi‑au întors pri‑
virile către Europa de Răsărit: răspunsul binevoitor al cârmuitorilor
români, poloni, ucraineni ori ruşi i‑a determinat să plece în lungi şi
primejdioase călătorii. Speranţele lor erau întemeiate îndeosebi pe
solidaritatea religioasă şi dărnicia Ţărilor Române, care au susţinut
204
creştinismul oriental în lunga perioadă a dominaţiei otomane. Erau

cunoscute la Constantinopol, Ierusalim, Damasc şi Alexandria evlavia
şi dărnicia domnilor Moldovei şi ai Munteniei, care susţinuseră Biseri‑
cile răsăritene încă din zorii organizării statale a acestor ţinuturi.
Perioada cea mai activă a relaţiilor dintre români şi creştinii din
Patriarhia Antiohiei a început odată cu vizita în Moldova a patriarhu‑
lui sirian Yūwākīm al V‑lea (1580‑1592). În călătoria sa din anii 1652
şi 1658 în Ţările Române, Ucraina şi Rusia, patriarhul Macarie al III‑lea
Ibn al‑Zaʻīm şi fiul său arhidiaconul Paul (‘din Alep’) au trăit aproape
patru ani printre români. Tiparul – văzut în epocă drept o armă redu‑
tabilă în înfruntările inter‑confesionale – era râvnit în mod deosebit
de ierarhii Bisericilor din Levant, aflaţi sub atacul catolicismului înde‑
osebi după 1627. De la sfârşitul secolului al XVI‑lea, Bisericile răsărite‑
ne au fost asaltate de cărţi liturgice şi de catehizare în spirit catolic, ti‑
părite la Roma şi în alte imprimerii italiene. În absenţa unor tipărituri
care să conţină rânduielile din tradiţia bizantină, clerul şi credincioşii
din Patriarhia Antiohiei aveau acces numai la cărţi cu conţinut catolic,
trimise de tipografiile occidentale sau aduse de misionarii iezuiţi. Ori‑
ce tipăritură apărută în arabă la Roma avea nevoie de aprobări înde‑
lung cumpănite, pentru a evita să se strecoare vreo „eroare doctrina‑
ră“, adică elemente de dogmă şi de cult aparţinând altor Biserici decât
aceea catolică.
Istoria tiparului arab a început în Răsăritul Europei şi în Orient cu
lucrarea săvârşită împreună de Antim Ivireanul, cărturar şi tipograf de
geniu, viitor mitropolit al Ungrovlahiei, şi Atanasie al III‑lea Dabbās,
mitropolitul Alepului, patriarh al Antiohiei aflat între două păstoriri.
Două cărţi în limbile greacă şi arabă au fost tipărite în 1701 (Snagov)
şi 1702 (Bucureşti) la cererea lui Atanasie Dabbās – primul pas în îm‑
plinirea unei vechi aspiraţii a ierarhilor Bisericii Antiohiene: aceea de
a pune la îndemâna preoţilor din regiunea Levantului cărţi de cult în
limba vernaculară, araba, întocmite după versiuni traduse şi diortosi‑
te de mari cărturari arabi creştini. Continuarea lucrării a fost asumată
de Atanasie Dabbās, care, primind în dar la întoarcerea sa la Alep în
1705 materialul tipografic arab creat de Antim Ivireanul, şi‑a conti‑
nuat acolo, într‑o tiparniţă înfiinţată de el în reşedinţa mitropolitană,
lucrarea începută în Țara Românească.
205
Următorul episod consemnat în istoria relaţiilor româno‑arabe

prin tipar îl constituie imprimarea unor cărţi arabe la Iaşi sub îngri‑
jirea patriarhului Silvestru al Antiohiei, călător în Moldova şi în Țara
Românească între anii 1735‑1748. Pornind pe aceeaşi cale ca şi ilus‑
trul său înaintaş Atanasie Dabbās, Silvestru s‑a adresat începând din
1730 domnilor Moldovei şi Munteniei, îndeosebi lui Ioan şi Constan‑
tin Mavrocordat6. Patriarhul sirian a imprimat la Iaşi, în tiparniţa Mă‑
năstirii Trei Ierarhi, mai multe cărţi în limba arabă, cu alfabet arab.
Aşa cum se întâmplase şi mai înainte în Muntenia, tipăriturile arabe
din oraşul de scaun al Moldovei au fost realizate cu muncă şi meş‑
teşug românesc. Primind în 1746 ca metoc al Patriarhiei Antiohiene
Mănăstirea Sfântul Spiridon din Bucureşti, cu toate averile sale, pa‑
triarhul Silvestru s‑a aşezat aici, continuându‑şi activitatea începută
la Iaşi, prin tăierea şi turnarea de litere arabe, cu ajutorul ucenicilor
sirieni din obştea monahală nou înfiinţată. Este probabil că materia‑
lul tipografic pregătit la Mănăstirea „Sfântul Spiridon“ a ajuns în 1750
la Beirut, unde meşteşugul tiparului arab ortodox, născut în atelierele
româneşti, şi‑a continuat evoluţia în mediul primitor al comunităţii
arabe creştine.
Legătura românilor cu tiparul în arabă i se datorează însă întâi de
toate lui Atanasie Dabbās. Născut la Damasc, Būlos (Paul) Dabbās ve‑
nea dintr‑o veche familie creştină din Ḥawrān, în sud‑vestul Siriei de
azi, care dăduse în trecut doi patriarhi. Educaţia predominant greceas‑
că a tânărului Paul a inclus şi studii de arabă clasică, siriacă, latină şi
italiană. A îmbrăcat schima monahală la Mănăstirea „Sfântul Sava“ din
Betleem, fiind apoi ales stareţ (ieromonahul Procopie). Înscăunat mai
întâi mitropolit al Alepului, după alegerea sa, în 1685, în scaunul de
patriarh al Bisericii Antiohiene el a fost confirmat la 25 august 1686
de Patriarhia Ecumenică, luând numele de Atanasie al III‑lea. Dabbās
a renunţat temporar la înaltul cin în 1694, după apariţia unui compe‑
6. Ioan N. Mavrocordat, domn al Moldovei (iunie 1743 – mai 1747); Constantin

Mavrocordat, fratele acestuia, domn în Țara Românească (septembrie 1730 – oc‑
tombrie 1730; octombrie 1731 – aprilie 1733; noiembrie 1735 – septembrie 1741;
iulie 1744 – aprilie 1748) și în Moldova (aprilie 1733 – noiembrie 1735; septembrie
1741 – iunie 1743; aprilie 1748 – august 1749).
206
titor, Chiril V Ibn al‑Za‘īm7, preferat de credincioşii Bisericii antiohene

care doreau unirea cu Biserica latină. Primele decenii ale secolului au
fost marcate de disensiuni în Biserica Antiohiană, sub acţiunea con‑
stantă a misiunilor catolice şi apăsarea guvernatorilor otomani, mereu
mai lacomi de averi. Acordul semnat în 1694 de cei doi competitori
la scaunul antiohian prevedea, la cap. 6, că după moartea lui Chiril al
V‑lea urma să păstorească Atanasie al III‑lea Dabbās, care îşi păstra
între timp cinul de mitropolit al Alepului. Atanasie al III‑lea a stat în
scaun între 25 iunie 1685 – octombrie 1694 şi din nou ianuarie 1720
– 13 iulie 1724. Între 1705 şi 1707 Atanasie a ocupat şi scaunul de
arhiepiscop al Ciprului, acordat lui de Gabriel al III‑lea, patriarhul Con‑
stantinopolului. Revenit în scaunul patriarhal, Atanasie Dabbās a ur‑
mat calea Ortodoxiei, ale cărei învăţături le cunoştea şi le susţinea cu
mai multă tărie la acea vreme. Cu toate acestea în 1724, îndată după
moartea sa (survenită la 13/24 iulie), un mare număr de credincioşi
au ales unirea cu Roma, după ani de dispute interne.
A rămas în analele Bisericii Antiohiene mai întâi preocuparea lui
Atanasie Dabbās de a păstori cu înţelepciune ca episcop (mitropolit)
al Alepului. Printre alte fapte reţinute de istoria bisericească este emi‑
terea în 1716 a unui cod de conduită pe care l‑a aşezat, săpat în mar‑
mură, pe zidul catedralei din Alep. Acesta privea mai multe chestiuni
administrative şi morale: ţinuta şi purtarea potrivită pentru un bun
creştin, astfel încât să nu cadă pradă necuviinţei, desfrânării şi exce‑
selor de orice fel; hirotonirea în temeiul unor merite vădite („ca să nu
se facă hirotoniri pe temeiul corupţiei, a simoniei, a vreunei proptele
sau a vrerii celor puternici“); să fie înlăturaţi din ierarhia Bisericii An‑
tiohiene înalţii dregători sau slujbaşi ai guvernării otomane etc. La o
cercetare atentă a acestui cod de conduită se poate constata că unele
precepte evocă principiile morale expuse de Cantemir în Divanul, ori
învăţăturile lui Antim Ivireanul în Didahiile sale.
Vizitele lui Dabbās la Bucureşti s‑au petrecut în vremuri grele pen‑
tru creştinii din Siria, aflaţi sub directă guvernare otomană din 1516,
anul când sultanul Selim I a cucerit ţinuturile locuite de credincioşii
7. V. prefața la Istoria patriarhilor Antiohiei – Synopsis peri ton hagiotaton pa-

triarchon Antiocheias, în „Biserica Ortodoxă Română“, XLVIII, 1930, nr. 10, p. 857.
207
Bisericilor răsăritene. Prefeţele cărţilor arabe tipărite spre folosul slu‑

jitorilor altarelor din Bisericile răsăritene oglindesc starea comunită‑
ţilor creştine din Levant. Dabbās declara în introducerea la Psaltirea
de la Alep din 1706: „Fraţii întru credinţă din ţinuturile arabe care
şi‑au păstrat râvna se află în mizerie din pricina împilării la care i‑au
supus otomanii.“
Dabbās se afla la Bucureşti în martie 1700. La Curtea lui Brânco‑
veanu Atanasie Dabbās a fost socotit ca un oaspete de seamă, a devenit
duhovnicul şi sfătuitorul domnului, a hirotonit episcopi şi preoţi. Un fru‑
mos portret al lui Atanasie Dabbās, scris la puţină vreme după moartea
sa în 1724, a fost inclus de vornicul şi cronicarul Radu Popescu în Istori-
ile domnilor Ţării Româneşti: „Noi încă l‑am văzut pe acest sfânt patriarh
kir Athanasie, că au venit aicea în ţara noastră şi în zilele lui Costandin
Vodă şi în zilele Măriei sale lui Nicolae Vodă. Era un om dumnezeesc,
bun, blând, smerit, ferindu‑se de toate realele atâta cât întrecea întru
bunătăţi pe toţi ceilalţi câţi i‑am văzut în viaţa noastră. Făcut‑au şi cărţi
bisericeşti pravoslavnice cu slove hărăpeşti, tipărindu‑le aicea în ţară.
Care ducându‑le sfinţia sa în ţara Antiohiei şi împărţindu‑le pe la bisea‑
rici, s‑au umplut toţi de bucurie, mulţumind sfinţiei sale de lucrul care ei
niciodată nu văzuse: cărţi date în tipariu cu slove hărăpeşti.“8
Antim Ivireanul a fost acela care a luat asupra sa această sarcină
dificilă, ajutat fiind de ierarhul şi cărturarul Atanasie Dabbās, cel mai
bun sfătuitor în ce priveşte aspectul scrierii arabe. Antim a confecţio‑
nat poansoanele şi literele arabe folosite la imprimarea a două volu‑
me bilingve (greacă şi arabă). Textele predosloviilor incluse în cărţile
tipărite împreună, semnate de Atanasie Dabbās, indică foarte limpede
faptul că Antim a fost acela însărcinat de domnul Constantin Brânco‑
veanu cu făurirea literelor arabe şi cu tiparul în sine. L‑au ajutat nu
numai cunoştinţele sale de limbă turcă osmană, scrisă cu litere arabe
până la Reforma lui Atatürk din 1921, ci şi capacitatea sa de a tipări în
mai multe alfabete – grecesc, slavon, latin – precum şi materialul tipo‑
grafic adaptat fiecăreia dintre limbile care le folosesc. După cum afir‑
8. Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, ed. Constantin Grecescu,

București, 1963, p. 273‑274, reluat în Istoriile domnilor Țărâi Rumânești, ed. îngrijită
de Mihail Gregorian, în Cronicari munteni, vol. I, București, 1961, p. 544.
208
mă Dabbās în textul arab al Liturghierului din 1701, Brâncoveanu i‑a

poruncit lui Antim să „făurească o tiparniţă arabă cu mare îngrijire“9.
Planul editorial gândit de Atanasie Dabbās a început, după mode‑
lul pe care l‑a văzut în tiparniţele antimiene, cu Liturghierul şi Ceaslo-
vul. Antim Ivireanul a folosit garnitura de litere arabe creată de el în
1701 pentru a tipări întâi un Liturghier, la porunca domnului Constan‑
tin Brâncoveanu, în atelierul domnesc întemeiat de el la mănăstirea cu
hramul Intrarea Maicii Domnului în Biserică din Ostrovul Snagov (Li-
turgikon – Kitāb al‑qudūsāt al‑talāta al‑ilāhiyya, 252 p.). Prima carte
liturgică a creştinilor ortodocşi, Liturghierul (gr. Λειτουργικόν, sl. Slu-
jebnic, ar. Qondāq < gr. κοντάκιον) le era de strictă necesitate preoţilor
din Bisericile răsăritene. Primul text pe care îl pregătise pentru tipar
Dabbās, după versiuni diortosite de mari ierarhi din Siria, era aşadar
Liturghierul, carte menită să‑i ajute pe preoţii antiohieni să slujească
în limba arabă urmând toate canoanele Ortodoxiei statornicite pentru
Vecernie, Utrenie şi Sfânta Liturghie. În literatura arabă de specialitate
cartea a primit şi titlul Al‑Qondāq al‑fallāhī, „Condacul valah“.
A urmat apoi Ceaslovul, la Bucureşti, în tiparniţa domnească, în
1702 (Horologion – Kitāb al‑ʼUrūlūğiyūn, 731 p.). Versiunea arabă a
Ceaslovului este rezultatul diortosirii de către episcopul Meletie Kar‑
ma, către 1630, a traducerii lui ʻAbdallāh Ibn al‑Faḍl, comparată cu
texte vechi bizantine şi siriace. Textul Ceaslovului fusese trimis de Kar‑
ma mai întâi la Roma, pentru a fi tipărit, dar nu a primit aprobarea
Congregaţiei de Propaganda Fide, care a cerut modificarea lui astfel
încât să corespundă dogmelor Bisericii latine. Cărţile au fost îngrijite
chiar de Dabbās: textul cuprinde termenii bi‑ltimās wa‑mušārafa, „la
rugămintea şi sub îngrijirea (supravegherea)“ lui. Întreaga ornamen‑
taţie a cărţilor – frontispicii, chipuri de sfinţi, simboluri creştine, frize
marginale şi cartuşe – sunt datorate lui Antim şi ucenicilor săi10.
Perioada de colaborare cu Atanasie Dabbās corespunde, aşadar, cu
aceea a activităţii tipografice de la Bucureşti şi Snagov şi se încheie în
1705, anul când amândoi părăsesc oraşul de scaun al Țării Româneşti,
9. Liturghierul, Snagov, 1701, a doua prefață, paragraful final.

10. Ilustrația
��
care însoțește acest text provine din cărți păstrate la Biblioteca
Academiei Române din București, Secția Manuscris și Carte Rară.
209
îndreptându‑se către o nouă viaţă de păstorire şi lucrare duhovniceas‑

că – Antim la Râmnic, Atanasie la Alep. Atelierul lui Antim Ivireanul nu
a mai produs nici o carte cu litere arabe după plecarea definitivă a lui
Atanasie Dabbās de la Bucureşti în 1704.
Dabbās a primit în dar la plecare literele arabe şi alte piese tipo‑
grafice folosite pentru cele două cărţi tipărite la Snagov şi Bucureşti
(poansoane, matriţe, inclusiv aceea a stemei brâncoveneşti. Cunoştin‑
ţele acumulate în atelierele antimiene îi vor fi fost de‑ajuns pentru a
crea un alt teasc la Alep, la reşedinţa mitropolitană. Aici au fost tipărite
între 1706 şi 1711, prin grija lui, opt cărţi creştine în litere arabe, câ‑
teva urmate de ediţii ulterioare. Nu pare plauzibil totuşi ca el să fi în‑
văţat în Țara Românească să imprime precum un tipograf profesionist,
cunoscând toate tainele „zeţuirii unei pagini cu litere mobile“.11 Aşa‑
dar, atelierul său s‑a îmbogăţit cu tineri care, aducând cu ei talentul şi
priceperea în arta orfevreriei (aşa cum se întâmplase şi în vremea lui
Gutenberg), le‑au adăugat cunoştinţele despre meşteşugul tiparului
transmise de Atanasie Dabbās şi de ucenicii sirieni care îl însoţiseră
la Bucureşti. Atanasie Dabbās a luat cu el, la plecarea de la Bucureşti,
literele arabe turnate de Antim Ivireanul, pe care apoi un gravor sirian
mai puţin priceput decât acesta, poate ʻAbdallāh Zāher, le‑a folosit ca
model pentru a turna o altă garnitură, cu calităţi estetice inferioare.
Atanasie Dabbas a început realizarea programului său editorial
încă de la Bucureşti, cu cele două cărţi tipărite împreună cu Antim
Ivireanul, Liturghierul şi Ceaslovul, pentru care adusese cu sine, de la
Alep, versiunile arabe. Au urmat, într‑o serie obişnuită pentru tipogra‑
fiile din Țările Române, cărţile de strictă necesitate pentru parohiile
antiohiene din Siria creştină.
Prima carte a fost Psaltirea (Kitāb al‑Zabūr al‑Šarīf), care ieşea din
teasc în 1706. Alegerea Psaltirii a fost determinată de locul special al
acestei cărţi sfinte în viaţa credincioşilor din Levant: folosită de sluji‑
torii altarelor şi de comunităţile monastice, ea era şi una dintre cărţile
11. Pentru
��
explicații despre tehnologia săpării poansoanelor și turnării literelor
vezi Tit Simedrea, Tiparul bucureștean de carte bisericească în anii 1740-1750, în „Bi‑
serica Ortodoxă Română“, LXXXII, 1965, nr. 9-10, p. 877 ș. urm.; Doru Bădără, Tiparul
românesc la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, Brăila,
Editura Istros a Muzeului Brăilei, 1998, p. 53-54, 105.
210
de învăţătură pentru toţi creştinii. Psaltirea, în 1706, urmează rându‑

iala liturgică şi include cei 151 de Psalmi – 150 canonici şi ultimul apo‑
crif – şi zece Cântări biblice ale lui Moise (taṣābīḥ) adăugate textului.
Tot în 1706 a fost tipărită pentru prima dată Sfânta Evanghelie (Kitāb
al‑Inğīl al‑Šarīf al‑Ṭāhir wa‑l‑miṣbāḥ al‑munīr al‑ẓāhir). Ea are în prefaţă
laude aduse domnului Constantin Brâncoveanu şi un elogiu al patriar‑
hului Atanasie (compus de un alt autor). Dabbās afirmă că a revizuit
textul după o scriere greacă, a corectat „frază cu frază“ (ğumla fa‑ğumla)
şi a îndreptat „slovă cu slovă“ (lafẓa fa‑lafẓa) forma arabă folosită până
atunci în Biserica Antiohiană, care se păstra în numeroase manuscrise.
De la p. 213 la p. 243, într‑o Scară, este indicat textul scriptural rându‑
it pentru fiecare duminică şi fiecare praznic de peste an, începând cu
Duminica Sfintelor Paşti şi sfârşind cu Sâmbăta Mare. In 1708, a doua
ediţie a Sfintei Evanghelii a fost tipărită cu ajutor din Ucraina, de la hat‑
manul Ivan Mazepa. În 1709 a fost necesar un nou tiraj al acesteia, ceea
ce demonstrează cererea cărţii în eparhiile antiohiene.
Planul editorial al lui Atanasie Dabbās a continuat în 1707 cu Car-
tea perlelor alese dintre predicile Sfântului Ioan Gură de Aur, care cu‑
prinde traducerea din greacă în arabă, întocmită de Dabbas înainte de
1700, a 34 de omilii ale Sfântului Ioan Gură de Aur, mare educator şi
teolog născut în oraşul Antiohia, mult iubit de creştinii sirieni. Omiliile
se referă la căinţă, virtuţile creştine, erezii, prorocii mincinoşi, semne‑
le apropierii Apocalipsei ş. a.
În 1708 a apărut Cartea prorocirilor (Paremiarul), care cuprinde
versiunea arabă a citirilor din Sfintele Scripturi la Vecernia din aju‑
nul praznicelor mari, în posturi – la Liturghia Darurilor mai înainte
sfinţite, praznicul Naşterii Domnului, acela al Botezului Domnului şi
în Vinerea Mare. O parte din pericopele incluse aici apar şi în Ceas-
lovul de la Bucureşti (1702). Tipărit în acelaşi an, Apostolul, în arabă
Cartea Epistolelor care cuprinde scrierile Sfinţilor Apostoli şi episto-
lele Apostolului Pavel, este traducerea din greacă a lui ʻAbdallāh Ibn
al‑Faḍl, în secolul al XI‑lea. A urmat un volum de Omilii ale lui Atana-
sie [al IV‑lea, patriarhul Ierusalimului] (1452‑1460), în număr de 66,
traduse din greacă în arabă de Atanasie Dabbās, însoţite de Omiliile
Sfântului Ioan Gură de Aur la sărbătoarea Paştelui. Prefaţa a fost scrisă
de Hrisant Notara, patriarhul Ierusalimului, care a cerut, a finanţat şi a
211
supravegheat tipărirea cărţii. Notara afirma la p. 5‑6 ale prefeţei sale:

„Am socotit că aceasta este o carte preţioasă, scrisă cu chibzuinţă, care
cuprinde învăţături adunate pe scurt, folositoare sufletului, întinse pe
tot anul, pentru toate duminicile şi praznicele. Este una dintre marile
lucrări ale lui Atanasie, patriarhul Ierusalimului [...]. Apoi noi am înţe‑
les foarte bine de la unii care cunosc această limbă că negreşit trebuie
[să apară] această tălmăcire frumoasă şi folositoare, mai cu seamă că
[este lucrarea] unui înalt şi preacucernic patriarh al marelui oraş al lui
Dumnezeu [Antiohia], preafericitul patriarh Atanasie Dabbās [...], care
cunoaşte foarte bine limba arabă.“
În 1711 au apărut: Cărţi din Sfânta Evanghelie, o culegere de texte
scripturistice rânduite pentru sărbătorile de peste an, cu lămuriri des‑
pre pasajele ce trebuie citite în duminici şi la praznice; o pastorală a
Sfântului Ioan Gură de Aur la Sfintele Paşti, Octoihul, în arabă Cartea Pa-
raklitikon, adică „Mângâietorul“, care cuprinde cele opt glasuri, canonul
Paraclisului şi luminândele, în două volume (cu pasaje în limba greacă).
A fost prima ediţie arabă a Octoihului; Scurtă epistolă despre căinţă şi
mărturisire [...] arătând ce trebuie să facă mărturisitorul şi duhovnicul
[sau] Colierul perlelor înşirate ale marii taine a căinţei şi mărturisirii, o
antologie de texte traduse şi adaptate în limba arabă de Atanasie Dabbās
după autori greci neprecizaţi. O însemnare din text spune că autorul a
adunat textele din „grădina învăţătorilor“ (bustān al‑muʻallimīn). Scrie‑
rea cuprinde: Prefaţă; Despre căinţă; Despre mărturisire; Despre calită‑
ţile pe care trebuie să le aibă duhovnicul; Încheiere.
Tiparniţa de la Alep a încetat să lucreze la sfârşitul anului 1711,
probabil din lipsa fondurilor necesare, care trebuie să fi fost conside‑
rabile. Cărţile tipărite de Atanasie Dabbas au fost ediţii prime, relua‑
te ulterior în numeroase versiuni, în primul rând Liturghierul. După
despărţirea Bisericii Greco‑Catolice melkite de vechea Biserică Antio‑
hiană, în 1724, creştinii din Levant, indiferent de confesiune, au con‑
tinuat să slujească cel puţin încă un secol după ediţiile Dabbās de la
Snagov, Bucureşti şi Alep.12
Vezi Virgil Cândea, În 2008 – cinci secole de tipar românesc, în Logos Arhi-
12. ��
episcopului Bartolomeu al Clujului la împlinirea vârstei de 80 de ani, Cluj‑Napoca,
2001, p. 310.
212
Mai departe, programul editorial urmărit de Atanasie Dabbas in‑

spirat de modelul antimian întâlnit în Țara Românească a fost preluat,
în parte, de Abdallāh Zāher, fost ucenic în tiparniţa de la Alep care,
sub influenţa iezuiţilor, a trecut la catolicism şi a fost hirotonit diacon
al Bisericii Greco‑Catolice din Alep. Acesta a întemeiat o tiparniţă la
Mănăstirea greco‑catolică „Sfântul Ioan Botezătorul“ din Šuweyr, tipă‑
rind aici începând din 1734. După o primă lucrare a unui autor iezuit,
Johannes Eusebius Nieremberg (m. 1650), în atelierul lui Zāher au fost
tipărite câteva cărţi apărute prima oară în tiparniţa lui Dabbās: o ver‑
siune greco‑catolică a Psaltirii arabe, reluare a ediţiei de la Alep din
1706, cu prefaţa lui Zāher şi zece imne la final (357 p.). Interesul spe‑
cial pentru accesul la această carte în versiune arabă este dovedit de
numărul mare de reeditări: până în 1900 au fost tipărite la Mănăstirea
din Šuweyr 15 ediţii.
Au urmat Ceaslovul, după versiunea lui Atanasie Dabbās din 1702,
şi Apostolul, tipărit de ‘Abdallāh Zāher în 1759, după revizuirea limbii
arabe, cu reeditări în 1770, 1792, 1813 şi 1859. Cartea prorocirilor
(Paremiarul), Alep, 1708, a fost republicată la Šuweyr în 1775, 1810 şi
1833, iar Octoihul a fost reluat tot aici în cinci ediţii: 1767, 1784, 1816,
1856 şi 1866.
Majoritatea cărţilor tipărite de Atanasie Dabbās conţin prefeţe
semnate de el care reflectă cu claritate ţelurile care îl însufleţeau, între
care primul era acela de a răspândi Cuvântul Domnului în limba vor‑
bită de populaţiile din provinciile levantine ale Imperiului Otoman. O
altă raţiune a fost necesitatea de a lumina poporul pe care îl păstorea,
atât pe slujitorii altarelor cât şi pe mireni, o misiune pe care o pre‑
luase de la ierarhii antiohieni precedenţi, între care Meletie Karma,
mitropolitul Alepului şi apoi patriarh al Bisericii Antiohiene (Eftimie
al II‑lea, 1634‑1635). Karma scrisese în prefaţa la Ceaslovul alcătuit de
el: „Cea mai mare nevoie [a creştinilor] este să înţeleagă rugăciunea şi
să o facă.“13 La împlinirea acestei năzuinţe a contribuit, fără îndoială,
programul editorial al lui Atanasie Dabbās, care a preluat modelul ti‑
13. Ms. 46 din biblioteca Mănăstirii Ṣaydnāyā din Siria, vezi Catalogul cărților și
manuscriselor. Mănăstirea patriarhală a Maicii Domnului Ṣaydnāyā (în limba arabă),
Damasc, Patriarhia Greco-Ortodoxă a Antiohiei, 1986, p. 48.
213
parniţelor româneşti înfiinţate de marele ierarh şi cărturar Antim Ivi‑

reanul, transferându‑l în ţinuturile creştine stăpânite de otomani.
Călătoriile la Bucureşti în 2014 şi 2016, la invitaţia Preafericitu‑
lui Părinte Patriarh Daniel, ale Patriarhului Bisericii Greco‑Ortodoxe a
Antiohiei şi Întregului Orient, Preafericitul Ioan al X‑lea, au întărit ve‑
chile legături frăţeşti pe care le‑am evocat în cartea publicată recent la
Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I“. Anul 2016, declarat de Sfân‑
tul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Anul comemorativ al Sfântului
Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti, mi se pare cel
mai potrivit pentru a oferi ca omagiu cărturarilor din veacurile trecute
rezultatele cercetărilor mele asupra scrierilor arabe tipărite la Snagov,
Bucureşti, Alep şi, mai târziu, la Iaşi şi Beirut. Aceste cărţi au reunit
arta şi meşteşugul tipografic al românilor cu strădaniile credincioşilor
din Patriarhia Antiohiei de a putea citi şi răspândi credinţa creştină în
Răsăritul arab.
214
Prof. univ. dr. Ionel Cândea,

membru corespondent al Academiei Române,
CĂRŢI DIN BIBLIOTECA MĂNĂSTIRII MĂXINENI

– EPOCA LUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU
ŞI ANTIM IVIREANUL

Abstract: Măxineni Monastery is one of the most important spiritual landmarks
in Bărăgan. Founded by the ruler Matei Basarab, it has irradiated the culture and the
light of the sciences, both in Braila area and throughout Wallachia since the XVIIth
century. From the former heritage of the monastery, there remained copies of old and
very valuable books illustrating that era, which was full of faith and culture.
The present study highlights some of these XVIIth century cult books. In the
present context, through the involvement of the Archdiocese of the Lower Danube
and Archbishop Dr. Casian Crăciun, through a European project, this monastery, the
voivodal house and the entire enclosure have been restored, in an exceptional manner;
they must be rediscovered and we must bring “home” all the patrimonial values bearing
the “Maxineni” brand.
Keywords: Liturgical books, patrimony books, title page, preface, summary.
Prezența cărții românești în județul Brăila reprezintă o problemă

deosebită în cadrul mai larg al fenomenului răspândirii acesteia pe te‑
ritoriul patriei noastre.
Trebuie să precizăm de la început că, în ceea ce privește timpul,
epoca 1508‑1829 se suprapune aproape exact răstimpului în care
orașul Brăila și o parte din județul cu același nume au trecut din stăpâ‑
nirea Țării Românești în cea a turcilor, care le‑au transformat în kaza
(cca 1538‑1828).
În acest fel, anul 1829 devine pentru Brăila limita superioa‑
ră firească pentru care prezența cărții vechi românești constitu‑
215
ie un argument al continuității elementului românesc, mai ales în

cetate.
Se impune însă şi o precizare în spaţiu: nu tot teritoriul vechiului
judeţ al Brăilei a devenit raia, ci aproximativ jumătate din acesta1, mai
precis jumătatea răsăriteană, inclusiv balta. Restul a rămas, până către
1646, judeţul Brăila, iar de la această dată judeţul „Râmnicu-Sărat și
Brăila“2.
Datorită acestui fapt am inclus în cercetarea noastră și știrile des‑
pre prezența cărții vechi românești la Mănăstirea Măxineni, aflată as‑
tăzi în județul Brăila, ridicată de Matei Basarab la 16373 pe teritoriul
fostului județ Râmnicu-Sărat.
Astfel, Catastihul de toate câte are Sfânta Mânăstire Măxineni,
mișcătoare și nemișcătoare..., întocmit la 20 august 1742, când Mihail
Racoviță orânduiește egumen aici pe chir Ștefan4 menționează urmă‑
toarele cărți: 11 Minee lunovnice, 1Mineai cu octoih, 1 Apostol, 1 Evan-
ghelie grecească i rumânească, 1 Leturghie de la Buga vel‑dvornic, 1
Molitvelnic slovenesc, 1 Psaltire moldovenească, 1 Polustav, 2 Trioade-
de Kiev, 1 Penticostar, 1 Ceaslov slovenesc, 1 Leturghie grecească.
Cele 11 Minee nu pot fi, ținând cont de data catagrafiei, decât cele
tipărite la Buzău în 16985, deoarece până la 1742 altă ediție a Mineelor
nu este cunoscută la noi. Ele nu puteau proveni dintr‑un tipar străin,
deoarece observăm că cel ce a scris documentul are grijă să precizeze
limba sau limbile în care sunt tipărite cărțile enumerate și chiar locul
de unde vin.
1. Vezi pentru hotarul raialei la sfârșitul secolului al XVII‑lea Ilie Corfus, Hota-
rul raialei Brăila, la 1695, în „Revista istorică română“, XV, 1949, p. 335‑342; Radu
Perianu, Raiaua Brăilei, Noi contribuțiuni, Ibidem, p. 292‑295, precum și Constantin
C. Giurescu, Istoricul orașului Brăila din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura
Științifică, București, 1968, p. 82‑89.
2. Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 88.
3. Pentru data înființării Mănăstirii Măxineni, vezi C. C. Giurescu, Matei Basa-
rab, cel mai mare ctitor bisericesc al neamului nostru. Știri noi despre lăcașurile lui, în
Prinos închinat I.P.S.S. Nicodim Patriarhul României, cu prilejul împlinirii a 80 de ani
de viață, 50 ani de preoție și 7 ani de patriarhat, București, 1946, p. 167‑176, și de
același, Istoria Românilor, vol. III, partea I, ediția a II‑a, București, 1944, p. 66‑67.
4. Arhivele Statului București. Documente istorice, CXXVII/22.
5. I. Bianu, N. Hodoș, Bibliografia românească veche, vol. I, București, 1903,
nr. 111.
216
Mineaiul cu octoih poate fi și el identificat cu Minologhionul și Oc-

toihul românesc tipărit la Suceava în 17266, altă ediție nemaifiind cu‑
noscută până la această dată (1742).
Apostolul, ținând cont de faptul că nu se face nici o altă mențiune

de limbă și deci e vorba de o carte tipărită în românește, poate fi
identificat cu cel tipărit la București în 16837 sau cele din 1725 sau
17318, excluzând pe cel din 17369, tipărit la Iași, care ar fi purtat poate,
mențiunea moldovenesc.
6. Ibidem, vol. IV, nr. 63.

7. Ibidem, vol. I, nr. 76.
8. Ibidem, vol. IV, nr. 60 și nr. 67.
9. Ibidem, nr. 70.
217
Evanghelia grecească i rumânească o identificăm fără dificultate,

în răstimpul dat, singura ediție bilingvă greco‑romană fiind cea tipări‑
tă la București, în 169310.
218
219
Liturghia „de la Buga vel dvornic“, socotind‑o românească, are, pen‑

tru răstimpul până la 1742, nu mai puțin de cinci ediții românești, din‑
tre care cea de la 1697 a apărut la Iași11, iar celelalte patru la București
(1728‑1741 și 1742) și Râmnic (1733)12.
11. Ibidem, nr. 69.

12. Ibidem, vol. II, nr. 196, 220, 226 și respectiv nr. 208. Nu mai luăm în discuție
edițiile slave, slavo-române, precum și cea greco-arabă și georgiană.
220
221
Pentru Molitvenicul slovenesc, admițând aceleași criterii pentru

identificare, rămâne în discuție cel tipărit la Câmpulung în 163513.
13. Ibidem, vol. I, nr. 35, neexcluzând posibilitatea unei ediții poate slavo-româ‑
ne, Buzău, 1699 (Ibidem, nr. 116) și 1701 (Ibidem, nr. 123), Râmnic, 1706 (Ibidem, nr.
150 (1) și Târgoviște, 1713 (Ibidem, nr. 164 (1)).
222
Psaltirea moldovenească, fără indicație de limbă, socotind‑o tipă‑

rită în românește, poate fi identificată cu cea a lui Dosoftei tipărită la
Uniev în 167314 sau cu cea tipărită la Iași în 1680 în limbile română și
slavonă, a aceluiași.
14. Ibidem, nr. 65, respectiv 70.
223
În cazul Polustavului (Poluustav – Prolog, cuprinzând deci vieți de

sfinți), deși nu se precizează limba de tipărire îl socotim a fi rusesc, la
fel ca și cele două trioade tipărite la Kiev15.
Penticostarul poate fi cel tipărit în Țara Românească la 164416 sau
ediția din chiar anul catagrafiei, 1742, scoasă la Râmnic17.
Ceaslovul slovenesc a avut trei ediții în această limbă până la 1742,
și anume cea de la 1638 de la Govora18, 1703 (fără precizarea locului
de tipărire în Bibliografia românească veche) și 1731, la București19.
În sfârșit, Liturghia grecească, dacă nu reprezintă un exemplar din
ediția de la 1701 greco‑arabă de la Snagov20, ceea ce e puțin proba‑
15. În activitatea tiparului românesc de până la 1742 nu întâlnim nicio ediție de

Vieți ale sfinților.
16. I. Bianu, N. Hodoș, Dan Simionescu, Bibliografia românească veche, vol. IV,
Adăugiri, București, nr. 20.
17. Ibidem, nr. 75, dacă aceasta a apărut până în luna august.
18. Ibidem, nr. 16.
19. Ibidem, vol. I, nr. 143 și vol. II, nr. 201.
224
bil, înseamnă că este vorba de un produs al unei tipografii din afara

spațiului românesc.
225
Prof. univ. dr. Zamfira Mihail,

Înrâurirea Sfântului Antim

întru statornicia
limbii române din Basarabia,
în secolul XIX
Abstract: The book of cult written in Romanian, printed in various printing

centres in the Romanian Lands, used in the Basarabian churches in the XIXth century,
is still identified in churches today. It proves the permanent connection between the
Romanian provinces through the word of the Church spoken in the same Romanian
language, which influences the speaking from different linguistic areas, unifying the
terminology.
This study demonstrates that the Missal text printed by Metropolitan Gavriil
Bănulescu Bodoni in 1815 in Chisinau reactivates the text of the Liturgy translated by
Saint Metropolitan Anthimos the Ivirite and printed by him in 1706 and 1713.
Keywords: Missal, Liturgy, religious book, edition, publishing, printing.
Cartea de cult în limba română, tipărită în diferite centre tipo‑

grafice din ţările române, folosită în bisericile basarabene în sec. al
XIX‑lea, este identificată şi astăzi în biserici, Ea face dovada legăturii
permanente între provinciile româneşti prin cuvântul Bisericii rostit
în aceeaşi limbă română care influenţa vorbirea din zone lingvistice
diferite, unificând terminologia.
Pe baza cercetării tipăriturilor româneşti din Basarabia din sec. al
XIX‑lea, a devenit o certitudine că Mitropolitul Gavriil Bănulescu‑Bo‑
doni (din 1812 până la + 30 martie 1821, Mitropolit al Chişinăului şi
Hotinului), cel care a înfiinţat Tipografia Exarhicească din Chişinău, în
1813, deşi i se impusese prin ucaz să tipărească doar cărţi bisericeşti
226
„traduse din slavonă“1, de fapt a retipărit, cărţi de cult apărute întâi la

Iaşi, Neamţ, Buzău, Buda, Blaj, Târgovişte, Bucureşti sau Râmnic. Mi‑
tropolitul Gavril a considerat că revizuirea vechilor tipărituri, pe care
o făcea personal, îmbunătăţind şi completând unele texte, aşa după
cum procedase şi până în 1813, îi dădea dreptul să eludeze obligaţia
restrictivă a Sinodului rus.
Una dintre cele mai importante cărţi, care a avut o înrâurire de
mare importanţă în slujirea Sfintei Liturghii în Basarabia cu rânduiala
din Ţările Române, ca şi asupra graiului din Basarabia, a fost ediţia Li-
turghie, apărută la Chişinău, în august 1815, în Tipografia Exarhiceas‑
că2. În Cuvântul înainte, mitropolitul Gavriil Bănulescu‑Bodoni arăta că
tipăriturile sale erau destinate „preoţilor care slujesc în limba româ‑
nească“. În Rânduiala panahidei [parastasului]... pentru răposaţii ma-
rii domni, împăraţi şi împărătese, Chişinău, 18173, în titlu se specifică,
de asemenea, „s‑au tălmăcit pe limba românească din cea slaveneas‑
că... pentru trebuinţa şi înlesnirea slujitorilor bisericeşti moldoveni
din Eparhia Chişinăului“; prin urmare, slujitorii (= membrii clerului)
„moldoveni“ foloseau în oficierea serviciilor bisericeşti limba română.
Dar după 1818, mitropolitului Gavriil nu i s‑a mai permis să folosească
expresia „limba românească“, cu referire la limba folosită de vorbitorii
din Basarabia. După această dată, denumirea de „limbă moldoveneas‑
că“ a fost impusă de către autorităţile ţariste să fie folosită în actele
oficiale şi în publicaţiile din provincie.4
Identificarea prototipului folosit de mitropolitul Gavriil pentru ti‑
părirea Liturghiei nu a preocupat pe specialişti, poate şi datorită fap‑
tului că acesta afirma în Prefaţă: „Am socotit a arăta aice de obşte la
toţi iar mai ales preoţilor care slujesc în limba românească, că aflând
1. Prevederea Ucazului Sinodului Bisericii Ruse din 4 mai 1814 pentru funcţi‑
onarea Tipografiei Exarhiceşti din Chişinău, înfiinţată din iniţiativa mitropolitului
Gavriil. Cf. BRV IV, 879.
2. Lucrare cercetată în monografia întocmită de Paul Mihail şi Zamfira Mihail,
Acte în limba română tipărite în Basarabia, I (1812‑1830), Editura Academiei Româ‑
ne, Bucureşti, 1993, p. 3.
3. Ibidem, p. 6.
4. Zamfira Mihail, Limba română în scrieri parenetice din Basarabia (1812‑1865),
Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2001, p. IX.
227
într‑această Liturghie oareşice cuvinte (subl. noastră, z.m.) într‑alt

chip tălmăcite, nu precum să află în cele mai denainte rumâneşte tipări-
te Liturghii (subl. n., z.m.), să nu se mire de aceasta, nici să socotească
a fi greşală, ci mai vârtos să ştie că este îndreptarea celor mai înainte
făcute greşeli“. Formularea sa echivocă a fost, de fapt, un subterfugiu
editorial, pentru a preveni posibile inconveniente din partea Sinodului
rus. Afirmaţia se vădeşte, de fapt, o apreciere a ediţiilor anterioare de
Liturghii în limba română. Rezultă că mitropolitul Gavriil, înainte de a
tipări ediţia sa, a meditat îndelung asupra prototipului românesc pe
care l‑a folosit5.
Atragem atenţia asupra faptului că nicăieri mitropolitul Gavriil
nu a afirmat că el ar fi tradus, din nou, Liturghia, ci doar că a înlocuit
/ îndreptat oareşice cuvinte, lucru explicabil, în genere, ediţiilor
succesive ale liturghierelor, determinat de evoluţia limbii române li‑
terare, cât şi de folosirea unor termeni populari din diferitele provin‑
cii româneşti. În ce măsură, în perspectivă filologică şi cronologică
unele cuvinte înlocuite / îndreptate ar putea fi considerate „greşeli“,
doar o inventariere exhaustivă a diferenţelor din Liturghie, Chişinău,
1815, în comparaţie cu celelalte trei variante de traduceri în limba
română ale textului liturgic (Coresi, Dosoftei şi Antim) va putea ex‑
pune o situaţie concludentă. La comparaţia între textele tipărite tre‑
buie să luăm în consideraţie şi multele variante ale unor rugăciuni în
limba română din ansamblul liturgic, traduse de‑a lungul secolelor
al XVI‑lea – al XVII‑lea, care au fost folosite în Biserica românească
chiar în contextul slujirii sfintei liturghii în slavonă6. Pr. dr. Lucian
5. Acelaş procedeu l‑a aplicat la retipărirea Bibliei, vazi Zamfira Mihail, Biblia în
limba română, Sankt Peterburg, 1819, în „Omagiu Virgil Cândea la 75 de ani“ (coord.
Paul H. Stahl), vol. I, Editura Academiei Române, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti,
2002, p. 419‑430.
6. Vezi: Vestigia. Manuscript Research Centre, Manuscris trilingv. Preliminarii
la o editare, studii de Cătălina Velculescu, Zamfira Mihail, Ileana Stănculescu, Ovi‑
diu Olar, Editura Paideia, 2010. De consultat şi: Des missels grecs et slavons aux tra-
ductions en roumain (XVIIe siècle), manuscrit roum. BAR 1790 Bucarest et manuscrit
roum. BAR 1216 Cluj‑Napoca, în „Revue des études sud‑est européenne“, XLIX, nr.
1‑4, 2011, p. 33‑52 [Cătălina Velculescu, Zamfira Mihail, Ileana Stănculescu, Ovidiu
Olar]. Studiul Zamfirei Mihail, La diffusion en Valachie du livre de culte slave imprimé
a l’étranger au XVIIe siecle, în rev. cit., XLVIII, nr. 1‑4, 2010, p. 179‑193, semnalează
228
Petroaia a tipărit o valoroasă lucrare monografică despre liturghie‑

rele româneşti tipărite7 şi mi s‑a spus că are în pregătire ediţia Litur-
ghiei, Chişinău, 1815.
În anii trecuţi, noi am întreprins cercetări pentru identificarea pro‑
totipului (sau a prototipurilor) avute la îndemână de mitropolitul Ga‑
vriil pentru ediţia Liturghie, Tipogafia Exarhicească, Chişinău, august
1815 (in folio, 1 + 5 + 9 + 187 p., primele 3 f. cu cifre arabe, celelelate
cu chirilice)8. Am cercetat exemplarul CVR 879 de la Biblioteca Aca‑
demiei Române şi am urmărit în paralel diferitele ediţii de Liturghii
păstrate în aceeaşi bibliotecă. În primul rând, am analizat limba din
textul ediţiei de la Chişinău din 18159.
Particularităţile fonetice o caracterizează ca provenind din zona
sudică a graiului dacoromânesc. Sunt forme aparţinând normei din
limbajul standard, având deja tradiţie în limbajul bisericesc, aşa după
cum a arătat şi Liviu Onu10. Lectura în paralel a textului ecteniilor
şi rugăciunilor din Liturghierul lui Antim Ivireanul (ediţiiile 1706 şi
1713, ca şi a celei din 1728, comparate cu ediţia de la Chişinău, 1815)
demonstrează că mitropolitul Gavriil a avut la îndemână una dintre
ediţiile Liturghiei sf. Antim (de la Târgovişte, de la Râmnic sau de la
Bucureşti).
O dovadă suplimentară o oferă un exemplar al Liturghiei tipărită
de Sfântul Antim, aflat acum în Biblioteca Sfântului Sinod, care provi‑
ne din Biblioteca Facultăţii de Teologie din Chişinău, cu însemnări din
Basarabia. Biblioteca acestei Facultăţi a fost contopită după 1940 cu
cea a Facultăţii de Teologie de la Cernăuţi, aceasta, la rândul ei, a fost
mutată la Râmnicu Vâlcea / Mănăstirea Horezu/, apoi, în 1945 muta‑
o asemenea traducere inedită în limba română a Rugăciunii amvonului, într‑un ma‑

nuscris slavon aflat la Biblioteca de Stat din Moscova.
7. Pr. Lucian Petroaia, Liturghierul, tezaur de cultură şi spiritualitate ortodoxă,
Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2014, 526 p.
8. Paul Mihail şi Zamfira Mihail, Acte în limba română..., p. 3.
9. Zamfira Mihail, Scrierile sfântului Antim în unificarea limbii române literare,
în Şerban Cantacuzino, Antim Ivireanul şi Neofit Cretanul – promotori ai limbii
române în cult, Editura „Cuvântul Vieţii“, Bucureşti, 2013, p. 195-221.
10. Liviu Onu, Terminologia creştină şi istoria limbii române, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 2000.
229
tă la Suceava, unde Facultatea de Teologie a funcţionat până în 1948,

când a fost desfiinţată, şi biblioteca a fost transferată la Bucureşti. Odi‑
seia exemplarului este o mărturie a labirintului pe care l‑au străbătut
cărţile româneşti din aceste provincii pentru a scăpa de sub ocupaţia
străină.
Textul propriu‑zis al Liturghiei, Chişinău, 1815 este textul tradus
şi tipărit întâi de mitropolitul Antim Ivireanul. Prin urmare, credin‑
cioşii din bisericile basarabene ascultau în secolul al XIX‑lea (prin
textul editat în 1815) cuvintele Sfintei Liturghii aceleaşi cu cele care
se pronunţau în Muntenia şi în zonele în care s‑a răspândit Litur-
ghierul lui Antim. Este cea mai impresionantă acţiune de unificare a
limbii vorbite pe baza unui text de maximă audienţă şi de statornică
folosinţă, de‑a lungul deceniilor, până la distrugerea fizică a exem‑
plarelor.
Totuşi mitropolitul Gavriil a trebuit să se conformeze tipicului sla‑
vo/rus şi a adaos, nominalizând în textul de la Proscomidie, sfinţi ruşi
care nu au fost nominalizaţi în liturghierele româneşti11, iar în ectenia
întreită şi alte pomeniri specifice era enumerată întreaga familie a
ţarului12. Aceste diferenţe nu se datoresc unei influenţe a tradiţiei li‑
turgice ruse, transmise ca atare, şi nici unor ipotetice „surse slave de
traducere“ a textului românesc, ci intruziunii instrucţiunilor Sfântului
Sinod de la Sanct Petersburg (după 1812 şi până în 1918) de aliniere
a slujirii în Biserica Ortodoxă de expresie românească dintre Prut şi
Nistru la normele slujirii din Biserica Rusă13. Mitropolitul Gavriil a fost
constrâns să formuleze textul pe care urma să‑l publice după cerinţele
canonice ale Bisericii pravoslavnice ruse, cu completarea textului rân‑
11. Unii dintre aceşti sfinţi, cuvioşi etc. se află nominalizaţi şi în liturghierele
slave care au fost folosite până la sfârşitul sec. al XVII‑lea în bisericile româneşti.
12. Zamfira Mihail, La propagande des autocrates par l’intermédiaire de l’Église
(XVIIIe‑XIXe siècles), în „Mélanges historiques publiés à l’occasion du XIe Congrès de
l’Association Internationale d’études du sud‑est européen“, < Sofia, 31 Août – 4 sep‑
tembre 2015> (coord. Cătălina Vătăşescu), Editura Academiei Române, Bucureşti,
2015, p. 39‑54.
13. Sunt elocvente numeroasele Circulare şi Ucazuri primite de mitropolitul
��
Gavriil, cu obligativitatea de a fi traduse şi multiplicate pentru toate bisericile din
Basarabia. Vezi Paul Mihail şi Zamfira Mihail, Acte în limba română..., p. 2‑25.
230
duielilor slujirii, cât şi a unor ectenii, rugăciuni la parastas sau slujbe

de mulţumire etc. Însă expresia liturgică a Liturghiei mitropolitului
Gavriil este cea antimiană.
O altă carte tipărită de Sfântul Antim, Acatistul către Preasfînta
Născătoare de Dumnezeu, Snagov, 1698, a fost, de asemenea, citită în
Biserica din Basarabia în sec. al XIX‑lea şi de pe ea s‑a slujit acolo.
Însemnările de pe exemplarul care a fost folosit în Basarabia indică
localităţile în care s‑a aflat acest exemplar al Acatistului: de la Mănăs‑
tirea Snagov, de lângă Bucureşti, unde a fost tipărit, a ajuns la un Opriş
Copilul din localitatea Mogoşoaia, care, probabil, l‑a dăruit bisericii din
sat. Toate însemnările cu caractere chirilice din subsolul paginilor au
fost făcute în 7225 [1717] (f. 61r) deoarece scrisul şi cerneala folosită
sunt identice14. Apoi exemplarul Acatistului tipărit în 1698 de Antim
Ivireanul ajunge în răsăritul Moldovei, probabil în timpul diferitelor
războaie de la sfârşitul sec. al XVIII‑lea. El a aparţinut preotului Alec‑
sandru15 din Ciuciulea, ţinutul Iaşi, sat aflat în stânga Prutului şi apoi
urmaşilor. Acum se află, prin donaţie, în Biblioteca Sfântului Sinod.
El este al doilea exemplar semnalat în România. După starea în care
se află (cu multe file lipsă) este de presupus că a fost folosit la slujbe
în biserică, aşa după cum a fost Evanghelia lui Şerban Cantacuzino, pe
care s‑a slujit în tot cursul sec. al XIX‑lea într‑un sat din Basarabia16,
Triodul apărut la Bucureşti în 1747, aflat acum la Biblioteca Centrală
Universitară „Mihai Eminescu“ din Iaşi (cota VI‑9)17 sau Liturghierul
de la Râmnic, 174618.
14. ��
Din
��
păcate, însemnările sunt trunchiate, altele au dispărut, fiind tăiate la o
relegare, prin sec. XVIII.
15. Al cărui portret în ulei, donat de către familie, se păstrează la Muzeul de Artă
din Iaşi. Mulţumim dr. Sorin Iftimi care ne‑a confirmat existenţa sa în inventarul
Muzeului.
16. Vezi Paul Mihail, Evanghelia lui Şerban Cantacuzino şi circulaţia ei în Ţările
Române, în „Biserica Ortodoxă Română“, nr. 11‑12, 1972, p. 1263‑1267.
17. Zamfira Mihail, Cartea românească în mediul sătesc din Basarabia în sec. al
XIX‑lea, în „Tradiţii şi valori culturale la Est de Carpaţi (sec. XVI‑XX)“ (materialele
conferinţei ştiinţifice „Tradiţii şi valori culturale la Est de Carpaţi“, Chişinău, mai
2007), Chişinău, CEP USM, 2007, p. 142.
18. Exemplar în Biblioteca Sfântului Sinod, cu însemnări doveditoare (inedite)
a folosirii sale în Basarabia.
231
Dacă folosirea în Basarabia a Liturghiei şi Acatistului antimiene

se explică prin colportajul cărţii tipărite, în genere, sau a circulaţiei
tipăriturilor odată cu mutarea colecţionarilor, existenţa unei copii ma‑
nuscrise a predicilor lui Antim Ivireanul este o mărturie revelatoare a
autorităţii scrierilor sale în lumea ortodoxă românească, în toate pro‑
vinciile locuite de români.
La cele trei exemplare ale Predicilor lui Antim Ivireanul din Biblio‑
teca Academiei Române (şi un exemplar fragmentar aflat la Craiova)
studiate de G. Ştrempel19, identificarea unui manuscris inedit de la
mănăstirea Dobruşa, din Basarabia, extinde la toţi românii spaţiul
în care a fost cunoscut şi ascultat Cuvântul antimian. Descrierea
��
ma‑
nuscrisului din Basarabia, aflat acum sub tipar la Editura Academiei
Române şi Editura Istros, Brăila, a fost publicată de curând20, aşa în‑
cât, din motive de economie, nu vom reveni asupra aspectelor codi‑
cologice. Manuscrisul a fost identificat pe baza comparaţiei cu ediţia
G. Ştrempel şi s‑a dovedit identic cu ms. rom. 3460 de la Biblioteca
Academiei Române21
Provenienţa manuscrisului Predicilor lui Antim Ivireanul din 1814,
de la Mănăstirea Dobruşa, se bazează pe mărturia venerabilului preot
profesor Constantin Popovici, fost rector al Seminarului Teologic din
Chişinău, care a afirmat că l‑a primit în dar de la un călugăr din această
mănăstire şi pe care, la rândul său, l‑a dăruit la 30 aprilie 1933, la hiro‑
tonirea ca diacon, tânărului Paul Mihail(ovici), fostul său elev. Mănăs‑
tirea Dobruşa din Basarabia a adăpostit un scriptoriu cunoscut de‑a
lungul timpului.
Prototipul manuscrisului din Basarabia am presupus că a fost adus
de mitropolitul Gavriil Bănulescu‑Bodoni de la Bucureşti în Moldova,
19. Antim Ivireanul, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrem‑
pel, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.
20. Zamfira Mihail, Un manuscris al Predicilor lui Antim Ivireanul din sec. al
XIX‑lea, din Basarabia, în „Antimiana II“, Centrul de Studii Medievale şi Premoderne
„Antim Ivireanul“ – Râmnicu‑Vâlcea, Editura „Babel“, Bacău, 2012, p. 525‑529.
21. Paul Mihail şi Zamfira Mihail, Document în replică. Un manuscris din 1814
al predicilor lui Antim Ivireanul, în „Manuscriptum“, 1973, 2, p. 170‑173. Articolul a
fost cenzurat şi nu a putut fi folosit cuvântul Basarabia pentru a indica locul unde a
fost copiat manuscrisul.
232
în perioada în care a fost Exarh în Principate, începând din 1808 şi

pe care l‑a purtat cu el în Basarabia, provincie românească ocupată
fraudulos de Imperiul ţarist în 1812, la numirea sa ca mitropolit al
Chişinăului şi Hotinului.
Particularitatea esenţială a acestui manuscris este menţiunea:
„Blagosloveşte, Părinte, a ceti“, la începutul unei predici care fusese
pronunţată de mitropolitul Antim, ceea ce conferă statut de Cuvânt de
învăţătură care se citeşte la strană, la sfârşitul fiecărei liturghii, acestor
omilii transcrise după o sută de ani de la pronunţarea lor. Transcrierea
s‑a făcut în Basarabia deoarece este pomenit numele Împăratului Ale‑
xandru Pavlovici al Rusiei (f. 280v, r. 8 ), acolo unde în alte manuscrise
apare numele Domnitorului din Ţara Românească. Această menţiune
arată deschiderea largă, pentru lectura cu voce tare, a omiliilor mi‑
tropolitului Antim, pe care slujitorii bisericii basarabene, loiali limbii
române, le‑au folosit pentru luminarea poporului.
Adevărate lecţii de învăţăminte duhovniceşti şi de limbă româ‑
nească ascultate de toţi cei prezenţi la slujbe, au contribuit la pere‑
nitatea limbii române şi au influenţat adecvarea la normele limbii
române a vorbitorilor români din Basarabia, alături de toate cărţile
de cult româneşti tipărite de mitropolitul Gavriil. Manuscrisul este o
dovadă foarte preţioasă pentru audienţa pe care au avut‑o predicile
mitropolitului Antim, iar urmele de folosire a manuscrisului arată că a
fost citit mult de‑a lungul secolului de stăpânire străină. Omiliile Mi-
tropolitului Antim Ivireanul şi‑au desăvîrşit, astfel, menirea lor
învăţătoare.
Expresie a „rezistenţei prin cultură“, folosirea limbii române în Bi‑
serica din Basarabia, în cursul secolului de stăpânire străină, a repre‑
zentat o continuitate de expresie a limbii române folosită în toate pro‑
vinciile locuite de români. Pentru că spiritualitatea românească este
o realitate unitară de‑a lungul secolelor, fără să fie uniformă, făcând
dovada, şi prin aceasta, a unităţii de neam.
233
Prof. univ. dr. Iolanda Ţighiliu,

Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice,
Universitatea „Ovidius“, Constanţa
SFÂNTUL ANTIM IVIREANUL

– CĂRTURARUL *
Abstract: The Saint Antim Ivireanu was, in the age, one of the most elevated spi-
rits. God endowed him with many brilliant talents: polyglot, printer, sculptor, engraver.
Great book lover, Antim pleaded for raise the cultural level of the people.
Keywords: Saint Antim Ivireanu, book lover, printer, polyglot, culture.
Secolul al XVII‑lea se definește prin nevoia, plăcerea, chiar bucu‑

ria de a nara, de a povesti nu numai prin imagine, ca în veacul anterior,
ci în mod cu totul special, mai ales prin cuvânt. Deplasarea interesului
dinspre planul imaginii înspre cel al cuvântului scris este decisivă, iar
amploarea fenomenului, ca și consecințele lui sunt remarcabile.
Cartea va fi pusă, prin voința celor două principale instituții –
Domnia și Biserica – să slujească ideea fundamentală a originii latine,
a unității de limbă și credință a poporului român și va determina, în
urma unui lung și complex proces, biruința limbii române în cult și în
cultură.
* Cele mai multe idei prezentate în această comunicare se pot regăsi în prin‑
cipalele mele cărți și studii precum: Societate şi mentalitate în Ţara Românească şi
Moldova în secolele XV‑XVII, Bucureşti, Editura Paideia, 1997, 381 p.; Constantin
vodă Brâncoveanu împlinirea unui destin baroc, în „Sfântul Constantin Brâncovea‑
nu ocrotitorul Episcopiei Slatinei și Romanaților. Domnia“, vol. II, Craiova, 2014, p.
320‑370; Între Diavol şi Bunul Dumnezeu. Cler şi cultură în Principatele Dunărene
(1600‑1774), Bucureşti, Editura Paideia, 2002, 300 p.; Chipurile Brâncoveanului:
preliminarii pentru un portret, în „Moștenirea Brâncovenească“, Centrul Cultural
Palatele Brâncovenești, p. 146‑151.
234
Dacă secolul al XVI‑lea ar putea avea ca efigie‑simbol pictura mu‑

rală exterioară, pentru veacul al XVII‑lea cartea va fi imaginea cea mai
elocventă, iar dacă ar fi să conturăm o tipologie umană am considera
că pentru secolele XV‑XVI oșteanul și călugărul ar fi exponenții princi‑
pali, așa cum pentru veacurile XVII‑XVIII protagoniști vor fi cărturarul
și diplomatul.
Exista în veacul al XVII‑lea o nouă mentalitate mult mai permea‑
bilă, mai deschisă spre cunoaștere și instruire. Exista în seicento ro‑
mânesc un apetit deosebit spre cultură, o adevărată foame spirituală,
după cum caracteriza Matei Basarab starea epocii sale: „În întreaga
mea țară e o foame și sete, nu însă de pâine și apă, ci după Proroc, de
vădită hrană și adăpare sufletească“.
Spre deosebire de secolul precedent, în care cartea bisericeas‑
că a deținut monopolul tiparului, în sec. XVII se constată o creștere
substanțială a ponderii cărții cu pronunțat conținut laic. Are loc o des‑
chidere în sfera schimbului de idei, în lărgirea cercului celor interesați
de carte, clerici și mireni, și se întrevede deja impactul extraordinar pe
care aceasta îl va avea asupra modului de gândire al oamenilor.
Cartea, tipărită în limba poporului, avea să impună definitiv limba
română în Biserică, punându‑se astfel capăt monopolului pe care sla‑
vona l‑a deținut vreme de trei‑patru sute de ani.
Se remarcă, de asemenea, ascendentul activității tipografice din
Țara Românească – unde s‑au tipărit aproape trei sferturi din producția
de carte românească în centre ca București, Mănăstirea Snagov, Câm‑
pulung, Mănăstirea Dealu, Târgoviște, Buzău sau Râmnic – asupra
activității similare din Moldova sau Transilvania.
Activitatea tipografică a diversificat și genul de carte oferit ci‑
titorului, de la cartea sfântă, la cea istorică, filosofică, astrologică și
sapiențială.
Rolul cărții era acela de a oferi reperele esențiale pentru înțelegerea
trecutului și premisele pentru deslușirea vremurilor ce aveau să vină
sau, cum se exprima cronicarul: „Prin cele trecute vremi să pricepem
cele viitoare“.
În viziunea umanistă a epocii se detașază o nouă concepție asupra
omului, care pune accentul pe importanța cunoașterii în structurarea
personalității, căci: „Ce lucru mai slăvit și mai lăudat în lume iaste de‑
235
cât din neștiut a face știut?“– se întrebau frații Radu și Șerban Grecea‑
nu (în Mărgăritarele lui Hriostomos). Era o întrebare fundamentală,
la care întreaga pleiadă de cărturari români din secolele XVII‑XVIII va
încerca să găsească un răspuns.
De asemenea, nouă este ideea despre meritocrație, care, opunân‑
du‑se aristocrației, vine să sublinieze meritele personale ale individu‑
lui care accede pe trepte superioare nu datorită nașterii, ci strădanii‑
lor proprii.
În central strădaniei de înălțare spirituală se află cartea care tre‑
buia ținută la mare cinste. Datorită valorii ei crescute, cartea se înscrie
printre cele mai de seamă bunuri mobile. Unele cărți rămâneau dece‑
nii de‑a rândul în cadrul aceleiași familii sau a aceleiași colectivități.
Cartea putea fi lăsată moștenire, dăruită, robită sau răscumpărată sau
putea fi pusă zălog.
Aceeași valoare ridicată făcea ca dania de carte să fie un gest pe
care numai cei foarte bogați și‑l puteau permite. Astfel, Constantin
Brâncoveanu dăruieşte cărți Mănăstirii Sâmbăta de Sus, bisericii din
Șcheii Brașovului, precum și ctitoriei sale, Mănăstirea Hurezi (unde dă
o Biblie din 1688).
Un alt aspect care trebuie relevat este pătrunderea mai largă a
cărții la diferite niveluri ale societății.
După copiști, dintre care mulți purtau haina monahală, care își
continuă truda asupra manuscriselor, o nouă categorie de cărturari
este chemată acum să dea măsura întregii capacități intelectuale – tra-
ducătorii.
Strădania lor de a tălmăci cărți străine care să ofere cititorilor ro‑
mâni informații și cunoștințe noi din varii domenii și orizonturi cultu‑
rale, ca și utilizarea pe scară tot mai largă a tiparului deschideau cărții
noi posibilități de pătrundere în diferite pături ale societății.
La rândul lor, cititorii, fie că erau boieri, negustori, târgoveți sau
fețe bisericești, veneau în întâmpinarea cărții, percepută acum ca o
cale spre o mai bună cunoaștere și deschidere spre înțelepciune și uni‑
versalitate.
Traducătorii care se străduiesc acum asupra slovelor au conștiința
dificultății muncii lor și încearcă să o împărtășească și altora. Mărtu‑
risesc că s‑au ostenit și zi și noapte pentru ca cine va citi să înțeleagă.
236
Dacă au făcut greșeli să fie iertați că „n‑a scris mână îngerească, ci

omenească și mult greșitoare“.
De nicăieri nu răzbate ideea că ar fi fost puși să facă un lucru ne‑
dorit și peste puterea lor. Până la noi a ajuns doar mărturia trudei
lor de a face un lucru bun, de calitate, pentru care adesea a trebuit
să se depășească dificultăți lexicale deosebite, și satisfacția, pe care o
împărtășesc cititorului, pentru munca depusă și fapta împlinită.
Printre cei care s‑au străduit îndelung asupra cuvintelor, trudin‑
du‑se să le toarne în noi tipare, se numără oameni ai acestor meleaguri
școliți în Polonia, Italia, sau Constantinopol, ori veniți de aiurea, să‑l
amintim, în mod special, pe neostoitul Antim Ivireanul, care se va iden‑
tifica până la contopire cu românii ce l‑au primit în rândul lor și care‑l
vor propulsa până în scaunul mitropolitan, deși Antim însuși credea că
„nefiind din aceste locuri, nu se cade să fiu mitropolitul țării“.
Meșteșugul tiparului trebuia perpetuat. Mitropolitul Antim Ivirea‑
nul a fost, prin vocație, un iscusit tipograf. În capitolul al XVII‑lea din
Așezământul Mănăstirii Antim, din 24 aprilie 1713, ctitorul consem‑
nează: „Las cu blestem și aceasta: să aibă datorie tipograful să învețe
meșteșugul tipografiei unul de la altul, pentru ca să nu piară acest
meșteșug din țară, nici să se părăsească lucru cărților pentru folosul
Țării și ajutorul casei.“
Cel de al XVII‑lea veac a adus în mediul ambiental al intelectualului
un nou element ce va căpăta o tot mai mare importanță educațională
și formativă – biblioteca, fie ea mănăstirească cu începuturi notabile
în perioada anterioară, boierească sau domnească, ce se formau acum
pentru întâia oară.
Udriște Năsturel, stolnicul Constantin Cantacuzino și Constantin
Brâncoveanu sunt posesorii unor importante biblioteci. Biblioteca de
la Mănăstirea Hurezi întemeiată de Constantin Brâncoveanu exista din
1702. În 1708, arhimandritul Ioan va zugrăvi la intrarea în bibliotecă o
frumoasă inscripție în limba greacă: „Bibliotecă de hrană dorită sufle‑
tului, această casă a cărților îmbie preaînțeleapta îmbelșugare“.
Mănăstirea „Tuturor Sfinților“ din București, ctitorită de mitro‑
politul Antim Ivireanul, este posesoarea unei însemnate biblioteci. În
Așezământul Mănăstirii (24 aprilie 1713), capitolul XVIII este dedicat
bibliotecii, reglementându‑se dreptul de împrumut: „Câte cărți au lă‑
237
sat în Vivlioteca noastră, atâtea grecești cât și românești după cum

scriu în catastihul besericii, las cu blestem să nu îndrăznească să ia
cineva vreuna să o înstrăineze, iar de va trebui cuiva vreuna [...] fără
răvaș iscălit de cele ce o cere cu făgăduiala cum că o va trimite înapoi
și cu vreme hotărâtă, să se dea. Și să poarte grijă să o ceară.“
Exista, așadar, un inventar și formalități precise ce trebuiau înde‑
plinite pentru împrumut, ca și un termen pentru restituire. Biblioteca
publică de împrumut de la Mănăstirea „Tuturor Sfinților“ este prima
de acest fel din Țara Românească.
Necesitatea de a avea persoane instruite, folosite la Curtea dom‑
nească sau în diferite slujbe ale administrației de stat, necesitatea de
a avea preoți mai bine pregătiți, care să ridice nivelul de educație și
cultură al oamenilor în mijlocul cărora trăiau și‑i păstoreau, precum și
nevoia neguțătorilor și meșteșugarilor de a‑și rezolva singuri întrea‑
ga corespondență legată de afacerile pe care le derulau, ca și dorința
tuturor de a‑și vedea fiii și mai școliți decât fuseseră ei înșiși, au de‑
terminat înființarea de noi școli domnești, dar puse sub oblăduirea
mitropolitului Țării Românești.
Gândul de a organiza un învățământ gratuit pentru copiii nevoiași
a fost pus în practică de Antim Ivireanul încă din timpul când era epi‑
scop de Râmnic. În 1705, Antim „pohtind să ție școală de învățătură
pentru pomană“ (gratuită) l‑a adus la Râmnic, de la școala din Câmpu‑
lung, pe Ivan Făgărășanul, pentru că era un „dascăl foarte bun“.
O a doua școală, „de pomană“ este înființată tot de Antim, la Câm‑
pulung în 1708. După investirea sa ca mitropolit, „poftind iar sfinția
sa, mai mult cu îndemnarea orășenilor Câmpulungului s‑au dus iar
dumnealui dascălul Ivan, aici în orașul Câmpulungului, în școala dom‑
nească (cea înființată de Antonie vodă) să învețe de pomană copiii,
iar cu purtarea de grijă și cheltuiala părintelui kir Antim mitropolitul
Ungrovlahiei“.
De asemenea, în Așezământul Mănăstirii „Tuturor Sfinților“, pe
care Antim a ctitorit‑o, la capitolul VI sunt prevăzute dispoziții pen‑
tru organizarea învățământului în cadrul mănăstirii. Un preot de mir
avea să se ocupe de instruirea, pe lângă mănăstire, a trei copii săraci,
cu vârsta între 10‑15 ani, timp de patru ani. Ei erau bursieri ai mă‑
năstirii și învățau slavonește și românește. Școala de la Mănăstirea
238
„Tuturor Sfinților“ (azi Mănăstirea Antim) s‑a bucurat de o faimă de‑

osebită.
Marea pasiune a lui Antim a fost însă tiparul. Cât a fost egumen la
Mănăstirea Snagov (1694‑1705) va crea o adevărată şcoală de tipo‑
grafi pe care i‑a inițiat în tainele acestei meserii. Va petrece cea mai
mare parte a timpului aplecat asupra slovelor tiparniței imprimând 15
cărți. În 1701, activitatea tipografică va înceta la Snagov și va fi reluată
la București.
Tot în 1701, la rugămntea fostului patriarh al Antiohiei, Atana-
sie III Dabbas adresată lui Constantin Brâncoveanu, Antim publică Li-
turghierul greco‑arab, prima carte imprimată cu caractere arabe. An‑
tim, talentatul tipograf confecționase singur întregul utilaj tipografic,
turnând el însuşi literele arabe.
În 1702, la rugămintea lui Atanasie III Dabbas este tipărit Ceaslo-
vul greco‑arab, iar la plecarea acestuia din Țara Românească tiparnița
arabă, lucrată aici, îi este dăruită de către Constantin Brâncoveanu. Ea
va funcționa mulți ani la Alep.
La 16 martie 1705, vrednicul Antim este ales în scaunul episcopal
al Râmnicului. Bun gospodar și om de carte, înființează prima tipogra‑
fie în acest oraș, cu o parte din utilajul tiparniței românești și grecești
pe care l‑a folosit la Snagov, pe care îl socotea rodul muncii lui și de
care nu se putea despărți. Peste tot unde a fost numit să păstorească,
Antim lua cu el și tiparnița.
În cei 3 ani cât a stat la Râmnic (1705‑1708) l‑a avut alături şi pe
iscusitul său ucenic, Mihai Ștefan (Iștvanovici).
În 1708, ajunge mitropolit al Țării Românești.
Ca mitropolit, cărturar, artist de talent și împătimit tipograf, prin
cele 64 de cărți pe care le‑a imprimat, Antim a slujit cu devotement
credința ortodoxă. El a știut să apere cu fermitate interesele Bisericii
românești, a revărsat cu bucurie darurile sale culturale asupra altor
Biserici surori, trimițând primele tiparnițe la Tbilisi (în țara natală)
sau la Alep, și mai cu seamă, s‑a identificat cu întreaga sa ființă, cu
neamul care l‑a primit în mijlocul său și care l‑a cinstit cu cel mai înalt
rang în Biserică, cel de mitropolit al Țării Românești.
239
Prof. univ. dr. Olimpia Mitric,

Facultatea de Istorie şi Geografie,
Universitatea „Ştefan cel Mare“ din Suceava
Fondul de carte veche

de pe lângă Arhiepiscopia Dunării de Jos
din Galaţi
Abstract: This study highlights research from the 1980s of the last century, a
documentary of the great antique book owners from Moldavia, whose funds were
not yet known. Then the old Romanian books and the manuscripts in Romanian were
collected and stored in Eparchial Deposits / Centralized Old Book Funds at the level
of counties, through the concerted efforts of the Metropolitan Church of Moldavia
and Suceava of the time, of the Dioceses, Councils and County Offices for the National
Cultural Patrimony. Thus, they have laid the foundations of new bibliophile funds,
organized under appropriate conditions. Thousands of copies of old books have been
saved, getting the possibility of introducing them into the scientific circuit!
Also, in Galaţi, a new important documentary fund appeared, besides the existing
and known ones, from the property of some representative cultural institutions:
“V. A. Urechia” Library and the History Museum in Galati. Until we have made a catalog
of collections that make up this Fund, we present some general considerations, as a
tribute to Saint Metropolitan Martyr Anthimos the Ivirite and to all church printers
who have transformed the book into a work of art.
As far as the old Romanian book is concerned, in 1980 the Diocesan Center Fund
of the Lower Danube (now protected by the Museum of History, Culture and Christian
Spirituality from the Lower Danube and much enriched!) numbered about 228 titles in
957 copies, many of them representing real monuments of printing art, coming from
almost all the printing centers in the Romanian historical provinces, as well as from
abroad: Blaj, Brasov, Bucharest, Buda, Buzau, Chisinau, Dubasari, Iasi, Caldarusani
Monastery, Neamt Monastery, Movilău, Ramnic, St. Petersburg, Sibiu, Snagov, Vienna.
The oldest book is the Homily of the Metropolitan Varlaam, the Romanian Book of
Teachings (Iaşi, 1643).
Other copies are also described here.
Keywords: printing, print, old book, research, patrimony.
240
Consideraţii generale
În ultimii ani ’80 ai secolului trecut, am efectuat o documentare
la marii deţinători de carte veche din Moldova, ale căror fonduri nu
erau încă cunoscute. Mă interesau în primul rând cartea românească
veche şi manuscrisele în limba română, din nou constituitele Depozite
eparhiale/Fonduri centralizate de carte veche la nivelul judeţelor, prin
eforturile conjugate ale Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, Episcopiilor,
Protopopiatelor şi Oficiilor Judeţene pentru Patrimoniul Cultural Naţi‑
onal. După cum se ştie, ele concentrează, sub formă de custodie, cărţile
vechi de la parohiile în care nu existau condiţii corespunzătoare de se‑
curitate şi conservare. În felul acesta, s‑au pus bazele unor noi Fonduri
bibliofile, organizate în condiţii corespunzătoare şi salvate de la uitare
prin posibilitatea introducerii lor în circuitul ştiinţific. Astfel, a apărut
şi în Galaţi un nou Fond documentar important, pe lângă cele existente
şi cunoscute, din proprietatea unor instituţii de cultură reprezentati‑
ve: Biblioteca „V. A. Urechia“1 şi Muzeul de Istorie din Galaţi2. Până la
realizarea unui Catalog al colecţiilor ce compun acest Fond, consider
că sunt binevenite câteva consideraţii generale, cu atât mai mult cu
cât acest număr al periodicului eparhial este închinat Sfântului Mitro‑
polit Martir Antim Ivireanul şi tuturor tipografilor bisericeşti, care au
transformat cartea în operă de artă.
În ceea ce priveşte cartea românească veche (până la anul 1830,
inclusiv), Fondul numără aproximativ 228 titluri în 957 de exempla‑
re3, multe dintre ele reprezentând adevărate monumente de artă tipo‑
grafică. Cu deosebire asupra lor ne vom îndrepta atenţia. Cartea tipări‑
tă, prevalentă de literatură liturgică şi omiletică, provine din aproape
toate centrele tipografice din provinciile istorice româneşti, precum
1. G. Hâncu, Cartea românească veche în Biblioteca „V. A. Urechia“, Galați, 1965.

2. Dan Râpă‑Buicliu, Catalogul colecțiilor de carte veche. Manuscrise. Publicații și
Cartografie din Muzeul de Istorie Galați, Galați, 2012.
3. Adăugăm acestor cifre un număr de 30 de cărți incomplete, a căror identi‑
ficare urmează a fi definitivată cu ajutorul instrumentelor bibliografice cunoscute:
Ioan Bianu, Nerva Hodoș, Dan Simonescu, Bibliografia româneascăveche, vol. I‑IV,
București, 1903‑1944; Daniela Poenaru, Contribuții la Bibliografia românească ve-
che, Târgoviște, 1973; Dan Râpă‑Buicliu, Bibliografia românească veche. Additamen-
ta I (1536‑1830), Galați, 2000.
241
şi din afara graniţelor: Blaj, Braşov, Bucureşti, Buda, Buzău, Chişinău,

Dubăsari, Iaşi, Mănăstirea Căldăruşani, Mănăstirea Neamţ, Movilău,
Râmnic, Sankt‑Petersburg, Sibiu, Snagov, Viena. Cea mai veche carte
este Cazania Mitropolitului Varlaam /Cartea românească de învăţătu-
ră (Iaşi, 1643), prima carte tipărită în cea dintâi tiparniţă din Moldova
şi totodată cea mai citită şi răspândită carte religioasă (în special în
Transilvania, unde a fost şi cea mai preţuită), dar şi cea mai scumpă
tipăritură din Țara Moldovei4. Din noua tipografie domnească de la
Snagov, înfiinţată de către Antim Ivireanul, egumenul mănăstirii, se
păstrează două cărţi imprimate în 1697, anul de vârf al activităţii sale:
Antologhionul (în limba greacă), o carte impozantă prin conţinutul său
(şi destul de rară) şi Evanghelia, cu gravuri realizate de însuşi Antim
şi ucenicii săi: Mihai Iştvanovici şi Gheorghe Radovici. Din tipografia
Mitropoliei din Bucureşti se remarcă două exemplare din Evanghelia
(1682), tradusă de stolnicul Iordache Cantacuzino, tipărită de Chiriac
tipograful şi împodobită de ieromonahul Damaschin Gherbest în deja
împământenitul stil baroc. Din secolul al XVIII‑lea, din timpul tiparului
epocii fanariote (99 de titluri în 363 de exemplare), o frecvenţă mai
mare au avut cărţile liturgice apărute în cele mai importante oficine
– adevărate centre de propagare a meşteşugului tiparului – din Țara
Românească (Bucureşti şi Râmnic) şi Moldova (Iaşi): Antologhion, Bu‑
cureşti, 1777 (10 exemplare), Antologhion, Râmnic, 1786 (11 exempla‑
re), Evanghelie, Bucureşti, 1742 (11 exemplare), Evanghelie, Iaşi, 1762
(14 exemplare), Evanghelie, Râmnic, 1794 (10 exemplare), Octoih, Bu‑
cureşti, 1774 (14 exemplare), Octoih, Bucureşti, 1792 (11 exemplare),
Octoih, Râmnic, 1776 (10 exemplare), Penticostar, Iaşi, 1753 (11 exem‑
plare), Triod, Bucureşti, 1798 (25 exemplare), Triod, Râmnic, 1782 (11
exemplare).
Activitatea în cadrul tipografiilor a devenit mai complexă, tipo‑
grafii cu pregătire teologică sunt, în dese cazuri, şi gravori, corectori,
prefaţatori sau editori. De asemenea, fenomenul circulaţiei tipogra‑
filor în centre diferite ia amploare, ei contribuind la păstrarea unui
climat cultural unitar, ducând mai departe tradiţia gravurii în lemn
4. Elena Chiaburu, Carte și tipar în Țara Moldovei, ed. a doua revăzută și adăugi‑
tă, Iași, 2010, p. 129.
242
şi îmbogăţind‑o cu alte elemente tematice potrivit noilor influenţe

iluministe. Tipografii care semnează titlurile imprimate în tipografia
nouă a Mitropoliei din Bucureşti sunt: preotul Stoica (ucenic al lui
Antim Ivireanul) şi Radu Iacovici (fraţi); preotul Constantin Atanasi‑
evici, tipograf experimentat şi gravor, ce vine de la Râmnic şi tipăreş‑
te singur sau în colaborare cu ieromonahul Climent, cu nepoţii săi,
Dimitrie şi Constantin Mihailovici; Dimitrie Petrovici Bucureşteanul;
Gheorghe Dimitrievici, fiul lui Dimitrie Mihailovici. Nici tipografiile
n‑au fost scutite de vicisitudinile istoriei, unele cărţi tipărindu‑se
în etape, cum a fost cazul Octoihului (ed. 1792), în anii Războiului
Ruso‑Austro‑Turc (1787‑1792), când tipografia din Bucureşti şi‑a
încetat lucrul, tocmai în momentul tipăririi cărţii; imprimarea fiind
reluată şi isprăvită (de tipograful Stanciu Tomovici) la sfârşitul osti‑
lităţilor5. În tipografia episcopală de la Râmnic, în timpul episcopilor
Chesarie, Filaret şi Nectarie, sunt activi tipografii şi gravorii din cele‑
bra familie Atanasievici, unii dintre ei prezenţi şi la Bucureşti. Cărţile
de la Iaşi se înscriu în programul editorial din timpul Mitropolitului
Iacob I Putneanul, la imprimarea lor contribuind Ioan Simionovici,
ardeleanul, Cosma vlahul(viitorul mitropolit al Țării Româneşti), Da‑
maschin diaconul, Grigore Stan Braşoveanul, Sandul Bucureşteanul,
Tudurachi şi Ilie, tipografi. Între rarităţi, menţionăm o Foaie volantă
imprimată la Sibiu, cu înştiinţările împăratului, date şi expediate de
guvernul Ardealului6, precum şi exemplarele din Ceaslov (1794) şi
Psaltire (1796), imprimate în tipografia cu activitate efemeră de la
Dubăsari (1794‑1796) şi Movilău (1796‑1800) a preotului Mihail
Strilbiţchi, tipograf şi gravor iscusit (îi datorăm noi orientări în arta
grafică românească), editor şi legător de cărţi. Numărul cel mai mare
de cărţi datează din primele decenii ale secolului al XIX‑lea (125 de
titluri în 589 de exemplare). Dintre titlurile cu circulaţie mai largă,
menţionăm: Antologhion. Iaşi, 1806 (26 exemplare), Antologhion,
Neamţ, 1825 (24 exemplare), Evanghelie, Buda, 1812 (18 exempla‑
5. Daniela Luminița Lupu, Tiparul și cartea în Țara Românească între anii 1716
și 1821, indice general de Alexandrina Ioniță, Iași, 2009, p. 313.
6. [Protocolul ordinelor împăratului Iosif II din anii 1788‑1789, privind biserica
și preoții], Sibiu, 1789 (Daniela Poenaru, op. cit., p. 83, nr. 86).
243
re), Liturghii, Iaşi, 1818 (10 exemplare), Minei, Buda, 1804‑1805 (125
exemplare), Molitvenic, Braşov, 1811 (10 exemplare), Octoih, Buda,
1811 (28 exemplare), Penticostar, Bucureşti, 1800, (23 exemplare),
Tipicon. Iaşi, 1816 (21 exemplare), Triod, Buda, 1816 (12 exempla‑
re), Vieţile Sfinţilor, Neamţ, 1807‑1815 (33 exemplare). În fruntea
impresionantei echipe tipografice de la Neamţ s‑a aflat, în perioada
1807‑1832, tipograful, gravorul, corectorul, traducătorul şi prefaţa‑
torul Gherontie. Între celelalte nume de tipografi, îi amintim pe: iero‑
monahul Stratonic, Mihail Dionisie anagnost, Ignatie monahul, Con‑
stantin, Agafton, Silvestru, monahul Isaiia, Nichita. Se poate admira,
în câteva exemplare, şi Evanghelia (din 1821), o realizare tipografică
de excepţie a nemţenilor (ca dimensiuni, calitatea hârtiei şi a cerne‑
lurilor, şi mai ales ca ornamentică şi ilustraţie), cea mai frumoasă car-
te din istoria tiparului românesc, imprimată şi ea în etape, în condiţiile
grele ale Eteriei, când activitatea tipografiei a fost suspendată, iar ma‑
terialul tipografic şi colile tipărite au fost îngropate pentru o vreme7.
La Iaşi, în tipografia reînfiinţată de Mitropolitul Veniamin Costachi, au
lucrat şi unii dintre tipografii de la Neamţ, în frunte cu Gherontie, co‑
laboratorul său apropiat. Din tipografia Universităţii din Buda provin
cărţile voluminoase îmbodobite cu gravuri realizate în metal, tipărite
în tiraje separate şi pentru românii din Țara Românească şi Moldova:
Mineele (1804‑1805), care reprezintă reeditarea ediţiilor râmnicene
(din perioada episcopilor Chesarie şi Filaret) de către medicul Ioan
Molnar‑Piuariu; Octoihul (1811), cu gravura Sf. Ioan Damaschin, des
remarcată de istoricii de artă8, se tipăreşte şi prin contribuţia episco‑
pului Iosif Sevastis al Argeşului, ca expresie a colaborării tipografice
Buda‑Râmnic; Triodul (1816) ale cărui ilustraţii amintesc de ediţiile
râmnicene din secolul al XVIII‑lea.
Între periodicele prezente, amintim primul număr din „Revista ro-
mână“, publicaţia lunară „pentru ştiinţe, litere şi arte“, apărută la Bu‑
cureşti, în aprilie 1861, sub conducerea lui Alexandru Odobescu. Deşi
7. Pentru întreaga bibliografie și alte amănunte, vezi Elena Chiaburu, op. cit.,
p. 48.
8. Anca Elisabeta Tatay, Din istoria și arta cărții românești vechi: Gravura de la
Buda (1780-1830), Cluj-Napoca, 2011, p. 94.
244
a avut o viaţă scurtă (până în noiembrie 1863) „a reuşit să se impună

drept cea mai importantă publicaţie ştiinţifică şi literară a vremii“9.
Mai semnalăm valoarea documentară a însemnărilor prezente pe
filele cărţilor, ca de obicei deosebit de relevante pentru istoria locală.
Dintre numele mai cunoscute, îl menţionăm pe boierul Costachi Cona-
che, care înzestrează cu cărţi câteva biserici, între care şi ctitoria sa din
satul Țigăneşti. Ca o particularitate, aici am întâlnit cele mai multe în‑
semnări referitoare la prezenţa legătorilor de cărţi, unii dintre ei am‑
bulanţi; proveniţi din rândul călugărilor, dascălilor, preoţilor sau meş‑
terilor legători, care‑şi practicau meseria în ateliere, erau foarte căutaţi
pentru buna întreţinere a cărţilor. Manuscrisele în limba română au
fost scrise în secolele al XVIII‑lea şi al XIX‑lea de preoţi, dascăli, copişti
specializaţi, cu scopul de a suplini lipsa de cărţi din biserici (în special
din rândul colecţiilor de cântări specifice) sau pentru nevoi personale.
Altele ţin mai mult de zestrea arhivistică a lăcaşelor respective, cum
sunt pomelnicele (cu sigilii), condicile mitricale sau de milă.
Încheind, sperăm ca aceste câteva consideraţii (impuse de spa‑
ţiul restrâns), rod al primelor investigaţii, să constituie şi un imbold
pentru continuarea valorificării ştiinţifice a patrimoniului bibliofil din
acest Fond valoros. Explorarea însemnărilor marginale, a altor surse
istorice din arhive permite o abordare interpretativă multiplă, de la
reliefarea particularităţilor de circulaţie la variate aspecte legate de
mentalităţi. Totodată s‑ar face un pas înainte spre realizarea mult aş‑
teptatului Repertoriu bibliografic naţional retrospectiv.
9. „Revista română“, articol semnat de G<abriela> D<răgoi>, în Dicționarul lite-

raturii române de la origini până la 1900, București, 1979, p. 734-735.
245
Pr. lect. univ. dr. Lucian Petroaia,

VECHI CĂRŢI BISERICEŞTI,

NE(MAI)CUNOSCUTE ASTĂZI
Moto: „Habent sua fata libelli“.
Abstract: Old church/religious book, printed or handwritten, is a separate chapter

in the mobile sacred heritage. Churches with history, monasteries, diocesan centers,
museum collections, restoration centers holding such valuable pieces, display them
in temporary or permanent exhibitions, at high‑class cultural events or by publishing
catalogues of great interest to specialists and not only.
However, in our century, excessively pragmatic and secularized, very often even rare
copies, both searched and researched, are forgotten or aren’t enough highlighted.
This observation (in fact, realistic) generated the motivation‑message of this
study: some of the old “leading“ books with an ecclesiastical content, less and less
used today, both in the common worship, and in the particular one, too, haven’t to be
allowed “to die“, as happened to some of “their older sisters“! This danger is imminent
for some books, still used in the public or particular liturgical worship: Homiliary,
Lavsaicon, Limonariu, Everghetinos, Paterikon, Matericul, Little store etc.
It is true that, during the last years, some of these books were reedited and
reprinted. Others that were widely used in the eighteenth and nineteenth centuries
haven’t been printed again. Thus, a lot of religious books, expression of the liturgical
and spiritual life of the age mentioned above, disappeared; all the books that it will
be speaking below, once “living“ and present in universal liturgical worship or in the
Christian piety use, today they “died“! They are still only in collections, deposits, funds
of “old“ books and some of them are very few or even unique.
The present study is also a warning so that all the books listed above, having in
view this argument (and others, being under the same “threat“) do not to add to those
below; do not get headlines and contents about which nobody knows anything! The
present pleading and urging should give us reasons to believe in the fast “destiny“ of
the church book, which should overcome the centuries by its sacred message, by its
printing beauty and by the love with which Christians give it life. Hence, the Latin
Motto, which opens the study.
246
Further presentation of those few copies of church old books forgotten and
abandoned has in view three criteria: 1.a few “biographical data“ of the printing: 2. its
content; 3. other features of the studied copy/specimen.
Keywords: printing, prints, old book, sacred heritage, value, rediscovery.
I. Argument
Cartea bisericească veche alcătuieşte un corpus distinct în patri‑
moniul sacru creştin. Bisericile cu istorie, mănăstirile, Centrele eparhi‑
ale, colecţiile muzeale, centrele de restaurare care deţin astfel de piese
livreşti le păstrează cu scumpătate, ca pe nişte tezaure, le etalează în
expoziţii temporare sau permanente, în cadrul unor evenimente cul‑
turale de ţinută sau le pun în valoare prin editarea unor cataloage, de
interes pentru specialişti şi nu numai. Cu toate acestea, în evul nostru
excesiv de pragmatic şi atât de secularizat, de multe ori chiar şi exem‑
plarele rare – mai căutate, spre cercetare – sunt, din nefericire, date
uitării sau nepuse în valoare suficient.
Această observaţie a generat motivaţia‑mesaj a studiului de faţă:
unele dintre cărţile bisericeşti cu un conţinut liturgic, duhovnicesc,
moral, canonic etc. sunt folosite astăzi tot mai rar atât în cultul obştesc
sau în cel particular, după caz. Unele nu mai sunt deloc folosite!
Acestea însă nu trebuie lăsate „să moară“, aşa cum s‑a întâmplat cu
unele dintre „surorile lor mai mari“! Primejdia este iminentă pentru
unele. Să dăm câteva exemple: la câte biserici parohiale sau în care
mănăstiri se mai citeşte astăzi din Cazanie? Câţi dintre bunii noştri
creştini mai iau cuvânt de folos din Lavsaicon, din Limonariu, din Ever-
ghetinos, din Pandoc sau chiar din Pateric şi Materic? Câţi creştini mai
folosesc astăzi, în rugăciunea lor particulară, Mica prăvilioară sau
chiar Ceaslovul ori Psaltirea? Acelaşi răspuns la toate aceste întrebări:
puţini, tot mai puţini!
E adevărat că, în ultimii ani, unele dintre cărţile enumerate au fost
reeditate şi retipărite1. Altele nu au mai văzut însă lumina tiparului,
1. Amintim aici, de exemplu, de:

a) Lavsaiconul lui Paladie, tipărit sub titlul Istoria lausiacă. Scurte biografii
de pustnici, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1993;
247
deşi s‑ar fi putut găsi destule argumente (duhovniceşti, teologice, cul‑

turale ş.a.) pentru a se redescoperi ediţiile vechi şi rare şi pentru a se
propune reimprimarea unora.
Într-adevăr, multe titluri de carte bisericească – expresie a vieţii
liturgice şi duhovniceşti dinamice în epoca amintită (în special Oc‑
tocento‑Novecento) au dispărut! Toate cărţile despre care se va face
vorbire mai jos, cândva „vii“ şi prezente în cultul liturgic obştesc sau
în uzul particular al evlaviei creştine, „au murit“! Prea puţine se mai
află doar în colecţii, depozite, fonduri de carte „veche“, unele în număr
extrem de redus sau chiar unicate.
Studiul de faţă este şi un semnal de alarmă pentru ca toate cărţi‑
le enumerate mai sus, în acest argument (şi altele, aflate sub aceeaşi
„ameninţare“) să nu se adauge celor despre care se face vorbire mai
jos; să nu ajungă titluri şi conţinuturi despre care să nu se mai ştie ni‑
mic! Pledoaria şi îndemnul de faţă trebuie să ne dea motive să credem
în „destinul“ fericit al cărţii bisericeşti, care ar trebui să biruiască se‑
colele prin mesajul ei sacru, prin frumuseţea tipografică şi prin iubirea
cu care creştinii îi dau viaţă şi primesc nădejdi de viaţă din cuvântul
de pe filele ei.
b) Limonariul lui Ioan Moshu, tipărit sub titlul Limonariu sau Livada duhov-
nicească, Editura Episcopiei de Alba Iulia, 1991;
c) Everghetinos, atribuit monahului Pavel din Bizanţ, republicat cu supra‑ti‑
tlul Binefăcătoarea, de Mănăstirea Prilog la Editura „Pelerinul român“, în 1997, după
ediţia postumă a Sfântului Paisie Velicikovski (Neamţ, 1797) şi cea a ierodiaconului
Calinic de la Slatina (1847);
d) Patericul egiptean, apărut cu subtitlul „…ce cuprinde în sine cuvinte folo-
sitoare ale sfinţilor bătrâni“, la Editura Episcopiei de Alba Iulia, în anii 1990, 1993,
1997, 2003, 2007; apărut şi la Editura Polirom, Iaşi, în 2007, şi la Editura Învierea,
Timişoara, în 2009 şi la Editura Sofia, Bucureşti, în 2011; tradus din nou de prof.
univ. dr. Constantin Coman, după originalul grecesc şi publicat integral sub titlul Pa-
tericul Mare. Apoftegmele Părinţilor pustiei. Colecţia tematică la Editura Bizantină,
Bucureşti, în 2016, într‑un vestmânt grafic de excepţie;
e) Materic, recompus după diverse manuscrise româneşti (îndeosebi cel de
la Mănăstirea Dealu, păstrat integral) şi în consens cu câteva ediţii greceşti (Ermou‑
polis‑1885, Atena‑1990 şi Tesalonic‑1990/1992), îngrijit de acad. Virgil Cândea şi
acad. Sorin Dumitrescu şi publicat cu subtitlul Adunare de cuvinte folositoare pentru
maici, la Editura Anastasia, Bucureşti, în 1995, în colecţia „Comorile pustiei“.
248
II. Carte veche bisericească,

astăzi necunoscută
În cele ce urmează, voi prezenta câteva dintre exemplarele uitate
şi părăsite, urmărind trei criterii: 1. câteva „date biografice“ ale tipări‑
turii: 2. conţinutul cărţii respective; 3. alte caracteristici ale exempla‑
rului studiat.
1. Advarium
Este o cărticică ne(mai)cunoscută astăzi,
care a circulat în Ardeal, în partea a doua a se‑
colului al XVII‑lea şi în prima parte a secolu‑
lui al XVIII‑lea. Cuprinde o serie de rugăciuni
adresate Mântuitorului Iisus Hristos şi Maicii
Domnului, cât şi pericope din capitolele de
început ale celor patru Sfinte Evanghelii. Pe
lângă acestea, conţine şi un text mai rar întâl‑
nit – „Pofala2 Sfântului Iosif“ – care, împreună
cu titlul latinesc al cărţii poate sugera că ideea
de editare a unei astfel de lucrări provine din
spiritualitatea romano‑catolică.
Dimensiunile mici ale tipăriturii (asemă‑
nătoare genului actual „de pôche“), forma-
tul special al corpus‑ului (îngust şi alungit:
27 x 8 cm), dar mai ales faptul că paginile
nu sunt cusute şi legate, ci pliate, demon‑
strează că această cărticică se purta de către
creştini, pentru a se citi din ea cât mai des,
şi acasă – la rugăciunea de dimineaţă şi de
seară, dar mai ales în situaţii diverse de viaţă:
în pauzele de muncă de la câmp, în călătorie,
în război etc. Această cărticică are trei cores‑
pondenţi în secolele XIX‑XX: mai‑cunoscuta
2. „Pofală“ sau „pohfală“ (din slavonescul „pohvala“) = „laudă“. Vezi „Dicţionarul

explicativ al limbii române“, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1975, p. 714.
249
„Epistolia Domnului nostru Iisus Hristos“, „Talismanul“ şi „Visul Maicii

Domnului“ – texte pioase, care ţin de tradiţia creştină, neoficializate
de Biserică, dar cu o largă circulaţie în popor, drept care au cunoscut
repetate tiraje de masă. Şi „Advarium‑ul“ şi celelalte trei, mai noi, se
ţineau de către creştini la inimă, cu credinţa, speranţa şi (s‑ar putea
spune chiar) superstiţia (!) că Dumnezeu apără de orice ispită, necaz
şi nenorocire pe purtător.
Din aceste motive (purtat la piept şi folosit des), nu s‑au păstrat
multe exemplare de „Advarium“. Un exemplar se află în Biblioteca Mu‑
nicipală din Sibiu3. Cărţii îi lipsesc pagina de titlu şi partea a doua, de
la pagina 16 la final. Se remarcă ornamentaţia interioară, cu gravuri
semnate de harnicul meşter Ioanichie sau Ivan Bakov, ceea ce fac rela‑
tiv uşoare identificarea locului unde s‑a tipărit – Bucureşti şi datarea
perioadei în care a fost tipărită – ultimele două decenii ale secolului al
XVII‑lea şi până spre anul 1704.
2. Chiriacodromion
În cataloagele de carte veche se întâlneşte şi sub numele de „Evan‑
ghelie învăţătoare“, ca subtitlu, dar în uzul bisericesc era cunoscută şi
numită „Paucenie“. Este, de fapt, „fratele“ Cazaniei, cuprinzând – în cele
mai multe dintre ediţii – tâlcuiri la pericopele evanghelice din „toate
Duminecile preste an şi la Praznicele Domneşti şi la sfinţii cei numiţi“4
şi cuvinte „pentru învăţătura năravurilor“, scrise de Nikifor Theotokos,
arhiepiscop al Astrahanului. În unele ediţii aceste cuvântări sunt se‑
lectate sau completate cu textele altor autori.
Datorită marii importanţe pe care a avut‑o în răspândirea şi tâl‑
cuirea cuvântului Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos la noi, la ro‑
mâni, această carte a cunoscut repetate tipăriri şi retipăriri5. Dintre
3. Identificat şi descris de Daniela Bratu, Câteva tipărituri necunoscute, în rev.

