Vasile Gaina, Arhiepiscopul Si Mitropolitul Silvestru Morariu Andrievici

Pr. Prof. Dr.
Vasile Găină
Arhiepiscopul şi Mitropolitul
Dr. Silvestru Morariu-Andrievici,
întemeietorul şi primul Protector al „Candelei”
Tipărită cu binecuvântarea
Părintelui Pimen,
Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților
Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților

Suceava, 2015
Arhiepiscopul şi Mitropolitul Silvestru Morariu Andrievici
Notă asupra ediției
Deoarece anul 2015 este închinat de Sfântul Sinod al Bisericii noastre

cinstirii ierarhilor fiecărei eparhii, din încredinţarea Înaltpreasfinţitului
Părinte Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, în Eparhia noastră
Mitropolitul Silvestru Morariu Andrievici, pentru munca sa deosebită în
apărarea caracterului românesc şi ortodox al provinciei, precum şi pentru
lupta depusă în apărarea averii Bisericii Bucovinei, a devenit ierarhul căruia
îi este închinat acest an.
Autorul acestor rânduri, alese din multitudinea celor închinate
vrednicului de pomenire Mitropolit Silvestru Morariu Andrievici, Pr. prof.
dr. Vasile Găină, s-a născut la Măzănăiești, județul Suceava în 6/18 mai 1868
şi este primul student al Universităţii cernăuţene care a absolvit studiile
doctorale „suumis auspiciis imperatoris”, la 22 iulie 1893, după studii
deosebit de serioase începute cu sprijinul bunicului său Nicolae Găină, la
Suceava, şi continuate în centrele universitare din Cernăuţi, Viena, Berlin,
Bonn şi Atena.
A fost numit „docent privat” la catedra de Dogmatică şi Filosofie creştină
la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cernăuţi în 1896 iar în 1899 a devenit
profesor extraordinar. În 1905 a fost numit profesor titular şi a fost ales decan
al Facultăţii, iar în 1907 rector al Universităţii însă a trecut la cele veşnice în
6/18 august 1907.
Autor a numeroase studii şi lucrări de teologie este considerat
întemeietorul Teologiei fundamentale la români, iar lucrarea de faţă a fost
publicată pentru prima dată în paginile revistei „Candela” în 1907 şi apoi
şi în extras, devenind una dintre cele mai complete prezentări ale vieţii şi
activităţii vrednicului de pomenire mitropolit Silvestru Morariu Andrievici
al Bucovinei şi Dalmaţiei.
Pentru a nu ştirbi frumuseţea limbii şi al expresiilor specifice perioadei
am ales să păstrăm topica arhaică. Am operat doar mici intervenţii la nivel
ortografic şi ortoepic, însă a fost necesar să corectăm lecţiunile care dovedeau
doar fluctuaţia formelor gramaticale. Astfel s-au descompus locuţiunile
3
Pr. prof. dr. Vasile Găină
prepoziţionale sau adverbiale şi s-au unit formele compuse. De asemenea am
eliminat u final din cuvintele terminate în diftongi sau consoane, precum și a
final. Totuşi, am păstrat, acolo unde textul a impusa terminaţia obsedantă a
neologismelor calchiate după şablonul epocii.
Arhaismele, precum şi acele neologisme, folosite de autor dar nevalidate
de evoluţia limbii române, au fost explicate între paranteze pătrate.
4
Arhiepiscopul şi Mitropolitul
Dr. Silvestru Morariu-Andrievici,
întemeietorul şi primul Protector al „Candelei”
S-a zis adese că bărbaţii cei mari sunt un produs al împrejurărilor, în

care au trăit. „Nu sunt vremurile sub cârma omului, ci bietul om sub cârma
vremurilor” a glăsuit cronicarul Miron Costin, care a căutat să dezgroape
de sub vrafurile uitării trecutul neamului românesc. Această afirmație e
adevărată, dar numai în parte. Precum planta are nevoie de aer, lumină
şi căldură, pentru ca să poată prospera, aşa poate să se dezvolte şi spiritul
numai în anumite condiţiuni favorabile. Lipsind acestea, şi cel mai ales spirit
e condamnat la sterilitate.
Dară orice dezvoltare presupune un factor ce are să se dezvolte. Dacă
lipseşte sămânţa nobilă, nici cele mai favorabile împrejurări externe nu vor
putea produce o plantă nobilă. Iar dacă spiritul nu are calităţi alese din fire,
nici împrejurările nu vor putea să i le deie. Numai atunci, când există un fond
bun şi sănătos, pot şi împrejurările ca să creeze ceva măreţ. Ferice deci de acel
bărbat, care înzestrat fiind din fire cu calităţi alese, a trăit şi în împrejurări
favorabile, care i-au dat ocaziune ca să se dezvolte şi să aducă la manifestare
deplină toată adâncimea şi frumusețea spiritului său bogat.
Un astfel de bărbat a fost şi repausatul Arhiepiscop şi Mitropolit Dr.
Silvestru Morariu – Andrievici. Rar când s-au împreunat cele mai alese calităţi
ale spiritului cu împrejurările externe într-un mod atât de armonic, pentru ca
să producă o personalitate atât de marcantă, cum a fost Arhiereul Silvestru.
Dar să lăsăm faptele ca să vorbească, căci limbajul lor e mai elocvent, decât
toată elocvenţa omenească.
5
De la 1818-1862
Arhiepiscopul şi Mitropolitul Silvestru s-a născut în 14/26 Noiembrie 1818
în Mitocul Dragomirnei lângă Suceavă, ca fiul preotului de acolo George
Andrievici şi al soţiei sale Zamfira, fiica parohului din loc George Grigorovici.
În Sf. Botez primi numele Samuil. Numele adevărat al familiei era Morariu,
pe care-l poartă până în ziua de azi toate rudele repausatului. Iar numele
Andrievici e o reminiscenţă din epoca tristă de slavizare a ţărişoarei noastre,
patronată de factorii lumeşti şi bisericeşti. Primele cunoștințe de carte le
primi în casa părintească, după aceea în şcoala primară din Suceava, iar
studiile liceale le termină la liceul de stat din Cernăuţi, pe atunci unicul în
ţara întreagă.
Studiile teologice le-a terminat Samuil Andrievici cu succes strălucit la
Institutul teologic din Cernăuţi. În 29 Iunie (11 Iulie) 1843 fu hirotonit ca
presviter şi trimis imediat ca păstor sufletesc în comuna Ceahor de lângă
Cernăuţi. Aici i se oferi tânărului preot un teren larg de activitate. Deja
primele începuturi l-au caracterizat pe viitorul muncitor şi luptător în via
Domnului. Cu zel apostolic se dedică el misiunii sale, pătruns de intenţiunile
cele mai curate pentru binele Bisericii şi al poporului încredinţat păstoriei
sale. El nu-şi concentră activitatea sa numai în biserică, nu purtă grijă numai
de necesităţile religioase ale poporenilor, ci deveni sfetnicul lor cel mai
fidel în toate afacerile. Între hârtiile sale se află şi o mulţime de concepte de
contracte şi altfel de acte, care ni-l prezintă pe tânărul paroh ca un părinte
adevărat al comunei sale.
Pătruns de convingerea fermă că soldatul bun şi credincios trebuie să
se înarmeze totdeauna cu armătura cea mai modernă, pentru ca să-şi poată
împlini misiunea grea şi plină de responsabilitate, căută tânărul paroh
Samuil ca să se cultive necontenit şi să-şi câştige toate acele cunoștințe, care
îi sunt necesare unui păstor adevărat. În vălmăşagul ocupaţiunilor multiple
şi variate ca păstor sufletesc află el timp şi pentru ocupaţiuni ştiinţifice,
care aveau să-i cultive spiritul său ager şi luminat. O voce internă pare că-i
spunea, că-1 aşteaptă probleme grele pentru viitor, care reclamă şi o pregătire
temeinică.
În astfel de împrejurări sosi anul furtunos 1848, care produse atâtea
6
schimbări radicale în Europa întreagă. Nici ţărişoara noastră nu rămase
neatinsă de urmările lor.
Preoţimea agitată ceru de la episcopul Hacman în mod impetuos
introducerea mai multor reforme pe terenul bisericesc. Parohul Samuil
Andrievici, ca om al ordinei, disciplinei şi autorităţii - poate şi fiind influențat
de unele rude ale sale din anturajul episcopului - nu aprobă această procedură
şi-1 luă pe episcopul Hacman în scut [ - în apărare]. Pentru astă atitudine fu
distins apoi cu titlul de consilier consistorial onorar.
Mişcările furtunoase din monarhia întreagă, care chemau popoarele la o
viață nouă, făcură ca să răsară şi pentru poporul român o rază de lumină. La
liceul de stat din Cernăuţi se înfiinţă, în urma stăruinţei nemuritorilor fraţi
George şi Alecu Hurmuzachi, o catedră pentru limba şi literatura română.
Când era vorba de ocuparea ei, privirile se îndreptară şi asupra parohului
din Ceahor. Studiile sale temeinice îl recomandau şi pentru acest post.
Consistoriul îl propuse şi pe dânsul în scrisoarea din 28 decembrie 1848,
No. 4579, adresată cătră colegiul profesoral al Institutului filozofic de atunci,
între alţi candidaţi ca supleant pentru noua catedră. Providenţa divină hărăzi
însă astă catedră altuia, care era mai pregătit şi a şi justificat pe deplin toate
aşteptările, marelui şi neuitatului Aron Pumnul. Pentru preoţimea noastră
de la ţară a fost însă o mândrie că se aflau în mijlocul ei astfel de persoane, la
care se putea reflecta pentru o misiune atât de grea.
De-acu înainte începe a lua activitatea parohului Samuil Andrievici
dimensiuni tot mai mari, trecând mult peste limitele înguste ale comunei
sale. În anii următori îl aflăm câtva timp în Viena, unde petrecea ca membru
al comisiunii pentru rectificarea textului cărţilor liturgice.
În anul 1853 fu lovit laboriosul paroh de o catastrofă grea. Scumpa şi
iubita sa soţie Elena, fiica repausatului paroh Vasile Cehovschi, decedă în
floarea vieţii, în etatea fragedă de 25 ani, lăsând în urmă durere cumplită
şi jale nespusă. Greu încercatul soţ ne descrie însuşi ultimele momente ale
iubitei sale soţii într-o scriere inedită intitulată „Viaţa fericitei Elene”, care dă
probele cele mai eclatante de gingăşia şi duioşia lui ca soţ bun şi fidel. Aşa îl
vedem acum pe parohul Samuil Andrievici în etatea de 35 de ani ca văduv cu
mai mulţi copii mici. Grijile familiare se înmulţiră, căci el trebui să fie acum
7
tată şi mamă al scumpilor săi copilaşi.
Dar astă nenorocire cruntă nu-1 doborî pe nenorocitul soţ, ci-i încordă
încă şi mai mult puterile. Munca neobosită deveni acum pentru dânsul
mângâierea cea mai bună. În acest mod căută el să suprime durerea şi să-i
paralizeze efectele.
Terenul de activitate al acestui bărbat zelos deveni tot mai multilateral.
Cu toate că grijile casnice şi ocupaţiunile diverse din parohie îi consumau
în mare parte timpul şi puterile, începu în acest timp a dezvolta o activitate
literară foarte mănoasă. Mai ales pe acest teren era mare necesitate de
bărbaţi activi şi pricepuţi. Samuil Andrievici a cunoscut cu privirea sa ageră
situaţiunea cea grea şi a căutat să satisfacă după putinţă necesităţile cele mai
actuale.
Predicământul bisericesc, cu toate că e un ram atât de important al activităţii
preoţeşti, era în mare parte neglijat. Preoţii se mulțămeau în multe comune
cu activitatea lor ca liturgi. Consistoriul insistă în mai multe circulare asupra
necesităţii acestui ram al activităţii păstoreşti, dar fără succes mai remarcabil.
Parohul Samuil Andrievici pricepu imediat, unde zace cauza răului. El
cunoscu că situaţia se va schimba numai atunci, dacă fiecare paroh va avea la
dispoziţie o carte de predici, de care să se poată uza [- folosi] în activitatea sa.
