SITUAŢIA BISERICII ÎN PRIMELE TREI SECOLE

LUMEA GRECO-ROMANĂ ŞI IUDAISMUL LA APARIŢIA CREŞTINISMULUI

Situaţia lumii greco-romane
Pentru a înţelege întemeierea Bisericii şi răspândirea creştinismului, este necesar a
cunoaşte profilul istoric (geografic, social, religios, filosofic) al iudaismului peste care s-au
suprapus elemente ale culturii greco-romane. Structura internă, precum şi Imperiului Roman,
explică în mare parte ceea ce va asuma Biserica. Pe de o parte cuceririle romane au anulat
independenţa a numeroase naţiuni- fie mari regate ca Macedonia şi Egiptul, fie cetăţi rivale ca
cele din Grecia, sau anulând disputele interne din Gallia- iar pe de altă parte aceste cuceriri
conservă un sistem legislativ care se fundamentează pe conservarea unei vieţi urbane locale peste
care se suprapune o putere nelimitată.
În fruntea Laţiumului, Roma cucereşte Italia, iar în fruntea Italiei întreaga lume antică.
Se crea astfel un Imperiu continental cu Marea Mediterană la mijloc. Într-o astfel de situaţie
marea devenea un bun intern, Mare nostrum, cu consecinţe importante în strategia politică,
economică şi de luptă a Imperiului. Din punct de vedere geografic acest stat universal se întindea
pe trei continente, de la Oceanul Atlantic şi Marea Nordului până la graniţa Armeniei, Arabiei şi
Marea Roşie, din Britania, de la Rin şi Dunăre până la marginea Saharei şi a Etiopiei. În preajma
anilor 98-117d.H. cuprindea Dacia ajungând până la Marea Caspică şi Golful Persic.
Ca sistem politic de conducere Imperiul cunoscuse în timpul Împăratului August (31-14
d.Hr.) formula principatului în care împăratul, deşi împărţea puterea cu Senatul roman, se numea
Princeps, adică primul dintre senatori. Mai târziu Diocleţian (284-305) inaugura un nou sistem:
dominatul. Statul era condus de Împărat şi de Senat (diarhie), fiind împărţit în provincii. Acestea
erau:
- provincii imperiale, conduse de un legat care reprezenta pe împărat cu
titlul de legatus Augusti pro praetore
- provincii senatoriale, conduse de un proconsul. Alte provincii cu situaţie
specială cum era Egiptul, Palestina şi Mauritania erau conduse de un procurator cu
titlul de epitropos. Ca oraşe reprezentative amintim: Roma sau caput mundi,
Alexandria, Antiohia, Corint, Efes, Tesalonic, Cartagina, Lugdunum (Lyon). Toate
popoarele vechi, excepţie poporul iudaic, erau politeiste şi idolatre, manifestându-şi credinţele
într-o varietate de rituri. Faţă de ele, statul roman avea o atitudine de toleranţă, excepţie făcând o
serie de culte considerate ca şi periculoase: unele culte siriene şi egiptene, unele culte galice, la
care se va adăuga mai târziu şi creştinismul. Religia romană era în decadenţă. Ca religie de stat
era strâns legată de viaţa cetăţeanului şi observarea ei interesa mult conducerea Imperiului. Fără
dogme, fără istorie, sistemul de credinţă roman aluneca spre o viziune sincretică, întreţinând ca şi
factor unificator cultul împăratului. Pentru a întări păgânismul roman, împăratul August, a făcut
o reformă religioasă în urma căreia şi-a luat titlul de pontifex maximus (şeful religios suprem).
August era considerat salvatorul lumii şi a fost divinizat după moarte. Alţi împăraţi (Caligula,
Domiţian, Diocleţian) au primit onoruri divine încă din viaţă. Cultul era de origine orientală şi
însemna conservarea religioasă a cuceririlor şi stăpânirii romane, fiind o demonstraţie a loialităţii
supuşilor faţă de împărat (de unde rezultă caracterul politic).
La rândul ei religia greacă era şi ea în decadenţă. Mai importante erau misterele de la
Eleusis. Prin ele, ca şi printr-o serie de culte orientale (Cybele, Attis, Isis, Osiris), se întreţinea o
atmosferă mistică în care se regăseau idei deosebite: ideea de renaştere, de păcat, de nemurire şi
de curăţire. Datorită cultelor orientale au pătruns în Imperiu magia, astrologia şi unele practici
religioase noi. În acest sens cel mai mare impact l-a avut cultul zeului Mithra (mithraismul),
cunoscut şi sub numele de deus sol invictus. La Roma vom întâlni un cult solar indigen peste
care se va suprapune deus sol invictus, dezvoltat cu predilecţie în epoca romană din sec. III-IV
d.H.
Amestecul de popoare şi de culte a adus în Imperiul Roman sincretismul religios, numit şi
teocrasie (amestec de zei). Tindea la formarea unei religii universale cu idei luate din mai multe
culte, înlăturând pe cele ale unor popoare locale. Însă sincretismul conţinea în sine o tensiune
care îndruma păgânismul spre unele idei noi, precum ideea de mântuire, de monoteism, de
ispăşire, de răspundere morală, contribuind astfel la primirea creştinismului.
Situaţia socială era de asemenea defectuoasă. Clasa privilegiată se constituia din cei
bogaţi; cei mai mulţi trăiau în lux şi în plăceri, stăpânind domenii întinse pe care lucrau sclavii.
Imoralitatea se manifesta în spectacole, în risipă, în viaţa uşuratică a multora, în desfrâu.
Oamenii liberi duceau o viaţă grea, trăind din ajutorul statului şi al patronilor. Sclavii, care
formau o mare parte din populaţia imperiului, erau lipsiţi de drepturi precum şi de demnitatea de
om. Erau consideraţi simple unelte, iar stăpânul avea drept de viaţă şi de moarte asupra lor.
Puteau fi bătuţi, maltrataţi, vânduţi, ucişi, în timp ce căsătoriile între sclavi nu erau recunoscute
legal. Criza socială se reflecta în constituirea unor organisme de întrajutorare, asociaţii de ajutor
reciproc, mai ales pentru înmormântare (sodalicia, collegia funeraticia, collegia tenuiorum), în
condiţiile în care abuzul şi arbitrariul făceau impozitele insuportabile. Astfel de medii vor
favoriza o legitimare provizorie a creştinismului în faţa lumii romane.
Filosofia timpului era reprezentată de trei sisteme mai importante:
- epicureismul, care avea ca principiu moral plăcerea, negând providenţa şi susţinând
indiferentismul religios
- scepticismul, profesat de noua Academie a lui Carneade, care era totodată şi imoral
- stoicismul panteist, susţinând că lumea este condusă de necesitate, admitea că răul
este necesar, recomanda în morală apatia (abstine et sustine; απέχου καί ανέχου),
justificând viciile şi sinuciderile.
Filosofia devine religios-morală mai ales în neopitagorism şi în neoplatonism. În secolele
III-IV neoplatonismul devenise religia celor culţi, discreditând în schimb religia poporului.
Miturile au început să fie interpretate alegoric rezultând conferinţe numite diatribe. În cadrul lor
se promovau idei morale, fiind susţinute de filosofi itineranţi. În general după cum religia era
sincretistă, filosofia era eclectică. În ea s-a găsit un instrument de explicare şi înţelegere a
creştinismului, dar şi un obstacol. Dumnezeul creştin era redus în cadrul filosofiei neoplatonice
la un concept, o idee pură impersonală, fără posibilitatea de a se transmite. În acest sens
eforturile Bisericii din primele secole vor fi îndreptate spre delimitarea credinţei de spectrul
filosofic, pentru a arăta că deşi elementele creştinismului se exprimă din punct de vedere
lingvistic prin termeni specifici filosofiei, totuşi conţinuturile sunt altele.
Aşa cum se prezenta lumea antică la apariţia creştinismului, situaţia era în favoarea
răspândirii lui, ceea ce explică întinderea rapidă. Există un stat universal, pace, ordine, căi şi
mijloace de comunicaţie, amestec şi apropiere de popoare şi de idei, tendinţă spre unificare
culturală, o limbă înţeleasă aproape pretutindeni. Răspândirea creştinismului era apoi favorizată
de insuficienţa religioasă şi morală a politeismului greco-roman, de propaganda cultelor orientale
şi a filosofiilor, de situaţia socială a lumii vechi. Pe de altă parte se întreţinea polemica păgână la
apariţia creştinismului. Cels, Porfiriu, Ierocles, mai târziu Iulian Apostatul, vor demonstra că
păgânismul era încă viu şi bine articulat în unele medii. Universităţile păgâne, care vor funcţiona
secole în continuare, vor întreţine schemele mentale ale unui păgânism în

agonie, ori ceea ce s-a întâmplat la jumătatea secolului IV arată că era încă o forţă şi că
atitudinea corectă a creştinismului nu era aceea a subestimării potenţialului păgân, ci o atitudine
apologetico-polemică.

1. Situaţia lumii iudaice

După întoarcerea iudeilor din robia babilonică (586-538 î.Hr.), s-a început un proces de
reunificare statală dublat refacerea religioasă. Cultul era acum organizat în jurul noului templu
din Ierusalim zidit sub conducerea lui Zorobabel. După desfiinţarea regatului perşilor de
Alexandru cel Mare (†323 î.Hr.), iudeii au fost folosiţi ca element de colonizare în noile oraşe.
Situaţia era favorabilă iudeilor, însă nu acelaşi lucru se poate spune după împărţirea Imperiului
lui Alexandru între urmaşii săi. Palestina a trecut sub stăpânirea sirienilor seleucizi, moment cu
care se începe un intens proces de elenizare. Din suprapunerea celor două elemente: pe de o parte
dorinţa evreilor de a-şi păstra rasa pură fără amestecuri interetnice, pe de altă parte pătrunderea
forţată a culturii şi civilizaţiei elene prin programul unor regi (de tipul lui Antioh IV Epifan 174-
164 î.Hr.), a izbucnit un conflict de soluţionarea căruia depindea însăşi independenţa naţională
iudaică. În urma mişcărilor de sub conducerea fraţilor Macabei, Ierusalimul reintră în posesie
iudaică, templul este ridicat, cultul mozaic restabilit. Acum se organizează statul teocratic
independent condus de un organism suprem numit sinedriu, alcătuit din 70 de membri şi un
preşedinte. Sfârşitul sec. II î.Hr. marchează o orientare a regalităţii iudaice către puterea romană,
astfel ca în anul 63 î.Hr. generalul roman Pompei să intervină decisiv în Palestina cucerind
Ierusalimul. Se instaura dominaţia romană care nu va întârzia să se impună politic (numindu-l în
anul 30 pe idumeul Irod cel Mare rege al provinciei sudice Iudeea şi care va reprezenta interesele
Romei în teritoriu), economic (iudeii plătesc tribut romanilor), militar (garnizoanele vor
reprezenta dominaţia imperiului universal roman în zona Orientului Apropiat, fiind o poziţie
strategică pentru noile misiuni de luptă). Meritul lui Irod cel Mare este acela de a reorganiza
intern ţara: rezideşte templul iudaic, ridică oraşul Cezareea la ţărmul Mării Mediterane, care
devine capitala politică a Palestinei. La moartea lui, Palestina este împărţită între cei trei fii:
Arhelau, Irod Antipa şi Filip. Începând cu jumătatea sec. I d.Hr. (sfârşitul domniei lui Irod
Agripa, nepotul lui Irod cel Mare), Palestina va fi condusă numai de procuratori romani. Noul
sistem nu va fi agreat nici de elita politico-religioasă iudaică, nici de partidele iudaice, drept
urmare se vor produce revolte cu intervenţii sângeroase. În timpul

împăratului Nero izbucneşte războiul iudaic, în urma căruia Ierusalimul este cucerit iar templul
distrus (anul 70, campaniile militare ale lui Vespasian şi Tit).
Partidele iudaice. Distingem două partide în clasa conducătoare a poporului iudeu, care se
deosebesc între ele atât prin atitudinea lor politică, dar şi în ceea ce priveşte problema religioasă:
-Fariseii erau apărători ai Legii mozaice şi păstrători ai tradiţiilor religioase.
Ţineau la interpretarea clasică a Legii devenind cu timpul formalişti, ceremonioşi, cazuişti.
Erau ostili stăpânirii romane, dar şi creştinismului.
-Saducheii se constituiau sub forma unui partid preoţesc aristocratic, oameni
indiferenţi, acomodaţi cu puterea străină; oameni pentru care ideile novatoare ale timpului
corespundeau întru totul mentalităţii lor liberale. Considerau ca obligatorie numai Legea
scrisă, nu şi interpretarea ei orală. Negau providenţa, învierea, viaţa veşnică, existenţa
îngerilor şi a demonilor.
-Esenienii - o sectă iudaică a cărei doctrină era formată dintr-un amestec de idei
religioase ebraice cu concepţii religioase străine. Aveau o organizare mai mult monastică în
preajma Mării Moarte. În credinţa lor întâlnim un cult solar, cinstirea îngerilor şi concepţia
despre unicitatea lui Dumnezeu. Erau contra sclaviei, admiteau nemurirea sufletului, dar nu
şi învierea trupurilor. Gradele superioare se abţineau de la căsătorie şi de la plăceri.
-Terapeuţii erau organizaţi în preajma Alexandriei, ducând o viaţă
contemplativă. Modul de interpretare al Vechiului Testament era unul alegoric.
-Samarinenii ocupau provincia centrală din cadrul Palestinei, populaţia fiind o
amestecare de iudei cu alte popoare. În timpul exilului babilonic iudeii samarineni nu au
păstrat caracterul endogamic al căsătoriei pierzând astfel, în concepţia iudeilor din Galileea
şi Iudeea, puritatea etniei. Drept urmare la întoarcerea din exil au fost respinşi de la
construirea templului din Ierusalim. Şi-au organizat un cult propriu în templul de pe
muntele Garizim. Respectau numai Pentateuhul lui Moise din întregul corp al Vechiului
Testament.
 Diaspora iudaică. Datorită colonizărilor, deportărilor şi emigrărilor, la care se vor adăuga
interesele comerciale, iudeii se vor răspândi mult în afara Palestinei. Colonii importante erau în
Babilon, Antiohia, Roma, Damasc, Alexandria şi Corint. Iudeii formau comunităţi proprii şi
autonome, aveau organizată viaţa religioasă precum şi propria lor justiţie. Alexandru cel Mare le-
a acordat avantaje în oraşele nou înfiinţate, la fel şi stăpânirea romană. Aceste privilegii au
favorizat propaganda religioasă. Prin superioritatea religios-morală a credinţei lor, cît şi prin
avantajele de care se bucurau în faţa stăpânirii, iudeii au atras la mozaism numeroşi păgâni. Unii
împăraţi ca Adrian (117-138) şi Septimiu Sever (193-211) vor sesiza pericolul
prozelitismului iudaic şi-l vor interzice. Cei convertiţi vor fi în prealabil iniţiaţi în exigenţele
mozaice, de unde rezultă împărţirea pe categorii a noilor veniţi. Existau mai întâi prozeliţii
dreptăţii. Aceştia aveau dreptul de a participa la sacrificii în baza primirii circumciziunii.
Cealaltă categorie era numită în genere a temătorilor de Dumnezeu (φοβούμενοι τον θεον).
Respectau doar cele 10 porunci, sabatul, curăţirile rituale, deosebirea între mâncărurile necurate
şi cele curate.
Prozelitismul iudaic a avut la început un mare rol în răspândirea creştinismului. Misionarii
creştini se adresau de regulă întâi iudeilor şi prozeliţilor din comunităţile iudaice. Motivul este
uşor de identificat. Învăţătura veterotestamentară, care sta la baza întregii civilizaţii şi culturi
religioase a poporului iudeu, era o punte de trecere către creştinism, era un corpus ce va fi parte
integrantă pentru legitimarea noii credinţe atât în faţa evreilor, cât şi a noilor convertiţi. Mai
târziu se va produce dezbinarea între iudei şi creştini, dar comunitatea creştină odată
înfiinţată se va organiza şi va duce propria ei viaţă mai departe. În diaspora ideile religioase
ale iudeilor s-au modificat. Influenţaţi de cultura greacă s-au individualizat iudeii elenişti în
cadrul cărei grupări nu mai întâlnim formalismul şi fanatismul clasic palestinian. Admiteau
universalismul Legii Mozaice, ceea ce era un pas foarte mare înainte într-o lume a
conservatorismului ebraic. În general religia iudaică de după exilul babilonian este diferită de cea
a profeţilor. Dezastrele istorice înregistrate de sec. VI î.H. şi de următoarele, vor provoca o
mutaţie în mentalitatea iudaică în ceea ce priveşte perceperea lui Mesia. Ideea mesianică se va
modifica în favoarea unui eliberator politic, a unui erou care va distruge toată stăpânirea
popoarelor care îi vor fi asuprit pe evrei. Cazuismul, ritualismul şi formalismul iudaismului
postexilic a făcut ca iudeii să treacă în această evaluarea politică a lui Mesia. De aceea nu l-au
înţeles pe Mântuitorul Hristos şi să ceară osândirea Lui ca blasfemiator.

IISUS HRISTOS, MÂNTUITORUL LUMII

Activitatea Mântuitorului a fost precedată cu puţin de cea a Sfântului Ioan Botezătorul. În
prezentul curs vom trasa numai liniile generale ale prezenţei şi activităţii Mântuitorului Hristos şi
ale lui Ioan, deoarece considerăm că subiectul este detaliat de studiile biblice. Contribuţia I.B.U.
stă aşadar în prezentarea sumară a conţinutului noii credinţe, în studierea izvoarelor istorice ale
vieţii lui Iisus şi în inventarierea surselor necreştine care atestă istoricitatea persoanei lui Hristos.
Sfântul Ioan Botezătorul a fost ultimul profet al Legii Vechi, legătura organică între Noul
şi Vechiul Testament. Programul predicii sale se constituia din anunţarea iminentei apropieri a
împărăţiei cerurilor. Ascetismul vieţii, forţa cuvântului, verticalitatea în faţa presiunilor
partidelor iudaice, au trezit conştiinţele amorţite ale iudeilor, astfel încât vameşi, soldaţi şi popor
alergau la el în pustie, întrebându-l dacă el este Mesia. Ioan nu intenţiona să formeze o
comunitate proprie, ci numai să „îndrepteze calea”. Nu era legitimată ioaneic aşadar persistenţa
acelei grupări care avea să dureze câţiva zeci de ani după moartea marelui profet. Membrii ei, din
care au făcut parte la început şi Apostolii Andrei şi Ioan, s-au diferenţiat de ceilalţi credincioşi
numindu-se „creştinii lui Ioan”. Aveau un botez propriu, rugăciuni şi posturi specifice. Pentru
predica lui necruţătoare, Ioan Botezătorul a fost arestat de Irod Antipa, închis la Macherus şi
decapitat. Pe lângă mărturiile din Evanghelii despre Ioan, mai avem informaţii din literatura
istorică a iudeului Iosif Flaviu, în Antichităţi iudaice( XVIII,5), precum şi la Eusebiu de
Cezareea în Istoria bisericească (I,II,5). Ambele lucrări vorbesc despre el ca un om bun, care
îndemna pe iudei la virtute, dreptate şi pietate.
MÂNTUITORUL IISUS HRISTOS
Creştinii, necreştinii şi unii dintre adversarii creştinismului recunosc în Iisus Hristos o
personalitate unică, fără egal în istoria omenirii. Materialul istoric este prea puţin faţă de ceea ce
a făcut şi faţă de ceea ce a fost Mântuitorul, însă avem posibilitatea de a cunoaşte caracterul,
viaţa, învăţătura şi rezultatele misiunii sale, din cele patru Evanghelii. Pentru creştini Iisus
Hristos este Fiul lui Dumnezeu, este o persoană divino-umană, Care s-a întrupat din fecioara
Maria, vieţuind din punct de vedere istoric în timpul împăraţilor romani August (31 î.H.- 14
d.H.) şi Tiberiu (14-37 d.H.). Documentele care conţin informaţii despre viaţa şi activitatea
Mântuitorului sunt Evangheliile lăsate de Sfinţii Apostoli Matei, Marcu, Luca şi Ioan, epistolele
Sfântului Apostol Pavel, şi epistolele lăsate de Sfinţii Apostoli Iacob, Petru, Ioan, Iuda Tadeul şi
Faptele Apostolilor. Aceste scrieri nu sunt biografii, ci o mărturie a credinţei din epoca
apostolică.
Cronologia vieţii Mântuitorului. Iisus Hristos S-a născut în zilele procuratorului roman
Ponţiu Pilat, în timpul împăratului August, cu câţiva ani înaintea erei creştine stabilite de
Dionisie Exigul (†540) în 753 a.u.c. Era a fost calculată cu o eroare de aproximativ 4 ani, ceea ce
înseamnă că în realitate Iisus Hristos S-a născut cu un an sau doi înainte de 750 a.u.c., anul
morţii lui Irod, deci în anul 749, sau mai corect în 748 a.u.c. În Evanghelii se găsesc câteva date
şi indicaţii de timp referitoare la anul naşterii şi vârstei Domnului. Proconsulul Siriei şi Palestinei
era Quirinius, în timpul căruia se organizează un recensământ, fuga în Egipt împreună cu
fecioara Maria şi Iosif, uciderea pruncilor, moartea lui Irod (750 a.u.c.), începutul activităţii
publice a Sfântului Ioan Botezătorul care precede cu puţin pe a Mântuitorului, în anul XV al
domniei lui Tiberiu, când Iisus avea aproape 30 de ani; sunt indicaţii care stabilesc data naşterii
Domnului în 749 sau 748 a.u.c., deci cu 4 sau 5 ani înaintea erei stabilite de Dionisie. Mai târziu
tradiţia creştină a fixat naşterea Domnului la 25 decembrie în fiecare an. A fost sărbătorită mai
întâi la Roma, apoi şi în Răsărit, în jurul anului 377 la Antiohia, iar în 379 la Constantinopol
când Sfântul Grigorie de Nazianz a ţinut celebra sa predică festivă: „Hristos se naşte slăviţi-
L, Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L”(P.G., 36, 311-336).
Durata activităţii publice variază după unii istorici şi cercetători între 1 şi 3 ani, iar anul
morţii în 30 sau 783 a.u.c. Izvoarele istorice ale vieţii lui Iisus sunt scrierile vechi creştine, în
frunte cu scrierile Noului Testament. Un număr de scrieri apocrife care imită, completează sau
contrafac scrierile canonice ale Noului Testament conţin poate unele elemente istorice, cunoscute
din tradiţia creştină. Acestea sunt însă târzii şi tendenţioase. Între acestea sunt Evangheliile zise
apocrife: a lui Iacob cel Tânăr, a lui Toma israelitul, a lui Nicodim, a copilăriei lui Iisus, a
naşterii Mariei.
Surse necreştine despre Iisus Hristos sunt puţine. S-a păstrat o Epistolă a unui sirian,
Mara, către fiul său Serapion, în limba siriacă, în care se vorbeşte despre „înţeleptul rege” al
iudeilor, a cărui moarte a adus ruina poporului israelitean; în schimb el continuă să trăiască prin
legea care a dat-o. Autenticitatea acestei epistole scrisă între anii 70-170 este îndoielnică.
1. Scrisoarea unui rege (toparh) al edesei, Abgar IV Ukama (Cel Negru 4 î.H.- 7 d.H.; 13-
50 d.H.) către Iisus Hristos şi Răspunsul Mântuitorului către Abgar. Regele Edesei, Abgar, îl
chema prin scrisoarea sa pe Iisus ca să-l vindece de o boală grea, oferindu-i în schimb
ospitalitatea în cetatea Edessa. Iisus răspunde că nu poate să meargă în Edessa, dar că va trimite
pe unul din ucenicii săi. Persoana lui Abgar V al Edessei este istorică, dar corespondenţa lui cu
Hristos este considerată apocrifă.
2. Documentul numit Acta Pilati şi Epistola lui Lentulus, un pretins prieten al lui
Pilat, ambele adresate senatului roman, cunoscute din sec. III. Aparţin literaturii apocrife. Primul
document vorbeşte în chip batjocoritor despre condamnarea, suferinţele, moartea şi învierea
Domnului. Epistola lui Lentulus face o descriere frumoasă a chipului lui Iisus, după care s-au
orientat pictorii în reprezentarea chipului Mântuitorului.
3. Mărturiile iudaice. Scriitorul iudeu Iosif Flaviu aminteşte în lucrarea sa Antichităţi
iudaice despre uciderea lui Iacob, frate al lui Iisus Hristos, iar în alt loc vorbeşte despre Iisus ca
învăţător al adevărului şi făcător de minuni. În Istoria bisericească(I,11, 7-8) a lui Eusebiu de
Cezareea întâlnim un text reluat din aceleaşi Mărturii iudaice, care a dat naştere la multe
controverse: ο Ηριστος ουτος ήν =Acesta este Hristos. Autenticitatea acestor cuvinte este
contestată, deoarece este puţin probabilă o astfel de mărturie din partea lui Iosif, care era iudeu.
Pe de altă parte o serie de istorici o susţin ca fiind autentică. Adolf Harnack înclină să recunoască
autenticitatea ei explicându-o prin gustul lui Iosif Flaviu pentru sincretism şi inconsecvenţa lui.
Totuşi cuvintele nefiind cunoscute de alţi istorici ai bisericii primare, nici de Origen, se socotesc
o interpolare în textul lui Iosif Flaviu înainte de Eusebiu.
4. Filon şi Justus de Tiberiada, sec. I, nu au scris despre Iisus Hristos. Rabinul Eliezer
ben Hyrcan, sec. II, spune că a cunoscut pe un discipol al lui Iisus Nazarineanul pe nume Iacob.
Întâlnim în cadrul iudaismului o tăcere a scriitorilor faţă de Hristos. Atitudinea este explicabilă
dacă pătrundem în conţinuturile ideii mesianice la iudei. De la jumătatea sec. II tăcerea iudeilor
s-a schimbat, începând să răspândească ştiri calomnioase cu privire la originea şi la viaţa lui. Ele
au fost preluate mai târziu de scriitorii păgâni ca Cels, Porfiriu etc. Calomniile iudaice au fost
colecţionate în cartea Şefer toldot Ieşu= Cartea originii lui Iisus, carte despre care se spunea că
este din primele secole ale creştinismului. În urma unei critici serioase s-a demonstrat că este
vorba de un pamflet al Evului Mediu. O altă scriere falsă este Epistola lui Benan, atribuită unui
medic egiptean, însă critica istorică i-a găsit paternitatea în persoana lui Ernst Edler von der
Planitz, o producţie de la începutul sec. XX (1910)
5. Scriitorii romani care amintesc despre Iisus Hristos sau despre începuturile creştinismului
sunt: proconsulul Bitiniei, Pliniu cel Tânăr, într-o Scrisoare către împăratul Traian, istoricii
Tacit (55-120 d.Hr.) şi Suetoniu (69- 141 d.Hr.). Pliniu vorbeşte despre adunarea creştinilor
pentru cult într-o zi anume, stato die (Duminica), precum şi despre adorarea lui Hristos ca
Dumnezeu (carmen Christo quasi Deo dicere).