„Mitropolia Olteniei“, IX (1957), nr. 9‑10, pp. 667‑668.
4. Chiriacodromion, Bucureşti, 1732 ‑ pagina de titlu. Pentru această ediţie, vezi
detalii la Ion Bianu, Nerva Hodoş, Bibliografie Românească Veche, Ediţiunea Acade‑
miei Române, Bucureşti, 1910, tom. II, p. 45. În continuare, în studiul de faţă, această
sursă se va cita prescurtat B.R.V.
5. Au circulat şi manuscrise. Câteva semnalate, la prof. dr. Gabriel Ştrempel,
Catalogul manuscriselor româneşti. În vol. II – Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
250
ediţiile cunoscute, care s‑au tipărit ori au circulat la noi, amintim aici
de cele tipărite la:
a. Bălgrad (1699), prin osteneala tipografului Mihail Iştvanovici
„tu ex Oungrovlahia“6, ucenicul Sfântului Mitropolit Martir Antim Ivi‑
reanul, „…ajutorul nelipsind şi de la prea luminatul şi înălţatul birui-
tor al toatei Ugrovlahii Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod…“,
„…pentru folosul şi luminarea neamului nostru Românesc…“. Este un
volum care reuneşte texte din „Cheia înţelesului“ (Bucureşti, 1676) şi
„Evanghelia învăţătoare“ (Dealu, 1644)7.
b. Bucureşti (1732), în timpul domnitorului Constantin Nicolae
Voievod şi al păstoririi mitropolitului Ştefan al Ungrovlahiei, tipograf
fiind „popa Stoica Iakovici Râmniceanul“8. În frumoasa şi ampla prefa‑
ţă a acestei ediţii, mitropolitul Ştefan arată: „Văzând că această sfântă
carte... iaste foarte folositoare şi mântuitoare de suflete şi vrednică de
minune, atât cât iaste îndestulată a aduce la umilinţă şi singurul suflet
cel mai împietrit, şi de vreme ce zice Scriptura că moartea cuvântăto-
Bucureşti, 1983, semnalează, în Mss. nr. 2030, la f.414‑418v, „O părticică din cu‑
vântul cel după Evangheliia cea de la Ioan, a Duminecii Sfinţilor Părinţi, cel pen‑
tru rugăciune. Din Chiriacodromion“ (p. 144). În vol. III – Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1987, semnalează Mss. nr. 4130 (datat 1737), cu “Cazanii“,
copiate de Ioan Muncăcianu în Apateu, după „Chiriacodromionul“ tipărit la Alba Iu‑
lia în 1699 (pp. 342‑343) şi Mss. nr. 4162 (1748), cu „Cazanii la duminicile de peste
an“, scrise de diacul Gheorghe, după acelaşi „Chiriacodromion“ bălgrădean, 1699.
6. 60 de exemplare tipărite şi 7 manuscrise de secol XVII semnalate de Flori‑
an Dudaş, în vol. Carte veche românească în Bihor, Oradea, 1977, pp. 135 – 182. 7
exemplare semnalate de pr. dr. Vasile Oltean, Catalog de carte veche din Şcheii Braşo-
vului, Editura „Edict“, Iaşi, 2004, pp. 253‑258. Eugen Pavel, în lucrarea Carte şi tipar
la Bălgrad, Editura Clusium, Cluj Napoca, 2001, publică „Predoslovia“ şi „Epilogul“
acestei ediţii (pp. 143‑145). În înscrisurile preoţilor de pe aceste exemplare, „Chiri‑
acodromionul“ este numit „Paucenie“ – „(Carte de) Învăţătură“; în unele însemnări
manuscrise l‑am găsit intitulat „Păucenie“.
7. Cea mai largă descriere a acestei ediţii, la Eva Mârza, Din istoria tiparului
românesc. Tipografia de la Alba Iulia 1577‑1702, Editura Imago, Sibiu, 1998, pp.
98‑103. Alte semnalări ale acestei ediţii şi ale altora, la: Eugen Pavel, Răspândirea
Kiriakodromionului de la Bălgrad (1699) în ţinuturile Hunedoarei, în „Îndrumător
pastoral“, Editura Episcopiei Ortodoxe de Aba Iulia, nr. VI (1982), pp. 141‑144; Eva
Mârza, Doina Dreghiciu, Itinerariile unei tipărituri bălgrădene: Chiriacodromionul de
la 1699, în „Îndrumător pastoral“, nr. XI (1987), pp. 66‑71.
8. Vezi B.R.V., vol. I, pp. 45‑47.
251
rului suflet iaste nedumnezeirea

şi necunoştinţa ştiinţei şi a înţe-
legerii cuvintelor celor dumne-
zeieşti, am pus în tipariu această
de suflet folositoare carte“9.
c. Ediţia din 1768, apărută
tot la Bucureşti, reia, selectiv,
texte din „Cazania“ Sfântului
Mitropolit Varlaam, publicată la
1643.
d. Bucureşti (1801), în
timpul domniei lui Alexandru
Constantin Moruzzi, cu binecu‑
vântarea mitropolitului Dositei
al Ungrovlahiei. În „Cuvântul
înainte“, mitropolitul Dositei ar‑
gumentează, de asemenea, ne‑
cesitatea tipăririi acestei cărţi;
„Văzând noi că turma ce cuvân-
tătoare... iaste lipsită ... de acest
feliu de folos... nu amu încetat după datoria noastră ce păstorească feli-
uri de cărţi tipărind şi de slujbile bisericeşti cuprinzătoare şi de năravuri
învăţătoare, ărecum şi acum, în tot chipul silindu‑ne, la lumină am adus
pre acestu Chiriacodromionu, socotind că el a fi foarte folositoriu ca cela
ce de la Sfinţii Părinţi şi dascăli ai Bisericii. Că din oarecare izvoară este
adunat şi ca un rai foarte frumos alcătuit, care cu tot feliul de viersuri ale
paserilor celor gânditoare şi de Dumnezeu purtătoare cântă la urechile
noastre. Pentru aceasta dară şi pe voi părinteşte vă sfătuimu, ca primin-
du‑l pe acesta cu bucurie, să vă îndeletniciţi întru dânsul totdeauna, ca să
cunoaşteţi care iaste voia lui Dumnezeu cea bună şi bine plăcută“10.
e. Mănăstirea Neamţ, 1811, opera cuviosului tipograf Gherontie.
Ediţia conţine tâlcuiri la pericopele „apostolilor“ care se citesc în du‑
minici şi sărbători, de‑a lungul anului bisericesc.
9. Vezi în B.R.V., vol. II, Bucureşti, 1910, pp. 45‑47, text citat transliterat.
10. Vezi B.R.V., vol. II, Bucureşti, 1910, pp. 422‑425, text citat transliterat.
252
f. Buzău, 1839, cu binecuvântarea episcopului Chesarie Căpăţână

al Buzăului, sub îngrijirea monahului Ierotei şi a ierodiaconului Dioni‑
sie Romano – viitor episcop al Buzăului11.
g. Sibiu, 1855, „supt priveghierea şi ku binekuvântarea Prea sfin-
ţiei sale Domnului Andreiu Barone de Şaguna, episcop al Bisericii Gre-
co‑Răsăritene Ortodoxe în marele Principat la Ardealului“12. Primele
355 de pagini cuprind cele 58 de predici ale lui Nikifor Theotoke, la
Duminici, începând cu „Dumineka Sfintelor Paşti“ şi continuând cu
omilii la evangheliile din perioadele pascală, a Octoihului şi a Trio‑
dului. De la p. 357 şi până la sfârşit (p. 473), în corpusul cărţii s‑a
introdus o a doua secţiune: „Adaos de kuvântări biseariceşti pentru
sărbătorile domneşti de preste an, întocmite de Andreiu, Baron de Şa-
guna“. Această parte cuprinde 26 de predici ale Sfântului Mitropolit
Andrei Şaguna, începând cu o „Kuvântare la zioa Naşterii Domnului
şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos“ şi încheindu‑se cu una la praz‑
nicul Sfântului Nicolae, „Arhiepiscopul dela Mira Likiei, făkătoriul de
minuni“.
h. Bucureşti, 1857.
De‑a lungul vremii, pe teritoriul românesc au circulat şi varian‑
te în limba greacă ale Chiriacodromionului. Amintim de cea tipărită la
Moscova, în 1796, cu binecuvântarea Patriarhilor Gherasim al Con‑
stantinopolului, Partenie al Alexandriei, Antim al Antiohiei şi Antim
al Ierusalimului. Este o ediţie în două volume: A – 317 p. (cu erminii
la Evangheliile după Matei, Ioan şi Marcu) şi B – 748 p. (cu erminii la
Evanghelia după Luca). Volumul al II‑lea are, la final, un „Tablou cu
conţinutul scrierilor noi şi vechi adunate din Scriptură şi tălmăcite“13.
Meşterul Anastasios Zosim, care a trudit cu tiparul se numeşte „lucră‑
tor în Hristos, preasmerit şi preaplecat rob“.
11. Despre această ediţie, câteva referinţe la mitropolit dr. Antonie Plămădeală,
De la Cazania lui Varlaam, la Ion Creangă, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1997,
p. 182.
12. Studiată la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu“ din Iaşi (cota
C.R. VI. 409).
13. Cele două volume au fost studiate de subsemnatul la Biblioteca Centrală
Universitară „Mihai Eminescu“ din Iaşi (cotele C.R. IV. 382 d 1 – vol. A, respectiv C.R.
IV. 382 d2 – vol. B).
253
Alte ediţii slave au circulat sub titlul de Nedealnic sau Poucenie.

Spre exemplu, episcopul Sofronie de Vraţa traduce din limbile slavonă
şi greacă „pre limba proastă bulgărească“, un Nedealnic şi îl tipăreşte
la Râmnic, în 1806, cu binecuvântarea mitropolitului Dositei al Un‑
grovlahiei şi cu bunăvoinţa episcopului Nectarie14. La această ediţie,
alături de tipografii Dimitrie Mihailo Popovici şi Gheorghe din Râmnic,
de Theodor Stoianovici din Vidin (ucenicul episcopului Sofronie) şi Di‑
mitrie Nicolaevici au mai participat o serie de ierarhi, arhimandriţi şi
preoţi, dar şi mireni, dintre care amintim pe Episcopul Iosif, episcopul
Constantin, arhimandritul Nicodim, logofătul Nicolae, egumenul Igna‑
tie ş.a.15
14. Vezi B.R.V., vol. II, Bucureşti, 1910, p. 490‑492.

15. Semnalări ale diferitor ediţii ale acestei cărţi, la: Colectiv, Cartea veche ro-
mânească în colecţiile Bibliotecii Centrale Universitare Bucureşti, 1972 (Bălgrad, 1699
– pp. 46‑47; Bucureşti, 1732 – p. 56; Bucureşti, 1801 – p. 120; Neamţ, 1811 – p. 144);
Colectiv, Carte românească veche în bibliotecile documentare ale Arhivelor Statului.
Catalog, 1985 (Bălgrad, 1699 – p. 39; Bucureşti, 1732 – pp. 48‑49; Neamţ, 1811 –
pp. 213‑214); Daniela Poenaru, Contribuţii la Bibliografia Românească Veche, Edi‑
tura Muzeului Judeţean Dâmboviţa, 1973 (Bucureşti, 1801 – pp. 249‑251; Neamţ,
1811 – pp. 271‑274); prof. Gh. Hâncu, Cartea românească veche în biblioteca „V. A.
Urechia“, Galaţi, 1965 (Bălgrad, 1699 – p. 22; Bucureşti, 1732 – p. 28; Bucureşti,
1801 – p. 67); Martin Bodinger, Catalogul cărţilor rare şi preţioase, Editura Bibli‑
otecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu“ din Iaşi, 1976 (Bălgrad, 1699 – pp.
28‑32; Bucureşti, 1732 ‑ p. 54; Bucureşti, 1801 ‑ p. 218; Neamţ, 1811 ‑ p. 262); Iancu
Braunstein, Catalogul cărţilor vechi româneşti, Editura Academiei Române – filiala
Iaşi, 1981 (Bălgrad, 1699 – pp. 20‑21; Bucureşti, 1801 – pp. 61‑62; Neamţ, 1811
– p. 69; Iaşi, 1816 – p. 78); Constantin Mălinaş, Catalog de carte românească veche
1643‑1830, Editura „Mihai Eminescu“, Oradea, 1993 (Bălgrad, 1699 – p. 36; Bucu‑
reşti, 1732 – pp. 41‑42); Valeriu Leu, Cartea veche românească din bisericile Eparhiei
Caransebeşului, Editura „Banatica“, Reşiţa, 1996 (Bălgrad, 1699 – pp. 15‑16, 3 exem‑
plare; Bucureşti, 1732 – pp. 33‑34, 5 exemplare); Aurelia Florescu, Tezaur. Carte ve-
che românească 1557‑1830, Editura „Aius“, Craiova, 2000 (Bucureşti, 1732 – p. 109;
Bucureşti, 1801 – pp. 301‑302, 4 exemplare; Neamţ, 1811 – p. 398, 2 exemplare);
Dan Râpă Buicliu, Bibliografia românească veche. Additamenta I 1536‑1830, Editura
„Alma“, Galaţi, 2000 (Bălgrad, 1699 – pp. 213; Bucureşti, 1801 – p. 349). Arhiepisco‑
pia Dunării de Jos păstrează, la Muzeul Istoriei, Culturii şi Spiritualităţii Creştine mai
multe exemplare de „Kiriacodromion“: Bucureşti, 1801 (1 exemplar), Neamţ, 1811
(6 exemplare), Sibiu, 1855 (2 exemplare), Bucureşti, 1857 (6 exemplare).
254
3. Molebnic
Cuvântul „molebnic“ („molevnik“) provine din slavonescul „molie‑
nie“ – „молиение“, care a dat ulterior termenul „molitfa“ – „молитфа“,
care înseamnă „rugăciune“. În general, „Molebnicul“ este definit drept
„cartea religioasă cuprinzând slujbele bisericeşti oficiate în împre‑
jurări solemne“16. Cuprinsul cărţii descoperă însă caracterul mixt al
acesteia.
În primul rând „Molebnicul“
poate fi considerat înaintaşul
actualei „Cărţi de Te Deum“, în‑
trucât cuprinde aşa‑numitele, în
epocă, „paraclise“ – rânduieli cu
structura Te Deum‑ului de as‑
tăzi, precum: „paraclisul pentru
Împăratul şi pentru norod care să
cântă în vreme de oştire asupra
vrăjmaşilor“, „paraclisul de mul-
ţumire pentru câştigarea cere-
rii şi pentru toată dumnezeiasca
facere de bine“. De altminteri, în
prefaţa primei ediţii traduse din
slavonă şi tipărite la Chişinău, se
precizează că această carte „ne
povăţuieşte cum să cuvine a mul-
ţumi prea Milostivului Dumnezeu pentru a Lui daruri şi faceri de bine
cătră noi; şi cu ce rânduială ni să cade a alerga la mila şi ajutoriul Lui şi
a‑l ruga în nevoile şi necazurile noastre“17.
Totodată „Molebnicul“ are elemente care se regăsesc şi în ediţii
mai vechi ale Molitfelnicului (rânduiala „cum să blagosloveşte corabia“,
rânduiala sfinţirii steagului ostăşesc, rânduiala binecuvântării „ostaşi-
lor la bătălie“ şi a „armelor ostăşeşti“, rugăciune la săparea fântânii şi
16. Cf. „Noul Dicţionar Universal al Limbii Române“, Editura „Litera Internaţio‑
nal“, Bucureşti‑Chişinău, ediţia a II‑a, 2007, p. 840.
17. Molebnic, Chişinău, 1826, f. 2r. Am putut afla şi studia această ediţie la Bi‑
blioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu“ din Iaşi.
255
la „blagoslovenia fântânii noao“), şi în Liturghier (rânduieli de rugăciu‑

ne pentru folosul bolnavilor, pentru secetă sau în caz de necontenire
a ploilor, pentru călătorie pe uscat sau pe ape). Acesta este cuprinsul
general, care în timp a căpătat mai multe adaosuri.
Cartea a circulat şi în Moldova şi în Basarabia şi, se pare, şi în Mun‑
tenia.
Se păstrează mai multe ediţii ale cărţii cu acest nume, din care no‑
tăm aici pe cele de la:
a. Iaşi (1789), apărută cu binecuvântarea episcopilor Antonie
al Romanului şi Iacov al Huşilor. Tipograf şi susţinător al difuză‑
rii ei este protopopul Mihail Strilbeţki18. Este un Molebnic în limba
slavonă.
b. Iaşi (1807), imprimată la iniţiativa şi cu binecuvântarea mi‑
tropolitului Veniamin Costachi19. Are un cuprins puţin diferit faţă de
cel indicat mai sus, incluzând „rânduiala rugăciunilor pentru Împăra-
tul, cum să se umble la Vecernie, la Utrenie şi la Liturghie, înainte de
Evanghelie şi după Evanghelie şi rânduiala paraclisurilor împărăteşti,
la naşterea lui, la suirea în scaunul împărătesc... şi la încoronaţie... cum
şi la toată familia împărătească“20. Cuviosul mitropolit publică aceste
„rânduieli“ pentru ca preoţii să cunoască particularităţile slujbelor la
care participa domnitorul/împăratul şi să săvârşească Te Deum la ziua
de naştere şi la ziua întronizării / încoronării acestuia.
c. Chişinău (1815), apărut în „exarhiceasca tipografie a mitropo‑
liei“, este o piesă tipografică de mare frumuseţe, pe hârtie albăstruie,
cu filigranul fabricii din Kondrovo, a lui Pavel Şcepocikin, legat în piele
roşie.
d. Chişinău (1816). Se reia ediţia anterioară.
e. Chişinău (1826). Am aflat doar semnalări ale ediţiei, fără a o
găsi şi a o putea descrie.
f. Iaşi (1828) – o reimprimare a ediţiei anterioare ieşene din 1807.
Totuşi, această ediţie conţine şi rugăciuni „pentru deputaţi“, „pentru
opşteaschi adunare“ (se înţelege că nu e vorba de ceva politic, ci aflăm
18. Vezi B.R.V., vol. I, pp. 329 ‑ 330.

19. Ibidem, p. 503.
20. Ibidem.
256
aici prima formă de rugăciune la Te Deum‑ul pentru Adunarea Eparhi‑

ală!) şi pentru noul mitropolit Meletie21.
4. Parimiar
Denumit uneori şi „Paremiar“
sau „Paremier“22, este cartea litur‑
gică folosită în vechime în special la
slujba Vecerniei, al cărei tipic presu‑
pune citirea de Paremii la praznicile
împărăteşti, ale Maicii Domnului sau
ale sfinţilor. Atât în cultul liturgic
public, dar şi în cel particular, „Pari‑
miarul“ era folosit pentru lecturi bi‑
blice, întrucât selecţia ce o conţinea
cuprindea unele dintre cele mai fru‑
moase texte profetice, sapienţiale şi
poetice din Sfânta Scriptură. Peri‑
oada în care a circulat „Parimiarul“
– mai întâi manuscris, apoi tipărit –
se circumscrie secolelor XVI (a doua
jumătate)‑XVIII.
21. Semnalări ale diferitor ediţii ale acestei cărţi, la: Colectiv, Carte româneas-
că veche în bibliotecile documentare ale Arhivelor Statului. Catalog, 1985 (Iaşi, 1807
– pp. 200‑201; Iaşi, 1828 – pp. 317‑318); prof. Ghe. Hâncu, op. cit. (Chişinău, 1816
– p. 96); Martin Bodinger, op. cit , (Iaşi, 1789, p. 182 – ediţie slavonă; Iaşi, 1807,
p. 247; Chişinău, 1815 ‑ p. 289, Iaşi, 1828 ‑ p. 394); Igor Cereteu, op. cit. (Chişinău,
1815 – pp. 169‑173 23 exemplare; Chişinău, 1816 – pp. 174‑176; În fondul de carte
veche al Arhiepiscopiei Dunării de Jos se păstrează două ediţii ieşene: 1828 (în patru
exemplare) şi 1858 (1 exemplar).
22. Pentru acest subiect, a se vedea lucrarea de referinţă a pr. dr. Vasile Oltean,
Primul «Parimiar» românesc (teză de doctorat), Editura Edict, Iaşi, 2005, 2 volume.
Dintre studiile anterioare pe subiectul „Parimiar“, vezi: Alexandru Mareş, Pe margi-
nea unei opinii recente despre cel mai vechi parimiar românesc, în rev. „Literatură Ro‑
mână“, XXV (1976), nr. 1, p. 37‑42; Ion Radu Mircea, O veche traducere românească:
„Parimarul de la Braşov“, în rev. „Literatura Română“, XXXI (1982), nr. 6, p. 474‑491;
Eugen Munteanu, Literalitate şi creativitate lexicală în „Parimiile“ lui Dosoftei, în
„Analele Universităţii din Iaşi“, secţiunea III e, Lingvistică, tomul XL, 1994, p. 51‑52.
257
Un prim „Parimiar“ de secol XVI, manuscris, se află în Biblioteca

bisericii „Sfântul Nicolae“ din Şcheii Braşovului. Descrierea sa este re‑
alizată de cercetătorul pr. dr. Vasile Oltean23.
Biblioteca Academiei Române ocroteşte şase manuscrise româ‑
neşti de „Parimiar“:
– B.A.R. 5025, scris la Braşov, la finele secolului al XVII‑lea;
– B.A.R. 5049, scris în zona Braşovului, la început de secol XVIII;
– B.A.R. 3052, scris de stareţul Teofil de la Rucăr, la anul 1700;
– B.A.R. 1317, copiat în anul 1727;
– B.A.R. 1576, scris în Moldova, în secolul al XVIII‑lea;
– B.A.R. 1155, codice moldovenesc datat „1785“24.
Este cunoscută însă mai ales ediţia „Parimiilor“ tipărită de Sfântul
Mitropolit Dosoftei, la Iaşi, în 168325. Lipsit de instrumente lingvis‑
tice bine articulate (întrucât, la acea dată, limba română nu avea încă
definitivat lexicul „tehnic“ liturgic), fiind sub influenţa ortodoxiei de
limbă slavă, dar devotat tradiţiei bizantine, Sfântul Dosoftei defineşte
conţinutul cărţii sale folosind terminologia slavo‑grecească a timpu‑
lui: „Profitologhionu adekă parimiile şi prorocestviile preste an ce să
citesku întru sta besiarikă“26. „Profitologhionul“ este o culegere bizan‑
tină de texte scripturistice din „Facere“, „Ieşire“, cărţile proorocilor
mari şi mici şi „Proverbele lui Solomon“, folosite în cult ca paremii.
S‑a utilizat mai mult între secolele VII‑XII, după care a dispărut trep‑
tat, ca urmare a apariţiei, apoi a generalizării Mineielor şi a Triodului,
ajunse la forma lor de maturizare. În mediul slav, „Profitologhionul“
pătrunde prin traducerea făcută de Chiril şi Metodiu şi se multipli‑
că prin copiere, sub numele de „Parimeinik“, după secolele XII‑XIII.
23. Semnalată de pr. dr. Vasile Oltean, Catalog de carte veche din Şcheii Braşo-
vului…, pp. 79‑86.
24. Analiza completă a acestor manuscrise la acad. Gabriel Ştrempel, Catalogul
manuscriselor româneşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1992, vol. IV.
Referinţe şi la cercetător dr. Emanuela Cristina C. ‑C. Timotin, Adam şi Eva în litera-
tura română veche (secolele al XVI‑lea – al XVIII‑lea). Texte canonice, scrieri apocrife,
credinţe populare, Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2013.
Un exemplar semnalat de Igor Cereteu, în vol. Cartea românească veche şi
25. ��
modernă în fonduri din Chişinău. Catalog, Editura „Tipo Moldova“, Iaşi, 2011, p. 47.
26. Vezi B.R.V., vol. I, pp. 263 – 269.
258
Pe cele două filiere a ajuns la noi, fiind destul de puţin copiat şi răs‑
pândit, întrucât paremiile deja erau cuprinse în celelalte cărţi de cult,
amintite.
„Parimiarul“ editat de Sfântul Mitropolit Dosoftei este singura edi‑
ţie a acestei cărţi liturgice, în limba română, tipărită la noi. El cuprinde
paremiile din perioada Triodului (p. 1‑38) şi pe cele ale sărbătorilor
împărăteşti şi ale sfinţilor (în partea finală), alături de alte texte litur‑
gice – Canonul Paştilor, Canonul la „vărnesaniia de cu sară“ şi la „vărne-
saniia Domnului Iisus Hristos“, „La piatidesetniţă“, Canonul la „Sfânta
Blagoveştenie“ (Buna Vestire), rugăciuni şi exegeze27.
Astăzi „Paremierul“ a dispărut, dar, conform tipicului, paremii se
citesc la praznice sau la diverse ierurgii (cum ar fi Slujba Aghesmei
Mari sau Târnosirea bisericii), din: „Mineie“, „Triod“, „Penticostar“,
„Molitfelnic“ şi „Arhieraticon“28.
5. Polustav
Carte folosită în cultul liturgic în secolele XVIII şi XIX, „Polustavul“
este direct înrudit cu Ceaslovul, din două motive. Primul este acela că a
circulat în paralel cu Ceaslovul29; al doilea motiv este că, în bună parte,
27. Cel mai analitic şi competent studiu în legătură cu această carte aparţine
prof. univ. dr. Eugen Munteanu, „Parimiile preste an“: între literalitate şi creativita-
te literară, în vol. „Lexicologie biblică românească“, Editura Humanitas, Bucureşti,
2008, pp. 172‑187.
28. Despre sensurile termenului „paremie“ în limba română şi utilizarea lui
în cultul liturgic de la noi, a se vedea studiul conf. dr. Octavian Gordon, „Παροιμίαι
Σολωμϖντος“: despre numele românesc al unei cărţi vechi‑testamemtare, în vol. „Re‑
ceptarea Sfintei Scripturi între filologie, hermeneutică şi traductologie. Lucrările
Simpozionului Naţional «Explorări în tradiţia biblică românească, Iaşi, 28‑29 octom‑
brie 2010»“, Editura Universităţii „Al. I. Cuza“, Iaşi, 2011, pp. 237‑247. Vezi şi studi‑
ile filologice semnate de: Mădălina Ungureanu, Între Vechiul Testament şi parimiar:
cartea lui Iov, în „Philologica Jassyensia“, VIII (2012), nr. 1 (15), pp. 81‑93; Idem,
„Parimiile preste an“, o carte singulară în limba română, în vol. „Dosoftei. «Parimiile
preste an». Ediţie critică“, Editura Universităţii „AL. I Cuza“, Iaşi, 2012 – Nota asupra
ediţiei, notele şi „Glosarul“ aparţin aceleeaşi Mădălina Ungureanu.
29. Prima ediţie de Ceaslov în limba română, tipărită la noi, dar quasi‑necu‑
noscută este cea de la Govora, din 1640, din al cărei tiraj se păstrează un singur
exemplar, la Biblioteca eparhială din Sibiu – vezi pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica
generală, Editura Episcopiei Dunării de Jos, ediţia III‑a, Galaţi, 2002, vol. I, p. 289,
259
„Polustavul“ are conţinutul Ceaslovului: „Polunoşniţa“ (Miezonoptica)

din toate zilele, din sâmbete şi din duminică, Rânduiala Utreniei, Cân‑
tările „Troicinice“ (Treimice), Troparele Învierii, „Svetealnele“ (Lumi‑
nândele) „Păresimilor“ (Postului Mare) şi ale zilelor săptămânii, Cea‑
surile I, III şi VI, Obedniţa, Ceasul IX , Pavecerniţa mică şi mare, „Slujba
Sfintei Cuminecături“ (Rânduiala Sfintei Împărtăşiri), Paraclisul Maicii
Domnului, Troparele şi Condacele Triodului şi Penticostarului, Cea‑
surile pascale, Troparele Învierii şi „Bogorodicinile“ (Troparele Năs‑
cătoarei de Dumnezeu), Troparele şi condacele sfinţilor „de obşte“30
(cu mai mare cinstire în popor). Cu toate acestea, „Polustavul“ are în
cuprinsul său şi unele elemente din „Evangheliar“ – „Pascalia“, „Rân‑
duiala citirii Evangheliei peste toţi anii“ sau „Catavasier“ – „Hvalitele“
(Laudele).
Se păstrează mai multe ediţii ale acestei cărţi, dintre care amintim
de cele tipărite la:
a. Blaj, 1757. Pe filele unui exemplar din această ediţie, vrednicul
de pomenire Mitropolit dr. Antonie al Ardealului a descoperit o scurtă
biografie a Sfântului Mitropolit Andrei Şaguna, care folosea „Polusta‑
vul“ la pravila sa personală31.
b. Blaj, 1773, apărută la „Fundaţia Bunei Vestiri“, prin osârdia lui
„Sandul tipograful“.
c. Blaj, 1793, imprimată în tipografia lui Ioan Bart.
d. Buda, 1807, în editura „Universităţii Ungureşti“32, tipărită „după
rânduiala Bisericii Răsăritului, cu îngăduinţa celor mai mari“;
e. Blaj, 1808, prin osteneala lui „Sandul tipograful“ . Cuprinde şi
un element inedit: „Rugăciunea pentru cei ce vor să călătorească ori în
ce cale“, neamintită în sumar.
nota 22; este urmată de una tipărită la Bălgrad (1686), apoi de alta la Sibiu (1696);
însă prima ediţie mai bine cunoscută şi descrisă este cea de la Bucureşti, 1731. A se
vedea B.R.V., tom. II, 1910, p. 41.
30. Prezentul sumar este notat după Polustav, ediţia de Buda, 1807, studiată de
subsemnatul la Biblioteca Academiei Române, în două exemplare: cota I. 446061 şi
cota III. 530019, fond „C.R.V.“.
31. Mitropolit dr. Antonie Plămădeală, Istorie pe o Evanghelie, în vol. „Calendar
de inimă românească“, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1988, p. 132.
32. Vezi B.R.V., vol. II, Bucureşti, 1910, pp. 203, 503 şi 553.
260
Cartea apare cu titlul de „Palastav“ într‑un inventar liturgic notat

pe filele unei Evanghelii tipărite la Bucureşti, în 1682, care a aparţinut
bisericii din Luncaviţa, jud. Caraş Severin33.
6. Prologar
Este o carte liturgică, dar şi de evlavie populară, care conţine „Vie‑
ţile sfinţilor“. De fapt este prima formă a „Proloagelor“ în limba româ‑
nă, care a circulat în manuscris.
Două manuscrise clasate cu acest titlu se află în Biblioteca din
Şcheii Braşovului.34 Primul (nr. inv. 5) este scris în a doua jumătate
a secolului al XV‑lea, în redacţie sârbă. Conţine „Vieţile sfinţilor“ din
lunile septembrie, octombrie şi noiembrie. Al doilea (inventariat sub
nr. 31), cu scriere semiuncială, este realizat tot spre finalul secolului al
XV‑lea. Cuprinde „Vieţile sfinţilor“ pentru lunile decembrie, ianuarie,
februarie, martie şi aprilie.
Notabil este faptul că ambele manuscrise sunt realizate pe hârtie
filigranată de bună calitate şi împodobite cu vignete, frontispicii, ti‑
tluri şi letrine în diferite culori (roşu, verde, albastru, galben). Preotul
profesor dr. Vasile Oltean, în sursa indicată mai jos, publică şi două pa‑
gini din aceste manuscrise, color35. De asemenea, au fost descifrate şi
publicate însemnările pe care monahi, preoţi sau mireni le‑au înscris
pe filele manuscriselor, de‑a lungul timpului. În mod sigur a existat şi
un al treilea volum al „seriei“, pentru lunile mai, iunie, iulie şi august,
pierdut sau încă nedescoperit.
Este uşor de presupus că acestea sunt doar două dintre exem‑
plarele păstrate, realizate ori în şcoala de copişti din Şcheii Braşovu‑
33. A se vedea studiul pr. Ion C. Nicola, Culegere de însemnări din cărţile noastre
vechi, în rev. „Mitropolia Banatului“, XV (1965), nr. 10‑12, p. 769. Semnalări ale diferi‑
tor ediţii ale acestei cărţi, şi la: Colectiv, Cartea veche românească în colecţiile Bibliote-
cii Centrale Universitare Bucureşti, 1972 (Blaj, 1808 – pp. 138‑139); Daniela Poenaru,
op. cit. (Buda, 1807 – p. 266); Martin Bodinger, op. cit , (Blaj, 1793, p. 193; Blaj, 1808,
pp. 251‑252); Constantin Mălinaş, op. cit. (Blaj, 1793 ‑ p. 80); Aurelia Florescu, op. cit.,
(Blaj, 1809, – p. 395, 2 exemplare); Dan Râpă Buicliu, op. cit. (Blaj, 1773 – pp. 286).
34. Semnalată de pr. dr. Vasile Oltean, Catalog de carte veche din Şcheii Braşo-
vului…, pp. 64‑68.
35. Ibidem, pp. 65 şi 67.
261
lui (ipoteza nr. 1, susţinută de cercetătorul pr. dr. Vasile Oltean), ori
de către atelierele „specializate“ ale mănăstirilor mari din Moldova
(Neamţ sau Putna), ale căror „produse“ treceau munţii în Ardeal, în
desagii unor iubitori de duhovnicie şi cultură – negustori, păstori de
oi, monahi sau preoţi (ipoteza nr. 2, care aparţine cercetătoarei Elena
Linţa).
7. Sbornic 36
Este o carte liturgică având un
conţinut destul de diferit, de‑a lun‑
gul timpului. Primele exemplare cu‑
noscute şi care au circulat în spaţiul
românesc cuprindeau texte imno‑
grafice de la praznicele cu dată fixă,
ale Mântuitorului, Maicii Domnului
şi ale sfinţilor din perioada ianu‑
arie‑august a anului liturgic. Apoi
conţinutul s‑a extins, cuprinzând
slujbele sfinţilor, pe luni. După se‑
colul al XVIII‑lea, „Sbornicul“ a cu‑
prins şi texte patristice, apoftegme
din Pateric, omilii de la unii sfinţi şi
predici‑model pentru preoţi sau a
preluat chiar şi unele texte apocrife.
Amintim aici de câteva ediţii ti‑
părite, punctând şi caracteristicile:
Braşov, 1568. Este primul
„Sbornic“ cunoscut la noi, tipărit de
Diaconul Coresi. Pecetea truditorului se găseşte la finalul cărţii, unde
tipograful a notat: „Eu, păcătosul diacon Coresi, am scris această carte
36. Câteva manuscrise de Sbornic semnalate de pr. lect. Chiril Pistrui, în stu‑
diul Manuscrise slave în biblioteca Episcopiei Aradului, din rev. „Mitropolia Banatu‑
lui“, XXII (1972), nr. 1‑3, pp. 88‑89. Alte manuscrise semnalate şi descrise de pr. dr.
Vasile Oltean, în Istoria tiparului braşovean, Tipografia „Moldova“, Iaşi, 2005, vol. 2,
pp. 113‑120, 174‑181.
262
împreună cu cinci ucenici“37. Sursa citată numeşte această carte „Mine‑

iu de praznice“38.
Sas‑Sebeș, 1580. Această ediție este tipărită tot de Diaconul Co‑
resi, din porunca mitropolitului Ghenadie. Reia întru totul conţinutul
ediţiei braşovene anterioare, din 1568. Pricinile retipăririi cărţii sunt
enumerate în predoslovenie: „Stricarea credinţei, căderea sfintelor bi-
serici şi împuţinarea dumnezeieştilor cărţi“39.
Alături de exemplarele şi ediţiile tipărite, despre care am amintit
mai sus, aducem vorbire şi de un manuscris păstrat şi despre care s‑au
publicat notiţe sau succinte descrieri: „Sbornicul‑Lvsaicon“ de la
Mănăstirea Dragomirna, datat „1629“. A aparţinut mitropolitului Ana‑
stasie Crimca, acela care l‑a şi realizat şi este descris într‑un studiu re‑
cent40. Acest exemplar este însă un volum mixt, întrucât cuprinde părţi
din „Lavsaicon“, „Dogmatica“ şi „Dialectica“ Sfântului Ioan Damaschin
şi alte texte liturgice şi patristice. Aşadar, nu se încadrează perfect în
tipologia cărţii despre care se face vorbire aici.
După generalizarea circulaţiei Mineielor la noi41, Sbornicul iese
din uzul liturgic.
8. Sinopsis / Synopsis
În plin secol iluminist, ortodoxia românească a fost atacată de mi‑
sionari aparţinând altor confesiuni creştine. Aflaţi în situaţia de a‑şi
apăra turma duhovnicească, ierarhii noştri au căutat forme misionare
şi pastorale de a răspândi, în toate satele şi cătunele, învăţătura de cre‑
dinţă ortodoxă, pentru a fi cunoscută şi apărată. Aşa au apărut „Cărţile
de învăţătură“, „Tâlcuirile“ („Mystirio“) la Sfintele Taine şi alte lucrări cu
rol catehetic, între care şi „Sinopsis‑ul“. Această carte conţinea deci în‑
văţături catehetice şi exegeze patristice la texte scripturistice, prescripţii
Vezi B.R.V., vol. I, p. 58.

37. ��
38. Ibidem.
39. B.R.V., vol. I, p. 84.
40. Pr. dr. George V. Palade, Mitropolitul Anastasie Crimca şi manuscrisul său,
„Sbornicul‑Lavsaicon“, în rev. „Ortodoxia“, seria II, VIII ( 2016), nr. II, pp. 43‑61.
41. Amintim mai ales de monumentala operă a episcopului Chesarie al Râmni‑
cului, care “dă pre rumăneşte“, pentru întâia dată, complet, acest corpus liturgic al
Mineielor, începând cu anul 1776.
263
canonice privind
administrarea co‑
rectă a Sfintelor
Taine (în special
pentru Spove
danie), precizări
liturgice privind
cele şapte Lau‑
de şi se adresa,
deopotrivă, slu‑
jitorilor sfinţiţi
şi credincioşilor.
Preotul consul
ta această carte
când se pregătea pentru a sluji Sfânta Liturghie sau Sfintele Taine sau
când întâmpina neajunsuri ori ispite în timpul slujirii; această parte
din „Sinopsis“ exista – fragmentar – şi în Liturghier, iar astăzi se re‑
găseşte, completată, la capitolul „Povăţuiri“. Metoda pastorală de a se
folosi duhovniceşte şi poporul de „comoara“ de înţelepciune şi duhov‑
nicie pe care o conţinea „Sinopsis‑ul“ presupunea citirea, de către pre‑
ot, în auzul poporului, a învăţăturilor respective, în funcţie de pricina
care apărea în viaţa obştii creştine.
Dintre ediţiile care s‑au repetat de‑a lungul timpului, dar cu cu‑
prins oarecum diferit, menţionăm:
a. Iaşi, 1714. A fost imprimat în Tipografia Sfântului Mormânt de
la „Sfântul Sava“, cu binecuvântarea mitropolitului Ghedeon, de tipo‑
graful Ieremia Marcovici.
b. Iaşi, 174742. În mare parte, conţinutul ediţiei era unul biblic, cu
texte alese pentru diverse trebuinţe.
c. Iaşi, 1751, tipărit prin osteneala lui Duca Sotiriovici, „tipograful
de la Thasos“. Prefaţa este intitulată „Cartea păstorului cătră preoţi.
d. Iaşi, 1757, apărută cu binecuvântarea mitropolitului Iacob
Stamati al Moldovei, care sub‑intitulează acest „Sinopsis“ „Adunare
de multe învăţături“ şi îl aseamănă cu o „floare cu miros prea scump,
42. Este doar semnalat. Vezi B.R.V., vol. II, Bucureşti, 1910, p. 102.
264
veselind sufletul nostru cu prebun rodul ei de învăţătură“. În cuvântul

introductiv către cititori la această ediţie, mitropolitul‑editor arată ce
cuprinde această carte: „Fieştece pricină de primejdie ce s‑ar întâmpla
a să face întru presfintele şi de viaţă făcătoarele Taine la vremea Sfin-
tei Liturghii ... ; Învăţătură pentru molitvele voastre, preoţi şi diaconi,
cum vi să cade a găti împodobind‑o sufleteşte, mai înainte de a sluji
Sfânta Liturghie şi în vreme Liturghiei cu ce evlavie şi după Liturghie
cu ce pază... Îndreptare a multor rele şi de suflete vătămătoare vechi
obiceiuri şi închipuiri ale închinătorilor de idoli ce să face până astăzi
de către cel de obşte norod“ 43. Este considerată prima ediţie tipărită
la noi44 (sic!).
e. Râmnic, 1783. Cuprinde excerpte traduse (prin limba slavonă)
din opera Sfântului Atanasie cel Mare, cu tâlcuiri la Sfânta Scriptură.
Este o primă încercare de gen (exegetică) la noi. În „Predoslovie“, Ghe‑
orghe Nicolaovici îl numeşte „carte mică şi îndemânatecă, iar înţelege-
re ei e mare şi de trebuinţă, îndreptând şi cuvântul şi viaţa omului, întru
slava lui Dumnezeu“45. Opera lui Dimitrie Mihail Popovici Tipograful
Râmniceanul.
f. Sibiu, 1791. Este opera tipografică a lui Dimitrie Eustatievici,
pentru românii ortodocşi din Ardealul secolului al XVIII‑lea. Pentru
prima dată „Sinopsis“‑ul capătă un clar caracter didactic, devenind
primul mic manual cu tâlcuiri la texte din Vechiul şi Noul Testament,
„spre trebuinţa a Şcoalelor neunite naţionaliceşti din mare Prinţipatul
Ardealului“, după cum indică pagina de titlu46.
g. Sibiu, 1808. Ediţia capătă caracter quasi‑ştiinţific, de compen‑
diu de texte biblice, vechi şi noutestamentare, cu mici parafraze şi co‑
mentarii47.
43. Vezi B.R.V., Bucureşti, vol. II, 1910, pp. 139‑141.

44. Prof. dr. Olimpia Mitric semnalează un manuscris de „Sinopsis“, scris la Bra‑
şov, în 1774, de „popa Bucur snî Iuga Puşcaşu“, aparţinând Fondului documentar
„Petru Comărnescu“, în Manuscrise româneşti din Moldova, Editura „Junimea“, Iaşi,
2007, vol. 2, p. 101.
45. Vezi B.R.V., vol. II, Bucureşti, 1910, pp. 279‑280.
46. Vezi B.R.V., vol. II, Bucureşti, 1910, p. 340.
47. Vezi B .R.V., vol. II, Bucureşti, 1910, p. 537. Semnalări ale diferitor ediţii ale
acestei cărţi, la: prof. Gh. Hâncu, op. cit. (Iaşi, 1714 – pp. 25‑26); Martin Bodinger,
op. cit., (Iaşi, 1751, p. 92); Iancu Braunstein, op. cit. (Râmnic, 1783 – p. 49); Aurelia
265
9. Strastnic
Pentru programul liturgic intens al Săptămânii Sfintelor Pătimiri,
dar şi al Săptămânii Luminate, în secolul al XVIII‑lea şi la început de
secol XIX a circulat, mai ales în Ardeal, o carte intitulată „Strastnic“
(la bază cuvânt din limba slavă, însemnând „patimă“, „pătimire“), care
conţinea atât Vecernia şi Utrenia Floriilor, slujbele Deniilor, cât şi sluj‑
ba Învierii Domnului; unele ediţii au la final şi un „Tipic“ cu îndrumări
pentru preoţi, când praznicul Buneivestiri cade în perioada dintre
Sâmbăta lui Lazăr şi Sâmbăta Mare. Acest conţinut „înrudeşte“ „Strast-
nicul“ şi cu „Triodul“48 şi cu „Penticostarul“ şi îl prezintă drept una din‑
tre cele mai importante cărţi de cult, fiind folosit în perioada liturgică
de la Florii şi până în Marţea Săptămânii Luminate.
Colecţiile bibliofile păstrează mai multe ediţii din această carte:
a. Bucureşti, 1726 – ediţie doar amintită, despre care nu se cu‑
nosc alte detalii.
b. Blaj, 175349. Deşi este prima ediţie a „Strastnicului“ tipărită în
Ardeal, limba română liturgică folosită este de mare acurateţe. Cităm
un text liturgic semnificativ din această ediţie: „Astăzi s‑au spânzurat
pre lemn: cel ce au spânzurat pământul pre ape: cu Cunună de spini s‑au
încununat împăratul îngerilor: cu porfiră mincinoasă s‑au îmbrăcat cel
ce îmbracă Cerul cu nori: lovire peste obraz au luat cel ce au slobozit în
Iordan pre Adam: cu piroane s‑au pironit Mirele Besericii: cu suliţa s‑au
împuns Fiul Fecioarei: închinămu‑ne Patimilor tale hse: arată‑ne nouă
şi slăvita învierea ta“50. O simplă comparaţie cu ultima ediţie a Triodu‑
lui în limba română descoperă faptul că, pe parcursul a peste 260 de
Florescu, op. cit. (Râmnic, 1783 ‑ p. 251); Igor Cereteu, op. cit. (Iaşi, 1714 – p. 52;
Iaşi, 1751 – p. 63; Râmnic, 1783 – p. 112).
48. În 1726, la Bucureşti apare o primă traducere în româneşte a unei cărţi
cu aproape acelaşi conţinut – “Triodul Săptămânii Mari“. Cartea s‑a tipărit cu bine‑
cuvântarea mitropolitului Daniil al Ungrovlahiei, de către meşterul tipograf Stoica
Iacovici şi conţine textul slujbelor din Sâmbăta lui Lazăr şi până în Sâmbăta Mare din
Săptămâna Sfintelor Pătimiri, inclusiv.
49. Vezi B.R.V., vol. II, Bucureşti, 1910, p 126.
50. Apud Atanasie Popa, Monumente de limbă românească: Codicele „Astra“ din
Sibiu, în rev. „Mitropolia Ardealului“, VIII (1963), nr. 7‑8, pp. 529‑531. Studiul conţi‑
ne citări consistente din textul imnografic al acestei ediţii.
266
ani, textul nu s‑a schimbat, practic, deloc, exceptând micile diferenţe

fonetice şi lexicale.
c. Blaj, 1773. Apare „cu tipariul şi chieltuielele fundaţii Bunei
Vestiri“51, prin osteneala tipografului Petru Popovici şi are acelaşi cu‑
prins, ca ediţia anterioară.
d. Blaj, 1804. Este o a treia ediţie, cu acelaşi conţinut, dar de o
calitate tipografică superioară52.
e. Buda, 1816, a apărut cu binecuvântarea episcopului Şefan
Stratimirovici de la Carlovitz, în „crăiasca Tipografie a Universităţii
din Peşta“.
f. Blaj, 1817, „a treia oară aşezat şi tipărit, după rânduiala Besea-
recii Răsăritului“, cu binecuvântarea episcopului Ioan Bobb. Într‑o în‑
semnare de pe un exemplar care se află în Biblioteca din Craiova (inv.
2483) este numit „Strastie“.
g. Braşov, 1820. Este un manuscris, intitulat „Ştrasnic“, opera lui
Simion Călborean, „dascăl la Cernatul de Jos“53.
h. Buda, 1848.

Semnalare la Mircea Avram, Cartea românească manuscrisă, Editura Bibli‑
53. ��
��
otecii „Astra“, Sibiu, 1970, p. 43‑44; tot aici se aminteşte de „Slujba Patimilor“, un
manuscris care cuprinde şi un text inedit – „Cântecul popii Danciul de milcuire cătră
prea milostivul Dumnezeu ce vatămă şi vindecă ucide şi viu face“, de secol XVII –
p. 12. Alte semnalări la: Colectiv, Cartea veche românească în colecţiile Bibliotecii
Centrale Universitare Bucureşti, 1972 (Buda, 1816 – p. 169); Colectiv, Carte româ-
nească veche în bibliotecile documentare ale Arhivelor Statului. Catalog, 1985 (Blaj,
1773 ‑ p. 99‑100; Blaj, 1804 – pp. 178‑179; Buda, 1816 – pp. 248‑249; Blaj, 1817 –
pp. 253‑254); Daniela Poenaru, op. cit. (Bucureşti, 1726 – p. 17; Blaj, 1753 – p. 195);
prof. Gh. Hâncu, op. cit. (Blaj, 1817 – p. 98); Constantin Mălinaş, op. cit. (Blaj, 1753
pp. 51‑52); Valeriu Leu, op. cit. (Blaj, 1753 – pp. 86‑87, 2 exemplare; Blaj, 1773 –
pp. 127‑128, 3 exemplare; Blaj, 1800 – p. 299, 3 exemplare); Aurelia Florescu, op. cit.
(Blaj, 1753 – p. 138; Blaj, 1804 – pp. 316‑320, 29 exemplare); Dan Râpă Buicliu, op.
cit. (Blaj, 1753 – pp. 262‑263; Blaj, 1773 p. 286; Blaj, 1800 – pp. 347‑348; Blaj, 1804
– p. 357); Igor Cereteu, op. cit. (Blaj, 1773 – pp. 88‑89; Blaj, 1800 – p. 135‑136; Blaj,
1804 – p. 141‑142; Buda, 1816 – p.176). În fondul de carte veche al Arhiepiscopiei
Dunării de Jos din cadrul Muzeului eparhial sunt păstrate mai multe exemplare din
mai multe ediţii de „Strastnic“: Blaj, 1804 (8 exemplare), Buda, 1816 (18 exemplare),
Blaj, 1817 (2 exemplare), Buda, 1848 (1 exemplar).
267
După cum se vede, mai bine de 130 de ani, „Strastnicul“ a coabitat

cu „Triodul“, carte de cult care la finele secolului al XIV‑lea ajunsese
la forma sa definitvă şi care s‑a impus în cult prin valoarea sa doc‑
trinar‑mistică. Argumentul teologic – liturgic care a putut determina
separarea celor două cărţi este că, în Sâmbăta lui Lazăr se termină
Postul Mare, Săptămâna Sfintelor Pătimiri având un caracter cu totul
special. Zilele „Săptămânii Mari“ sunt pline de sensuri mistagogice
şi sunt considerate praznice împărăteşti. Cu toate acestea, în multe
colecţii de carte veche, pentru toată perioada cât a fost tipărit şi a
circulat separat, „Strastnicul“ se păstrează coligat cu „Triodul“. Înţele‑
gem că, din motive practice, preoţii făceau acest lucru pentru a avea o
singură carte în uz. Se pare că şi tipografii au încercat aceasta: prima
ediţie de „Strastnic“, coligat direct din tipografie cu „Triodul“ este cea
blăjeană de la 1800, identificarea ei dând multe bătăi de cap specia‑
liştilor.
După a doua jumătate a secolului al XVIII‑lea, „Strastnicul“ dispa‑
re, „topindu‑se“ în „Triod“.
10. Zaconic
În plin secol XVII, Ortodoxia ardeleană se afla în luptă deschisă
cu prozelitismul calvin şi cu ofensiva catolică iezuită. În acest context
dramatic pentru românii ortodocşi din Transilvania, ierarhii şi preoţii
cu ştiinţă de carte au încercat să ofere mărturisitorilor dreptei credin‑
ţe argumente canonice şi juridice pentru lupta şi rezistenţa lor. O astfel
de carte a argumentelor sfinte, preluate din canoane şi din rânduieli
locale bisericeşti, ortodoxe, este „Zaconicul“, care a circulat, în manus‑
cris, dar şi în formă tipărită, în tot arealul transilvan.
Un exemplar de „Zaconic“ a fost redactat la Bălgrad, în
168054 şi este sub-intitulat „cartea legilor, care legi se judecă în sfatul
54. Publicat pentru prima dată de Timotei Cipariu, în Acte şi fragmente lati-
ne romanesci. Pentru istoria Besearecei Române mai alesu unite. Edite şi a(d?)notate,
Tiparul Seminariului Diecezan, Blaj, 1855, p. 257‑263. Deşi canonic greco‑catolic,
Timotei Cipariu numeşte acest manuscris, cu onestitate de istoric, „Fragmentu is‑
torico‑juridicu de derepturile beserecesci“. Semnalări ale acestei cărţi şi la Nicolae
Popovici, Manual de Drept bisericesc ortodox oriental, cu privire specială la Dreptul
268
ţării în scaunul sfânt al Besearecei, în metropolia Bălgradului, în so-

borul vlădicesc, cu toţi protopopii ţărăi, şi alte legi care se fac fărˊ de
soborul mare, vlădica cu titorii şi cu juraţii“55. Lucrarea, păstrată în
Biblioteca filialei clujene a Academiei Române, a fost scrisă de proto‑
popul Ioan Zoba din Vinţ, cunoscut redactor de texte bisericeşti, din
ultimele trei decenii ale secolului al XVII‑lea. De altfel, textul pome‑
neşte mai mulţi protopopi ai timpului, membri ai „soborului mare“
sau „titori“ ai Mitropoliei de Bălgrad: „Gheorghie den Daia, Văsiu den
Belgrad, Oprea den Armeani… Toma den Belgrad“56.
Timpul scrierii se suprapune perioadei în care Sfântul Mitropolit
Sava Brancovici fusese alungat din tronul ierarhic (în anul 1680), fiind
urmat de mitropolitul Iosif Budai. Ambii ierarhi sunt pomeniţi în tex‑
tul „Zaconicului“, primul ca proin‑mitropolit, al doilea deja ca titular,
ceea ce conduce la concluzia că materialul care stă la baza întocmirii
cărţii a fost adunat şi prelucrat în timpul păstoririi Sfântului Mitropolit
Sava, dar a fost scris după venirea noului ierarh. Se pare că exemplarul
păstrat este o copie (post 1688) după originalul de la anii 1680 ş.u.,
întrucât aminteşte de cărţi din inventarul Mitropoliei Bălgradului, ti‑
părite în anul 1683, şi de donaţii din 1688.
Cartea conţinea mai multe capitole, care reglementează mecanis‑
mul de funcţionare a Bisericii Ortodoxe, în Ardealul policonfesional
şi în contextul istoric de final de secol XVII, extrem de dificil pentru
românii ortodocşi: „Întâi canonul când aducem au punem vladică; Vla-
dica cu ce rânduială trebue să trăiască; Cei deregătoria titorilor; Ce are
Beseareca bun au avere; Ce este venitul Besearecei; Canonul protopopi-
lor; Canonul popilor; De popii care vin dentralte ţări; De săborul mare
obiceaiul: slobozie: tărie; De săboarele mici ale eparfiilor; Despre ale-
particular al Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, partea I şi II, Arad, 1925, anexa I şi la
pr. dr. Mihai Colotelo, Zaconicul Sfântului Ierarh Sava Brancovici, în rev. „Biserica Or‑
todoxă Română“, LXXIX (1961), nr. 7‑8, pp. 755‑774.
55. Transliterare realizată de subsemnatul, după un format pdf al acestui text,
aflat pe http://remusmircea birtz.files.wordpress.com/2013/02/t‑cipariu‑acte‑si‑
fragmente‑latine‑romanesci.pdf. Sursa on‑line citată a fost consultată la data de 17
martie 2017, ora 22.05.
56. Timotei Cipariu, Acte şi fragmente latine romanesci…, pp. 257 şi 258. Vezi
sursa pdf, citată supra.
269
gerea diiacilor pre popiie“57. Fragmentul de manuscris care s‑a păstrat

conţine însă numai o introducere, primul şi al patrulea capitol.
Este emoţionant şi impresionant modul migălos în care protopo‑
pul Ioan Zoba consemnează, cu detalii de tot felul, întregul inventar
liturgic – odoare sfinte, „odăjdii vlădiceşti“, veşminte preoţeşti ori dia‑
coneşti, cărţi şi „scule“ (diverse obiecte, n.n.) bisericeşti, moştenit de
la Sfântul Mitropolit Sava şi intrat în patrimoniul Mitropoliei Bălgra‑
dului. Unele dintre aceste odoare sunt de provenienţă slavă (lucrate în
Rusia sau în Serbia) sau greacă, iar altele sunt daruri ale unor domni
români, ale unor boieri sau monahi din Muntenia sau Moldova. Foar‑
te semnificativ este faptul că majoritatea cărţilor din inventar erau în
limba română; în legătură cu tema studiului de faţă, remarcăm şi un
detaliu – „Mineiele“ din listă sunt numite „Lunovnik“ („lunovnice“ –
„cărţi pe lunile anului“, n.n.).
Deşi păstrat fragmentar, „Zaconicul“58 impresionează prin forţa lui
de a da identitate Ortodoxiei ardelene. Poate fi socotit un prim „Statut“
bisericesc ortodox din spaţiul românesc, încercare temerară, reuşită,
a ierarhilor şi preoţilor‑martiri ardeleni de a rămâne în credinţa cea
adevărată. Respectând (şi) aceste rânduieli din „Zaconic“, care a cir‑
culat pe tot parcursul secolului al XVIII‑lea, în paralel cu alte „pravile“
şi „rânduieli“, s‑a putut, în timpuri de cumplită prigoană, ca ortodocşii
din Ardeal să aibă episcopii şi preoţii lor şi să îşi păstreze credinţa.
III. Concluzii
Prin succinta prezentare de mai sus am încercat doar să readuc în
prim‑plan munca unor oameni plini de har, înţelepciune, pasiune, şti‑
inţă, dragoste de neam şi credinţă în Dumnezeu: tipografii bisericeşti
de altădată. Aşa se cădea, în anul 2016, dedicat lor, ca omagiu, de către
57. Ibidem, p. 258‑259. Pentru transliterare am folosit sursa pdf, citată supra.
58. Un studiu mai recent, dedicat acestei lucrări, la Ana Dumitran, Câteva con-
sideraţii pe marginea unui manuscris ardelean din secolul XVII: Zaconicul Mitropoliei
Bălgradului, în “Annales Universitatis Apulensis“, series „Historica“, 1, 1997, p. 47‑50
(la final este redat, în facsimil, şi manuscrisul „Zaconicului“). Manuscrisul este amin‑
tit şi de pr. prof. dr. Dumitru Vanca şi colaboratorii în Studiu Introductiv. Consideraţii
teologice, la vol. „Molităvnic, Bălgrad, 1689…“, p. 19.
270
Sfântul Sinod al Bisericii noastre şi numit „al Sfântului Ierarh Martir