Dar tocmai astfel de cărţi lipseau în limba românească. Andrievici se apucă
deci de lucru şi în anul 1860 îl vedem edând [ - publicând] cu binecuvântarea
episcopului Eugenie o carte de „Cuvântări bisericeşti pentru toate duminicile
şi sărbătorile de peste an”. Această carte fu în acele timpuri un eveniment
adevărat pentru dieceză. Foloasele imense ce le-a adus ea le vom putea
aprecia aproximativ, dacă vom destăinui, că încă şi azi se folosesc mulţi
preoţi de acele predici, citindu-le din cuvânt în cuvânt înaintea poporului.
Foarte duioase sunt cuvintele din prefaţa acestei lucrări, în care ne descrie
autorul împrejurările, în care a lucrat: „Pe când alţi scriitori profani, zice
autorul, înoată întru mulţimea izvoarelor ajutoriale [- ajutătoare] şi scriu în
linişte prin locuinţe luminoase, este preotul de păstorie lipsit şi de cele mai
nevoincioase [- necesare] cărţi şi scrie ziua: nu întru îndemânările locuinţelor
separate, ci în strigătul cel asurzitor al pruncilor; iar noaptea: nu la două
făclii de mili, ci prea adese numai la un căpiţăl de lumânărică”.
8
Curentul proaspăt şi puternic de la 1848 avu urmări şi pentru învăţământul
şcolar. Şcolile primare fură luate cu totul de sub conducerea consistoriului
rom. - cat. din Leov şi supuse consistoriului ort. - orient. episcopesc din
Cernăuţi. Învăţământul fu cultivat acum mult mai intensiv. În mai multe
comune rurale se înfiinţară şcoli primare pentru copiii agricultorilor. Dar
deodată se ivi o piedecă foarte mare. Lipseau adică cărţi şcolare, nu numai
corespunzătoare, ci cu totul. Iar fără de aceste, se înţelege nu putea fi vorba
de progresul învăţământului.
Tot neobositul paroh Samuil Andrievici, cu spiritul său vast şi
circumspect, sare ca să împlă [- umple] şi astă lacună. Aşa compune el şi
tipăreşte în timp scurt mai multe cărţi didactice, lecturare, cărţi de aritmetică
şi o mulţime de cateheze, şi înzestrează şcolile poporale cu instrumentele
didactice indispensabile. (Unele dintre aceste cărţi au apărut chiar în mai
multe ediţii. Iar o istorie biblică ilustrată pentru şcolile primare e uzitată[
- folosită] încă şi acum [ 1906 n.n.]. Poate că astăzi, după ce pedagogia a
făcut atâtea progrese, acele cărţi nu mai au acea valoare, dar pentru acele
timpuri au prestat servicii nespus de mari. Samuil Andrievici şi-a câştigat
în acest mod merite netrecătoare pentru şcolile noastre primare. În istoria
învăţământului primar din ţară va trebui el să ocupe totdeauna un loc de
onoare.
Activitatea literară a parohului Samuil Andrievici devine tot mai vastă şi
mai mănoasă. Pentru şcolile secundare nu existau pe atunci manuale de religie
în limba românească. Elevii ort. – orient. [ - ortodocşi] de la unicul gimnaziu
din ţară trebuiau să înveţe prin urmare religiunea după manuale rom. - cat.
în limba latină sau germană. Câte inconveniente au putut să se nască şi s-au şi
născut desigur din astă cauză, e prea evident. Elevii ort. - orient.[ - ortodocşi]
primeau inconştient doctrine ale altor confesiuni.
Tot parohul satului Ceahor a fost chemat ca să satisfacă şi astă necesitate.
Aşa a compus el succesiv o serie de manuale de religiune pentru clasele
inferioare şi superioare ale gimnaziului, precum liturgica, dogmatica generală,
dogmatica specială şi morala. Aceste manuale ni dau probe eclatante de
ştiinţa teologică şi pricepere pedagogică a autorului. Până în anii din urmă
au fost întrebuinţate în ţara întreagă, iar cele nouă [ - noi] de profesorul C.
9
Coca, actualul arhipresviter catedral, se ţin în mare parte de modelul celor
vechi. S-a obiectat, adese, chiar cu ironie, că limba cărţilor de religiune ale
lui Samuil Andrievici e greoaie şi curioasă. Spre onoarea lui şi în interesul
adevărului trebuie să zicem, că după mărturisirile proprii, acel limbagiu greoi
nu e proprietatea lui, ci e străin. Manuscriptul a fost adică revăzut în Viena
şi îndreptat, respectiv, stricat după nişte teorii, care voiau să croiască o nouă
limbă românească, diferită de cea vorbită prin atâţia secoli. O comparare a
acestor cărţi cu predicile apărute ceva mai înainte în Cernăuţi, neschimosite
de lingviști savanţi, ne va convinge pe deplin de adevărul acestei afirmări.
Atât în acest timp cât şi în anii următori mai publică Samuil Andrievici
diferite tractate mai mici şi mai mari pentru luminarea poporului în
calendarul bucovinean, edat [ - editat] la început de consistoriul episcopal,
iar ulterior de „Societatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina”.
Pe lângă funcţiunea de paroh a mai avut Samuil Andrievici în timpul
din urmă al activităţii sale în Ceahor şi administratura protopresviterială
a districtului Cernăuţi. În astă calitate a stat în contact intim cu parohii
din singuritele [- răzleţele] comune şi a exercitat asupra lor o influinţă
binefăcătoare. Totdeauna profita mai ales de vizitaţiunile protopresvitereşti,
pentru a învăţă poporul adunat cu astfel de ocaziuni. Între scrierile
repausatului se află şi concepte de ale mai multor predici rostite din astfel de
incidente. În genere este de remarcat că defunctul obișnuia a fixa mai întâi
scrisual [- în scris] ceea ce avea intenţiunea să vorbească. Acest obicei este
pentru noi de mare importanţă, căci ne oferă o privire în sufletul neobositului
paroh şi administrator protopresviteresc. Pe astă cale ne convingem că el d. e.
şi după ce a publicat colecţiunea de predici, a mai compus şi ulterior predici
noi pentru aceleași zile, sau emenându-le [- prelucrându-le] pe cele tipărite
sau concepând un plan nou pentru aceeaşi idee.
De la 1862 - 1880
În anul 1862 renunţă Samuil Andrievici la parohia Ceahor şi se strămută

la Cernăuţi ca referent auxiliar în consistoriu. În astă funcţiune avea o mulţime
de ocupaţiuni. Cancelaria consistorială încă nu era organizată, numărul
10
muncitorilor, mai ales efectivi, era mic. Toţi cei iubitori de progres trebuiau
deci să-şi încoarde puterile, pentru ca să-şi poată împlini în astă calitate
misiunea grea şi delicată. Şi Samuil Andrievici nu era omul, care să se
ferească de muncă. Pe lângă funcţiunea de referent consistorial mai ocupă el
în acest timp postul unui profesor de cântarea melodică şi tipic la şcoala cantonală
şi seminarul diecezan.
Strămutarea la Cernăuţi a fost pentru activitatea ulterioară a lui Samuil
Andrievici de cea mai mare importanţă. De aici intră el în contact mai intim
cu bărbaţii conducători de atunci, profesorul de teologie Ioan Calinciuc
dintre preoţi şi fraţii Hormuzăcheşti dintre lumeni, şi ia parte mai intensivă
la mişcările bisericeşti ale timpului. Calităţile alese ale spiritului său încep
a se valida în asemene împrejurări pe deplin. De acum înainte stă Samuil
Andrievici, am putea zice, în mijlocul tuturor acţiunilor mari pe terenul
bisericesc, până ce providenţa divină îl pune chiar în fruntea Bisericii.
Deodată cu mişcările liberale de la 1848 se ivi şi pe terenul bisericesc
tendinţa de a crea oareşicari forme constituţionale, corespunzătoare spiritului
timpului. Elementul laic ceru ca şi el să aibă oareşicare parte la guvernarea
Bisericii, după cât în genere se putea admite aşa ceva după constituţiunea
canonică a Bisericii. Conducătorii acestor mişcări, fiind pătrunşi de adevărul
maximei, că numai în unire e putere, aspirau totodată la unirea Bisericii
ortodoxe din Bucovina cu Biserica ortodoxă română din Transilvania şi
Ungaria într-o mitropolie. Ideea aceasta fu aprobată pe la 1848, cel puţin în
principiu, şi de episcopul Hacman. Dar reacţiunea absolutistă ce urmă îndată
după potolirea tuturor mişcărilor liberale, suprimă pentru un timp şi acest
plan măreţ.
De la 1860 încoace se făcură din nou încercări, de a da monarhiei o
constituţiune, de a admite adică şi poporul la guvernământ, prin reprezentanţii
săi aleşi. Acum sosi din nou momentul, pentru a realiză şi reformele bisericeşti,
de care era vorba mai sus. Dar situaţia era deja schimbată. Episcopul Hacman
nu mai îmbrăţişă această idee cu aceeaşi căldură ca la 1848, căci acum toate
privirile credincioşilor din mitropolia proiectată erau îndreptate asupra altei
persoane, episcopul Transilvaniei Andrei baron de Şaguna, care era chemat
ca să realizeze aşteptările lor juste.
11
Episcopul Hacman fu pătruns tot mai mult de conştiinţa plenitudinii
puterii sale ierocratice [ - sfânta autoritate ], pe care nu voia s-o împărțească
cu elementul laic. Şi consideraţiuni de altă natură avură influenţă mare. La
sinodul din Carlovăţ de la 1861 accentuă episcopul, care de origine era slav,
că în dieceza sa se află pe lângă populaţiunea română şi o parte însemnată
de naţionalitate slavă. Aşa se ivi în biserica noastră, nu fără influenţe străine,
afară de biserică, chestia ruteană, care până în ziua de azi a împiedecat orice
organizare şi consolidare pe terenul bisericesc.
Sub influenţa tuturor acestor momente, episcopul Hacman nu voia să
ştie nimic de un congres bisericesc, compus din preoţi şi laici, având aceşti din
urmă, după cum dorea, chiar majoritatea. El consimţi cel mult la convocarea
unui sinod diecezan compus numai din preoţi. Iar despre o mitropolie
împreună cu credincioşii români din Transilvania şi Ungaria încă nu voia să
ştie nimic, mai ales de când se convinsese, că în cazul ca să se realizeze acest
proiect, va fi Şaguna, care se bucura în mod deosebit de graţia împărătească,
viitorul mitropolit.
Din astă cauză se născu un conflict grav între episcopul Hacman şi fruntaşii
lumeni ai diecezei, care câteodată luă chiar forme neobişnuite. Nu e însă aici
locul ca să descriem mai pe larg aceste mişcări, le-am atins numai pentru
a indică rolul ce 1-a avut în acest răstimp Samuil Andrievici. Situaţia lui a
fost în asemene împrejurări foarte delicită [- delicată]. Poziţia ce o ocupa îi
impunea oarecare rezerve, căci nu putea să intre în conflict făţiş cu episcopul
său. În fond însă era aderent fervent al reformelor proiectate. Caracterul său
pronunţat nu-i permise însă mult timp ca să rămână în rolul de spectator, în
aparenţă indiferent, mai ales de atunci înainte, când episcopul deveni tot mai
neaccesibil, iar conflictul se înăspri.
În anul 1865 se reorganiză consistoriul episcopesc, sistemizându-se [-
înfiinţându-se] mai multe posturi stabile de consilieri. Referentul de până
acum Samuil Andrievici fu numit cu Prea înalta rezoluţiune din 6 Iulie 1866
consilier consistorial salarizat. Îndată după aceea fu ales din partea colegiului
prim al proprietăţii mari ca ablegat pentru senatul imperial din Viena. Aici i se
deschise un nou teren de activitate, pe care s-a şi validitat [ - confirmat] pe
deplin, cum nici nu se putea aşteptă altminterea de la un bărbat cu astfel de
12
calităţi şi cunoștințe.
Ajungând atunci la putere partidul german liberal, prepară mai
multe proiecte de lege, pentru a regulă în spirit modern liberal raportul
confesiunilor între olaltă şi cătră autoritatea statului. Din acest incident se
născu o discuţiune vie între reprezentanţii sistemului vechi şi ai celui nou.
Deputatul Samuil Andrievici luă parte foarte activă la toate dezbaterile
aceste şi ştiu să-şi asigure prin spiritul său ager şi cunoştinţele sale vaste un
rol însemnat.1 La iniţiativa lui se făcură mai multe modificări în proiectele
guvernului şi se introduseră şi termeni, care deveniră apoi oficiali.