Istoricul Tacit aminteşte suferinţele îndurate de creştini în timpul persecuţiei lui Nero din anul 64
(Annales XV, 44).
Istoricul Suetoniu prezintă expulzarea iudeilor din Roma în anul 49 de către
împăratul Claudiu (41-54), iudei care se agitau din cauza lui Hristos: „Judaeos, impulsore
Chresto continue tumultuantes, Roma expulit” (Vita Claudii 25,4). Datorită edictului lui Claudiu
a trebuit să părăsească Roma şi familia de iudei Aquila şi Priscilla, pe care Pavel îi va întâlni la
Corint. Alte menţiuni dse mai găsesc la medicul Gallenus şi la retorul Fronton. Scriitori ca
Lucian de Samosata şi Cels vor dirija polemica păgână împotriva creştinismului, provocând
reacţii apologetice (Origen în lucrarea Contra lui Celsus etc.).
Reţinerea scriitorilor romani şi a celor iudei faţă de creştinism este explicabilă. Primii
considerau că este vorba numai de o simplă sectă iudaică, sau o superstiţie orientală, pe când
rezerva iudeilor avea propria motivaţie. Văzut de la Roma, creştinismul era o religie dispreţuită,
o apariţie periferică, puţin însemnată, iar în Pantheonul roman noua credinţă nu putea atrage
atenţia în mod deosebit.
ÎNTEMEIEREA BISERICII. ACTIVITATEA SFINŢILOR APOSTOLI ŞI A
UCENICILOR LOR
În momentul Înălţării Mântuitorului credincioşii formau două grupuri cunoscute: unul în
Galileea (peste 500), altul la Ierusalim (aproximativ 120), trăind în rugăciune, în aşteptarea
botezului cu Duhul Sfânt. La praznicul Cincizecimii Apostolii au fost întăriţi cu puteri şi daruri
supranaturale, elemente absolut necesare propovăduirii. Prin Pogorârea Sfântului Duh se punea
temelie în mod văzut primei comunităţi creştine cu numele de Biserică, cea care fusese
întemeiată în mod tainic de Mântuitorul prin jertfa de pe Cruce. Se trăia o viaţă nouă, „stăruind
în învăţătura Apostolilor, în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2,42). La
predica apostolică se convertesc „ca la trei mii de suflete”, cea ce demonstrează caracterul
supranatural al evenimentului care stă la începutul Bisericii. O practică primară era comunitatea
bunurilor: cei care aveau case sau ţarini, le vindeau şi aduceau preţul „la picioarele Apostolilor”.
Levitul Iosif din Cipru (numit mai târziu Barnaba) este citat cu cinste pentru o asemenea faptă.
Creşterea numărului credincioşilor era urmată de apariţia unor greutăţi în viaţa comunităţii.
Iudeii elenişti se plâng Apostolilor că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărţirea
ajutoarelor. La propunerea Apostolilor credincioşii aleg şapte bărbaţi „plini de duh şi de
înţelepciune” asupra cărora Apostolii şi-au pus mâinile cu rugăciune: sunt primii hirotoniţi,
diaconii. Slujirea lor nu se limita numai la a supraveghea buna desfăşurare a agapelor, ci puteau
să propovăduiască Cuvântul. Unii dintre ei au atras mânia iudeilor, cum a fost situaţia lui Ştefan.
Acuzat ca blasfemiator, târât afară din oraş şi ucis cu pietre, cazul lui Ştefan devine primul
conflict doctrinar al creştinismului cu iudaismul, iar el primul martir al Bisericii. Cu toate că
prigoana se extindea, Biserica era în continuă dezvoltare. Situaţiile diverse întâlnite în
propovăduire (botezul păgânilor, obligativitatea circumciziunii pentru cei convertiţi dintre păgâni
ş.a.) au provocat nevoia elaborării unor viziuni unitare. În baza acestei necesităţi s-a întrunit
colegiul Apostolilor în anul 50 la Ierusalim. Această întrunire a Apostolilor este cunoscută sub
numele de Sinodul Apostolic. În fruntea adunării apare Iacob cel Mic, numit şi „fratele
Domnului”, care se bucura de mare autoritate morală nu numai la creştini, ci şi la evreii din
Ierusalim şi din diaspora. Tradiţia l-a numit mai târziu episcop, în timp ce Pavel îl numea stâlp al
Bisericii. După uciderea lui Iacob al lui Zevedeu, numit şi Iacob cel Mare sau cel Bătrân, precum
şi după plecarea lui Petru din Ierusalim, cartea Faptele Ap. nu mai prezintă activitatea
Apostolilor. Timp de două decenii scena istoriei va fi ocupată de marele Apostol al neamurilor,
Sfântul Apostol Pavel. Activitatea celorlalţi este mai puţin cunoscută. Istoricul bisericesc
Eusebiu de Cezareea ştie de la Origen, iar acesta din tradiţie, că Apostolii şi ucenicii lor s-au
împrăţtiat în toată lumea şi au propovăduit creştinismul: Toma la parţi, Andrei în Sciţia, Ioan în
Asia, Petru în Galatia, Bitinia, Capadocia şi Asia Proconsulară, Bartolomeu în India (Arabia
sudică), după o tradiţia orientală şi în Armenia, Matei printre iudei, apoi la alte neamuri
(Eusebiu, Istoria bisericească III, 1, 24; V, 10). Aceste ştiri pot fi completate cu altele din Noul
Testament sau din tradiţia creştină scrisă. Astfel întâlnim contribuţii la activitatea misionară a
Sfântului Ap. Petru: a predicat în Antiohia (Gal. 2, 11), sau după o tradiţie consemnată de Origen
şi citată de Eusebiu de Cezareea, Petru ar fi propovăduit în Macedonia. Din Epistola I Corinteni,
I, 12-13, aflăm de tensiunile determinate de existenţa grupărilor care se numea „ a lui Chefa, a lui
Apolo, a lui Pavel”. Ştirea, combinată cu informaţia din prima Epistolă către Corinteni a
Sfântului Clement al Romei (88-98), confirmă aşadar prezenţa lui Petru la Corint. Către sfârşitul
domniei lui Nero, în anul 66, Petru a fost închis pentru a doua oară în închisoarea marmetină de
la poalele Capitoliului. Momentul este consemnat de Fericitul Ieronim în De viris illustribus, I. A
fost răstignit între două borne din Circul lui Nero în anul 67 şi a fost îngropat la Roma, în
Vatican, lângă Calea triumfală, bucurându-se de cinstirea întregii lumi creştine.
Tradiţia, relativ târzie (sec III-IV), care-l numeşte episcop întâi la Antiohia, apoi la Roma,
pe care se bazează primatul papal, are un caracter legendar, provenind din scrieri apocrife şi este
contrară faptelor istorice cunoscute. Se ştie că Apostolii nu au păstorit ca episcopi în nici un oraş
din timpul lor, deoarece ei aşezau în cetăţi pe episcopi. Demnitatea de apostol era desigur
superioară celei de episcop. Istoricii bisericeşti romano- catolici din cei mai de seamă recunosc
că ceeea ce se ştie despre Sfântul Petru este că el a mers la Roma, a desfăşurat aici activitate
misionară şi a murit ca martir.
Analiza pe larg a activităţii Apostolilor rămâne de domeniul studiilor biblice, în prezentul
curs oferind sintetic activitatea lor şi cea ce ajută la înţelegerea evenimentelor istorice ulterioare.
- Ioan împreună cu Petru şi cu Iacob cel Mare „fratele Domnului”, sunt numiţi de
Sfântul Apostol Pavel stâlpii Bisericii. Tradiţia bisericească confirmă prezenţa lui
Ioan în Asia Proconsulară, mai ales în capitala acesteia, la Efes. Ştirea că a murit la
Ierusalim sau că ar fi suferit la Roma în timpul persecuţiei lui Domiţian în anul 95
sau 96, nu este întemeiată. Exilul său pe insula Patmos din Marea Egee este
confirmat de Apocalipsă. Moartea lui târzie pe la anul 100, a făcut ca prin el epoca
apostolică să se poată lega strâns de cea postapostolică.
- Andrei, fratele lui Petru, după mărturia lui Origen şi a istoricului Eusebiu de
Cezarea, a predicat în Scythia, prin care poate fi înţeleasă regiunea de la nordul
Mării Negre, sau mai sigur în Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea), în
cetăţile Histria, Tomis (Constanţa), Callatis (Mangalia), Dionysopolis (Balcic).
După tradiţia creştină de aici a plecat în Bizanţ unde a hirotonit un episcop în
persoana lui Stachys. Moare în oraşul Petras ca martir, fiind răstignit pe o cruce în
formă de X.
 - Despre apostolul Tadeu, fratele lui Iacob cel Mic, se crede că a predicat în Palestina
şi a scris o epistolă. Fiii lui au fost aduşi la Roma din porunca lui

