UNIVERSITATEA „TITU MAIORESCU” 

FACULTATEA DE DREPT 
EXAMEN DREPT ROMAN. 
SESIUNE - IANUARIE 2021

STUDENTĂ :
IVĂNUŞ (TRĂESTARU) MĂDĂLINA-GEORGIANA,
Anul I, Grupa III, Forma de învățământ: ID

LUCRARE SCRISĂ 
SUBIECTUL I:  

Evoluţia jurisprudenţei în dreptul roman 

Practica judiciară, denumită în limbaj juridic și jurisprudența, desemnează totalitatea

hotărârilor judecătorești pronunțate de către toate instanțele de judecată, indifferent de
gradul acestora, component ale sistemului de organizare judecătoarească dintr-un stat.
Jurisprudența este creația unei autorități judiciare, de aceea se apropie de lege și se
deosebește de obiceiul juridic.
Precedentul judiciar desemnează totalitatea hotărârilor judecărești cu character de
îndrumare, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție și care au forța obligatorie
pentru cazurile similar ce se vor judeca în viitor.
O precizare special trebuie făcută cu referire la jurisprudență. Deși Curtea de Jusstiție
este organizată după sistemele de drept continental, în cadrul cărora nu se recunoaște
caracterul de izvor de drept al jurisprudenței, totuși, în timp, ca urmare a influenței common
law, Curtea a citat pasaje întregi din deciziile sale anterioare, făcând referire la
jurisprudența sa anterioară, iar hotărârile pronunțate de Curtea de Justiție au început să
constituie un izvor de drept al Uniunii Europene. În sistemele juridice conectate la bazinul
de civilizație anglo-saxon, jurisprudenței continuă să i se recunoască rol de izvor de drept.
Dreptul comun (common law) este alcătuit de hotărâri judecătorești și obiceiuri juridice 1.
Precedentul judiciar joacă un rol important, iar judecătorul nu este simplu interpret al legii,
ci un simplu interpret al legii, ci un creator de lege (juge made law). O cauza poate fi
soluționată pe baza unui precedent pronunțat cu sute de ani înainte. Există culegeri de
1
J. Calvi, S. Coleman, American Law and Legal Systems, citat supra, p.13
precedente, pe materii, ceea ce nu înlătură însă numeroasele complicații și controverse.
Referindu-se la acestea Hegel remarca: „Ce monstruoasă încurcătură încă domnește acolo,
atât în exercițiul justiției, cât și în dreptul însuși, ne spun cunoscătorii acestora. Ei observă
mai ales împrejurarea că, întrucât legea nescrisă este cuprinsă în deciziile curților de justiție
și ale judecătorilor, judecătorii sunt continuu chemați să legifereze, prin aceea că ei sunt
deopotrivă ținuți să se refere la autoritatea predecesorilor lor, care nu au făcut decât să
pronunțe legea nescrisă dar, totodată, liberi să nu se refere la această autoritate, întrucât ei
înșiși au în ei legea nescrisă, și pentru acest temei au dreptul de a se pronunța asupra
deciziilor anterioare, dacă ele sunt sau nu de acord cu această lege.2
Potrivit art. 125, alin. 3 din Constituția României: „Înalta Curte de Casație și Justiție
asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești,
potrivit competenței sale.”
Rolul jurisprudenței a fost diferit în evoluția dreptului, asa cum este de aștfel și astăzi
în sistemele de drept contemporan.
Observăm faptul că, rolul jurisprudenței este acela de a interpreta și aplica la cazuri
concrete legea. Activitatea judecătorului este guvernată de două mari principii: A) el se
pronunță întotdeauna în cauza pe care o judecă și nu are dreptul să stabilească dispoziții
generale în afara speței particulare ce se deduce în fața sa (art. C.Civil); B) un judecător,
potrivit cu regulile de organizare judecătorească din țara noastră, nu este, în general, legat
de hotărârea, într-o cauză similară, pronunțată de un alt judecător (și nici chiar de propriile
sale hotărâri anterioare).
În această lumina, jurisprudența nu poate avea rol creator, nu poate fi izvor de
drept.Totuși, în practică, se constată de multe ori faptul că instanțele de judecată ajung la
soluții unitare în interpretarea și aplicarea unui text de lege.
Începând cu secolul al III-lea î.H., la Roma, este constituită și consolidată instituția
jurisconsulților, adică a celor care aveau știința dreptului și-l popularizau acordând
consultații. Aceste consultații erau formulate în scris și adresate judecătorilor, fie expuse
oral în prezența martorilor, ajungând să formuleze practic un drept de sine stătător. Unii
jurisconsulți si-au redactat în scris opiniile, care au devenit apoi izvoare de drept.
În Imperiul Bizantin (Roman de Răsărit), care a preluat fondul culturii romane și a
grefat-o pe spiritualitatea de sorginte greco-orientală, timp de 1000 de ani (până la 1453) se
dezvoltă un sistem de drept așezat pe monumentala operă juridică cunoscută în istoria
dreptului: Codul lui Iustinian sau Corpus Juris Civilis, redactat în anul 534.