Antim Ivireanul şi al celorlalţi tipografi bisericeşti“!
Tipografii şi copiştii s‑au dus Dincolo, căci „mâna putrezeşte“, însă
cărţile tipărite sau manuscrisele de ei dăinuie reuşesc, cu obstinaţie,
să învingă timpul. Lupta cea mare a acestor valori nu se dă însă cu tim‑
pul, ci cu uitarea, nepăsarea şi necredinţa oamenilor!
1. Din acest motiv, în primul rând consider studiul de faţă un semn
de cinstire. Există, oare, un pomelnic cu numele acestor truditori şi
creatori de cultură tipografică? Dacă nu, poate ar trebui întocmit, iar ei
– ierarhi, ieromonahi, ierodiaconi, monahi, preoţi şi mecenaţi (domni‑
tori, boieri etc.) să fie pomeniţi în mănăstiri şi biserici în fiecare an, cu
prilejul „Zilei Tipografului“, care, nu întâmplător, coincide cu ziua de
prăznuire a Sfântului Mitropolit Dosoftei al Moldovei – 13 decembrie.
2. Titlurile descrise mai sus nu reprezintă nicidecum cărţi „de
mâna a doua“. Dimpotrivă, în perioada secolelor XVI‑XIX toate aceste
cărţi au fost folosite sistematic în cultul liturgic de obşte şi, unele, şi în
cel particular. Multe dintre aceste cărţi nu sunt nici măcar semnalate/
descrise, iar unele sunt abia amintite în manualele de Liturgică59 sau
de Drept bisericesc60 consacrate în Biserica noastră. Cu toate acestea,
trebuie să menţionăm că aceste cărţi marchează momente de maximă
importanţă în formarea şi devoltarea limbii române literare şi biseri‑
ceşti şi în cristalizarea cultului.
3. Periodic, aceste cărţi şi multe alte „surate“ de‑ale lor ar trebui
„să vadă lumina soarelui“, adică să fie scoase din întunericul unor de‑
pozite, în care sunt ferecate, şi să fie aşezate în vitrinele unor expoziţii
tematice. Să fie văzute de tinerii şi de intelectualii de astăzi, care, deşi
59. Nici o menţiune despre niciuna dintre aceste cărţi la pr. prof. dr. Vasile Mi‑
trofanovici şi pr. prof. dr. Teodor Tarnavschi, Liturgica Bisericei Ortodoxe. Cursuri
universitare (completate şi editate de mitropolitul dr. Nectarie Cotlarciuc), Cernăuţi,
1929, Secţiunea IV, articolul IV, pp. 263‑273 sau la pr. prof. dr. Ene Branişte, Litur-
gica generală, Editura Episcopiei Dunării de Jos, ediţia III‑a, Galaţi, 2002, vol. I, cap.
IV şi V, pp. 267‑298.
60. Manualul arhid. prof. dr. Ioan Floca, Drept canonic ortodox, legislaţie şi ad-
ministraţie bisericească, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1990, vol. I, p. 132 aminteşte, doar în 5 rânduri, de „Zaconic“, pe
care îl numeşte, eronat, „al Sfântului Mitropolit Sava Brancovici“.
271
nu cunosc aceste realităţi (şi multe altele, de ieri şi de azi!!), contestă

rolul cultural eminent pe care l‑a avut Biserica Ortodoxă, „maica nea‑
mului nostru“, în istoria românilor. Mai ales că, din cauza valului secu‑
larizant în care se zbate întreaga umanitate, rândul cărţilor care intră
în fondul „pasiv“ şi devin „ne(mai)cunoscute“, se îngroaşă mereu. Mor,
astfel, epoci de cultură şi spiritualitate, capitole din istoria Bisericii şi
a Neamului; mor oameni şi lucrări pe care, astăzi, în era „cărţii electro‑
nice“ şi a tiparului în tiraje „de masă“, nu le mai face nimeni!
4. Exemplarele deja puţine şi rare, multe unicat, ar trebui să facă
obiectul unor programe sistematice de restaurare şi conservare. Altfel,
generaţia noastră va fi acuzată, mai târziu, de „biblicid“.
5. Studiul de faţă va fi continuat cu o a doua parte, deja pregătită.
În aceasta, ca şi aici, vor fi prezentate şi analizate alte câteva lucrări, cu
aceeaşi „soartă“. Le‑am clasificat în titluri de:
a. Carte bisericească: Lavsaicon, Pogribania (preoţilor), Provod-
nic, Trefologiu /Trefologhion sau Tropologiu /Tropologhion.
b. Carte care a creat false tradiţii în Biserică: Gromovnic, Hro-
nograf, Mânealnic hristianicesc, Trepetnic, Zodier.
c. Carte cu caracter quasi‑ştinţific şi istoric: Cantacuzin, Lesvi-
odax.
d. Carte de pioşenie şi înţelepciune, cu largă circulaţie
populară: Erotocrit, Esopia sau Isopia, Floarea darurilor, Hristoi-
tia, Mântuirea (îndreptarea) păcătoşilor, Urmarea lui Hristos.
272
II.
cinstire Sfântului
Mitropolit Antim Ivireanul
la 300 de ani de la martiriu
273
274
Pr. Eugen Drăgoi,

Parohia „Înălţarea Domnului“, Galaţi
EPISCOPUL MELCHISEDEC ŞTEFĂNESCU,

PRIMUL BIOGRAF AL SFÂNTULUI IERARH
MARTIR ANTIM IVIREANUL
ŞI PRIMUL ANALIST
AL „DIDAHIILOR“ ACESTUIA
Abstract: The commemorative events from 2016, dedicated to the 300th

anniversary of the martyrdom of Saint Hierarch Anthimos the Ivirite, The Metropolitan
of Wallachia (1708-1716) also brought to attention the pioneering work of Bishop
Melchizedek Ştefănescu of the Lower Danube (1864-1879) and of Roman (1879-1892)
who wrote the first scientific biography of the martyred hierarch in the autumn of
1716. This biography, named by the Bishop Melchizedek, Biographical Notes about the
Hungaro-Wallachian Metropolitan Anthimos the Ivirite, was published in the summer
of 1886, together with editing the first volume of Didahii (Collection of sermons)
of Saint Hierach Anthimos, under the aegis of the Romanian Academy. Researchers,
historians and later publishers praised the biography written by Bishop Melchizedek
and used it in their writings.
Bishop Melchizedek Ștefănescu also wrote his first comprehensive analysis of
the text of the Didanii (Collection of sermons) of Saint Anthimos, the homiletic
masterpiece of the Romanian medieval culture, that evince the author thereof, as
“a developed gifted and well-formed orator… a true and eminent teacher of the
Church of Christ”.
Keywords: Bishop Melchizedek Ștefănescu, Saint Hierarch Martyr Anthimos the
Ivirite, biography, Didahii (Collection of sermons), oratorical talent.
În cadrul larg al manifestărilor dedicate Anului omagial al edu

cației religioase a tineretului creștin ortodox și Anului comemorativ
al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul și al tipografilor bisericești
din Patriarhia Română, voi prezenta contribuțiile primului ierarh al
275
Eparhiei Dunării de Jos, eruditul Episcop Melchisedec Ștefănescu, la

cunoașterea personalității Sfântului Antim Ivireanul, dat fiind faptul
că arhiereul, care a păstorit la Ismail și Galați, apoi la Roman, este pri-
mul biograf al strălucitului mitropolit care s‑a încununat ca martir al
credinței, la începutul veacului al XVIII‑lea, și primul analist științific
al operei predicatoriale a acestuia. În ciuda acestei întâietăți – pe care
a semnalat‑o pentru prima dată marele specialist în istoria culturii me-
dievale românești dr. Gabriel Ștrempel, într‑o publicație de prestigiu a
Eparhiei Dunării de Jos, în urmă cu 16 ani1 – referințele bibliografice
din unele publicații românești, când abordează personalitatea lui An‑
tim Ivireanul, pun în fruntea lor biografiile scrise de Ștefan Dinulescu,
Émile Picot sau Nicolae Dobrescu2; doar patru lucrări îi recunosc epi‑
scopului Melchisedec întâietatea în privința întocmirii biografiei Sfân‑
tului Ierarh martir Antim Ivireanul3.
În anul 1886 se împlineau 170 de ani de la martirizarea Mitropoli‑
tului Ungrovlahiei, Antim Ivireanul, care s‑a aflat pe tronul mitropoli‑
tan al Munteniei vreme de opt ani (1708‑1716) înscriindu‑și numele,
prin remarcabila sa activitate pastorală, cărturărească și tipografică,
între marii ctitori de limbă română ai Bisericii Ortodoxe Române. În
acest an 1886, din pronia lui Dumnezeu, vor fi publicate trei biogra‑
1. Dr. Gabriel Ștrempel, Episcopul Melchisedec, biograf al lui Antim, în

vol. „La cumpăna dintre milenii“, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2000,
p. 162‑168.
2. Pr. prof. Ion Ionescu, Pătimirea Mitropolitului Antim Ivireanul, în „Sfinți ro‑
mâni și apărători ai legii strămoșești“, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987, p. 640‑662; Pr. prof. dr. Mircea Păcura‑
riu, Dicționarul teologilor români, ediția a doua, Editura Enciclopedică, București,
2002, p. 238; Idem, Sfinți daco‑romani și români, Editura Trinitas, Iași, 2007,
p. 276; Pr. prof. dr. Alexandru Moraru, Dicționarul ierarhilor români și străini, slu-
jitori ai credincioșilor Bisericii Ortodoxe Române, Editura Basilica, București, 2015,
p. 31‑32.
3. Biografia Sfântului Ierarh Antim, scrisă de Episcopul Melchisedec Ștefănescu,
este amintită de: Antim Ivireanul, Opere. Ediție de Gabriel Ștrempel, Editura Miner‑
va, București, 1997, p. 392‑396; Fanny Djindjihașvili, Antim Ivireanul, cărturar uma-
nist, Editura Junimea, Iași, 1982, p. 123; pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii
Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Ro‑
mâne (ediția a II‑a), vol. 2, București, 1992, p. 159; Dicționarul literaturii române de
la origini până la 1900, ediția a II‑a, București, 2002, p. 46.
276
fii asupra personalității marelui ierarh de origine georgiană, care s‑a

identificat întru totul cu aspirațiile și viața păstoriților săi din Valahia,
aflată în cea mai mare parte a slujirii sale arhierești sub oblăduirea
domnitorului martir Constantin Brâncoveanu.
Prima dintre biografii, în ordinea cronologică a apariției, a fost ope‑
ra episcopului Melchisedec Ștefănescu4, la acea dată ierarhul titular al
Episcopiei Romanului, apărută înainte de 8 iulie 1886. Cea de‑a doua
biografie vedea lumina tiparului în septembrie 1886, într‑un prestigi‑
os volum parizian, sub semnătura lui Émile Picot, secretarul personal
al regelui Carol I al României5. În fine, a treia biografie dedicată mitro‑
politului martir, ieșită de sub tipar în același an 1886, este semnată de
avocatul și profesorul ialomițean Ștefan Dinulescu, Vieața și activitatea
mitropolitului Țărei Românești, Antim Ivireanul (1708‑1716), Cernăuți,
1886, 2 f. +100 p. (care a apărut inițial în foileton în revista „Candela“,
începând cu luna iulie 1886)6, biografie despre care profesorul și me‑
dievistul Aurelian Sacerdoțeanu consideră, pe drept, că este „entuzias-
tă, dar mai puțin clară“7.
Tot Sacerdoțeanu scria, în toamna anului 1963, că până în a doua
jumătate a secolului al XIX‑lea „se știa atât de puțin despre mitropoli‑
tul Antim, încât este explicabil de ce aflarea unui manuscris al Didahii-
lor lui a fost o revelație pentru episcopul Melchisedec, care a și făcut să
fie tipărit. Cu acest prilej, el însuși i‑a alcătuit cea dintâi biografie mai
dezvoltată, cu date care sunt și astăzi valabile“ 8.
4. O simplă și scurtă „notiță“ biografică a publicat, cu patru decenii înainte, Ale‑

xandru Gheorghe Lesviodax, în lucrarea sa, Istoria bisericească pe scurt, apărută la
București în 1845 (despre Antim Ivireanul la p. 402 și 433).
5. Émile Picot, Notice biografique et bibliografique sus lʹimprimeur Anthime
dʹIvir, Métropolitain de Valachie, în „Nouveaux Mélanges Orientaux“, Paris, septem‑
brie 1886, p. 560.
6. A se vedea: Candela, an. V, 1886, nr. 7, p. 401‑410; nr. 8, p. 478‑492; nr. 9,
p. 544‑556; nr. 10, p. 608‑620; nr. 11, p. 673‑691; nr. 12, p. 725‑757.
7. Prof. Aurel Sacerdoțeanu, Antim Ivireanul – arhivist, bibliotecar și topograf,
în „G.B.“, an. XXII, 1963, nr. 9‑10, p. 862 (republicare în vol. „Sfântul Ierarh Antim Ivi‑
reanul ctitor de limbă și cultură românească“, II, Editura Basilica, București, 2016,
p. 167).
8. Prof. Aurel Sacerdoțeanu, Antim Ivireanul – arhivist, bibliotecar și topograf, în
rev. cit., p. 864 (subl. ns.).
277
Vom răspunde acum la întrebarea: Care au fost împrejurările al‑

cătuirii de către învățatul episcop Melchisedec a Notițelor biografice
asupra vieții și activității Mitropolitului Țării Românești, Antim Ivirea‑
nul? La acestea ne vom referi în continuare.
În vara anului 1886 a văzut lumina tiparului prima ediție a pre‑
dicilor alcătuite de Sfântul Ierarh Antim Ivireanul, mitropolitul Țării
Românești, după 170 de ani de la moartea sa martirică. Volumul, inti‑
tulat Predice făcute pe la praznice mari de Antim Ivireanul, Mitropolitul
Ungrovlahiei, 1709‑1716, publicate după manuscrisul de la 1781, apărea
în Tipografia Cărților Bisericești din București9, sub îngrijirea profeso‑
rului Ioan Bianu, bibliotecar al Academiei Române, cheltuiala pentru ti‑
părire fiind suportată de Ministerul Cultelor și al Instrucțiunii Publice.
Lucrarea respectivă includea o prefață semnată de Ioan Bianu (p.
III‑IV) și, înainte de textul propriu‑zis al Didahiilor, o biografie a mi‑
tropolitului cărturar, alcătuită de episcopul Melchisedec Ștefănescu al
Episcopiei Romanului (p. V‑XXI)10.
Se cunoaște că pentru această ediție profesorul Bianu a folosit un
manuscris copiat de către arhimandritul Grigorie Deleanu11, de la Mi‑
tropolia Bucureștilor, la sfârșitul lunii iulie din anul 1781, după un alt
manuscris mai vechi. Acest text‑manuscris, care a stat la baza ediției
princeps a Didahiilor, are o istorie aparte, mai puțin cunoscută.
Bibliotecarul Academiei, I. Bianu, după apariția volumului, s‑a
gândit să publice și o descriere a manuscrisului; de aceea, îl ruga pe
episcopul Romanului să‑i comunice „când și unde ați descoperit ma-
9. (XXX + 1 f. + 218 p.) Bibliografia românească modernă, 1831‑1918, vol. I,

Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984, p. 120, nr. 2502.
10. Pr. prof. Alexandru Ioan Ciurea, Antim Ivireanul – predicator și orator, în vol.
„Sfântul Ierarh Antim Ivireanul, ctitor de limbă și cultură românească“, I, Editura Ba‑
silica, București, 2016, p. 188 (reprodus din rev. „B.O.R.“, anul LXXIV, 1956, nr. 8‑9,
p. 779‑780).
11. Astăzi manuscrisul românesc nr. 524 aflat în Biblioteca Academiei Române.
A. Sacerdoțeanu (Cancelaria Mitropoliei Țării Românești și slujitorii ei până la 1830,
în „G.B.“, an. XVIII, 1959, nr. 7‑12, p. 582) pomenește între slujitorii Cancelariei mi‑
tropolitane din București, la anul 1793, pe „Grigorie, arhimandrit al Mitropoliei“,
care credem că este aceeași persoană cu copistul manuscrisului de la 1781 al Dida‑
hiilor, publicat la inițiativa episcopului Melchisedec Ștefănescu. Dr. Gabriel Ștrempel
(Episcopul Melchisedec, biograf al lui Antim, p. 163) considera că Grigorie era arhi‑
mandrit la Mănăstirea Dealu!
278
nuscrisul, și al cui a fost?“12. Răspunzând imediat acestei solicitări, epi‑

scopul Melchisedec mărturisește că a luat cunoștință de existența ma‑
nuscrisului respectiv pe când era episcop al Episcopiei Dunării de Jos,
într‑o împrejurare prilejuită de vremea nefavorabilă din iarna anului
1871. Reproducem din scrisoarea învățatului ierarh trimisă lui Bianu
și publicată de Constantin Diculescu în anul 1909:
„Domnule Bianu,
Didahiile lui Antim eu le am de la răposatul episcop de Buzău Dionisie
(Romano, n. ns.) și iată cum. În anul 1871 am purces de la București ca să
mă întorc acasă la Ismail, de sărbătorile Crăciunului. După ce am trecut o
stație de la Buzău, o furtună mare cu zăpadă ce se începuse de dimineață
a nămolit (sic) drumul, încât trenul a stat locului; am petrecut noaptea în
câmp. Drumul de la Brăila la Galați a fost astupat mult timp. Eu am fost si-
lit a treia zi să mă reîntorc la Buzău, unde am petrecut sărbătorile Crăciu-
nului împreună cu colegul meu, episcopul Dionisie. El poseda o bibliotecă
însemnată, cu felurite cărți în felurite limbi, tipărite și manuscrise, între
care și o mulțime de cărți românești vechi, tipărite și manuscrise. Manus-
crise românești erau vreo 40 (la moartea episcopului Dionisie, în anul
1873, inventarul bibliotecii sale înscria 400 de manuscrise românești, n.
ns.). Tot timpul sărbătorilor, până la 8 ianuarie, eu l‑am petrecut ocupân-
du‑mă cu cărțile cele vechi românești și, mai ales, cu manuscrisele, de pe
care mi‑am luat multe notițe ce le păstrez spre a le publica cândva.
Între acele manuscrise am găsit și Didahiile lui Antim. Descoperirea
aceasta m‑a frapat foarte și am rugat pe răposatul Dionisie să mi‑l dea
ca să‑l studiez mai de aproape și să fac a se publica. Cererea mea a fost
primită amical de răposatul și așa ea a devenit proprietatea mea. Restul
îl știi dumneata… Dumneata încă să‑mi trimiți și mie din Didahii când se
vor isprăvi de tipărit, căci mă interesez să văd cum s‑au tipărit“13.
12. Const. C. Diculescu, Din corespondențele Episcopului Melchisedec, București,

1909, p. 77, nr. LI.
13. Ibidem, p. 78‑79, nr. LII. Un fragment din această scrisoare s‑a publicat și în
vol. Pr. Gabriel Cocora, Dionisie Romano, episcopul Buzăului, Editura Episcopiei Bu‑
zăului și Vrancei, Buzău, 2006, p. 499‑500, nr. 160. Vezi și pr. Eugen Drăgoi, Episco-
pul Melchisedec Ștefănescu și Didahiile Sfântului Antim Ivireanul, în „Ziarul Lumina“,
anul XII, nr. 137, 14 iunie 2016, p. 5 (preluat și în „Călăuză ortodoxă“, anul XXVI, nr.
332‑333, iulie‑august 2016, p. 60).
279
Manuscrisul respectiv a fost prezentat membrilor Academiei

Române abia în ședința din 18/30 martie 1886, a secțiunii literare,
Episcopul Melchisedec pledând pentru publicarea lui. Nu cunoaștem
motivele care l‑au determinat pe posesorul acestuia să întârzie 15 ani
hotărârea de a da publicității această importantă operă predicatorială.
La propunerea lui V. A. Urechiă, manuscriul Didahiilor este îndreptat
către comisiile secțiunilor literară și istorică, membrii acestora ur‑
mând a se pronunța asupra oportunității publicării14. O hotărâre simi‑
lară vor lua și membrii secțiunii istorice, la 22 martie 1886, în urma
audierii raportului prezentat de Alexandru Odobescu15. Două zile
mai târziu (24 martie) aflăm că cei doi membri ai comisiei delegați
de secțiunea literară (B. P. Hasdeu și Gh. Sion) împreună cu delegații
secțiunii istorice (V. A. Urechiă și Episcopul Melchisedec) au decis ti‑
părirea Didahiilor. În cadrul aceleiași ședințe, Hasdeu mai întreba cine
să fie însărcinat cu tipărirea, iar V. A. Urechiă cerea și avizul comisiei
financiare a Academiei16.
În ședința din 27 martie, V. A. Urechiă își exprimă părerea că „Epi-
scopul Melchisedec ar face bine să întocmească niște notițe biografice
despre Antim Ivireanul. P. S. S. Episcopul Melchisedec declară că este
decis a face pe seama Academiei o biografie mai pe larg a distinsului
mitropolit, satisfăcând astfel dorința lui V. A. Urechiă“17.
Așadar, „nașul“ acestei biografii a Sfântului Ierarh Martir Antim Ivi‑
reanul, alcătuită de Episcopul Melchisedec Ștefănescu, este V. A. Ure‑
chiă, prieten apropiat al marelui ierarh cărturar și coleg de Academie
cu acesta. Susținerea financiară a imprimării Didahiilor și‑a asumat‑o
Ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, Dimitrie Sturza, deținătorul
portofoliului acestui minister fiind cel care l‑a desemnat pe biblioteca‑
rul Ioan Bianu al Academiei Române să se ocupe de editarea și tipări‑
rea operei omiletice a Mitropolitului Martir Antim Ivireanul18.
14. Analele Academiei Române, seria II, tomul VIII, 1885‑1886, Secțiunea I. Par‑
tea administrativă și dezbaterile, București, 1886, p. 80.
15. Ibidem, p. 171.
16. Ibidem, p. 114‑115.
17. Ibidem, p. 172.
18. „Predicile sau Didahiile Mitropolitului Antim Ivireanul erau cu totul necunos-
cute până acuma. P. S. S. Episcopul Melchisedec a găsit manuscrisul după care ele se
280
Dată fiind perioada timidă a cercetării documentelor și precari‑

tatea înregistrării sistematice a acestora în inventare de arhive și bi‑
blioteci, specifică celei de‑a doua jumătăți a secolului al XIX‑lea, este
firesc să găsim în biografia alcătuită de episcopul Melchisedec și unele
aproximări și inadvertențe cronologice, pe care istoriografia de după
anul 1900 le va corecta. Dincolo de acestea, medievistul Aurelian
Sacerdoțeanu afirma că episcopul Melchisedec „i‑a alcătuit (lui Antim
Ivireanul, n. ns.) cea dintâi biografie mai dezvoltată, cu date care sunt
și astăzi valabile“19. Același autor20 mai notează: „Contribuțiile aduse
de la Melchisedec până astăzi (anul 1963, n. ns.) au putut face posibilă
o biografie mai completă21 și chiar o viață literaturizată“22. Și Gabriel
Ștrempel23 sublinia, în anul 1962: „Meritul de a fi schițat pentru prima
dată biografia mitropolitului Antim îi revine Episcopului Melchisedec al
Romanului. Aceasta precede ediția Predicilor întocmită de I. Bianu în
1886, iar știrile despre mitropolit au rămas valabile, în cea mai mare
parte, până astăzi, și au fost folosite de toți biografii lui Antim“, apre‑
cieri reluate aproape similar patru ani mai târziu: „Cel care a atras,
publică aici, la anul 1871, în biblioteca răposatului episcop de Buzău, Dionisie, care
adunase o frumoasă colecțiune de cărți vechi românești și vreo 40 de manuscrise. P. S.
S. Episcopul Melchisedec a prezentat Academiei, în ședința de la 18 martie 1886, volu-
mul manuscris, propunând ca să se ia dispozițiunile necesare spre a se tipări. Acade-
mia a primit cu bucurie această comunicare, iar dl ministru al Cultelor și Instrucțiunii
Publice, D. Sturdza, a binevoit a lua în socoteala ministerului său cheltuielile necesare
la facerea edițiunii și a binevoit a însărcina pe subscrisul cu îngrijirea acestei lucrări“.
I. Bianu, Prefață, la volumul „Predice făcute pe la praznice mari de Antim Ivireanul,
mitropolitul Ungrovlahiei, 1709‑1716, publicate după manuscrisul de la 1781“, Ti‑
pografia Cărților Bisericești, București, 1886, p. III (prefață reprodusă și în Petre V.
Haneș, Antim Ivireanul. Predici, Editura Minerva, București, 1915, p. XXXI). Vezi și
Ștefan Dinulescu, Vieața și activitatea mitropolitului Țărei Românești, Antim Ivireanul
(1708‑1716), Cernăuți, 1886, p. 11.
19. Prof. Aurel Sacerdoțeanu, Antim Ivireanul – arhivist, bibliotecar și topograf,
în vol. cit., p. 167.
20. Ibidem, p. 168.
21. Trimitere la Antim Ivireanul. Predici, București, 1962 (ed. de G. Ștrempel).
22. Trimitere la R. Albala, Antim Ivireanul și vremea lui, Editura Tineretului,
București, 1963.
23. Gabriel Ștrempel, în Antim Ivireanul, Predici, Editura Academiei R. P. R.,
București, 1962, p. 8, n. 3.
281
pentru prima dată, atenția asupra figurii lui Antim Ivireanul a fost
episcopul Romanului, Melchisedec, fost membru al Academiei Româ-
ne. Știrile sale asupra mitropolitului sunt date în prefața ediției pri-
me a Predicilor, întocmită de Ioan Bianu la 1886, după ce, în prealabil,
susținuse în ședințele Academiei necesitatea publicării operei lui Antim
și făcuse elogiul meritelor sale. Studiul său rămâne valabil și astăzi,
în părțile lui esențiale“24. La rândul său, Fanny Djindjihașvili remarca
întâietatea episcopului Romanului în istoriografia românească, refe‑
ritoare la creionarea biografiei lui Antim Ivireanu, scriind: „Episcopul
Melchisedec al Romanului, fost membru al Academiei, a atras prima
dată atenția asupra lui (Antim, n. ns.). El amintea că Antim era geor-
gian, că s‑a născut în Caucaz, și anume în Iberia sau Iviria (denumirea
grecească), de aceea el însuși iscălea Ivireanul. Melchisedec amintea
că Antim cunoștea mai multe limbi, în primul rând limba lui maternă
– georgiana“25.
În excursul biografic al Sfântului Antim, Episcopul Melchisedec
face dovada excepționalelor sale calități de cunoscător al istoriei ro‑
mânilor, dar și a capacității de a înțelege și analiza evenimentele și
contextul politic al viețuirii mitropolitului martir. Totodată privește cu
admirație și descrie cu deosebit respect etapele vieții ierarhului‑tipo‑
graf, biografia întocmită de episcopul Romanului fiind, din punct de
vedere științific, riguroasă, decentă și corectă.
Ceilalți biografi care s‑au succedat s‑au inspirat din compoziția lui
Melchisedec Ștefănescu și i‑au folosit textul în monografiile lor, unii
citându‑l, alții omițând această onestă și deontologică îndatorire. Vom
încerca o fugitivă trecere în revistă a receptării de către contemporani
și urmași a biografiei alcătuite de ierarhul academician.
Astfel, Ștefan Dinulescu, în volumul său publicat la finele anului
1886, citează de mai multe ori pasaje întregi din lucrarea Episco‑
pului Melchisedec, ori face referiri la biografia publicată de ierarhul
amintit26.
24. Gabriel Ștrempel, Antim Ivireanul, în „Analele Academiei R. S. România“, anul

100 (1966), seria IV, vol. XVI, București, 1967, p. 677.
25. Fanny Djindjihașvili, Antim Ivireanul, cărturar umanist, Editura Junimea,
Iași, 1982, p. 19.
26. Ștefan Dinulescu, op. cit., p. 10, 11, 12, 15, 18, 21, 35, 41, 81.
282
Profesorul Constantin Erbiceanu, în ediția Didahiilor pe care aces‑

ta o încredințează tiparului în anul 1888, menționează în Prefața
volumului importanța descoperirii în anul 1871, de către Episcopul
Melchisedec Ștefănescu al Dunării de Jos, a manuscrisului predicilor
rostite de Mitropolitul Antim Ivireanul și informează cititorii despre
demersurile pentru tipărirea acelei ediții sub îngrijirea lui Ioan Bianu.
Tot din prefața amintită mai aflăm că Episcopul Melchisedec l‑a în‑
curajat pe C. Erbiceanu să publice manuscrisul Didahiilor, descoperit
de acesta la Mănăstirea Căldărușani, ierarhul propunând Ministrului
Sturdza să susțină pe cheltuiala ministerului său și imprimarea aces‑
tui manuscris.
Erbiceanu va prelua integral, în ediția Didahiilor pe care aces‑
ta a tipărit‑o în anul 1888 Notițele biografice referitoare la Mitro‑
politul Martir Antim Ivireanul, alcătuite de Episcopul Melchisedec
(p. XVIII‑XXXV), după volumul Didahiilor, publicat cu doi ani în urmă27.
Academicianul Ioan Kalinderu, la doi ani după trecerea la cele
veșnice a Episcopului Melchisedec Ștefănescu, referindu‑se la Notițele
biografice pe care ierarhul academician le‑a dedicat Mitropolitului
Martir Antim Ivireanul, scria că „Prea Sfințitul Melchisedec, acest meri-
tuos biograf, l‑a ridicat așa de bine în paginile mișcătoare ce i le‑a con-
sacrat, așa că se poate cu drept cuvânt zice că acel martir al credinței
a găsit în episcopul de Roman, prea regretatul nostru coleg, un demn
apreciator al virtuților, al meritelor sale și al unei cariere sfârșite în chip
așa de creștinesc“28.
Istoricii secolului al XX‑lea, care s‑au ocupat de viața și activita‑
tea Sfântului Ierarh Antim Ivireanul s‑au raportat pozitiv la biografia
întocmită de Episcopul Melchisedec. Astfel, profesorul secundar Pe‑
tre V. Haneș reproduce, în ediția Didahiilor pe care acesta o publică
în anul 1915 cu o prefață și indice de cuvinte, biografia lui Antim Ivi‑
reanul, alcătuită de episcopul Melchisedec (p. XXXVI‑XLV), pe care o
27. Pr. prof. Alexandru Ioan Ciurea, Antim Ivireanul – predicator și orator, în vol.
cit., p. 190. A se vedea și Bibliografia românească modernă, 1831‑1918, vol. I, p. 120,
nr. 2499.
28. Ioan Kalinderu, Episcopul Melchisedec. Discurs de recepțiune rostit în ședința
solemnă a Academiei Române, sub președinț(i)a M. S. Regelui, la 25 martie 1894,
283
împarte în subtitlurile: Antim călugăr (p. XXXVI‑XXXVII); Antim egu-

men (p. XXXVII); Antim episcop (p. XXXVII‑XXXVIII); Antim mitropolit
(p. XXXVIII‑XL); Calomnierea Mitropolitului Antim (p. XL); Mitropoli-
tul Antim sub Ștefan Cantacuzino (p. XL‑XLI); Moartea mitropolitului
(p. XLI‑XLV).
Preotul profesor Niculae Șerbănescu, în studiul său29 dedicat îm‑
plinirii a „240 de ani de la moartea de mucenic a lui Antim Ivireanul“
citează din biografia publicată de Episcopul Melchisedec mai multe
informații, pe care le creditează, fără rezerve30.
Fragmente ale aceleiași biografii semnate de Episcopul Melchise‑
dec s‑au publicat și de Gabriel Ștrempel în vol. Antim Ivireanul, Opere,
Editura Minerva, București, 1997, p. 392‑396. De altfel, dl G. Ștrempel,
spunea în mai 1992, în cadrul simpozionului consacrat comemorării
la Galați a Episcopului Melchisedec Ștefănescu: „Vom spune de la înce-
put că studiul lui Melchisedec surprinde și astăzi, la peste o sută de ani,
prin bogăția datelor, prin vasta informare istorică, prin capacitatea de
sinteză, prin stilul limpede și nu lipsit de o oarecare poezie… Nimic nu
lipsește din ceea ce este esențial, în studiul lui Melchisedec. Aceasta îi
obligă pe toți cei care se ocupă de Antim, iată după mai bine de o sută
de ani, să înceapă de la dificila desțelenire pe care ne‑a lăsat‑o cel dintâi
episcop al Dunării de Jos“31.
Vrednicul de pomenire, Mitropolitul cărturar Antonie al Ardealu‑
lui scria în urmă cu aproape trei decenii despre Antim Ivireanul: „Ce
destin a putut avea! Ajuns sclav la Constantinopol, vândut sau furat din
Iviria lui natală de pirați sau de trimiși turcești, cum se mai întâmpla
încă în acel sfârșit de secol al șaptesprezecelea, e recuperat de acolo
de Constantin Brâncoveanu, care surprinsese în el o scânteie de om de
geniu, de meșter în toate. În Constantinopol ajunsese gravor vestit. L‑a
29. Pr. Niculae Șerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, în „B.O.R.“, an. LXXIV,
nr. 8‑9, 1956, p. 690‑766. Republicare în vol. „Sfântul Ierarh Antim Ivireanul ctitor
de limbă și cultură românească“, II, Editura Basilica, București, 2016, p. 37‑142 și
în vol. „Biserică, misiune, slujire“, 16, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galați,
2016, p. 43‑170.
30. A se vedea p.: 693, 695, 698.
31. Dr. Gabriel Ștrempel, Episcopul Melchisedec, biograf al lui Antim, p. 163,
166.
284
adus în Țara Românească pe la 1690. După opt ani devenise egumen la

Snagov, unde rămâne până în 1705. Ars de focul creației, mereu gata să
facă ceva, face acolo o tipografie… Și n‑avea altă ambiție decât să i se
zică «Antim tipograful», cum stă scris pe un manuscris aflător cândva
la Agapia. Ne spune despre asta marele Melchisedec al Romanului.
Tot el ne spune că în 25 de ani cât a stat în Țara Românească, An-
tim învățase la perfecție limba română. Predicá în limba română.
România a fost patria lui adevărată. Și ce limbă română a vorbit! A in-
trat printre clasici. A făcut gloria culturală a epocii Brâncoveanu“32.
Regretatul profesor Mihai Rădulescu de la Facultatea de Teologie
din București, în volumul de autor dedicat mitropolitului Antim Ivirea‑
nul33, sublinia: „Prea Sfințitul Melchisedec l‑a definit pe Antim Ivireanul
drept cel mai de seamă cărturar al epocii sale, în țările române. Judeca-
ta lui va străbate veacurile, neinfirmată; dimpotrivă, ea se impune ca o
axiomă a istoriei culturii românești“.
La fel de importante ca biografia Sfântului Antim Ivireanul scri‑
să de Episcopul Melchisedec Ștefănescu sunt și considerațiile fostului
ierarh al Dunării de Jos despre opera omiletică a mitropolitului mar‑
tir, prin care sunt scoase în evidență meritele oratorice ale Sfântului
Antim și calitatea predicilor sale, pline de învățături și îndemnuri. Și
în acest caz, prin întinderea studiului și prin profunzimea analizei,
Episcopul Melchisedec se înscrie între pionierii criticii omiletice a
Didahiilor Mitropolitului Munteniei. „Melchisedec schițează cea dintâi
analiză a stilului și limbii lui Antim, precum și cel dintâi studiu asupra
conținutului social și de îndrumare duhovnicească a Didahiilor“, afirma
cu peste două decenii în urmă dl dr. Gabriel Ștrempel34. Episcopul de la
Roman scria acum aproape 130 de ani (1889): „Didahiile sau predicile
lui Antim ne arată în autorul lor un orator dezvoltat, talentat și bine for-
mat. În ele întâmpinăm abundența oratorică a graiului, figuri oratorice
artistice, descrieri poetice, sentimentalism înfocat de iubirea către Dum-
nezeu și aproapele, bărbăție neclătită întru apărarea adevărului și a
32. Antonie Plămădeală, Calendar de inimă românească, Sibiu, 1988, p. 203

33. Mihai Rădulescu, Antim Ivireanul învățător, scriitor, personaj (cu un Cuvânt
înainte de † Irineu Slătineanu), Editura Ramida, București, 1997, p. 71.
34. Episcopul Melchisedec, biograf al lui Antim, p. 167.
285
dreptății, religiozitate sinceră, conștiincioasă și nefățarnică. Toate aces-

te calități mari, nedezlipite de un adevărat propovăduitor al Evanghe-
liei, arată în Antim un adevărat și eminent dascăl al Bisericii lui Hristos
și fac o distinsă onoare Bisericii Române care l‑a avut conducător al ei…
Didahiile lui Antim vor servi de model pentru tinerii noștri predicatori,
îndemnându‑i, pe de o parte, a studia cu osârdie Sfânta Scriptură, ca pe
întâiul izvor nesecat al științei și zelului pastoral al predicării, și apoi pe
dascălii și oratorii cei mari ai Bisericii Ortodoxe, între care va fi de acum
și Antim Ivireanul, cel puțin pentru predicatorii români; iar pe de altă
parte, Antim le va servi de model de limbă românească, în care trebuie
să vorbească predicatorul român către creștinii români“.
Încheiem această scurtă referire la opera omiletică a Sfântului An‑
tim, tot cu cuvintele Episcopului Melchisedec: „Dumnezeu a binevoit ca
luminătorul Bisericii Române, nemuritorul Antim, și după moartea sa să
nu rămână totdeauna sub obroc, ci să se pună în sfeșnic, ca să lumineze
pentru totdeauna, și să aprindă din lumina sa și alte lumini multe în
Biserica patriei noastre“.
286
Conf. univ. dr. Mihaela Denisia Liuşnea,

CONTEXTUL ISTORIC
AL RAPORTURILOR ŢĂRILOR ROMÂNE
CU SPAŢIILE ORTODOXIEI RĂSĂRITENE
DIN CAUCAZ ÎN TIMPUL
MITROPOLITULUI ANTIM IVIREANUL
Abstract: The paper traces history of spreading Christianity in Georgia in the XVII
and XVIII century, showing its significance for making the Georgian nation. Based on
historic sources the story includes the international context to the process. History of
the Georgian Church embraces contribution of the leaders in the different times.
The King of the Georgians Vakhtang VI asked the Patriarch of Jerusalem to give
him a helping hand in the organization of the printing office. The Patriarch of Jeru-
salim Crizanth Notharas forwarded the request of the King of the Georgians to Antim
Iverieli to Vlakheti. And Antim received the permission from the Prince of Vlakheti,
Constantin Brancoveanu (1688‑1714), to render help to the King Vakhtang VI, he im-
mediately sent to Tbilisi his best printer Mihai Ishtvanovich.
Thanks to Antim Iverieli or Iberieli to his homeland Georgia (he was born betwe-
en the years of 1650‑1660 and died in 1716), many works in other languages whose
originals have been lost are only known due to the Georgian translations. He was a
wonderful calligrapher, xylographer, engraver, and sculptor and he knew a lot of fo-
reign languages: ‑ Besides the native Georgian language, he spoke several languages,
viz Greek, Arabic, Rumanian, Old Slavonic (Slavic), Turkish.
In the paper are discussed the services of the organization of the Georgian prin-
ting office. Georgian ecclesiastics loved the Holy lands, where they had closer relations
with the world’s church and ecclesiastical world.
Keywords: Antim Iverieli, Mihai Ishtvanovich, Oriental Christianity, Georgian
Church, Printing Office, Vlakheti
287
„Singurul vlădică de multe ori artist“, cum îl defineşte Nicolae Do‑

brescu1, Sfântul Antim Ivireanu2 (fig. 1), era originar din Georgia3 (nu‑
mele grecesc al Iviriei – estul Georgiei, adică regiunea Kartli), mai exact
din localitatea Ude (situată în regiunea Meskheti), iar după alte opinii
din spaţiul vestic al Georgiei aflat sub influenţă persană4 sau otomană,
poate din Samtşkhe (Gordjistan, care se traduce prin „Ţara scavilor“).5
Sfântul însuşi, ajuns pe pământ românesc, îşi dezvăluie originea,
spunând că este din Ivir6 când se semnează pe Evanghelia tipărită în
1697, la Snagov, în Mărturisirea ortodoxă tipărită în 1699 tot la Sna‑
gov, în Floarea darurilor, 1700, la Snagov, în Noul Testament, din 1703,
tipărit la Bucureşti, în Învăţătura dogmatică, tipărită în 1703 la Bucu‑
reşti, în Tomul bucuriei, Râmnic, 1705, în Antologhion, Râmnic, 1705,
în Molitvenic, Râmnic, 1706, în Psaltirea şi Liturghia de la Târgovişte,
1710 şi, respectiv, 1713: „Smeritul între ieromonahi Antim Ivireanul“,
sau „Antim ieromonahul, georgian de neam“7, sau „Antim ieromona‑
hul, tipograful din Iviria“8, „Antim Ivireanul, episcopul Râmnicului“,
„Mitropolit al Ungrovlahiei, Antim Ivireanul“9 sau „arhipăstorul Antim
al Ungrovlahiei cel din Ivir“10. De asemenea, el mai foloseşte termenul
1. Nicolae Dobrescu, Viaţa şi faptele lui Antim Ivireanul mitropolitul Ungrovlahi-

ei, Bucureşti, 1910, p. 6.
2. Fanny Djindjihaşvili, Antim Ivireanul, cărturar umanist, Editura Junimea, Iaşi,
1982, passim.
3. Nume luat în secolul al XI‑lea. Patericul georgian, traducere de Doru lonuţ
Vasile şi Cristian Spătărelu, ediţie îngrijită de Danion Vasile, Editura Cartea ortodoxă,
Egumeniţa, Bucureşti, 2009, p. 2.
4. Roger M. Savory, Iran Under the Safavids, în Peter Jackson şi Laurence Lock‑
hart, (ed.), The Cambridge History Of Iran: Vol. 6, The Timurid and Safavid Periods,
Cambridge University Press, Cambridge, 1986, p. 407 şi urm.
5. Alexander Mikaberidze, Historical Dictionary of Georgia, Rowman Littlefield,
Londra, 2015, p. 3.
6. Gabriel Ștrempel, Antim Ivireanul, Editura Academiei Române, București,
1997, p. 36, nota 23.
7. În Liturghierul greco‑arab, Snagov, 1701, şi în Ceaslov, Bucureşti, 1702.
8. În Psaltirea grecească, Snagov, 1700, şi în Eortologhion, Snagov, 1701.
9. Arhim. Sofian Boghiu, Mitropolitul Antim Ivireanul (1650-1716), în „Biserica
Ortodoxă Română“, CXVIII (2000), nr. 7‑12, p. 306.
10. Pisania bisericii mari a Mănăstirii Tuturor Sfinţilor, Gabriel Ștrempel, op.cit,
p. 330‑331. Sfânta Mănăstire Antim. Istorie, spiritualitate şi cultură (1713‑2013), al‑
bum, Editura Basilica, Bucureşti, 2013.
288
Fig. 1. Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești (1708‑1716),

tabloul votiv de la Schitul Fedeleșoiu şi fresca Mănăstirii Govora din judeţul
Vâlcea (http://arhiepiscopiaramnicului.ro/ accesat 10 decembrie 2016)
de gurji11 (Georgian în limba turcă, adică originar din această regiune,

deosebit de populaţia mahomedană, cu alte cuvinte, Kartveli ‑ Georgi‑
an cu referire la naţionalitate, din sudul provinciei Samtskhe, aproape
de granița cu Turcia).
La aceste afirmatii se adaugă o serie de simboluri georgiene pe
care le foloseşte Sfântul Antim Ivireanul în activitatea sa tipografică12.
La rândul lui, Mitrofan Grigoraş, profesor la Academia Domneas‑
că13, i se adresează astfel, în lucrarea Slujba Sfintei Ecaterina: „Îndemn
11. The Literary Heritage, vol. I, Tbilisi, 1935, p. 169. apud Ivane Imerlishvili,
Contribution of Antim Iverieli and Mihai Ishtvanovich to the cause of the organization
of the Georgian Printing House, în „European Scientific Journal“, special edition, vol.
2, 2014, p. 152, nota 111. Fanny Djindjihaşvili, Antim Ivireanul, cărturar umanist,
Editura Junimea, Iaşi, 1982, p. 21.
12. Mihail Gabriel Popescu, Mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul, cârmu-
itor bisericesc și propovăduitor al Evangheliei, teză de doctorat, București, 1969,
p. 11.
13. Fondată de Şerban Cantacuzino (domn al Ţării Româneşti 1678‑1688),
în 1689, pentru a promova educaţia superioară în Ţara Românească, după mo‑
delul celor de la Constantinopol şi din Padova, după cum fusese sfătuit de fratele
său, Stolnicul Constantin Cantacuzino. Ariadna Camariano‑Cioran, Les Académies
princières de Bucarest et de Jassy et leurs professeurs, Insitute for Balkan Studies,
289
Fig. 2. Mănăstirea Bodbe – Georgia

şi Mănăstirea Gura Motrului – Ţara Românească, în secolul al XVII‑lea
(http://www.crestinortodox.ro accesat 10 decembrie 2016)
pe toţi să ia cunoştinţă, cu grijă de aceste vorbe. / A venit bărbat pe

pământul Valahiei, a venit lumină, / Antim dumnezeiesc, ierarh al Un-
grovlahiei, / Din neamul cucernic al ivirilor înţelepţi….“14.
Înainte de a vorbi de evoluţia celui care va deveni ierarh al Un‑
grovlahiei, credem că este util demersul de a reconstitui istoria ţării
natale în perioada secolelor XVII‑XVIII, ce are multe puncte comune cu
istoria ţării de adopţie – prezenţa otomanilor, influenţele occidentale,
politica marilor puteri, lupta antiotomană şi rezistenţa prin credinţă şi
cultură. De altfel, dacă ar fi să comparăm două sfinte lăcaşuri de secol
XVII, din cele două spaţii geografice – Georgian, şi respectiv, muntean
(fig. 2), am constata că există multe similitudini şi în ceea ce priveşte
arhitectura, arta, stilul etc.
Astfel, în secolul al XVI‑lea, Georgia occidentală, cu ieşirea la mare,
era separată de Georgia orientală, din care făceau parte Karthlia şi Ka‑
Tessalonic, 1974, p. 20 şi urm. Academia domnească din Bucureşti avea structura

unei Facultăţi de Litere şi Filosofie, asemănătoare cu cea din universităţile Europei
Occidentale. Astfel, Chrysanthos Notaras, în calitate de decan, preda şapte cursuri
de filosofie: logica, retorica, fizica, despre cer, despre naştere şi pieire, despre su‑
flet şi metafizica, corespunzând de fapt celor şapte lucrări fundamentale ale lui
Aristotel. Acesta a fost nepotul lui Dositheus II Notarias, patriarhul grec al Ierusa‑
limului (1669‑1707). Luís Saraiva, ed., Europe and China: Science and Arts in the
17th and 18th Centuries, World Scientific Publishing Co. Pte. Ltd., Singapore, 2013,
p. 169.
14. Gabriel Strempel, op.cit., p. 287.
290
khetia, vecine cu Osetia de Nord, cu