- Domiţian, fiind socotiţi susţinătorii unei revoluţii politice, ca urmaşi ai lui David. La
înfăţişarea înaintea împăratului au fost eliberaţi, după precizarea lui Eusebiu, din
constatarea că sunt oameni simpli, cu mâinile bătătorite de muncă.
- Apostolul Filip este deseori confundat cu diaconul Filip. Poartă numele şi de
Evanghelist, indicându-se prin aceasta specificul misiunii sale, de propovăduitor.
După noile cercetări ar fi predicat şi în Scythia Minor.
- Ştiri legendare parvin în legătură cu Simon Zelotul (Canaanitul), cum că ar fi
predicat în Persia şi Babilonia, iar despre Matia că a propovăduit în Etiopia.
Ucenicii şi colaboratorii Apostolilor au fost numeroşi. Cei 70 de ucenici ai Domnului
mergeau predicând doi câte doi, alţii însoţeau pe apstoli sau lucrau în legătură cu ei. Barnaba este
dintre cei mai însemnaţi; vărul lui, Ioan Marcu a mers cu el şi cu Sfântul Apostol Pavel în prima
călătorie misionară între anii 45-48; mai târziu însoţind pe Sf. Ap. Petru după predica lui scriind
Evanghelia care îi poartă numele. După o veche tradiţie el a înfiinţat Biserica din Alexandria
Egiptului. Dintre colaboratorii Sfântului Apostol Pavel mai însemnaţi sunt: medicul Luca,
autorul Evangheliei a treia şi al Faptelor Apostolilor, Sila, Timotei, Tit, precum şi câteva femei
devotate care au adus misiunii creştine servicii preţioase.
Activitatea Sfântului Apostol Pavel
Persoana şi activitatea Sfântului Apostol Pavel sunt mai bine cunoscute decât ale celorlalţi
Apostoli. Reconstituirea vieţii sale este posibilă dacă urmărim scrierile cu caracter epistolar care
îl au ca şi autor, sau din Faptele Apostolilor. Pavel este cunoscut mai întâi cu numele său iudaic
de Saul (cel dorit). A primit în familie şi în şcoala de la sinagogă o educaţie bună şi o instruire
religioasă după tradiţia riguroasă a iudaismului. Oraşul Tars avea şi şcoli eline vestite pentru
timpul respectiv, fiind comparat cu centre importante ale lumii, cu Alexandria şi Atena. Trăind în
mediu de limbă şi cultură greacă, Saul le-a cunoscut în mod firesc şi le-a însuşit într-o manieră în
care nu le poseda nici unul dintre ceilalţi Apostoli. Pe lângă cultura elenistă, el avea din familie
dreptul de cetăţean roman. Ambele calităţi vor avea mare importanţă în activitatea lui misionară.
De tânăr Saul a mers la Ierusalim, la şcoala rabinică a învăţatului Gamaliel, vestit în toată lumea
iudaică. El nu L-a cunoscut direct pe Iisus Hristos. Pe vremea activităţii publice a Mântuitorului,
el terminase studiile şi trăia în oraşul său natal unde era probabil rabin. La Ierusalim l-a readus
vestea marii mişcări produse de predica Apostolilor, dar şi unele motive de familie (la Ierusalim
Saul avea o soră căsătorită, mama lui Ioan Marcu, vărul lui Barnaba). În istorie el apare ca
persecutor, participând la uciderea lui Ştefan, demonstrând un fanatism şi o violenţă aparte. Cu
scrisori de împuternicire din partea marelui preot către comunitatea iudaică din Damasc, Saul
porneşte spre importantul oraş sirian, aşezat la aprox. 200 km. spre nord-est de Ierusalim. Pe
acest drum de persecutor, aproape de Damasc, s-a întâmplat faptul extraordinar care a schimbat
radical viaţa şi misiunea rabinului Saul: convertirea lui la creştinism, prin apariţia în timpul zilei
într-o lumină strălucitoare a lui Iisus Hristos. Deissmann comenta astfel minunea: ”Şi în
amintirea ceasului Damascului stă de-a pururi ceea ce pomeneşte în II Cor. 4, 6, adică impresia
unei lumini supreme, asemănătoare cu prima zi a Domnului, ţâşnind din întuneric la facerea
lumii”. Surprinşi de aceasta, ca şi creştinii, şi scandalizaţi de schimbarea lui, iudeii plănuiesc să-l
omoare. Saul este ajutat de creştini să părpsească oraşul peste zidurile cetăţii şi se retrage pentru
trei ani de zile în Arabia. Convertirea Sfântului Pavel a însemnat dezarmarea celui mai periculos
adversar al creştinismului şi transformarea lui în cel mai mare Apostol. Ca renegat al Legii
mozaice Saul a fost continuu urmărit şi ameninţat de iudei, aspect care a contribuit la orientarea
misiunii spre alte neamuri. Iudeu prin naştere şi prin educaţie, cu instruire teologică de rabin şi
cu zel de fariseu, elenist prin cultură şi prin cunoaşterea limbii greceşti, cetăţean roman cu
drepturi legale, pe care nu le aveau ceilalţi, Saul avea însuşiri cu care întrecea pe ceilalţi
misionari şi era pregătit pentru apostolatul creştin. În misiune el se adresa de regulă
comunităţilor iudaice şi prozeliţilor, apoi pătrundea în lumea greco-romană, preferând oraşele
mai însemnate unde interesul pentru ideile noi era mai mare. După ce forma şi organiza
comunitatea creştină locală, Apostolul păstra legături cu ea prin trimişi şi prin epistole. În acelaşi
timp păstra comuniunea cu Biserica mamă ierusalimiteană. Apostolul era însoţit şi ajutat în
misiune de unii colaboratori, aleşi dintre iudeii sau păgânii convertiţi, dintre care pe unii, pe Tit
şi pe Timotei, i-a numit episcopi în Bisericile înfiinţate de el.
Între timp, creştinismul se răspândeşte dincolo de graniţele Palestinei, iar Antiohia Siriei
devine un important centru creştin, asemănător Bisericii din Ierusalim. Aici activa cu zel un
bărbat plin de credinţă pe nume Barnaba. În una din zile, comunitatea din Antiohia este anunţată
în chip dumnezeiesc să aleagă pe Pavel şi pe Barnaba, pentru marea misiune de răspândire a
creştinismului. De acum începe a doua etapă şi cea mai importantă a vieţii Sfântului Apostol
Pavel: epoca misiunii sale printre neamuri. Este etapa marilor sale realizări, unde se vădeşte
geniul său organizatoric şi misionar, înalta sa cultură teologică, spiritul de dragoste şi jertfelnicie,
puse toate în slujba lui Hristos. Activitatea sa misionară se concretizează în trei mari călătorii,
mai bine cunoscute, unde a fost însoţit de unii ucenici sau chiar singur, dar cu conştiinţa sigură şi
voinţa puternică de a înfrunta orice piedică. Prima sa călătorie misionară o efectuează între anii
45-48, plecând din Antiohia Siriei, însoţit de Barnaba şi de Ioan Marcu. Propovăduiesc mai ale la
Pafos, reşedinţa proconsulului roman Sergiu-Paul, pe care îl converteşte la creştinism, trecând în
ţinuturile Asiei Mici: Perga Pamfiliei, unde se desparte de Ioan Marcu. De aici Sf. Pavel se
îndreaptă spre Antiohia Pisidiei. În această localitate rosteşte o cateheză asemănătoare cu aceea a
Sfântului Ap. Petru din ziua Cincizecimii, chemând poporul evreu la mântuire prin credinţă şi
pocăinţă în Mântuitorul cel înviat, prezis de profeţi. Mai departe, predică la Iconiu şi Listra, unde
vindecă un olog şi unde poporul vrea să le aducă jertfe, socotindu-i zei, ceea ce ei refuză. Dar tot
aici aceeaşi locuitori, instigaţi de iudeii din Antiohia şi Iconiu îl scot afară din cetate pe Pavel şi-l
lovesc cu pietre, lăsându-l abia viu. De acolo se îndreaptă spre Derbe după care se reîntorc pe
ascuns în cetăţile vizitate. Cu acest prilej rosteşte cuvinte de întărire în credinţă, organizează
viaţa comunitară şi hirotoneşte preoţi. Intrarea păgânilor în creştinism ridică problema dacă
pentru aceştia era obligatoriu să primească şi ritualul iudaic, considerat de Sf. Pavel o sarcină
prea grea şi inutilă, fapt ce nu era acceptat de o parte dintre creştini. Această problemă se
lămureşte la Sinodul din Ierusalim, anul 49-50, la care ia parte şi Sf. Pavel cu Barnaba, ca
reprezentanţi ai Bisericii din Antiohia. Problema se va soluţiona în sensul vederilor lui Pavel.
După acest eveniment, Apostolul pleacă în a doua călătorie misionară (51-54) fiind însoţit numai
de Sila. Ei pleacă în Cilicia, Derbe şi Listra- de unde iau un nou ucenic pe nume Timotei- apoi în
Iconiu şi Antiohia Pisidiei. Străbat ţinuturile Frigiei, Galatiei, Bitiniei şi Misia după care coboară
la Troa. Trec în Macedonia însoţiţi de Luca medicul. La Filipi înfiinţează o comunitate creştină-
prima din Europa- dar sunt închişi din cauza unei femei cu duh pitonicesc. Eliberaţi a doua zi
Pavel împreună cu Sila pleacă la Tesalonic unde predică trei săptămâni, după care se îndreaptă
către Atena. În marea cetate a Greciei, Sf. Pavel predică în Areopag, rostind o importantă
cateheză despre Dumnezeul necunoscut, care a făcut lumea şi are grijă de ea, trimiţând ca
Mântuitor pe Domnul Hristos, adeverit printre noi, prin învierea din morţi. Trece apoi în Corint,
capitala Ahaiei, unde locuieşte la Acvila şi Priscila. Aici a activat un an şi şase luni printre iudei
şi păgâni. I se înscenează de iudei un proces, ar proconsulul cetăţii îl respinge, nevoind să se
amestece în probleme religioase. În Antiohia, unde îşi stabilise sediul, Sf. Pavel îl înfruntă pe Sf.
Petru pentru instabilitatea acestuia în legătură cu obligativitatea Legii mozaice cu privire la
respectarea ei de către creştini. După acest fapt Sfântul Apostol Pavel întreprinde a treia călătorie
misionară, trecând prin Capadocia, Galatia şi Frigia ajungând în Efes, unde activează trei ani. El
predică cu succes la iudei şi păgâni, scrie epistolele către Galateni şi I Corinteni, dar este nevoit
să părăsească această localitate din cauza unei răscoale a păgânilor, la agitaţiile unui argintar,
Dimitrie, care-şi vedea ameninţată existenţa pentru că mulţi păgâni treceau la creştinism. Din
Efes, Apostolul se îndreaptă spre Troa, apoi la Filipi. Predică în Macedonia şi se reîntoarce la
Troa. În acest oraş săvârşeşte o minune, înviind un tânăr care căzuse jos de la etaj, în timp ce
Apostolul rostea o cuvântare.
În drum spre Ierusalim, Sf. Pavel se opreşte la Milet unde convoacă pe toţi preoţii din Efes.
Cu acest prilej rosteşte o duioasă cuvântare pastorală, amintindu-le că nu-i vor mai vedea faţa pe
viitor. În Ierusalim iudeii l-au prins în templu pe când încerca să îndeplinească un vot de nazireu,
şi voiau să-l omoare, dar este salvat de căpitanul cohortei romane Claudius Lysias. Sub paza
ostaşilor romani, i s-a îngăduit să se apere în faţa mulţimii şi a sinedriului, dar agitaţia contra lui
creşte ameninţător. O conspiraţie pusă la cale de iudeii fanatici, contra vieţii lui, este aflată de
nepotul său de soră şi comunicată hiliarhului. Urmează doi ani de temniţă la Cezareea între anii
58-60. Iudeii de la Ierusalim îl urmăresc însă şi acolo, determinându-l pe Pavel să facă apel în
final la dreptul său de cetăţean roman, de a fi judecat de împăratul Romei. Drumul spre Roma a
fost făcut sub pază pe timp de toamnă şi de iarnă, trecând prin Sidon, Mira Lichiei, Malta,
Puteoli. La Roma este întâmpinat de creştini la locul numit Trei Taverne. Prezenţa unei
comunităţi de creştini la Roma înainte de venirea vreunui misionar demonstrează răspândirea
rapidă a noii credinţe. Din epistolele scrise de aici rezultă că Apostolul a fost lăsat liber după
anul 63, şi a întreprins noi călătorii misionare în răsărit: Creta, Milet, Grecia şi Epir. Sfântul
Clement Romanul afirmă în prima epistolă către Corinteni că Pavel ar fi propovăduit şi în
Spania. Readus la Roma moare ca martir în timpul persecuţei lui Nero probabil în anul 67.
Sfântul Apostol Pavel a fost îngropat pe calea Ostia la Roma, unde secole de-a rândul pelerinii
creştini din toată lumea vin să se închine la mormântul său (Fer. Ieronim, De viris illustribus, 5).
ORGANIZAREA BISERICII PRIMARE. RAPORTUL CU IUDAISMUL.
CĂDEREA IERUSALIMULUI
1. Biserica.
 Comunitatea creştină înfiinţată de Sfinţii Apostoli se numeşte încă de la început Biserică;
Biserica lui Dumnezeu, Biserica lui Hristos. Apar şi denumiri figurate de tipul Israelul lui
Dumnezeu sau locaşul lui Dumnezeu. Termenul de Ecclesia comportă o ambivalenţă în sensul în
care distingem în conţinutul lui atât aspectul de comunitate locală, cât şi totalul comunităţilor.
Expresia de Biserică universală este folosită pentru prima dată în istoria creştinismului de
Sfântul Ignaţiu al Antiohiei (†107), despre care spune că se află acolo unde este Hristos (Epistola
către Smirneni, VIII). Aceeaşi expresie se regăseşte în Martiriul Sfântului Policarp, unde
Policarp este numit episcopul Bisericii universale din Smirna.
Sub aspect exterior distingem unele asemănări cu alte comunităţi religioase; în esenţa şi în
spiritul ei însă, ea este un organism cu totul nou. Raţionalismul protestant a văzut în Biserică nu
o instituţie voită de Dumnezeu, ci o creaţie apostolică străină de gândul şi voinţa Mântuitorului;
formată după tipul comunităţilor păgâne. Hristos ar fi propovăduit împărăţia lui Dumnezeu
numai ca o stare nouă apropiată lumii, nu un aşezământ bisericesc permanent.
Când Sfinţii Apostoli au înfiinţat Biserica, ei cunoşteau fără îndoială bine gândul
Mântuitorului. Cuvântul că „voi fi cu voi până la sfârşitul veacurilor” este o garanţie a prezenţei
divine în desfăşurarea istorico-dogmatică a acestei comunităţi. În fapt Biserica, din punct de
vedere dogmatic, a fost înfiinţată prin jertfa Mântuitorului de pe Golgota, iar istoricul ei ca şi
adunare frăţească începe numai la Pogorârea Sfântului Duh. Cincizecimea extinde Trupul înviat
al Domnului în cei credincioşi şi împărtăşeşte această realitate nou formată de prezenţa harică a
Domnului. Aşadar motivaţia existenţei Bisericii ca şi comunitate sau instituţie nu este una de
tipul artei imitative păgâne, ci este actualizarea propovăduirii Mântuitorului, este eveniment şi
realitate nouă în care omenirea şi cosmosul sunt chemate la transfigurare. În ipostaza de
comunitate creştină şi de aşezământ al mântuirii, Biserica trebuia să existe, să aibă membri,
conducere, norme şi viaţă proprie. Pe acestea le-a primit de la Sfinţii Apostoli de la început, în
forma potrivită cu natura, caracterul şi scopul său. Ele sunt iniţiale şi fundamentale şi s-au
dezvoltat cu Biserica însăşi în cursul timpului, cum era firesc.
Cum se forma o Biserică, întâlnim în Faptele Apostolilor şi epistolele pauline. Pe lângă
Apostoli propovăduiau diaconi şi alţi misionari care apar în cadrul activităţii lor identificaţi tot cu
numele de apostol (folosit aici în sens larg, indicând calitatea de trimis). Uneori se formau
cercuri de credincioşi înainte ca unul din cei 12 Apostoli să fi fost prezent în cadrul comunităţii
respective. Comunitatea din Antiohia, cea de la Damasc, cea de la Roma s-au format pe această
cale. Ca demonstraţie stă ecclesia romană căreia Sfântul Apostol Pavel îi adresează o scrisoare
înainte de a fi mers vreun apostol acolo.
2. Organizarea Bisericii
Comunitatea de la Ierusalim era grupată în jurul Apostolilor şi condusă de ei, având la
început forma şi norma ei de viaţă nouă: trăia în învăţătura Apostolilor, în spirit de comunitate
frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (Fapte 2, 42). După plecarea Apostolilor din
Ierusalim, conducător al bisericii era Iacob „fratele Domnului”, care se bucura de mare autoritate
chiar în faţa Apostolilor.
O altă treaptă în ierarhia Bisericii primare era constituită de „presbiteri”, cu rol însemnat în
viaţa comunităţii. Ei au primit ajutorul adus de Barnaba şi de Saul de la Antiohia, au luat parte la
sinodul apostolic, sunt numiţi în adresa scrisorii către creştinii din Antiohia, Siria şi Cipru (Fapte
15, 2, 4, 6, 22, 23). În mediul iudaic de la Ierusalim aceşti presbiteri formau, prin analogie cu
bătrânii poporului iudeu, o categorie de creştini respectaţi prin vârsta, înţelepciunea şi credinţa
lor. Diaconii, ca ajutători la cult, la mese şi la propovăduire, completau organele de conducere
ale Bisericii din Ierusalim.
Celelalte comunităţi creştine erau organizate în mod asemănător. Conducerea lor o aveau
Apostolii fondatori. Ei nu se stabileau definitiv într-o comunitate, ci le vizitau, le scriau, le
supravegheau prin ucenici destoinici şi devotaţi. Conducerea locală o exercitau organele puse de
Apostoli: presbiteri-episcopi şi diaconi. Instituirea treptei diaconatului este clar precizată în Noul
Testament, fiind în strânsă legătură cu primii ani ai comunităţii din Ierusalim. Etimologic diacon-
διάκονος înseamnă slujitor. Latura practică a slujirii lor a rămas caracteristică diaconatului şi s-a
extins în epoca următoare la toate nevoile asistenţei în comunitate. Este ştiut că ei au îndeplinit şi
slujba cuvântului, predicând şi botezând. Caracterul sacerdotal al diaconiei este confirmat de
textul din Fapte 6,6: „pe aceştia (diaconi) i-au pus înaintea Apostolilor şi rugându-se şi-au pus
mâinile peste ei”. Posibil ca fiecare comunitate să fi avut diaconi în slujire după modelul
ierusalimitean (Filip. 2, 1; I Tim. 3, 8, 12). În epistola către Romani, scrisă de la Corint, Sfântul
Apostol Pavel numeşte şi pe o diaconiţă Fibi a Bisericii din Chenhreia.
Presbiterii este primul nume întrebuinţat pentru ceilalţi slujitori ai comunităţilor, prin care
se înţeleg la început şi preotul şi episcopul. Instituirea lor prin hirotonie, cu post şi rugăciuni, este
dovedită de Faptele Apostolilor (14, 23), unde se spune că Sfântul Apostol Pavel a hirotonit
presbiteri la Bisericile înfiinţate în prima călătorie misionară. Presbiterii menţionaţi mai departe,
când nu este vorba de cei de la Ierusalim sau de bătrânii propriu-zişi (ca în I Tim. 5, 1), sunt de
asemenea slujitori hirotoniţi de Apostoli, iar după Apostoli de episcopi, cărora li se cereau
calităţi morale deosebite. Pe asemenea preoţi ai Bisericii învaţă sfântul Iacob pe credincioşi să-i
cheme în caz de boală, iar nu pe bătrânii laici, ca să se roage pentru ei (5, 14); pe presbiterii
preoţi îi învaţă Sfântul Petru să păstorească turma făcându-se pildă pentru ea (I, 5, 1-3); pe aceşti
presbiteri- preoţi îi recomandă Sfântul Apostol Pavel, când scrie lui Timotei, ca ei să se
învrednicească de îndoită cinstire (I Tim. 5, 17, 19); de asemenea îi scrie lui Tit să pună în
fiecare oraş presbiteri- preoţi, precum i-a poruncit (Tit 1, 5). Presbiterii erau deci slujitori
bisericeşti, hirotoniţi de Apostoli sau de episcopi, având rol de păstori şi de învăţători.
Episcopul era presbiterul cel mai de seamă din fruntea comunităţii. Identitatea de nume de
la început cu preoţii (presbiter- episcop), nu poate induce în eroare asupra deosebirii lor. Uneori
Sfântul Apostol Pavel vorbeşte numai de episcopi şi de diaconi (Filipeni 1, 1), ceea ce ar
însemna că presbiterii sunt înţeleşi ca episcopi; pe presbiterii de la Efes, chemaţi la Milet, Pavel
îi numeşte şi episcopi, dar îi numeşte aşa în calitatea lor de păstori ai Bisericii lui Dumnezeu, de
conducători ai turmei (Fapte 20, 17, 28); ceea ce nu ne împiedică să admitem că unii presbiteri
erau episcopi propriu-zişi, adică întâistătători între presbiteri.
Din „epistolele pastorale”, scrise de Sfântul Apostol Pavel spre sfârşitul vieţii sale, aflăm că
episcopatul, numit anume aşa, este o demnitate mai mare decât cea preoţească. Timotei şi Tit
sunt episcopi în acest sens. El le porunceşte în calitatea lor de episcopi să pună presbiteri- preoţi
în oraşe, ceea ce ne îndreptăţeşte să conchidem că înainte de sfârşitul epocii apostolice, numele
de preot şi de episcop primesc sensul în care sunt cunoscute mai târziu.
Ucenicul apostolic Ignaţiu, episcop de Antiohia, spre sfârşitul sec. I arată că cele trei
categorii de slujitori erau bine diferenţiate ca nume, ca atribuţii şi ca cinste. În Epistola către
Magnesieni, VI, Sfântul Ignaţiu afirmă: „episcopul ţine locul lui Dumnezeu, preoţii ţin locul
adunării Apostolilor, iar diaconii, cei aşa de dulci mie au fost încredinţaţi slujirii (diaconia) lui
Iisus Hristos”. În Epistola către Tralieni, II, acelaşi Ignaţiu spune că un creştin trebuie să se
supună episcopului ca lui Iisus Hristos, iar preoţilor ca Apstolilor. Tot el recomandă creştinilor în
Epistola către Smirneni, VIII, spunând: „Supuneţi-vă cu toţii episcopului, precum Iisus S-a
supus Tatălui Său, şi preoţilor ca Apostolilor. Cinstiţi pe diaconi ca pe porunca lui Dumnezeu”.
Sfântul Clement Romanul (91-100), în prima Scrisoare către Corinteni, scrisă în prajma
anului 97, aminteşte cele trei trepte ale ierarhiei creştine episcopi, preoţi şi diaconi, pe care îi
compară cu arhiereii, preoţii şi leviţii din Vechiul Testament. Această diferenţiere venea din
timpul apropiat al Apostolilor. Ea arată limpede că episcopii, preoţii şi diaconii formau un corp
conducător în Bisericile creştine, erau aleşi şi hirotoniţi şi se bucurau de cinste deosebită din
partea credincioşilor. Aşa numita preoţie universală de care vorbeşte teologia protestantă, ca
drept al tuturor creştinilor la predicarea cuvântului evanghelic şi la conducerea Bisericii, este
răstălmăcirea unui cuvânt din Epistola I Petru 2, 9, care nu este interpretat în lumina stării de fapt
din Biserica apostolică.
Didahia sau Învăţătura celor 12 Apostoli atestă diferenţierea în trei trepte a slujirii în
practica bisericii apostolice. Episcopii, preoţii şi diaconii aveau în grijă săvârşirea cultului,
predicarea cuvântului, administrarea comunităţii, opera carităţii, supravegherea vieţii morale şi
impunerea disciplinei creştine. Pe lângă aceşti slujitori ai Bisericii, exista la început o altă
categorie de slujitori doar ai cuvântului, al căror rol a fost însemnat în Biserica apostolică:
harismaticii.
Harismaticii sau pnevmaticii erau unii creştini înzestraţi de Dumnezeu cu diferite puteri
sau daruri, numite harisme. Nu erau aleşi de comunitate, nici aşezaţi prin hirotonie şi se bucurau
de mare cinste pentru harul lor. Sfântul Apostol Pavel numeşte adeseori aceste daruri.
Enumerarea lor o întâlnim în prima Epistolă către Corinteni capitolul 12: „Şi pe unii i-a pus
Dumnezeu în Biserică întâi Apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători, apoi pe cei ce au
darul de a face minuni, apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor.”
Harismele au fost un dar supranatural special făcut Bisericii începătoare, pentru creşterea şi
consolidarea ei. După epoca apostolică s-au stins treptat şi cu trecerea timpului au încetat sau s-
au transformat .
3. Raporturile cu iudaismul
Reprezintă una din cele mai importante probleme în istoria Bisericii primare. Greutăţile
întâmpinate de Sfântul Apostol Pavel din partea iudeilor, sinodul apostolic, discuţia dintre Petru
şi Pavel de la Antiohia, caracterizează aceste raporturi şi ilustrează o stare de spirit care trebuie
cunoscută.
Creştinismul era o religie spirituală, liberă şi universală, dar el fusese pregătit de Vechiul
Testament, apăruse în Iudeea şi era predicat întâi iudeilor. În comunitatea de la Ierusalim, centrul
religios al iudaismului, el era legat cu mozaismul, prin mergerea creştinilor la templu şi prin
observarea prescripţiilor Legii. Iudaizanţii cerea ca şi creştinii recrutaţi dintre prozeliţi şi păgâni
să respecte Legea mozaică. Această pretenţie îngreuna foarte mult convertirea păgânilor şi
denatura sensul creştinismului, aservindu-l iudaismului. Sfântul Apostol Pavel a sesizat pericolul
şi a apărat cu fermitate libertatea Evangheliei înaintea fraţilor mincinoşi, care puneau mai presus
de orice Legea, al cărei rol religios şi istoric trecuse.
4. Căderea Ierusalimului. Epoca apostolică se consideră încheiată cu căderea
Ierusalimului şi distrugerea templului în urma războiului iudaic. Prezenţa armatei romane
la Ierusalim producea nemulţumiri între iudeii din Palestina, provocând dese mişcări de
eliberare. Sub împăratul Nero, la 65-66, izbucneşte în Palestina o răscoală care se
transformă într-un război greu. Armata romană sub conducerea generalului Vespasian,
cucereşte una câte una cetăţile apărate de iudeii înarmaţi, începând din Galileea. După
moartea împăratului Nero şi a generalului Vitelius, Vespasian este proclamat împărat şi
lasă conducerea războiului fiului său Tit. În urma asedierii oraşului Ierusalim templul este
ars (august 70) iar populaţia iudaică suferă pierderi mari. Resturi din armata iudaică au
prelungit zadarnic câteva luni războiul la Masada, la vest de Marea Moartă.
Distrugerea templului de la Ierusalim, despre care Iisus a spus: „nu va rămânea piatră pe
piatră”, este un eveniment religios şi istoric important. Cu aceasta se împlinea pentru creştini o
profeţie a Mântuitorului şi se întăreu în credinţa lor. Cultul iudaic central, care se săvârşea la
templul din Ierusalim, înceta, iar creştinismul se separa definitiv de iudaism. Războiul având un
caracter mesianic, creştinii nu s-au solidarizat cu conaţionali lor, ci au părăsit Ierusalimul încă de
la început şi s-au retras peste Iordan, formând comunităţi mai importante la Pella şi la Kokaba.
Cu dărâmarea templului devenea imposibilă observarea Legii rituale. Iudeo-creştinii se
asimilează cu ceilalţi creştini, sau formează secte iudaizante (nazareii, ebioniţii). Sub împăraţii
Traian, pe la 116 şi Adrian, între 132-135, se produc noi revolte iudaice sângeroase, care sunt
înăbuşite cu forţa. Când iudeii reuşesc să recucerească provizoriu Ierusalimul, sub Adrian, regele
mesianic Bar-Cochba, persecută pe creştini. Oraşul este reluat de romani şi reconstruit sub
numele de Aelia Capitolina. Iudeea devenea astfel parte din domeniul imperial, parţial
colonizată, cunoscută de acum sub numele de Syria Palestina (Siria Filistenilor).
 CULTUL ŞI VIAŢA CREŞTINĂ ÎN EPOCA APOSTOLICĂ
1. La Ierusalim. Comunitatea creştină înfiinţată în ziua Cincizecimii continua să
trăiască în mijlocul poporului iudeu şi să meargă la templu, dar se diferenţiază de la
început de restul poporului prin cult şi viaţă proprie. Faptele Apostolilor vorbesc despre o
primă particularitate a noii credinţe, manifestată în „frângerea pâinii”. „Frângerea
pâinii”, cum se numea la început Sfânta Euharistie, era săvârşită de Sfinţii Apostoli după
porunca Mântuitorului în amintirea Cinei lui, de aceea se numea Cina domnească.
Caracterul de taină al acestei Cine rezultă din cuvintele Sfântului Apostol Pavel care o
numeşte „împărtăşanie” cu sângele şi cu trupul lui Hristos. Învăţătura celor doisprezece
Apostoli cere creştinilor să-şi mărturisească păcatele înainte de primirea Sfintei Euharistii,
cum numeşte frângerea pâinii, pentru „a fi jertfa lor curată”. Pe lângă împărtăşanie, în
adunarea creştinilor, Apostolii propovăduiau şi se rugau, aminteau învăţătura şi faptele
Mântuitorului pentru a face cât mai prezentă persoana Mântuitorului. Adunarea
creştinilor se făcea în casă, deci nu în templu sau în sinagogă. O asemenea casă era aceea în
care se adunau Apostolii cu grupul de credincioşi, înainte de ziua Cincizecimii. Aceasta
poate fi casa lui Ioan Marcu în care Sfântul Apostol Petru a găsit „pe mulţi adunaţi pentru
rugăciune”, în noaptea când a scăpat din închisoare, în persecuţia lui Irod Agripa I.
Adunările se ţineau în toate zilele, aşa după cum mergeau şi la templu. Cu frângerea pâinii
era unită o masă comună, numită agapă, care manifesta şi întreţinea sentimentul dragostei
creştine şi servea de cadru cultului. Adunarea se făcea seara, când credincioşii erau liberi
de ocupaţiile cotidiene.
2. În afară de Ierusalim creştinii erau dezlegaţi de practicile cultului iudaic şi cultul lor
era organizat prin analogie cu cel al sinagogii. Pe când la Ierusalim iudeo-creştinii puteau să
meargă la templu, atât cât era linişte, în diaspora, creştinii erau alungaţi din sinagogi şi nevoiţi să
se organizeze în comunităţi aparte, care nu mai aveau nici o legătură cu sinagoga. În Faptele
Apostolilor întâlnim un amănunt interesant, în cadrul călătoriei a treia a Sfântului Apostol Pavel,
când acesta se afla la Troia în anul 58. În acest loc găsim ştirea preţioasă că adunarea şi cultul au
avut loc „ în ziua întâi a săptămânii”, adică Duminica, deşi Apostolul a stat aici o săptămână.
Posibil ca o astfel de practică să fie specifică acestor comunităţi din afara Ierusalimului, prin
frângerea pâinii odată pe săptămână, în ziua Domnului. Numele ei de „ziuă domnească”, pe care
îl găsim în Apocalipsă 2, 10, şi în Învăţătura celor doisprezece Apostoli, precum şi ştirea pe care
o dă Pliniu cel Tânăr, proconsulul Bitiniei, dovedesc că încă din epoca apostolică creştinii au
ţinut ca zi de sărbătoare săptămânală, prin jertfă euharistică şi prin masă obştească, ziua Învierii
Domnului. Era o practică de îndepărtare de ţinerea sabatului, care mai era considerat un cult
comun numai în cadrul comunităţilor iudeo-creştine din Ierusalim. Ca rugăciuni amintim pe cele
euharistice, fixate de timpuriu, rugăciunea domnească, sau tipul de rugăciuni liturgice întâlnite în
Epistola către Corinteni a lui Clement Romanul. Cultul era însoţit uneori în epoca apostolică de
manifestări cu caracter harismatic.
Botezul creştin era condiţie absolută pentru intrarea în comunitatea Bisericii. Pregătirea era
scurtă şi uneori se reducea la ascultarea unei predici. Botezul creştin nu era un simplu rit sau
numai un simbol, cum era cazul botezului iudaic sau botezul lui Ioan, ci avea caracter de taină,
prin care se iertau păcatele şi se împărtăşea harul dumnezeiesc. Mărturisirea de credinţă
cuprindea adevărurile de credinţă fundamentale, orientate către persoana dumnezeiască şi opera
de mântuire a Domnului Hristos. Botezul se făcea în numele Sfintei Treimi, de regulă, conform
Învăţăturii celor doisprezece Apostoli, în apă rece şi curgătoare, numită textual apă vie. Punerea
mâinilor urma botezului. Era săvârşită de Apostoli şi era unită cu rugăciunea pentru primirea
Sfântului Duh de către cei botezaţi.
Hirotonia se făcea prin rugăciuni şi punerea mâinilor Apostolilor, precedată de postire.
Semnificaţia ei de act sfânt, prin care se împărtăşeşte harul lui Dumnezeu, o dovedesc şi
cuvintele Sfântului Apostol Pavel către Timotei despre harul lui Dumnezeu cel dat lui prin
punerea mâinilor Apostolului, precum şi porunca de a nu se face părtaş la păcatele altora.
Postul este constatat în legătură cu anumite acte de cult. În afară de situaţiile amintite mai
sus se postea înainte de sfârşitul sec I în zilele de miercuri şi de vineri, după mărturia Învăţăturii
celor doisprezece Apostoli. Erau numite dies stationum pentru a le diferenţia de zilele de post ale
iudeilor (luni şi joi), în unele Biserici săvârşindu-se Sfânta Euharistie.
Sărbători. Ziua Domnului sau Duminica se sărbătorea în prima zi a săptămânii săvârşindu-
se Sfânta Euharistie. Semnificaţia ei creştină este subliniată de părinţii apostolici între care
amintim pe Sf. Ignaţiu al Antiohiei în Epistola către Magnezieni, Policarp al Smirnei, Clement
Romanul etc. Iudeo- creştinii vor fi ţinut la început şi sărbătorile iudaice, Paştile şi Cincizecimea,
cu care coincideau marile evenimente creştine, dobândind în creştinism o nouă semnificaţie:
Învierea Domnului şi Pogorârea Sfântului Duh.
 La 6 ianuarie se serba în Orient Epifania, o sărbătoare comună pentru Întruparea Domnului
şi arătarea lui, în amintirea naşterii şi a Botezului său, sărbătoare care a trecut apoi şi în Biserica
Romei. Este menţionată în actul martiric al episcopului Filip de Heracleea, †304, ca o zi sfântă,
dar nu era generală. În preajma anului 377 sărbătorile se despart.
Viaţa creştină stă în strânsă legătură cu credinţa şi cu cultul. Spre deosebire de legalismul
şi cazuismul iudaic, creştinismul punea accent pe curăţie sufletească, pe iubire, pe bunătate, pe
sinceritate, pe răbdare, pe milă şi pe caritate. S-a ridicat mult nivelul moral al vieţii familiale,
prin cinstirea şi grija de soţie şi copii. Epistola către Diognet este ilustrativă în acest sens.