Văzând că toate năzuinţele diecezanilor relative la regularea chestiunii
bisericeşti rămân fără succes, profită deputatul Andrievici de ocazie, pentru
a obţine pe calea legislațiunii reformele dorite de fiii Bisericii ortodoxe din
Bucovina, dar refuzate de forurile competente. În acest înţeles prezentă,
după ce articolul XV al legilor fundamentale de stat din 21 Decemvrie 1867
recunoscu autonomia Bisericii, în şedinţa parlamentului din 23 Faur 1870 un
proiect de lege relativ la regularea poziţiei şi a raporturilor juridice ale Bisericii
ortodoxe din Bucovina, care fu predat conform regulamentului parlamentar
unei comisiuni, pentru ca să-1 studieze şi să facă propuneri. Proiectul avu
însă acea soartă ce o au multe proiecte, care au nefericirea de-a ajunge pe
mâna unei comisiuni. El fu adică îngropat pentru totdeauna. Toate încercările
propunătorului de-al scoate la lumina zilei, rămaseră zadarnice.
În acest timp funcţiona Samuil Andrievici şi ca deputat dietal. În astă
calitate ţinu în şedinţa din 21 Septembrie 1869 un discurs magistral, în care
ceru introducerea limbii române în dietă ca limbă de dezbatere, bazându-se
pe §. XIX al legii fundamentale de stat despre egala îndreptăţire a tuturor
naţionalităţilor şi pe diploma împărătească din anul 1861, prin care s-a
garantat autonomia ţării tocmai cu privire la populaţiunea şi limba română
din ţară.
Atitudinea deputatului Samuil Andrievici în afacerea bisericească avu
urmări şi pentru raportul său cătră episcopul Hacman. Armonia de mai
înainte dispăru tot mai mult, pentru a face loc unei indispoziţiuni, care
1
Dr. Joh. R. v. Spaun, Die griechisch-orientalische Kirchenfrage in der Bukowina, Separatabdruck
aus der Zeitschrift „Das osterreichische Ver- waltungsarchiv” 1907, H. VII—X, pag. 350, nota
20.
13
ulterior luă formele unui conflict aspru. Şi alte momente au avut influenţă
în astă direcţie. Pe atunci juca adecă un rol mare în consistoriu secretarul
Schonbach, persoana de încredere a episcopului. Consilierii nu mai voiau să
tolereze influenţă ce şi-o aroga acest personaj, străin de confesiunea noastră.
Consilierul Samuil Andrievici ca om impulsiv şi caracter ferm nu putu
suportă această situaţie nedemnă, ci porni lupta făţişă contra secretarului
omnipotent şi pretenţios. Consilierul Ioan Ţurcan îl secundă în astă afacere.
Episcopul Hacman ţinu însă partea secretarului său, cu care se deprinsese
într-atâta, încât cu greu se putea despărţi de dânsul. Lupta între consilierii
numiţi şi episcopul Hacman se înăspri tot mai mult şi fini mai târziu cu aceea,
că ambii consilieri fură suspendaţi din oficiu. În acest mod fu răsplătită atunci
munca dezinteresată pentru binele bisericii.
Diecezanii la rândul lor încă nu erau dispuşi ca să renunţe la pretenţiunile
lor, mai ales după ce văzură că aspiraţiunile fraţilor din Transilvania şi Ungaria
deveniră realitate, graţie activităţii apostolice a unui bărbat dezinteresat,
cuminte şi cu vederi largi, cum a fost Arhiepiscopul şi Mitropolitul Andrei bar.
Şaguna. Pentru a da aspiraţiunilor lor izvorâte din cele mai bune intenţiuni
şi cel mai viu interes pentru binele bisericii, un aspect mai larg şi gravitate
mai mare, puseră la cale în anul 1870 convocarea unei mari adunări poporale în
Cernăuţi, care să se pronunţe în astă afacere. Episcopul părăsi oraşul şi plecă
la Viena, pentru ca să evite eventuale conflicte neplăcute. Adunarea se şi ţinu
după cum fu proiectată, în 11/23 Iunie şi avu reuşită splendidă. Peste 3000
de participanţi din ţara întreagă se pronunţară unanim pentru reformele
proiectate, adică autonomia bisericii cu un for reprezentativ, compus din
preoţi şi laici.
Samuil Andrievici luă parte activă la preparativele adunării. El era
aşa zicând sufletul mişcării întregi. Din toate cuvântările ţinute atunci au
transpirat ideile lui. Poziţia sa gingaşă nu-i permise însă o păşire mai făţişă.
Această atitudine demnă şi bărbătească a diecezanilor avu drept urmare
că congresul bisericesc fu încuviinţat în anul 1871 în principiu Aspiraţiunile
diecezanilor păreau aproape de realizare. Putem zice cu tot dreptul, că
deputatul Samuil Andrievici, care a ştiut să intereseze cercurile normative
pentru astă afacere, a contribuit în mod esenţial la această soluţiune
14
favorabilă. El a elaborat şi legea pentru congres.
Conflictul cu episcopul Hacman îl indispuse pe luptătorul energic până
într-atâta, încât era decis ca să se retragă la o parohie. Preoţimea din dieceză
însă, voind să-i exprime simpatiile sale, îi prezintă o adresă de aderenţă acoperită
de o mulţime de subscrieri. Aceasta fu pentru greu încercatul bărbat, după
cum s-a exprimat el însuşi, o rază de lumină în întunerecul suferinţelor grele
şi nemeritate. Văzându-se încurajat în acest mod, se decide ca să persevereze
mai departe pe calea apucată.
În fine trecu şi timpul de încercare, iar dreptatea triumfă. În 31 Marte
(12 Aprilie) 1873 decedă episcopul Hacman în Viena, după o activitate de
aproape patru decenii. Administrarea diecezei văduvite fu încredinţată
vicarului general Teofil Bendella. Samuil Andrievici fu imediat restituit [- repus]
în postul său, intră apoi în statul călugăresc, luând numele Silvestru şi fu
distins cu demnitatea de arhimandrit. De acum deveni el spiritul conducător
al consistoriului. Calităţile sale alese şi caracterul său ferm îl predestinaseră
acu demult pentru acest rol.
În acest timp îl însoţi pe nou numitul Arhiepiscop şi Mitropolit Teofil
Bendella la Sibiu, unde fu hirotonit de mitropolitul Procopiu Ivacicovici,
pentru că sinodul nou createi mitropolii (1873) a Bucovinei şi Dalmaţiei
încă nu era constituit, iar după întoarcere funcţionă ca comisar sinodal
la instalarea lui solemnă în biserica catedrală din Cernăuţi, după ce noua
mitropolie fu constituită pe baza diplomei împărăteşti din 30 Mart 1874.
Fiind Arhiepiscopul Teofil om morbos [ - bolnăvicios], iar vicarul general
Teoctist Blajevici înaintat în etate şi de asemenea debil [- slăbit de boală],
arhimandritul Silvestru Morariu – Andrievici - în acest timp îşi revendică
şi numele familiar originar - conducea toate afacerile consistoriului. Toate
acţiunile mai însemnate din acest timp au purces de la dânsul, deşi sub alte
firme.
Meritele literare şi năzuinţele culturale ale distinsului dignitar [ -
demnitar] bisericesc aflară apreciere corespunzătoare la membri națiunii.
„Societatea pentru cultura şi literatura română” îl alese ca viceprezident,
în care calitate rămase prin mai mulţi ani şi avu influenţă remarcabilă
asupra destinelor acestui focar cultural al poporului român din ţară. Drept
15
recunoştinţă pentru meritele câştigate, societatea îl numi membru onorar,
cea mai înaltă distincţie, ce o poate conferi.
În 21 Iulie (2 August) 1875 deceda Arhiepiscopul Bendella, iar ca succesor
fu numit abia în 22 Martie 1877 vicarul general Teoctist Blajevici. Silvestru
Morariu - Andrievici îi ocupă locul, fiind numit în această funcţiune cu Prea
înalta rezoluţiune din 1. April 1877. Agendele consistoriale îi consumau
în acest timp toată activitatea. Afară de aceea trebuia să mai inspecteze şi
mănăstirile din ţară, în calitatea sa de referent în astă afacere. Cu toate aceste
află însă timp şi pentru alte ocupaţiuni.
Am avut deja ocaziune ca să-1 cunoaştem pe parohul Samuil Andrievici
ca literat, ca autor al unei cărţi de predici şi al mai multor cărţi didactice
pentru şcolile poporale şi secundare. Acest ram de predilecţie al activităţii
sale nu-1 părăsi niciodată, fără privire funcţiunea ce o ocupa. Ca [şi] cântăreţ
ales şi cu multă pricepere avea el o solicitudine deosebită pentru cântarea
bisericească, care, contribuie în mod atât de esenţial la înfrumuseţarea
cultului divin. Pentru a înlesni o cultivare intensivă şi unitară în astă direcţie,
se decide să pună cântările bisericeşti pe note moderne, căci cele vechi le
mai cunoştea generaţia nouă. Astă idee îl preocupă deja pe atunci, când
preda cântarea bisericească la seminar şi şcoala cantorală abia târziu putu
s-o realizeze. În anul 1879 apăru în fine Psaltichia bisericească, care cuprinde
cântările bisericeşti principale pe note moderne. Meritul acestei publicaţiuni
l-au apreciat pe deplin toţi factorii competenţi. În acest mod a fost pusă
temelia pentru o dezvoltare modernă a cântărilor noastre bisericeşti, atât de
bogate în melodii frumoase. Psaltichia a fost introdusă ca [şi] carte didactică
la seminarul arhidiecezan şi la şcoala cantorală şi a adus aşa ordine şi sistem
în cântările melodice.
Meritele ştiinţifice literare ale arhimandritului Silvestru fură recunoscute
de factorii competenţi. Facultatea teologică îi propuse gradul de doctor în
s. teologie honoris causa, îndată ce ordinea riguroaselor fu sancţionată, iar
Maiestatea Sa binevoi a confirmă această propunere prin rezoluţiunea Prea
înaltă din 25 Iulie 1879.
16
De la 1880 - 1895
În 27 Iunie (7 Iulie) 1879 decedă Arhiepiscopul şi Mitropolitul Teoctist
Blajevici, iar vicarul general de până atunci Dr. Silvestru Morariu - Andrievici fu
numit cu Prea înalta rezoluţiune din 12 Martie 1880 Arhiepiscop al Cernăuţiului
şi Mitropolit al Bucovinei şi Dalmaţiei. Aşa ajunge el la cea mai înaltă treaptă
ierarhică, pentru care îl calificară în mod deosebit facultăţile sale distinse şi
activitatea sa de mai înainte. Urgisitul de la 1870 ocupă după un deceniu
scaunul arhiepiscopal. Cât de nepătrunse sunt căile Tale, Doamne, cât de
misterioase deciziunile providenţei Tale eterne!
În 6/18 Aprilie 1880 fu hirotonit nou numitul Arhiepiscop şi Mitropolit
de episcopii eparhioţi ai Sf. Sinod mitropolitan în biserica Sf. Treimi din
Viena, iar în 27 Aprilie (9 Mai) fu instalat în biserica catedrală din Cernăuţi,
funcţionând ca comisar imperial guvernorul ţării Ieronim baron Alesani. Un
public foarte distins şi numeros participă la această solemnitate rară.
Noul Arhiepiscop şi Mitropolit, care deja până acum luase parte decisivă
la conducerea bisericii, putu să se valideze abia din acest moment, când el
însuşi luă în mâinile sale vânjoase conducerea bisericii, în toată plenitudinea
puterii sale spirituale. Pentru biserica ortodoxă din Bucovina părea a începe
acum o epocă nouă. Mari aşteptări fură legate de numirea Arhiepiscopului
Silvestru. Toţi care avuseră ocaziune de-al cunoaşte de mai înainte, îl priveau
ca omul providenţei, care va putea realiza multe dorinţi spre binele bisericii.
Dacă unele şi altele din aceste dorinţi n-au fost realizate, dacă unele aşteptări
au rămas iluzorice, vina nu o poartă Arhiepiscopul şi Mitropolitul Silvestru,
ci împrejurările nefaste. Ce a putut face, desigur nu a lăsat nefăcut. Dar şi
puterile omeneşti sunt limitate.