Daghestan la est, Armenia şi Azer‑
baidjan la sud. Ambele se înscriu
însă în grupul lingvistic şi de popu‑
laţii caucaziene (fig. 3).
În perioada sec. XVII‑XVIII,
populaţia creştină a Georgiei era
complet izolată într‑un spaţiu re‑
vendicat de Imperiul Otoman15
şi turcii Oghuz, conduşi de Uzun
Hasan, din dinastia Akkoyunlu
(oamenii cu oi albe)16, care vor fi
înlocuiţi de membri ai dinastiei
Safevizi, ca şahi ai Persiei17. Isto‑
ricul Tahsin Gemil defineşte „im‑ Fig. 3. Grupurile ethnolingvistice
periul Akkoyunlu“ ca fiind „For‑ din Caucaz. (http://www.lib.utexas.
maţiunea politică, constituită de edu/maps/commonwealth/ethnocau‑
casus.jpg accesat ‑ 20 noiembrie 2016)
Uzun Hasan, se baza în principal
pe „kîzîlbaşi”. După înfrângerea
lui Uzun Hasan, în 1473, Mehmed al II-lea a masacrat fără milă pe
„kîzîlbaşi“, fără a reuşi însă să nimicească forţa lor de opoziţie18. La
sfârşitul secolului al XV-lea, ei îşi găsiseră un nou conducător capabil
15. „Epoca de aur“ a Imperiului Otoman a fost considerată a fi domnia lui Soli‑
man Magnificul (1520‑1566). Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 205. Astfel că, la sfârşitul secolului al XVI‑lea era
„cel mai desăvârşit exemplu al unui Imperiu din Orientul Apropiat“. Halit Inalcik, Im-
periul Otoman. Epoca clasică. 1300‑1600, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p.
44. Conform opiniei istoricului turc Halit Inalcik, începe o perioadă de stagnare după
1590, premergătoare „epocii retragerii şi a slăbirii progresive către sfârşitul secolului
al XVII‑lea“. Aurel Decei, Istoria Imperiului Ootoman până la 1656, Bucureşti, 1978.
Alţi specialişti vorbesc de 1580, ca an de schimbare pentru istoria Imperiului Otoman.
Andrina Stils, Imperiul Otoman 1450‑1700, Editura All, Bucureşti, 1995, p. 95.
16. Tahsin Gemil, Românii şi otomanii în secolele XIV‑XVI, Editura Academiei, Bu‑
cureşti, p. 60.
17. Şahii Persiei vor deveni arbitri în competiţia pentru tronul Karthli pe peri‑
oada secolului al XVII‑lea.
18. Tahsin Gemil, op.cit.
291
în persoana lui Ismail, din vechea dinastie turkmenă a safavizilor şi

rudă apropiată a lui Uzun Hasan“19. Acesta din urmă va reface vechea
structură a statului Iran, prelund titlul de şahul Ismail (1487-1524)
şi îşi va extinde autoritatea în Azerbaidjan, Iran şi printre turkmenii
nomazi din Anatolia. Acesta a proclamat religia şiită ca fiind religie
oficială şi a urmărit năruirea puterii otomane20.
Halil Inalcik consideră că „adevăratul fondator al Imperiului
Otoman“21 este Mehmed al II-lea Cuceritorul (1444-1446; 1451‑1481),
cel care, în faţa refuzului plăţii tributului în 1460‑1461, cucereşte
fără luptă22 colonia genoveză Amastris, de pe coasta anatoliană, fo‑
losind nu mai puţin de 150 de nave23, apoi desfiinţează emiratul de
Sinop‑Kastamonu şi ultima amintire a Imperiului Bizantin, care era
Imperiul Trapezuntului (1462)24, făcând astfel ca întregul ţărm meri‑
dional al Mării Negre să intre sub stăpânire otomană25.
La începutul secolului XVII, supremaţia în zona Caucazului era dis‑
putată de către şahii safavizi, ca de exemplu Şahul Abbas I cel Mare26,
19. Ibidem.
20. Ibidem.
21. „El a fondat un imperiu în Europa şi Asia cu capitala la Istanbul, care avea să
rămână nucleul Imperiului Otoman pentru patru secole. El a folosit titlul de «stăpân
al celor două regiuni» – Rumelia şi Anatolia – «şi al celor două mări» – Marea Medi‑
terană şi Marea Neagră“. Halil Inalcik, op.cit., p. 74.
22. Mircea Soreanu, Fortificaţii şi porturi otomane la Marea Neagră, în „Revista
de istorie militară“, nr. 3-4, 2010, p. 14.
23. Tahsin Gemil, op. cit., p. 61.
24. Al cărui „ultim împărat, David Comnenul, era suspectat că întreţine legă‑
turi prea strânse cu şeful turcoman Uzun Hasan şi care se străduia, de altfel, să‑şi
apropie cauzei sale pe toţi adversarii sultanului, asiatici sau europeni. Se contura
o ligă, unde aveau să intre regele Georgiei, emirul Uzun Hasan (han al Imperiului
Turkmen 1453‑1478), sultanul Karamaniei şi Izmail din Sinope, care ar avea şi spri‑
jinul ducelui de Burgundia şi al papei Pius al II‑lea“. Mehmet II îl va ucide ulterior
pe Împăratul Trapezuntului, împreună cu cei trei fii ai săi. Gheorghe I. Brătianu,
Marea Neagră. De la origini până la cucerirea otomană, ed. a II‑a, Editura Polirom,
Iaşi, p. 60, 64 şi urm. Iar în 1473 îl va învinge şi pe Uzun Hasan, la Otlukbeli. Tahsin
Gemil, op.cit., p. 65.
25. Şerban Papacostea, Relaţiile internaţionale în răsăritul şi sud‑estul Europei în
secolele XIV‑XV, în „Revista de istorie“, nr. 5, 1981, p. 916 şi urm.
26. Abbas I cel Mare a fost şah al Persiei (1588‑1629). Roger M. Savory, Iran
Under the Safavids…, p. 446 şi urm.
292
Fig. 4. Regele Georgian Vakhtang VI şi harta Georgiei la 1810
care în 1605, cucereşte sudul teritoriilor Regatelor Kartli şi Kakheti,

şi otomanii care vor include, sub propria dominaţie, teritoriile Geor‑
giei de sud‑vest, prin tratatul de pace din 163927. În timpul războa‑
ielor dintre otomani şi perşi, între cele două partide şiiţi şi suniţi,
Georgia orientală s‑a aflat sub influenţa Iranului, materializată prin
islamizare.
În secolul următor, regiunea va intra în atenţia Rusiei Romanovilor,
al cărei ajutor va fi cerut de Kakhetia şi de Karthlia, împotriva perşilor
şi turcilor28, fără ca liderii politici ai celor două regiuni să bănuiască
aspiraţiile de hegemonie a acesteia.
În timpul lui Antim Ivireanul, rege al Karthliei era Vakhtang VI
(1716‑1724, fig. 4)29, fiul lui Vakhtang, pe care în 1654 îl regăsim la Cur‑
tea persană, convertit la islam, sub numele Shah Nawaz30. Patru ani mai
27. Valeri Silogava şi Kakha Shengelia, History of Georgia: From the Ancient Ti-
mes through the „Rose Revolution“, Caucasus University Publishing House, Tbilisi,
2007, 142.
28. Donald Rayfield, Edge of Empires: A History of Georgia, Reaktion Books Ltd.,
Londra, 2012, p. 225.
29. Andrei Pippidi, À propos des débuts de l᾽Imprimerie en Géorgie, în „Impact
de l᾽imprimerie et rayonnement intellectuel des Pays Roumains“, Editura Biblioteca
Bucureştilor, Bucureşti, 2009, p. 27 şi urm.
30. Alexander Mikaberidze, Historical Dictionary of Georgia, p. 671.
293
târziu, Abbas II31 îl numeşte vali (vicerege al Kartliei). Bucurându‑se de

încrederea perşilor, Vakhtang V va reuşi să întărească puterea centrală
şi să creeze aici condiţiile dezvoltării economice şi culturale a Kartliei32.
În 1661, Vakhtang V îl numeşte pe fiul său, Archil, pe tronul rega‑
tului Iremeti în încercarea de a‑şi extinde autoritatea în vestul Georgi‑
ei33. După alte demersuri, printre care cel de a‑l numi pe ginerele său
duce în Odishi (Mingrenia), reuşeşte, în 1670 să‑i unească pe georgi‑
eni într‑un singur regat.
Sub presiunea perşilor şi a otomanilor însă va trebui să restrângă
arealul autorităţii sale, limitându‑se la estul Georgiei, unde vor urma
câţiva ani de stabilitate şi prosperitate34. Va fi foarte generos cu creşti‑
nii, oferind subsidii şi făcând donaţii consistente mănăstirilor şi bise‑
ricilor, în calitate de ctitor uneori, construind sau refăcând multe din‑
tre ele. Acuzat că ar avea relaţii cu otomanii, va fi chemat în Persia, la
Esfahan, unde va şi muri în 1675, fiind înmormântat la Qum.35
Fiul lui, Vakhtang36 a fost janishin (regent) în numele unchiului
său, George XI – Gurgin Khan în perioada 1703‑1709, apoi în numele
fratelui mai mare al lui Vakhtang, spassalar‑ului37 Kaikhosro38 regele
Karthlia, până în 171439.
Declarat rege al Georgiei (Gurdjistan), sub numele de Vakhtang VI,
de către şahul Hussein40, el va continua politica tatălui său, dar va re‑
nunţa la tradiţia slavă şi va introduce o serie de reforme41, printre care
şi cea de reorganizare a Bisericii Ortodoxe Georgiene42.
31. Roger M. Savory, Relations between the Safavid State and its Non‑Muslim Mi-
norities, în Islam and Christian‑Muslim Relations, vol. 14, 2003, nr. 4, p. 449 şi urm.
32. Alexander Mikaberidze, op. cit.
33. Ibidem.
34. Ibidem, p. 674.
35. Ibidem.
36. A fost adulat de georgieni. Donald Rayfield, op. cit.
37. Comandantul suprem al armatei în Iran.
38. Care a murit în 1711, pe câmpul de luptă în Afganistan.
39. Vakhtang va fi chemat la Ispahan, în 1712, unde va ţinut captiv până în anul
1714.
40. Ibidem.
41. Ibidem. p. 675. În armată, justiţie, biserică.
42. Ibidem, p. 674.
294
În acelaşi timp, refuzând să treacă la islam, în 1711 este înlocuit cu

fratele său43, consecinţa fiind şase ani de captivitate în Persia, în timpul
cărora regele georgian, fiind sfătuit de consilierul/sfetnicul lui, care îi
era şi unchi şi tutore, Sulkhan Saba Orbeliani44, începe să caute alianţe
în Occident, dar acest ajutor va fi condiţionat, din păcate, de Ludovic al
XIV‑lea al Franţei (1643‑1715) şi de papa Clement XI (1649‑1721), de
convertirea la catolicism cu toţi supuşii săi45.
Regele Vakhtang VI46 este considerat de istorici ca un model de rege
creştin, mai cu seamă când propriul frate, Domenti III (1704‑1725), era
katholikos, conducătorul Bisericii din Georgia47. Acesta din urmă va
accepta să recunoască superioritatea papei48, pentru a‑i încuraja pe
misionarii catolici, încercând să contracareze nu doar presiunea isla‑
mului, ci şi influenţa Rusiei.
În 1722, încercând să scape de presiunea persană, regele Geor‑
giei, Vakhtang VI, se va apropia de ţarul Petru cel Mare al Rusiei
(1682‑1725)49, fără să bănuiască intenţiile acestuia de a folosi pe geor‑
43. Zaza Anchabadze, European Georgia (Ethnogeopolitics in Caucasus and eth-

nogenetical history of Europe), Tbilisi, 2014, p. 75.
44. Între 1714 şi 1716 acesta viziteză mai multe ţări europene, printre care Ita‑
lia. Giuli Alasania, European Integration ‑ Longstanding Aspiration of Georgia, în „Bul‑
letin of the Georgian National Academy of Sciences“, vol. 4, 2010, nr. 1, p. 164; Idem,
The European Integration of Georgia: a dream or a chance?, în vol. „The Caucasus:
Georgia on the Crossroads. Cultural exchanges across the Europe and Beyond“, 2nd
International Symposium Of Georgian Culture November 2‑9, 2009, Florence, Italy,
Tbilisi, 2011, p. 17.
45. David Marshall Lang, op.cit., p. 100‑115, Ivane Imerlishvili, Contribution of
Antim Iverieli..., p. 155.
46. L‑a avut drept consilier pe părintele iezuit Tadeusz Krusinski.
47. Biserică afectată, în secolul al XVII‑lea, sub patronajul bisericii „Sfintei Cru‑
ci“ şi apoi sub cel al Patriarhiei din Ierusalim. Kalistrat Salia, History of the Georgian
Nation, trand. în limba engleză de Katharine Vivian, Paris, 1983, p. 132‑146.
48. Pentru a putea să‑l atragă pe papa Clement al XI‑lea, considerat „vicere‑
ge al lui Hristos“, în alianţa antiotomană. David Marshall Lang, The Last Years of
the Georgian Monarchy 1658‑1832, Columbia University Press. New York, 1957,
p. 306.
49. Michael Khordarkovsky, The Indigenous Elites and the Construction of
Ethnic Identities in the North Caucasus, în „Russian History“, vol. 35, 2008, nr. 1‑2,
p. 130.
295
gieni şi armeni pentru a cuceri Transcaucazia50, aşa cum încercase cu

unsprezece ani mai devreme să cucerească Peninsula Balcanică prin
intermediul moldovenilor şi muntenilor.
Ca urmare, a fost organizată o expediţie militară rusă pe coasta
de vest a Mării Caspice, dar reacţia otomanilor a fost promptă, armata
oraşului Erzerum cucerind rapid Tbilisiul şi Erevanul, iar prin tratatul
de pace încheiat în 1724 la Constantinopol, Iranul safavid (Persia de
altădată) a fost împărţită între Imperiul Ţarist şi Imperiul Otoman.
Georgia, ca şi Armenia au fost invadate şi cucerite de turcii otomani.
Academicianul georgian Ivane Javakhishvili atrage atenţia asu‑
pra echilibrului de putere între marile puteri, care au mizat şi pe
religie, iar liderii Kakhetiei şi de Karthliei au fost naivi, crezând în
solidaritatea lumii creştin ortodoxe, Rusia având o politică de ex‑
tindere a supremaţiei în fapt şi nu de sprijinire şi protecţie a lumii
ortodoxe51.
După dezastruosul război ruso‑persan din 1722-1723, în care se
implicase şi Rusia, miza fiind dominaţia în Marea Caspică, regele Vakh‑
tang VI (fig. 5) a mai încercat să obţină susţinere din partea Occidentu‑
lui, apelând la împăratul german Carol VI (1711-1740), dar neprimind
ajutorul sperat, va fi nevoit să plece, în 1724, împreună cu familia şi
numeroşi susţinători52, în exil, în Rusia53, unde va sta când la Sankt Pe‑
tersburg, când la Moscova. Va muri în Astrakhan pe data de 20 martie
173754.
Fiul său, Vakhushti Batonishvili, va realiza una dintre hărţile im‑
portante ale regiunii caucaziene adăugând şi stemele ţărilor şi regiuni‑
lor care apar pe aceasta55. În 1752, prinţul Vakhushti traduce Kratkaia
50. Robert Bruce Ware, Dagestan: Russian Hegemony and Islamic Resistance in
the North Caucasus, M.E. Sharpe, Armonk, New York, 2010, p. 3‑5.
51. Ivane Imerlishvili, op .cit.
52. Ivane Imerlishvili, Contribution of Antim Iverieli..., p. 154.
53. Întocmai ca şi domnul Moldovei în 1711, Dimitrie Cantemir, M. Tamara‑
shvili, History of catholicism among Georgians, since XIIIth – till XXth cc., Tibilisi,
1902, p. 139, (în limba georgiană) apud Giuli Alasania, op. cit.
54. Ivane Imerlishvili, op. cit., p. 156.
55. Don Salvatore Ferdinando Antonio Caputo (Delegat al Casei Regale a Geor‑
giei), The Royal House Of Georgia H.R.H. Crown Prince Nuzgar Bagration ‑ Gruzinsky
Dynasty, p. 25. http://www.nobility‑association.com/ accesat 10 decembrie 2016.
296
politicheskaia geografia (O scurtă geogra‑

fie politică) şi un atlas al lumii (cu 27 de
hărţi, ale tuturor ţărilor cunoscute în acel
timp), redactate în rusă şi georgiană56. În
1745, devine autorul unei „Descrieri a Re-
gatului Georgian“.
Revenind la Sfântul Antim Ivireanul,
datele bibliografice din ţara de origine
sunt foarte puţine, dar ştim că la botez
primise numele de Andrei57, şi că prove‑
nea dintr‑o familie aristocratică. Atât isto‑
riografia românească, cât şi cea georgiană
avansează ca dată a naşterii anul 1650.
Răpit, în jurul vârstei 16 ani, de les‑ Fig. 5. Portretul Regelui
ghinii azeri58 (etnie care în secolul al Vakhtang VI realizat pe una
XVIII��
‑lea a distrus prima capitala a Ivi‑ din paginile celei dintâi
Evanghelii tipărită la Tbilisi,
riei – Mtskheta59) sau de tătari60, în con‑ în 1709, în limba georgiană de
către Mihail Ştefanovici
56. A. Baramidze, L. Maruashvili, Prince Vakhushti (Bagrationi), în The Georgian
Soviet Encyclopedia, vol. 4, Tbilisi, 1979, p. 339 (în limba georgiană), apud, Nikolay
Javakhishvili, Little – knows pages of the History of Georgian‑Baltic relations in the
10th-18th centuries, în „The Caucasus &Globalization“, vol. 4, 2010, nr. 3‑4, p. 153.
57. „Mitropolitul Andrei, care prin naştere era din Iviria, şi care a studiat per-
fect limba română fiind un bun orator“. Энциклопедический словарь Брокгауза и
Ефрона (Encyclopaedic Dictionary of Brockhouse and Efron), vol. XXVII, Saint Pe‑
tersburg, 1899, p. 275.
58. Trăiesc astăzi în nord‑estul Azerbaidjanului, la graniţa cu Daghestan. Turcii,
considerând aceste populaţii răzvrătite şi greu de condus, le‑au numit azere. Mihail
Iștvanovici, ucenicul lui, povestea că „tânărul Andrei (numele de botez al Sfântului
Antim Ivireanu) a fost răpit din sânul familiei de către unii compatrioți de‑ai lui care
l‑au vândut turcilor“. Gabriel Ștrempel, Antim Ivireanul, Editura Academiei Române,
59. Mtskheta – prima capitală a Iviriei, cu origini mitologice, de unde, între cca
446 – cca 522, regele Vahtag I Gorgasal o mută la Tiflis (Tbilisi). Stephen H. Raff Jr.,
The Sasanian World through Georgian Eyes: Caucasia and the Iranian Commonwealth
in Late Antique Georgian Literature, Ashgate Publishing, Surrey – Burlington, 2014,
p. 271 şi rum.
60. Florin Faifer, „Postfaţă“, Didahii, Bucureşti, Editura Minerva, Bucureşti,
1983, p. 213. Ecaterina Lung, Le métropolite roumain Antim Ivireanu (?‑1716) et
297
diţiile acelor „Didi Lekianoba“61 poate, a fost vândut şi a devenit sclav

la turcii otomani, care l‑au dus la Constantinopol, unde a fost cumpă‑
rat de Patriarhul Constantinopolului62. S‑a păstrat o scrisoare a Pa‑
triarhului Dosithei63 al Ierusalimului64, cu sediul la Constantinopol,
adresată Katolikosului Georgiei, prin intermediul căreia patriarhul
se plângea că nu are cine să‑i traducă în limba greacă scrisorile ce i
le trimite: „Scrisorile dumneavoastră sunt interesante şi voluminoase,
dar cine să ni le traducă? N‑avem traducător. De mii de ori v‑am ru-
gat să ne trimiteţi un sclav, pe care să‑l educăm şi să‑l învăţăm că să
ne ajute la corespondenţa noastră. Până acum nu ne‑aţi trimis“65, iar
Fanny Djindjihasvili66 este de părere că „această scrisoare relevă cu
ce scop a fost cumpărat Antim din sclavie şi cu ce s‑a ocupat mai bine
de un sfert de veac.“
De altfel, Dositei Nottara a trecut şi prin Iberia (Georgia), puţin
înainte de anul 1685, când (mereu călător pe la Constantinopol, Adri‑
son projet utopique de la famille, în „Chrétiens et sociétés, XVIe‑XXesiècles“, nr. 10,

2003, p. 44.
61. Raiduri permanente ale unor unităţi militare de mici dimensiuni din rândul
populaţiilor musulmane de la nordul Munţilor Caucaz, cu scopul jefuirii şi luării de
robi. Ketevan Khutsishvili, Georgia on the Crossroad of the Religious Ideas, în „The
Caucasus: Georgia on the Crossroads...“, p. 45.
62. Pr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi activitatea Patriarhului Dosofteiu al Ierusali-
mului şi legăturile lui cu Ţările Româneşti, teză de doctorat în teologie, Editura Insti‑
tulului de arte grafice şi editură „Glasul Bucăvinei“, Cernăuţi, 1929, p. 69.
63. Despre care pr. Dumitru Stăniloae spune că „a făcut din Ţările Româneşti un
al doilea Patriarhat al Scaunului din Ierusalim“. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 69.
64. Patriarhii Ierusalimului din secolele XVII‑XVIII şi‑au petrecut mare parte din
viaţa şi ostenelile lor pe pământ românesc. Prin râvna lor, patriarhii Ierusalimului Te‑
ofan (1608‑1644), Paisie (1645‑1660), Nectarie (1661‑1669), Dositei (1669‑1707),
Hrisant Notara (1707‑1731), Meletie (1731‑1737), Partenie (1737‑1766), Efrem
(1766‑1771), Avramie (1775‑1787) şi Antim (1788‑1808) au reuşit să ridice Bise‑
rica lor la un înalt prestigiu. Nechita Runcan, Historical Marks In The development of
the Ecclesiastical relations between the Romanian Countries and the Jerusalem Patri-
archate, în „Revista Română de Studii Eurasiatice“, an VIII, 2012, nr. 1‑2, p. 205‑226.
65. Nicolae V. Dură, „Antimoz Iverieli“ (Anthim the Iberian). New Contributions
on his Life and Printing Activity, în „Bulletin Of The Georgian National Academy Of
Sciences“, vol. 10, 2016, nr. 2, p. 154.
66. Fanny Djindjihasvili, Antim Ivireanul – cărturar umanist, Editura Junimea,
Iaşi, 1982, p. 22.
298
anopol, Ţările Române…), va ajunge pentru scurt timp şi la Ierusalim

(sediul teoretic al scaunului său patriarhal)67.
Este cunoscut faptul că Sfântul Antim vorbea limbile georgiană,
slava veche, greacă, arabă, turcă şi mai târziu, română, realitate care,
posibil, a constituit un motiv suficient de convingător pentru a fi răs‑
cumpărat de înaltul ierarh din sclavie. Patriarhul Dosithei Notara al
Ierusalimului l-a tuns în monahism pe Andrei, care a devenit astfel că‑
lugăr aghiotafit (cu metania la Sfântul Mormânt), cu numele de Antim
(gr. Άνθιμος înseamnă înflorit)68.
Ajuns în Ţara Românească, în 1688 sau 1790/169169, episcop
al Râmnicului (1705‑1708)70 şi apoi mitropolit al Ungrovlahiei
(1708‑1716)71, Sfântul Antim Ivireanul reuşeşte să transforme tipo‑
grafia72 de la Râmnic73 în „capitala tipografiilor“ cum avea să o nu‑
mească Nicolae Iorga74.
Cu o misiune clar definită şi conştient de responsabilitatea pe care
o are: „Nimeni să nu socotească din voi, și să zică în inima lui: ce treabă
are vlădica cu noi, nu‑și caută vlădiciia lui, ci să amestecă întru ale noas-
tre? De n‑ați știut până acum și de n‑au fost nimeni să vă învețe, iată că
acum veți ști că am treabă cu toți oamenii câți sunt în Țara Rumânească,
de la mic până la mare și până la un copil de țâță afară din păgâni și
din ceia ce nu sânt de o lege cu noi; căci în seama mea v‑au dat stăpânul
67. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi activitatea Patriarhului Dosofteiu al Ierusalimului.

68. Corespondenţa lui Hrisant Notara, nepotul Patriarhului Dosithei, cu Iana‑
che Văcărescu, Sfântul Antim Ivireanul, Scrisori, Editura Basilica, București, 2014,
p. 41‑63.
69. Tudor Nedelcea, Mitropolitul Antim Ivireanul nepieritorul, în „Mitropolia Ol‑
teniei“, nr. 1‑2, 1999, p. 118 şi urm.
70. Virgil Molin, Antim Ivireanul – editor şi tipograf la Râmnic (1705- 1708), în
„Mitropolia Olteniei“, vol. XVIII, 1966, nr. 9-10, p. 830-832.
72. Alexandru Duţu, Antim Ivireanul et les solidarités modernes, în „Revue Rou‑
maine d’Histoire“, XV, 2, 1976, p. 314.
73. Virgil Molin, Tiparniţa de la Râmnic, mijloc de luptă ortodoxă împotriva ca-
tolicismului din Transilvania (1705‑1800), în „Mitropolia Olteniei“, an XII (1960), nr.
7‑8, p. 465; Idem, Antim Ivireanul – editor şi tipograf la Râmnic (1705‑1708), în „Mi‑
tropolia Olteniei“, nr. 9‑10, 1966, p. 827.
74. Nicolae Iorga, Istoria industriilor la români, Vălenii‑de‑Munte, Tiparul aşeză‑
mântului tipografic Datina Romănească, Bucureşti, 1927, p. 173.
299
Hristos să vă pasc sufletește, ca pre niște oi cuvântătoare și de gâtul mieu

spânzură sufletele voastre și de la mine va să vă ceară pe toți, iar nu de la
alții, până când vă voiu fi păstoriu“ 75…, Sfântul Antim Ivireanul lăsa prin
testament dorinţa de a fi înmormântat în ctitoria lui biserica „Tuturor
Sfinţilor“, în pământul românesc pe care atât de mult l‑a iubit.
În fapt, el a susţinut impunerea unor principii morale, promovate
prin intermediul învăţământului religios76 destinat preoţilor, monahi‑
lor români, pentru care pregăteşte manuscrisul: Chipurile Vechiului şi
Noului Testament, adică obrazele oamenilor celor vestiţi ce se află în
Sfânta Scriptură, în Biblie şi în Evanghelie şi adunare pe scurt a istorii-
lor celor ce s‑au făcut pe vremea lor...77. De asemenea, a ajutat pe creş‑
tinii ortodocşi din Răsăritul creştin, Alexandria, Antiohia, Ierusalim,
Constantinopol, ca să aibă cărţi tipărite în limbile slavă, greacă, arabă
şi să poată lupta eficient împotriva răspândirii mahomedanismului. El
a slujit acelei cruciade antiotomane, de care vorbeşte Tahsin Gemil:
„Până la sfârşitul secolului al XVII‑lea Ţările române au susţinut activ o
idee a cruciadei eliberatoare, subminând, efectiv, puterea otomană pen-
tru a‑şi păstra independenţa şi echilibrul de forţe din zonă. Dar, după
pacea de la Karlowitz, Ţărilor române li s‑a impus cu necesitate reeva-
luarea statulului lor de independenţă faţă de Poartă“78.
În acest context, în 1706 a dăruit o tipografie cu caractere arabe79
patriarhului Atanasie Dabas, la Alep, după ce anterior tipărise, chiar în
Ţara Românească, cărţi cu litere arabe, după cum ne informează călă‑
torul englez, Edmund Chishull, care la 27 aprilie 1702, vizita şi tipar‑
niţa instalată la hanul lui Brâncoveanu, unde tocmai se tipăreau „nişte
75. Sextil Puşcariu, Antim Ivireanul, în „Transilvania“, Asociaţiunea pentru lite‑

ratura română şi cultura poporului roman, an LI (1920), nr. 1, p. 20.
76. Dan Horia Mazilu, Introducere în opera lui Antim Ivireanul, Editura Minerva,
Bucureşti, 1999, p. 106.
77. Cu 22 foi text, la care se adaugă 503 portrete în medalion, 3 schiţe şi 8 dese‑
ne, tot în medalion, cu personaje din Vechiul Testament. Pr. Stelian Izvoranu, Mitro-
politul Antim Ivireanul, sfătuitor şi îndrumător pentru preoţi şi duhovnici, în „Biserica
Ortodoxă Română“, LXXXIV (1966), nr. 9‑10, p. 972.
78. Tahsin Gemil, Ţările Române în contextul politic internaţional, 1621‑1672,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1979, p. 217‑218.
79. Realizată de meşterii din Braşov, tiparniţa a funcţionat timp de 300 de ani,
chiar dacă la un moment a fost dusă în Liban, de unde a revenit la Alep.
300
texte religioase în limba arabă, sub îngrijirea patriarhului Antiohiei“80,

care era după opinia lui Paul Cernovodeanu, Atanasie81, spre a fi îm‑
părţite în dicoceza sa.
Regele Vakhtang VI al Georgiei (1675‑1737, fig. 2)82 i‑a cerut pa‑
triarhului Ierusalimului Hrisant Notarra83 ajutor pentru organizarea
unei tipografii, iar acesta i‑a trimis rugămintea lui Antim Ivireanul84.
Nicolae Iorga85 este de părere că a ajuns în Ţările Române „supra-
veghetor al credinţei, de organizator al silinţelor pentru cultură, de sfet-
nic ascultat în cele religioase“.
Ajuns ierarh al Bisericii Române, Sfântul a trăit în vremuri pline de
provocări: de la evenimentele externe – politica expansionistă a Porţii,
Imperiului Habsburgic şi Imperiului Ţarist –, până la cele spirituale –
presiunile islamului, protestantismului şi catolicismului. Specialistul
georgian Otar Gvinchidze86, consideră că a realizat nu doar activităţi
de natură culturală ci şi politice, iar trimiterea în Iviria a ucenicului
său Mihail Ştefan a avut şi motivaţii culturale, dar şi politice.
Într‑o perioadă de mari presiuni externe, cultura a fost un mijloc
de rezistenţă a georgienilor. În fapt, perioada secolului al XVII‑lea a
însemnat şi presiunea religioasă a diverselor ordine catolice (fran‑
ciscani, dominicani), ajutate de primele cârţi tipărite în georgiană,
la Roma, în 1629 – Grammar of Gergian Language (Gramatica limbii
georgiene) şi Italian – Georgian Dictionary, aduse de misionarii itali‑
eni.
80. Maria Holban, Călători străini despre țările române, vol. VIII, Editura Ştiinţi‑
fică şi Enciclopedică, București, 1983, p. 198.
81. Paul Cernovodeanu, Ţările române în viziunea călătorilor englezi. A doua ju-
mătate a sec. al XVII‑lea şi primele decenii ale celui de‑al XVIII‑lea, în SMIM, nr. VI,
1973, p. 111‑114, n. 105, 106.
82. Zaza Anchabadze, European Georgia (Ethnogeopolitics in Caucasus and eth-
nogenetical history of Europe), Tbilisi, 2014, p. 75.
83. Chrysanthos Notaras (1660‑1733) patriarh al Ierusalimului pentru 26 de
ani (1707‑1733). Constantin Erbiceanu, Cronicarii greci, Tipografia Cărţilor Biseri‑
ceşci, Bucureşti, 1888, p 107.
84. Gabriel Ștrempel, op. cit., p. 46.
85. Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti, vol. II, ediţia a II‑a, Bucureşti,
1928, p. 48.
86. Otar Gvinchidze, Antim Iverieli, Science, Tbilisi, 1973, p. 174.
301
La 1705, regele Archil87 reuşea să publice în cadrul Coloniei geor‑

giene de la Moscova, Vsesviatskoye, mai multe cărţi în georgiană fiind
el însuşi poet88, prima fiind Psalmii. În 174389, prinţul Vakuset coman‑
dă, iar Andrew Johnson publică, în suburbia Moscovei, Suesenzeha,
Biblia în georgiană90.
Prima tipografie pe teritoriul Iviriei însă, a fost adusă de cel mai
bun ucenic al Sfântului Antim Ivireanul, transilvăneanul91 Mihai Şte‑
fan/Ishtvanovich92. Activitatea în Georgia a acestui Mihai Ungrovlahul
acoperă perioada 1708‑171193, el lucrând chiar lângă palatal regal, ti‑
pografia fiind instalată în cele zece camere, din Mănăstirea „Sfântul
Ioan Botezătorul“ aflată în apropiere94. Sunt tipărite aici zece cărţi: în
1709 – „Sakhareba“ (Evanghelia), „Davitni“ (Cartea Psalmilor), „Samot-
87. Fiu al lui Vakhtang V, a fost rege în Imerti, partea vestică a Georgiei
(1661‑1663, 1678‑1679, 1690‑1691, 1695‑1696 şi 1698) şi al Kakhetiei în Estul
Georgiei (1664–1675). După o serie de eşecuri, s‑a retras în Rusia de unde a susţi‑
nut cultura georgiană. David Marshall Lang, The Last Years of the Georgian Monarchy,
1658‑1832, Columbia University Press, New York, 1957, p. 305 şi urm.
88. A scris şi tipărit: The Dialogue between Teimuraz and Rustveli (გაბაასება
თეიმურაზისა და რუსთველისა), The Manners of Georgia (საქართველოს
ზნეობანი), and The Lay of Archil (Archiliani; არჩილიანი). David Marshall
Lang, op. cit.
89. Stephen H. Rapp Jr., Georgian Christianity, în Ken Parry, „The Blackwell Com‑
panion to Eastern Christianity“, Wiley‑ Blackwell, Singapore, 2010, p. 150.
90. Charles Henry Timperley, A Dictionary of Printers and Printing with the Pro-
gress of Literature Ancient and Modern. Bibliographical Illustrations, London, 1839,
p. 338.
91. În mod greşit, unii specialişti cred despre el că ar fi ungur. Ivane Imerlis‑
hvili The Georgian and the Hungarian Cultural‑Literary Relations in the XVII‑XVIII
Centuries. The Thesis For Getting Master’s Degree In Literature, The Georgian Aca‑
demy of Sciences, Shota Rustaveli Institute Of Georgian Literature, Tbilisi, 1990,
passim.
92. Dan Dumitrescu, Activitatea tipografică a lui Mihai Ştefan în Gruzia, în „Stu‑
dii“, tom. XI, 1959, nr. 4, p. 135‑138. Virgil Molin, Contribuţiuni noi la istoricul rela-
ţiilor culturale cu Orientul ortodox (1709‑1712). Un ipodiacon ungrovlah, Mihail, fiul
lui Ştefan, meşter de tipar în ţări străine, în „Biserica Ortodoxă Română“, tom LXXIX,
1961, p. 319‑338.
93. Damian P. Bogdan, Legăturile Ţărilor române cu Georgia, în „Studii“, tom IV,
1951, nr. 4, p. 129 şi urm.
302
sikulo“ (Faptele Apostolilor), în 1710 – „Kondaki“ (Cântece de laudă),

„Zhamni“ (Cartea de rugăciuni), „Lotsvani“ (O colecţie de rugăciuni), în
1711 – „Zhamni“ (Cartea de rugăciuni), ediţia a II‑a, „Biblia“ (Biblia)95,
„Davitni“ (Cartea Psalmilor), „Stsavla“, „Tu Vitar Martebs Modzgvarsa
Stsavleba Motsapisa“ (Învățătura sau modul în care un preot trebuie
să îşi învețe elevul).96
În anul 1712, a fost tipărit şi poemul epic naţional Georgian
Shotta Rustaveli “Vepkhistkaosani“ (Viteazul în piele de tigru)97 de că‑
tre fiul protopopului curţii regale, Micail, căruia Mihai Ishtvanovich
îi predase tipografia98. În perioada captivităţii regelui Vakhtang VI în
Persia şi încă trei ani după revenirea lui în Georgia, între 23 aprilie
1712 şi 1718, nu a mai fost tipărită nici o carte. Abia în 1719 apa‑
re „Ganmarteba Eklesiisa, Kurtkheva Eklesiisa Da Kurtkheva Odikisa“
(Rostul unei Biserici, Sfinţirea Bisericii, Sfințirea unei Robe cu o repre-
zentare a lui Hristos... pe ea), tradusă din greacă în georgiană de laicul
Kvipriane Samtavneli, sub îndrumarea Patriarhului.
În anul 1721, Vakhttang VI, reîntors în Georgia tipăreşte, traducând
din persană în georgiană, „Haiati“, (în arabă Haiat, tradus în georgiană
sub forma: Lumea astrală), prima carte ştiinţifică, având în conţinut
informaţii astronomice99.
După fuga regelui în Rusia, turcii vor distruge tipografia, şi
abia în 1751 va fi pusă în funcţiune o altă tipografie de către regale
Erekle II care, cred specialiştii, învăţase arta tiparitului în Constan
tinopol.100
Sfântul Antim Ivireanul rămâne, fără îndoială, un model de ierarh,
nu doar în memoria românilor, ci şi a creştinilor arabi pentru ajutorul
pe care acesta l‑a dat credincioşilor ortodocşi de neam arab din Pa‑
triarhia Antiohiei, cărora le‑a trimis o tipografie cu caractere arabe,
95. George Ioan Lahovari crede că a fost publicată în 1710. George I. Laho‑
vari, O descoperire interesantă, în Buletinul Societăţii Geografice Române, IV, 1883,
p. 72‑75.
97. Alexander Mikaberidze, op. cit., p. 675.
98. Ivane Imerlishvili, op. cit.
100. Ibidem, p. 156.
303
după ce, anterior, tipărise o serie de lucrări în limba arabă destinate

aceloraşi credincioşi. Nu i-a uitat pe georgienii din patria sa natală,
Georgia, cărora le‑a trimis la Tbilisi tipografia cu caractere georgiene,
prin ucenicul său, Mihail Ştefan (Iştvanovici)101. Cu siguranţă, rămâne
şi în memoria credincioşilor ortodocşi de limbă greacă din Patriarhii‑
le Constantinopolului, Alexandriei şi Ierusalimului, cărora le‑a tipărit
cărţi de slujbă şi de teologie în limba greacă.102
Încheiem cu afirmaţia Preafericitului Părinte Ilie II, Patriarhul Ca‑
tolicos al Georgiei103: „Sfântul Antim Ivireanul a dus o luptă jertfelnică
pentru identitatea naţională, iar pe de altă parte, el a demonstrat că
aproapele nu mai are naţionalitate, ci slujirea lui Dumnezeu este mai
presus de toate. Smerenia românilor, dragostea lor pentru Dumnezeu şi
bunătatea lor l‑au întărit pe Sfântul Antim să ofere dragoste cu genero-
zitate în toţi cei 26 de ani de slujire – să construiască zeci de biserici, să
lucreze în diferite domenii ale artei, să fie un filosof, un teolog, un tradu-
cător şi un organizator al tipografiei în România, care a făcut ca această
ţară să fie centrul activităţii tipografice la nivel internaţional“104.
101. Istoria românilor, vol. V, O epocă de înnoiri în spirit european: 1601-1711,

coord. Virgil Cândea, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 886.
102. Prof. dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 155-156.
103. Sanctitatea Sa, Preafericitul Arhiepiscop de Mtskheta‑Tbilisi şi Catoli‑
cos‑Patriarh a Toată Georgia Illia II, este din 22 decembrie 1977 Patriarh Catolicos
al Georgiei.
104. Transmisă cu ocazia manifestărilor commemorative dela Bucureşti, din 27
septembrie 2016. Justin, SFÂNTUL IERARH MARTIR ANTIM IVREANUL 300 de ani de
la trecerea ȋntru nemurire, în „Chemări la Hristos – Rufe zu Christus 3 internaţional“,
„Mitteilungsblatt der rumanisch – orthodoxen Kirchengemeinde „Zur heiligen Au‑
ferstehung“ – Viena, nr. 83, 2016, p. 2.
304
Lect. univ. dr. Gina Luminiţa Scarlat,

Sfântului Antim Ivireanul, despre sine.

O icoană din cuvinte
– Eseu după „Didahii“ –
Zusammenfassung: Diese Studie versucht die spirituelle Ikone des Heiligen

Antim Ivireanul zu präsentieren, wie durch die Worte über sichselbst aus seiner
Homilien dargestellt ist. Diese Worte entdecken uns die Stimme seiner Seele und deren
Forschung hilft, umseininneres Bild besser kennenzulernen.
Stichwörter: Ikone, Seele, Wort, selbst, Heiligenbild.
Pe Sfântul Antim Ivireanul îl cunoaştem din activitatea sa de ti‑

pograf, de ierarh, de artist şi făuritor de limbă românească. Lucrările
sfântului vorbesc despre preocupările care l‑au animat şi despre zelul
său pastoral. Dar cum vorbeşte sfântul despre sine? În sens larg, scrie‑
rile Sfântului Antim, în totalitatea lor, vorbesc despre autorul lor. Ală‑
turate însă, textele în care Sfântul Antim Ivireanul întrebuinţează pro‑
numele personal şi posesiv de persoana I singular şi plural, precum şi
verbele la persoana I singular şi plural, pot alcătui un portret spiritual
din propriile lui cuvinte. Din ceea ce spune despre sine cunoaştem mo‑
dul în care a gândit teologic şi social, modul în care a simţit şi a înţeles
să acţioneze pentru a mişca sufletele păstoriţilor săi.
Recompunerea chipului interior al Sfântului mitropolit Antim Ivi‑
reanul din pasajele Didahiilor în care ierarhul lasă impresia că şi‑a
dezvăluit sufletul mai mult poate fi considerată în proces analog re‑
staurării unei icoane vechi. Alături de autoportretul pe care şi l‑a făcut
din materia faptelor, de taboul votiv de la mănăstirea Govora pictat
în timpul vieţii lui şi de cele realizate mai târziu la schitul Fedeleşoiu,
305
paraclisul mănăstirii Cozia şi mănăstirea Strehaia de artişti formaţi la

Şcoala brâncovenească de la Hurezi1, refacerea icoanei sufletului Sfân‑
tului Antim Ivireanul din propriile lui cuvinte, se adaugă la seria ima‑
ginilor lui concrete ca un prinos de recunoştinţă pentru dăruirea sa
pastorală şi culturală pe pământ românesc.
În studiul „Strategii descriptive în Didahiile lui Antim Ivireanul“,
Maria Cătănescu2 abordează temele portretului şi autoportretului din
perspectiva compoziţiei artistice şi retorice. În eseul de faţă accentul
cade asupra recompunerii icoanei Sfântului Antim din cuvintele des‑
pre sine care păstrează încă în ele tainice sonorităţi. Suflet dăruit
ţării care l‑a primit, Sfântul Antim ni se descoperă din ceea ce spune
ca un părinte mistuit de conştiinţa semnificaţiei rangului său. Ener‑
gic şi sever cu greşeala, rugător şi îndemnător la rugăciune către
Dumnezeu şi la virtute, Sfântul Antim îşi face cunoscută vocea su‑
fletului în formulările despre sine şi despre temele abordate, care,
având forţa oralităţii, îşi păstrează prospeţimea, iar spiritual, ni‑l fac
prezent.
I. Concepte şi modalităţi explicative

În Didahii întâlnim formulări din care ies în evidenţă două iposta‑
ze ale eului auctorial care se întrepătrund:
‑ eul subiectiv: se referă mai mult la firea vorbitorului, la intenţiile
şi posibilităţile lui omenești de realizare. Se poate observa cu claritate
în formulările în care întrebuinţează pronumele personal şi posesiv de
persoana I singular în raport cu sine şi auditoriul.
‑ eul pastoral: indică cu precădere autoritatea sacerdotală în care
personalitatea umană învăluită în harul arhieresc își ia forța din aju‑
torul dumnezeiesc. Eul pastoral, ierarhic3 este pregnant în formulările
1. Dr. Florin Epure, 300 de ani de la martiriul Sfântului Antim Ivireanul, în rev.
„Clipa“, an VII, nr. 51, octombrie-noiembrie, Bucureşti, 2016, p. 18.
2. Maria Cătănescu, Strategii descriptive în Didahiile lui Antim Ivireanu, în rev.
„Diacronia, Text şi discurs religios“, VI, Iaşi, 2014, p. 202‑203. Studiul poate fi citit şi
la adresa: http://www.cntdr.ro/sites/default/files/c2013/c2013a16.pdf.
3. Adjectivul este întrebuinţat cu referire la activitatea de ierarh a Sfântului
Anim Ivireanul.
306
despre responsabilitatea pe care Antim, ca mitropolit, o are faţă de

păstoriţii săi, în care include toate categoriile sociale. El poate fi sesi‑
zat atât în exprimările în care întrebuinţează pronumele personal de
persoana I singular în care cuvântarea sa vizează îndreptarea morală
sau încurajarea adresanţilor, dar şi în cele în care foloseşte pronume‑
le personal de persoana I plural, prin care practic se autoinclude în
comunitate atunci când sfătuieşte sau se roagă lui Dumnezeu, dând
dovadă de comuniune spirituală cu adresanţii.
Cele două categorii analitice, eul subiectiv şi eul pastoral sunt re‑
lative şi constituie repere pentru recompunerea chipului spiritual al
Sfântului Antim Ivireanul. Sunt practic elementele auxiliare, conceptu‑
ale care ajută la conturarea icoanei sfântului mitropolit, şi care odată
refăcută, îşi încheie rolul.
Modalităţile de exprimare care contribuie la revelarea icoanei spi‑
rituale a Sfântului Antim sunt următoarele:
1. dialogul imaginat cu credincioşii: exprimă o intensă preocupare
pentru transmiterea ideilor şi mai ales pentru a se face bine înţeles;
2. rugăminţile adresate poporului şi scot în relief sufletul ierar‑
hului – părinte implicat adânc în viaţa păstoriţilor;
3. mustrarea părintească, cu durere şi cu dragoste, din conştiinţa
că numai vieţuirea creştină produce satisfacţie deplină în plan sufle‑
tesc, indică responsabilitatea pastorală;
4. litota este o formulă prin care autorul îşi exprimă neştiinţa şi
incapacitatea de a pătrunde înţelesurile adânci ale textelor biblice in‑
spirate şi revelate de Dumenezeu, urmate apoi de exegeze teologice de
mare profunzime;
5. formulările afective descoperă latura deopotrivă subiectivă şi
pastorală a sufletului ierarhului atunci când se adresează credincioşi‑
lor cu expresii în care îşi manifestă direct sentimentele de preţuire şi
iubire faţă de ei.
Alături de cele două concepte eul subiectiv – eul pastoral, modali‑
tăţile filologice de exprimare constituie suportul lingvistic pentru re‑
compunerea icoanei Sfântului Antim din cuvintele sale.
307
II. Icoana Sfântului Antim Ivireanul din cuvintele sale

Trăsăturile spirituale a Sfântului Antim Ivireanul, asemenea pie‑
trelor de mozaic care se îmbină perfect ne arată, atât în ele însele, cât
şi în armonizarea lor, icoana sufletului său. În cazul acestui tip de por‑
tret, întregul se află în parte şi partea în întreg, proporţiile respectând
regulile vieţii duhovniceşti.
1. Smerenia
Smerenia stă la temelia slujirii Sfântului Antim Ivireanul. Ea este
cea mai importantă piatră de mozaic a chipului său spiritual. Îşi începe
păstorirea cu convingerea că a fost pus de Dumnezeu în scaunul arhie‑
resc, deşi nu consideră că avea calităţi pentru acel rang înalt. Punerea
în seama lui Dumnezeu a alegerii sale şi convingerea că nu a fost potri‑
vit pentru ea, dar a acceptat‑o deoarece a considerat‑o ca o expresie a
voinţei dumnezeieşti denotă ascultare şi asumare din smerenie a da‑
rului primit. Cuvintele despre evenimentul rânduirii ca mitropolit al
Ţării Româneşti reţin în ele emoţia sfântă care l‑a stăpânit atunci când
le‑a rostit:
– ,,(...) m‑au rânduit și pre mine Dumnezeu și m‑au pus, om
mic fiind și smerit, păstor mic, la mică turmă, la dumneavoastră, pre
carii eu nu vă am, nici vă țiu turmă mică, ci mare și înaltă (...)“4.
– ,,(...) măcar că eu am fost mai mic și mai netrebnic decât toți,
precum au fost și David mai mic între frați în casa tătâne‑său, dară
Dumnezeu n‑au căutat la mișcorarea și netrebniciia mea, nu s‑au
uitat la sărăciia mea și streinătatea mea, n‑au socotit prostiia și
neștiința mea, ci au căutat la bogățiia și noianul bunătății sale și au
acoperit de cătră oameni toate spurcăciunile și fărădelegile mele,
carele sunt mai multe decât perii capului mieu și decât năsipul
mării și m‑au înălțat, nevrednic fiind, la această stepenă și mare
vrednicie a arhieriei“5.
4. Antim Ivireanul, Aceasta o am zis când m‑am făcut mitropolit, în „Opere“, edi‑
ţie de Gabriel Ştrempel, Editura Minerva, Bucureşti, 1997, p. 6. Am inclus în eseul de
faţă şi această cuvântare deoarece cu ea se deschid Didahiile şi poate fi văzută chiar
o învăţătură a Sfântului Antim despre responsabilitatea sa ca ierarh.
5. Ibidem.
308
În context predicatorial, declararea neştiinţei referitoare la cuvân‑

tarea encomiastică cu subiect hagiografic este mai curând un semn al
smereniei decât al ignoranţei teologice. Considerând că Sfinţii Apostoli
Pentru şi Pavel şi Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir, depăşesc prin
viaţa şi faptele lor puterea lui de a le evoca, Sfântul Amtim îşi mărtu‑
riseşte cu smerenie limitele predicatoriale. Dorinţa de a le prezenta
atitudini exemplare nu‑l împiedică să rostească cuvinte folositoare la
praznicul Sfântului Constantin. Pasajele din cuvântările encomiasti‑
ce în care Sfântul Antim ni se prezintă ezitând între tăcere şi rostire
ne descoperă smerenia sufletului său, puternica conştiinţă pastorală
şi învăţătorească şi intenţia de a evita vorbirea retorică în schimbul
celei adaptate la nivelul de receptare al credincioşilor. Scopul sote‑
riologic al predicilor prevalează asupra mijloacelor retorice proprii
stilului omiletic.
– ,,A povesti lucruri minunate, iaste dată oamenilor celor învă‑
ţaţi. A îndulci cu vorba auzurile ascultătorilor, iaste dată ritorilor. A
descoperi taini mari şi preste fire, iaste dată celor ce sunt desăvâr‑
şit întru bunătăţi. Iar în mine, neaflându‑se nici unele de acestea,
nu va putea nimeni să auză nimic de folos.
Drept aceia, cu multă jălanie îmi ticăloşesc nevredniciia şi‑mi
caut făr᾽de voia mea a tăcea, iar apoi cunoscându‑mi datoria ce am
şi temându‑mă ca să nu caz în osânda slugii cei viclene, cu cuviinţă
iaste, după putinţă, să povestesc de‑a pururea lucrurile Domnului,
căruia mă şi rog, cu multă umilinţă, să‑mi dezlege gângăviia lim‑
bii şi să‑mi lumineze mintea, ca să poci zice puţine cuvinte întru
slava lui cea negrăită. Ci vă pohtesc de ascultare“6.
– ,,Tâlcul acestor cuvinte iaste mare şi adânc şi numai dască‑
lilor iaste dată să o tâlcuiască, după cum se cade; iară eu, după
putinţă, voiu zice foarte pre scurt numai cele ce mă voiu pricepe
/ că sunt drepte“7.
6. Ibidem, Cuvânt de învăţătură la Stretenia Domnului nostru Iisus Hristos,

p. 26‑27, 28. Pasaje care exprimă atitudini similare se întâlnesc în Cazania la Ador-
mirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, p. 15, 16‑17 şi în Cazanie la Vovedenie
Bogorodiţe, Noemvrie 21, p. 37.
7. Ibidem, Cuvânt de învăţătură la duminica lăsatului de brânză, p. 31.
309
– ,,[Atâta sunt de mari vredniciile ale slăviţilor apostoli Petru

și Pavel, carii să prăznuiesc astăzi, cât nu iaste cu putință limba
omenească a le grăi]. (...).
Deci nu mă pricep ce voiu să fac astăzi, pentru ca să împlinesc
lauda prăznuirii lor. Să vorbesc? Dară ce cuvânt vrednic va putea
să aducă mintea mea cea proastă și neștiința învățăturii mele,
ca să poată mări, după cum să cade vredniciilor lor cele mari? Să
tac iar? Mă tem că mă voiu osândi ca un nemuțumitor și ca acela
ce ascunde facerile cele mari de bine, carele ai au arătat în politiia
cea creștinească, în beserica cea pravoslavnică și peste tot pămân‑
tul ce iaste supt soare luminând limbile cele întunecate, povățuind
la credința cea adevărată oile cele rătăcite și adăogând mulțime de
credincioși în beserica lui Hristos.
Și pentru ca să biruiesc, drept aceia, nepriceperea minții
mele îi voiu asemâna cu cei doi luminători mari, adecă cu soarele
și cu luna și așa apropiindu‑mă puținel de minunatele lor fapte,
cu asemânarea acelor luminați luminători, voiu da îndrăzneală
neputinții mele, spre a face lauda lor, fugind cu aceasta împreună
și de semnul nemulțumirii (...)“8.
– ,,Cei ce să cunosc pre sine avuţi, aceia pot să dea daruri vred‑
nice unui împărat şi cei ce să cunosc pre sine învăţaţi, aceia pot să‑i
facă şi căzută lauda. Iar eu, cunoscându‑mă pre mine foarte sărac
de fapte bune şi slab de învăţătură, n‑am să aduc alt dar vrednic,
nici altă laudă cuvioasă, de Dumnezeu încununatului, marelui îm‑
părat şi întocmai cu apostolul Constandin, fără numai cap plecat şi
cugetul mieu cel cucernic.
Drept aceia, întru cinstea lui am a zice, înaintea dragostei
voastre puţine cuvinte, nu cu obrăznicie, ci cu multă cucerie; nu
cu vorbe ritoriceşti şi alcătuite, ci cuvinte smerite şi prostace, nu
după cum să cuvine, ci după putinţă. Ci vă pohtesc să ascultaţ cu
dragoste“9.
8. Ibidem, Luna lui iunie, 29 de zile. Cazanie la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel,
p. 51.
9. Ibidem, Cuvânt de învăţătură la Sfinţii şi întocmai cu Apostolii Împăraţi Con-
standin şi Elena, p. 75. Aceeaşi conştiină a neputinţei de a se exprima, v. p. 76.
310
– ,,Şi de vreme ce acolo mărturiseşte cel cu limba şi cu inima de

aur, Ioann, cum că nu‑i iaste limba iscusită spre a spune măririle
lui Pavel, dară eu, că n‑am nici limba aceluia cu vorba de aur,
nici bogăţiia graiului, ce voiu putea să aduc spre lauda lui Con‑
standin, carele la chiemare au luat darul lui Pavel“ (...)?10
– ,,Şi măcar că eu nu sunt vrednic a zice nimica întru cinstea
şi lauda ei, pentru întunecarea ce are mintea mea, de mulţimea
păcatelor, iară încăş, după putinţă vom zice celea ce ne va lumina
prin rugăciunile ei, lumina cea adevărată, Hristos. Ce vă pohtesc să
ascultaţi cu dragoste“11.
– ,,Şi pentru aceasta, cunoscându‑mă şi eu nevrednic şi de-
parte de toată ştiinţa, nu îndrăznesc să întru întru atâta adân‑
cime şi cinstind taina aceasta a dumnezeieştii înfrumuseţării, cu
cap plecat şi cu cuciarnică tăcere trec cu cuvântul, spre puţinti‑
că învăţătură, carea socotesc să fie foarte folositoare de suflete şi
mântuitoare la ceia ce vor să asculte cu dragoste“12.
– „Însă eu, cunoscându‑mă nevrednic şi slab întru ştiinţă, nu
îndrăznesc să‑i împletesc cununi de laude, nici să‑i vestesc precum
se cuvine măririle minunilor lui. (...)
Drept aceia las să laude alţii lucrurile lui cele slăvite, alţii să
povestească cea preste firea omenească bărbăţiiea sufletului său
şi alţii să spue vitejiia cea mare, cu care au rădbat ranele şi moar‑
tea. Iară eu, ca un neputincios la vorbă,/ precum mă îndemn să
mă minunez de iale cu mintea, aşa şi a le cinsti mă silesc cu tă‑
ceria şi mă întorc cu vorba iară, la începutul cei dintâi: Doamne,
mântuieşte‑ne, că perim“13.
Eul subiectiv, deşi pregnant, este dominat de cel pastoral prin
continuarea cuvântărilor. În predica din Duminica lăsatului de brân-
ză după ce Sfântul Antim afirmă că explicarea pasajului biblic vizat
10. Ibidem, p. 76.