PERSECUŢIILE ÎMPOTRIVA CREŞTINILOR

Propagarea creştinismului a întâmpinat de la început unele piedici şi greutăţi. La
Ierusalim, Apostolii au avut de suferit arestări, ameninţări, închisoare, bătăi din partea
sinedriului care le-a interzis de nenumărate ori să vorbească despre Iisus Hristos. Comunitatea
creştină a avut martiri de la început: pe diaconul Ştefan, pe apostolul Iacob al lui Zevedeu şi pe
creştinii cei pigoniţi până la moarte de Saul. Cauzele prigoanelor din partea iudeilor se înţeleg
din cele expuse până acum: îndepărtarea creştinilor de sinagogă, în diaspora, despărţirea lor
de iudeii angajaţi în războiul iudaic, de agitaţia iudaizanţilor, au făcut să crească şi mai mult
ura contra lor. Persecuţiile sângeroase, calomniile, batjocurile la adresa lui Iisus Hristos, l-au
determinat pe Tertulian să numească sinagogile fontes persecutionum (Adversus Gnosticos, IX).
Persecuţiile propriu-zise, cele îndurate de creştini din partea autorităţilor romane, au fost de
lungă durată, punând Biserica în cumpănă. Persecuţiile sângerose au început sub Nero (54-68)
şi au durat până la începutul sec IV. Prin edictul de la Milano (Mediolanum) din 313,
Constantin cel Mare pune capăt persecuţiilor în Imperiul roman trecând creştinismul în rândul
credinţelor licite. Însă până în acea dată noua credinţă a avut de suferit mari încercări din
partea păgânismului, încercând să supravieţuiască în forme religioase colaterale acceptate de
sistemul roman. Este vorba de legitimitatea care o obţineau prin înscrierea în acele colegii de
ajutor reciproc, în cazuri de înmormântare sau alte situaţii speciale.
Persecuţiile sunt numite de obicei după împăraţi. Numărul lor variază de la un istoric la
altul, în funcţie de viziune, periodizare, caracterul general sau local al persecuţiei. Lactanţiu
socoteşte şase, Sulpiciu Sever nouă, Augustin şi Paul Orosiu zece. După caracterul şi gravitatea
lor, persecuţiile se pot împărţi în două sau trei perioade. Înainte de împăratul Deciu (249-251)
persecuţiile au fost locale şi incidentale. Începând cu jumătatea secolului trei devin sistematice şi
generale, adică se aplicau printr-un edict imperial în tot Imperiul roman. În prima perioadă, de la
Nero la Domiţian, creştinii erau socotiţi o sectă iudaică şi confundaţi cu iudeii. De la Domiţian
înainte sunt deosebiţi de iudei şi persecutaţi ca religie nouă şi nepermisă (religio illicita). Din alt
punct de vedere, domnia lui Septimiu Sever (193-211) se poate socoti ca un moment nou în
istoria persecuţiilor, prin interzicerea przelitismului creştin.
Până la Deciu, creştinii au fost urmăriţi mai mult din iniţiativa mulţimii păgâne sau a unor
guvernatori ; de la Deciu însă persecuţiile sunt dezlănţuite de autorităţile romane şi dobândesc un
caracter general.
În secolul I legislaţia persecutoare este nesigură şi necunoscută. De la Traian (98-117), se
aplică de regulă la judecarea creştinilor rescripte imperiale. Rescriptul este o dispoziţie oficială,
provizorie şi limitată, care se aplica într-o cetate sau o provincie, nu în întreg imperiul. De la
Deciu creştinii sunt urmăriţi pe baza unor edicte speciale. Edictul avea statutul de lege în stat, cu
aplicare generală şi obligatorie. Deciu este primul împărat roman care a promulgat un edict de
persecuţie generală contra creştinilor cu aplicare în tot imperiul. Astfel creştinismul era socotit ca
religie nepermisă- religio illicita. Totuşi unii împăraţi, cum a fost Gallienus (260-268), şi unii
guvernatori de provincii, au avut faţă de creştini o atitudine care mergea de la indiferenţă chiar
până la bunăvoinţă.
Cauzele persecuţiilor :
a. Cauze religioase- Creştinismul era o religie nouă, monoteistă, morală şi absolută,
pe când păgânismul era o religie veche, politeistă şi idolatră- contrastul era deci
evident. Păgânii nu puteau înţelege o religie fără temple, fără zei şi fără idoli.
Romanii vedeau în creştinism o superstiţie nouă şi răufăcătoare, după cum spunea
Suetoniu- creştinismul voia să înlăture toate celelalte religii. Calamităţile naturale
abătute asupra Imperiului roman (cutremure, inundaţii, secetă, foamete etc.) erau
puse pe seama creştinilor, care necrezând în zei- în religia veche a strămoşilor-
mâniau zeii şi aceştia trimiteau nenorociri asupra oamenilor.
b. Cauze politice- religia politeistă era religia statului, creştinii combătând
politeismul, implicit erau acuzaţi că sunt duşmanii tatului roman- stat care era
protejat de zei.
c. Cultul împăratului- a fost poate una dintre cele mai de seamă cauze ale
persecuţiilor. Cultul împăratului este o religie de stat şi o obligaţie cetăţenească.
 Refuzul creştinilor de a participa la celebrarea acestui cult era socotit un act de
impietate, de sacrilegiu. Refuzând să accepte păgânismul, creştinismul era socotit
că aduce ofensă gravă religiei oficiale şi divinităţii.
d. Cauze moral-politice. Păgânii răspândeau tot felul de zvonuri pe seama vieţii morale a
creştinilor. Creştinii erau acuzaţi că ucid copii şi se hrănesc cu carnea şi sângele
lor, neînţelegând taina Sfintei Împărtăşanii- prin care pâinea şi vinul sunt
prefăcute prin harul Sfântului Duh în Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos,
erau socotiţi imorali, dedaţi desfrâului, că adoră asinul sau soarele. Ştiri avem de
la Tertulian, Eusebiu, Iustin Martirul, Teofil al Antiohiei.

Legislaţia şi procedura de judecată:

Până la Constantin cel Mare (330-337) creştinismul era ţinut în afara legii şi putea fi
urmărit pe baza unor decrete şi legi existente cu aplicare generală sau specială. Legea celor 12
table interzicea cultele străine şi pedepsea magia. Un decret al senatului ( de bacchanalibus189
d.H.) şi o lege a lui Traian contra sociaţiilor nelegale interziceau adunările nocturne. Lex Julia de
maiestate pedepsea maniferstările duşmănoase faţă de poporul roman. Creştiii puteau fi acuzaţi
şi urmăriţi pe baza unor asemenea legi şi decrete, pentru un motiv sau altul.
În judecarea creştinilor se urma fie procedura de judecată a procesului de crimă, cu pedepse
capitale, fie procedura reprimării delictelor, bazată pe dreptul poliţienesc şi judecătoresc al
funcţionarilor romani superiori, de a păşi din oficiu contra necetăţenilor suspecţi sau vinovaţi de
tulburarea ordinii publice (jus coercendi, coercitio). Unii istorici consideră că urmărirea şi
pedepsirea creştinilor se făcea în baza unor măsuri administrative, deci coercitio, alţii că se
aplicau legile penale de drept comun, judicatio. Împotriva primei păreri se aduce obiecţia că
dreptul coercitiv se aplica numai în judecarea necetăţenilor, în timp ce unii creştini erau cetăţeni
romani. Aceste două atitudini sunt contrazise de mărturia precisă a apologeţilor, cum că la
creştini se căutau şi condamnau nu anumite crime, prevăzute de lege, ci doar calitatea şi numele
lor de creştini (Sfântul Iustin Martirul, Apologia I, 4). După a treia părere, creştinismul era
interzis şi pedepsit pe baza unor legi speciale, o lege de excepţie contra creştinilor. Tertulian şi
istoricul Sulpiciu Sever vorbesc despre un decret al lui Nero, din anul 64, concretizat în formula:
Non licet esse vos= Nu este permis ca voi să existaţi (Tertulian, Apologeticum, IV, 4; Tertulian,
Ad nationes, I, 7), decret numit şi Institutum Neronianum. În Martiriul lui Apolonius, se face
menţiune despre un decret al senatului care reia formula neroniană de interzicere a numelui de
creştin. Documentul aparţine sfârşitului secolului II. Rezultă că situaţia în care creştinismul a
rămas în afara legii a rămas în vigoare din anul 64 până la Constantin cel Mare. Deşi nu au fost
persecutaţi continuu, creştinii, fiind scoşi de sub protecţia legilor, erau ţinuţi în nesiguranţă
legală, care avea posibilitatea de a se transforma în orice moment în ostilitate şi violenţă.
Autoritatea care judeca era, la Roma, prefectul oraşului, iar în provincii, guvernatorul.
Pedepsele variau în general în funcţie de situaţia socială a creştinilor. Principiul
condamnării era: cei nobili să fie deportaţi, cei de jos decapitaţi- honestiores deportantur,
humiliores capite puniuntur; în ambale cazuri se confiscau averile. Pedepsele capitale erau:
pierderea libertăţii, a drepturilor civile, moartea. Cea din urmă se provoca prin decapitare,
considerată „bona mors”, prin ardere, răstignire (moarte infamantă, ca pentru sclavi), aruncare la
fiare sau în luptele de gladiatori.
Pedepsele pe viaţă erau exilul sau deportarea în locuri nesănătoase şi sub pază,
condamnarea la munci în mine şi în cariere, în grele condiţii de trai. De la Deciu închisoare era
mai lungă şi grea, fiind un mijloc de constrângere la apostazie. Judecarea creştinilor era însoţită
de torturi pentru a-i sili să se lepede de credinţă; cei care se lepădau se numeau lapsi. Pedepsele
erau foarte grele şi de multe feluri: flagelarea, bătaia cu vergi, lapidarea, sfâşierea corpului cu
unghii de fier etc. În ultima fază a persecuţiilor, sub Diocleţian (284-304) şi urmaşii lui, torturile
au fost cele mai grele. Contrar ideii romane de distrugere a creştinismului venea realitatea unei
Biserici luptătoare, care în loc să dispară se călea în persecuţii. Se întregeşte imaginea unei
Biserici calitative, caracterizată în termeni de admiraţie de literatura creştină apologetică.
Tertulian constatase o realitate a timpului primelor secole cum că: sângele creştinilor este
sămânţă pentru alţii.
Persecuţiile până la împăratul Comod anii 64-192
1. Primul împărat persecutor este socotit Nero (54-68). Prima măsură care atinge
indirect pe creştini a fost luată în timpul domniei lui Claudiu. A alungat din Roma pe iudei în
anul 49, din cauza unor tulburări provocate pe marginea persoanei lui Chrestus, nume în care
majoritatea istoricilor au văzut pe Hristos. Informaţia este redată de Suetoniu în Vita Claudii, 25,
4: „Judaeos impulsore Chresto assidue tumultuantes Roma expulit”. Nero, un împărat vicios şi
vanitos, este pentru istoria Imperiului roman reprezentantul omului politic înclinat spre ideea de
criză şi spectacol. Nemulţumirea contra lui creştea şi izbucnea în comploturi care de cele mai
multe ori erau înăbuşite în sânge. Cea mai mare nemulţumire a fost în anul 64, când Roma a fost
mai mult de jumătate distrusă de un incendiu, izbucnit la 19 iulie, îngrozind şi revoltând
populaţia. Pentru a potoli furia mulţimilor Nero a abătut acuzaţia asupra creştinilor,
condamnându.i ca duşmani publici şi oameni periculoşi prin superstiţia lor. Persecuţia a fost de o
cruzime înspăimântătoare. Din veche tradiţie bisericească se ştie că au murit la Roma, sub Nero,
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, foarte probabil în anul 67. Tacitus vorbeşte de o mulţime uriaşă-
ingens multitudo, iar Clement Romanul de o mare mulţime de creştini- πολυ πληθος εκλεκτων.
De numele lui Nero se leagă emiterea unui decret prin care interzicea creştinismul, concretizat în
formula: non licet esse vos.
2. Domiţian (81-96), fiu al lui Vespasian, era un om ambiţios, egoist, gelos, răzbunător şi
răutăcios. Este primul împărat care s-a autodivinizat, numindu-se „dominus ac deus”. Politica lui
interioară urmărea centralizarea administraţiei imperiale în vederea unei monarhii absolute.
Bănuitor şi despotic, el a prigonit pe creştini, pe iudei şi chiar pe filosofi şi pe matematicieni.
Cauzele persecuţiei sunt multiple: refuzul creştinilor de a plăti fiscus iudaicus, un impozit
perceput de la iudei, iar de la istoricul Dion Cassios se mai cunoaşte că persecuţia a mai lovit pe
unii acuzaţi de ateism, acuzaţie adusă de obicei creştinilor. Erau vizate tendinţele care „urzeau
lucruri noi”(molitores rerum novarum).
Persecuţia a atins persoane nobile, între care şi unele rude ale împăratului: pe vărul lui,
Flavius Clemens şi pe soţia acestuia Flavia Domitilla; pe fostul consul Acilius Glabrio şi pe
mulţi alţii. Tot acum a suferit şi Sfântul Evanghelist Ioan, fiind exilat în insula Patmos.
Persecuţia a fost un act de capriciu de scurtă durată, la sfârşitul domniei lui. Noul împărat,
Nerva, a graţiat pe cei condamnaţi şi nu a luat în considerare acuzaţiile duse creştinilor.
3. Traian (98-117) avea calităţi rare, bucurându-se de încredere şi cinste din partea armatei
şi a populaţiei. Epoca Antoninilor, inaugurată cu domnia lui şi terminată cu Marc Aureliu, de
fapt cu fiul acestuia, Comod, este socotită cea mai fericită din istoria Imperiului roman. Totuşi
calităţile de om politic şi geniul lui militar au fost umbrite de atitudinea sa persecutorie faţă de
creştinism. El a reînnoit legea contra eteriilor şi a dat primul rescript care se păstrează, privitor la
procedura faţă de creştini. Într-un răspuns la o scrisoare din partea lui Pliniu cel Tânăr,
guvernatorul Bitiniei, Traian oferă câteva regului de cercetare a cazurilor celor care se făceau
vinovaţi de apartenenţa la noua credinţă. El nu dă o normă generală de procedură, dar stabileşte:
creştinii să nu fie căutaţi din oficiu, dar dacă sunt denunţaţi şi dovediţi a fi creştini, să fie
pedepsiţi dacă nu apostaziază. Dacă se leapădă de credinţă să fie lăsaţi liberi. Cât priveşte
denunţurile anonime, împăratul ordonă să nu se ţină seama de ele, nefiind demne pentru epoca
lui. Rescriptul lui Traian nu schimbă situaţia creştinilor, ci din contră, stabilea legal penalitatea
lor, nu pentru crime de drept comun, ci pentru nume. Dintre martiri amintim: Sfântul Ignatie al
Antiohiei, episcopul Simeon al Ierusalimului şi alţii.
4. Sub împăratul Adrian (117-138) s-a menţinut situaţia creată de Traian. Deşi sceptic şi
rece, Adrian a dat dovadă de un spirit larg, întreţinând cultura la un nivel ridicat. Atitudinea lui
faţă de creştinism reiese dintr-o scrisoare adresată unui guvernator de provincie pe nume
Minucius Fundanus. Este elaborat în sensul rescriptului lui Traian, dorind ca oamenii să nu fie
tulburaţi de răutatea calomniatorilor, dar dacă denunţătorii pot susţine acuzaţiile lor în faţa unui
tribunal, sunt liberi să o facă. Martiri au existat şi în timpul domniei lui Adrian, prilej cu care au
apărut primele scrieri creştine apologetice: Quadratus etc. Rescriptul lui Adrian se găseşte la
Iustin Martirul în Apologia sa şi la Eusebiu în Istoria bisericească.
5. Antonin Piosul (Antoninus Pius, 136-161), urmaşul lui Adrian, a fost un împărat paşnic,
înţelept, onest şi ponderat. Sub conducerea lui creştinii au avut de suferit din cauza poporului şi a
unor guvernatori de provincie. Mai cunoscută este persecuţia din Smirna unde au murit 11
creştini şi a fost eliberat un apostat. La cererea mulţimii a fost căutat, arestat şi condamnat
episcopul Smirnei. Policarp. Între cauzele care au produs agitaţia păgânilor sunt unele calamităţi
ale vremii, precum şi campania literară anticreştină a unor scriitori greci şi romani. Lui Antonin
i-a adresat Iustin Martirul prima sa Apologie, la sfârşitul căreia reproduce rescriptul lui Adrian
către Minucius Fundanus.
6. Marcu Aureliu (161-180), numit Marcus Annius Verus, iar după adoptarea sa de către
Antonin Piosul, Marcus Aelius Aurelius Verus, era un împărat foarte cult şi filosof, un om bun,
meditativ, cu predilecţie pentru justiţie şi învăţământ. Politica sa religioasă a fost influenţată de
principiile sale stoice. Nefiind un sistem filosofic agreat de creştini, împăratul a pornit o
persecuţie folosindu-se de legea de excepţie a lui Nero: non licet esse vos. La Roma a suferit o
fecioară de neam nobil, Cecilia, mai târziu Justin Martirul şi Evelpistus; în Galia au suferit 48 de
creştini dintre care unii sunt prezentaţi cu numele în martirologii: episcopul Potin, Sanctus,
Alexandru, Epagathus, Maturus etc.
 Marc Aureliu a înăsprit legislaţia contra creştinilor, lăsând frâu liber urii poporului şi
introducând sistemul căutării lor. Contrar legilor romane în timpul domniei lui s-au primit
mărturiile sclavilor contra stăpânilor lor.
7. Comod (180-192), fiul lui Marc Aureliu, se îndepărtează de morala stoică a tatălui său,
ducând o viaţă scandaloasă şi amintind de nebunia şi capriciile lui Nero. Historia Augusta îl
caracterizează ca „neruşinat, necinstit, spurcat la gură, murdar şi desfrânat, mai crud decât
Domiţian, mai necurat decât Nero”. Sub Comod persecuţia contra creştinilor a continuat, căzând
mulţi martiri: grupul martirilor scilitani în Africa, în iulie 180 (actul lor martiric este primul
document creştin de limbă latină), în Asia proconsulară, Frigia, Siria. După câţiva ani de
persecuţie, Comod a permis eliberarea creştinilor întemniţaţi orientând acum politica sa
religioasă către o atitudine de indiferenţă. Gestul poate fi explicat prin influenţa soţiei sale
Marcia cunoscută pentru simpatia sa faţă de creştini, sau prin alte influenţe. Cu înlăturarea lui
Comod prin asasinare s-a schimbat situaţia generală a Imperiului roman. Instalarea unor împăraţi
neromani din provincii va deschide o lungă criză politică ce se va desfăşura pe tot parcursul
secolului III.

Persecuţiile de la Septimiu Sever până la Aurelian (193-275)