2
Hegel, Op.cit. , p. 240
 Codul lui Iustinian alcătuit din patru mari părți: Institutiones, Digeste, Codex și
Pandecte, constituie cel mai impresionant ansamblu selectat de jurisprudența romană
prejustiniană.
În Europa Occidentală (Imperiu Roman de Apus), abia în secolul VIII apare prima
culegere sistematică de cutume de care am amintit (Oglinda Saxonă), care este considerată
un cod de jurisprudență.
Odată cu elaborarea Codului Civil Francez (1804), cunoscut ca și Codul Napoleon,
jurisprudența si-a pierdut însemnătate. Totuți, deciziile Tribunalelor, ale Curților
Constituționale, ale Curșilor Supreme etc., constituiau izvoare de drept.
În privința dreptului anglo-saxon, jurisprudența este considerată ca un importat izvor
de drept, situație asemănătoare existând și în dreptul islamic.
În esență, rolul jurisprudenței constă în interpretarea și aplicarea legii la cazuri
concrete. Activitatea judecătorului, a instanțelor de judecată, se desfășoară în materie civilă,
potrivit următoarelor reguli:
- Interdicția de a refuza soluționarea unei cauze (a unei pricini, a unui dosar)
- Interdicția de a stabili dispoziții generale cu ocazia soluționării unei cauze
particulare (singulare)
- În rezolvarea cauzei singulare judecătorul nu este legat de propriile hotărâri pe
care le-a dispus în cauze similare și nici de hotărârile altor judecători (altor
instanțe) pronunțate în cauze asemănătoare.
Potrivit acestor reguli, jurisprudența nu poate fi considerată izvor de drept. În practică
însă, potrivit Legii nr. 30/1994, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului
reprezintă izvor de drept cu o poziție superioară, dat fiind principiul supremației normelor
C.E.D.O. asupra dreptului intern. Jurisprudența C.E.D.O. este direct aplicabilă în sistemul
de drept; are forță constituțională și supralegislativă.
Deși sistemul românesc de drept nu recunoaște jurisprudenței și precedentului judiciar
rolul și calitatea ca izvoare de drept, în practică, Înalta Curte de Casație și Justiție are
dreptul să tranșeze conflictele dintre instanțele inferioare și să recomandă acestora o anume
interpretare, iar codurile de procedură civilă și penală admit recursul în interesul legii.
Deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție nu creează noi norme de drept; ele au
menirea de a le completa pe cele existente, de a îndruma activitatea instanțelor de judecată.
Jurisprudența joacă un rol creator determinat de existența în orice sistem legislativ a
lacunelor legislative, care pot fi voluntare sau involuntare. Lacunele voluntare sunt acelea
pe care legiuitorul le lasă conștient de imposibilitatea unei riguroase și foarte exacte
reglementări lăsându-i judecătorului misiunea de a aplica dreptul prin interpretare. Lacunele
mai sunt generate de utilizarea de către legiuitor a unor expresii generale cu un conținut
nedeterminat, imprecis (exemplu bunele moravuri, ordine publică, conviețuire socială,
intereseul familiei, urgență, viciu, etc).
În condițiile internaționalizării dreptului și ratificării de către România a numeroase
convenții internaționale, jurisprudența creată în aplicarea acestora în dreptul intern, se
prezintă ca un factor deosebit de valoros în dezvoltarea principiilor dreptului. Jurisprudența
constituie un agent eficient dinamizator al proceselor de armonizare legislativă, de asimilare
și implementare a dreptului internațional.

SUBIECTUL 2: 

Evoluţia succesiunii legale (ab intestat) în dreptul roman 

Moștenirea devoluată altfel decât în baza testamentului poartă în dreptul contemporan