11. Ibidem, Cuvânt de învăţătură la Adormirea Preasfintei Stăpânei nostre Născă-
toare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria, p. 115.
12. Ibidem., Cuvânt de învăţătură la Preobrajenia Domnului nostru Iisus Hristos,
p. 133.
13. Ibidem, Cuvânt de învăţătură la octomvrie 26, în zioa Sfântului şi Marelui Mu-
cenic Dimitrie, Izvorâtorului de mir asupra cutremurului, p. 137.
311
de el este demnă de exegeţii consacraţi ai Bisericii, datoria pastorală

este cea care îl determină să nu se oprească din tâlcuire, iar smerenia,
să rostească pe scurt doar ceea ce a înţeles că e drept. În schimb, în
cuvântarea la Adormirea Maicii Domnului eul pastoral‑ierarhic biruie
nevrednicia de a vorbi spre lauda Maicii Domnului datorită nădejdii în
luminarea pe care o va primi prin rugăciune. Aceeaşi depăşire a limi‑
telor hermeneutice ale eului subiectiv se observă şi în pasajul din cu‑
vântarea la Preobrajeniia Domnului nostru Iisus Hristos, în care dorinţa
de a transmite învăţătura dumnezeiască poate fi văzută ca un semn al
lepădării de sine care‑l determină pe ierarh să vorbească pentru a‑şi
ajuta spiritual păstoriţii.
Admiraţia faţă de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi sfinţii
prăznuiţi şi neîndrăznirea de a vorbi despre ei exprimă sfială şi deli‑
cateţe, smerenie profundă. Convingerea Sfântului Antim că nu‑i poate
lăuda pe sfinţi cum se cuvine este semnul unei nobile sensibilităţi pe
care o au cei ce se raportează la Dumnezeu. Minunarea Sfântului An‑
tim de vituţile Sfântului mucenic Dimitrie este indiciul unei minţi care
sesizează taina conlucrării lui cu Dumnezeu. Nu este singurul loc în
care acest ierarh se minunează. El este uimit de cuvintele lui Moise de
solidarizare cu poporul care greşise, de modul în care Mântuitorul a
certat stihiile, dar şi de credinţa şi dragostea Sfântului Nicolae14. Su‑
prindere şi admiraţie sunt stări care au animat mintea Sfântului Antim
în timpul lecturilor şi predicilor sale.
2. Conştiinţa pastorală
Conştiinţa pastorală, fundamentul activităţii ierarhice a Sfântului
Antim Ivireanul, are la bază smerenia şi convingerea că datoria păs‑
toriţilor faţă de el se îndreaptă către Hristos care l‑a aşezat în scaunul
arhieresc. Referinţele la Ieremia şi la Iosif anticipează verbul mustră‑
tor pe care‑l va folosi în situaţii corespunzătoare, precum şi calitatea
de a‑şi hrăni sufleteşte păstoriţii. Responsabilităţile spirituale sunt
împărţite: ale Sfântului Antim faţă de Dumnezeu şi popor şi ale po‑
14. Ibidem, Învăţătură la Sfântul Părintele nostru Nicolae, p. 118; idem, Cuvânt
de învăţătură în 26 ale lunii lui octomvrie, asupra cutremurului şi a marelului Mucenic
Dimitrie, Izvorâtorului de mir asupra cutremurului, p. 158.
312
porului faţă de el însuşi şi faţă de păstorul lui şi faţă de Dumnezeu.

Seriozitatea care decurge din prezentarea programului pastoral nu
este lipsită de căldură sufletească şi intenţie fermă de împlinire a voiii
lui Dumnezeu.
– ,,Și m‑au trimis la dumneavoastră să vă fiiu păstor, părinte
sufletesc, rugător cătră Dumnezeu pentru buna sănătate și spăse‑
niia dumneavoastră și a cinstitelor dumneavoastră case purtători
de grijă la cele ce ar fi spre folosul mântuinții și să vă fiiu de mân‑
gâiere la scârbele robiei cei vavilonești a lumii aceștiia, ca Ieremiia
norodului lui Dumnezeu și ca Iosif, al unsprezăcilea fecior al pa‑
triarhului Iacov / egiptenilor; și dimpreună cu dumneavoastră să
pătimesc la toate câte va aduce ceasul și vremia, pentru care lucru
am datorie să priveghez cu osârdie și făr᾽ de lene, zioa și noap‑
tea și în tot ceasul, pentru folosul și spăseniia tuturor de obște,
învățându‑vă și îndreptându‑vă cu frica lui Dumnezeu, pre calea
cea dreaptă.
Și dumneavoastră încă aveți datorie, cele ce veți cunoaște că
vă învăț, făr᾽de fățărie și făr᾽ de vicleșug, vă îndemn să le priimiți
și să le faceți, pentru folosul cel sufletesc al dumneavoastră și să
vă supuneţi ascultării; că acea ascultare ce o faceți mie, o faceți lui
Hristos“15.
Convingerea Sfântului Antim că e trimis de Dumnezeu să păsto‑
rească Biserica Ţării Româneşti, din care decurge şi necesitatea ascul‑
tării păstoriţilor faţă de el, ascultare care trimite direct la ascultarea
faţă de Dumnezeu care l‑a rânduit ca ierarh, ne descoperă un suflet
trăitor în Dumnezeu, conştient că mântuirea păstoriţilor este priori‑
tatea slujirii sale.
Eul subiectiv împletit cu cel pastoral‑ierarhic ies în relief şi în pa‑
sajele în care Sfântul Antim se descoperă ca părinte rugător pentru
sufletele aflate sub omoforul slujirii lui.
– ,,Și mă rog bunătății lui și iubirii sale de oameni să‑mi lumi‑
neze mintea ca să poci propovedui cuvântul adevărului și să‑mi
întărească inima întru frica lui, ca să pociu păstori cuvântătoarea
15. Ibidem, p. 6‑7.
313
turma lui cea aleasă, care o au răscumpărat, cu preascump sângele

său, din mâna vrăjmașului (...)“16.
– ,,Ce, o Maică Fecioară, acest norod ce stă înaintea măririi‑tale,
văzând înălțimea curățeniei tale și cunoscându‑și ei nevredniciia
și smereniia lor, nu îndrăznesc, fără de mijlocitoriu ca să‑ți aducă
căzuta închinăciune și mulțemită, pentru multele faceri de bine și
să se roage ca să te milostivești asupra lor. Pentru aceia eu, ne-
vrednicul și mult păcătosul robul tău, fiindu‑le tată sufletesc,
/ rânduit de Fiiul tău, prin mijlocul mieu să roagă cu toții, cu căl‑
dură, dintru adâncul inimii zicând: (...)“17.
– ,,Ci să lăsăm năravurile cele rele și obiceele cele necuvioase,
ca doară s‑ar milostivi Dumnezeu asupra noastră să ne iarte și să
ne chivernisească, cu mila lui cea bogată, căruia mă și rog să ti‑
părească și să pecetluiească în inimile voastre acestia câte v‑am
vorbit, ca să nu le uitați, ci, după putință de pururea să le faceți și
precum înțelepțește pre cei orbi și pre cei sfărâmați îi îndreptează
așa să ne înțelepțească și pre noi și să ne îndrepteze pre calea cea
dreaptă a mântuinții, ca de pururea să mărim și să proslăvim nu‑
mele lui cel sfânt și preasfânt. Amin“18.
– ,,Drept aceia dară, mă rog şi eu, măcar că sunt şi nevrednic,
să mijlocească cu călduroasele lui rugăciuni pre mult milostivul şi
îndurătoriul Dumnezeu, ca să te păzească pre măriia ta, încununat
cu slavă şi cu cinstea, întreg şi sănătos, în mulţi ani, cu multă feri‑
cire. Amin“19.
– ,,Iar eu plecându‑mi capul cu cucernicie, mă rog împăratu‑
lui celui din nălţime şi a toate ţiitoriului Dumnezeu ca, cu rugăciu‑
nile cele fierbinţi ale acestui preacuvios păstor, să dăruiască prea‑
luminatului domnului nostru viaţă pacinică şi norocită cu întreagă
sănătate şi biruinţă asupra vrăjmaşilor celor văzuţi şi nevăzuţi“20.
16. Ibidem, p. 7.
17. Ibidem, Cazanie la Adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu,
p. 19‑20.
18. IIbidem, La dumineca Vameşului, cuvânt de învăţătură, p. 26.
19. Ibidem, Cuvânt de învăţătură la Sfinţii şi întocmai cu Apostolii Împăraţi Con-
stantin şi Elena, p. 80.
20. Ibidem, Învăţătură la Sfântul Părintele nostru Nicolae, p. 123.
314
Aceste pasaje îl prezintă pe Sfântul Antim ca ierarh rugător atât

pentru sine, cât şi pentru păstoriţii săi. Sufletul lui adânc implicat în
slujirea pastorală are ca hrană spirituală rugăciunea, sublima formă
de relaţionare cu Dumnezeu care l‑a modelat spiritual. Formulările în
care Sfântul Antim vorbeşte despre actul rugăciunii personale ne des‑
coperă sufletul său pătruns de smerenie şi căldură, la care se adaugă
convingerea că este şi mijlocitor prin care credincioşii îşi trimit rugă‑
ciunile către Dumnezeu. Implicarea în comunitatea credincioşilor se
poate observa din întrebuinţarea pronumelui personal pe persoana I
plural, acesta arătând o adâncă conştiinţă comunională. Este un aspect
care indică implicare în viaţa duhovnicească, bisericească şi o profun‑
dă conştiinţă comunională din partea sa.
Dimensiunea didactică a activităţii pastorale a Sfântului Antim
Ivireanul este ilustrată prin formulări variate care arată dorinţa sa de
transmitere a învăţăturii dumnezeieşti în scopul luminării minţii as‑
cultătorilor săi. Pasajele care indică zelul didactic al ierarhului scot în
evidenţă sentimentul datoriei pastorale care l‑a determinat să ridice
nivelul intelectual şi moral al credincioşilor. Preocuparea faţă de mân‑
tuirea lor, în care îi include şi pe copii, arată un suflet sensibil, conşti‑
ent că educaţia creştină trebuie să li se adreseze şi lor.
– ,,Pohta cea mare și dragostea cea curată, iar mai vârtos să
zic, datoriia cea părințească ce am cătră dragostea voastră m‑au
îndemnat astăzi de am venit aici, pentru ca să vă cercetăm
sufletește, de vreme ce m‑au rânduit Dumnezeu ca pre un ne‑
vrednic să vă fiu păstor și părinte sufletesc și învățătoriu la
lucrurile cele ce ar fi spre folosul mântuinții sufletelor voastre.
Pentru care lucru aveți datorie cu toții, de la mic până la mare, să
mă asculați la cele ce vă învăț de bine și de folos, că acea ascultare
nu o faceț mie, ci lui Hristos (...).
Drept aceia n‑am pregetat, nici am lenevit, ca să nu fac datorie,
după porunca stăpânului și învățătorului nostru Hristos, căruia
mă şi rog ca să‑mi dea putere să vă pociu spune ceva de folos; ci vă
pohtim de ascultare“21.
21. Ibidem, La dumineca Vameşului, cuvânt de învăţătură, p. 21.
315
– ,,Ci iată, că vă zic, iubiților miei și vă învăț cu frica lui Dum‑

nezeu, ca un părinte sufletesc și păstoriu ce vă sunt, să vă veniți în
fire și să vă căiți de lucrurile cele necuvioase, că Dumnezeu iaste
milostiv și daca va vedea întoarcerea noastră și pocăința cea bună,
ne va erta. (...).
Și vă poruncesc tuturor, câți sunteți cu meșteșug și cu negu‑
ţătorii, veri de ce breaslă, ca de acum înainte, duminecile și săr‑
bătorile cele mari ce să numesc domnești și ale Maicăi Precistii
și a unora din sfinții cei numiț, să vă închideți prăvăliile și nici să
vindeți, nici să cumpărați nu numai de la creștini, ce nici de la turci,
nici de la alții, nici să lucrați și precum zic să faceț, că nefăcând să
știţi bine că vă voiu pedepsi besericește, cu pravila și pre dreptate,
nefăcându‑vă nici o năpaste. (...).
Și nimeni să nu socotească, din voi, și să zică în inima lui: dară
ce treabă are vlădica cu noi, nu‑și caută vlădiciia lui, ci să amestecă
întru ale noastre? De n‑ați știut până acum și de n‑au fost nimeni
să vă învețe, iată că acum veți ști că am treabă cu toți oamenii câți
sunt în Țara Rumânească, de la mic până la mare și până la un co‑
pil de țâță afară din păgâni și din ceia ce nu sunt de o lege cu noi;
căci în seama mea v‑au dat stăpânul Hristos să vă pasc sufletește,
ca pre niște oi cuvântătoare și de gâtul mieu spânzură sufletele
voastre și de la mine va să vă ceară pre toț, iar nu de la alții, până
când vă voiu fi păstoriu“22.
– ,,[Şi sunt bunătăţile cele sufleteşti 4: vitejiia, înţelepciunea,
dreptatea şi curăţeniia. Bunătăţile cele trupeşti încă snt 4: tăriia,
întregimea, frumoseţea şi sănătatea. Şi dintr‑aceste bunătăţi ale
sufletului şi ale trupului nasc alte 4 bunătăţie de obşte: credinţa,
nădejdia, dragostea şi smereniia].
Deci pe aceste patru bunătăți ca pe 4 temelii nemișcate, voiu
să‑mi întemeez vorba ce voiu să fac astăzi, cu ajutorul lui Dum‑
nezeu, înaintea dragostii voastre. (...) Ci vă pohtesc să ascultaț cu
dragoste, ca să aveți și plată de la Dumnezeu“23.
22. Ibidem, p. 25.

23. Ibidem, Luna lui dechemvrie, 6. Cazanie la Sfântul Nicolae, p. 42.
316
– ,,Pofta cea mare şi dragostea cea curată, sau mai vârtos să

zic, datoriia cea părintească ce am cătră înţelepţiia voastră mă
îndeamnă pururea ca să nu lenevesc a vă cerceta, după putinţă,
cu învăţăturile cele sufleteşti. Că de pe aceasta mă voiu cunoaşte
cu adevărat că vă sunt părinte sufletesc şi păstoriu, când voiu pofti
cinstea, folosul şi spăseniia sufletelor voastre. Şi dumneavoastră
iară de pe aceasta vă veţi arăta cum sunteţi adevăraţii fii sufleteşti
şi turmă aleasă şi sfântă, când veţi priimi cu dragoste celia ce vă
învăţ şi după putinţă fieştecarele dintru voi le va ţinea şi le va
face“24.
– ,,Această undiţă a cuvintelor şi cu mărturiile Duhului Sfânt
prind pre om dintru adâncul păcatelor, ca pre peştele dintru adân‑
cul apei şi‑l scoate la lumina cunoştinţei de Dumnezeu. Deci pentru
aceasta, blagosloviţilor creştini, câţi v‑aţi adunat astăzi la această
cuvioasă şi sufletească adunare, am datorie, ca un păscar sufletesc
ce m‑au rânduit Dumnezeu ca pre un nevrednic, să întinz mreaja
învăţăturii şi să puiu undiţa cuvântului înaintea dragostei voastre
şi, ajutorind iubitoriul de oameni, Dumnezeu, am nădejde bună şi
făr᾽ de îndoială, cum că voiu scoate dintru adâncul turburăciunii
păcatului mult vânat, căci cunosc voinţa inimii voastră cea bună şi
dragostea ce aveţi spre ascultarea celor de folos, cu care vânat voiu
putea face masă cinstită şi desfătată lui Dumnezeu. (...).
Pentru aceasta dară, vă pohtesc ca să vă deschideţi urechi-
le inimilor voastre şi să ascultaţi cuvintele ce voiu să grăesc,
pentru ca să vă folosiţi voi cu ascultarea şi eu cu zisele“25.
– ,,Pentru ca să arăt înaintea dragostei voastre nevoia ce au pe‑
trecut apostolii în corabie şi grabnic ajutoriu ce le‑au dat Hristos
în mijlocul mării şi nădăjduiesc, cu darul sfântului, să vă folosiţi su‑
fleteşte. Ce vă pohtesc să ascultaţi cu dragoste şi cu socotinţă“26.
Pasajele în care Sfântul Antim îşi manifestă intenţia de a‑şi învăţa
păstoriţii sunt pătrunse de responsabilitate duhovnicească şi tonali‑
24. Ibidem, Cuvânt de învăţătură la dumineca Floriilor, p. 80.

25. Ibidem, Cuvânt de învăţătură la dumineca lăsatului sec de brânză, p. 87.
26. Ibidem, Cuvânt de învăţătură la octomvrie 26, în zioa Sfântului şi Marelui Mu-
cenic Dimitrie, Izvorâtorului de mir asupra cutremurului, p. 138.
317
tăţi afective. Sufletul lui se deschide către credincioşi din preaplinul

conştiinţei lui pastorale axate pe necesitatea transmiterii luminii cu‑
noştinţei dumnezeieşti. Ca ierarh care predă lecţii sfinte de sfinţenie şi
moralitate, Sfântul Antim ni se descoperă în ipostaza împărtăşirii prin
cuvânt a semnificaţiilor fundamentale ale învăţăturii creştine pentru
creşterea spirituală.
O altă trăsătură a sufletului Sfântului Antim este empatia cu păs‑
toriţii lui. Credincioşii aflaţi în diferite greutăţi sunt chemaţi de către
ierarh la sine, pentru a le oferi sprijin în ajutorul Mântuitorului Iisus
Hristos:
,,Ci vă caută în scurte cuvinte să mă ascultați de veți fi creștini
și de vă țineți ai lui Hristos, că precum nu pot fi oile făr᾽de păsto‑
riu, așa nici norodul făr᾽de arhiereu și verice va păsa cuiva la cele
sufletești, alerge la mine ca la un părinte, că‑l voiu vindeca, cu
ajutoriul lui Hristos.
Încăș poate să zică fieștecine din voi, în gândul său: dară noi
avem nevoi grele asupra noastră și nu putem să facem aceste ce
zici; ci eu încă zic că iaste așa și crez. Numai la greul acela sânt /
și eu părtaș și într‑acel jug ce trageț voi, trag și eu; (...)27.
Conjunctivul fără să prin care cheamă Sfântul Antim la sine, ca la
un părinte, are o puternică nuanţă afectivă. Dialogul imaginar cu păs‑
toriţii lui exprimă promptitudinea de care ar fi putut da dovadă în situ‑
aţiile în care i s‑ar fi solicitat sprijinul pentru cauze sufleteşti. Spiritul
comunional şi atitudinea de jertfă se desprind din chemările directe la
sine care denotă o conştiinţă implicată în viaţa credincioşilor, gata de a
oferi ajutor, amintindu‑le însă că sunt datori să trăiască după modelul
spiritual lăsat de Mântuitorul Iisus Hristos.
3. Dragostea părintească
Sentimentele de iubire părintească sunt exprimate direct în con‑
textele în care Sfântul Antim Ivireanul intenţionează să le ofere cre‑
dincioşilor hrana sufletească a înţelesurilor scripturistice. În multe
contexte predicatoriale formula cu care Sfântul Antim îşi invită păs‑
27. Ibidem, La dumineca Vameşului, cuvânt de învăţătură, p. 26.
318
toriţii la ascultare denotă deopotrivă respect şi gingăşie: Ci vă pohtesc

de ascultare28, sau (...) vă pohtesc să ascultaţi cu dragoste29. Tot într‑un
context predicatorial, marcat de rugăciune pentru depăşirea linitelor
hermeneutice, preţuirea faţă de ascultători se observă atât din for‑
mula de adresare, cât şi din mărturisirea zelului pentru transmiterea
hranei spirituale:
,,Astăzi n‑am a spune alt nimic înaintea dragostei voastre ca
să vă ospătez sufleteşte, fără numai puţine cuvinte de învăţătură,
carele mă rog să le ascultaţi toţi cu dragoste, neuitându‑vă atâta la
neputinţa şi neştiinţa învăţăturilor mele, cât la pohta şi dragos-
tea ce am de‑a pururea cătră înţelepţiia voastră. Şi măcar că nu
iaşte cu putinţă să folosiţi dintr‑însele, iară ajutorând Dumnezeu,
nici de tot fără de folos nu veţi rămânea“30.
Adresările afective transmit şi acum emoţia pe ca o vor fi simţit
credincioşii care au ascultat cuvintele pline de înţelepciune şi har ale
Sfântului Antim Ivireanul. Formulări precum iubiţii miei31, iubiţii miei
ascultători32 sau feţii miei33 şi feţii miei iubiţi34, ne descoperă un su‑
flet cald, de părinte iubitor. Există în Didahii pasaje în care formulele
afective menţionate sunt urmate de îndemnuri la schimbarea vieţii,
Sfântul Antim încercând să‑şi sensibilizeze auditoriul prin apelul la
modelul Domnului Iisus Hristos.
– ,,Drept aceia, iubiţii miei ascultători, mă rog pentru nume‑
le lui Iisus Hristos, carele ş‑au vărsat preacinstit şi scump sângele
său, de ni‑au răscumpărat din robiia diavolului, să ne venim în fire
28. Ibidem, Cuvânt de învăţătură la Streteniia Domnului nostru Iisus Hristos,

p. 27.
29. Ibidem, Cuvânt de învăţătură la dumineca Floriilor, p. 80.
30. Ibidem, Cuvânt de învăţătură la dumineca lăsatului de brânză, p. 31.
31. Ibidem, Cuvânt de învăţătură la Streteniia Domnului nostru Iisus Hristos,
p. 29; idem, Cuvânt de învăţătură în 26 ale lunii lui octomvrie, asupra cutremurului şi
a marelului Mucenic Dimitrie, Izvorâtorului de mir asupra cutremurului, p. 157.
32. Ibidem, Cuvânt de învăţătură la dumineca Floriilor, p. 80; idem, Învăţătură la
Sfântul Părintele nostru Nicolae, p. 119.
33. Ibidem, Cuvânt de învăţătură la duminica Floriilor, p. 183; idem, Învăţătură
asupra pocăinţii, p. 193.
34. Ibidem, Învăţătură la Noiemvrie 8, în ziua sărbătorii Sfinţilor Îngeri, p. 153.
319
şi să ne luom seama, că acestia ce facem ne duc pre calea periciu‑

nii. Şi de vreme ce nu ni‑au lăsat năravul nostru cel rău, să lucrăm
în viia Domnului spăseniia sufletelor noastre, din ceasul cel dintâi
al sfântului post, încailea să lucrăm acum la ceasul al 11“35.
– „Drept aceia, iubiţii miei, trebue să facem mintea noastră
muntele Thavorului, ca să vie lumina adevărată să o vedem cu
ochii cei de gând ai sufletului, să ne arătăm şi noi cu osârdie în
dragostea lui Hristos, ca apostolii, să ne asemânăm lui Moisi şi
lui Ilie, râvnitori şi nelenevoşi în poruncile lui pentru ca să ne pu-
tem sui şi noi, împreună cu Hristos, în mintea cea oblăduitoare
a sufletului să vedem cu gândul slava aceia şi norul cel luminat şi
să auzim glasul cel pământesc: «Acesta iaste Fiiul mieu cel iubit»
i proci. Şi la cea de pe urmă să ne învrednicim să împărăţim îm‑
preună cu el“36.
Ca mijloc persuasiv poate fi văzută şi folosirea pronumelui perso‑
nal şi posesiv de persoana I plural prin care Sfântul Antim a dorit să
transmită un mesaj de autoincludere în comunitatea celor către care
sunt îndreptate îndemnurile. În fragmentul din predica la Schimbarea
la Faţă a Domnului Hristos ni se descoperă latura mistică a Sfântului
Antim, intens preocupat de trăirea în Hristos şi prefacerea minţii după
har, pentru a putea ajunge la vederea duhovnicească.
4. Mustrarea părintească
Mustrarea părintească este o atitudine care reflectă responsabi‑
litatea Sfântului Antim în raport cu păstoriţii lui şi o stare în care se
ascunde iubirea sa faţă de ei. Este mai bine zis iubirea care refuză să
accepte decăderea morală prin nerespectarea legii îndumnezeitoare a
adusă de Mântuitorul Iisus Hristos. Formulările în care Sfântul Antim
îşi revarsă indignarea în torente de mustrări nu sunt decât expresii
ale dragostei lui rănite faţă de fiii neascultători, risipitori ai luminii
lor spirituale. Prin mustrare încearcă să le trezească mintea conşti‑
35. Ibidem, Cuvânt de învăţătură la dumineca Floriilor, p. 86. Acelaşi tip de expri‑
mare v. şi în Cuvânt de învăţătură dumineca lăsatului de brânză, p. 36.
36. Ibidem, Cuvânt de învăţătură la Preobrajaniia Domnului nostru Iisus Hristos,
p. 74.
320
entizându‑i că păcatul nu se opreşte la omul spre care este îndreptat.

Gravitatea lui constă în faptul că ajunge până la Dumnezeu. De aici şi
efortul care se simte din modul în care se exprimă de a‑i face să‑şi re‑
vină în firea lor creştină, ascultătoare de Hristos.
– ,,Iar de mă veți întreba, în ce chip îl înjurăm, să vă spuiu:
când înjurăm de lege pre cineva, pre Dumnezeu înjurăm. Că v‑am
spus mai sus, că credința iaste numai de un fel și toți oamenii cred
în Dumnezeu, că Dumnezeu iaste liagea și făcătoriul legii; și pen‑
tru căci înjurăm legia, înjurăm pre Dumnezeu și pentru aceia, iată
dară, că n‑avem credință37.
– ,,Și iată, dară, că precum zic că neavând dragoste între noi
și nepohtindu‑ne binele unul altuia, după porunca lui Dumnezeu,
n‑avem nici credință, nici nădiajde, nici dragoste și suntem mai răi,
să mă ertați, decât păgânii“38.
– ,,Spuneți‑mi, rogu‑vă, că eu poate că‑m voiu fi eșit din fire,
care voe a lui Hristos facem, sau care poruncă ținem? Eu nu poci
cunoaște altceva făr᾽numai un nume uscat și sec, ce avem făr᾽ de
nici o faptă bună. Și încă stăm de ne mirăm căci nu ne face Dum‑
nezeu pe voia noastră pentru căci ne numim creștini!“39.
Mustrările Sfântului Antim sunt acte terapeutice. Scopul lor este
de a recupera pentru Dumnezeu fiinţa inconştientă de pierderea lă‑
untrică pe care o presupune păcatul. Mustrând încălcările legii creş‑
tine autorul vizează şi curăţirea morală la nivel social. În alt context,
Antim, mitropolitul sfânt, îşi manifestă indignarea că în vremea sa,
atât bogaţii, cât şi oamenii de condiţie socială precară, măcar de ar
avea 100 de feciori nu se‑nvoiesc să‑i închine unul lui Dumnezeu40.
Mustrările părinteşti sunt forme de îndreptare a gândirii şi a con‑
duitei credincioşilor lui după măsurile iubirii Fiului lui Dumnezeu
întrupat.
37. Ibidem, La Dumineca Vameşului. cuvânt de învăţătură, p. 23.

38. Ibidem.
39. Ibidem, p. 24‑25.
40. Ibidem, Cazanie la Vovedenie Bogorodiţe, Noiembrie 21, p. 39.
321
5. Conştiinţa comunională
Conştiinţa comunională a Sfântului Antim Ivireanul ni se dezvă‑
luie mai cu seamă în fragmentele în care întrebuinţează pronumele
personal şi posesiv de persoana I plural şi verbe la persoana I plural41.
Pasajele finale care cuprind şi concluziile cuvântărilor exprimă preg‑
nant conştiinţa comunională a Sfântului Antim, autoinclus în comuni‑
tăţile cărora se adresează.
– ,,Cuviindu‑se, drept aceia acestia amândoao lui Dumnezeu
de‑a pururea întru toate laudele și măririle lui, trebuiaște să le
avem și să cerem ajutoriul și mila lui /cea bogată. Că fără de mila
lui nimic spre mântuirea sufletelor noastre nu vom putea face;
că însuși cu nemincinoasa gura lui zice: «Fără de mine nimic nu
puteți să faceți». Și de vreme ce fără dânsul nu putem nimica, iară
lui trebuie să‑i zicem cu căldură, dintru adâncul inimii, să ne mi-
luiască după marea mila sa și după mulțimea îndurărilor sale și să
ne descopere ochii sufletului și ai trupului, ca să putem pricepe
minunile sale; să scoată din trupurile noastre, ce este de carne,
inimile cele de piatră și să ne dea inimă de trup ca să ne temem
de dânsul și să ne rușim de poruncile lui. Să ne lumineze inimile
noastre ca și ale apostolilor, să ne întărească de pururea asupra
vrăjmașilor noștri celor văzuți și nevăzuți, să ne îndrepteze pre
calea poruncilor sale și să ne dea sfârșit bun, ca de pururea să fie
mărit și proslăvit în vecii vecilor. Amin“42.
– ,,Ce tu, Doamne, cela ce pentru bunătatea ta cea de margine
și multa milostivire ai voit de ai luat trupul firii noastre cei slabe și
ai împlinit toate ale legii, îndură‑te și ne luminază și noao mințile
și inimile, ca să ne arătăm împlinitori legii și ale poruncilor tale și
ne miluiaște ca un milostiv, după mulțimea îndurărilor tale, ca de
pururea să mărim numele tău cel prea slăvit. Amin./“43
41. Ibidem, Aceasta o am zis când m‑am făcut mitropolit, p. 8; idem, Luna lui
avgust, 6. Cazanie la Preobrajeniia Domnului, p. 8, 13; idem, Cazanie la Adormirea
Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, p. 16, 17, 20; idem, Cuvânt de învăţătură la
Bogoiavlenie, p. 58, 64; idem, Cuvânt de învăţătură la Preobrajeniia Domnului nostru
Iisus Hristos, p. 74.
42. Ibidem, Luna lui avgust, 6. Cazanie la Preobrajeniia Domnului, p. 14.
43. Ibid., Cuvânt de învăţătură la Streteniia Domnului nostru Iisus Hristos, p. 31.
322
– ,,Şi când eşim la beserică, să nu eşim deşărţi, ci să facem

cum face ariciul că, după cum merge la vie, întâi să satură el de
struguri şi apoi scutură viţa de cad broboanele jos şi să tăvăleşte
pre dânsele de să înfig în ghimpii lui şi duce şi puilor. Aşa să ne
ducem şi noi, fieştecare, pre la casele noastre, copiilor şi celor ce
n‑au mers la beserică, din cuvintele ce am auzi din sfânta Evan-
ghelie şi dintr‑alte cărţi, ca să‑i hrănim şi pre dânşii cu hrana cea
sufletească. Şi după aceia să ne păzim mintea de cugetele cele vi‑
clene şi trupurile noastre să le ferim de toate spurcăciunile. Să
avem dragoste cătră toţi, să facem milostenie la săraci, să iubim
pre cei streini, să căutăm pre cei bolnavi şi pre cei din închisori să‑i
cercetăm. Să facem bine vrăjmaşilor noştri, după cum ne învaţă
Hristos. (...)“44.
Autoincluderea Sfântului Antim Ivireanul în formulările pareneti‑
ce ni‑l arată complet integrat sufleteşte în comunitatea pe care a păs‑
torit‑o.
Icoana Sfântului Antim din propiile lui cuvinte este imaginea sufle‑
tului său cu trăsături spirituale multiple şi adâncimi intuite din certi‑
tudinile, mirările şi interogaţiile sale. Cuvintele prin care îşi manifestă
sentimentele de uimire, bucurie şi indignare sunt pătrunse de forţa
spirituală a sufletului său. Credinţa şi iubirea sa faţă de Dumnezeu,
revărsate asupra credincioşilor săi prin responsabilitatea sa pastorală,
ne descoperă ardenţa sufletului său. Formulările despre sine sunt ca
nişte cutii de rezonanţă care ne transmit peste timp vocea sufletului
său. Un suflet teologic, cercetător şi sensibil la taină, integrat până la
lepădare de sine în comunitatea pentru care s‑a rugat, a scris şi s‑a
luptat s‑o lumineze cu învăţăturile sfinte.
Fără a fi finalizat, portretul Sfântului Antim îşi aşteaptă completa‑
rea. La cuvintele despre sine din textele omiletice, adăugarea formulă‑
rilor autoreferenţiale din scrisori, prefeţe şi restul scrierilor teologice
vor întregi icoana sa spirituală prin care‑l vom cunoaşte mai bogat în
nuanţe sufleteşti proprii personalităţii sale.
44. Ibidem, Cuvânt de învăţătură la Bogoiavlenie, p. 65-66. Conştiinţa comunio‑

nală a Sfântului Antim este prezentă pe parcursul întregii omilii.
323
Lidia Popița Stoicescu,

Bucureşti
Vizualitate în mișcare
Sau Expresivitate cinematografică
în „Didahiile“ Sfântului Mitropolit
Martir Antim Ivireanul
(lectură în decupaj cinematografic)
Abstract: The present study aims to highlight the brilliant preaching quality
of the word of our Saviour Jesus Christ of St Metropolitan Anthimos the Ivirite, as
evidenced by his Homilies (Didahii - Collection of sermons), whose educational value
is doubled by a literary form with great power of suggestion and of a great beauty of
the language. The texts are analysed literally, linguistically or theologically, speaking
of a feature found in some of the Holy Hierarchs' Didahii, which could be defined as
moving visuals or cinematic expression!
By way of example, fragments were chosen of two variants of the Didahii
dedicated to the commemoration of the Great Martyr Demetrius – the Myrrh-
streamer, namely those passages relating to the Holy Gospel on “The quenching of
the storm (in the text: the earthquake) by sea...” by the Saviour Jesus Christ, in the
ship with His disciples.
The text of the sermon is, in fact, a small documentary film, whose creator – Saint
Anthimos the Ivirite – is both scriptwriter, director, cameraman and, crowning all of
them, a composer of a sublime homiletic commentary. To read this fragment, you need
only a visual imagination exercise, following reading by hearing, closing your eyes and
projecting the narrative on the screen of mind. It is noticed that the text, which is very
well written, is performed as after an absolutely professional cinematic cut.
Keywords: Gospel, homily, narration, commentary, artistic language, documentary
movie.
La propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel și prin ho‑

tărârea Sfântului Sinod al Patriarhiei Române, anul 2016 a fost închi‑
324
nat comemorării Sfântului Ierarh Antim

Ivireanul, la 300 de ani de la moartea sa
martirică.
Astfel, viața și lucrarea înalt ziditoare
a Mitropolitului Cărturar Antim Ivireanul
au constituit teme de conferințe și au pro‑
vocat dezbateri ample și aprofundate pe
tot cuprinsul Patriarhiei Române.
S‑a creionat portretul cu multele
fațete luminoase al Ierarhului, al Păsto-
rului duhovnicesc, al traducătorului din și
în greacă, latină, slavonă, georgiană, ara‑
bă a cărților de cult ortodoxe, făcându‑se
totodată poporului român marele dar al
slujbelor săvârșite în limba română. A fost
evocat și făcut cunoscut vremii noastre
artistul lucrător în piatră, în lemn, precum
și maestrul dăltuitor în cuvânt... Nu voi
insista pe nici una din aceste laturi ale activității ierarhului cărturar,
decât pe calitatea de strălucit propovăduitor al cuvântului Mântuito‑
rului nostru Iisus Hristos în Omiliile (Didahiile) sale, a căror valoare
învățătorească este slujită în mod unic de un veșmânt literar cu mare
putere de sugestie și frumusețe a limbii. Iar în acest context, nu voi ana‑
liza literar, lingvistic sau teologic textele – chiar dacă voi cita pasaje din
ele, pentru a rămâne în suflet cititorilor frumusețea acestora – ci voi în‑
cerca să vă „uimesc“ (așa cum mi s‑a întâmplat și mie) vorbind de o altă
caracteristică – neașteptată! – întâlnită în unele din Didahiile Sfântului
Ierarh, pe care aș defini‑o, cu riscul de a șoca: vizualitate în mișcare
sau expresivitate cinematografică…!
Am ales spre exemplificare fragmente din două variante ale Dida‑
hiei închinată prăznuirii Sfântului Mare Mucenic Dimitrie – Izvorâto‑
rul de Mir, mai exact acele pasajele referitoare la Sf. Evanghelie despre
„Potolirea furtunii (în text: a cutremurului) pe mare…“ de către Mân‑
tuitorul Iisus Hristos, aflat în corabie cu ucenicii Săi.
Ei bine, cum vă veți convinge, nădăjduiesc, este un mic film docu-
mentar, al cărui realizator – Sfântul Antim Ivireanul! – este deopotri‑
325
vă scenarist, regizor, cameraman și, încununându‑le pe toate, alcătuitor

al unui sublim comentariu omiletic. Citind acest fragment, v‑aș propu‑
ne să încercați un exercițiu de imaginație vizuală, urmărind lectura cu
auzul și cu ochiul lăuntric, al puterii închipuirii… Dintr‑o „deformație
profesională“ aș spune (aceea de scenarist și redactor de film), m‑am
lăsat eu însămi purtată de puterea de sugestie a cuvintelor, închizând
ochii și proiectând pe ecranul minții narațiunea, desfășurându‑se
după un decupaj cinematografic absolut profesionist al scriiturii.
Îndrăznesc, așadar, să vă propun și dumneavoastră – preț de câteva
minute – același exercițiu, în timp ce veți citi cele câteva rânduri, pro‑
vocându‑vă să vă încărcați mental și sufletește de imaginea, profunzi‑
mea și forța de pătrundere duhovnicească sugerate ca atare. Socotind
că, poate, în toate aceste activități dedicate marelui Ierarh Cărturar, nu
vă veți fi bucurat concret de textele propriu-zise ale Didahiilor, ci doar
de scurte citate strict ilustrative la unele comentarii de specialitate,
îmi iau îndrăzneala de a vă împărtăși aceste câteva paragrafe.
***
Scenariu‑decupaj:
„Și iată, cutremur mare să făcu în mare…!“
Avem, așadar, pentru început, motivația morală și mai ales
duhovnicească a omiliei respective, invocată de Sfântul Ierarh:
…Pentru ca să arăt înaintea dragostei voastre nevoia (pericolul
n.n.) ce au petrecut apostolii în corabie și grabnic ajutoriu ce le‑au dat
Hristos în mijlocul mării și nădăjduiesc, cu darul sfântului, să vă folosiți
sufletește. Ce vă pohtesc să ascultați cu dragoste și cu socotință!
Decupaj cinematografic:
(PG) …Și iată, cutremur mare să făcu în mare… Mi să pare (atenție
la prezentul verbului!) ca și când aș vedea înaintea ochilor miei chipul
ei (al mării), de toate părțile să sufle vânturi mari, să să strângă împre-
jurul vântului nori negri și, deși toată marea să spumege de mânie și
pretutindenea să se înalțe valurile, ca niște munți.
(PM pe obiectiv concret)… Mi să pare că văz corabiia apostolilor
că o luptă cu multă sălbăticie turburarea mării: (PG) De o parte o bat
valurile, de altă parte o turbură vânturile; de o parte o rădică spre ceriu,
326
de altă parte o pogoară la iad… (PP) … Mi să pare că văz pre fețele apos-
tolilor zugrăvită, de frică, moartea (PD – portrete, stări sufletești):
unul să se cutremure, altul să se spăimânteze; unul să se turbure, altul
să strige și toți (PG) …cu suspinuri și cu lacrămi să ceară cu rugămin-
te, ajutoriu de la… (PP cu stop‑cadru pe)… Hristos, ce dormiia: (re-
tragere la PM… pe ucenici‑grup)… (coloana sonoră!!!): „Doamne,
mântuiaști‑ne, că perim!“
Voce‑comentariu din of: „Și să făcu liniște mare… “, zice Evan-
ghelia… (PG – retragere aparat) …Au încetat valuri, au perit întunere-
cul, s‑au împrăștiat norii, s‑au smerit marea și corabia întreagă și făr´de
nici o vătămare, au ajuns la adăposteală (la țărm n.n.)…
***
Dacă am avea la dispoziție un ecran, am putea fixa – într‑un stop‑ca‑
dru mărit – tabloul marelui pictor olandez Rembrandt, din sec. XVII,
intitulat tocmai: Furtună pe marea Galileii…!
***
Am rămas, așadar, cu cadrele fixate de aparatul imaginar în
memoria afectivă sau – dacă vreți – pe „ecranul“ mental și pe
retină, imagini care ne vor însoți pe toată desfășurarea lecturii
comentariului – argument, plin de învățătură, al Sfântului Ierarh
Antim:
…Cercând eu pricina aceștii minuni ce s‑au făcut făr´de zăbavă, aflu
de la tâlcuitorii sfintei Evanghelii cum că alta n‑au fost fără numai ru-
găciunea ce au făcut apostolii cu un glas și cu un suflet; toți deodată
au strigat, toți s‑au rugat, toți au cerșut deodată ajutor: „Doamne,
mântuiaști‑ne că perim!“ Și pentru aceaia Domnul au ascultat îndată
rugăciunea lor și pre toți i‑au mântuit, pre toți i‑au păzit; n‑au lăsat să
piară nici unul în turburarea mării. Dumnezeu iaste tată de obște al tu-
turor. Pre toț ne iubește ca pre niște adevărați fii ai lui și nu poate răbda
milostivirea lui cea iubitoare de oameni să ne aflăm pururea în ticăloșii
(necazuri, greutăți, n.n.) și în nevoi, ce numai așteaptă rugăciunea
noastră; ia aminte să auză glasurile noastre; stă pururea cu urechile
deșchise (și cu ochii mereu deschiși ca sfinții!!!...din icoane…!) pentru
ca să ne asculte, îndată ce vom chiema numele lui cel sfânt. (…) Și iată
– Ierarhul‑Părintele mustrător din iubire!!! – subliniază: …Păcatele
327
voastre cele multe – zice prorocul – sunt acelia ce opresc mila lui și acelia
nu lasă rugăciunile voastre să ajungă înaintea scaunului dumnezeeștii
lui măriri. Căci mâinile voastre (zeci!) pângărite‑s cu sânge; buzele
voastre grăiesc fărădelege; limba voastră strâmbătate cugetă, picioare-
le voastre aleargă pre calea răutății; nimeni nu grăiaște drept, nimeni
nu sfătuiaște bine, nimeni nu va să facă judecată adevărată. (cumplită
actualitate a observației de acum trei veacuri!). (…) Și, cum dară, să
vă asculte Dumnezeu? Cum să vă mântuiască din nevoile voastre? Mai
bine ziceți: cum îndelung rabdă, cum îngăduiaște și cum poate suferi și
nu ne cufundă pre toț, ca pe sodomleni?
Și revine să pună din nou, în cuvinte, untdelemnul vindecător al
iubirii de părinte duhovnicesc:
…Pentru aceasta vă pohtesc, feții miei, așa să vă rugaț, pururea și
toți deodată. Și mai ales întru aceste vremi ce s‑au înmulțit nevoile și
pre toți, împreună, de toate părțile ne‑au încungiurat nenorocirile, ne-
cazurile și scârbele. (…) Ne va asculta pururea dumnezeu, când toți cu
inimă curată îl vom ruga și ne va mântui de toate primejdiile și din
toate nevoile… Amin (sublinierile ne aparțin).
***
A doua variantă la comentariul pericopei evanghelice despre
„potolirea cutremurului pe mare“… începe cu invocarea argumen-
telor filosofiei și științei antichității grecești, pusă în antiteză cu
concepția psalmistului:
Pentru cutremur, spun filosofii ellinilor cum că să se fi făcut din ames-
tecarea stihiilor, zicând unii într‑un chip, alții într‑alt chip, fieștecarele
după putiaria sa, scoțând însă de la mijloc (din context, n.n.) pre Dum-
nezeu, carele iaste pricina cea dintâi. Ci noi, acum, de această dată, vom
lăsa într‑o parte cele ce au zis Anaxagora, Aristotel, Dimocrit și Anaha-
ment și vom crede mai vârtos pre dumnezeescul filosof, pre David, carele
zice: „Cela ce caută pre pământ și‑l face pre el de să cutremură (…)“
Se invocă folosirea de către Dumnezeu a stihiilor spre certare
și plată pentru păcate (VT), în opoziție cu Hristos Domnul, (NT)
care:
… acum iaste al milii și al îndurării; și pentru aceaia lucrează cu
aceliași stihii, ca să arate mila lui cea bogată: – urmează o observație
de mare subtilitate și profunzime: Dumnezeu folosește, deci – apa,
328
prin botez, pentru ca să înece păcatele; focul prin limbile cele de foc,
la pogorârea Sfântului Duh asupra capetelor sfinților apostoli; pămân-
tul/prin sfânta nașterea lui din fecioară, în peșteră și prin moartea
cea de pe cruce și prin îngropăciune și prin inviiarea din morți; văzdu-
hul, prin înălțarea la ceriu (subl.ns.).
Aici Sfântul Ierarh aduce și argumente pedagogice pentru fap-
tul că Domnul dormea în timpul furtunii:
Și el era la cârmă, dormind pre căpătâi… (…) trei lucruri socotesc
că urma să se facă, de ar fi fost deșteptat (dacă nu dormea): întâi, urma
să nu să facă cutremur; a dooa, de ar fi fost deșteptat, urma că de ar
fi început puțin oarece cutremur, îndată l‑ar fi încetat, că de nu l‑ar fi
încetat îndată ar fi zis cei ce era de față, cum că nu poate (nu are pute‑
rea); a treia, că de ar fi fost deșteptat, nu l‑ar fi rugat ucenicii și să‑i zică:
„Doamne, mântuiaște‑ne pre noi, că perim!“ (…) Domnul nostru Hristos,
(…) iaste mai nainte cunoscătoriu și cunoștea împuținarea credinții ce
avea apostolii; și pentru aceasta au dormit și s‑au depărtat să se facă
cutremurul, (…) ca să‑i certe puținel (…). Căci de ar fi crezut deplin,
să cuveniia(…) să socotească cum că Domnul nostru și când doarme
mântuiaște…; și să cuvenia să zică: de vreme ce Domnul iaste cu noi, ce
rău poate să ni să întâmple (chiar dacă doarme)? (…). Deci (…) Domnul
nostru a înfruntat necredința lor (…) și le‑au arătat de față (pe față)
boala lor cea sufletească, adecă puținica lor credință(…) zicându‑le:
„Ce sânteți fricoși, puțin credincioșilor?“ (…).
Sfântul Antim Ivireanul nu mai comentează și presupusa
reacție a ucenicilor, invocată de Sfântul Evanghelist Marcu: „Frică
mare îi cuprinsese și zicea între dânșii: oare cine iaste acesta, că și vân-
tul și marea ascultă pre dânsul?“…, ci lasă mirarea și consternarea
să apară ca fiind mai mult decât subînțelese, cu toată încărcătura
lor negativă, care contrariază…!!!
Considerăm obligatorie explicitarea indicațiilor de specialitate utilizate,

referitoare la încadratură și mișcare de aparat:
PG=plan general;
PM=plan mediu;
PD=plan detaliu;
PP=prim plan…
329
Pr. lect. univ. dr. Costel Toma,

Filantropie și Spiritualitate
la Sfântul Antim Ivireanul
Abstract: High Bishop Antim Ivireanu (1650-1716) was one of the most
enlightened hierarch of the Romanian Nation from the end of the XVII century and
beginning of the XVIII century. Great theologian, typograph, organizer, developer
of churches, Antim Ivireanu is accepted at the Courtship of Constantin Brâncoveanu
(1688-1714), in order to put the basis of one of the biggest typographical activites ever
known in our country.
Keywords: patriarch, spirituality, gospel, philanthropy, missal, publishing, martyr,
romanian languae.
Preliminarii
Opera teologică, literară, social‑filantropică, misionară, spiri‑
tual‑culturală, tipografică‑editorială a mitropolitului Antim Ivirea‑
nul reprezintă punctul culminant al creației spirituale a teologiei
românești de la sfârșitul sec. al XVII‑lea și începutul sec. al XVIII‑lea.
El își asumă întreaga responsabilitate a jugului păstorului de suflete
și nu se menajează când este catalogat prea insistent și prea implicat
în toate aspectele vieții. Și nimeni să nu socotească, din voi, și să zică
în inima lui: dară ce treabă are vlădica cu noi, nu‑și caută (de) vlădi-
ciia lui, ci să amestecă întru ale noastre? De n‑ați știut până acum și
de n‑au fost nimeni să vă învețe, iată că acum veți ști că am trebă cu
toți oamenii câț sânt în Țara Românească, de la mic până la mare și de
la copil de țâță afară din păgâni și din cei ce nu sunt de o lege cu noi;
căci în seama mea v‑au dat Stăpânul Hristos să vă pasc sufletește, ca
pe niște oi cuvântătoare și de gâtul mieu spânzură sufletele voastre și
330
de la mine va să vă ceară pre toți, iar nu de la alții, până când vă voiu

fi păstoriu1.
Până la Antim nimeni nu a rostit asemenea cuvinte de îndreptare
morală de la unele moravuri2 necreștinești. Pune în antiteză nerău‑
tatea păgânilor, care nu atacă tainele Bisericii, cu încrâncenarea gra‑
tuită a creștinilor, care nu știu cum să‑și exprime răutatea invocând
înjurături la adresa celor sfinte. Atrage atenți asupra nerespectării
sărbătorilor și a zilelor de duminică. Dar poate cel mai grav păcat, pe
care l‑a combătut cu mare strășnicie, este cel al clevetirii. „...Pe părinții
noștri îi ocărâm și‑i batem; pe bătrâni îi necinstim; pe domni și pe boieri
îi blestemăm, pe arhierei nu‑i ținem într‑o nimica, pe călugări îi cleve-
tim, pe preoți îi ocărâm, bisericile le ținem ca niște grajduri și când mer-
gem la dânsele, în loc de a asculta slujbele și a ne ruga lui Dumnezeu, să
ne ierte păcatele, iar noi vorbim și râdem și facem cu ochiul, unul altu-
ia mai rău decât pe la cârciume. Sărbătorile și praznicele nu le ținem,
ca o nimica, ci atuncea facem cele mai rele, de bucurăm pe dracul și
atunce vindem și cumpărăm3. Predicile mitropolitului sunt adevărate
norme de îndreptare a moravurilor societății. El a criticat ca nimeni al‑
1. Eugen Negrici, Antim Ivireanul, Logos și Personalitate, București, Ed. Du Style,

1977, p. 135. Vezi și la Sfântul Antim Ivireanul, Didahii, Basilica, București, 2016,
p. 182‑183.
2. Sfântul Antim Ivireanul, Didahii, p. 181‑182: „Și iată, dar, că precum zic că
neavând dragoste între noi și nepohtindu‑ne binele unul altuia, după porunca lui
Dumnezeu, n‑avem nici credință, nici nădiajde, nici dragoste și sântem mai răi, să
mă ertați, decât păgânii. Căci zice Apostolul Pavel: «Limbile n‑au lege și fac ale legii».
Iară noi, având lege, facem tot împotriva legii și suntem mai păcătoși decât toate nea‑
murile și decât toate limbile. Și putem cunoaște aceasta, că iaste așa cum zic, că ce
neam înjură ca noi, de lege, de cruce, de cuminecătură, de morți, de comândare, de
lumânare, de suflet, de mormânt, de colivă, de prescuri, de ispovedanie, de botez, de
cununie, și de toate tainele sfintei biserici și ne ocărâm și ne batjocorim noi înșine le‑
gia?! Cine dintre păgâni face aceasta, sau cine‑ș măscărește legia ca noi? Oare, nu în‑
jurăm cu acestia toate pre Dumnezeu? Oare, nu ocărâm cu acestia poruncile Lui? Că
El singur ne‑au arătat și ne‑au învățat aceste taini, ca prin mijlocul lor să ne curățim
de păcate și să‑l îmblânzim asupra noastră la scârbe și la nevoi. Dar noi, dacă auzim
pe cineva că înjură de cele ce am zis, în loc de a‑l certa și a‑l înfrunta, ca pe un om
făr´ de socoteală, noao ne pare bine și râdem. De sunt acestia lucruri creștinești, zică
cine are Dumnezeu?“.
3. Sfântul Antim Ivireanul, Didahii, p. 181.
331
tul viciile, indiferența, ignoranța, lenea, neimplicarea, autosufuciența,

pe cei care subjugau teritoriul Țării Românești, nedreptatea, abu‑
zurile, necredința. G. Ștrempel avea să noteze: „Antim s‑a făcut eco‑
ul năzuințelor poporului, ca patriot și ca mitropolit, luptând pentru
scuturarea opresiunii turcești și criticând, de la înălțimea amvonului,
nedreptățile sociale din vremea sa4.
În Didahiile sale, mitropolitul Antim își propune sensibilizarea
credincioșilor cu un preț extrem de scump. El încearcă o comunica‑
re pe fondul implicării totale în viața credincioșilor săi. Nu renunță
la nici o luptă pentru a „cuceri“ sufletele credincioșilor păstoriți. Nu
adminte insensibilitatea pe fondul motivării cu explicații cum ar fi să‑
răcia, lipsa timpului sau a cunoașterii, lipsa banilor sau a capacității
de a se implica din cauza sărăciei. „Încă poate să zică fieștecine din voi,
în gândul său: dară noi avem nevoi grele asupra noastră și nu putem să
facem aceste ce zici; ci eu încă zic că iaste așa și crez. Numai la greul
acela sunt și eu părtaș și într‑acel jug ce trageți voi, trag și eu; dară n‑am
putere să zic nici să gândesc așa, căci precum cere împăratul dăjdii de
la noi, așa ne cere și Dumnezeu credință și fapte bune. Căci zice Hristos
la Evanghelie: «Dați ale chesariului, chesariului și ale lui Dumnezeu lui
Dumnezeu»“5.
Pentru toate aceste scăderi ale vieții duhovnicești, mitopolitul An‑
tim propune virtutea vindecătoare, de la Hristos, care este pocăința.
El evidențiază că în orice păcate s‑ar afla cineva, poate scăpa de ele
prin pocăință. Pocăința este uneori neînțeleasă din cauza imensității
efectelor sale. Mare iaste, cu adevărat, darul acesta al pocăinții, dintru
care poate cunoaște fieștecarele, mai ales dragostea cea multă ce ara-
tă Dumnezeu spre noi creștinii și pohta ce are ca să ne vază mântuiți6.
Pocăința este mijlocul cel mai la îndemână pentru a stinge mânia lui
Dumnezeu din cauza păcatelor noastre. În cuvântul său, Învățătură
asupra pocăinții7, demonstrează că prin pocăință, omul își adaugă ani
4. Gabriel Ștrempel, Introducere, la „Antim Ivireanul“, Ed. Minerva, Bucureşti,

1972, p. 5.
5. Sfântul Antim Ivireanul, Didahii, p. 181.
6. Ibidem, p. 320.
7. În manuscrisul nr. 3460, din Biblioteca Academiei Române, fila 194.
332
la viața sa. Despre schimbarea vieții regelui Ahab, din timpul Proro‑
cului Ilie, despre intensitatea întoarcerii sale către Dumnezeu, Sfântul
Antim scrie: „Și ce a făcut? Cum a auzit Ahaav cuvintele acestia își rupse
haina lui și încinse sac peste trupul lui și puse cenuşă pre capul lui și
posti o pocăință ca aceia, cât au schimbat îndată Dumnezeu mâniia Lui
și au îmblânzit urgia Lui. Și chiemând iară pe Ilie i‑au zis: n‑ai văzut ce
smerenie au arătat înaintea mea Ahaav și ce pocăință au făcut? Deci
pentru căci s‑au smerit înaintea feții Mele, nu voi aduce răutate în zilele
lui, ce în zilele feciorului lui voiu aduce răutatea peste casa lui“8.
Filantropia
Activitatea editorială a Mitropolitului Antim Ivireanu a depășit cu
mult granițele limbii române. Pe lângă tipăriturile cu caracter liturgic,
misionar, omiletic, în nr. de 63, trebuie evidențiată și dimensiunea fi‑
lantropică socială a Mitropolitului. Cu cheltuiala proprie a acestuia s‑au
tipărit cărți cu conținut liturgic și de învățătură de credință și de infor‑
mare ortodoxă. Din foile de titlu și din prefețe sunt mărturii că nouă
cărți s‑au împărțit în dar, adică gratuit, preoților și credincioșilor și nu
este lipsit de semnificație să arătăm că șapte din ele erau în românește.
Și dintre cele tipărite pentru preoți, trei au fost alcătuite chiar de mi‑
tropolitul Antim9 (Învățătură pe scurt despre sânta taină a pocăinței,
Râmnic, 1705; Învățătură beserecească la cele mai trebuincioase și mai
de folos pentru învățătura preoților, Târgoviște, 1710; Capete de porun-
că, Târgoviște, 1714).
Prin rodnica sa activitatea tipografică și apariția unui impresio‑
nant număr de cărți de sprijinire a românilor din țară, din Georgia, din
Antiohioa, din Transilvania10, mitropolitul Antim și‑a concentrat efor‑
tul și spre dezvoltarea programelor pastorale în episcopie, în parohii,
în mănăstiri. El a reconsolidat și zugrăvit Mănăstirea Cozia, a recon‑
8. Sfântul Antim Ivireanul, Didahii, Basilica, București, 2016, p. 323.