N-am intenţia de-a aprecia în acest loc activitatea repausatului
Arhiepiscop şi Mitropolit Dr. Silvestru Morariu - Andrievici din toate
punctele de vedere până în detailuri [- amănunturi], căci coloanele unei
reviste cu extensiune limitată sunt prea înguste pentru acest scop. Poate că
nici nu a sosit încă momentul pentru o astfel de apreciere, când mulţi dintre
contemporanii şi colaboratorii săi sunt încă în viață. De aceea voi releva aici
numai evenimentele mai însemnate din timpul arhipăstoriei defunctului
Arhiereu, care l-au caracterizat mai ales şi au avut importanţă mai mare
17
pentru viața bisericească.
Arhiepiscopul şi Mitropolitul Silvestru a avut ocaziune, mai ales atunci,
când a petrecut în Viena ca deputat al camerei imperiale, ca să facă diferite
experienţe. Cu spiritul său ager a cunoscut el, că toate instituţiunile şi
stările sociale caută ca să dezvolte oareşicare splendoare, care le dă un nimb
exterior şi le ridică pe un piedestal mai înalt în ochii lumii. Acest fenomen
l-a observat el la funcţionarii statului, tot aşa şi la dignitarii [- demnitarii]
bisericii romano-catolice. De aceea îndată ce a fost numit Arhiepiscop a creat
mai multe demnităţi noi ca cea de arhipresviter staurofor, exarh, etc., pe care
le-a conferit acelor preoţi, care s-au distins prin activitatea lor într-un ram
sau altul. În acest mod voia el ca să dea bisericii o splendoare mai mare, care
s-o ridice atât în ochii membrilor proprii cât şi a locuitorilor din ţară de alte
confesiuni. Au existat persoane, care au redus aceasta instituţiune la motive
de vanitate personală, egoism, protecţiune etc. Aceste motive i-au fost însă cu
totul străine Arhiepiscopului Silvestru. Poate că au fost distinse şi persoane
fără merite deosebite, dar în fine cine va afirma, că toate distincţiunile din
lume au fost acordate totdeauna numai acelora, care le-au meritat? Au şi
distincţiunile soarta lor.
Îndată după instalare întreprinse Arhiepiscopul şi Mitropolitul Silvestru
prima vizitaţiune canonică [- inspecţie canonică], pentru ca să intre în contact
mai intim cu diecezanii săi şi să cunoască starea bisericii din experienţă
proprie. Această vizitaţiune, făcută cu mare pompă, îl duse pe Arhiereu pe de
o parte până la Vatra-Dornei, frontiera din sudul Bucovinei, pe de altă parte
până la Nistru, frontiera spre nord. Pretutindeni fu primit de o mulţime
mare, care alerga din toate părţile, ca să-1 vadă pe noul Cap al bisericii. Nu
numai fiii bisericii noastre, ci şi reprezentanţi ai altor confesiuni din ţară
profitară de ocaziune, pentru a aduce omagiile lor Capului bisericii ţării.
Pretutindeni se simţea că mulţimea cea mare nu voiește numai ca să aducă
la expresie sentimentele sale faţă de un înalt dignitar [- demnitar] bisericesc,
în virtutea poziţiei sale, ci şi ca să deie tributul cuvenit de veneraţiune unui
bărbat deja probat în lupte grele pentru binele bisericii sale şi al poporului.
Noul Arhiereu nu era pentru diecezani un om nou, căci activitatea lui era
deja cunoscută şi apreciată în ţară. De aceea şi primirea ce i s-a făcut, n-a fost,
18
cum am zice, numai un avans de încredere, ci şi plata unei datorii vechi de
recunoştinţă.
Scurt timp după ocuparea scaunului arhieresc făcu Arhiepiscopul
Silvestru preparativele necesare, pentru ca să realizeze una din dorinţele
cele mai ardente ale diecezanilor: activarea congresului bisericesc. Deja Prea
înalta rezoluţiune din 9 August 1871 sancţionase regulamentul de alegere
pentru congresul bisericii ort. – orient. din Bucovina. Dar desele schimbări
pe scaunul arhiepiscopesc şi sedisvacanţele lungi zădărniciră realizarea
acestui postulat. În urma stăruinţei neobosite a Arhiepiscopului Silvestru se
făcură în anul 1881 alegerile congresuale, iar cu Prea înalta rezoluţiune din
19 Iunie 1882 fu convocat congresul constitutiv pe ziua de 15/26 Iulie 1882
la Cernăuţi. Comisar imperial fu numit guvernorul ţării de atunci baronul
Ieronim Alesani. Mare fu bucuria şi satisfacţia tuturor diecezanilor inspiraţi
de binele bisericii, când sosi în fine momentul mult aşteptat. Arhiepiscopul
Silvestru deschise congresul în ziua numită cu o cuvântare mai lungă, în
care a probat cu multă erudiţiune şi cunoştinţă de cauză necesitatea şi
îndreptăţirea acestei instituţiuni. Sentimentele de care era pătruns Arhiereul,
care avu fericirea de a deschide primul congres al bisericii noastre, transpiră
din următoarele propoziţiuni din cuvântarea de deschidere: „Iată că în
urma urmelor ajunserăm ziua, care după cuvintele psalmistului a făcut-o
Domnul, ca să ne bucurăm şi să ne veselim întru dânsa; ajunserăm a vedea
îndeplinită o dorinţă de obşte a fiilor maicii noastre biserici, pe cât de veche
şi de îndreptăţită, pe atât de fierbinte şi de înteţită; ajunserăm a ne vedea
adunaţi: arhipăstorul şi reprezentanţii patronilor parohiali, ai clerului şi ai
poporului eparhial spre a începe lucrul cel mare şi mântuitor al autonomiei
bisericeşti; ajunserăm a serba ziua deschiderii congresului eparhiei noastre
dreptmăritoare în ducatul Bucovinei!”
Deschiderea congresului se făcu cu mare pompă şi deosebită solemnitate.
În şedinţa din 27 Iulie 1882 fu votat statutul congresului, care tratează
despre congres în genere, despre compunerea lui, despre convocarea şi
constituirea lui, despre competenţa congresului şi despre tratarea agendelor.
Iar în şedinţele din 28 şi 29 Iulie fu votat şi un regulament pentru alegerea
membrilor congresuali, 24 preoţi şi 24 lumeni.
19
Fiind statutul, şi aşa destul de blând şi palid, - renunţă doară la alegerea
Arhiepiscopului şi administrarea averii bisericeşti, vechi postulate cardinale
- compus în înţelegere cu comisarul imperial, aprobarea lui se aşteptă cu cea
mai mare siguritate în cel mai scurt timp. Lucrurile se petrecură însă cu totul
altmintrelea, după cum vom vedea mai la vale.
În anii următori dezvoltă Arhiepiscopul Silvestru o activitate zeloasă şi
mănoasă în diferite direcţiuni.
De mult simţea clerul din dieceză necesitatea unui jurnal bisericesc - literar.
Cultura teologică luase, mai ales de la înfiinţarea facultăţii teologice, un
avânt puternic. Existau deja în ţară preoţi cu aspiraţiuni literare, pe care
nu le puteau realiză, lipsind un organ de publicitate. Din astă cauză multe
talente, care ar fi putut presta lucruri frumoase, trebuiau să tânjească. Abia
prin stăruinţa, iniţiativa şi energia Arhiepiscopului Silvestru, pe care l-am
cunoscut deja ca literat mănos, a putut fi realizată această dorinţă, atât de
adânc simţită. După o consultare cu factorii competenţi, se puse la cale
apariţia jurnalului bisericesc-literar „Candela”. Primul număr apăru în 1 Iulie
1882, în toiul preparativelor pentru deschiderea congresului. Ca Prim-redactor
funcţionă repausatul profesor al facultăţii teologice Dr. Vasile Mitrofanovici.
În acest număr apăru şi Regulamentul jurnalului subscris de Mitropolitul
Silvestru. Programa noii reviste e desfăşurată aici până în detailuri. Mai
apărură în primul număr articole de profesorii facultăţii teologice Isidor de
Onciul şi Constantin Popovici. Douăzeci zeci de ani au trecut deja, în decursul
cărora a revărsat „Candela” lumină blândă şi binefăcătoare asupra clerului
bucovinean. Mulţi începători au publicat aici primele lor încercări literare
pe terenul teologic, dar şi mulţi bărbaţi maturi au depus aici rezultatele
cercetărilor lor ştiinţifice de ani de zile. Totdeauna a fost şi va fi legat numele
acestei reviste de întemeietorul ei.
Serviciul bisericii noastre e foarte complicat. Pentru singuritele părţi
există norme stabile, pe care trebuie să le cunoască foarte atât preotul cât
şi cântăreţul. Normele respective se află în tipicul cel mare şi în singuritele
cărţi liturgice. Lipsea însă un compendiu, în care să fie expuse rânduielile
bisericeşti pe scurt în ordine sistematică, aşa că fiecare începător să se poată
orienta fără multă greutate. Şi această lacună adânc simţită de clerul din
20
păstoria sufletească, care cunoştea toate greutăţile la plinirea serviciului
divin, a umplut-o Arhiepiscopul şi Mitropolitul Silvestru. În anul 1883
publică el un Tipicon al bisericii ortodoxe, întocmit după necesităţile cultului.
Această carte a contribuit foarte mult la unificarea cultului şi serveşte până în
ziua de azi ca normă în dieceza întreagă. Dacă de prezent s-a ivit necesitatea
unor emendări [ - amendări], să nu uităm că cartea a fost compusă înainte de
un pătrar de secol.
Pătruns de convingerea că lucrătorul în via Domnului trebuie să se
pregătească acum de timpuriu pentru chemarea sa sublimă, Arhiepiscopul
Silvestru îşi îndreptă atenţiunea şi solicitudinea sa asupra studenţilor de la
facultatea teologică, care erau totodată şi alumni ai seminarului clerical. Pentru
a li oferi acestora ocaziunea de a se cultivă cât de intensiv pe terenul literar
şi muzical, puse la cale înfiinţarea societăţii „Academia ortodoxă”. După ce o
comisiune, compusă din profesori ai facultăţii teologice, prepoziţi seminariali
şi auzitori ai facultăţii elaboră statutul, care fu aprobat de consistoriu şi întărit
de guvern în sensul legii pentru reuniuni, noua societate fu inaugurată în mod
solemn în toamna anului 1884. Arhiepiscopul Silvestru funcţionă în sensul
statutului ca Protector al acestei tinere instituţiuni. Societatea constă din două
secţiuni, cea literară - declamatorică şi cea muzicală. În sensul statutului se
ţin anual mai multe conferenţe familiare şi una solemnă. Prestaţiunile acestei
societăţi au atras adese admiraţiunea participanţilor. În tot cazul societatea
şi-a împlinit un rol însemnat în dezvoltarea literară şi muzicală a clerului
diecezan.
Pentru a facilita şi promova lăţirea culturii teologice în ţară şi a unor scrieri
religioase şi morale pentru edificarea şi cultivarea poporului, Arhiepiscopul
Silvestru, care totdeauna avea ochi ager pentru necesităţile practice, puse la
cale înfiinţarea unei tipografii diecezane. Idea de-a înfiinţa o astfel de tipografie
pe spesele fondului religionar fu ventilată deja mai înainte, dar ministerul
nu încuviinţă mijloacele necesare pentru acest scop. Arhiepiscopul Silvestru,
voind să ajungă mai uşor la ţintă, apucă altă cale mai practică. Mijloacele
necesare pentru acest scop fură adunate adică prin contribuiri benevole de
la membrii clerului diecezan. Arhiepiscopul însuşi dădu exemplu demn de
imitat, subscriind pentru acest scop suma de 1000 florini (2000 cor.). Cu banii
21
colectaţi fu cumpărată apoi o tipografie, instalată în prezbiteriul reşedinţei
arhiepiscopale şi deschisă în 19 Iunie 1883. La regularea chestiunii juridice se
iviră însă diferite dificultăţi.
Comisiunea însărcinată cu elaborarea unui statut trăgănă cu lucrările
ei, aşa că se iviră nemulţumiri în cler, care cu părere de rău pătrunseră şi
în gazete, aşa că se iscă o polemică de tot odioasă. Tipografia avu o soartă
tristă. Guvernul contestă mai târziu numirea de „tipografie arhiepiscopală”
şi-i impuse numirea de „tipo - şi litografie concesionată a Arhiepiscopului
Dr. Silvestru Morariu - Andrievici”, căci Arhiepiscopul obţinuse concesia
de-a o deschide. Chestia rămase tot neregulată, aşa că după moartea
concesionarului guvernul dispuse închiderea tipografiei. Intenţiunile bune
ale Arhiepiscopului Silvestru fură zădărnicite de vitregia vremurilor.