1. Dinastia Severilor (împăraţi sirieni 193-253).

Septimiu Sever, urmaşul lui Comod, era un militar capabil, energic, aspru, bun
administrator. Pentru a-şi crea o situaţie mai favorabilă şi a-şi consolida tronul, s-a declarat fiu
adoptiv al lui Marc Aureliu şi a acordat onoruri divine lui Comod, legându-se astfel de dinastia
Antoninilor. Prin căsătoria cu Iulia Domna, fiica unui bogat preot păgân din Emesa, Septimiu
Sever a înfiinţat o dinastie nouă, în istoria căreia femeile şi cultele orientale au jucat un mare rol.
Deşi capabil, el a lăsat Imperiului o moştenire grea: pe fii săi, Caracalla şi Geta, brutali şi cruzi,
care se urau de moarte. Pentru a domni singur, Caracalla a înlăturat pe fratele său Geta,
asasinându-l la 23 februarie 212, în braţele mamei sale. În 212 Caracalla a acordat dreptul de
cetăţenie romană tuturor oamenilor liberi din Imperiu, cu unele excepţii. Înlăturat prin asasinat,
Caracalla este urmat la domnie de Macrin, un african, primul care nu era de rang senatorial.
După înlăturarea lui printr-o mişcare militară organizată de principesele siriene, pe tron ajunge
Avitus Bassianus, cunoscut şi sub numele de Heliogabal. De o corupţie precoce şi scandaloasă,
noul împărat a fost o ruşine pentru Imperiu. A introdus la Roma un cult sirian, suprapunând peste
cultul solar local mithraismul oriental. După Heliogabal a urmat vărul acestuia Alexandru Sever,
de numai 13 ani când a urcat pe tron. Instruit şi bine crescut, a fost ajutat la conducere de mama
sa Julia Mammaea şi de un consiliu de jurişti special desemnaţi. O revoltă militară l-a înlăturat
prin asasinat urmându-i la tron Maximin Tracul (235-238), cu care se agravează criza militară.
2. Politica religioasă a împăraţilor Severi. La începutul domniei lui Septimiu Sever,
creştinii s-au bucurat de pace. După câţiva ani persecuţia a izbucnit violent în Africa (197), din
ostilitatea populaţiei păgâne şi a guvernatorului. Printr-un edict sau rescript, dat în Orient la 200
sau 201, în urma unor mişcări în Palestina, Septimiu Sever a oprit prozelitismul iudaic. După o
vizită în Egipt interzice şi prozelitismul creştin. Măsura lui Septimiu este prima de acest gen din
istoria persecuţiilor şi este considerată de unii istorici ca începutul unei noi perioade în
confruntarea creştinismului cu Imperiul păgân. Nu erau sancţionaţi creştinii în mod individual, ci
era oprită Biserica în evoluţia ei. Edictul privea mai ales pe catehumeni, pe cateheţi şi pe cei de
curând botezaţi. Din fericire persecuţia nu a fost generală, însă a făcut victime mai ales în
Alexandria, în Egipt şi în Africa: Leonida, tatăl lui Origen, Potamiana, Herais, Perpetua şi
Felicitas, episcopul Irineu al Lugdunului.
Domnia lui Macrin a fost de scurtă durată şi fără pericol pentru creştini. Heliogabal dorea
însă să supună zeului său solar toate cultele, în consecinţă şi pe cel creştin. Politica lui religioasă
avea să rezerve creştinismului încercări grele, dar nu a avut timp să o ducă până la capăt. Soţia
lui, Severina, agrea creştinismul şi purta corespondenţă epistolară cu scriitorul Ipolit.
Sub Caracalla şi Heliogabal, juristconsultul roman Domiţiu Ulpian a întocmit o colecţie de
ordine imperiale împotriva creştinilor.
Sub Alexandru Sever se menţine influenţa siriană şi orientală asupra politicii religioase a
Imperiului. Religia casei imperiale este sincretismul. Într-o sală de rugăciuni erau adoraţi zeii lari
(lararium), cuprinzând mari filosofi, eroi, împăraţi sau persoane din creştinism: orfeu, Apoloniu
din Tyana, Avraam, Hristos, Alexandru cel Mare etc. Pe pereţii capelei romane era scris un
precept evanghelic, aşanumita regulă de aur a creştinismului (Luca 6, 31; Matei 7, 12). Împăratul
a acorda o serie de privilegii creştinilor, dar şi iudeilor. Aceasta a făcut pe unii să vadă în el un
creştin. Cu toată indulgenţa casei imperiale pentru Biserică, faptul că juristul roman Domiţiu
Ulpian a codificat edictele şi rescriptele date până atunci contra creştinilor, arată ca spiritul
roman restfel contra celui oriental, sincretist şi tolerant.
3. Maximin Tracul (235-238), ridicat de trupe contra dinastiei severilor,a dus o politică
religioasă opusă lor. A promulgat un edict încă de la începutul domniei în care poruncea uciderea
„conducătorilor Bisericii, vinovaţi de învăţătura cea după Evanghelie”. În aplicarea ei măsura s-
a întins şi la preoţi şi la diaconi. Motivul era unul de ordin politic, pentru a intimida susţinerea
creştină faţă de Alexandru Sever. În persecuţie au suferit cei doi episcopi rivali de la Roma,
Ponţian (230-235) şi Ipolit (†235), probabil şi urmaşul lor Anteros. În Orient au suferit
închisoare preotul Protoctist şi diaconul Ambrozie, prieteni ai lui Origen. Desemenea au suferit
creştinii din Capadocia. După această persecuţie a urmat un timp de 11 ani, între 238- 249, în
care creştinismul s-a bucurat de linişte.
4. Filip Arabul (224-249) a fost tolerant şi binevoitor cu creştinii ca şi Alexandru Sever. El
şi soţia sa au puertat corespondenţă cu marele teolog alexandrin Origen. Ieronim spune că Filip
Arabul ar fi fost primul împărat creştin: „primus de regibus Romanis christianus fuit”. În timpul
domniei lui a izbucnit o persecuţie violentă în Egipt la instigaţia unui mag şi poet păgân.
5. Deciu (numit şi Traianus Decius, 249-251) era un ilirian brav, activ, energic, iubit de
trupe. Dorind consolidarea Imperiului a întreprins o reformă internă urmărind înlăturarea
abuzurilor şi supravegherea moravurilor societăţii. A reacţionat împotriva politicii religioase a
înaintaşilor săi care favorizaseră sub diferite forme creştinismul. Deciu vedea în această credinţă
un element dizolvant pentru unitatea Imperiului. Din raţiuni de stat dorea înlăturarea
creştinismului, dezlănţuind o persecuţie generală, hotărâtă şi organizată prin lege civilă. Cu acest
gest începe a treia perioadă a persecuţiilor, executate prin edicte aplicate de împăraţi pe tot
cuprinsul Imperiului roman. Edictul a fost promulgat în toamna anului 249. Textul nu se
păstrează dar conţinutul poate fi dedus din urmărirea aplicării lui: toţi creştinii, de orice stare şi
vârstă şi chiar cei bănuiţi doar a fi creştini, erau obligaţi să se prezinte înaintea unei comisii se
stat şi să facă acte de adeziune la păgânism: sacrificii, libaţiuni, participare la ospeţe sacre.
Mărturisitorii credinţei creştine erau aruncaţi în închisori şi torturaţi. Unii erau ucişi pentru
intimidarea celorlalţi. Autoritatea romană nu urmărea numai pedepsirea creştinilor, ci mai ales
apostazierea lor de la credinţă, negarea lui Hristos. În aceste sens avem o mărturie de la Origen
care spune: „Judecătorii se întristează dacă chinurile sunt suportate cu curaj; dimpotrivă,
bucuria lor este fără de margini, când pot triumfa asupra unui creştin”. Edictul lui Deciu a
provocat numeroase apostazii. Apostaţii (lapsi, πεπτωκοτες = căzuţi) au fost o problemă grea
pentru Biserică. În funcţie de gravitatea actului de apostazie s-au diferenţiat patru categorii de
căzuţi: sacrificati, adică cei care au sacrificat zeilor; thurificati, cei care au adus sacrificii numai
arderea de tămâie; libellatici, cei care au obţinut un certificat din partea autorităţilor că au
sacrificat, fără să fă adus jertfe idoleşti; acta facientes, cei care au declarat la interogatoriu că nu
sunt creştini. Biserica i-a obligat la penitenţă, potrivit gravităţii lepădării.
Martirii şi mărturisitorii au fost numeroşi: Fabian al Romei, Alexandru al Ierusalimului,
Vavila al Antiohiei, Saturnin al Tolosei şi alţii.
Sub urmaşul lui Deciu, Trebonius Gallus (251-253), se reia persecuţia, fie prin aplicarea
edictului lui Deciu, fie prin nou edict.
6. Valerian (250-260) era un om bun şi onest, dar slab, influenţabil şi nestatornic. La
îndemnul unui mare demnitar păgân, şeful tezaurului statului, Macrian, Valerian a dezlănţuit o
persecuţie pe considerentul că Biserica ar deţine mari averi în momentul când statul se zbătea în
sărăcie. Printr-un edict din 257 creştinii erau obligaţi din nou la sacrificii, mai ales clericii;
bunurile Bisericii confiscate; adunările interzise sub pedeapsa cu moartea. Au murit martiri
episcopii Sixt II al Romei, Ciprian al Cartaginei, Fructuosus cu cei doi diaconi în Spania, 153 de
creştini în Africa cunoscuţi sub numele de massa candida. Gallienus (260-268), impresionat de
moartea tatălui său şi convins de zădărnicia persecuţiilor, acordă pace creştinilor. Este autorul
unui rescript de toleranţă, act comunicat tuturor episcopilor prin corespondenţă. Începea acum o
perioadă de pace pentru creştini, pe care până la persecuţia lui Diocleţian a ameninţat să o
tulbure numai Aurelian (270-275). Fiul unei preotese păgâne din Sirmium dar preocupat de
reforma imperiului pentru a rezista popoarelor migratoare, Aurelian a luat şi măsuri cu caracter
religios. Astfel introduce monoteismul solar, un cult care va dăinui până la victoria
creştinismului. La sfârşitul domniei sale va da un edict de persecuţie contra creştinilor, dar nu a
ajuns să fie aplicat în toate provinciile. Din consideraţii de ordin strategic, pentru a scurta
frontiera Imperiului şi a apăra mai bine linia Dunării, Aureluian a evacuat în 274 trupele romane
din nordul Dunării, cadrele administrative şi pe cei care au vrut din populaţia înstărită de la oraşe
şi sate, în sudul Dunării, unde a creat Dacia Aureliană, împărţită în doauă: Dacia Ripensis cu
reşedinţa la Ratiaria, şi Dacia Mediterranea în munţii Hemus cu reşedinţa la Sardica. Această
împărţire a fost consacrată de Diocleţian în 292. Deşi interesat de problemele Imperiului, este
asasinat la Caenophrurium în apropierea Bizanţului. Sub urmaşii lui Aurelian, numiţi cei treizeci
de tirani, statul roman a fost grav zdruncinat de războaie interne şi de năvăliri barnare, până la
venirea unui nou împărat energic şi capabil, dar care va fi şi el un persecutor al Bisericii,
Diocleţian (284-305).
Persecuţiile sub Diocleţian, sub coregenţii şi urmaşii lui. Sfârşitul persecuţiilor
Diocleţian (284-305) este cel mai însemnat dintre împăraţii ilirieni. Cu împăratul
Diocleţian începe în istoria Imperiului roman o nouă perioadă. Sistemul politic al principatului,
inaugurat de August, s-a transformat în dominat, numit astfel pentru că împăratul singur deţine
puterea supremă în stat, anihilând autoritatea senatului şi a instituţiilor romane tradiţionale, fiind
considerat dominus. Pentru o mai bună guvernare Diocleţian împarte puterea cu un vechi
camarad de arme, Maximian, numindu-l întâi cezar, apoi la 19 septembrie 286 cu titlul de
august. În calitate de protaugust, Diocleţian a păstrat iniţiativa şi a luat conducerea Orientului, în
timp ce ;Aximian a primit Occidentul. Imperiul era socotit unitar iar legile se dădeau în numele
celor doi auguşti. În 292 cei doi împăraţi şi-au asociat la domnie câte un cezar, Diocleţian a luat
la 21 mai 293 pe Galeriu, iar Maximian Herculius pe Constantius Chlorus, rezultând un sistem
tetrarhic de conducere. Construirea unui astfel de mecanism în conducere trebuia să asigure
succesiunea la tron, pentru a pune capăt revoluţiilor militare şi loviturilor de stat.
La începutul domniei politica religioasă a lui Diocleţian s-a caracterizat prin toleranţă faţă
de creştini; în schimb cezarul Galeriu era reprezentantul fanatismului şi al superstiţiilor. În urma
unei victorii contra perşilor în 297, Galeriu a procedat la o curăţire a armatei, persecutând sau
înlăturând pe creştinii din serviciul militar. La Durostorum au pierit ca martiri veteranul Iuliu şi
soldaţii Hesichius, Nicandru, Marcian, Pasicrate şi Valentinian. Pe braţul Sfântului Gheorghe al
Dunării au fost ucişi preotul Epictet şi tânărul Astion. Politica religioasă a Occidentului imita pe
cea orientală. Sub influenţa neoplatonicului Porfiriu, care, între 290-300, a scris o lucrare în 15
cărţi pentru combaterea creştinismului, Diocleţian a emis decrete de persecuţie sub lozinca
radicală: nomen christianorum deleto. Primul edict s-a dat la 24 februarie 303. Aplicarea lui
urmărea dărâmarea locaşurilor de cult, interzicerea adunărilor, arderea cărţilor sfinte, fără să se
facă victime; creştinii care refuzau apostazierea erau pedepsiţi; cei mai de seamă pierdea
drepturile şi privilegiile, erau torturaţi; cei de jos erau trecuţi în rândul sclavilor, iar ca sclavi erau
excluşi de la libertate. Deşi edictul prevedea evitarea vărsării de sânge, aceasta a fost însă
inevitabil. În Răsărit edictul a fost executat riguros. În Apus, Maximian l-a executat de
asemenea. În aprilie 303 s-a dat al doilea edict care lovea mai ales clerul. Edictul ordona
întemniţarea episcopilor, a preoţilor, a diaconilor, a lectorilor şi a exorciştilor dacă nu
apostaziază de la credinţa creştină. Al treilea edict promulgat în 27 septembrie 303 înăsprea
pedepsele prevăzute de actul din aprilie. Se introducea pedeapsa cu moartea dacă se refuza a se
aduce sacrificiu zeilor. În primăvara anului 304 se emite sub influenţa lui Galeriu al patrulea
edict de persecuţie, cel mai grav dat până acum de împăraţii romani. În această situaţie numărul
martirilor a crescut: Antim, episcopul Nicomidiei, Sfânta Varvara, Cosma şi Damian, Sfântul
Gheorghe, Sfânta Doroteea, Agapi, Irina, Hionia şi alţii. La Singidunum (Belgrad) a murit
preotul Montanus în 26 martie 304. O scurtă inscripţie greacă de la începutul sec IV, descoperită
la Axiopolis, Cernavodă de astăzi, menţionează numele a trei martiri Chiril, Chindeas şi Tasios.
Dasius de Durostorum a suferit moarte de martir la Axiopolis, de unde moaştele lui au fost
transportate la Durostorum, iar de aici la Ancona în Italia. Probabil sub Diocleţian au suferit
martiriul la Noviodunum (Isaccea) Zoticos, Attalos, Filipos şi Camasis, ale căror moaşte s-au
descoperit în cripta de la Niculiţel în vara anului 1971.
La 1 mai 305 după 20 de ani de domnie comună, Diocleţian şi Maximian s-au retras de la
tron, potrivit înţelegerii de la început. În locul lor au devenit auguşti Galeriu, pentru Orient şi
Constanţiu Chlor pentru Occident. Cei doi şi-au luat ca cezari pe fii adoptivi: primul pe nepotul
său Maximan Daia, un ofiţer barbar, crunt, violent, vicios şi viclean, iar al doilea pe Flaviu
Sever. Galeriu şi Maximian Daia dau un nou edict în 305 continuând persecuţia în Răsărit. În
306, Constanţiu Chlor se îmbolnăveşte şi cheamă din Orient pe fiul său Constantin. Galeriu,
nemulţumit, îl recunoaşte numai ca cezar, numind august pe Flavius Sever. Acesta era detestat la
Roma, motivîndu-l pe Maxenţiu, fiul lui Maximian Herculius, să se proclame august. Maximian
îşi reia titlul de august încât se găsesc în acelaşi timp şase împăraţi (auguşti şi cezari).
Modificările de conducători au marcat falimentul sistemului lui Diocleţian, care retras în palatul
de la Salona din Dalmaţia, asista neputincios la prăbuşirea tetrarhiei. Politica faţă de creştini nu
s-a schimbat, fiind supuşi unor crunte persecuţii, lipsiţi de drepturi sau supuşi muncilor forţate,
torturaţi sau obligaţi să jertfească zeilor.
În primăvara anului 311, grav bolnav la Sardica, după ce făcuse zadarnic apel la medici şi
la zei, Galeriu dă un edict de toleranţă pentru creştini, de comun acord cu Constantin şi Liciniu:
ut denuo sint christiani et conventicula sua componant= să existe din nou creştini şi să se poată
ţine adunările lor. Edictul este surprinzător şi caracteristic pentru starea sufletească a lui Galeriu.
Se stopa persecuţia, cel puţin deocamdată. În Orient însă, Maximin Daia a reînceput urmărirea
creştinilor. Din această perioadă sunt cunoscuţi ca martiri un număr de cinci episcopi egipteni,
numeroşi preoţi la care se adaugă un impresionant număr de creştini.
Neînţelegerile politice au dus în conflict pe Maximin Daia cu Liciniu. În căutare de sprijin,
Liciniu a făcut apel la Constantin, iar Maximin la Maxenţiu, ceea ce a adus pe Consatantin în
război cu Maxenţiu. În urma războaielor purtate Constantin devine unicul stăpânitor al
Occidentului, învingându-l decisiv pe Maxenţiu la podul Milvius, 13 km. de capitală. Istoricii
Eusebiu şi Lactanţiu, care l-au cunoscut de aproape pe Constantin, oferă informaţia că împăratul
atribuia victoria sa ajutorului lui Dumnezeu. În urma unor semne minunate- vederea unei cruci
luminoase pe cer, înconjurată de cuvintele „întru aceasta vei învinge”- şi a unui vis, în care
Hristos l-a îndemnat să pună pe steaguri semnul crucii, pe care Constantin l-a dispus sub forma
monogramului creştin, rezultat din iniţialele numelui lui Hristos suprapuse, el a căpătat deplină
încredere în victorie şi a câştigat bătălia. Eusebiu spune să împăratul l-a încredinţat cu jurământ
despre aceasta, şi faptul nu trebuie pus la îndoială. Din acest moment Constantin s-a alăturat total
creştinilor, luând hotărâri în sensul legitimării credinţei în faţa sincretismului epocii. La începutul
anului 313 Constantin, împreună cu Liciniu, promulgă un act cunoscut în istorie sub numele de
Edictul de la Mediolanum, Milano de astăzi. Actul are o importanţă capitală pentru dezvoltarea
creştinismului. Prin lege imperială se proclama libertatea cultului şi a credinţei, se anulau toate
hotărârile anterioare contrare creştinismului, se restituiau bunurile Bisericilor. Mai mult se
recunoştea acesteia calitatea de instituţie religioasă organizată, creştinismul devenind religio
licita. Mai târziu însă vor izbucni neînţelegeri între Constantin şi Liciniu. Împotriva lui
Constantin, care proteja pe creştini, şi a actului de toleranţă de la Milan, pe care cumnatul său îl
semnase împreună cu el, Liciniu a început să persecute pe creştini între anii 320-324. Au suferit
în acest timp cei 40 de mucenici care au îngheţat noaptea în lacul Sevastia, precum şi mulţi alţii.
În urma unei noi înfrângeri la 18 septembrie 324 la Chrysopolis, lângă Bizanţ, şi a unor intrigi
contra lui Constantin, Valeriu Liciniu a fost condamnat la moarte şi executat la Tesalonic în 324.
Din 324 Imperiul avea un singur conducător, cunoscând o refacere pe toate planurile.
Conştient de importanţa elementului religios în păstrarea unităţii Imperiului, Constantin a
promovat ideea creştină de loialitate şi moralitate. Convertirea lui Constantin cel Mare a dat un
nou curs istoriei universale, prin încercarea sa de a armoniza interesele superioare ale Imperiului
roman cu interesele Bisericii creştine.
RAPORTURILE CREŞTINISMULUI CU PĂGÂNISMUL.
 CULTUL MARTIRILOR. ACTELE MARTIRICE
1. Raporturile cu păgânismul.
În epoca primară a creştinismului, păgânismul însuşi simţea nevoia unei reforme. Spre
reformă tindeau şi unele măsuri imperiale, cultele orientale şi misterele, dar mai ales filosofia.
Cornelius Fronton, profesorul lui Marcu Aureliu, Arrianus, Crescens urau pe creştini,
crezând chiar calomniile care circulau pe seama lor, în sec. II. Satiricul Lucian de Samosata, un
epicureu de mare talent, ironiza şi ridiculiza credinţa în nemurirea sufletului, în răsplata viitoare,
dispreţul creştinilor faţă de moarte, dorinţa lor de martiriu, credulitatea, iubirea lor frăţească. A
criticat de asemenea superstiţiile, ipocrizia şi sofistica filosofilor păgâni.
Cel mai însemnat adversar păgân, înainte de neoplatonici, a fost Cels, un filosof stoic sau
eclectic. El scris în preajma anilor 175-180 o lucrare critică la adresa creştinismului, intitulată
Cuvânt adevărat, care nu se păstrează, dar care este cunoscută în mare parte din combaterea ei de
Origen, prin lucrarea Contra lui Cels, apărută în anul 248. Cels nu a atacat puncte izolate din
creştinism, ci se referă în critica lui la toată religia creştină pe care voia să o discrediteze şi să o
compromită. Socoteşte creştinismul un amestec de extravaganţe iudaice, de erori recente şi de
idei morale împrumutate din filozofie. Cels a combătut minunile, dogma întrupării şi învierii
Mântuitorului, cu argumente îndrăzneţe, în parte unele folosite şi azi. Importanţa scrierii lui o
dovedeşte faptul că a fost combătută după 70 de ani de marele teolog şi scriitor alexandrin
Origen.
Neoplatonismul a fost un curent filosofico-religios, care a încercat să refacă păgânismul
într-un sistem nou. Ca şi conţinut de idei întâlnim panteismul, contemplaţia şi extazul.
Premergător al neoplatonismului poate fi socotit Plutarh (†120-125), iar ca întemeietor
Ammonius Saccas († 240), profesor alexandrin. Sistemul neoplatonic l-a consolidat Plotin, un
egiptean, care a studiat în Italia. Este autorul Enneadelor, şase serii de cărţi, câte nouă în fiecare
serie, deci 54 de cărţi, în care ia atitudine contra scepticismului, materialismului şi
gnosticismului. Elevul lui Plotin a fost Porfiriu din Tir despre care se crede că a fost un timp
creştin. A combătut creştinismul cu patimă într-o lucrare intitulată Contra creştinilor, în 15 cărţi,
alcătuită între anii 290 şi 300. Combate minunile, veşnicia pedepselor iadului, răstălmăceşte
viaţa lui Iisus, căutând contraziceri între Vechiul şi Noul Testament. Filosoful neoplatonic
Hierocles a scris o lucrare intitulată Cuvinte iubitoare de adevăr către creştini, în care reia toate
calomniile lui Cels, Filostrat şi Porfiriu contra creştinilor. Au scris lucrări cu caracter
calomniator: Jamblic, elevul lui Porfiriu, Iulian Apostatul, în lucrarea Contra galileenilor,
Libaniu, Himeriu şi Themistiu. La acestea se adăugau scrierile orfice, ale lui Filon Alexandrinul,
pe cele puse pe seama lui Hermes Trsmegistos, precum şi oracolele păgâne.
2. Cultul martirilor.
Din epoca persecuţiilor, Biserica a moştenit cultul martirilor. Istoricii raţionalişti l-au
considerat o imitaţie a cultului morţilor şi eroilor din păgânism, pe baza unor asemănări
exterioare şi de formă privind înmormântarea, pomenirea, cinstirea şi invocarea sfinţilor. Cultul
martirilor este o manifestare firească a credinţei creştine, total diferit de cultul eroilor păgâni.
Martirii au suportat chinurile cu bucurie, fiind expresia unui eroism unic ce găsea motivaţie nu în
cadrele lumii terene, ci în făgăduinţa unei vieţi veşnice împreună cu Domnul Hristos. Atitudinea
sufletească a martirilor a fost pentru ceilalţi credincioşi o imensă apologie, astfel încât au
mărturisit cu viaţa crezul lor.
Martirii erau îngropaţi cu cinste. La mormintele lor creştinii se adunau şi săvârşeau cultul la
ziua anuală a morţii lor, pe care o numeau ziua naşterii. Tertulian aminteşte asemenea întâlniri
ale creştinilor pentru pomenirea celor morţi, cu ocazia aniversării naşterii lor spirituale (De
corona militis). Din succesiunea unor astfel de însemnări s-au format cu timpul martirologiile şi
calendarul creştin. Moaştele lor erau cinstite şi se considera că sfinţesc locul unde erau depuse.
Creştinii au făcut dintotdeauna diferenţa între cultul sfinţilor şi cultul păgân al morţilor sau
al eroilor. Concepţia lor religioasă şi morală era cu mult deosebită de cea păgână. Ei nu invocau
pe sfinţi ca pe zei, căci rugăciunea lor se îndrepta prin mijlocirea sfinţilor către Dumnezeu.
Sfântul este numai un mijlocitor bine plăcut lui Dumnezeu. Această rânduială creştină referitoare
la cultul sfinţilor s-a păstrat încă din antichitatea creştină: „Ne închinăm lui Hristos pentru că El
este Fiul Lui Dumnezeu, iar pe martiri îi cinstim după vrednicie, ca pe ucenicii şi imitatorii
Domnului” (Martiriul Sfântului Policarp). Pe mormintele martirilor sau în apropierea acestora, s-
au ridicat primele locaşuri de cult creştine, numite MARTYRIA.
3. Actele martirice.
Istorisirea celor îndurate de martiri şi de mărturisitori- confessores, όμολογηταί, adică de
creştinii care pentru mărturisirea lui Hristos sufereau torturi, închisoare, pedepse, fără a muri- s-
au păstrat diverse fragmente în actele numite martirice. Ele sunt de mai multe feluri:
a) Copii de pe procesele verbale de judecată- obţinute de creştini de la tribunale;
acestea se numesc propriu-zis acte (acta) şi sunt de mare valoare istorică.
 b) Altele sunt povestiri scrise de creştinii contemporani, martori ai întâmplărilor, sau
pe baza declaraţiilor unor martori contemporani. Aceste istorisiri ale arestării,
judecării, chinurilor şi morţii lor martirice, se numesc în general martirii-
passiones. Valoarea lor este mare pentru credinţa şi viaţa credincioşilor, citindu-se
la cult.
c) În afară de acestea s-au scris mai târziu numeroase povestiri despre martiri, cu
caracter nesigur sau legendar.
PERIOADA SINOADELOR ECUMENICE
Generalităţi:
Pentru împlinirea misiunii lor apostolice, Sfinţii Apostoli, au fost încredinţaţi de
Mântuitorul Iisus Hristos asupra prezenţei lui reale în mijlocul lor prin lucrarea Sfântului Duh
dacă vor menţine unitatea şi colaborarea între ei. De aceea Sfinţii Apostoli, confruntându-se cu
unele disensiuni care puneau în pericol unitatea Bisericii, s-au adunat la Ierusalim în jurul anului
50 şi au luat hotărâri în acord comun având convingerea că au lucrat sub asistenţa Duhului Sfânt:
„Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (expresia a devenit formula tradiţională cu care se vor
începe textele deciziilor dogmatice ale sinoadelor ecumenice şi locale).
Sistemul sinodal a devenit astfel nu numai forma ideală de conducere a Bisericii, ci şi forul
suprem de judecată şi decizie în probleme doctrinare, administrative şi de disciplină bisericească.
Sinoadele erau mijloace de afirmare a unităţii bisericeşti, de apărare a credinţei şi de impunere a
disciplinei bisericeşti.
Primele tipuri de sinoade au fost sinoadele locale sau particulare. Aceste sinoade erau
convocate de episcopul unei eparhii în cazuri excepţionale pentru a cunoaşte părerea întregului
cler subordonat în legătură cu anumite probleme bisericeşti. Primele sinoade locale menţionate
de istoria bisericească s-au ţinut la Palermo, în Sicilia, în Frigia şi Anhialos, în Tracia, în jurul
anului 150. Au urmat apoi cele din Cartagina prezidate de Sfântul Ciprian (+258), cele din
Antiohia (264 şi 268) pentru condamnarea antitrinitarismului promovat de Pavel de Samosata,
cel din Elvira, în jurul anului 300, cel de la Arelate în Galia în anul 314. Unele sinoade
particulare sau extraordinare au avut o importanţă deosebită pentru că au aprobat canoane
acceptate de întreaga Biserică, fiind normative până astăzi. Dintre acestea menţionăm
următoarele:
- Sinodul de la Ancyra 314-315
 - Sinodul de la Neocezareea 314-325
- Sinodul de la Antiohia 341
- Sinodul de la Sardica 343-344
- Sinodul de la Laodiceea 360-375
- Sinodul de la Gangra 360-370
- Sinodul de la Constantinopol 349
Un tip special de sinoade particulare extraordinare se constituia în sinoadele endemice. Ele
erau convocate de un episcop, care era şi preşedintele sinodului, cu toţi episcopii prezenţi
întâmplător în acelaşi timp la reşedinţa lui. Astfel de sinoade s-au desfăşurat şi în Apus, numite
concilia mixta deoarece participau şi demnitari laici reglementându-se probleme bisericeşti şi
civile. Cel mai înalt for de judecată şi decizie în Biserică îl constituia Sinodul general sau
ecumenic. În istoria bisericii sunt cunoscute şapte astfel de sinoade ecumenice:
- Niceea 325
- Constantinopol 381
- Efes 431
- Calcedon 451
- Constantinopol 553
- Constantinopol 680- 681
- Niceea 787
Sinodul ecumenic era convocat în cazuri excepţionale pentru a soluţiona mari dispute
teologice care frământau creştinismul. Pentru ca un sinod să poată fi declarat ecumenic trebuiau
îndeplinite următoarele condiţii: să fie convocat de împărat şi să întrunească episcopii din întreg
Imperiul Roman care participau personal sau prin reprezentanţi; să examineze învăţătura de
credinţă a Bisericii pe baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii şi să o expună într-o definiţie
scurtă şi precisă; prezenţa şi acordul celor cinci patriarhi din centrele vechi apostolice: Roma,
Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalimul (pentarhie).
Atribuţiile sinoadelor ecumenice erau următoarele: definirea şi confirmarea dogmelor
creştine pe baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii şi expunerea lor pe scurt în forma de
simboluri de credinţă, precum şi cercetarea fiecărei învăţături ce s-ar ivi în vreo Biserică;
examinarea şi întărirea Tradiţiei bisericeşti şi delimitarea tradiţiei adevărate de cea falsă;
revizuirea canoanelor sinoadelor anterioare; luarea de decizii referitoare la organizarea şi
administrarea Bisericii întregi, precum şi stabilirea gradelor şi drepturilor ierarhiei bisericeşti;
exercitarea puterii judecătoreşti în instanţa supremă.
Votul deliberativ era exprimat de toţi episcopii participanţi. Preoţii şi diaconii prezenţi
puteau să-şi exprime un vot consultativ. Dacă ei însă participau ca delegaţi ai episcopilor, atunci
aveau drept de vot deliberativ.
SINODUL I ECUMENIC DE LA NICEEA (325)
Disputele teologice premergătoare sinodului
Sinodul I ecumenic, ţinut la Niceea în perioada 20 mai-25 august 325, a combătut
arianismul.
Arianismul este o concepţie raţional omenească de înţelegere a creştinismului, o coborâre
a lui de la înălţimea de religie revelată de Dumnezeu Tatăl prin Iisus Hristos, la nivelul religiilor
naturale păgâne. Arianismul acreditează ideea unui monoteism raţionalist, bine construit şi
susţinut de argumente sofistice ispititoare, cu scopul de a câştiga elita lumii greco-romane la
concepţia despre un Dumnezeu pluralist (summus Deus).
Influenţat de interpretarea istorico-literală a Sfintei Scripturi promovată de şcoala din
Antiohia, de principiile gnosticismului alexandrin, promovat de Basilide şi Valentin, de gândirea
aristotelică în care se combina ideea de unicitate a lui Dumnezeu cu concluzia de singularitate a
Lui, Arie încerca de fapt să explice dintr-o perspectivă filosofică taina Întrupării Logosului. În
acest mod s-a ajuns la negarea egalităţii şi consubstanţialităţii Fiului cu Dumnezeu Tatăl şi a
dumnezeirii Lui. În viziune ariană dacă există un singur Dumnezeu, acesta nu admite existenţa
unei alte persoane care să aibă atribut de divinitate. În acest context Fiul este subordonat
Tatălui.
Arianismul se prezintă sintetic sub forma următoarelor principii:
1. Numai Dumnezeu-Tatăl este principiul necreat şi nenăscut, iar denumirea de Tată
include în sine întâietatea şi superioritatea Sa faţă de Fiul stabilind în acelaşi timp inferioritatea
Fiului faţă de Tatăl. Aici identificăm un monoteism de tip subordinaţionist.
2. Fiul este creat prin voinţa Tatălui, nu din fiinţa lui, ci din nimic, ca prima sa creatură, în
timp ce Tatăl este fără de început.
3. Deşi Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, este după fiinţă o creatură a Tatălui, schimbătoare
, mărginită, imperfectă şi capabilă de a păcătui, i se cuvine cinstea cea mai mare deoarece prin El
Dumnezeu a creat totul, inclusiv timpul.
 4. Scopul creării Fiului a fost crearea universului, deoarece Dumnezeu, principiul nevăzut
şi nepătruns, nu putea rea universul material decât prin intermediul unui Demiurg. Preluând din
gnosticism învăţătura conform căreia materia este rea în sine, Arie învaţă că Dumnezeu nu poate
veni în contact direct cu materia, căci altfel s-ar întina de aceasta.
5. La crearea universului, Fiul a primit măreţia şi puterea creatoare a Tatălui. De aceea El
poate fi numit Dumnezeu căci, datorită harului dumnezeiesc primit de la Tatăl, a devenit Fiu
adoptiv al Tatălui. Divinitatea Fiului nu este identică cu a Tatălui pentru că este o divinitate
împrumutată, El nefiind Dumnezeu prin fiinţă, ci prin participare. În concluzie, Arie învaţă
următoarele: „Dumnezeu n-a fost întotdeauna Tată, ci a devenit mai pe urmă”.
Lumea este relativ autonomă şi are în sine capacitatea de a cunoaşte şi a practica ceea ce se
numeşte virtute. Pe această schemă se puneau bazele deismului şi eticismului arian.
Combaterea arianismului până la Sinodul I Ecumenic
Arie s-a născut în Libia în anul 256. Sfântul Epifanie al Salaminei Ciprului spune că era „un
om în vârstă, de statură înaltă, cu faţa tristă,m având o înfăţişare care îl făcea capabil să
înşele, asemenea unui şarpe viclean, inimile naive, prin aerul său de sfinţenie aparentă”
(Contra tuturor ereziilor, 68, 3). S-a format în şcoala teologică a preotului Lucian de Antiohia,
martirizat în anul 312, care a fost până în 303 adept al anititrinitarismului dinamic sau
subordinaţionist promovat de episcopul Pavel de Samosata, condamnat ca eretic de un sinod ţinut
la Antiohia în anul 268. A avut colegi de studii pe viitorii episcopi Eusebiu de Nicomidia, Maris
de Calcedon, Theognis de Niceea şi Leonţiu de Antiohia care îi vor împrtăşi mai târziu ideile
religioase.
Revenit în Egipt, s-a stabilit la Alexandria, unde s-a aremarcat ca mare om de cultură, ca
remarcabil cunoscător al Sfintei Scripturi şi ca talentat orator, ceea ce l-a determinat pe episcopul
Petru I al Alexandriei (300-311) să-l hirotonească diacon. Episcopul Achilas (312) l-a hirotonit
preot şi l-a numit parohul bisericii Baucalis, cea mai însemnată din Alexandria.
Se pare că declanşarea arianismului, care a promovat conflictul dintre Arie şi episcopul
Alexandru al Alexandriei (313-328), a fost rezultatul invidiei determinate de alegerea lui
Alexandru şi nu a lui, ca episcop al celui de-al doilea scaun episcopal ca importanţă în Imperiul
Roman.
Începând cu anul 318 Arie şi-a propagat public învăţătura sa greşită câştigând mulţi adepţi
printre preoţii, diaconii şi călugării din Alexandria. Episcopul Alexandru văzând că erezia are o
mare aderenţă printre creştini şi păgâni şi a devenit un real pericol pentru Biserică, a convocat pe
episcopii din Egipt, Siria şi Pentapole într-un sinod care s-a ţinut la Alexandria în anul 320-321.
După confruntări teologice între episcopi şi Arie, susţinut de adepţii lui, sinodul a aprobat în
unanimitate învăţătura că Fiul lui Dumnezeu este deofiinţă şi veşnic cu Tatăl. Arie, episcopii
Secundus de Ptolemaida, Theonas de Marmarica şi alţi câţiva preoţi şi diaconi adepţi ai
arianismului au fost excomunicaţi.
Cu toate acestea, arianismul a continuat să aibă aderenţă la unii clerici şi credincioşi nu
numai din Egipt, Libia şi Pentapole, ci şi în Palestina şi Asia Mică. În aceste condiţii Arie s-a
refugiat la colegul şi prietenul său, episcopul Eusebiu de Cezareea Plaestinei.
La rândul său, Arie i-a scris unui alt prieten şi coleg de studii, episcopului Eusebiu de
Nicomidia, care se bucura de mare cinste la curtea imperială, fiind spijinit de Constanţia, sora
împăratului Constantin cel Mare şi soţia lui Liciniu, împăratul Orientului cu capitala la
Nicomidia unde a fost găzduit de episcopul Eusebiu. După ce a scris mai multor episcopi,
căutând să-i câştige pentru arianism, Eusebiu al Nicomidiei a convocat un sinod la Nicomidia,
care s-a pronunţat împotriva deciziilor sinodului de la Alexandria din anul 320-321. Episcopul
Alexandru al Alexandriei urma să-l reprimească pe Arie în comuniunea Bisericii, mai ales că
acesta îi trimisese la Nicomidia o scrisoare prin care prezenta cu multă abilitate învătătura sa, ca
fiind în conformitate cu învăţătura Bisericii. Tot la Nicomidia Arie a compus Thalia sau
Banchetul, o culegere de imnuri şi cântări bisericeşti, uşor de memorat şi interpretat de
credincioşi, dar care conţineau într-o formă mascată doctrina ariană. Un nou sinod ţinut la
Cezareea Palestinei a hotărât ca Arie şi adepţii lui să-şi reia funcţiile lor în Biserica Alexandriei.
Lumea orientală se vedea astfel în mare tulburare. La 18 septembrie 324 Liciniu a fost învins de
Constantin cel Mare la Chrisopolis, lângă Calcedon, moment din care Imperiul avea în frunte un
singur conducător. Constantin cel Mare a trimis o scrisoare prin Osiu de Cordoba către Arie şi
Alexandru al Alexandriei cerându-le să se împace, înţelegând disputa lor teologică o simplă
ceartă de cuvinte. Nici scrisorile împăratului şi nici insistenţele lui Osiu de Cordoba nu au reuşit
să liniştească spiritele agitate din Alexandria. În aceste condiţii s-a impus convocarea episcopilor
într-un sinod ecumenic.