9. Mihail‑Gabriel Popescu, Mitropolitul Ungrovlahiei Antim Ivireanul, cârmuitor
bisericesc și propovăduitor al Evangheliei, Ed. I.B.M.O., București, 1969, p. 31.
Gh. N. Cîrstoiu‑Frunzaru, Antim Ivireanul, ctitor al spiritualității românești,
10. ��
��
„Orizont“, R. Vâlcea, 6/V‑1970, apud. Fanny Djindjihaşvili, Antim Ivireanul – cărturar
umanist, Ed. Junimea, Iași, 1982, p. 34.
333
struit Mănăstirea Surpatele, biserica Schitului Hotărani și Mănăstirea

Govora, rididată de Radu cel Mare, unde se află și cea mai autentică
reprezentare a chipului mitropolitului Antim Ivireanul11.
Se cunoaște faptul că Antim s‑a aplecat și asupra spinoasei pro‑
bleme a mănăstirilor închinate Patriarhiei Ierusalimului. În 1710 se
tensionează relațiile bisericești dintre Țara Românească și Sfântul
Mormânt. Aghiotafeții primesc ordin de la Hrisant Notara, patriarhul
Ierusalimului, să considere mănăstirile din Țara Românească legate
direct de Sfântului Mormânt, peste Patriarhia Ecumenică, fără a po‑
meni la sfintele slujbe nici chiar pe arhiereul locului12.
Deși la înscăunarea ca mitropolit, Antim a avut onoarea prezenței
patriarhului Hrisant al Ierusalimului, a patriarhului Alexandriei Ghe‑
rasim Palladas, care l‑au binecuvântat, totuși el nu a cedat în fața aces‑
tei delicate probleme a mănăstirilor închinate. Pretenția patriarhului
Hrisant de a considera mănăstirile din Țara Românească, închinate
Sfântului Mormânt, ca pe niște proprietăți ale sale, a fost aprig critica‑
tă de mitropolitul Antim.
N. Iorga este de acord că scrisoarea trimisă de Antim patriarhului
Hrisant este un moment cu semnificații istorice, deoarece prin atitu‑
dinea sa a arătat o evidentă respingere a pretențiilor lui Dositei și a
nepotului său Hrisant, de a ridica scaunul lor mai presus decât chiar
al Ecumenicului din Constantinopol13. Această fermă luare de poziție
se află în scrisoarea care a fost descoperită de C. Erbiceanu în cursul
unei călătorii de studii la Constantinopol și tipărită de el în traduce‑
re, în 1905. Antim prezintă patriarhului Ierusalimului logica sa indu‑
butabilă despre faptul că obiceiul invocat de acesta, ca mănăstiri din
Țara Românească să fie închinate scaunului Sfântului Mormânt, este
împotriva Canoanelor Bisericii. „Este firește lucru vrednic de râs, fiind
înpotriva legii și a canoanelor, să zică cineva că domnește obiceiul ca
Patriarhul Ierusalimului să fie pomenet... și mai de râs să zici că se
N. Șerbănescu, Documente în timpul păstoriei mitropolitului Antim Ivireanul

11. ��
la Râmnic, în „M. O.“, XVIII (1966), p. 845‑851.
12. Fanny Djindjihaşvili, op. cit., p. 38.
13. N. Iorga, Mitropolitul Antim în lupta cu Ierusalimul pentru drepturile bisercii
sale, în „B.O.R.“, an. II, 1934, apud. Fanny Djindjihaşvili, op. cit, p. 39‑39.
334
găsesc în Ungrovlahia mănăstiri supuse patriarhului de Ierusalim...“14.

Tonul utilizat și spiritul critic exprimate, l‑au făcut pe Iorga să afirme:
„de la Ioan Hrisostomul, care a vorbit astfel înaintea împăratului și mai
ales a împărătesei la Constantinopol, nimeni nu s‑a mai adresat unei
societăți cu asprimea lui Antim“15.
Din corespondența care a urmat și mai ales din Scrisoarea din 26
decembrie, 1710, semnată doar cu „Antim al Ungrovlahiei“, se deduce
starea de spirit și de dăruire pentru apărarea și protejarea bisericii
sale, spre deosebire de Mitropolitul Moldovei, Ghedeon, care a îngăduit,
cu supunere, controlul călugărilor greci asupra averilor mănăstirești16.
Complexitatea vieții și a relațiilor pe care le‑a experimentat mi‑
tropolitul Antim, l‑au condus, în încercarea conservării și protejării
patrimoniului său spiritual care, de fapt, este și testamentul său spi‑
ritual, la formularea a 32 de Capete ale Așezământului17, cunoscut cu
denumirea: „Învățături pentru așezămintele cinstitei Mânăstiri a
Tuturor Sfinților, adecă Capete 32, întru care se cuprinde toată
chiverniseala mânăstirii și rânduiala milelor ce s‑au hotărât să
se facă pe an la săraci și la lipsiți din venitul casei“18, compus în
24 aprilie, 1713. Acesta a fost întocmit „ca să aibă și săracii oricare
ajutoriu și mângâiere“19. Mitropolitul cunoștea ca nimeni altul abu‑
zurile unor patriarhi la adresa unor mănăstiri și de aceea se asigură
prin acest AȘEZĂMÂNT că nimeni nu va îndrăzni să modifice statutul
mănăstirii ctitorite de el. Dar întreg Testamentul și autonomia mă‑
năstirii Antim nu au scăpat de ceea ce era mai rău. Și Testamentul și
autonomia au fost anulate la numai un an de la încetarea din viață a
mitropolitului. În 1717, în luna decembrie, patriarhul ecumenic Iere‑
mia declară nule toate documentele amintite, motivând că biserica ar
avea datorii20.

15. N. Iorga, Despre Antim Ivireanul, în „B.O.R.“, 1937, nr. 11‑12, p. 617.
16. Fanny Djindjihaşvili, op. cit, p. 40.
17. Manuscris nr. 3342, Biblioteca Academiei.
18. Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Edi‑
tura Trinitas, 2006, p. 154‑155.
20. Ibidem, p. 90.
335
Din cele 32 capitole, de altfel toate foarte sugestive, am selectat 7

capitole reprezentative:
– Această rânduială21 fixează, în Cap. 8, ce ajutoare se oferă celor
din închisori și celor săraci. „În 52 de sâmbete și de duminici, ce sunt
într‑un an, să se dea la pușcărie sâmbăta câte 20 de bani și duminica
la săraci câte 13 bani; însă săracii să nu vie tot unii, ci pe rând, să‑i
însemneze pe toți săracii într‑o foiță, și să‑i hotărască, câte 13 să vie
într‑o duminică să‑și ia banii; fac taleri 12, bani 16“22.
– Cap. 9 se referă la susținerea cu îmbrăcăminte a celor goi: „La
joi mari, să dea la trei săraci câte o dulamă de aba de un leu, și la fete
sărace câte o rochie de taleri 81, și câte o pereche de cisme de taleri
80, care fac taleri 9 și acestea să nu se dea tot la unele, ci să se facă
într‑acest fel:
– Cap. 10 descrie modalidatea de selectare a oferirii ajutoarelor
în bani pentru măritatul unei fete: în toți anii, a doua zi de sfântul
Dimitrie, să se dea la nunta unei fete sărace, care va vrea să se mărite
atunci taleri cincisprezece, însă aceasta să fie afară din cele trei fete
ce scriem mai sus, și aceasta să se facă cu acest mijloc, adică: în trei
duminici sau mai înainte de zi, să aibă datorie egumenul, să zică în
Biserică în vileag, întru auzul tuturor, ca cine va fi această fată să se
mărite să vie să‑și spue numele, iar de s‑ar întâmpla care cumva să vie
trei sau patru, pentru ca să nu se facă gâlceavă, nici să nu fie bănuială
la mijloc, să arunce sorții, și carii va cădea, aceleia să‑i facă egumenul
scisoare la mâna ei, și când va vrea să se mărite să vie să i se dea acei
bani“23.
– Cap. 11 conține dispoziții „pentru chiverniseala celor străini: la
trei străini dintr‑o altă țară, când s‑ar întâmpla să vie întâiu aici în țară
pentru milă, trei zile să aibă căutare în casă de mâncare și de băutură,
21. Gabriel Ștrempel, Antim Ivireanul, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. LIX,
apud. pr. prof. dr. Ion Vicovan, Filantropia socială, culturală și misionară a Sfinților
Martiei Brâncoveni și Antim Ivireanul, în vol. „Spiritualitatea mărturisitoare a cul‑
turii românești în perioada Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu“, col. „Studia
Academica“, vol. 1, Editura Praxis a Arhiepiscopiei Râmnicului, Râmnicu-Vâlcea,
p. 160‑172.
22. Ibidem, p. 331‑332.
23. Ibidem, p. 332.
336
și a treia zi să li se dea câte 30 de bani, însă alții să nu vie peste dânșii

și după trei zile să meargă într‑altă parte, să‑și caute de sărăcie și de
nevoia lui, care fac pe an taleri 78“24.
– Cap. 17. Pentru tipografie. Când vor lucra tipografiile, au cea
grecească, au cea rumânească, au cu bani streini, au cu banii casei, să
aibă... plata lui taleri 3 și să ia și 10 cărți cu hârtia stăpânească și fe‑
ciorii lui câte o carte; însă plata coalei să fie de taleri 6... Însă să nu
îndrăznească tipograful să tipărească vreo carte împotriva bisericii și
a legii noastre măcar de i‑ar da pe coală câte 100 de galbeni de aur. Iar
de va călca porunca să fie al anathemii...“25.
– Cap. 22 descrie modalitatea prin care „egumenul și preoții din
această mânăstire trebuie să cerceteze pe cei bolnavi, inclusiv pe
țigani, de vreme și aceștia sunt botezați în numele Sfintei Troițe și sunt
creștini ca și noi“26.
– Pentru copiii ce urmau a fi școliți, aflăm, din cap. 6, că el a
statornicit: „Să se întrețină în școală, din 4 în 4 ani, câte trei copii
săraci, ce vor să învețe carte, între 10 și 15 ani, cărora să li se dea
câte 6 bani pe zi pentru mâncare și la Paști câte o dulamă (2 zloți),
și câte un ișlic, și câte o pereche de cizme... De va vrea vreunul să se
facă călugăr, și va pohti să rămână în mânăstire, să fie primit, și când
va ieși de la învățătură să le dea egumenul câte o scrisoare la mână
ca cine va vrea dintr‑nșii să se însoare, când va veni vremea, să‑i
dea 15 taleri, să‑i fie la nuntă ajutor, iar după aceea de va vrea cine‑
va dintr‑nșii să se preoțească, când va sosi ceasul acela, să i se dea
deosebit alți 13 taleri, opt taleri să‑i dea să se hirotonească deacon
și preot, și cinci taleri să‑i rămâie lui să facă el însuși un sărindar, să
pomenească pe Domnul – carele va fi – și aceste nume: Ioan, Maria,
Macarie Ieromonah, Teodosie Arhiereu și Antim păcătosul, face
taleri 54“27.
24. �Ibidem, p. 332‑333.

25. Ibidem, p. 335-336.
26. Ibidem, p. 338.
27. Ibidem, p. 330‑331.
337
Misiune culturală și spiritualitate

la Sfântul Antim Ivireanul
Experiența de a fi traversat diverse curente culturale și contexte
sociale în devenirea complexei și strălucitei sale personalități, i‑a faci‑
litat Sfântului Antim Ivireanul o percepție vastă și o asumare totală a
etosului și a universului spiritual din Țara Românească, de la sfârșitul
secolului XVII și începutul celui de‑al XVIII‑lea. Viața sa – dăruire
afectivă și intelectuală totală pentru pământul în care nu a mai simțit
constrângerile robiei otomane, într‑o libertate cu greu asigurată de
generozitatea și noblețea domnitorului Constantin Brâncoveanu – re‑
prezintă o lumină în apariția tiparului, a cărții de cult, a cărților de
predici, a celor de pregătire duhovnicească, a celor despre învățătura
bisericească, prefețe, postfețe, dedicații, manuscrise, a celor de apăra‑
re a ortodoxiei, nu numai din Țara Românească, în fața adversarilor și
de ce nu în fața celor petrecute la 1699 în Transilvania. În 1710, Antim
a tipărit la Târgoviște Panoplia dogmatică a lui Eftimie Zigabenul, la
cererea împăratului Alexie Comnenul, care carte conținea și scrisorile
patriarhului Fotie împotriva adaosului Filioque28.
Ca mitropolit, Sfântul Antim a înțeles necesitatea implementării
urgente a unui vast program editorial pentru a oferi cunoștințele ne‑
cesare mai întâi preoților ortodocși români, care se aflau într‑o acută
întunecime și neștiință de carte, cât și de a „încuraja slujirea în Bise‑
rică în limba poporului, proiect pe care Sf. Antim însuși l‑a urmărit în
tiparnițele înființate de el“29. El își exprimă o adâncă mâhnire cu privire
la pregătirea preoților și primejdia în care se află turma credincioșilor.
Că între celelalte scârbe ce am de mă rănesc la inimă, iaste aciasta cea
mai grea de mă întristez și mă mâhnesc mai mult, că văz între preoții
mei atâta prostie, atâta neînvățătură și atâta nedumereală, cât cunosc
că nu puteți face vreun ajutoriu sau vreun folos ticăloasei turme30.
28. Mihail‑Gabriel Popescu, op. cit., p. 32.

29. Ioana Feodorov, Sprijin duhovnicesc prin tipar pentru creștinii georgieni în vre-
mea Domnitorului Constantin Brâncoveanu, în „Spiritualitatea mărturisitoare a culturii
românești în perioada Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu“, ed. cit., p. 58.
30. Teodor Cerbuleț, Antim Ivireanul (1650‑1716), Ed. Cartea românească,
338
Înțelegând rolul extrem de important al tiparului, mitropolitul An‑

tim se îngrijește ca această activitate să continue și după încetarea sa
din viață. El merge până acolo încât aruncă blestem asupra celor ce s‑ar
gândi să desființeze acest demers cultural. Las cu blestem și aceasta să
aibă datorie tipograful să învețe meșteșugul unul după altul, pentru ca
să nu piară acest meșteșug din țară, nici să se părăsească lucrul cărților,
pentru folosul țării31. Având pe domnitorul Constantin Brâncoveanu ca
model de strategie, promotor și creator de civilizație și de răspândire
a valorilor culturii creștine, mitropolitul Antim va deschide căi inedite
de difuzare a tipăriturilor într‑o viziune unică și fără precedent.
Constantin Brâncoveanu s‑a înconjurat la curtea sa de personalități
care facilitau comunicarea cu Împărații și generalii imperiali. Pentru
corespondența din limba latină și italiană avea dieci pe: Giovanni Can‑
dido Romano, Anton‑Maria de Chiaro – pentru limba italiană; Ladislau
Teodor Dindar, Peter Grienner și medicul Bartolomeo Ferati – pentru
limba germană; Andreas și Nicolaus Wolff – pentru limba polonă; clu‑
cerul Afenduli – pentru limba turcă; brașovenii David și Toader Cor‑
bea – pentru limbile maghiară și rusă32. La Academia Domnească au
fost invitați, de către Constantin Brâncvoveanu, dascăli de renume
european ca Sevastos Kymenitul, doctorul Ioan Comnen, George Ma‑
iota, Mitrofan Gregoras, Gheorghe Trapezuntiul, Ioan Avramie33. Cei
mai străluciți tineri studioși au fost trimiși la burse acordate de că‑
tre domnitor, la studii universitare la Padova. Enumerăm pe Gheorghe
Hypomena, care a devenit doctor în filosofie și medicină; pe Gheorghe
și Palade Damian, pe Panaghiotis Sinopeus, pe Molaimi Stavros, viito‑
rul medic al lui Ștefan Vodă Cantacuzino, pe Preda Drăgănescu, Ioan
Hrisoscoleu, Demetrius Procopius Pampieri, dar și pe Gheorghe Tra‑
pezuntul34, cel care o va îngriji pe soția voievodului martir.
31. �Ibidem, p. 9.
32. Laviniu Aurelian Bădulescu, Pentru Dumnezeu și neam, 290 de ani de la mar-
tiriul Sfinților Brâncoveni, Editura Agora, Craiova, 2004, p. 31‑32.
33. Pr. prof. dr. Nicolae Șerbănescu, Constantin Brâncoveanu, domnul Țării
Românești (1688‑1714) – 275 de ani de la moartea sa martirică – 1714 – 15 august –
1989, p. 65, apud pr. prof. dr. Ion Vicovan, op. cit., p. 165.
34. Dima Drăgan, C., Bursieri ai lui Brâncoveanu la Padova, în „M.I.“, iunie 1976,
p. 15, apud. Laviniu Aurelian Bădulescu, op. cit., p. 69.
339
Unele surse indică faptul că Antim a fost adus în Țara Româneas‑

că după ce a fost răscumpărat de patriarhul Ierusalimului. Șansa de a
cunoaște limba greacă clasică, neogreaca, turca și araba35 l‑au făcut să
atragă atenția și să fie răscumpărat în perioada când patriarhia din Ie‑
rusalim era la Constantinopol și avea nevoie de un om care să traducă
din georgiană36. Așa se explică și expresia care aparține lui Antim: „Eu
n‑am venit de voea mea, nici de vreo sărăcie sau lipsă...“37. Cunoscând
că este poliglot, caligraf, sculptor, tipograf38, desenator, lucrător în bro‑
derie, Constantin Brâncoveanu nu a întârziat să și‑l dorească la curtea
sa alături de celelalte nume de înaltă valoare culturală. De altfel aceas‑
ta era realitatea, că în București și Iași se refugie sângele cel mai prețios
al creștinătății răsăritene39. Preotul N. Șerbănescu a susținut inițial că
Antim a deprins meșteșugul tiparului la Moscova sau la Kiev40, mai târ‑
ziu, însă, a susținut că l‑ar fi învățat l‑a Veneția41. O. Gvincidze afirmă
că ar fi învățat la Iași arta tiparului, unde exista o tipografie grecească
înființată de patriarhul Dositei la 168242 sau chiar la București, după
alți cercetători.
Dimensiunea spirituală a proiectului editorial al Sfântului An‑
tim și al ucenicului său Mihail Iștvanovici depășește granițele Ţării
Românești. Aceasta se observă din faptul că tipăriturile ucenicului
lui Antim, Mihail, nu‑și propun doar transmiterea unui flux sec de
cunoștințe, ci „misiunea sa depășea cadrul strict tehnic al transferului

36. Ibidem, p. 22‑23.
37. Ș. Kurdghelaşvili, Istoria tipografiei georgiene, Editura Gruzia Sovietică,
��
Tbilisi, 1959 (limba rusă), p. 35, conf. Fanny Djindjihaşvili, op. cit., p. 23.
38. ��
Pr. N. Șerbănescu a susținut inițial că meșteșugul tiparului l-a deprins la
Moscova sau la Kiev (în „B.O.R.“, LXXXIV, 1956, nr. 8-9, p. 694), ulterior l-a Veneția
(N. Șerbănescu, Mitropolitul Antim Ivireanu în Mitropolia Olteniei, XVIII, 1966, nota
17, p. 772 și 774). O Cvinidze afirmă că ar fi înățat la Iași arta tiparului, unde exista
o tipografie grecească înființată de patriarhul Dositei la 1682 (Fanny Djindjihaşvili,
op. cit, p. 26).
N. Iorga, Istoria Literaturii române în sec. al XVIII-lea, I, p. 39, conf. Fanny
39. ��
Djindjihaşvili, op. cit., p. 23.
40. N.
��
Șerbănescu, în „B.O.R.“, LXXXIV, 1956, nr. 8-9, p. 694.
41. Idem, Mitropolitul Antim Ivireanu în Mitropolia Olteniei, p. 772 și 774.
��
��
340
unor cunoștințe acumulate în tiparnițele întemeiate de Sf. Antim: Mi‑

hai Iștvanovici avea să pună la dispoziție ierarhilor Bisericii Gruzine,
ca și a credincioșilor de rând, scrierile bisericești esențiale pentru dăi‑
nuirea vieții duhovnicești într‑o societate creștină bine întocmită“43.
Trebuie amintite cele mai reprezentative fapte și lucrări polemice
pentru combaterea prozelitismului, pe de o parte, și pentru întărirea
ortodocșilor din Transilvania care au trecut prin nefericitul eveniment
de desființare a Mitropoliei Ardealului în 1698, pe de altă parte.
La 1690 se tipărește, pentru a fi împărțit în mod gratuit ortodocșilor,
Manual împotriva schismei papistașilor. Tot în 1690 scoate de sub ti‑
par Manual contra rătăcirii calvine, alcătuit de patriarhul Dositei al
Ierusalimului. În 1699 tipărește Mărturisire ortodoxă, în limba grea‑
că. Tot în 1699 apare în limba română, la Snagov, Cartea sau lumină
cu drepte dovediri din dogmele Bisericii Răsăritului asupra dejghinării
papistașilor, descoperită și așezată de prea învățatul ieromonah Maxim
Peloponniseanul..., de smeritul întru ieromonahi Antim Ivireanul, pen-
tru ca să se dea în dar pravoslavnicilor. Această carte au primit‑o și
creștinii români din Șcheii Brașovului44. Era o lucrare45 pentru comba‑
terea punctelor florentine și pentru orientarea și sprijinul duhovnicesc
al românilor ortodocși din Transilvania. În 1705 tipărește la Râmnic
Tomul Bucuriei, în vederea combaterii influenței catolicismului. Tomul
bucuriei cuprindea epistolele patriarhului Fotie, însemnări despre Si‑
nodul al VIII‑lea, zis ecumenic și unele scrieri mai mici „împotrivitoare
la primatul Papei Romei“46. Printr‑un număr de 14 tipărituri semnate
de Antim Ivireanul, apărute la Snagov, se certifică definitiv utilizarea
tiparului la români47.
Dimensiunea spirituală a operei sfântului Antim Ivireanul este re‑
flectată de începerea tipăririi în limba română a unor părți din Sfân-
ta Scriptură. În 1694, Psaltirea; în 1697 apare Evanghelia de la Sna‑
gov. Dar și cărți de cult: Molitfelnic, în 1706, la Râmnic și în 1715 la
43. Ioana Feodorov��,op. cit., p. 58.

��
��
44. Ionescu I., Pătimirea Mitropolitului Antim Ivireanul, în „Sfinți români și apă‑
rători ai legii strămoșești“, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1987, p. 640.
45. Pr. prof. dr. Ion Vicovan, op. cit., p. 168.
Fanny Djindjihaşvili, op. cit., p. 31.
47.��
��
341
Târgoviște. În 1712 un Octoih, cel dintâi tipărit în limba română. Ur‑

mează Liturghierul, din 1713. Între 1713 și 1715 tipărește în limba
română Ceaslovul și Catavasierul „spre a se putea citi în ele, în grai
înțeles de toți atât la strană, cât și prin casele credincioșilor“. Scrieri
duvovnicești cum ar fi: „Învățătură pre scurt pentru taina pocăinții“;
Învățătură bisericească; Sfătuiri creștine‑politice. Altele au rămas în
manuscris: „Chipurile Vechiului și Noului Testament“; „Așezământul
Mănăstirii Antim“; „Didahiile“.
Mesajul central al lucrării „Învățătură pre scurt pentru taina
pocăinții“ este CITITUL. Și explică: „...nu aflu altă pricină fără numai
neînvățătura... pentru că nu iubim să cetim și să învățăm carte... Că
omul carele nu știe carte ca să citeacsă,... se asamănă cu dobitoacele
cele necuvântărețe carele nu știu ce fac de vreme ce n‑au minte; să
asamănă orbilor, pentru că precum orbul nevăzând lumina soarelui
nu știe unde merge nici ce iaste înaintea lui... Într‑acest chip și mintea
omului neavând învățătură și dăscălie a cuvântului celui dirept iaste
orb... (oarbă)“48.
În Învățătură bisericească, mitropolitul Antim își expune strate‑
gia sa duhovnicească pentru obținerea unei ascensiuni graduale în
derularea dialogului din timpul spovedaniei. „El pune întrebări ce
duc la concluzii sigure; acestea își au originea în hexametrul tehnic al
circumstanțelor transmis posterității de Quintilian (35‑96 e.n.): quis,
quid, ubi, quibus, auxiliis, cur, quando, quamodo, – fapt ce demonstrea‑
ză că mitropolitul nu era străin de ele“49.
La Alba Iulia tipărește, prin ucenicul său Mihail Ștefan, Chiriaco-
dromion, de fapt este o reproducere a Cazaniei lui Varlaam. Urmează
un Bucvar, care cuprindea și Simbolul Credinței, Cele zece porunci și
Explicarea ortodoxă a celor șapte taine. S‑ar părea că textul traducerii
Crezului de astăzi a fost lăsat de însuși Antim Ivireanul, așa cum a fost
rostit de el la hirotonia sa întru arhiereu, pe seama Episcopiei Râmni‑
cului. Acest text românesc integral al Crezului se află inserat în Condi‑
ca Sfântă, cu prilejul acestei hirotonii50.
48. Ibidem, p. 69‑70.

49. Ibidem, p. 72.
Mihail‑Gabriel Popescu, op. cit., p. 30.
50. ��
��
342
Dintre cele 10 cărți tipărite între 1701‑1705, la București, cinci

sunt lucrări personale ale fiilor domnitorului Constantin Brâncovea‑
nu. Trei ale lui Ștefan (două în 1701 și una în 1703), una a lui Radu
(1704), și una a lui Constandin, fiul cel mai mare, în 1704, care avea
21 de ani. Acesta a tradus din elină în limba greacă celebrele Vieți
paralele ale lui Plutarh, traducere prefațată de însuși mitropolitul
Antim51.
Domnitorul Constantin Brâncoveanu împreună cu mitropolitul An‑
tim, au susținut bisericile creștinilor ortodocși din Șcheii Brașovului,
prin danii în bani52, cărți de slujbă, cele 12 Minee tipărite la Buzău
în anul 1698, odăjdii din materiale de calitate, odoare scumpe. Brân‑
coveanu a asigurat pe mitropolitul Atanasie Anghel, printr‑un hrisov
din 25 mai, 1698, că‑i va trimite anual, la 1 septembrie, 6.000 de gal‑
beni53. Tot pentru creștinii ortodocși din Transilvania, Brâncoveanu
ridică, se pare chiar în anul unirii cu Roma, mai multe lăcașuri de ru‑
găciune în Transilvania: biserica Sfântul Nicolae din Făgăraș (1698);
biserica Mănăstirii Sâmbăta de Sus, în 1701; biserica „Sfinții Arhan-
gheli Mihail și Gavriil“ din Ocna Sibiului (ridicată de Mihai Viteazul,
în 1600 și restaurată de Constantin Brâncoveanu, în 1701); biserica
„Nașterea Sfântului Ioan Botezătoru“ din Poiana Mărului, jud. Brașov,
în 170154.
Mitropolitul Antim a hirotonit preoți pentru creștinii ortodocși
din Transilvania afectați de actul unirii cu catolicii. Se păstrează mai
multe antimise55 semnate de mitropolitul Antim. Trebuie evidențiat
și sprijinul acordat de Mitropolitul Antim și domnitorul Constantin
Radu Albala, Antim Ivireanul, Ed. Tineretului, București, 1962, p. 58.

51. ��
��
52. ��
Banul
��
era o monedă măruntă: 1 taler face cât 133 de bani, iar 1 ughi 200
de bani; 1 ughi face cât 1 și ½ taler. Prețul general al unei oi era de 1 taler, o vacă
se vindea cu 5‑6 taleri, iar un bou cu 7‑10 taleri; conf. C. Giurescu și N. Dobres‑
cu, Documente și regeste privitoare la Constantin Brâncoveanu, Bucureşti, 1908,
p. XLII.
Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Constantinn Brâncoveanu – sprijinitor al Orto-
53. ��
��
doxiei, p. 283, apud. pr. prof. dr. Ion Vicovan, op. cit., p. 168.
54. Pr. prof. dr. Nicolae Șerbănescu, Constantin Brâncoveanu, domnul Țării
Românești..., p. 57, conf. pr. prof. dr. Ion Vicovan, op. cit., p. 169.
55. ��
Antimisul de la Borșa Maramureșului, amintit de ��
pr. prof. dr. Mircea Păcu‑
rariu, op. cit., p. 133‑134.
343
Brâncoveanu Patriarhului Antiohiei, Atanasie al III‑lea Dabas. Pentru

preoții săraci din Siria, care nu aveau cărți pentru săvârșirea Sfintei
Liturghii și a celorlalte slujbe, s‑a tipărit, în 1701, la Snagov, Liturghie-
rul greco‑arab, iar în 1702 s‑a tipărit un Ceaslov greco‑arab, tot pentru
credincioșii patriarhiei Antiohiei56. Iată că se confirmă dorința patriar‑
hului Dositei al Ierusalimului, dar și a lui Constantin Brâncoveanu de
înviorare a culturii creștine în toată lumea orotdoxă.
De ce totuși atât de multe tipărituri în limba greacă? N. Cartojan,
încercând să dea răspuns acestei întrebări, emite următorul punct
de vedere: „În această perioadă, numărul tipăriturilor grecești este
de 42, față de 38 românești, 22 slavone și slavo‑române. În epoca
1716‑1812 tipăriturile grecești ajung la 153, iar cele în limba română
la 457. Limba greacă a dat posibilitatea românilor de a pătrunde în
filozofia și literatura elină, care, alături de cultura latină, în apus con‑
tinuau „temelia renașterii“57. Iar Mihai Berza surprinde și el această
realitate dintr‑o altă perspectivă: „Limba greacă nu a făcut altceva
decât să ia locul alături de limba română, ca un complement util pen‑
tru un anume răstimp, dar care va fi eliminat după ce își va fi îndepli‑
nit misiunea“58.
Dorința răspândirii credinței ortodoxe nu i‑au făcut pe cei doi
să se oprească aici. La plecarea Patriarhului Antiohiei Atanasie al
III‑lea Dabas din Țara Românească, în 1704, domnitorul Brâncovea‑
nu îi dăruiește însăși tipografia arabă de la Snagov, cu litere săpate de
Antim Ivireanul. Această tipografie a fost așezată la Alep și tot acolo
s‑au tipărit în 1706, o Evanghelie și o Psaltire arabă, cu stema Țării
Românești pe verso59.
Nici credincioșii din Iviria (Georgia) nu au fost uitați de generozita‑
tea spirituală a mitropolitului Antim și a domnitorului Țării Românești.
Prin trimiterea lui Mihail Ștefan la Tbilisi se reușește, în anul 1709,
prima editare în limba georgiană a unei Evanghelii și a unui Liturghier
56. Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 289.

57. N. Cartojan, Curs de istorie a literaturii române vechi, București, 1931‑1932.
58. Mihai Berza, Problèmes majeures et orientations de la recherche dans lʼétude
de lʼancienne culture roumainer, în „Revue Roumaine dʼHistoire“, 1970, vol. III., apud.
Fanny Djindjihaşvili, op. cit., p. 56.
59. Pr. prof. dr. Ion Vicovan, op. cit., p. 169‑170.
344
georgian. Aceleași surse60 susțin tipărirea la Tbilisi a încă 9 cărți, prin

grija lui Mihail Ștefan.
Creștinii din Patriarhia Ecumenică, afectați profund de căderea
Constantinopulului de la 1453, vor avea și ei o speranță pentru intro‑
ducerea tiparului în cetatea imperială. Din corespondența lui Antim
cu patriarhul Hrisant Notara, aflăm că Antim i‑a promis patriarhului
să‑l ajute să instaleze o tipografie grecească la Constantinopol61.
Émile Picot evidențiază importanța covârșitoare a activității,
operei și implicării mitropolitului Antim în viața spirituală a români‑
lor din Ungrovlahia. „Dintre toți prelații care au ocupat scaunul me‑
tropolitan, nu este nici unul care să fi dat dovadă de merite atât de
înalte, ca Antim. Cunoștințele sale, gustul său pentru artă, dragostea
lui pentru cărți îl pun mai presus de toți prelații, dar meritul lui este
mai mare: el, cel venit din depărtata Georgie, a dat un exemplu rar
de patriotism românesc...“62. După aprecierile de mai sus se adaugă
și caracterizarea venită din partea Patriarhului Ecumenic Ciprian,
la adresa mitropolitului Antim, pe care îl considera „bărbat de cin‑
ste și evlavios, împodobit cu virtuțile ce se potrivesc cu vrednicia
arhierească“63.
60. 1709: Evanghelia, Psalmii lui David, Apostolul; 1710: Liturghierul, două Ceas-
loave, Molitvelnic și în 1711: Psalmii lui David și Învățătura ieromonahului Gherman
despre cum se cuvine să fie pregătiți ucenicii, cf. I. Bianu, N. Hodoș, Bibliografie româ-
nească veche, tom. I, București, 1903, p. 544, la pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, op. cit.,
p. 294.
61. Documente privitoare la istoria românilor, vol. XIV, colecția Hurmuzaki: Scri-
soarea din 15 noiembrie 1712, a lui Antim, mitropolitul Munteniei, către patriarhul
Ierusalimului, Hrisant Notara, apud. Fanny Djindjihaşvili, op. cit., p. 25.
62. Émile Picot, Notice biographique sur límprimeur Anthime dÍvir, métropo-
litain de Valachie, în „Mélanges Orientaux“, mémoires, textes et traductions publiés
par les professeurs de l´École spéciale des langues oriéntalis vivantes, à lóccasion
du VII. Congrès international des orientalistes réunis à Vienne (septembre 1886),
Paris, 1886, p. 513‑560, apud. Fanny Djindjihaşvili, op. cit., p. 36.
63. Scrisoarea patriarhului care a fost publicată în Hurmuzachi, Documente, XIV,
1, p. 402, apud. Mihail‑Gabriel Popescu, op. cit., p. 15.
345
Implicarea constructivă a mitropolitului Antim

în disputa dintre patriarhul Dositei al Ierusalimului
și Ioan Cariofil – mare logofăt al Patriarhiei Ecumenice
La îndemnul stolnicului Constantin Cantacuzino și a domnito‑
rului Constantin Brâncoveanu, Antim Ivireanul, pe vremea când era
egumen la Snagov (1694‑1704), tipărește răspunsurile învățatului
Cariofil la întrebările stolnicului Cantacuzino. Cu deosebit interes se
impune capitolul „despre predestinația calvină și atee“64, cu binecu‑
vântarea mitropolitului de atunci, Teodosie. Aceste răspunsuri s‑au
tipărit în greacă, la Snagov, în 1697, cu titlul: Manual despre câteva
nedumeriri și soluții, sau despre cercetarea și confirmarea câtorva dog-
me necesare ale Bisericii – Εγχειρίδιον περί τινων ἀποριῶν καὶ λύσεων,
ᾒ περί ἐξετάσεως καὶ ἐπιβεβαιώσεως ἀναγκαίων τινῶν τῆς Ἐκκλησίας
δογμάτως.
Această lucrare, care de fapt este un catehism, conține două Pro-
loguri ale lui Antim și cuprinsul propriu‑zis, adică două părți. Primul
Prolog este adresat domnitorului Constantin Brâncoveanu și al doilea
către cititori. Prima parte conține 8 întrebări și răspunsuri, iar cea
de‑a doua, 16 întrebări și răspunsuri. Din textele respective nu se
desprinde clar doctrina protestantă, ci doar noțiuni de antropologie:
chipul lui Dumnezeu în om, liberul arbitru, predestinația absolută și
predestinația relativă, păcatul stămoșesc, căderea din Rai, îndrepta‑
rea, eshatologia, judecata viitoare, răsplata veșnică, și starea sufetelor
în iad.
Primul Prolog este atribuit sfântului Antim, cel de‑al doilea, este
tradus de lect. dr. Ion Croitoru, în Contribuția Sfântului Antim Ivireanul
la controversa dintre patriarhul Ierusalimului Dositei Notaras și marele
logofăt al Patriarhiei Ecumenice Ioan Cariofil, publicat în vol. „Spiritua‑
litatea mărturisitoare a culturii românești în perioada Sfântului Martir
64. Ἰωάννου Καρυοφυλλυο, Εγχειρίδιον περί τινων ἀποριῶν καὶ λύσεων, ᾒ περί
ἐξετάσεως καὶ ἐπιβεβαιώσεως ἀναγκαίων τινῶν τῆς Ἐκκλησίας δογμάτως, Snagov,
1697, f. II v, apud. lect. dr. Ion Croitoru, Contribuția Sfântului Antim Ivireanul la con-
troversa dintre patriarhul Ierusalimului Dositei Notaras și marele logofăt al Patrierhi-
ei Ecumenice Ioan Cariofil, în vol. „Spiritualitatea mărturisitoare a culturii românești
în perioada Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu“, ed.cit., p. 217.
346
Constantin Brâncoveanu“, col. „Studia Academica“, vol. 1, Editura Pra‑

xis a Arhiepiscopiei Râmnicului, Râmnicu-Vâlcea, 2014, p. 231‑232.
Mitropolitul Antim insista, la rugămințile stolnicului, ca răspunsu‑
rile să se formuleze potrivit regulelor și canoanelor și Dumnezeieștilor
Părinți și conștiinței inefabile și de negreșit a Bisericii Ortodoxe,
pentru înștiințarea ortodocșilor și rușinea și dezonoarea ereticilor și
necredincioșilor. Stolnicul a precizat ca lucrarea să fie tipărită într‑un
limbaj cât mai accesibil, în dialectul comun65. După tipărire mitropoli‑
tul Antim aprecia astfel lucrarea: „Citind‑o cu multă acrivie și cugeta‑
re, și văzându‑o că este prea folositoare fiecărui ortodox spre răstur‑
narea dogmelor potrivnice și spre întărirea și confirmarea poruncilor
și sentințelor Adevărului însuși“66. Și deși lucrarea avea un conținut
ortodox, totuși mitropolitul a contribuit personal la o „îndreptare
și revizuire“67. Tipărirea s‑a înfăptuit cu acordul preaînțeleptului și
preaînvățatului domn Sevastos Kyminitis, pe care îl socotea ca fiind
un excelent cunoscător al dogmelor ortodoxe, zelos fierbinte al bunei
credințe și foarte evlavios față de cele dumnezeiești68 și profesor la Aca‑
demia Domnească din București. În acest Manual mitropolitul Antim
explică rațiunea tipăririi lui: pentru fala și înălțarea ortodocșilor, iar
pe de altă parte, pentru dezonoarea și destituirea adversarilor69. Dar
nu numai pentru protejarea ortodocșilor, ci și pentru folosul de obște
al întregului neam: „Văzând că prezénta scriere este foarte folositoa‑
re și trebuincioasă fiecărui ortodox, ca să reducă la tăcere și să su‑
pună orice fel de insultător“, declară: „M‑am îndemnat să o tipăresc
și pe aceasta alături de altele pentru folosul de obște al neamului“70.
Vocația sa de misionar și de apărător al vieții spirituale este reflectată
și din atitudinea pe care a manifestat‑o la publicarea răspunsurilor
învățatului Cariofil la întrebările formulate de Constantin Cantacuzi‑
no, în legătură cu deosebirile dintre învățătura ortodoxă și doctrina
65. Lect. dr. Ion Croitoru, op. cit., p. 217.