Dl. profesor universitar Dr. Ioan G. Sbiera se ocupă în scrierea sa
„Familia Sbiera, Cernăuţi, 1899” mai pe larg de istoricul acestei instituţiuni
nefericite (pag. 401—406). D-sa susţine, între altele, că erezii defunctului
Arhiepiscop Silvestru au ridicat oareşicari pretenţiuni asupra tipografiei,
aşa că guvernul avu motiv binevenit, pentru a închide acest institut. S-ar
părea deci, după expunerile dlui profesor, că pretenţiunile erezilor au cauzat
închiderea tipografiei. Această interpretare ar fi cu totul greşită. Fapt e că
erezii minori ai defunctului Arhiepiscop, trei dintre copiii arhipresbiterului
stavrofor Artemiu Berariu din Ceahor, au cerut prin tutorul lor legal, ca conce
siunea să treacă pe numele lor, dar nu cu alt scop, ci numai pentru a află un
expedient, aşa că tipografia, în care apăreau şi mai multe reviste româneşti,
să poată funcţiona. Nu pentru a periclita existenţa tipografiei, ci pentru a-i
crea condiţiuni de existenţă au făcut ei acest pas. Guvernul local, care decise
sub orice condiţie închiderea tipografiei, a refuzat concesiunea, tot aşa şi
ministerul, curtea supremă de administraţie a acordat-o însă. Atunci există
însă deja altă tipografie pentru scopurile noastre culturale naţionale, formată
din averea tipografiei închise, aşa că concesiunea era superfluă. Nimănuia
dintre concesionari nu i-a plesnit însă prin minte, ca să facă oareşicari
pretenţiuni faţă de averea tipografiei închise, pe baza concesiunii obţinute.
Pe la 1885 dădu Arhiepiscopul Silvestru o probă nouă de interesul viu
ce-1 purtă pentru autoritatea şi integritatea bisericii ortodoxe din ţară. Deja în
22
era concordatului (1857—1870) începu propaganda confesională a se mişcă în
ţară, profitând de poziţia dominantă ce o avea pe-atunci biserica rom. catolică
în imperiu. Era liberală ce urmă apoi, ocupă spiritele în altă direcţiune.
Ajungând însă de la 1880 încoace în parlamentul din Viena o majoritate
slavă-clericală la putere, propaganda se ivi din nou. Un arhiepiscop rom.
cat. exilat din Rusia din cauza zelului său prea mare, se aşeză în Cernăuţi,
pentru ca să poată promova aici mai bine interesele bisericii sale. Se proiectă
chiar înfiinţarea unui episcopat rom. cat. în Cernăuţi, aşa zicând in partibus
infidelium. Biserica noastră era grav ameninţată din astă parte; poziţia ei ca
biserica ţării, era atacată. Din astă cauză cel puţin autoritatea ei, dacă nu şi
existenţa materială, era periclitată.
Arhiepiscopul Silvestru cu spiritul său ager pătrunse situaţia imediat.
El cunoştea prea bine pericolul ce ameninţa biserica. De aceea ca şi ostaşul
credincios sări în apărarea ei. Pentru acest scop compuse şi edă el o scriere
întitulată : „Apologie der orthodox orientalischen Kirche der Bukowina”, în care
destăinui toate maşinaţiunile contrare şi protestă cu toată energia contra
atentatului proiectat la adresa bisericii. Autorul ni se prezintă în astă scriere
ca un luptător excelent şi plin de zel pentru biserică. Efectul a fost, că
Arhiepiscopul Filinski a părăsit ţara. Asupra valorii acestei scrieri au existat
deja pe atunci mai multe păreri. Pe când unii au privit-o ca o operă de mare
importanţă, alţii au ţinut-o de-o simplă lovitură-n baltă. Fapt e însă, că a
această scriere a atras atenţiunea unor cercuri normative şi cu influenţă şi a
dat anză şi la discuţiuni diplomatice. Se vede deci, că aşa fără de importanţă
tot n-a fost, căci de altminterea s-ar fi trecut peste dânsa la ordinea zilei.
În 29 Aprilie st. n. 1886 se împlini un secol, de când căpătă biserica
noastră în urma Prea înaltului bilet de mână din 18 August 1781 al fericitului
împărat Iosif II, cu decretul consiliului c. r. aulic de război din 29 Aprilie
1786 »Planul de regulament« pentru constituirea ei organică. Din acest
incident prea important, Arhiepiscopul Silvestru împreună cu consistoriul
puse la cale în şedinţa din 4/16 Aprilie ca să serbeze această amintire seculară
cu toată solemnitatea cuvenită şi să depună în mod cuvenit la înaltul tron
împărătesc omagiul de fidelitate şi de mulţămită a populaţiei ortodoxe din
ţară. În Dumineca Tomii în 20 Aprilie (2 Mai) se serbă în biserica catedrală
23
Sfânta Liturghie cu predică şi doxologie, iar după aceea se prezentă Arhi
episcopul în fruntea unei deputaţiuni numeroase de diecezani la Ilustritatea
Sa prezidentul ţării, pentru a exprimă omagiul de fidelitate şi loialitate
pentru augusta persoană a prea graţiosului împărat. Luni în 21 Aprilie (3
Mai) se serbă Sfânta Liturghie cu parastas pentru fericiţii împăraţi: Maria
Teresia, Iosif II, Leopold I, Francisc I şi Ferdinand I. în 12/24 Mai la 10 ore
dimineaţa fu primit Arhiepiscopul împreună cu o deputaţiune de preoţi şi
laici de Maiestatea Sa în audienţă, pentru a predă o adresă de mulţămire
şi devotament subscrisă de confesionali din toate comunităţile bisericeşti
ale arhidiecezei. Maiestatea Sa primi deputaţiunea foarte graţios, transmise
tuturor diecezanilor ortodocşi salutarea Sa împărătească şi asigură biserica
ortodoxă de via Sa îngrijire şi de scutul Său. Totodată binevoi Maiestatea
Sa a intră în vorbă cu toţi membrii deputațiunii, interesându-se de stările
din ţară. Cuvântul împărătesc îl umplu atât pe Arhiepiscopul cât şi pe toţi
membrii deputațiunii de fericire şi mângâiere, căci erau de bună speranţă
pentru viitor.
Atacurile diferite la adresa bisericii nu încetară, ci luară altă formă, într-
un organ venal din Cernăuţi apărură din până unui fost prof. al gimnaziului
ort. orient, din Suceavă, Wilhelm Schmidt, care de sigur a lucrat sub inspiraţia
unor anumite cercuri, nicidecum binevoitoare bisericii noastre, o serie de
articole în limba germană, pline de cele mai răutăcioase invective la adresa
administraţiei bisericeşti în genere şi a Arhiepiscopului în special. O mulţime
de fapte fură denaturate, mici abuzuri şi inconveniente, cum se ivesc mai
mult sau mai puţin în fiecare ram al administraţiei, fură generalizate, pentru
a atrage în acest mod dispreţul public asupra bisericii.
Guvernorul de atunci, Pino, se văzu în fine necesitat ca să ceară scuze
Arhiepiscopului, pentru că a admis astfel de insulte. Ministeriul de culte luă
act de aceste articole şi-1 invită pe Arhiepiscopul ca să se pronunţe asupra
pretinselor abuzuri crase. Arhiepiscopul înaintă în urma acestei invitări
ministeriului un raport detailat, în care prezentă chestia în lumina adevărată.
Acest răspuns apăru apoi cu alte adaosuri şi în tipar ca a doua apologie a bisericii
ortodoxe sub titlul: Apologie der orthodox orientalischen Kirche der Bukowina
1890. Ceea ce era de prevăzut s-a întâmplat. Această scriere a fost atacată în
24
mod vehement din partea acelora, ale căror maşinaţiuni au fost demascate.
Contrarilor bisericii le-a succes acum, ca să afle aliaţi în însuşi sinul bisericii,
care au putut apoi luptă mai departe. Sub pretext că Arhiepiscopul Silvestru
asupreşte populaţiunea ruteană, au început de acum înainte rutenii tineri o
luptă înverşunată contra lui. Contrarii externi ai bisericii şi-au ajuns scopul
pe deplin; cei interni au continuat de acum opera lor de subminare.
Imputarea că Arhiepiscopul Silvestru ar fi fost duşman al rutenilor,
nu e exactă. Deşi era român şi nu ascundea sentimentele sale naţionale,
totuşi avea pricepere şi pentru aspiraţiunile reale ale rutenilor. în contact cu
dânşii folosea totdeauna limba ruteană. În parohiile rutene plasă, după cât
permiteau împrejurările, preoţi cu cunoştinţă deplină a limbii rutene. Tot aşa
erau consideraţi preoţii ruteni la acordarea distincţiunilor în măsură egală
cu cei români. Pentru bisericile din parohii rutene recomandă subvenţiuni
corespunzătoare din fondul religionar. Tot acest pretins duşman al rutenilor
a luat iniţiativa pentru crearea unei catedre de limba slăveană bisericească
la facultatea teologică. Numai inamicii bisericii au căutat să li sugereze
rutenilor idea că Arhiepiscopul e duşmanul lor, pentru ca în acest mod să-i
cauzeze dificultăţi în casa proprie. Cu părere de rău, ei şi-au ajuns scopul, nu
spre binele bisericii.
În 27 Aprilie (9 Mai) 1890 serbă Arhiepiscopul Silvestru jubileul de 10
ani de arhipăstorie. Din acest incident îi pregătiră diecezanii, fără privire la
naţionalitate, mari ovaţiuni. Din toate colţurile ţărişoarei noastre alergară
credincioşii, pentru ca să aducă omagii Arhipăstorului lor iubit şi venerat.
În preseara serbării fu aranjat un conduct de torţe, la care participară mii
de persoane. Iară în ziua serbării se prezentară după Sf. Liturghie în sala
sinodală o mulţime de deputaţiuni de pretutindeni, pentru a-l felicită pe
înaltul dignitar. Mare fu mulţămirea sufletească a jubilarului, când se văzu
încunjurat de atâta dragoste, în astfel de manifestări află el răsplata cea mai
plăcută pentru toate amărăciunile vieţii. De tot neplăcut i-a atins atunci pe
toţi diecezanii faptul, că conducătorul guvernului local, contele Pace, s-a
prezentat în toaletă de stradă, pentru a-1 felicita pe Capul bisericii ţării.
Pe atunci îl preocupau pe Arhiepiscopul Silvestru mai multe chestiuni
de mare importanţă.
25
Administraţiunea statului intenţiona ca să cumpere domeniul Rădăuţi al
fondului religionar, pe care-1 ţinea în arendă încă din secolul al 18. Acest
domeniu compus din moşiile episcopeşti, unul din cele mai frumoase şi
mai extinse din ţara întreagă, era aşa zicând sâmburele fondului religionar.
Înstrăinarea lui ar fi alterat averea bisericească în mod de tot esenţial şi ar fi
fost un caz de precedenţă pentru timpurile ulterioare. Această tranzacţiune
ar fi putut să devină începutul dezmembrării fondului religionar.
Arhiepiscopul Silvestru cunoscu imediat pericolul şi de aceea compuse un
memorand temeinic şi convingător, pe care-1 adresă, după ce fu aprobat de
un consistoriu întărit, Maiestăţii Sale, cu rugămintea respectuoasă şi umilă ca
să dispună prea graţios sistarea negocierilor pentru cumpărarea proiectată.
Guvernul renunţă apoi la astă tranzacţiune, iar memorandul fu reîntors
Arhiepiscopului.
În dieceza întreagă lipseau pe atunci icoane sfinte după ritul bisericii
noastre. Din astă cauză creştinii ortodocşi îşi înfrumusețau locuinţele cu fel
de fel de icoane străine, spre marea daună a obiceiurilor noastre bisericeşti.
Pe nesimţite se furişau în casele creştinilor ortodocşi deprinderi străine.