DESFĂŞURAREA LUCRĂRILOR SINODULUI I ECUMENIC

Pentru ca sinodul să întrunească episcopii din întreg Imperiul Roman, împăratul Constantin
cel Mare şi-a asumat responsabilitatea convocării lui. Pentru a facilita deplasarea sigură a
episcopilor, a pus la dispoziţia lor poşta publică (cursus publicus sau evectio) şi le-a asigurat cele
necesare drumului.
Iniţial sinodul trebuia să se desfăşoare la Ancyra (Ankara), în Galatia. Din considerente
practice şi strategice împăratul a ales apoi Niceea, lângă lacul Ascanius. După informaţiile
istoricului Eusebiu de Cezareea, la sinod au participat episcopi din următoarele provincii: Siria,
Cilicia, Fenicia, Arabia, Palestina, Mesopotamia, Egipt, Tebaida, Libia, Pont, Galatia, Pamfilia,
Capadocia, Asia Proconsulară, Frigia, Tracia, Macedonia, Ahaia, Spania, Tesalia, Moesia
Inferior, Dacia Mediterraneea, Dardania, Panonnia Inferior, Italia, Galia şi Africa. De asemenea,
sunt amintiţi unii episcopi din afara Imperiului, ca de exemplu doi episcopi din Armenia Mare,
un episcop din Caucaz, episcopii Ioan al Persiei, Teofil al Gothiei şi Cadmos de Bosfor-
Crimeea. Tot Eusebiu face precizarea că: „nici scitul nu lipsea din ceată”, adică din adunarea
episcopilor. Majoritatea cercetătorilor sunt de părere ce este vorba de un episcop din Schytia
Minor (Dobrogea), unii identificându-l cu Marcu al Tomisului. Istoricul Teodoret de Cyr
precizează că unii episcopi aveau daruri duhovniceşti, alţii purtau stigmatele Domnului Iisus pe
trup, alţii aveau darul facerii de minuni iar mulţi purtau semnele persecuţiilor, aşa încât sinodul
putea fi asemănat cu „un popor de martiri”.
Dintre episcopii care s-au remarcat în mod deosebit pe parcursul desfăşurării lucrărilor
sinodului amintim pe Eustatie al Antiohiei, Alexandru al Alexandriei, Nicolae al Mirei din
Lichia, Spiridon al Trimitundei din Cipru, Iacob de Nisibi, Marcel al Ancyrei, Macarie al
Ierusalimului, Eusebiu al Cezareei Palestinei (un savant în domeniul istoriei însă mai puţin erudit
în probleme de doctrină), Cecilian al Cartaginei, Leonţiu al Cezareei Capadociei, Osiu de
Cordoba în Spania ş.a. Deşi nu era episcop, trebuie înscris la loc de cinste numele Sfântului
Atanasie, diaconul şi apoi succesorul episcopului Alexandru al Alexandriei, pentru contribuţia sa
imensă la clarificarea adevărului de credinţă privind dumnezeirea Fiului egalitatea şi
consubstanţialitatea Lui cu Tatăl.
Papa Silvestru I al Romei (314-335) nu a putut participa la sinod din cauza bătrâneţii dar a
fost reprezentat de preoţii Vitus şi Vincentius din Roma, având misiunea de a participa la
lucrările sinodului condamnând arianismul.
Bineînţeles că şi Arie avea susţinătorii lui la acest sinod (istoricul Filostorgiu dă o listă de
22 de episcopi pe când Ghelasie al Cizicului enumeră doar 17 episcopi), printre care amintim pe
Secundus de Ptolemaida, Theonas de Marmarica, Meletie de Teba, Eusebiu al Cezareei
Palestinei, Aetius de Lida, Paulum de Tyr, Grigorie de Berit (Beirut), Theognis de Niceea, Maris
de Calcedon, Eusebiu de Nicomidia şi Theodor de Heracleea.
Nu se cunoaşte exact numărul participanţilor la Sinodul I ecumenic, tradiţia bisericească
reţinând cifra de 318 episcopi. După opiniile istoricilor preşedenţia efectivă a sinodului au
exercitat-o Eustatie al Antiohiei şi Alexandru al Alexandriei.
Înainte de deschiderea oficială a lucrărilor sinodului, împăratul a ordonat discutarea ereziei
lui Arie pe secţiuni. La aceste discuţii teologice s-a remarcat în mod deosebit Sfântul Atanasie.
Episcopii nu au reuşit să-l convingă pe Arie să renunţe la învăţăturile sale greşite iar discuţiile au
devenit tot mai agitate. Lucrările Sinodului I ecumenic s-au desfăşurat în sala mare a palatului
imperal din Niceea, fiind deschise la 20 mai 325 în prezenţa împăratului Constantin cel Mare,
socotit „episcop pus de Dumnezeu pentru treburile din afară ale Bisericii”. În cuvântarea de
deschidere a sinodului, împăratul a subliniat faptul că disputele din interiorul Bisericii sunt
pentru Imperiu mai periculoase decât orice război, şi de aceea îi îndeamnă să facă tot ceea ce este
posibil pentru realizarea unităţii de credinţă.
Cea mai importantă problemă discutată la Niceea a fost erezia lui Arie. Dintre apărătorii
ortodoxiei s-a remarcat Sfântul Atanasie cel Mare. Nu se poate stabili cu certitudine dacă Arie a
fost prezent la discuţiile în plen sau numai la cele premergătoare sinodului. Documentele pe baza
cărora avem posibilitatea de a reconstitui desfăşurarea lucrărilor, precum şi hotărârea dogmatică
contra lui Arie, sunt: Simbolul de credinţă niceean, Lista episcopilor participanţi la sinod,
Canoanele sinodului şi Scrisoarea sinodală a episcopilor alcătuită după încheierea sinodului. Din
sursele amintite anterior avem posibilitatea de a recompune sistemul doctrinar arian precum şi
argumentele folosite de părinţii sinodali pentru combaterea lui. Erezia promovată de Arie s-ar
rezuma în aceea că: a fost un timp în care Fiul nu exista, că El are un început în timp, fiind dintr-
o substanţă sau fiinţă deosebită de a Tatălui, că este o creatură supusă schimbării şi chiar
capabilă de a păcătui. Împotriva acestor erori dogmatice sinodalii, argumentând cu citate din
Sfânta Scriptură şi din Sfânta Tradiţie, au mărturisit dumnezeirea Fiului, egalitatea şi
consubstanţialitatea lui cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Fiul nu este o parte din dumnezeire, ci Tatăl
şi Fiul şi Sfântul Duh formează împreună un singur Dumnezeu în trei feţe sau ipostasuri.
Dintre argumentele scripturistice folosite de sinodali reţinem următoarele: „La început era
Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1,1); El este „Unul
Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1,14); „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe
Tatăl” (Ioan 14,9); „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10,30); „Căci Eu sunt Domnul, Eu nu Mă
schimb” (Maleahi 3,6); „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci este acelaşi” (Evrei 13,8); în El
„locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2,9).
Aceste argumente au convins pe sinodali că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu-Tatăl,
Dumnezeu adevărat şi consubstanţial sau deofiinţă cu Tatăl (ομοούσιος το Πατρί-
consubstantialis Patri).
La alcătuirea simbolului de credinţă care să afirme într-o formă scurtă şi precisă
Dumnezeirea Fiului, egalitatea şi consubstanţialitatea Lui cu Tatăl, să explice sensul şi scopul
Întrupării Fiului lui Dumnezeu şi demnificaţia jertfei Lui pentru răscumpărarea tuturor, unii
sinodali au avut reţineri faţă de folosirea termenului deofiinţă (ομοούσιος), motivând că nu este
întâlnit în Sfânta Scriptură sau că ar reactiva antitrinitarismul subordinaţionist, promovat de
Pavel de Samosata, primul care foloseşte acest termen în sens eretic. Sfântul Atanasie considera
că este cel mai potrivit termen care înlătură orice fel de interpretare ariană şi, împreună cu alţi
sinodali- Marcel de Ancyra, Eustatie al Antiohiei şi reprezentanţii occidentali- a demonstrat că el
a fost folosit în sens ortodox de părinţi şi scriitori bisericeşti cum ar fi Clement Alexandrinul,
Origen, Dionisie al Alexandriei, Tertulian, Dionisie al Romei ş.a. În final s-a ajuns la un consens
general după cum relatează Eusebiu de Cezareea.
Pe parcursul discuţiilor s-au profilat trei direcţii: o majoritate –în frunte cu episcopii
Alexandru al Alexandriei, Osiu de Cordoba şi diaconul Atanasie- susţinea Dumnezeirea Fiului,
egalitatea şi consubstanţialitatea Lui cu Tatăl; un grup de peste 20 de episcopi –în frunte cu
Secundus de Ptolemaida şi Theonas de Marmarica- susţineau învăţătura lui Arie; şi un grup
format în jurul lui Eusebiu de Nicomidia alcătuit din câţiva episcopi, care susţineau o formulă
intermediară între Ortodoxie şi arianism, conform căreia Mântuitorul Iisus Hristos ar fi
asemănător după fiinţă cu Tatăl şi nu deofiinţă cu Tatăl. Această ultimă grupare, afirmând un
arianism diluat, va promova o învăţătură care se va numi semiarianism.
În urma confruntărilor teologice s-a redactat o mărturisire de credinţă sub forma a 7 articole
care alcătuiesc Simbolul de credinţă niceean:
„Credem într-Unul Dumezeu, Tatăl Atotputernic, Făcătorul tuturor celor văzute şi
nevăzute.
Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, Unul Născut din Tatăl, adică din
fiinţa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat, născut, nu făcut, deofiinţă (ομοούσιος) cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut cele din cer
şi cele de pe pământ.
Credem în Cel Care pentru noi oamenii şi pentru mântuirea noastră S-a pogorât din cer şi
S-a întrupat şi S-a făcut om şi a suferit şi a înviat a treia zi; S-a suit la cer şi vine ca să judece pe
cei ce trăiesc şi pe cei morţi.
Credem şi în Duhul Sfânt.”
Iar pe cei care spun că: a fost un timp când nu era sau zic că Fiul este schimbător şi nu mereu
acelaşi, Sfânta Biserică sobornicească şi apostolică îi anatematizează” (cf. Scrisoarea
episcopului Eusebiu de Cezareea către Biserica din Cezareea Palestinei, la Teodoret de Cyr,
Istoria bisericească, 1, 12). Observăm că termenii ipostas şi fiinţă încă nu erau bine definiţi,
fiind chiar echivalenţi. Acest lucru va crea mari dificultăţi în timpul disputelor hristologice
începând cu sec. V.
Simbolul de credinţă niceean constituie primul document scris care trebuie respectat şi
crezut, după Sfânta Scriptură. Tradiţia orală începe să devină tradiţie scrisă, prin expresii mai
precise, despre adevărul revelat referatul scripturistic.
Cu excepţia episcopilor Secundus de Ptolemaida, Theonas de Marmarica şi a preotului
Arie, care apoi au fost exilaţi, toţi părinţii sinodali au semnat Simbolul de credinţă. Chiar şi
episcopii Eusebiu de Nicomidia, Theognis de Niceea şi Maris de Calcedon, care au încercat să se
sustragă, semnând un alt text care definea raportul dintre Fiul şi Tatăl prin termenul asemănător
după fiinţă, de teama împăratului au semnat până la urmă.
Arie şi cei doi episcopi egipteni împreună cu alţi preoţi şi diaconi depuşi din funcţii pentru
apartenenţa la arianism au fost exilaţi în Illyricul Occidental, în apropiere de Singidunum, unde
au reuşit să atragă la erezie pe episcopii Ursaciu de Singidunum şi Valens de Mursa (Osiec).
În afară de combaterea arianismului care a constituit problema fundamentală a Sinodului I
ecumenic, la Niceea, sinodalii, profitând de acest for de judecată biserocească în materie de
credinţă şi de disciplină cujm este sinodul ecumenic, au rezolvat şi alte probleme cu care se
confrunta Biserica:

Schisma melitiană. Tot în Egipt creştinii erau dezbinaţi datorită schismei provocate de
episcopul Meletie de Lycopolis. Aşa cum reiese din Scrisoarea sinodală trimisă de la Niceea
Bisericilor din Alexandria, Libia şi Pentapole, sinodalii au adoptat o atitudine binevoitoare faţă
de clerul melitian, considerat schismatic şi nu eretic. Episcopului Meletie i s-a permis să rămână
în continuare titularul scaunului episcopal din Lycopolis dar fără să mai facă hirotonii. Ceilalţi
episcopi, preoţi şi diaconi melitieni îşi puteau menţine posturile după ce au fost reconfirmaţi prin
punerea mâinilor, cu condiţia să se supună episcopului locului. Dacă va muri episcopul ortodox,
locul lui poate fi luat de un episcop melitian dacă a fost ales canonic şi confirmat de episcopul de
Alexandria.
Cu toată indulgenţa sinodalilor schisma melitiană nu s-a stins, reprezentanţii extremismului
melitian fuzionând cu arianismul şi provocând noi tulburări în Biserica Alexandriei.

Schisma novaţiană. Sinodul de la Niceea a luat în discuţie şi schisma novaţienilor, o sectă

rigoristă întemeiată de preotul Novaţian în Biserica Romei după anul 251. Această grupare
unindu-se cu cea a lui Novat din Cartagina a provocat scindarea Bisericii Cartaginei condusă de
Sfântul Ciprian. Fiind vorba de asemenea de o problemă disciplinară, sinodul a hotărât
recunoaşterea clerului novaţian după o nouă punere a mâinilor, care însă nu însemna o nouă
hirotonie, ci o formă de penitenţă. În plus ei trebuiau să dea o declaraţie prin care se obligau să
împărtăşească pe creştinii recăsătoriţi şi pe cei căzuţi( lapsi) în timpul persecuţiilor. Practic,
novaţienii aveau permisiunea să-şi menţină funcţiile lor acolo unde nu existau clerici ortodocşi.
Unde exista episcop ortodox, clericii novaţieni puteau funcţiona numai cu acordul acestuia.
Întrucât într-o eparhie nu puteau funcţiona doi episcopi titulari, episcopul novaţian era numit
horepiscop sau episcop auxiliar.

Data serbării Paştilor.

O altă problemă cu care s-a confruntat Biserica în secolele II-IV, a fost legată de data şi
semnificaţia serbării Paştilor. Bazându-se pe tradiţii diferite, Bisericile din Răsărit serbau Paştile
la o dată diferită de cea ţinută de Bisericile din Apus, provocând disensiuni între ele. Pentru
rezolvarea acestora sinodul de la Arelate (314) a stabilit ca toţi creştinii să serbeze Paştile „în
aceeaşi zi şi în acelaşi timp cu toată lumea”.

Rediscutată această problemă la Niceea, sinodalii au hotărât ca toţi creştinii de pretutindeni

să serbeze Paştile în prima Duminică după lună plină care urmează echinocţiului de primăvară.
Dar dacă acea Dumninică ar coincide cu Paştele iudaic (14 Nissan), Paştile creştinilor să se
amâne pentru Dumninica următoare. Întrucât Alexandria era un renumit centru astronomic, şi
deoarece principiul calculului pascal creştin se orienta după anul solar, episcopul acestui oraş a
fost însărcinat să comunice celorlalte Biserici, în fiecare an, data serbării Paştilor.