numele de succesiune legală. Regulile dreptului roman care guvernau moștenirea în absența
unui testament se găseau însă și în alte surse decât legea propriu-zisă. Precizăm deci că
numai pentru a evita repetițiile va apărea sintagma succesiune legală; altfel, respectând
exprimarea legii decemvirale, prin succesiune ab intestato se înțelege cea transmisă
membrilor familiei, când de cuis nu a făcut un testament.
În conformitate cu legea celor XII table, moștenitorii erau chemați la succesiune în
trei clase (ordines):
a) Prima categorie de moștenitori era aceea numită heredes sui, adică cei care se
găseau sub puterea lui pater familias și care devin de sine stătători (sui iuris) la
moartea acestuia.
În această clasă intrau așa-numiții agnați privilegiați: fiii, fiicele, soția defunctului
căsătorită cum manu și nepoții fiilor decedați, care, datorită, morții tatălui lor, se găseau în
puterea directă a șefului de familie. Nu intrau însă copiii emancipați, deoarece, ei încetează,
în urma actului emancipării, să se mai gasească sub puterea părintească. Suntem în epoca în
care familia romană este structurată pe baza agnațiunii (rudenia civilă).
Numele compenenților primei clase se explică prin concepția romană veche asupra
familiei și proprietății, expusă în paragraful anterior. Colaborând încă din timpul vieții
antecesorului la alcătuirea fondului familial, se moșteneau oarecum pe ei înșiși (sui
heredes). Acești succesori erau concomitent desemnați și ca necesari (heredes necessari),
neputând să refuze ceva ce posedă încă din timpul vieții lui de cuius.
Se observă că ius civile nu distinge între erezi în funcție de sex. Toți vor deveni
independenți și stăpâni individual ai unei porțiuni egale de bunuri prin moștenire. În plan
personal, însă, fiecare suus de sex masculin va deveni un nou pater familias pentru
descencendența sa; fiicele lui de cuius sunt puse sub tutelă iar soția reintră în puterea celui
care îi era șef de familie înainte de căsătorie.
Am precizat că averea defunctului se împarte pe capete (per capita): fiecare copil plus
soția supraviețuitoare vor primi o parte egală, îndepărtând de la succesiune nepoții și alți
descendenți în grad mai îndepărtat de rudenie cu defunctul. Dreptul modern a dedus de aici
principiul priorității gradului între membrii aceleași categorii de succesori. Acest principiu a
avut la Roma un corectiv important: dacă unul dintre copii decedase anterior deschiderii
succesiunii lui de cuius, descendenții săi (nepoții defunctului) vor putea succede în locul
său (succesio in locum). Corectivul a fost conceput pentru a garanta aplicarea împărțirii pe
capete în caz de deces accidental al copilului înaintea părintelui; după cum arată Gaius în
Instituții, partajul în acest caz se va face nu pe capete, ci pe tulpini. Successio in locum a
fost preluată în dreptul francez modern și a trecut în dreptul român sub numele de
reprezentare. Denumirea și regimul i-au fost parțial alterate printr-o întreprindere greșită
dată de glosari: în dreptul roman, nepotul nu își reprezenta tatăl predecedat, ci succedea în
locul acestuia în virtutea dreptului său propriu.
b) În lipsă de moștenitori din primă clasă, la succesiune era chemată ruda agnată cea
mai apropriată ( agnatus proximus). Dacă erau mai mulți agnați de acelasă grad,
moștenirea se împărțea pe capete, cel mai apropiat în grad îndepărtând pe toți
ceilalți, indiferent de calitatea lor. Refuzul acestuia de a primi succesiunea
împingea averea în categoria următoare.
c) Dacă nu existau heredes sui și nici agnați proximi, moștenirea trecea la gentili
(gentiles).
Reglementarea moștenirii în conformitate cu regulile dreptului civil a intrat cu timpul
în dezacord cu concepțiile societății. Schimbările profunde de după războaiele punice au
atins și domeniul succesoral, unde vocația întemeiată pe legătura de sânge a devenit tot mai
importantă. Or, s-a văzut cum Legea celor XII table nu ținea seamă de rudenia cognatică,
excluzând de la succesiune pe copiii emancipați și pe celelalte rude de sânge (cognati).
Urmărind îndreptarea acestor deficiențe ale dreptului civil, pretorul a încercat să
stabilească în sec. I a. Chr- I p. Chr. reguli noi în materie succesorală. Astfel apare
succesiunea așa-zisă pretoriană (bonorum possessio), în care se pot identifica următoarele
categorii de moștenitori:
a) În prima clasă intra descendenții (liberi), adică atât cei care se află în puterea
defunctului, cât și cei emancipați sau dați în adopție, cu condiția pentru aceștia din
urmă să nu se mai găsească în familia adoptivă. Fixând această categorie, pretorul
confirmă sau modifică normele dreptului civil; le confirmă, când succesiunea este