Arhiepiscopul Silvestru a exoperat în urma stăruinţei sale neobosite o sumă
considerabilă din fondul religionar, aşa că s-au putut tipări 10000 icoane, Iisus
Hristos şi Maica Domnului, după modelul pictorului Epaminonda Bucevschi,
care s-au vândut cu preţ moderat şi se află astăzi în casele credincioşilor din
dieceza întreagă.
Biserica catedrală era pe atunci într-o stare de tot desolată, atât pe
dinlăuntru cât şi pe din afară. În deosebi interiorul cu păreţii goi făceau o
impresie de tot precară. Momentul practic venea numai la iveală, cel estetic
era cu totul desconsiderat. Arhiepiscopul Silvestru cunoscând pe deplin
efectul ce-1 poate produce un lăcaş divin frumos, şi-a îndreptat numai
decât atenţiunea asupra acestui moment. După multe corespondenţe cu
guvernul local şi central, după diferite intervenţii personale la forurile
competente, obţinu în fine mijloacele necesare din fondul religionar pentru
adăptările proiectate. Mare fu bucuria zelosului Arhipăstor, când îşi văzu
opera încoronată de succesul dorit. Astăzi biserica catedrală ni se prezintă
cu pictura ei frumoasă, executată de maestrul pictor Iobst, ca un lăcaş divin
26
demn de poziţia de frunte ce o ocupă între bisericile din ţară. Arhiepiscopul
Silvestru, care a iniţiat această operă, n-a avut însă fericirea ca s-o vadă
terminată, căci decedă mai înainte. De asemene ştiu ca să obţină prin energia
sa neînfrântă mijloacele necesare din fondul religionar pentru restaurarea
bisericii Mirăuţului, care încă fu terminată abia după moartea lui.
În Iulie 1891 sosi din Viena trista ştire, că statutul congresului bisericesc n-a
fost sancţionat de Maiestatea Sa, cu toate că a fost compus în cea mai perfectă
înţelegere cu comisarul imperial. Diferite curente subversive au împiedecat
sancţionarea. Se vorbea pe de o parte de intervenţiunea guvernului maghiar,
care făcuse experienţe rele cu autonomia bisericii române din Transilvania şi
Ungaria, pe de altă parte de influinţa politicienilor slavi, care se temeau, că
congresul va contribui la întărirea elementului românesc în biserică. Imediat
s-au escris alegeri noi pentru al doilea congres constitutiv, care fu deschis în
30 Septembrie, în sala sinodală a rezidenței arhiepiscopale. Deja în şedinţa
de deschidere se ivi un conflict regretabil între Arhiepiscop şi membrii
congresului pe de o parte şi comisarul imperial, contele Pace, pe de altă parte.
În vorbirea de deschidere accentuă Arhiepiscopul Silvestru, în calitatea sa de
prezident al congresului, că şi diecezanii din Bucovina doresc să aibă aceleași
instituţiuni reprezentative ca şi fraţii din cealaltă parte a monarhiei, adică
românii şi sârbii din Ungaria. Comisarul imperial crezu sau se făcu a crede,
că Arhiepiscopul a făcut aluziune la Românii din regatul României şi îi făcu
din astă cauză reproşuri. Demonstrând membrii congresului contra acestui
afront nemeritat, comisarul ameninţă că va închide congresul imediat.
Intervenţia energică a Arhiepiscopului restabili liniştea şi evită conflicte mai
aspre. Pe atunci se vorbea, că comisarul Pace anume voieşte să provoace
scene turbulente, pentru ca să aibă motiv, de a închide congresul. După
şedinţa de deschidere se mai ţinu o şedinţă, în care se verificară alegerile şi
se constituiră comisiunile. Alte şedinţe nu se mai ţinură. Comisarul Pace fu
revocat în calitatea sa de prezident al ţării în anul 1892, iar alt comisar pentru
congres nu mai fu numit. În cercuri intime se exprimă atunci Arhiepiscopul
Silvestru cu lacrimi în ochi, că congresul e îngropat pentru totdeauna. În 29
Iunie (11 iulie) 1893 i se oferi Arhiepiscopului Silvestru încă odată ocaziunea
ca să se convingă, câtă dragoste şi câte simpatii nutresc diecezanii pentru
27
dânsul. Atunci serbă adică jubileul de 50 ani de preoţie. Din acest incident îi
pregătiră credincioşii ovaţiuni deosebite. O mulţime mare alergă din toate
părţile pentru ca să participe la festivităţile aranjate şi să aducă jubiliarului
tributul său de stimă, dragoste şi veneraţiune. Cuvântările ţinute din acest
incident în sala sinodală, atât din partea felicitanţilor cât şi a jubiliarului, vor
rămâne memorabile pentru totdeauna. Ele nu-s numai simple formule de
convenienţă obicinuite la astfel de ocaziuni, ci expresiuni aieve de sentimente
adevărate. Din acest incident înfiinţară diecezanii şi o fundaţiune modestă
„Fundaţiunea Arhiepiscopul şi Mitropolitul Silvestru”. care să eternizeze numele
iubitului Arhipăstor pentru toate timpurile.
Pentru a nu lăsă tabloul ce l-am desfăşurat aici cel puţin de tot necomplet
- unul complet nici nu l-am intenţionat - trebuie să mai îndreptăm atenţiunea
asupra următoarelor momente:
Îndată după suirea pe scaunul arhiepiscopesc a cunoscut Arhi
episcopul Silvestru că în dieceza întreagă e mare necesitate de lăcaşuri
divine corespunzătoare. în multe comune existau biserici de lemn din timpuri
vechi, de tot înguste şi defectuoase, aşa că în tot momentul ameninţau, ca
să se prăbuşească asupra credincioşilor adunaţi într-însele. Inconvenientele
ce rezultau din astă stare tristă, erau de tot mari. Un număr însemnat de
parohieni nici nu mai cerceta biserica, căci n-avea loc într-însa. Arhiepiscopul
Silvestru îşi propuse ca să saneze acest inconvenient, cel puţin în parte. În
zelul său neobosit şi cu darul său de persvaziune pricepu el ca să deştepte
interesul tuturor factorilor pentru astă afacere. Cu o energie rară exoperă
el, fie din fondul religionar, fie de la ceilalţi factori ai concurenţii, mijloacele
materiale necesare pentru acest scop. Aşa se ridicară în timp scurt într-un
şir de comune biserici de material vârtos, spaţioase şi construite după toate
regulile arhitectonice. Arhiepiscopul Silvestru avu fericirea, ca să sfinţească
în decursul arhipăstoriei sale de 15 ani peste 50 biserici, pe când multe altele,
iniţiate sub arhipăstoria lui au fost terminate şi consacrate abia mai târziu.
Un zel deosebit a arătat Arhiepiscopul şi Mitropolitul Silvestru pentru
înfrumusețarea cultului divin. Fiind însuşi liturg şi cântăreţ excelent, a căutat
ca să ridice în acest mod cultul divin la un nivel mai nalt. An din an călătorea
însuşi de Sânzieni la moaştele Sf. Ioan din Suceavă, pentru ca să conducă
28
în persoană procesiunea, dând în acest mod serbării întregi un caracter mai
splendid. În Sâmbăta moşilor aranja iarăşi în fiecare an procesiuni la cimitirul
orășenesc, unde era adunată o mulţime mare de credincioşi. În genere a
căutat ca să deie tuturor sărbătorilor un caracter cât de solemn, pentru ca în
acest mod să ridice în extern vaza bisericii. El a compus rânduiala doxologiei
pentru Dumineca Ortodoxiei, pentru ca să deie şi astei serbări un fundament
mai adânc. Imputarea ce i s-a făcut adese, că ar fi fost iubitor de pompă, nu
e justă, căci el n-a avut cu astfel de ocaziuni persoana proprie în vedere, ci
instituţiunea ce o reprezenta.
Nu putem vorbi de activitatea Arhiepiscopului Silvestru, fără de a
aminti şi pastoralele lui. În decursul arhipăstoriei sale a adresat el eparhioţilor
săi iubiţi cu ocaziunea sărbătorilor celor mari de peste an, cum e Naşterea
şi Învierea Domnului, sau şi din alte incidente, scrisori pastorale pline
de învăţături înţelepte şi profunde. Arhiepiscopul Silvestru avea mare
cunoştinţă de oameni şi de aceea află totdeauna pentru fiecare câte un cuvânt
dulce de mângâiere. Unele din aceste pastorale sunt într-adevăr clasice atât
prin cuprinsul cât şi forma lor.
În timpul păstoriei Arhiepiscopului Silvestru cade ameliorarea pensiei
văduvelor de preoţi precum şi a dotațiunii cantorilor bisericeşti. Inima sa
îngrijitoare era pururea accesibilă pentru cei nevoiași.
La înfiinţarea societăţii muzicale „Armonia”, care în decurs de 25 ani a
executat în biserica catedrală atâtea cântări frumoase, contribuind în mod
esenţial la înfrumuseţarea cultului, a luat Arhiepiscopul Silvestru parte
activă, căci inima lui cea caldă simţea tot ce era frumos şi măreţ.
Un bărbat cu astfel de calităţi a fost de-a dreptul predestinat, ca să joace
şi un rol politic. Poziţia înaltă ce o ocupă, nu i-a permis ca să iee parte la
politica militantă, de care a ştiut ca să se ferească mai mult sau mai puţin.
Dar experiențele bogate şi cunoştinţele profunde, de care dispunea, au făcut
ca în toate afacerile politice mai importante să fie consultat de politicienii
contemporani. În toate acţiunile sale politice a avut el în vedere binele
bisericii sale şi al poporului. El a privit politica ca un mijloc, spre a exoperă
oareşicari avantaje pentru biserică şi naţiune.
Ca membru al dietei bucovinene participă defunctul Arhiereu foarte
29
regulat la şedinţe şi luă adese şi cuvântul, când erau la ordinea zilei afaceri
mai importante.
Mai sunt de remarcat şi călătoriile diferite ce le-a întreprins Arhiepiscopul
Silvestru la Viena, fie pentru a lua parte la dezbaterile sinodului mitropolitan
şi ale casei seniorilor a cărei membru era în virtutea poziţiei sale, fie pentru a
interveni la forurile competente în afaceri bisericeşti. Cu ocaziunea petrecerii
sale în Viena în anul 1893 sfinţi biserica sârbească, la care act solemn luă
parte Maiestatea Sa împăratul, încunjurat de o mulţime de dignitari [ -
demnitari]. Ultima călătorie o întreprinse în anul 1894. Pe când mai înainte
se-ntorcea de regulă vesel şi mândru, căci aducea câte ceva pentru biserică,
de astădată se-ntoarse adânc mâhnit, pentru că făcuse experiinţi triste şi
primise impresiuni dureroase. Comunicările făcute în cercuri intime, nu erau
nicidecum îmbucurătoare.
În fine e de observat, că tot în timpul arhipăstoriei lui Silvestru fu
sancţionat şi statutul s. sinod mitropolitan (Prea înalta rezoluţiune din 21
August 1884).
Petrecând Arhiepiscopul Silvestru într-o activitate atât de abundantă
şi variată, se strecurau mereu şi anii vieţii sale. Diferitele ocupaţiuni şi grijile
multiple îi sleiră puterile în mod rapid. Cu toate că amicii şi cunoscuţii mai
intimi îl rugau ca să ţină cont de bătrânețile sale adânci şi să se cruţe, el
totuşi se sacrifică până în ultimul moment. O pneumonie gravă îi curmă firul
vieţii. Pe patul morţii simțea că i se apropie sfârşitul, cu toate că medicii îi
făceau speranţă. Unica lui grijă era, ca să nu moară înainte de Sfintele Paşti,
pentru ca să nu strice bucuria eparhioţilor. Dorinţa ca Domnul să-1 treacă
în viaţă peste astă zi, s-a plinit. Spiritul cel ager şi viu a putut să mai inspire
corpului istovit încă atâta putere. Luni după Paşti, în 3/15 Aprilie 1895 decedă
Arhiepiscopul Silvestru în etatea de aproape 77 de ani. Înmormântarea a avut loc
Joi în 6/18 Aprilie. O mulţime imensă din capitală şi ţara întreagă a participat
la conductul funebral, pentru a-i dă defunctului ultimul onor. Osemintele lui
se odihnesc în capela arhiepiscopală din cimitirul orășenesc, aşteptând acolo
învierea cea de-apoi la obştescul judeţ.