Canoanele Sinodului I ecumenic. Părinţii au căzut de acord să discute şi să ia hotărâri

referitoare la organizarea şi disciplina Bisericii. În acest sens au fost alcătuite 20 de canoane
reglementând diferite probleme ale Bisericii.
În legătură cu disciplina clerului, s-a stabilit să fie excluşi de la hirotonie cei care se fac
eunuci de bunăvoie, neofiţii, cei care au săvârşit crime sau au apostaziat în timpul persecuţiei lui
Liciniu. Se interzicea clericilor perceperea de dobândă pe împrumuturi, părăsirea Bisericilor lor
pentru a merge la altele, şi era declarată nulă hirotonia făcută de un alt episcop decât titularul
eparhiei respective. La hirotonia episcopului trebuiau să fie prezenţi cel puţin trei episcopi iar
ceilalţi din cuprinsul mitropoliei să-şi dea consimţământul. Caterisirile făcute de un episcop nu
puteau fi invalidate de alt episcop, ci doar în cazuri de abuz numai de sinodul provincial, care
urma să se întrunească de două ori pe an. Canonul 6 confirma drepturile mitropoliţilor din Roma,
Alexandria şi Antiohia faţă de episcopii aflaţi sub jurisdicţia lor. Canonul 8 stabilea criteriile
privind reprimirea ereticilor şi schismaticilor în Biserică, impunând rebotezarea ereticilor
antitrinitari. În ceea ce priveşte celibatul clericilor sinodul a hotărât că există compatibilitate între
taina căsătoriei şi taina hirotoniei, dar din considerente disciplinare s-au făcut unele precizări.
Prin urmare s-a hotărât „ca cei intraţi în cler necăsătoriţi să nu se mai căsătorească, dar cei care s-
au căsătorit înainte de hirotonie să fie liberi să-şi păstreze soţiile lor. Sinodalii au acceptat
propunerea episcopului Pafnutie din Tebaida de Sus, „un bărbat care nu a fost căsătorit şi nu a
cunoscut familie căci din copilărie şi-a petrecut viaţa în mănăstire”, interzicând clericilor
căsătoriţi părăsirea soţiilor.
Până în anul 325 Biserica nu avea legi proprii care să fie aplicate uniform pretutindeni.
Canoanele Sinodului I ecumenic au fost primele hotărâri ale Bisericii în materie de doctrină,
disciplină şi administraţie, servind ca model pentru celelalte sinoade ecumenice şi locale.
Înainte de închiderea lucrărilor sinodului au fost alcătuite unele scrisori prin care se
comunicau deciziile dogmatice şi canonice stabilite la Niceea. S-a păstrat Scrisoarea sinodală
către Biserica Alexandriei, Libiei şi Pentapolei prin care se comunica clerului şi credincioşilor
din Egipt condamnarea ereziei lui Arie, precum şi hotărârile privitoare la data serbării Paştilor şi
la schisma melitiană. Aceleaşi idei se regăsesc într-o scrisoare circulară adresată Bisericilor care
nu au trimis reprezentanţi la sinod. Finalul lucrărilor sinodului a fost marcat în mod fastuos, după
unii istorici, la 25 august 325. După plecarea episcopilor împăratul a confirmat hotărârile
sinodale şi le-a dat valoare de lege civilă, fiind acceptate şi respectate de toate Bisericile din
Răsărit şi din Apus.
Importanţa sinodului în istorie se manifestă atât la nivel doctrinar, luând atitudine împotriva
arianismului prin simbolul de credinţă, dar şi la nivel administrativ şi disciplinar (schisma
meletiană, novaţiană, căsătoria preoţilor etc.). Sinodul de la Niceea rămâne o matrice dogmatică
pentru viitoarele dezvoltări ale teologiei în toate sectoarele ei, dar mai ales în preocupările ei de
doctrină trinitară şi hristologică.

POLITICA RELIGIOASĂ A LUI CONSTANŢIU ŞI CONSTANS

De la Caesar la August- biografie

Când murise Constanţius Chlorus, lăsase un fiu adult din prima căsătorie cu Elena şi trei
băieţi din a doua căsătorie cu Theodora. Constantin, fiul cel mare, şi-a asumat rolul imperial, şi
şi-a lăsat fraţii vitregi de la Theodora fără putere. În al douăzecilea an al domniei lui, Constantin
avea aproape vârsta pe care o avusese tatăl lui când murise, iar fiul lui mai mare de la prima
soţie, conducea alături de el în rangul de Caesar, pregătindu-se să devină august. Minervina,
prima soţie a lui Constantin a murit la puţin timp după naşterea lui Crispus. El cade pradă
uneltirilor Faustei, astfel încât Constantin şi-a îndreptat atenţia către ceilalţi trei copii ai lui,
pentru a asigura succesiunea constantiniană la tron. În calitate de August, Constantin a numit pe
doi dintre ei, pe Constantin al II-lea şi Constanţiu, în rangul de Caesares, deşi primul avea 10 ani
iar al doilea 9. Erau mai mult titluri cu valoare nominală, când au fost ridicaţi în această treaptă
în anul 326. Când Biserica dădea semne de pace, imediat după 326, împăratul, însoţit de fiul său
Constantin al II-lea, a plecat într-o ultimă inspecţie în ţinuturile vestice. Cu prilejul acestei
călătorii micul Constantin este instalat ca nou Caesar în Vest la Trier, urmând o perioadă de
educaţie militară şi politică între anii 328-329 în bazinul Rinului.
La sfârşitul primăverii anului 328 se împlineau doi ani de când provinciile din nord-vest
se bucurau de liniştea adusă de un Caesar constantinian. Augustul îşi lăsase prefectul Iunius
Bassus la Trier să administreze acele ţinuturi când a plecat spre Răsărit după Vicennalia; dar nu
era acelaşi lucru pentru supuşi să aibă un Constanţiu, un Constantin sau un Crispus care să stea la
Trier. Prefectura galică era regiunea din care dinastia lui se ridicase la putere şi Constantin a
simţit nevoia să răsplătească şi să păstreze loialitatea supuşilor lui galici, numindu-şi un alt fiu ca
Caesar în această prefectură. Când Elena şi Eutropia au plecat din Roma în pelerinajele lor,
vechea capitală a pierdut prestigiul de a fi reşedinţa marilor doamne ale dinastiei. Senatul şi
populaţia Romei îl susţinuseră cu mult entuziasm pe Constantin în timpul ascensiunii lui la
puterea supremă şi el simţea nevoia să răsplătească vechea capitală printr-o prezenţă dinastică
simbolică, chiar dacă nu mai putea să viziteze oraşul. Ca urmare, în primăvara lui 328 a hotărât
să-l instaleze pe fiul său cel mai mare Constantin al II-lea la Trier şi să o înmormânteze pe mama
sa Elene într-un mausoleu imperial din Roma. După înmormântarea Elenei la Roma, Constantin
al II-lea l-a însoţit pe tatăl său în nord unde a fost înscăunat la vârsta de 12 ani ca Caesar al
Apusului. Timp de mai multe luni Constantin al II-lea este deprins cu probleme de domnie:
supravegherea funcţionarilor imperiali, preluarea de procese şi emiterea de legi, colectarea
taxelor, aprovizionarea armatelor. În ianuarie 329 fiul şi tatăl au preluat împreună funcţia de
consul pentru acel an sărbătorind revenirea la Trier prin jocuri publice, parade şi oraţii
panegirice. Cu acest prilej au fost emise monede pentru CONSTANTINUS IUN NOB CAES
anunţând GAUDIUM ROMANORUM pentru victoria împotriva alamanilor. În primăvara anului
329 Caesarul se apropia de 13 ani, Constantin încredinţându-l în grija prefectului creştin Bassus,
în timp ce el părăseşte Trierul îndreptându-se spre Sirmium în Răsărit.
În timp ce Constantin promova pe toate planurile imperiale creştinismul, arbitrând
conflictele religioase, se interesa îndeaproape de educaţia şi succesiunea la tron prin cei trei fii ai
săi. A apreciat ideea de tetrarhie, dar ulterior a considerat că sistemul ar funcţiona mai bine în
interiorul unui aranjament dinastic. Încercarea de a impune o tetrarhie dinastică cu Liciniu a
eşuat datorită rivalităţii politice dintre ei, dar în egală măsură şi din cauza opţiunilor religioase
diferite. Speranţele lui Constantin de a impune o tetrarhie cu cei patru fii ai săi au eşuat şi ele
datorită complotului Faustei şi morţii lui Crispus. Planul final includea pe cei trei fii de la Fausta
şi un nepot de la unul dintre fraţii vitregi. Constantin al II-lea s-a născut în 316, a fost numit
Caesar cum am văzut în martie 317, instalat la Trier în 328. Constanţiu s-a născut cu un an mai
târziu după Constantin al II-lea, în 317. A fost ridicat la rangul de Caesar în noiembrie 324 şi
instalat la Antiohia în 335. Data probabilă a naşterii lui Constans variază în intervalul 320-323. A
fost numit Caesar în decembrie 333, instalat la Milano în 335. Informaţiile oferite de Eusebiu
redau o persoană a lui Constantin preocupat îndeaproape de creşterea fiilor săi. I-a crescut în
credinţa creştină şi i-a pregătit pentru viitoarele responsabilităţi imperiale. A fost foarte încântat
că fraţii vitregi şi surorile din a doua căsătorie a lui Constanţiu Chlorus cu Theodora l-au urmat
în credinţa creştină. El a supravegheat educaţia lor după moartea tatălui lui şi ei i-au rămas loiali
de-a lungul domniei. Îşi căsătorise sora mai mare, Constantia, cu Liciniu şi după războiul civil i-a
permis să se instaleze la curtea lui şi ea l-a ajutat să-şi crească fii până la moartea ei în 330. Pe
surorile mai tinere, Anastasia şi Eutropia, le căsătorise cu bărbaţi din aristocraţia romană,
asigurând astfel o prezenţă dinastică la Roma după ce el şi-a stabilit capitala la Constantinopol.
La moartea mamei lui, i-a adus pe fraţii vitregi din provinciile unde fuseseră trimişi, le-a acordat
funcţii imperiale şi le-a stabilit un loc în guvernare. Pe Dalmatius l-a numit consul în 333 şi l-a
pus să administreze dioceza Oriens cu titlul de Censor pentru doi ani. Dalmatius a supravegheat
desfăşurarea sinodului de la Cezareea, l-a capturat şi condamnat la moarte pe rebelul Calocaerus
care a condus o revoltă împotriva lui Constantin în Cipru în preajma anului 335. L-a numit
consul şi patrician pe fratele mai tânăr, Constanţiu în 335 şi se pare că i-a dat anumite funcţii
juridice la Constantinopol. Constantin nu a intenţionat niciodată să-şi numească fraţii ca
succesori şi acesta pentru a proteja domnia fiilor lui. Datorită faptului că era necesar un al
patrulea moştenitor în tetrarhia dinastică şi datorită mulţumirii pentru serviciile de loialitate ale
fratelui Dalmatius, fiul acestuia pe nume Dalmatius II a fost numit Caesar şi instalat la Naissus
în 335. Planul de succesiune a fost aşadar o tetrarhie dinastică creştină alcătuită din cei trei fii de
la Fausta şi un nepot de la fratele Dalmatius. În acest mod se menţineau diviziunile politice şi
administrative ale lui Diocleţian şi se consolida unitatea lor prin legături religioase şi de familie.
La începutul celui de-al treizecilea an de domnie, Constantin a instalat pe fiecare dintre
succesorii aleşi de el în capitalele regionale şi le-a dat prefecţi pretorieni de încredere şi ofiţeri de
rang superior care să-i ajute în buna supraveghere militară a regiunilor care le reveneau.1
Conştient de faptul că esenţa unităţii imperiului stă în politicile unitare ale tronului
dublate de coeziunea spirituală în jurul aceleiaşi credinţe, Constantin a căutat să asigure această
continuitate în unitate şi prin cei trei fii ai săi. În acest scop cei trei fii, Constantin al II-lea,
Constanţiu şi Constans, au fost numiţi de timpuriu în calitate de Caesares, la care se adăuga şi
Dalmatius II, pentru a realiza nu numai o tetrarhie dinastică ci şi una de credinţă. La moartea lui
Constantin în anul 377, imperiul s-a împărţit în următoarele prefecturi: Constantin al II-lea a

1
Charles Matson Odahl, Constantine and the Christian Empire…, pp. 217-237.
primit Britannia, Gallia, Viennensis şi Hispania cu Mauretania Tingitana, cu capitala la Augusta
Treverorum în nordul Galiei, Constanţiu diecezele Oriens, Asiana, Egipt şi Pontica cu capitala la
Constantinopol, în timp ce Constans primeşte Italia, Africa şi Panonia, cu reşedinţa la Sirmium, 2
iar Dalmatius Thracia şi Illyricum în estul Europei în timp ce Hanibal primeşte gradul de rege al
Pontului. Constantin a păstrat pentru sine controlul tuturor, sperând că cei doi fii mai mari vor fi
proclamaţi mai târziu ca auguşti. La moartea lui însă lucrurile nu s-au derulat aşa cum le
prevăzuse. Un val de violenţe şi crime au marcat dispariţia lui Constantin, violenţe cărora le-au
căzut victime chiar Dalmatius şi Hanibal.3
La numai trei ani de la preluarea puterii, între Constantin al II-lea şi Constans izbucneşte
un conflict în urma căruia Constantin al II-lea moare la 9 aprilie 340, prefectura lui intrând sub
stăpânirea lui Constans. Astfel din anul 340 Imperiul Roman este condus de Constanţiu şi de
Constans.4 Istoricul bisericesc Sozomen redă printr-o informaţie lapidară moartea împăratului
Constans întâmplată la patru ani după sinodul de la Sardica, în Galia.5 Constanţiu, după moartea
fratelui său în 350, îşi mută reşedinţa la Sirmium, localitate care devine astfel pentru mulţi ani
punctul de maximă importanţă pentru viaţa bisericească şi cea civilă. Constanţiu a murit la
Mopsucrene între Cilicia şi Capadocia,6 după ce pe patul de moarte a primit botezul arian de la
episcopul Euzoiu al Antiohiei.
Politica religioasă a lui Constantin al II-lea urma îndeaproape programele teologice ale
părintelui său. Din câteva surse de care dispunem avem posibilitatea de a reconstitui atitudinea
religioasă a lui, deşi timpul care l-a avut la dispoziţie pentru a guverna a fost relativ scurt.
Teodoret în Istoria bisericească aminteşte o scrisoare a lui Constantin al II-lea către alexandrini
în care, după ce laudă meritele tatălui său, îl recomandă pe Atanasie poporului şi clerului din
această cetate a Egiptului. Constantin al II-lea justifică gestul tatălui său de a-l trimite pe
Atanasie în exil pentru a-l proteja de răuvoitorii arieni: Atanasie, a fost exilat la un moment dat
în Galia… nu cumva să îndure suferinţe din cauza înverşunării celor răi, fiindcă sălbăticia

2
Ioan Rămureanu, Politica religioasă a împăraţilor creştini după Constantin cel Mare, în Istoria
Bisericească Universală… , pp. 259-261.
3
G. Bardy, La crisi ariana, în Histoire de L’Eglise (coord. Fliche August- Martin Victor), tome III, Paris,
1936, trad. it. Storia della Chiesa, Ed. SAIE, Torino, 1960, pp. 140-142.
4
T. D. Barnes, Constans and Gratian in Rome, în „Harvard Studies in Classical Philology”, vol. 79, 1975,
pp. 325-333.
5
Sozomen, op. cit., Cartea a IV-a, I, p. 123.
6
Ibidem, Cartea a V-a, I, p. 171; Socrate Scholasticul, op. cit., Cartea a II-a, XLVII, p. 158.
duşmanilor săi sângeroşi şi cruzi persista ca un pericol asupra sfântului său cap.7 La Trier, unde
fusese stabilit locul de exil, Atanasie s-a bucurat de o mare apreciere din partea tânărului Caesar:
când Atanasie are să ajungă să-l revedeţi, o să aflaţi de câtă cinste s-a bucurat din partea mea.8

Strategiile restrictive ale împăraţilor în faţa comunităţilor religioase

Dualismul Biserică-Stat este numai o componentă teoretică, deoarece realitatea este una,
aceea a oamenilor care sunt în credinţă creştină, dar care sunt în egală măsură cetăţeni ai
Imperiului Roman.
Ca metodologie vom urma aceeaşi procedură aplicată perioadei lui Constantin cel Mare.
Urmărind metoda excluderilor succesive vom încerca să constatăm care au fost principalele
puncte de politică religioasă specifice celor doi Auguşti.
Cei doi imperatori au avut viziuni teologice diferite, Constans fiind un niceean convins,
pe când fratele său, Constanţiu susţinea partida arienilor. Sozomen scrie că la început toţi fii lui
Constantin aveau aceeaşi credinţă dar mai târziu Constanţiu a devenit arian. 9 Împăraţii
manifestară de la început simţămintele lui Constantin părintele lor şi susţinură învăţătura
Sinodului de la Niceea. Constans rămase statornic până la finele vieţii sale în aceleaşi
simţăminte. Însă Constanţiu se schimbă, când văzu că termenul de consubstanţial era depreciat.
Cu toate acestea el continua să mărturisească că Fiul lui Dumnezeu este asemănător cu
Părintele în ceea ce priveşte substanţa.10
Legislaţia împotriva păgânilor
Legislaţia antipăgână începe cu măsurile drastice luate de Constanţiu în anul 341. 11 Între
anii 341-356, Codexul Theodosian în cap. XVI,10 a conservat şase măsuri directe împotriva
păgânismului: de paganis, sacrificis et templis.
Măsura din 341 adresată vicarului Italiei este alcătuită într-un ton imperativ, chiar violent,
să înceteze superstiţia, prostia sacrificiilor să fie interzisă.12 Pentru a găsi un sprijin, Constanţiu
7
Teodoret al Cirului, Istoria bisericească, Cartea a II-a, 2, 1, trad. rom. Pr. prof. Vasile Sibiescu, Ed. I.B.M.
al B.O.R., Bucureşti, 1995, p. 80.
8
Ibidem, Cartea a II-a, 2, 1, p. 81.
9
Pentru monografia lui Constanţiu rămâne fundamentală lucrarea lui R. Klein, Constantius II und die
christliche Kirche, Darmstadt, 1977.
10
Sozomen, op. cit., Cartea a IV-a, I, p. 115.
11
Robert Owen Edbrooke, Jr., The Visit of Constantius II to Rome in 357 and Its Effect on the Pagan Roman
Senatorial Aristocracy, în „The American Journal of Philology”, vol. 97, nr. 1, 1976, pp. 40-61.
12
C.Th., XVI, 10, 2, în Code Théodosien XVI, I, Les lois Religieuses Des Empereurs Romains de Constantin
à Théodose II… , pp. 428-429.
face apel la decretele precedente emise de cancelaria tatălui său cu privire la interzicerea
sacrificiilor şi-i ameninţă cu moartea (conpentes vindicta) pe aceia care vor continua să nu se
supună în această privinţă.
XVI, 10, 2 (341…)
IMP. CONSTANTIUS A. AD MADALLANUM AGENTEM VICEM PRAFECTORUM
PRAETORIO.
Cesset superstitio, sacrificiorum aboleatur insania. Nam quicumquae contra legem divi principis
parentis nostri hanc nostrae mansuetudinis iussionem ausus fuerit sacrificia celebrare,
conpetens in eum vindicta et praesens sententia exeratur. ACCEPTA MARCELLINO ET
PROBINO CONSS.
Acelaşi codex conţine o altă măsură emisă un an mai târziu, în 342, datată pe 1
noiembrie.13 Destinatarul acestei noi interdicţii este Catullinus care la acea dată îndeplinea
funcţia de prefect al oraşului (praefectum Urbi). Constanţiu revine cu această completare care
nuanţează interdicţia principială din 341.
XVI, 10, 3 (342, Nov. 1)
IDEM AA. AD. CATULLINUM PRAEFECTUM URBI. Quamquam omnis superstitio penitus
eruenda sit, tamen volumus, ut aedes templorum, quae extra muros sunt positae, intactae
incorruptaeque consistant. Nam cum ex nonnullis vel convelli, ex quibus populo Romano
praebeatur priscarum sollemnitas voluptatum. DAT. KAL. NOV. CONSTANTIO III ET
CONSTANTE III AA. CONSS.
Prin această măsură se solicită protejarea templelor păgâne care sunt în afara zidurilor
oraşelor, (extra muros), unde se desfăşoară jocurile şi spectacolele tradiţionale ale poporului
roman. Motivaţia schimbării de optică, de la tonul violent din 341 la toleranţa din 342, are la
bază conştientizarea faptului că o îngrădire totală a păgânismului nu era încă recomandată,
poporul roman păstrând încă în memorie amintirea păgânismului viu, tradiţional, ataşat
ritmurilor vieţii domestice, sociale, politice sau agrare. Modificarea atitudinii poate avea în plus
o altă explicaţie. Măsura din 341 este un produs al cancelariei lui Constanţiu, pe când cea din
noiembrie 342 este emisă în numele celor doi auguşti, deci şi al lui Constans: CONSTANTIO III
ET CONSTANTE III AA. CONSS. Cert este că legislaţia antipăgână a fost aprobată şi de

13
C.Th., XVI, 10, 3, apud Ibidem, pp. 430-431.
cancelaria imperială a lui Constans, stabilind un consens atitudinal în ceea ce priveşte limitarea
progresivă a prezenţei riturilor păgâne în viaţa cotidiană.
În următorii 12 ani păgânismul a funcţionat încadrat legislativ de măsura conciliaristă din
noiembrie 342, însă din 354 atitudinea imperială se modifică. Luna decembrie a anului 354 este
inaugurată prin reactivarea interzicerii categorice a păgânismului. De data aceasta, Taurum,
prefectul pretoriului primeşte ordine clare ca expresie a voinţei imperiale, volumus etiam cunctos
sacrificiis abstinere.
XVI, 10, 4, (354, Dec. 1)
IDEM AA. AD TAURUM PRAEFECTUM PRAETORIO. Placuit omnibus locis adque urbibus
universis claudi protinus templa et accesu vetito omnibuz licentiam delinquendi perditis
abnegari. Volumus etiam cunctos sacrificiis abstinere. Quod si quis aliquid forte huiusmodi
perpetraverit, gladio ultore sternatur. Facultates etiam perempti fisco decernimus vindicari et
similiter adfligi rectores provinciarum, si facinora vindicare neglexerint. DAT. KAL. DEC.
CONSTANTINO III ET CONSTANTE III AA. CONSS.14
XVI, 10, 5 (Nov. 23)
IDEM A. AD. CEREALEM PRAEFECTUM URBI. Aboleantur sacrificia nocturna Magnentio
auctore permissa et nefaria deinceps licentia repellatur. ET CETERA. DET. VIIII KAL. DEC.
CONSTANTINO A. VI ET CAES. II CONSS.15

XVI, 10, 6 (356, Febr. 19)

IDEM A. ET IULIANUS CAES. Poena capitis subiugari praecipimus eos, quos operam
sacrificiis dare vel colere simulacra constiterit. DAT. XI KAL. MART. MEDIOLANUM
CONSTANTINO A. VIII ET IULIANO CAES. CONSS.16
Principiile activate de cele trei măsuri interzic în totalitate orice manifestare a
păgânismului. În contrast cu cele trimise lui Catullinus în 342, legile care sunt trimise lui Taurus
şi lui Cereales, prescriu închiderea tuturor templelor, indiferent unde s-ar afla. Pedepsele sunt pe
măsura tonului categoric: pedeapsa cu moartea (poena capitis), şi confiscarea averilor nu numai
pentru oamenii de rând care încalcă legea, ci şi pentru guvernatorii care tolerau în continuare

14
C.Th. XVI, 10, 4, apud Ibidem, pp. 431-432.
15
C.Th. XVI, 10, 5, apud Ibidem, pp. 432-433.
16
C.Th., 10-6, apud Ibidem, pp. 434-435.
prezenţa păgână, ignorând legislaţia imperială. Aceste măsuri sunt singurele dispoziţii legislative
ale guvernării lui Constanţiu şi Constans care se regăsesc în Codexul Theodosian. Un moment
semnificativ pentru politica religioasă a lui Constanţiu este consemnat în anul 357. În luna aprilie
357 a vizitat oraşul Roma, singura vizită de altfel pe parcursul domniei sale. Cu acest prilej
intrând în sala senatului a ordonat dărâmarea de pe soclu a zeiţei Victoria, simbolul religios
universal recunoscut al succesului roman. Senatorii romani la intrarea în sala mare făceau un gest
care avea profunde semnificaţii civile şi religioase: ardeau o bucăţică de tămâie în cinstea
Victoriei, cea care are darul de proteja Imperiul Roman şi a lumina Geniul împăratului. Era
primul act el unei confruntări care în anii următori va fi centrul raporturilor dintre păgâni şi
creştini.17
La ele face trimitere şi istoricul bisericesc Sozomen în cartea a III-a a istoriei sale
bisericeşti. El face o evaluare de ansamblu a legislaţiei fiilor lui Constantin cu privire la
problema păgânismului, marcând progresul creştinismului. Fără a indica locul şi timpul emiterii
legilor, Sozomen extrage ideile de bază ale măsurilor, prezentându-le ca în concordanţă cu
politica religioasă a lui Constantin cel Mare: mai toate bisericile fiind atunci conduse de către
episcopi de o virtute exemplară, nu trebuie să se mire cineva că popoarele au fost foarte alipite
la slujirea lui Dumnezeu şi că religia creştină a făcut din nou progrese asupra păgânismului. Ei,
împăraţii care erau la tron, confirmau legile prin care erau oprite jertfele păgânilor şi celelalte
lucrări ale vechii superstiţii, şi făceau altele noi. Ei porunceau să se închidă templele de prin
cetăţi şi sate. Dădeau pe unele dintre ele creştinilor când ei aveau nevoie de material sau de
locuri.18