66. Ibidem, p. 220.
67. Sfântul Antim Ivireanul, Prolog către domnitorul Constantin Brâncoveanu...,
f. III r; conf. lect. dr. Ion Croitoru, op. cit., p. 220.
68. Ibidem, f. III r; conf. lect. dr. Ion Croitoru, op. cit., p. 220‑221.
69. Ibidem, f. III v; conf. lect. dr. Ion Croitoru, op. cit., p. 221.
70. Ibidem, f. IIII r; conf. lect. dr. Ion Croitoru, op. cit., p. 222.
347
protestantă, atunci când explică și motivul tipăririi: pentru înștiințarea

ortodocșilor și rușinea și dezonoarea ereticilor și a necredincioșilor71.
Tot la începutul Prologului către domnitorul Constantin Brâncoveanu,
mitropolitul Antim citează din Epistola a V‑a a lui Sisinie, reținând că:
nu a lipsit, nici nu vor lipsi vreodată, în orice împrejurare, ostaşi ai Îm-
păratului ceresc, apărători ai sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu, care
sunt înflăcărați ocrotitori ai Adevărului, dar și biruitori și victorioși
împotriva oricărei falange de eretici și chiar a oricărei alte rătăciri
grecești sau atee72.
Nu numai mitropolitul Antim este concentrat asupra evenimen‑
telor ce vor marca sfârșitul secolului al XVII‑lea, ci și marele profe‑
sor de la Școala domnească din București, Sevastos Kyminitis, care a
și primit nobila sarcină de a revedea textul lui Cariofil, care urma să
fie publicat. Este cunoscut un moment foarte tensionat al disputelor
legate de termenul μετουσίωσις. Dintr‑o scrisoare, din 1687, către
patriarhul Hrisant Notaras al Ierusalimului, descoperim experiența și
capacitatea de a înțelege problemele subtile și complexe ale teologiei.
El a reușit să „excludă din zona credinței «tehnologia» latină sau roma-
no‑catolică, adică aplicarea logicii în cele ale credinței și raționalizarea
acestora“73.
Patriarhul Dositei adresează două scrisori lui Kyminitis, în legătu‑
ră cu prezența reală și prefacerea. În răspunsul la aceste două scrisori,
acesta apelează la paradoxul credinței și respinge, încă odată tehno‑
logia sau inovația latină, așa cum reiese și din lucrarea Învățătura
dogmatică, scrisă în limba greacă (Δδογματικὴ διδασκαλία), pu‑
blicată postum, în 1703 la București, unde se acceoptă termenul
μετουσίωσις, însă nu și explicațiile aduse acestui termen Tainei
prefacerii Cinstitelor Daruri74. Această dispută este de fapt o conti‑
nuare a pozițiilor celor care se opuneau, în Sinodul de la 1642, de la
Iași, acceptării termenului μετουσίωσις, care a fost implementat sub
71. Ibidem, f. II v; conf. lect. dr. Ion Croitoru, op. cit., p. 223.
72. Ibidem, f. II v; conf. lect. dr. Ion Croitoru, op. cit., p. 219.
73. Lect. dr. Ion Croitoru, op. cit., p. 224.
74. ��
N. ��
Ἐμμ. Tzirakh, ��
Ἡ λεοντιανὴ προέλευση τοῦ ὅρου «μετουσίωσις»...,
p. 62‑63; G Podskalsky, Ἡ Ἐλληνικὴ Θεολογία…, p. 346‑348, apud. lect. dr. Ion
Croitoru, op. cit., p. 224.
348
influența lui Meletie Syrigos, și despre care a scris și marele profesor

Nicolae Chițescu75.
Contribuția lui Antim la viața spirituală, dar și la dezvoltarea limbii
române se reflectă și din încercările lui de a compune unele rugăciuni.
O rugăciune inspirată din psalmul L demonstrează talentul său literar
și sensibilitatea sa duhovnicească: „Doamne Dumnezeul meu, Cel ce
dăruiești oamenilor iertare prin pocăință și chip de cunoștință și măr‑
turisire de păcate, arătându‑ne tuturor spre iertare pocăința Profetu‑
lui David; Tu Stăpâne, și pe mine păcătosul, cel căzut în multe și mari
greșeale, miluiește‑mă după marea Ta milă și după mulțimea îndurări‑
lor Tale, curăță toate fărădelegile mele. Că ție, Doamne, am greșit, Celui
ce cunoști cele nevăzute și cele ascunse ale inimei oamenilor, Celui ce
singur ai puterea de a ierta greșalele; inimă curată zidește întru mine
și făcându‑mi cunoscută bucuria mântuirii mele, nu mă depărta de la
fața Ta; ci binevoiește, ca un bun și iubitor de oameni, ca până la ultima
mea suflare să Te închin cu frică și cu iubire și să fac în toate voia Ta.
Cu mila și cu îndurările și cu iubirea de oameni a Unuia născut Fiului
Tău...“ (Rugăciunea I‑a de luni)76.
Concluzii
Din intensa și prolifica sa activitate de mitropolit, scriitor și tipo‑
graf, gânditor profund și ctitor de cultură, Antim Ivireanul reprezintă
un focar de valoare bisericească, sclipire artistică și geniu al tiparului
românesc al epocii sale. El este „Meșter al tuturor artelor“77 și „realiza‑
tor al unei sinteze artistice“, cum îl elogiază N. Iorga.
Magistral, cu numai un an înainte de a trece la cele veșnice, mitro‑
politul Antim concentra, într‑o frază, chintesența vieții sale și a sluji‑
rii ca păstor bun pentru sufletele încredințate lui: „Smerenia noastră,
75. Nicolae Chițescu, O dispută dogmatică din veacul al XVII‑lea la care au luat
��
parte Dositei al Ierusalimului, Constantin Brâncoveanu și Antim Ivireanul, în „Biserica
Ortodoxă Română“, LXIII (1945), nr. 7‑8, p. 336; Martin Jugie, Le mot transsubstantia-
tion chez les Grecs après 1629, în „Echos dÓrient“, X (1907), p. 69, apud. lect. dr. Ion
Croitoru, op. cit., p. 203 și nota 9, p. 203.
C. Erbiceanu, Maximile și sentințele lui Antim Ivireanul, în „B.O.R.“, 1890, nr. 5,
76. ��
p. 349, apud. Mihail‑Gabriel Popescu, op. cit., p. 30.
77. N. Iorga, în prefața la ediția de Predici, Vălenii de Munte, 1911, p. IX.
��
349
de vreme ce din mila lui Dumnezeu ne‑am înălțat la treapta cea mai
înaltă a arhieriei și am primit grija de a păstori oile cele cuvântătoa-
re, știind aceste datorii ce sunt asupra noastră, n‑am lipsit până acum,
după putința noastră, a învăța turma cea cuvântătoare cele de folos și
mântuitoare și cu laptele cel dulce a o hrăni. Așijderea și spre ridicarea,
adaosul și podoaba sfintelor lăcașuri, multă pohtă și râvnă dumnezeias-
că am avut“78.
Mitopolitul Antim s‑a dovedit un mare patriot prin tot ce a între‑
prins în vederea înlăturării cât mai urgente de pe umerii țării a asupri‑
rii străine, prin circulația cărților sale în cele trei principate79. În acest
sens, Patriarhul României, Justinian Marina, la aniversarea a 250 de ani
de la trecerea la Domnul a Mitropolitului Antim, în anul 1966, preciza:
„Cărțile tipărite de el cu stema Țării Românești pe ele și cu cuprinsul în
mlădiosul grai românesc, propriu lui, au împânzit tot pământul Ardea-
lului și chiar al Moldovei, contribuind la cimentarea conștiinței de neam
și de credință a românilor de pretutindeni“80. Iar în 5 septembrie, 1966,
la deschiderea festivă a cursurilor de îndrumare misionară, Preaferi‑
citul Justinian adăuga: „Antim Ivireanul a fost un adevărat părinte, un
apostol și un martir în slujirea sa“81.
Scrierile și tipăriturile sale constituie un solid fundament la edifi‑
ciul construcției limbii române. Personalitatea lui a fost încununată cu
un nimb de legendă. În Veneția s‑au retipărit unele lucrări ale mitro‑
politului Antim. Dar poate cea mai interesantă apreciere este aceea că
celebra colecție patristică Migne, pentru a insera textul Panopliei dog-
matice, scrisă de Eftimie Zigabenul, din porunca împăratului Alexie
Comnen, a ales ediția tipărită sub păstorirea lui Antim la Târgoviște,
din anul 1710, „Editio Tergobystensis“82.
După textul Testamentului, publicat de Petre V. Haneș în Prefața la vol. Antim

78. ��
Ivireanul, Predici, București, 1915, p. XVII; Cf. Mihail‑Gabriel Popescu, op. cit., p. 89.
80. ��
Vezi în „Biserica Ortodoxă Română”, LXXXIV, (1966), nr. 9-10, p. 947.
81. Vezi
��
în „Glasul Bisericii”, XXV, (1966), nr. 9-10.
J. P. Migne, P. G., CXXX, 19-1362, apud Mihail-Gabriel Popescu, op. cit., p. 91.
82. ��
350
Asist. univ. dr. Marian Ionescu,

Învăţătură
despre Sfânta Taină a Spovedaniei
în scrierile Sfântului Ierarh
Antim Ivireanul
Darul acesta al pocăinţii, dintru care

poate cunoaşte fieşcarele, mai ales dragos-
tea cea multă ce arată Dumnezeu spre noi
creştinii şi pohta ce are să ne vadă mântuiţi.
Abstarct: Saint Anthim the Iberian, Metropolitan of Wallachia, a great theolo-

gian and also promoter of Romanian language, was one of the greatest ecclesiastic
figures of Romanian history.
Although he was not Romanian, Metropolitan Anthim was loved and cherished
by Romanian people who saw in him a real man of God. He sacrificed his entire life
with patience for the spiritual growth of the Romanian people. He was an example
himself! From the pulpit of the church which he served with so much love, Saint Anthim
remained in our memory as the exemplary preacher who masterfully combined the
teacher`s seriousness and the confessor`s sensitivity. He managed to spiritually stren-
gthen the Romanian Orthodox harshly criticizing their moral decay and also advising
them how to approach God through the holly mistery of confession.
Taking into account the fact that he was convinced that the moral decay of the Ro-
manian people was due to the lack of reading holy books, Saint Anthim wrote several
books about straightening Christians, among which we mention: Didahiile, A briefly
counsel about the mistery of repentance, Sermons etc. His counsels had Holy Scripture
as a starting point, from which he chose the most beautiful texts which had to be nei-
ther difficult to understand nor monotonous.
Keywords: Anthim, Holy Confesion, repentance, sin, forgiveness.
351
Antim Ivireanul (Andrei după numele de botez) s‑a născut în Ivi‑

ria (Georgia de astăzi)1, în jurul anului 1650 şi înainte de a fi creştin şi
de a cunoaşte tainele învăţăturii creştine a ajuns sclav al turcilor încă
de când era foarte tânăr2. Eliberat din robie, prin purtarea de grijă a lui
Dumnezeu de reprezentanţii Patriarhiei Ecumenice de la Constantino‑
pol şi ai Patriarhiei de la Ierusalim, Andrei a a fost luat în grijă de însuşi
patriarhul Ierusalimului, Dositei Notara (1669‑1707) care se pare că
l‑ar fi tuns în monahism şi la porunca căruia a fost instruit atât în arta
Bisericii (sculptură, iconografie), cât mai ales în latura cărturărească3.
Ajuns din Constantinopol în Ţara Românească, la îndemnul părin‑
telui lui său duhovnicesc, al patriarhului Dositei, pe când avea vârsta
de 39 de ani, adus de către Sfântul Domnitor Constantin Brâncoveanu4,
1. Antim Ivireanul, Opere, Ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrem‑

pel, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. V‑VI. Deşi Anton Maria del Chiaro, secre‑
tarul de limbă italiană al lui Constantin Brâncoveanu şi Antim însuşi dau mărturie
asupra originii georgiene a sfântului ierarh, au existat şi alte păreri. ,,Unii istorici
precum Nicolae Iorga îl consideră născut după Marea de Azov“ (Istoria literaturii ro-
mâne în secolul al XVIII, vol. 1, Bucureşti 1910, p. 419, nota 1), ,,alţii considerau că s‑a
născut în Peninsula Balcanică şi că numele de Ivireanul îi vine de la mănăstirea Ivir
din Muntele Athos, unde ar fi îmbrăcat cinul călugăresc“ (Al. Odobescu, Cîteva ore la
Snagov, în Revista Română, II, 1862, p. 402), ,,iar alţii, cum au fost episcopul Ghenadie
Enăceanu şi Mitropolitul Athanasie Mironescu, înclină spre o vieţuire îndelungată în
Moldova, unde ar fi venit încă din copilărie“ (cf. Condica sântă, publicată de Ghenadie
Enăceanu, vol. I, Bucureşti, 1866, p. 100 şi Sfânta episcopie a eparhiei Râmnicului –
Noul Severin în trecut şi acum, Bucureşti, 1906, p. 86).
2. Anton Maria Del Chiaro, Revoluțiile Valahiei, Editura Viaţa românească, Iași,
1929, p. 67. Există păreri conform cărora mulţi tineri din părţile Georgiei erau răpiţi
de tâlhari şi vânduţi mai apoi turcilor pe sume consistente de bani.
3. După unele mărturii, se pare că tânărul Andrei cunoştea meşteşugurile sculp‑
turii, broderiei şi desenului dinainte de a cădea rob în mâinile turcilor. Pentru mai
multe detalii, a se vedea Anton Maria Del Chiaro, op. cit. şi Gianina Picioruș, Antim
Ivireanul, avangarda literară a paradisului, Editura „Teologie pentru azi“, București,
2010.
4. Antim Ivireanul, Predici, cu o prefaţă şi indice de cuvinte de Petre V. Haneş,
profesor secundar, Institutul de Arte grafice şi editură Minerva, Bucureşti 1915, p.
XII: Sfântul Constantin Brâncoveanu, ţinea foarte mult să aibă oameni învăţaţi pe lân-
gă el, de aceea a căutat să aducă în Ţara Românească oameni vestiţi prin cultura lor
vastă. Astfel, a izbutit să‑l aducă director al şcolii domneşti, pe un vestit profesor de la
şcoala grecească, pe Sevastos Chimenitul, apoi pe Maiota, Avramios, Ioan Cariofil şi Mi-
352
Antim s‑a dedicat zi şi noapte studiului limbii române, urmare a noii

misiuni încredinţate lui, cea de tipograf 5.
A fost susţinut în minuţioasa lui lucrare chiar de sfântul şi marele
domnitor Constantin Brâncoveanu, pentru că toate cărţile care au vă‑
zut lumina tiparului în vremea aceea ,,nu încetau cu laudele peste mă-
sură la adresa adâncei sale religiozităţi“6 o reală perioadă de dezvolta‑
re, întrucât în acei ani, ,,au înflorit învăţăturile, ... casele s‑au umplut de
cărţi, ... s‑a împodobit această păzită de Dumnezeu stăpânire cu cărţi şi
cu dascăli şi cu meşteşuguri de învăţătură“7.
Ajuns egumen al Mănăstirii Snagov, pe la anul 16988, ieromona‑
hul Antim lucra fără încetare, tipărind în această mănăstire, dar şi la
Bucureşti, peste 30 de cărţi, în care limba română, deşi nu era limba sa
originară, era exprimată cu multă claritate şi uşor de înţeles chiar şi în
zilele noastre.
Aşadar, Sfântul Antim Ivireanul a depus mari eforturi pentru îm‑
bogăţirea literaturii româneşti, prin tipărirea de cărţi, contribuind cu
trofan Gregoras. A se vedea şi pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe
Române, vol II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti 1994, p. 141; Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII, I,
59 apud Antim Ivireanul, Predici, p. XIII: Iaşiul şi Bucureştiul adăposteau ,,ce era mai
mândru şi mai luminat între creştinii supuşi sultanului“.
5. Nicolae Şerbănescu, Antim Ivireanul tipograf, p. 694: Antim a învăţat arta ti-
pografică la Moscova sau la Kiev; Idem, Mitropolitul Antim Ivireanul, în revista „Mi‑
tropolia Olteniei“, XVIII, 1966, nr. 9‑10, p. 772‑774: „Antim a învăţat această artă în
apus, la Veneţia“; Antim Ivireanul, Scrisori, Editura Basilica, București, 2014, p. 52:
ieromonahul Antim a învăţat arta tipăriturilor de la episcopul Mitrofan, cel care a
muncit la tipărirea Bibliei lui Şerban Cantacuzino din anul 1688.
6. Antim Ivireanul, Predici, p. IX: ,,Una dintre trăsăturile principale ale carac-
terului lui Brâncoveanu este fără îndoială religiozitatea. Alături de Neagoe şi Matei
Basarab în Ţara Românească, Ştefan cel Mare şi Barnovski în Moldova, el este încă
unul din marii constructori, reparatori şi înzestrători de biserici şi mănăstiri ... Pentru
Brâncoveanu, ridicarea şi înzestrarea acestor numeroase lăcaşuri dumnezeeşti nu era
atât un semn de putere şi strălucire, spre cinstea şi amintirea numelui, ca la cei mai
mulţi dintre domnii români, cât mai ales manifestarea concretă a unui adânc senti-
ment religios, care răsare de altfel din toate faptele sale“ (C. Giurescu, Doc. şi regeste
priv. la C. Brâncov., Bucureşti, 1908, p. XVI‑XVII).
7. Acad. Rom., Ms. 61, fila 6 şi 6 verso, apud Antim Ivireanul, Predici, p. IX‑X.
8. Ibidem, p. XXXVII.
353
conştiinţa şi iubirea lui de ţară, la tot ceea ce era de folos obştesc pen‑
tru patria românească9.
Deşi majoritatea cărţilor tipărite de el erau folosite în viaţa li‑
turgică a Bisericii, după alegerea sa ca episcop al Râmnicului în anul
170510 şi apoi ca mitropolit al Ungrovlahiei patru ani mai târziu, după
moartea vrednicului de pomenire, mitropolitul Teodosie11, activitatea
sfântului ierarh Antim de îndrumător al tipografiilor, de traducător al
cărţilor liturgice şi folositoare sufletului, de luptător pentru triumful
deplin al limbii române în slujbele Bisericii şi de gospodar al bunurilor
mitropoliei, a fost foarte bine împletită cu cea de educator al clerului şi
de păstor al credincioşilor încredinţaţi lui12.
Întreaga viaţă el a jertfit‑o cu multă răbdare pentru creşterea
duhovnicească a poporului, pornind de la propriile experienţe şi
continuând cu sfaturi practice, arătându‑se înaintea tuturor drept un
dascăl al pocăinţei şi al filantropiei creştine. A fost un adevărat exem‑
plu. Din amvonul Bisericii pe care a slujit‑o cu atâta dragoste, Sfântul
Antim a rămas în aminirea noastră drept predicatorul exemplar, care a
încercat şi a şi reuşit să semene în sufletele tuturor învăţăturile de cre‑
dinţă, îmbinând cu măiestrie seriozitatea dascălului şi sensibilitatea
duhovnicului. Sfinta Scriptură cu învăţăturile şi modelele ei, scrierile
Sfinţilor Părinţi, rugăciunile şi cântările din viaţa liturgică a Bisericii
constituie temelia solidă a predicilor sale, cuvântări care slujesc Ade‑
vărul, arată Calea cea dreaptă şi descoperă turmei cuvântătoare Viaţa
cea veşnică, în Hristos.
Conştientizarea chemării slujirii aproapelui, o observăm din Tes‑
tamentul său care datează din anul 1715, şi în care găsim scris: ,,Cei
9. Antim Ivireanul, Din Didahiile ţinute în Mitropolia din Bucuresci, colecţia Au‑
tori români vechi şi contemporani, notiţe bibliografice de dr. I. Cornoi, Bucureşti,
Editura Librariei Socecu&Comp., 1895, p. 4.
10. În urma alungării din scaunul episcopal a lui Ilarion pentru mari abateri de
la randuielile Bisericii şi a prescipţiilor sfintelor canoane.
11. N. Şerbănescu, Mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti, în revista Studii Teo‑
logice, anul IV, nr. 5‑6, 1952, p. 330‑340: ,,Mitropolitul Teodosie a lăsat în testamentul
său dorinţa ca scaunul mitropolitan să fie ocupat numai de marele cărturar Antim,
episcop al Râmnicului“.
12. Antim Ivireanul, Opere, p. XX.
354
ce iau darul vredniciei arhiereşti de prin toată lumea şi se aşază pur-

tători de grijă la beserica cea sfântă a lui Dumnezeu au datorie mai cu
dinadinsul a păstori turma lor cea pravoslavnică, ce li s‑au încredinţat
dela Hristos, cu cuvinte folositoare de suflet şi cu învăţătura cea evan-
ghelicească, şi cu ochiu priveghelnic să păzească oile cele cuvântătoare
de lupii cei grei, cari nu cruţează turmii, şi de păşunele cele stricăcioase
sufletului, carele zăticnesc mântuirea lor. Această învăţătură dă ferici-
tul Pavel Milesianilor, zicând: Luaţi aminte de sine‑vă şi de toată turma
pre care pre voiui v‑au pus Duhul Sfânt episcopi a păstori beserica lui
Dumnezeu, care au câştigat‑o prin sângele Lui“13.
Ca părinte spiritual, Sfântul Antim a întruchipat pe adevăratul
păstor, pentru că a căutat să găsească toate mijloacele şi metodele
potrivite pentru înălţarea religios‑morală a păstoriţilor săi, pornind
de la înfierarea nepriceperii şi indolenţei clerului, atât prin predici,
dar mai ales prin scrieri tipărite special pentru ridicarea nivelului
cultural al preoţilor. Scrierile şi traducerile sale, precum Manualul
despre câteva nedumeriri şi soluţiuni, sau despre cercetarea şi întări-
rea unor dogme necesare Bisericei (1697 – Snagov), Mărturisirea or-
todoxă (1699 – Snagov), Vorovă de întrebări şi răspunsuri, de Simion
Arhiepiscopul Tesalonicului (1703 – Bucureşti), Învăţătura dogma-
tică a Prea Sântei Biserici ortodoxe (1703 – Bucureşti), Învățătură
pe scurt pentru taina pocăinței (1705 – Râmnic), Învățătură bise-
ricească la cele mai trebuincioase și mai de folos pentru învățătura
preoților (1710 – Târgovişte)14, Capete de poruncă la toată ceata bi-
sericească, pentru ca să păzească fieștecarele din preoți și din diaconi
deplin și cu cinste datoria hotarului său (1714 – Târgovişte), A pă-
cătoşilor spăsenia şi Mântuirea păcătoşilor15, au avut aşadar scopul
moralizării preoţilor şi implicit a poporului, a apropierii lui reale de
Dumnezeu şi ancorarea acestuia în viaţa misionară şi filantropică a
Bisericii.
Analizând activitatea sa de păstor al sufletelor, Sfântului Ierarh
Antim Ivireanul s‑a concentrat pe cinci aspecte importante, şi anume:
13. Idem, Predici, p. XVI.

14. Broşură în 90 de pagini în care se constată lipsa de pregătire a clerului.
15. Antim Ivireanul, Din Didahiile ţinute în mitropolia din Bucuresci, p. 8.
355
dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, rugăciunea, miloste‑

nia, postul16 şi Taina Sfintei Spovedanii.
1. DRAGOSTEA, după cum învăţa Sfântul Ierarh Antim, ,,este, după
cum zice fericitul Pavel, mai mare decât credinţa şi decât nădejdea, te-
meiul şi vârful tuturor bunătăţilor, care uneşte pe mulţi întru una şi face
cale cătră Dumnezeu tuturor celora ce‑l iubesc“17. În cuvântarea sa la du‑
minica vameşului şi a fariseului, vorbind credincioşilor săi despre vir‑
tuţile teologice, afirma: ,,Dragostea încă iaste o unire a mulţi într‑una şi
cale cătră Dumnezeu şi vîrf tuturor bunătăţilor, după cum o adeverează
şi fericitul Pavel la 13 capete cătră corintheni, zicând: Decât credinţa şi
decât nădejdia iaste mai mare dragostea. Şi iaste şi aceasta de trei feluri:
una dumnezeiască, alta firească şi alta pătimitoare şi rea. Dragostea cea
dumnezeiască iaste aceia ce zice a A dooa lege, la 6 capete: Să iubeşti pre
domnul Dumnezeul tău i proci; iar cea firească iaste ceia ce iubesc părin-
ţii pre fii şi fiii pre părinţi şi fieştecare pe ruda sa şi pe priiatenii săi. Iar
pentru dragostea cea pătimitoare şi rea, nu vom zice nimic, pentru căci
fieştecare înţelept şi temătoriu de Dumnezeu o cunoaşte că nu e bună“18.
2. RUGĂCIUNEA, calea dialogului creştinului cu Dumnezeu, ,,se
face cu căldură, din inimă, pentru că aceasta pătrunde ceriurile şi intră
în urechile lui Dumnezeu. Despre folosul rugăciunii, Sfântul Antim con‑
tinuă spunând că este pază curăţeniei, pecete fecioriei, oprelişte mâniei,
ţinere mândriei, curăţenie zavistiei, pierzare urgiei, şi temeiu păcii. Şi în
scurte cuvinte, cel ce face rugăciune, vorbeşte cu Dumnezeu“19. Rugăciu‑
nea este doar un pas în calea omului către Dumnezeu. Ea nu trebuie
să fie singura cale a apropierii, ci trebuie însoţită şi întărită prin post
şi milostenie.
3. POSTUL trebuie să însoţească rugăciunea, pentru că ,,precum
nu sunt dulci bucatele fără de sare, aşa nici postul fără de rugăciuni“20.
16. Idem, Cuvânt de învăţătură la duminica lăsatului sec de brânză, în „Predici“,

p. 30.
17. Idem, Luna lui Dechemvrie în 6 zile, Cazanie la Sfântul Nicolae, în „Predici“,
p. 42.
18. Idem, La dumineca vameşului. Cuvânt de învăţătură, în „Opere“, p. 24
19. Idem, Cuvânt de învăţătură la dumineca lăsatului de brânză, în „Opere“, p. 37.
20. Idem, Cuvânt de învăţătură la duminica lăsatului sec de brânză, în „Predici“,
p. 31.
356
De ce este folositor creştinului? În Cuvântul de învăţătură la duminica

lăsatului sec de brânză, Sfântul Antim răspunde: pentru că aşa ,,ne uşu-
răm trupul, ne limpezim mintea şi ne bucurăm cu sufletul ca să vie darul
lui Dumnezeu asupra noastră“21. Postul este folositor creştinului atunci
când el nu se opreşte doar la bucate ci atunci când acesta se împleteş‑
te cu cel de fapte rele, întrucât, spune Sfântul Antim: ,,Ce folos este ca
trupul să fie deşert de bucate, iar sufletul a‑l umple de păcate? ce folos
este de a fi galbeni şi ofiliţi de post, iar de pizmă şi de ură să fim aprinşi?
ce folos este a nu bea vin şi a fi beţi de veninul mâniei? ce folos este de
a nu mânca carne cineva şi cu hulele a rupe carnea fraţilor noştri? ce
folos este a ne opri de cele ce sunt uneori slobode şi a face cele ce nu sunt
niciodată slobode? că Dumnezeu pe aceia îi iubeşte şi îi cinsteşte, care se
feresc de cele oprite!“22.
,,Postul iaste pace de obşte a sufletului şi a trupului, traiu făr de tur-
burare, petrecanie cu bună întocmire, viaţă ce veseleşte pre Dumnezeu şi
întristează pre vrăjmaşul; că precum sînt păzitori celor ce postesc sfinţii
îngerii şi‑i feresc de toate primejdiile, aşa sînt şi celor ce nu postesc păzi-
tori dracii şi‑i îndeamnă la multe păcate“23.
În Cuvântul de învăţătură la Duminica Floriilor, atingând iarăşi
tema postului, mitropolitul Ungrovlahiei îndeamnă credincioşii să
postească pentru ca apoi să îşi curăţească sufletul prin pocăinţă, să se
îndrepte prin spovedanie, să se pregătească cu rugăciuni şi cu faptele
milei trupeşti şi sufleteşti pentru ,,ziua cea mare şi înfricoşată a sfinte-
lor taine: să aducă lui Dumnezeu jertvă de laudă, să se împreuneze cu
trupul şi cu sângele Fiului lui Dumnezeu, să se unească toţi cu Dumnezeu
şi toţi să fie scrişi în cartea lui“24.
4. MILOSTENIA este cel de‑al patrulea aspect în predica Sfân‑
tului Antim Ivireanul. Importanţa ei reiese din înseşi cuvintele lui,
rostite tot la începutul Postului Mare: cu milostenia ,,îmblânzim pe
Dumnezeu, dând cu dragoste milă, din agonisitele noastre cele drepte,
21. Ibidem.
22. Ibidem, p. 33.
23. Idem, Cuvânt de învăţătură la dumineca lăsatului de brânză, în „Opere“,
p. 37‑38.
24. Idem, Cuvânt la Duminica Floriilor, în „Predici“, p. 198,
357
lipsiţilor, săracilor, străinilor, bolnavilor şi celor ce sunt întru închi-

sori“25.
5. SPOVEDANIA ocupă un rol important în învăţătura Sfântului
Antim, chemarea la această Sfântă Taină ca pregătire pentru Sfânta
Euharistie, regăsindu‑se în mai toate predicile şi cuvântările sale. Tai‑
na Spovedaniei, ,,întoarcerea şi îndireptarea păcatelor noastre“ trebuie
făcută prin mărturisirea tuturor relelor, toate trecătoare şi mincinoa‑
se, ,,cu inimă frântă şi cu frică, ...cu nădejde bună cum că ne va ierta
Dumnezeu, iar nu cu desnădejduire, ...cu gând ca acela să nu mai greşim
înainte“26.
În scrierea sa, Învăţătură asupra pocăinţii, Sfântul Ierarh Antim
Ivireanul prezintă învăţătura ortodoxă asupra pocăinţei, starea în
care trebuie să intre creştinul înaintea Tainei Spovedaniei şi în care
trebuie să continue după aceasta. Încă din începutul cuvântării sale,
mitropolitul arată importanţa pocăinţei, ea fiind ,,mai trebuincioasă
decât toate şi mijlocire, făr de greşală pentru mîntuinţa noastră“27, căci
,,minunată iaste puteria ei, preaslăvite sînt lucrurile ei şi darul făr de
asemînare“28.
În consolidarea cuvintelor sale, se foloseşte de Sfânta Scriptură,
oferind cititorilor atât exemple, dar şi fragmente pe care le interpre‑
tează genial. Exemplele de care el se foloseşte pentru a face mai uşor
de înţeles învăţătura asupra pocăinţei sunt primii doi regi ai poporu‑
lui evreu, Saul şi David. Amândoi au greşit înaintea lui Dumnezeu şi
amândoi au căutat îndreptarea, însă pocăinţa lor nu a fost deloc ase‑
mănătoare. Dumnezeu a primit pocăinţa regelui David care deşi vino‑
vat de ,,preacurvie şi ucidere“ află milă înaintea lui Dumnezeu, pe când
Saul nu. De ce? Pentru că ,,pocăinţa lui David era pocăinţă adevărată
cu duh umilit şi cu inimă înfrântă şi smerită, ...iar a lui Saul pocăinţa era
mincinoasă şi vicleană din gură numai, iar nu şi de la inimă, că inima lui
nu era dreaptă cătră Dumnezeu“29.
25. Idem, Cuvânt de învăţătură la duminica lăsatului sec de brânză, în Predici,

p. 32.
26. Ibidem, p. 30‑31.
27. Idem, Începătură şi învăţătură pentru ispovedanie, în „Opere“, p. 212.
28. Ibidem, p. 213.
29. Ibidem, p. 216‑217.
358
Pocăinţa cea adevărată şi plăcută, ca regelui David înaintea lui

Dumnezeu, are trei etape bine delimitate: 1. omul care doreşte cu ade‑
vărat să se pocăiască trebuie să‑şi schimbe viaţa, ,,să supue trupul ...
cu posturile, cu ajunările, cu depărtarea mîncărurilor şi a desfătărilor“;
2. să schimbe inima lui cu ,,inimă de hiară adică ... o inimă neprefăcu-
tă, stătăroare, nemişcată“ şi 3. să biruiască păcatele capitale ,,adecă să
prefacă trufiia în smerenie, iubirea de argint în milostenie, păcatul cel
trupesc în curăţenie, zavistiia în dragoste, lăcomiia în post, mîniia în
blândeţe şi lenea în rugăciune şi într‑alte fapte bune. Şi precum cînd fă-
cea aceste păcate se bucura, se desfăta şi rîdea, aşa şi când se pocăiaşte
să cuvine să se mîhnească, să suspine şi să plîngă“30.
Interesante sunt cele două exegeze biblice, una la Vechiul Testa‑
ment, mai precis la cea de‑a doua minune a învierii din morţi săvâr‑
şită de ucenicul Sfântului Ilie Tesviteanul, Sfântul Proroc Elisei, iar
cea de‑a doua din Noul Testament, din ultima carte a Sfântului Evan‑
ghelist Ioan. În primul exemplu, groapa este interpretată ca pocăinţa,
căci precum ,,groapa strică, răsipeşte şi piiarde trupurile cele împuţite
ce să pun într‑însa, aşa şi pocăinţa şterge, strică şi topeşte împuciciu-
nea păcatelor ce înfăşură sufletul“31. Elisei este prefiguratorul Mântu‑
itorului Iisus Hristos pentru că ,,Elisei se tîlcuiaşte Dumnezeu mîntui-
toriu; şi cu putrerea acestuia şi cu darul acestuia i să iartă păcatele, să
îndrepteazî şi să întoarce iară la viaţă“32. În cel de‑al doilea exemplu,
Sfântul Antim identifică momentul pocăinţei oamenilor, unii de ti‑
neri, iar alţii pe patul morţii. Astfel, pocăinţa este asemănată cu ceta‑
tea cea minunată în patru cornuri, prezentată de Sfântul Evanghelist
Ioan în cartea Apocalipsei la capitolul 21, cetate cu 12 uşi, pe care ie‑
rarhul Ungrovlahiei le interpretează astfel: ,,12 uşi: 3 de spre răsărit,
3 de spre miazănoapte, 3 de spre amiazăzi şi 3 de spre apus, pentru ca
să poată intra printr‑însele toţi şi cei mici şi cei mari, bătrînii şi tinerii
şi fieştecarele după rînduiala sa şi după vîrsta sa: prin cele de spre
răsărit să intre cei tineri, ca cei ce sunt la răsăritul vieţii; prin cele de
spre amiază să intre bărbaţii care de află la mijlocul vîrstii; prin cele
30. Ibidem, p. 219‑220.

31. Ibidem, p. 213.
32. Ibidem, p. 213‑214.
359
de amiază‑noapte cei bătrîni... şi cele de spre apus să intre, fără de nici

o deznădăjduire, cei ce sînt la sfîrşitul vieţii şi au amîndouă picioarele
în groapă şi sufletul în buze, a cărora milostivirea lui Dumnezeu le va
priimi pocăinţa“33.
Cea mai importantă scriere a Sântului Antim despre sfânta Taină a
Spovedaniei este Învăţătură pe scurt pentru taina pocăinţei34, un volum
de numai 50 de pagini tipărit cu cheltuiala unui fost mare paharnic,
domnul Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino (1678‑1688)35. Cuprin‑
sul acestei cărţi este de teologie pastorală. Sfântul Antim, pe atunci
episcop al Râmnicului, observând ignoranţa preoţilor, a tipărit această
carte pentru a oferi, în prima parte, ,,cele ce se cuvin a face cel ce se po-
căieşte, pentru ca să afle ertăciune de la Dumnezeu“, iar în a doua par‑
te, ,,în ce chip să cade duhovnicul să facă ispovedaniia şi îndreptarea“36.
În prima parte, regăsim treptele unei adevărate spovedanii conform
învăţăturii Bisericii noastre, şi anume înfrângerea inemii, spovedaniia
păcatelor şi facerea canonului37, iar în a doua parte, în scopul educării
lor38, sfaturile concrete adresate preoţilor duhovnici precum rânduiala
liturgică, un îndreptar de spovedanie (Ce se cade a întreba duhovnicul
pre cel ce să ispoveduiaşte şi cum să înceapă) dar şi canoanele referi‑
toare la îndreptarea celor cu păcate mari39.
În scrierea sa dedicată Tainei Mărturisirii, Sfântul Antim spunea:
,,Eu puind la socoteală pricina cu care noi creştinii ne‑am abătut atâta
de mult la patimile cele trupeşti şi ne‑am făcut robi păcatului şi diavo-
lului şi vase împuţite, adevărat vrednice veşnicelor munci şi atîta ne‑au
33. Ibidem, p. 220.

34. Titlul întreg este: Învăţătură pe scurt pentru taina pocăinţei, acum într‑aces-
ta chip tocmită şi tipărită în zilele prealuminatului domn Io Constandin Basarab Brân-
coveanu voevod, cu cheltuiala cinstitului de bun neam, a lui Şerban Cantacuzino bîv vel
paharnic şi cu blagosloveniia preasfinţitului mitropolit chir Theodosie, de iubitoriul de
Dumnezeu chir Antim episcopul Rîmnicului, la anul de la Hristos 1705.
35. Ilie Corfus, Contribuţii la Bibliografia românească veche, în „Revista istorică
română“, anul XV, 1945, p. 498‑499 apud Antim Ivireanul, Opere, p. XVII.
36. Antim Ivireanul, Începătură şi învăţătură pentru ispovedanie, în „Opere“,
p. 351.
37. Ibidem.
38. Idem, Opere, p. XXXVI.
39. Ibidem, în „Predici“, p. 225‑229.
360
stăpânit răutatea şi păcatul şi am venit la dobitocie şi la desăvîrşită

nesimţire, cît socotim răutatea pentru bunătate; şi de va trece zi şi nu
vom păcătui ne pare că ne osândim şi iubim şi să slujim cu nevoinţă
vrăjmaşului nostru diavolului decît Ziditorului şi Făcătoriului de bine
şi Chivernisitoriului nostru Dumnezeu, nu aflu altă pricină fără numai
neînvăţătura şi neslovnirea, pentru că nu iubim să cetim şi să învăţăm
carte, nici să auzim măcar pe dascalii cari ne învaţă cuvîntul lui Dumne-
zeu, dumnezeeştile lui porunci, credinţa şi calea mântuirii noastre“40.
,,Pînă cînd dormim în patul lenevirii, somnul cel greu şi purtătoriu
de moartea păcatului? ...pînă cînd nu ne venim în socoteala noastră?
pînă cînd nu cercăm folosul nostru? pînă când nu ne pocăim? pînă cînd
nu ne tămăduim patimile sufletului nostru? pînă când nu urîm păcatul
şi să iubim bunătatea? pentru ce atîta de nemulţămitori sîntem cătră
Mîntuitoriul şi făcătoriul nostru de bine?“41.
Într‑o predică rostită în duminica Floriilor, Sfântul Antim le spune
drept în faţă credincioşilor săi: ,,Oare adevărat să fie că aţi venit la ca-
lea dreaptă? NU CRED! Lăsaţi jafurile, lăsaţi strâmbătăţile, vrăjmăşiile
şi scandalurile. Ţara noastră stă rău....“42.
În Didahii, găsim explicaţia pe care o dă Sfântul Antim decăderii
spirituale a poporului. Aceasta se datorează lipsei culturii, foarte mulţi
oameni neştiind să citească Sfânta Scriptură şi celelalte cărţi biseri‑
ceşti ,,singurele care îi pot opri de la săvârşirea păcatului“43.
Scrierile Învățătură bisericească la cele mai trebuincioase și mai de
folos pentru învățătura preoților, acum într‑acesta chip tipărită în sfînta
Mitropolie în Târgovişte, la anul de la Hristos 1710 şi Capete de poruncă
– 1714 au ca principal scop ridicarea nivelului de pregătire a clerului
în folosul lor şi al credincioşilor, pentru o misiune rodnică în mijlocul
turmei încredinţate lor.
Învăţăturile sale aveau ca punct de pornire textele Sfintei Scrip‑
turi, alegându‑le pe cele mai frumoase, căutând astfel să nu fie nici
40. Idem, Începătură şi învăţătură pentru ispovedanie, în „Opere“, p. 349‑350.

41. Ibidem, p. 350‑351.
�� Predici, p. XXVII.
42. Idem,
��Opere, p. XXXVI: Oamenii care nu ştiu să citească se aseamănă dobitoa-
43. Idem,�
celor şi orbilor.
361
greu de înţeles, nici obositoare, nici abstracte sau monotone44. Însă,

potrivit mărturiilor vremii, a fost un moralist foarte sever căutând să
ofere creştinilor săi modele vrednice de urmat, încerpând cu arhiereii
ţării şi continuând cu preoţii45.
,,Vai şi ce ticăloşie mare este, când se află tăcere în Biserica lui Hris-
tos, au din lenevie, au din neînvăţătură tac păstorii oilor celor cuvântă-
toare, cari sunt în locul apostolilor“46.
„Ce neam înjură ca noi, de lege, de cruce, de cuminecătură, de
morţi, de comândare, de lumânare, de suflet, de mormânt, de colivă,
de prescuri, de ispovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele
sfintei biserici şi ne ocărâm şi ne batjocorim noi înşine legia?! Cine
din păgâni face aceasta, sau cine‑ş măscăreşte legia ca noi? Oare, nu
înjurăm cu aceştia toate pre Dumnezeu? Oare, nu ocărâm cu aceştia
poruncile Lui? (…) Bisericile le ţinem ca nişte grajduri şi când mergem
la dânsele, în loc de a asculta slujbele şi a ne ruga lui Dumnezeu, să ne
iarte păcatele, iar noi vorbim şi râdem şi facem cu ochiul unul altu‑
ia, mai rău decât pe la cârciume“47.
Mâhnit de starea morală și spirituală decăzută a unora dintre ro‑
mâni, Sfântul Antim îi ceartă cu tărie pe contemporanii săi, pe cei care
aveau doi duhovnici, pe cei care căutau să îşi ascundă greşelile, pe cei
a căror pocăinţă era doar una aparentă şi deloc purificatoare a sufle‑
tului, arătând și condamnând făţiş fățărnicia creștinilor: „Acii, în pripă
ne ispoveduim şi ne cuminecăm şi acii în pripă, iarăş ne apucăm de pă-
catele cele obicinuite şi atâta ne bucurăm de iale şi ne pare bine, căci le
facem ca când am câştiga mare bogăţie şi mare bunătate şi ne lăudăm
într‑însele, după cum zice David: Să laudă păcătosul, întru pohtele su‑
fletului său şi cel ce face strâmbătate bine să cuvintează. (…) Unii să
ispoveduesc de frica vreunor întâmplări, alţii pentru un obiceaiu, alţii de
ruşinea omenească, alţii de frica stăpânilor; alţii iară au câte doi duhov-
nici, unul la ţară şi altul la oraş; la cel de la ţară, ca la un om prost, spune
�� Predici, p. XXIV.

44. Idem,
45. Ibidem, p. XXXVIII: ,,El scria către cler epistole circulare, învăţând preoţii cum
să îşi facă datoria ... îndemnându‑i a se învăţa pe sine şi pe alţii cu cuvântul şi cu fapta“.
46. Ibidem, p. 160.
47. Idem, La dumineca vameşului, cuvînt de învăţătură, în „Opere“, p. 26.
362
păcatele cele ce socoteşte el că sânt mai mari, iar la cel de la oraş spune
păcatele cele ce socoteşte el că sânt mai mici, neguţătorind şi meşterşu-
gind taina ispovedaniei. Şi, în scurte cuvinte, nici unul din noi nu vom să
ne ispoveduim de bună voe, pentru evlavie şi cu gând desăvârşit, ca să
ne părăsim de păcate, ci numai în vederia oamenilor, pentru pricinile ce
am zis, până ne vom cumineca, apoi iară ne întoarcem, să mă ertaţi, ca
câinele la borăturile sale şi ca scroafa la tăvăliturile de împuciciune. (…)
Şi când mergem să ne ispoveduim nu spunem duhovnicului că mâncăm
carnea şi munca fratelui nostru, creştinului, şi‑i bem sângele şi sudoarea
feţei lui cu lăcomiile şi cu nesaţiul ce avem, ci spunem cum c‑am mâncat
la masa domnească, miercurea şi vinerea, peşte şi în post raci şi untde-
lemn, şi am băut vin“48.
Împlinirea poruncii bisericeşti referitoare la spovedania şi împăr‑
tăşirea cu Sfintele Taine a fost pentru Sfântul Antim o prioritate, folo‑
sind ca şi mesaj sfatul părintesc, ca niciun credincios, chiar dacă păcă‑
tuieşte, „să nu să deznădăjduiască niciodată de darul lui Dumnezeu“, ci
să vină spre pocăință și va primi iertarea păcatelor49.
,,Şi de nu ne vom veni în fire, ca să ne părăsim de răutăţile noastre
şi să ne căim, ne vom îneca în veci nesfârşiţi în noianul focului celui ne-
stins; şi această veste ni se dă pururea prin gura besericii, prin propove-
duirea Evangheliei şi prin învăţătura dascălilor“50, spunea el în Cuvân‑
tul de învăţătură la Duminica Intrării Domnului nostru Iisus Hristos în
Ierusalim.
Sfântul Ierarh Antim chiar dacă a criticat cu multă asprime decă‑
derea morală a poporului său, în acelaşi timp a şi sfătuit cum să se
îndrepte omul prin Taina Spovedaniei. Aşa învăţa din amvonul biseri‑
cii, rostind Cuvânt de învăţătură la duminica lăsatului sec de brânză:
,,Întâi să ne ducem fieştecine la duhovnicul său, să ne mărturisim păca-
tele cu multă cucerie şi cu înfrângere de inimă, spuind cu îndrăzneală şi
fără de nicio temere, toate câte am făcut, sau cu cuvântul, sau cu fapta,
sau cu cugetul, de voie sau fără voie, prin ştiinţă, sau prin neştiinţă, pen-
tru căci ispovedania iaste una din cele şapte Taine ale sfintei beserici, şi
48. Idem, Cuvânt de învăţătură la Dumineca Florilor, în „Predici“, p. 91.

49. Idem, La dumineca vameşului, cuvînt de învăţătură, în „Opere“, p. 22‑29.
50. Idem, Cuvânt de învăţătură la Dumineca Florilor, în „Predici“, p. 90.
363
când ne ispoveduim, lui Dumnezeu ne ispoveduim, iar nu preotului. Iară

de va zice cineva în cugetul său, dară deacă ne ispoveduim lui Dumne-
zeu, preotul ce mai trebuiaşte? Că el încă iaste om păcătos ca şi mine?
Adevărat, păcătos iaste ca şi mine, iar are dar de la Dumnezeu, prin lu-
crarea Duhului Sfânt, şi are putere de la Domnul Hristos ca ce va lega şi
ce va dezlega pre pământ, să fie legat şi dezlegat şi în ceriu, după cum
zice la capul cel dintîi al lui Ioann: «Cărora veţi lăsa/păcatele, lăsate vor
fi şi cărora veţi ţinea, ţinute vor fi». Şi nu numai mirenii să cade să se
ispoveduiască, ci mai vârtos şi noi cei bisericeşti, adecă: diaconii, preoţii,
călugării, arhiereii, căci noi încă suntem păcătoşi şi greşiţi înaintea lui
Dumnezeu mai cu mult decît cei proşti; şi ce greşale facem, mai mult prin
ştiinţă le facem şi, de nu ne vom pocăi, vom să avem mai multă osândă,
decât cei ce greşesc prin neştiinţă, după cum zice la Sfânta Evanghelie,
la 12 capete ale Lucăi: ,,Că cel ce cunoaşte mult, mult să va pedepsi şi
celui ce i s‑au dat mult, mult i să va şi cere“51.
Sfântul Ierarh Antim trebuie socotit unul dintre cei mai mari mi‑
tropoliţi ai Ungrovlahiei din toate timpurile, care a fost conştient tot
timpul de misiunea primită prin Sfânta Taină a hirotoniei, aşa cum la
începurile Bisericii creştine, Apostolul neamurilor, Sfântul Pavel, îl în‑
tărea prin cuvânt pe ucenicul său, Timotei. Prin munca sa neobosită de
păstor, de tipograf, de ctitor, a reuşit să‑i întărească duhovniceşte pe
românii ortodocşi şi să ridice la un prestigiu deosebit Ortodoxia româ‑
nească în faţa celorlalte popoare de credinţă ortodoxă52.
51. Idem, Cuvânt de învăţătură la duminica lăsatului de brânză, în „Predici“,

p. 57.
52. Pr. Prof. dr. Mircea Păcurariu, op.cit., p. 159.
364
CUPRINS
Anul omagial al educaţiei religioase a tineretului ortodox . .......... 5

Apostolat pentru educaţie creştină, în actualitate ........................... 7
Comunicare şi comuniune în viaţa tinerilor
implicaţi în programele educaţionale
ale Arhiepiscopiei Dunării de Jos ............................................................ 9
Pr. prof. univ. dr. Ionel Ene
Chipul tânărului în „Didahiile“ Sfântului Antim Ivireanul . ....... 17
Pr. lect. univ. dr. Ion Banari
Chipul moral al Mitropolitului Antim Ivireanul,
relevat în „Didahiile“ sale ...................................................................... 24
Pr. lect. univ. dr. Mihai Roşu
Aspecte ale educației tinerilor în „Didahiile“
Sfântului Antim Ivireanul ....................................................................... 33
Teodora Stanciu
Etica educaţiei ............................................................................................ 42
Pr. drd. Sergiu Boldirescu
Necesitatea instruirii şi educaţiei morale
în baza conceptului creştin .................................................................... 49
Pr. lect. univ. dr. Sorin Marinescu
Implicarea parohiei în educaţia religioasă
a copiilor şi tinerilor. Studiu de caz:
parohia „Naşterea Maicii Domnului“ din Brăila . .......................... 55
Prof. Vasilica Vargă
Lecţiile interdisciplinare: Psihologie – Religie,
Psihologie – Literatura română ........................................................... 66
Pr. lect. univ. dr. Ovidiu Soare
Aspecte concrete privind parteneriatul Biserică‑Școală
în Inspectoratul Școlar Județean Brăila ............................................ 70
365
Prof. Viviana Ferescu, prof. Ionica Iconaru,

prof. Gabriela Caragaţă, prof. Asimina Negulescu
Ora de Religie – provocări, perspective, soluţii.
Aspecte concrete . ....................................................................................... 84
Prof. Mihaela Bobeică, prof. Viorica Dumitrache
Educatorul şi elevul. Dialog de suflet şi faptă creştină
prin ora de Religie .................................................................................. 102
Pr. prof. univ. dr. Leontin Popescu
Biserica şi primele şcoli de pe teritoriul Ţărilor Române
în perioada medievală (ab initio până la 1650) ......................... 109
Pr. conf. univ. dr. Cristian Gagu
Edictele împăraţilor romani
cu privire la învăţământ în secolele IV‑V ....................................... 145
Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir
Antim Ivireanul şi al tipografilor bisericeşti . ............................. 177
I. Apostolat cultural-educaţional
prin tipăriturile bisericeşti ................................................................. 179
Dr. Nicolae‑Şerban Tanaşoca
Clasicism, creştinism, umanism
în cultura epocii brâncoveneşti ......................................................... 181
Conf. univ. dr. Ioana Feodorov
Programul editorial al Sfântului Antim Ivireanul,
model pentru comunităţile
arabe creştine din Siria şi Liban . ...................................................... 201
Prof. univ. dr. Ionel Cândea
Cărţi din biblioteca Mănăstirii Măxineni
– epoca lui Constantin Brâncoveanu şi Antim Ivitreanul ........ 215
Prof. univ. dr. Zamfira Mihail
Înrâurirea Sfântului Antim întru statornicia
limbii române din Basarabia, în secolul XIX .............................. 226
Prof. univ. dr. Iolanda Ţighiliu
Sfântul Antim Ivireanul – cărturarul .............................................. 234
366
Prof. univ. dr. Olimpia Mitric

Fondul de carte veche de pe lângă
Arhiepiscopia Dunării de Jos din Galaţi ......................................... 240
Pr. lect. univ. dr. Lucian Petroaia
Vechi cărţi bisericeşti, ne(mai)cunoscute astăzi ......................... 246
II. Cinstire Sfântului Mitropolit Antim Ivireanul
la 300 de ani de la martiriu ................................................................ 273
Pr. Eugen Drăgoi
Episcopul Melchisedec Ştefănescu,
primul biograf al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul
şi primul analist al „Didahiilor“ acestuia ...................................... 275
Conf. univ. dr. Mihaela Denisia Liuşnea
Contextul istoric al raporturilor Ţărilor Române
cu spaţiile Ortodoxiei răsăritene din Caucaz
în timpul Mitropolitului Antim Ivireanul . ..................................... 287
Lect. univ. dr. Gina Luminiţa Scarlat
Sfântului Antim Ivireanul, despre sine.
O icoană din cuvinte – Eseu după „Didahii“ – .............................. 305
Lidia Popița Stoicescu
Vizualitate în mișcare sau expresivitate cinematografică
în „Didahiile“ Sfântului Mitropolit Martir Antim Ivireanul
(lectură în decupaj cinematografic) ............................................... 324
Pr. lect. univ. dr. Costel Toma
Filantropie și spiritualitate la Sfântul Antim Ivireanul ........... 330
Asist. univ. dr. Marian Ionescu
Învăţătură despre Sfânta Taină a Spovedaniei
în scrierile Sfântului Ierarh Antim Ivireanul . .............................. 351
367
Tehnoredactare şi design copertă:

Ing. Simona Mavromati
Traducerea rezumatelor în limba engleză:
Prof. Emanuela Petcu
Corectură:
Pr. Eugen Drăgoi
Prof. univ. dr. Doina Bejan
Responsabil tipar:
Diac. Ionuţ Furtună
Tiparul executat la Tipografia eparhială
„Candela cuvântului“, Galaţi, 2017
368

Teologie XV

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teologie XV

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS – XV

TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS – XV

ArhiEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS“

FACULTATEA DE istorie, filozofie ŞI TEOLOGIE

Volum tipărit cu binecuvântarea

Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos

ÎPS prof. univ. dr. Casian Crăciun,

Abstract: At the International Congress of Theology entitled “Religious education

* Comunicare susţinută în cadrul Congresului Internaţional de Teologie „Edu‑

În cadrul Congresului Internaţional de Teologie intitulat „Educaţia

Aşadar, pornind de la cele două premize majore, „efervescenţa spi-

1. Vasile Băncilă, Iniţierea religioasă a copilului, Editura Arhiepiscopiei Dunării

viaţa de mai târziu, va fi purtat de valul unei arzătoare spiritualităţi,

s‑a remarcat şi în privinţa programelor specifice ale Bisericii, menite a

date“, ce s‑au constituit într‑o bogată literatură sapienţială, filocali‑

5. Dintre multele publicaţii pe aceste teme, apărute în Editura Eparhială de la

De asemenea, tinerii mărturisesc şi arată, deci, că sunt pe viu „vlăs-

Astfel şi ei încearcă să ne ajute a face încă un pas în acest Congres

Pr. prof. univ. dr. Ionel Ene,

Abstract: To capture the greatness of Holy Antim Ivirenu, Metropolitan of

Anul 2016 de la Naşterea Domnului Iisus Hristos a adus minunate

de Arhiepiscopia Bucureştilor, în colaborare cu Patriarhia Română1,

1. În acest sens a se vedea pe larg întreaga desfăşurare, oglindită în Zia-

cu făgăduială ca aceia ca, de vor naşte vreun prunc, au parte bărbăteas-

3. Antim Ivireanu, Didahii, Ed. Litera, Chişinău, 1998, p. 46.

de cad boabele jos şi să tăvăleşte pre dânsele de se înfig în ghimpii lui şi

Viaţa tânărului a preocupat pe Sfântul Antim, aşa cum putem ve‑

9. Prefaţă la Vieţile paralele de Plutarh, tipărite în greceşte la Bucureşti, în anul

Pr. lect. univ. dr. Ion Banari,

Abstract: Highlighting human becoming forged in the past is a valuable historical

Reliefarea unei deveniri umane făurite în trecutul neamului repre‑

Dumnezeu pentru a redobândi paternitatea divină prin slujirea și dă‑

1. Antim Ivireanul, Didahii, Editura Litera Internațional, București‑Chișinău, p. 20.

tropolitului. ,,Această scrisoare ce o închin întru înțeleapta socoteală

În cuprinsul predicilor ierarhului se remarcă chipul smereniei,

6. Doina Curticăpeanu, Antim Ivireanul, în „Scriitori români“, Editura Științifică

să fac astăzi, pentru ca să împlinesc lauda prăznuirii lor… Dară ce cu‑

sufletești, milostenie iaste; de vei mângâie inima vreunui scârbit cu

12. Ibidem, p. 103.

ei botezaţi în numele Sfintei Troiţe şi sunt creştini ca şi noi“. Impor‑

16. Ion Vicovan, op. cit., p. 195‑196.

plătirea răului cu rău și ținerea de minte a răului; n‑are în minte de‑

de incertitudine, din obiceiurile stricate ale neamului, prin sugerarea

Pr. lect. univ. dr. Mihai Roşu,

Aspecte ale educației tinerilor

Abstract: The Holy Hierarch Antim of Iberia is a model of restless hierarch,

„Anul omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox“

Hristos „pentru ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevă-

1. Sfântul Antim Ivireanul, Scrieri, ediție îngrijită de arhim. Mihail Stanciu și

priu‑zisă, legată de viața de toate zilele. Predicile sale sunt cunoscute

Criticul N. Cartojan sintetizează astfel importanța scrierilor Sfântu‑

Aspecte ale educației tinerilor

6. Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române veche, Editura Minerva, București,

tică a cetății, a făcut‑o numai din dragoste pentru binele și mântuirea

sa și după rânduială… trebue să‑l odihnească cu învățătura, cu toiagul

14. Ibidem, p. 133.

20. Ibidem, p. 53.

a transmis mesajul împărăției cerurilor tuturor credincioșilor indi‑

25. Augustin Păunoiu, Geniul limbii române, descoperit în predica mitropolitului

Redactor şef Teodora Stanciu,

Résumé: Ce texte porte sur l’idée de l’éthique de l’éducation, à partir de

Cele câteva gânduri exprimate liber, inserate în dezbaterea temei

născut. În mod contrar, fără memorie, generaţiile nu pot comunica în‑

unei expoziţii semnate de pictorul timişorean Dacian Andoni. Două

Parteneriatul Biserică-Școală are ca obiectiv susținerea și îm