 acordată celor care se află în puterea defucntului, le modifică atunci când este dată
emancipaților sau adoptaților.
b) În lipsa descendenților, vin la moștenire agnații proximi, numiți în edictul
pretorului legitimi. Este vorba de agnații colaterali ai succesiunii civile.4
c) În lipsa acestora, urmează rudele de sânge (cognati) până la gradul șase sau
(uneori) șapte inclusiv. Stabilind această categorie de moștenitori, pretorul a
înlăturat o lacună a dreptului civil, făcând operă creatoare.
d) În lipsa moștenitorilor din primele trei clase, pretorul chema la moștenire pe soțul
supraviețuitor (vir et exor). Magistratul a fost nevoit să îl trimită în posesune, căci
generalizarea căsătoriei sine manu îl lăsase în afara devoluțiunii succesorale ab
intestato.
Succesio în locum funcționează atât în prima cât și în cea de-a treia categorie de
succesori.
În cazul în care moștenitorul pretorian venea în conflict cu cel civil, primul trebuia să
cedeze. Din secolul I p. Chr., pretorul a permis succesorului pretorian din prima categorie să
păstreze partea sa din succesiune, acordându-i o excepție cu care bloca petiția de ereditate a
moștenitorului civil.
Moștenitorul pretoria, nefiind moștenitor după dreptul civil, era numai loco heredis
adică numai „asimilat” cu cel civil. Ca o consecință a acestui fapt, el nu dobândea
proprietatea quiritară asupra bunurilor moștenite cu numai cea pretoriană, iar acțiunile
succesorale date în folosul sau împotriva lui nu erau a cțiuni civile, ci pretoriene, cu
ficțiunea calității de moștenitor civil (ficto se herede).
Ca o concluzie, trebuie să remarcăm prudența intervenției pretorului în introducerea
criteriului cognatic.
Dreptul imperial a mers, în ceea ce privește reforma succesorală, pe calea trasată de
dreptul pretorian. Acțiunea sa a fost necesară, căci intervenția pretoriană asupra dreptului
fusese destul de timidă: doar două clase erau afectate de aceasta, moștenitorul civil avea
(teoretic) drepturi superioare celui pretorian, iar o mamă nu putea fi moștenită de copiii ei și
nici invers.
Ca urmare, senatus-consultele Tertullian și Orfitian (secolul al II-lea p. Chr.) cheamă
pe mamă la succesiunea copiilor și pe copii la moștenirea mamei. Acest fapt a constituit un
însemnat pas înainte în recunoașterea cognațiunii ca fundament al dreptului succesoral;până
atunci, mama și copiii veneau la succesiunea lor reciprocă într-un rang mai depărtat, fiind
integrați de pretor numai în clasa cognaților. Calea deschisă de cele două senatus-consultele
este continuă în două constituții imperiale din 383 și 384, care încearcă să extindă cât mai
mult posibilitatea succesiunii în linie feminină.
 O constituție imperială dată de Valentinian al II-lea acordă copiilor naturali a
douăsprezecea parte din succesiune în concurs cu copiii legitimi. În absența ultimilor
porțiunea se va ridica la un sfert din moștenire.
Împăratul Iustinian, la rândul său, prin novelele 118 și 127, pune bazele unui drept
succesoral bazat exlusiv pe principiul cognațiunii, stabilind următoarele clase de
moștenitori: descendenții, ascendenții și frații și surorile germanice (rude după tată) și
descendenții lor frații și surorile consanguini (din aceiași părinți) sau cuternii (având iîn
comun numai pe mamă) și urmașii lor, toți ceilalți colaterali, fără limită de vocație.
Succesorii mai îndepărtați pot urca în locul ascendenților predecedați din primele trei clase.
În privința soțului supraviețuitor, o constituție din anul 428 menționase situația acestuia la
finele devoluțiunii succesorale, în urma oricărei altei rude cognative. Iustian încearcă să
amelioreze situația, acordând prin constituțiile 53 și 117 o cotă parte văduvei sărace.
Porțiunea era variabilă în duncție de moștenitori cu care concura și putea ajunge până la
maximum un sfert din moștenire în plină proprietate.
Succesiunea este declarată în desherență dacă niciun moștenitor din cei menționați nu
o dobândește. Bunurile rămase astfel vacante vor reveni în principiul fiscului, cu unel
excepții în privința membrilor, corporațiilor și clerului.
BIBLIOGRAFIE:

 Hegel, Op.cit. , p. 240

 J. Calvi, S. Coleman, American Law and Legal Systems, citat supra, p.13
 M. Niemesch, Teoria generală a dreptului, Ed. Hamangiu, 2019, p. 228
 N.Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, București, 1996, p. 206-208
 Voicu Costică, Teoria generală a dreptului, curs universitar, Universul Juridic, p.
163-164
 DECLARAȚIE ANTIPLAGIAT

Subsemnata Ivănuș (Trăestaru) Mădălina-Georgiana, CNP

2910828450030, studentă în cadrul Universității „Titu Maiorescu” din
București, Facultatea de Drept, Anul I, Grupa 3, ID, declar, cunoscând
dispozițiile art. 326 Cod Penal privind falsul în declarații că am întocmit
personal prezenta lucrare.