O dorinţă ce-a exprimat-o defunctul în unul din momentele cele mai
însemnate ale vieţii sale, în ziua instalării, i se împlini. În acea zi de sărbătoare
30
pornise Î. P. S. Sa urmat de o nenumărată mulţime de inteligenţă şi popor de
la biserica catedrală spre reşedinţa arhiepiscopală. Aici fu întâmpinat după
obiceiul strămoşesc cu pâine şi sare, iar baronul Alexandru Vasilco rosti un
discurs călduros. Arhiepiscopul, privind la nenumăratele mii de popor cu
feţe vesele pline de bucurie, a zis: „Deie Domnul, ca activitatea mea ca Arhie
piscop şi Mitropolit să fie astfel, ca precum la intrarea mea sărbătorească
în acest palat mă însoţesc mii şi mii de credincioşi cu feţe vesele şi pline de
bucurie, aşa la ieşirea mea pentru veci din acest palat, aceste mii de credincioşi
să mă petreacă în ultimul meu drum ce-1 voi face, cu lacrimi şi pătrunşi de
durere”. Aşa a şi fost. Mii îl însoţiră la intrarea în palatul reşedinţei, tot mii
la ieşire.
Foile locale, precum „Candela”, „Gazeta Bucovinei”, „Deşteptarea”,
„Bukowinaer Post”, „Bukowinaer Nachrichten”, apoi şi multe foi vieneze
i-au dedicat necroloage foarte elogioase. Şi acei cari l-au combătut aprig în
viață, au trebuit să se închine înaintea umbrei lui măreţe.
Caracterizare totală.
De la moartea Arhiepiscopului şi Mitropolitului Silvestru au trecut
deja doisprezece ani. În acest timp au putut ca să înceteze cel puţin în parte
toate pasiunile, atât cele de dragoste cât şi cele de ură, aşa că a rămas loc
liber pentru o judecată obiectivă. Viața defunctului Arhipăstor stă înaintea
noastră ca o carte deschisă, în care putem ceti cu ochiul liber şi nepăinjenit.
Aici putem afla, ce a fost Dr. Silvestru Morariu - Andrievici ca om, ca preot,
ca Arhiepiscop şi Mitropolit.
Ca om s-a distins el prin spirit ager, energie neînfrântă, muncă
neobosită, sinceritate în toate acţiunile sale, împlinire conştiincioasă a tuturor
obligaţiunilor sale, capital intelectual bogat, cultură universală, experienţă
vastă, bunătatea inimii, conştiinţă de sine şi demnitate personală. în toate
situaţiunile vieţii a ştiut el să se orienteze repede şi să-şi împlinească pe deplin
rolul ce i-a fost avizat. El a lucrat pururea ca ostaşul cel credincios, care în
timp de pace şi de război e gata să-şi împlinească datoria şi să se sacrifice
pentru patria sa. La Arhiepiscopul Silvestru s-a adeverit pe deplin proverbul
latin: quisque suae fortunae faber. El a fost un self made man în toată puterea
cuvântului. Din începuturi mici a ştiut el să se ridice prin puterile proprie
31
la toate onorurile, până la cea mai naltă treaptă ierarhică. Una din calităţile
sale cele mai alese a fost afabilitatea. El avea pentru fiecare un cuvânt
nimerit, aşa că nici unul nu ieșea de la dânsul nemângâiat. Pretutindeni, în
toate situaţiunile vieţii s-a probat Silvestru ca un caracter pronunţat şi bine
determinat, ca o individualitate marcantă şi puternică. Totdeauna a avut el
conştiinţă clară a ţintei ce a urmărit-o şi a fost consecvent în cugetarea şi
activitatea sa. El n-a cunoscut vicleşug, n-a îmbiat pe căi laterale şi piezişe,
pe care aşa de mulţi ştiu să ajungă la onoruri, mărire şi foloase materiale.
Vorba şi cugetarea lui coincideau. De aceea a şi lucrat el totdeauna făţiş, căci
nu avea gânduri tainice. Chiar astă calitate i-a fost adese fatală. Pentru că era
sincer, şi-a cauzat adese şi duşmănii. El credea în idealurile sale şi de aceea
le urmărea cu atâta energie şi tenacitate. Totdeauna se identifică pe deplin cu
cauza ce o avea înainte, de aceea o promova cu toată fiinţa sa. Aşa se explică
multe din succesele ce le-a obţinut, cu toate că adese i s-au pus atâtea piedici.
Totdeauna a ştiut să se înalţe peste pasiunile mici ale zilei, care îi agitau viața
numai la suprafaţă, fără ca să pătrundă mai profund. Dacă într-un acces
momentan de mânie îl supără pe cineva, imediat află cuvinte de mângâiere
pentru a-1 îmbuna. Rănile cauzate de dânsul n-au pătruns mai adânc, căci li
lipsea tendinţa caustică. Pentru durerile fiecăruia avea multă pricepere şi ştia
să-i deie balsamul vindecător.
Principiile, de care a fost condus în toate situaţiunile vieţii, le-a exprimat
el însuşi în mod precis şi foarte frumos în următoarele şiruri ce le-a scris în
albumul unei nepoate: „Credinţa şi ştiinţa sunt două aripi, cu care se înalţă
mintea la înţelepciunea adevărată. Pietatea şi amoarea sunt două izvoare,
care se revarsă din inimă curată şi îndulcesc verice amărăciune în călătoria
vieţii pământene. Sârguinţa şi chiverniseala sunt două casete, care nu se
deşartă, pentru că din capitalurile depuse şi asigurate prin ele, pe cât se
cheltuieşte, pe atât şi prisoseşte”.
Ca preot a excelat Silvestru prin devotamentul său profund faţă
de biserică şi caritatea cea adevărată ce a manifestat-o faţă de toţi cu cari
a intrat în contact. Din izvorul nesecat al carităţii sale s-au revărsat atâtea
binefaceri asupra celor săraci şi nevoieşi, care aveau mai ales necesitate de
sprijin. Mulţi au beneficiat de dărnicia lui, fără ca lumea să fi ştiut. Mai ales
32
tinerimea studioasă, începând de la şcolile primare până la universitate,
a primit de la dânsul multe ajutoare. Principiul lui era, ca nici o zi să nu
treacă fără vre-o binefacere. Silvestru, când făcea cuiva un bine, se ţinea de
cuvintele Evangheliei, care zice că o mână să nu ştie de binefacerile ce le
revarsă cealaltă. Principiile evangelice i-au pătruns toată cugetarea şi viața.
Încrederea în ajutorul celui Atotputernic a fost sprijinul său cel mai ales în
toate situaţiunile vieţii. Mulţi îşi vor fi aducând aminte, cum îl vedeau vara
în grădina mitropolitană, primblându-se dimineaţa între oarele 6 şi 7, tăcut,
abia răspunzând salutul acelora cu care se-ntâlnea. El petrecea atunci în
conversațiune cu părintele ceresc, rostea rugăciunile de dimineață.
Iară ca Arhiepiscop şi Mitropolit a fost Silvestru, după cum au recunoscut
nu numai amicii, ci şi contrarii săi, un bărbat, care a ştiut să ocupe locul său
cu toată demnitatea. în astă poziţie naltă şi-a sacrificat el toate puterile fizice,
intelectuale şi morale numai binelui bisericii ce i-a încredinţat-o providenţa
divină. El a avut pricepere ageră pentru împrejurările timpului în care a
trăit, a ştiut unde să înceapă lucrul şi a priceput ca să aleagă mijloacele cele
mai apte, cari puteau să ducă la ţintă. Ceea ce a cunoscut el odată ca bun şi
folositor, a urmărit cu toată perseveranţa, francheţa şi consecvenţa. Niciodată
n-a şovăit de la calea apucată. Aşa a priceput el ca să deie bisericii sale o
structură strânsă înlăuntru, închegând preoţimea întreagă într-un mănunchi
şi unind aspiraţiunile diecezanilor în aceeaşi direcţie. De asemene a ştiut el
ca să ridice şi autoritatea bisericii în extern. Orice atac l-a respins cu tărie, aşa
că a impus oricărui contrar.
Fiind însuşi în viața sa exemplu viu de religiozitate, moralitate şi
umanitate, a ştiut ca să inspire prin puterea sugestivă a personalităţii sale
şi altora aceste sentimente. Fapt incontestabil e că religiozitatea poporului
luă în acest timp un avânt mai puternic, cum a probat numărul cel mare de
biserici, parte clădite din nou, parte reconstruite în acest timp, precum şi
participarea numeroasă la serbările bisericeşti.
Toleranţa a fost una dintre calităţile sale alese. Ura confesională îi era
necunoscută, cu toate că avea multe cauze de a fi indispus, în ţara întreagă
erau cunoscute legăturile amicale ce le avea cu rabinul evreu Dr. Igel, la a
cărui înmormântare a şi participat. Când era însă vorba de a apără interesele
33
bisericii, ştia să devină şi intransigent.
O dragoste deosebită a arătat Arhiepiscopul Silvestru faţă de popor,
pentru al cărui bine a făcut tot ce era posibil. O parte însemnată din activitatea
sa literară a fost menită pentru cultivarea poporului.
Faţă de mic şi mare, avut şi sărac, a fost Arhiepiscopul Silvestru totdeauna
prevenitor. Uşile reşedinţei arhiepiscopale erau deschise pentru orişicine. La
dânsul nu s-a adeverit zicala: honores mutant mores.
Cu toate că era deplin pătruns de puterea sa ierarhică, totuşi a avut
pricepere deplină şi pentru necesităţile timpului. El nu numai că nu s-a opus
introducerii formelor constituţionale în biserică, ci chiar le-a sprijinit din
răsputeri. Cunoaştem din expunerile de până acum atitudinea lui în afacerea
congresului bisericesc. Conştiinţa pozițiunii sale ierarhice nu l-a împiedecat
de a admite şi elementul laic la guvernarea bisericii.
O virtute aleasă a Arhiepiscopului Silvestru a fost loialitatea sa sinceră
faţă de Maiestatea Sa Împăratul, ca supremul protector al bisericii. Când voia
să obţină ceva pentru biserică, îşi lua refugiul la împăratul. A bătut adese la
uşile împărăteşti, şi nu fără succes.
Prin ţinuta sa loială şi patriotică a ştiut el să cultive în inimile diecezanilor
săi patriotismul adevărat şi neclintita fidelitate cătră Prea înalta dinastie
domnitoare şi persoana sublimă a Maiestăţii Sale împăratului. Sub aripile
vulturului puternic al monarhiei şi în alipire strânsă de prea înaltul Tron
împărătesc privea el, după cum s-a exprimat adese în cuvântările şi pastoralele
sale, scutul şi reazimul cel mai puternic al păcii, liniştei şi prosperării scumpei
noastre biserici.
L-am cunoscut deja pe parohul Samuil Andrievici ca om al condeiului
şi cărţii. Acest ram de activitate l-a cultivat şi Arhiepiscopul Silvestru.
Cunoaştem ceea ce a prestat în astă direcţie ca literat. actele consistoriale se
află din acest timp o mulţime de referate temeinice şi voluminoase, izvorâte
din pana lui mlădioasă. El obicinuia a rezolvă însuşi multe dintre actele mai
importante. Tot una a căutat el până la adânci bătrâneţe ca să-şi înavuțească
spiritul cu cunoștințe nouă. În biblioteca lui s-au aflat după moarte multe
publicaţiuni mai nouă de cuprins diferit, pe cari le-a şi cetit, căci a făcut ici-
colea la margini observări cu plumbul.
34
Aşa a ocupat Silvestru cu toată energia un rol conducător în una din
cele mai însemnate poziţiuni din ţară şi a avut cea mai mare influinţă asupra
credincioşilor săi. Timp de 15 ani a fost el sentinela cea mai credincioasă
a bisericii sale şi cel mai puternic sprijin al tuturor aspiraţiunilor juste ale
băştinaşilor. Cu mână tare a salvat caracterul istoric al bisericii şi a respins
toate atacurile. Ortodoxismul şi Românismul au fost stelele sale conducătoare.
Sub parola ortodoxismului şi sub scutul bisericii dreptmăritoare a căutat
el să-i împreune pe toţi eparhioţii, fără deosebire de limbă, îndrumând aşa
pace şi bună învoire între cele două naţiuni, cari compun biserica.
Ca fiu credincios al ţării sale scumpe a căutat el ca să-i salveze şi
autonomia neştirbită, luptându-se pentru aceasta în decursul vieţii sale
întregi. Autonomia ţării şi autonomia bisericii erau pentru dânsul concepute
strâns legate.
Cu toate că Arhiepiscopul Silvestru a fost un bărbat cu calităţi atât
de alese şi a prestat lucruri atât de măreţe pentru biserică, a fost pătruns
totdeauna de adevărată modestie creştinească. El n-a atribuit faptele plinite
puterilor proprie, ci concursului ce l-a primit din partea colaboratorilor săi,
a clerului şi a eparhioţilor. Iată ce zice el însuşi în răspunsul ce l-a dat la
oraţiunea de felicitare a D-rului Iancu cav. de Zotta în ziua jubileului de 50
ani de preoţie:
„Cu toate că 50 de ani am vegheat cu neadormire în locul, unde eram
rânduit drept sentinelă a Sionului nostru Bucovinean; cu toate că 50 de ani am
lucrat după putinţă la stratul, ce-mi era asemnat la cultivat în via Domnului;
cu toate că 50 de ani am tins a înmulţi şi a lăţi luminile evangelice şi căldura
bunelor moravuri între fiii maicii noastre biserica dreptmăritoare; cu toate
acestea şi privind şi la mănunchiul de fapte, cules de pe câmpia activităţii
celor 50 de ani din urmă şi dires cu artă retorică spre încununarea serbării de
astăzi, sunt departe, de a fi răpit de oarecare cugetare, ca cele ce se operară
chiar în timpul Arhipăstoriei Noastre pe terenul s. noastre Biserici, să Ni-le
împropriăm în acel înţeles, ca şi când altfel procesele menţionate nu s-ar fi
fost făcut
Prin urmare, dacă în decursul acestor 50 de ani ai preoţiei Umilinţei
Noastre maica noastră biserică a făcut progrese, apoi ele sunt fruptul
35
ostenelilor tuturora celor ce au lucrat pentru binele general.
Pentru aceea, după cum s-a îndegetat din altă parte, şi serbarea de astăzi,
în care se răsfrâng razele progreselor Eparhiei noastre în feliuritele ramuri
ale vieții bisericeşti, este mai mult comună decât specială, ea este în fond
serbarea jubilară a Clerului de cultură teologică superioară şi a Diecezanilor, cari se
bucură de fruptul ostenelilor acestui Cler in capite et membris«.
E aproape superfluu de a aminti că Arhiepiscopul Silvestru a avut pe
lângă mulţi adoratori încă şi contrari. Căci care bărbat mare a fost scutit în fine
de astă soartă ? O persoană atât de marcantă şi conştiută, care a urmărit ţinta
sa cu atâta energie şi consecvenţă, prea adese a lovit şi în interese particulare,
aşa că a deşteptat nemulţumirile unora şi ale altora. Bărbaţii mari sunt adese
exclusivişti şi puţin accesibili pentru părerile altora. Iar fiind ambiţia un păcat
vechi al omului, se-nţelege că toţi cei desconsideraţi se şi simţesc apoi jigniţi.
Mic e însă numărul acelora, cari pricep ca să se avânte peste consideraţiunile
personale la priviri mai înalte. Dacă voim să-1 caracterizăm pe Arhiepiscopul
Silvestru din acest punct de vedere, trebuie să zicem, că inima lui a fost de
aur, deşi vorbele i-au fost adese dure.
Dl profesor universitar Dr. Ioan G. Sbiera zice în scrierea sa citată mai
sus (Familia Sbiera, pag. 402) despre Arhiepiscopul Silvestru următoarele:
„Bărbat de mare talent şi de multă energie, dar dezvoltat în spirit despotic, şi
activ neîncetat mai mult la comanda altora, când a ajuns la culmea puterii şi
la o comandă proprie, nu s-a ştiut orienta îndeajuns, singur de sine, dar nici
n-a voit să se înconjoare de bărbaţi cu vederi mai largi şi mai limpezi, decât
cele impuse de interese particulare, de aceea şi multe fapte bune dintr-acest
timp sau nu s-au săvârşit deplin, sau că au fost uşor nimicite mai pe urmă de
cătră patentaţii năvălitori culturali”. Această caracterizare e prea unilaterală
şi subiectivă. Despotismul pretins a rezultat din conştiinţa superiorităţii
intelectuale şi e, după cum am relevat, particularitatea mai că a tuturor
bărbaţilor mari. Fapt e că Arhiepiscopul Silvestru a trăit în timpuri cu astfel
de înclinări, aşa că n-a rămas nici el cu totul neinfluențat. Dar care om a fost
liber de orice defect? Cum că el ar fi fost activ mai mult la comanda altora,
nu se poate afirmă. Chiar conflictul grav cu episcopul Hacman probează
contrarul. O fire servilă de sigur n-ar fi întrat în astfel de situaţiuni neplăcute.
36
E notorie mai departe, după cum am relevat deja, că el a fost sub Arhiepiscopii
Bendella şi Blajevici spiritul conducător al diecezei. Tot aşa nu se poate zice
că n-a ştiut ca să se orienteze îndeajuns în poziţia ca Arhiepiscop. Toate
acţiunile sale în astă poziţie probează contrarul. Arhiepiscopul Silvestru
a avut în toate manifestările sale o ţintă bine determinată, cătră care a tins
cu conştiinţă şi energie. Iar afirmarea că defunctul Arhiereu n-ar fi ascultat
sfatul unor bărbaţi cu vederi largi şi limpezi, de asemene nu corespunde
realităţii. Fapt e că Arhiepiscopul Silvestru a consultat în toate afacerile diece
zane consistoriul său, în afaceri mai importante a convocat chiar consistorii
întărite. Iar în afaceri politice-bisericeşti s-a sfătuit totdeauna cu politicienii
marcanţi de atunci, ca fraţii Hurmuzăcheşti, Alecu bar. Vasilco, Dr. Iancu cav.
de Zotta, Victor bar. Styrcea, Mihaiu Piteiu etc. Între scrisorile defunctului
se află conceptele mai multor epistole cătră unul sau altul dintre bărbaţii
numiţi, precum şi epistole de-ale unora cătră dânsul, dintre cari una, a bar.
Vict. Styrcea, a fost publicată în „Deşteptarea” înainte de câţiva ani. Tot atât
de adevărat e că şi bărbaţii respectivi au cerut adese sfatul Arhiepiscopului în
afaceri importante. Dacă Arhiepiscopul caracterizat în acest mod de dl prof.
Sbiera n-a cerut sfatul tuturora în orice afacere, a avut de sigur cauzele sale.
Să sperăm însă că va sosi timpul, când Arhiepiscopul Silvestru va fi
apreciat în mod obiectiv după valoarea reală a faptelor sale.
Pentru a mai întregi tabloul desfăşurat, lăsăm ca să urmeze aici o listă a
publicaţiunilor defunctului Arhiereu şi laboriosului scriitor:
Cuvântare spre mângâierea şi îmbărbătarea norodului celui certat prin secetă,
lăcustă, războiu şi holeră în vara anului 1848, tipărită pe cheltuiala osârdioşilor
gospodari din satul Ceahor, spre închinare, 8° mare, 8 pag.
Apologie (adică scrisoare de apărare) pentru eparhia din Bucovina, tipărită în
anul 1848.
Die Lautirmethode oder Anleitung zur Erlernung des ersten Unterrichtes mit
Benutzung von 12 Wandtafeln.
Carte de cetire sau legendariu românesc pentru a patra clasă a şcoalelor poporene,
Viena 1856, 204 pag.
Metodica calculăciunii cu cifre, Viena 1858, 229 pag.
Metodica calculăciunii în cap, Viena 1860, 202 pag.
37
O carte de cetire românească-nemţească numită „Comenius”.
Liturgica, care cuprinde scurta tâlcuire a rânduielilor liturgice după tipicul
bisericii dreptcredincioase a răsăritului, Cernăuţi 1860, 113 pag.
Cuvântări bisericeşti pe toate duminicile şi sărbătorile de peste an, după
tipicul evangheliilor şi învăţătura uneia, sfinte, soborniceşti şi apostoleşti biserici a
răsăritului, Cernăuţi, 1860, 321 pag.
Învăţătura ortodoxă din religiunea creştinească a unei, sfinte, de a toată lumea
şi apostolice biserici a răsăritului pentru clasele superioare ale gimnaziului a)
învăţătura dogmatică generală, Viena 1862, 166 pag.
Tot aceea b) învăţătura dogmatică specială. Viena 1862, 162 pag.
Tot aceea c) învăţătura morală, Viena 1864, 212 pag.
Aritmetica pentru şcoalele săteşti, Viena 1865 şi 1868, 140 pag.
Catehis mic pentru tinerimea ortodoxă din I. şi a II. clasă a şcoalelor naţionale
din Bucovina, Viena 1865, cu litere latine Viena 1892, 31 pag.
Istoria sfântă a testamentului vechiu şi nou pentru clasa II. a şcoalelor poporene,
Viena 1865, 97 pag. şi cu litere latine, Viena 1886.
Micul catehis, carele cuprinde învăţătura creştinească despre dogmele bisericei
dreptcredincioase a răsăritului, pentru a III. clasă a şcoalelor poporene, Viena 1865,
87 pag., şi cu litere latine, Viena 1890.
Istoria sfântă a testamentului vechiu şi celui nou cu aplicări din învăţătura
religiei a bisericei dreptcredincioase a răsăritului pentru a IV. clasă a şcoalelor
poporene, Viena 1865, 281 pag. şi cu litere latine, Viena 1890.
Cărticică de rugăciuni spre întrebuinţare la şcoalele poporene pentru tineretul
bisericei dreptcredincioase a răsăritului, Viena 1865, 28 pag.
Epistoliile şi evangeliile pe toate duminicele şi sărbătorile de peste an, cu deduceri
şi aplicări pentru clasa a III. a şcoalelor poporene, Viena 1865, 166 pag.
Elementariu sau carte de cetire, Viena 1868, 85 pag.
Carte de cetire sau legendariu românesc pentru a III. clasă a şcoalelor poporene,
Viena 1868, 207 pag.
Carte de cetire sau legendariu românesc pentru a II. clasă a şcoalelor poporene,
Viena 1869.
Psaltihia bisericească aşezată în note muzicale, Viena 1879, 97 pag.
Tipiconul bisericei ortodoxe-orientale pentru rânduielele liturgice în toate zilele
38
anului pascal bisericesc, compus şi întocmit in mod sistematic ştiinţial şi în acord cu
marele tipicon universal, Cernăuţi, 1883, 8° mare, 213 pag.
Mai multe (31) epistole pastorale în „Foaia ordinăciunilor” de la anul
1880—1894.
Rânduiala Doxologiei pentru Dumineca întâia de postul mare al patruzecimei,
Dumineca ortodoxiei, aşezată pentru eparhia dreptmăritoare a Bucovinei, Cernăuţi
8° mare, 12 pag.
Apologie der orthodoxen griechisch-orientalischen Kirche der Bukowina,
Cernăuţi 1885.
Apologie der orthodoxen griechisch-orientalischen Kirche der Bukowina,
Cernăuţi 1890.
Între hârtiile Arhiepiscopului Silvestru se mai află încă o mulţime de
scrieri inedite, tractate mai mici, proiecte, traduceri şi un număr mare de
predici, pentru dumineci, sărbători şi diferite ocaziuni, sfințiri de biserici,
înmormântări, etc. Dintre predici au fost compuse foarte multe în anul 1865.
Se pare că defunctul intenționa atunci edarea [-editarea] unei cărţi nouă de
predici.
Sper că, dacă-mi va ajută Domnul, voi pute edita cel puţin unele din
aceste scrieri, mai ales predicile, cari se disting prin stilul cel înflorit şi căldura
dicțiunii.
39
40

Vasile Gaina, Arhiepiscopul Si Mitropolitul Silvestru Morariu Andrievici

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Vasile Gaina, Arhiepiscopul Si Mitropolitul Silvestru Morariu Andrievici

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pr. Prof. Dr.

Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților

Notă asupra ediției

Deoarece anul 2015 este închinat de Sfântul Sinod al Bisericii noastre

S-a zis adese că bărbaţii cei mari sunt un produs al împrejurărilor, în

În anul 1862 renunţă Samuil Andrievici la parohia Ceahor şi se strămută

S-ar putea să vă placă și