Legislaţia privitoare la iudei

Iudeii au fost evaluaţi de legislaţia imperială în raport cu caracterul lor de comunitate
minoritară. Un număr mai mare de iudei trăiau în Siria Palestinei iar alţii se găseau organizaţi
sub forma a mici colonii în diaspora. Cu toate că erau puţini, iudeii au rămas ataşaţi credinţei lor
străvechi, ceea ce le acorda o seamă de particularităţi. Legislaţia constantiniană a încadrat
comunităţile iudaice din trei direcţii, mergând progresiv de la privilegiile acordate rabinilor, la
interdicţia prozelitismului, pentru ca mai târziu să se proclame ostilitate deschisă. Treptat,

17
P. Siniscalco, Gli imperatori romani e il cristianesimo nel IV secolo, în col. Sussidi patristici 11.
Legislazione imperial imperiale e religione nel IV secolo..., p. 98.
18
Sozomen, op. cit., Cartea a III-a, XVII, pp. 114-115.
conştiinţa imperială se organiza în jurul aspectului restricţionist în convieţuirea cu iudeii. Astfel
mai multe hotărâri ale secolului al IV-lea condamnă, sub ameninţarea unor pedepse severe, toate
tentativele de prozelitism. Dar în afară de cazurile de prozelitism declarat, viaţa socială oferea şi
alte posibilităţi de întâlnire între iudei şi creştini, sau alte categorii de credincioşi. Constanţiu,
renumit pentru aversiunea în ceea ce priveşte problema iudaică, a emis o hotărâre în anul 339
prin care se stabilea că femeile iudaice trebuiau separate de cele creştine în gineceul imperial.
Neîndeplinirea acestor sarcini se pedepsea cu moartea.19 Aceeaşi constituţie imperială interzicea
iudeilor să cumpere sclavi, indiferent de sectă sau naţiune. Dacă totuşi un iudeu cumpăra un
sclav, acesta trecea în proprietatea fiscului. Dacă sclavul era de credinţă creştină, era luat din
proprietatea iudaică cu toate bunurile care le deţinea acel sclav.20 Istoricul Sozomen nuanţează
legislaţia în acest punct afirmând că împăraţii opreau pe evrei să cumpere sclavi de altă religie,
sub pedeapsa confiscării sclavului şi chiar sub pedeapsa cu moartea în caz că l-ar fi tăiat
împrejur.21 Sozomen deduce din această atitudine a împăraţilor interesul lor de a creşte biserica,
deoarece odată îngrădită comunitatea iudaică la nivel de prozelitism, singura posibilitate de
creştere a Bisericii stătea în convertirile care se făceau din rândurile păgânilor: căci având scopul
de a dezvolta religia creştină, ei crezură de datorie să împiedice pe iudei de a atrage la religia
lor pe acei ai căror străbuni nu mărturisiseră religia lor şi a rezerva pe aceste persoane pentru
biserica ce nu creştea şi nu sporea decât prin convertirea păgânilor.22 Această ultimă lege a fost
emisă de cancelaria lui Constanţiu pe data de 13 august 339.23
Alte probleme reglementate de legislaţia secolului al patrulea, luând ca suport hotărârile
unor sinoade locale din secolele anterioare sau hotărârile în domeniu de la Sinodul I Ecumenic,
se referă la căsătoriile mixte. Dreptul roman clasic nu interzicea căsătoriile pe considerente de
apartenenţă religioasă, atitudine liberală care se regăseşte şi în legislaţia de secol IV. Cu toate
acestea problema a început să fie discutată în cadrul unor adunări sinodale chiar de la începutul
secolului. Astfel, sinodul de la Elvira (306) interzicea căsătoria dintre un iudeu şi un creştin, în
timp ce aceeaşi problemă nu se găsea pusă în discuţie în cadrul sinoadelor organizate în Galia. 24
19
C.Th., XVI, 8, 6, în Code Théodosien XVI, I, Les lois Religieuses Des Empereurs Romains de Constantin à
Théodose II…, pp. 376-379.
20
O hotărâre imperială din 415 făcea trimitere la Constantiniana lex, prin care sclavul era atribuit Bisericii.
21
Sozomen, op. cit., Cartea a III-a, XVII, p. 115.
22
Ibidem, Cartea a III-a, XVII, p. 115.
23
C.Th., XVI, 9, 2, în Code Théodosien XVI, I, Les lois Religieuses Des Empereurs Romains de Constantin à
Théodose II… , pp. 420-421.
24
Rabello, Il problema dei matrimoni fra ebrei e cristiani, în „Atti VII Convegno Acc. roman. constant.”,
1988, pp. 213-224.
Cu timpul Biserica şi-a formulat mai clar atitudinea faţă de căsătoriile mixte, în timp ce legislaţia
imperială însoţea la nivel civil opinia autorităţii bisericeşti.
Până la sfârşitul secolului al IV-lea comunităţile iudaice nu au mai făcut obiectul unor
alte legi. În general statutul particular al iudeilor era încadrat de ostilitate, atât din partea
imperiului, cât şi din partea populaţiei care nu de puţine ori se lansa în manifestări antisemite.
Legislaţia referitoare la eretici
Problema este relativ identică cu dezbaterile din timpul domniei sfântului împărat
Constantin cel Mare. În timp ce comunităţile iudaice şi cele păgâne sunt din exteriorul Bisericii,
grupările eretice sunt în interior, fărâmiţând creştinismul numit în epocă de tip roman. Cuvântul
erezie înseamnă opţiune, alegere, părere separată, eroare, sectă. Termenul este folosit pentru a
defini învăţăturile greşite, erorile, doctrina celor care nu au acceptat sau nu au păstrat învăţătura
de credinţă creştină aşa cum a fost propovăduită de Mântuitorul Hristos, explicată şi aprofundată
de Sfinţii Apostoli, înţeleasă şi păstrată de Biserică. 25 Primele erezii care au tulburat viaţa
bisericii au fost de provenienţă iudaică, încercând o iudaizare a creştinismului prin prezentarea
unor practici vechitestamentare ca fiind obligatorii (circumciziunea, sabatul etc.). În timp ce
iudeo-creştinii păstrau un echilibru privind raportul dintre autoritatea Vechiului Testament şi
noua învăţătură propovăduită de Mântuitorul Hristos, iudaizanţii doreau reinterpretarea legii
celei noi din continua raportare la tora ebraică, care în fond pentru ei avea caracter ultim şi de
obligativitate. Alte erezii care au tulburat viaţa Bisericii provin din îmbinarea unor curente
filosofice cu practici religioase: iudeo-gnosticismul, gnosticismul (activând principiile
dualismului, emanaţionismului şi ale mântuirii prin gnoză), antitrinitarismul, sisteme care
aduceau o reală provocare Bisericii, pe lângă pericolul de a disloca importante comunităţi de
creştini.
Ereticii sunt creştini care nu au acceptat în totalitate dogmele creştinismului roman şi
astfel se găseau în conflict deschis nu numai cu autorităţile bisericeşti dar şi cu autoritatea civilă
a Imperiului. Începutul secolului al IV-lea a fost martor la dezbateri îndelungi privind problema
trinitară, raportul dintre persoana Fiului cu Dumnezeu Tatăl, sau relaţia care se stabileşte între
cea de a Treia persoană a Sfintei Treimi cu Tatăl şi cu Fiul. Sunt momente de aprofundare şi
formulare a dogmelor creştinătăţii, când părinţii Bisericii încep să definească termeni, concepte

25
Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. I, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”… , p. 101.
care să ilustreze cel mai bine adevărurile de credinţă, departajându-se în acelaşi timp de
sistemele filosofice.
Cea mai gravă erezie care a apărut în secolul al IV-lea în lumea orientală a fost erezia
ariană. Fără a intra în detalii tehnice privind conceptele specifice acestei erezii, trebuie să
subliniem în acest punct faptul că arianismul nu a fost numai o erezie care ataca o seamă de
concepte dogmatice, deci de ordin bisericesc, ci avea implicaţii profunde la nivel politic.
Arianismul crea premisele pentru o biserică etatizată, scoasă din cadrele tradiţiei biblico-
patristice. Ceea ce avea mai mare importanţă în lumea ariană erau relaţiile care se stabileau între
cler şi puterea imperială. Raţionamentul pe care ei îl puneau în aplicare era foarte simplu şi care
avea ca finalitate o biserică etatizată, o biserică subordonată imperiului. Dar care erau paşii
pentru a se ajunge la o astfel de structură? Conform teoriilor ariene, imaginea văzută a lui
Dumnezeu Tatăl pe pământ este persoana împăratului. Fiul a venit în lume şi a întemeiat
Biserica. Dar în concepţia ariană Fiul se bucură de o quasidivinitate, spun ei, deoarece este
subordonat Tatălui. Dacă Fiul este subordonat Tatălui, continuă ereticii arieni, rezultă de aici că
şi imaginile lor pământeşti trebuie să se găsească în limitele aceluiaşi raport. Rezultanta acestui
silogism este o biserică subordonată imperiului. În acest punct identificăm componentele
arianismului politic, elemente care vor fi prezentate în capitolul dedicat teologiei politice.
Nuanţarea conceptului de arianism politic va demonstra că luptele părinţilor bisericeşti erau pe
de o parte de a defini noile formule dogmatice, iar pe de alta de a păstra Biserica liberă de orice
amestec abuziv al imperiului, independentă în faţa presiunilor de a o transforma într-o anexă a
curţii imperiale. Opţiunea lui Constanţiu pentru arianism este explicată de Teodoret al Cirului. În
Istoria bisericească el vorbeşte de un anume preot Iracleotis. El a fost adus la curtea lui
Constantin cel Mare de sora acestuia Constanţia, bucurându-se de mare cinste înaintea
împăratului figurând ca un om erudit. De el se pare că s-au folosit Eusebiu al Nicomidiei,
Teogoniu şi Teodor Perintul pentru a avea acces la curtea imperială şi a influenţa politica
religioasă a împăratului.26 Tot după mărturia lui Teororet se pare că acest Iracleotis ar fi scris un
comentariu la Evanghelii.
Evoluţia arianismului în timpul domniei lui Constanţiu şi Constans poate fi urmărită
începând cu anul 343 când s-a întrunit sinodul de la Sardica. Politica religioasă a lui Constanţiu
poate fi evaluată printr-o continuă raportare la convingerile lui Constans. De multe ori Constans

26
Teodoret al Cirului, op. cit., Cartea a II-a, 2, 1, pp. 81-82.
intervenea pe lângă fratele său în Orient pentru aplanarea conflictelor religioase şi protejarea
niceenilor. În unele situaţii numai ameninţarea cu războiul îl determina pe Constanţiu să acorde
dreptate ortodocşilor. Când Constans a fost informat de cele ce se petrecuseră la Sardica, el
scrisese lui Constanţiu, fratele său, spre a-l ruga de a restabili pe Atanasie şi pe Pavel în
scaunele lor. Fiindcă Constanţiu întârzia să răspundă el îi scrise a doua oară, că dacă nu ar voi
să-i restabilească, el se va pregăti de război.27 Astfel s-a întâmplat după sinodul arian de la Tyr
din 335 unde sfântul Atanasie fusese condamnat şi acum avea nevoie de reabilitare şi din partea
imperiului, dar şi recunoaştere din partea Bisericii. După insistenţele lui Constanţiu, Atanasie se
întoarce din Aquilea în Orient trecând mai întâi prin Antiohia. Aici are o întrevedere cu
Constanţiu, după care pleacă în Alexandria. La scurt timp după aceea primeşte reconfirmări din
partea celorlalte biserici care mărturiseau că episcopul legitim al Alexandriei este Atanasie.28
Este foarte interesantă dispoziţia emisă de cancelaria lui Constanţiu pe data de 23
septembrie 355, referitoare la problema atanasiană. Într-un spectru mai larg, legea vine să
încadreze modalitatea de judecare a unui episcop. Textul legii conservat de Codex Theodosianus
este următorul:
Idem AA. Severo svo Salvtem.
Mansuetudinis nostrae lege prohibemus, in iudiciis episcopos accusari, ne, dum adfutura
ipsorum beneficio impunitas aestimatur, libera sit ad arguendos eos animis furialibus copia. Si
quid est igitur querellarum, quod quispiam defert, apud alios potissimum episcopos convenit
explorari, ut opportuna adque commoda cunctorum questionibus audientia commodetur.
Legea conservată în CTh. interzice de a aduce înaintea tribunalelor laice acuze împotriva
episcopilor. Competenţa de judecată în aceste situaţii o deţin ceilalţi episcopi.29
Din analiza acestei măsuri rezultă o seamă de atitudini:
- episcopii nu trebuie acuzaţi în cadrul tribunalelor laice, indicate în text prin termenul de
in iudiciis
- nu există nici o diferenţă între plângerile civile şi cele religioase
- orice plângere împotriva episcopilor trebuie să fie analizată de un organism
corespunzător al Bisericii, de audientia episcopalis

27
Sozomen, op. cit., Cartea a III-a, XX, p. 115.
28
Scrisoarea Sinodului din Ierusalim în favoarea lui Atanasie, apud Ibidem, Cartea a III-a, XXII, pp. 120-
121.
29
CTh. XVI, 2.12, în Code Théodosien XVI, I, Les lois Religieuses Des Empereurs Romains de Constantin à
Théodose II… , pp. 143-144.
 - prin această măsură se pare că împăratul urmărea păstrarea prestigiului corpului
episcopal.
Această lege emisă de împăratul Constanţiu a fost interpretată diferit de cercetători. Unii
au considerat-o din perspectiva raportării ei la persoana lui Atanasie. Este pro sau anti-
atanasiană?30 Alţii au punctat-o ca un triumf al atanasienilor, un răspuns pozitiv din partea
împăratului, dând câştig de cauză observaţiilor făcute de sinodalii de la Sardica. 31 Alţii au păstrat
neutralitatea în favoarea unei concepţii determinate de contextul politic şi religios al momentului.
Recomandările pe care le face Constanţiu cu referire la organismele de judecată ale
episcopilor, trimiterea diferendelor religioase către astfel de competenţe bisericeşti, nu pot fi
evaluate ca o atitudine generală pozitivă a împăratului faţă de Atanasie, ci numai conjuncturală.
Raţiunea în baza căreia a delegat şi a împuternicit aceste tribunale bisericeşti spre a soluţiona
diferite cazuri, se găseşte în faptul că plângerile care veneau din partea organismelor bisericeşti,
sau chiar a persoanelor individuale, nu puteau fi soluţionate decât de colegii care dispuneau de
tot instrumentarul tehnic şi doctrinar referitor la o problemă teologică. Tribunalele civile judecau
cazul din perspectiva raţiunilor externe, din perspectiva metodologiei sau dacă era vorba de o
vină civilă, dar nu dispuneau de resursele teoretice pentru a soluţiona cazuri doctrinare. Şi vedem
că episcopii arieni cât şi cei ortodocşi făceau des apel la judecata civilă. Un alt argument se
găseşte în atitudinea ulterioară a lui Constanţiu faţă de Atanasie. Se ştie că după sinodul de la
Milano Atanasie a fost nevoit să plece din nou în exil.
Deoarece erau puse în circulaţie mai multe simboluri de credinţă şi situaţia sfântului
Atanasie cel Mare nu era clarificată, s-a convenit participarea episcopilor din imperiu la lucrările
unui sinod cu largă prezenţă. Constanţiu, arian convins, a aprobat desfăşurarea lucrărilor în
localitatea Sardica, ultimul oraş al Imperiului Occidental, condus de fratele său Constans. Arienii
se retrag de la discuţii în localitatea Philippopolis în Tracia32 unde au ţinut un sinod separat
reînnoind condamnările asupra episcopilor Atanasie, Marcel, Asclepius, Iuliu al Romei, Osiu de

30
Godefroid, Codex Theodosianus cum perpetuis commentariis Iacobi Gothofredi, cura et studio Antonii
Marvilli, Editio Nova, t. VI, I., Lipsiae, 1743, pp. 41-43, apud Klaus Martin Girardet, L'Édit d'Arles, în vol.
„Politique et Théologie chez Athanase d'Alexandrie”, col. Théologie Hitorique 27, Actes du Colloque de Chantilly
edites par Charles Kannengiesser, Beauchesne, Paris, 1974, p. 85.
31
H. Nordberg, Athanasius and the emperor, Helsinki, 1963, p. 48, apud Klaus Martin Girardet, L'Édit
d'Arles, în vol. „Politique et Théologie chez Athanase d'Alexandrie”, p. 85.
32
Arienii au recurs la acest gest de retragere la Philippopolis în Tracia, ca reacţie la atitudinea episcopilor
niceeni de a-i acorda prezumpţia de nevinovăţie lui Atanasie, şi discutarea cazului lui la sinodul din Sardica.
Retragerea lor confirmă tocmai faptul că ei nu doreau să mai discute în sinod asupra persoanei lui Atanasie, şi dacă
sinodul at hotărî contrar voinţei lor ei nu s-ar fi conformat.
Cordoba precum şi alte personalităţi ale vieţii bisericeşti. Cinci ani mai târziu s-a întrunit un nou
sinod în localitatea Sirmium. Se spera că se va ajunge la înţelegere. După moartea lui Constans,
această localitate a devenit reşedinţă imperială, poziţie strategică pentru supravegherea întregului
Imperiu, în special pentru supravegherea mişcărilor de trupe conduse de uzurpatorul Magnus
Magnentius. Sinodalii arieni, reuniţi în 351, au aprobat un simbol de credinţă numit prima
formulă de la Sirmium şi au condamnat pentru a cincia oară pe episcopul Fotin de Sirmium ca
eretic antitrinitar.33
Dacă donatismul era principala problemă în Africa, în Galia tulburările erau provocate de
erezia ariană. În preajma anilor 350-355, episcopul Ilarie de Poitiers va lupta din răsputeri
pentru restabilirea lucrurilor, rezistând partidei ariene grupate în jurul episcopului Saturninus de
Arles. Pe fondul dominantei ariene în Galia, Constanţiu convoacă un sinod în 353 la Arelate în
cadrul căruia este condamnată persoana sfântului Atanasie cel Mare, hotărâre reconfirmată de un
sinod arian întrunit la Mediolanum în 355. Doi ani mai târziu, în 357, la insistenţele episcopului
arian Germinius de Sirmium, s-a întrunit un sinod în cadrul căruia s-a proclamat o formulă de
credinţă ca expresie a arianismului extremist numită a doua formulă de la Sirmium. Împăratul
Constanţiu, prin formulele de credinţă ariene şi prin înlăturarea tuturor susţinătorilor dogmei de
la Niceea, încerca să controleze întreaga Biserică. Pe acest fundal de politică religioasă ariană
Constanţiu l-a trimis în exil pe papa Liberiu al Romei şi pe venerabilul Osiu de Cordoba, care
purta povara a 100 de ani de viaţă. În anul 358 sub patronajul lui Constanţiu s-a întrunit un nou
sinod în localitatea Sirmium la care au participat episcopi orientali şi ilirieni sub preşedinţia
episcopului Vasile al Ancyrei, susţinător al semiarianismului. Noua mărturisire de credinţă, a
treia formulă de la Sirmium, era o variantă a semiarianismului, şi prin faptul că a fost semnată şi
de papa Liberiu care se afla la Sirmium, i se dădea şi mai mare greutate, astfel încât se realizau
planurile împăratului arian de a-şi subordona corpul episcopal. Numai în urma acestei semnături,
Constanţiu i-a permis lui Liberiu să revină la Roma. Alcătuirea dogmatică a acestei formule
permitea redeschiderea discuţiilor dintre ortodocşi şi adepţii semiarieni de la Sirmium. În aceste
condiţii împăratul a fost convins că posibilitatea împăcării celor două ramuri creştine stă în
convocarea a două sinoade separate: unul la Rimini pentru episcopatul Occidental şi altul la
Seleucia pentru Orient. Pentru pregătirea celor două sinoade, Constanţiu a hotărât o şedinţă
premergătoare, tot sub formă sinodală, la Sirmium (22 mai 359). Formula adoptată, numită a

33
G. Bardy, La crisi ariana…, pp. 170-185.
patra formulă de la Sirmium, era structurată dogmatic pe conceptul de asemănare dintre Tatăl şi
Fiul, deci un arianism camuflat, o formulă omiană: cât pentru numele de substanţă de care s-au
servit părinţii noştri prin simplitate şi care nefiind înţeles de popor, a fost o cauză de cădere a
multora, noi am crezut de cuviinţă să-l respingem, pentru că nu se găseşte nicidecum în Sfânta
Scriptură şi pentru că ea niciodată nu a vorbit de substanţa Tatălui, sau a Fiului. Noi zicem că
Fiul este întru totul asemănător cu Tatăl după cum ne învaţă scripturile.34
Această formulă a fost aprobată în cadrul celor două sinoade amintite. Formula de
credinţă respingea conceptul de omoousios (deofiinţă) care mărturisea egalitatea în dumnezeire a
Fiului cu Tatăl, susţinând că este numai asemănător. Era o formulare ambiguă, omiană, care
introducea şi mai multă confuzie. Scrisoarea sinodului din Rimini către Constanţiu conţinea
aceste referiri omiene, o viziune teologică depărtată de arianismul extremist. 35 La curtea
imperială, cei doi episcopi arieni servili împăratului, Ursaciu de Singidunum şi Valens de Mursa,
au comunicat lui Constanţiu cele mai rele lucruri despre sinodalii de la Rimini, drept pentru care
delegaţia sinodului nu a fost primită în audienţă. Cu toate că împăratul îi forţa pe episcopi să
rămână la Rimini, sinodalii, din cauza iernii care se apropia şi a lipsei îndelungate din mijlocul
păstoriţilor, au hotărât să se întoarcă la eparhiile lor, în ciuda dispoziţiilor imperiale. Plecarea
episcopilor a fost interpretată de Constanţiu ca un act de nesupunere, dând naştere la măsuri
represive.
Atitudinea lui Constanţiu nu se justifică decât din două puncte de vedere. Nemulţumirea
lui era provocată fie de neascultarea de o poruncă imperială, cadru în care episcopii sunt
consideraţi simpli cetăţeni ai imperiului roman, fie de convingerile lui religioase care nu
concepeau ca episcopii să se poată bucura de autonomie sau drept de decizie. Consider că a doua
motivaţie primează în faţa altor argumente, deoarece strategiile de politică religioasă ale lui
Constanţiu erau prelucrate de multă vreme de convingerile lui ariene. Era multă vreme de când
împăratul hotărâse să introducă doctrina lui Arie în toate bisericile, mărturiseşte Socrate.36
Gestul episcopilor de a părăsi localitatea fără voia împăratului a declanşat o campanie ariană la
care şi-au dat concursul servilii episcopi de la curtea imperială. Astfel au fost promulgate o
seamă de edicte imperiale prin care grupările ariene erau favorizate. Mai mult, un val de
persecuţii s-a abătut asupra niceenilor, nu numai în apus, ci şi în răsărit. Maxim al Ierusalimului
34
Socrate Scholasticul, op. cit., Cartea a II-a, XXXVII, p. 131; este reluarea formulei lui Marcu de Arethusa
redată de Socrate în cartea a II-a, XXX, p. 118, ed. rom.
35
Teodoret al Cirului, op. cit., Cartea a II-a, 18, 1-4; 19, 1-14, p. 80.
36
Socrate Scholasticul, op. cit., Cartea a II-a, XXXVII, p. 137.
este înlocuit de Ciril, Eleusiu este numit episcop al Cizicului, Maratoniu numit la Nicomidia, în
timp ce Macedonie al Constantinopolului îşi desfăşura planurile diabolice în capitală şi
împrejurimi, persecutând nu numai pe ortodocşi, dar şi pe novaţieni. Cruzimile arienilor
întreceau orice măsură, Socrate redând pasaje întregi în care sunt prezentate chinurile la care
erau supuşi ortodocşii. Mai multe persoane pioase fiind prinse, au fost muncite cu cruzime şi cu
ură pentru că evitau împărtăşirea lor. După ce i-au muncit astfel, siliră pe bărbaţi să participe
la împărtăşirea lor. Căci deschizându-le gura cu sila cu un instrument de lemn, le punea sfânta
împărtăşanie în gură şi aceasta era cea mai mare muncă ce li se putea face. Le răpeau femeile şi
copii şi îi sileau să primească botezul şi când îndrăzneau să facă cea mai mică împotrivire,
atunci îi băteau, îi puneau în lanţuri şi îi închideau în temniţă. Nu voi aminti aici decât un
exemplu sau două de aceste cruzimi care vor servi ca pildă pentru celelalte. Ei tăiau sânul
femeilor care refuzau să participe la împărtăşirea lor… la altele întrebuinţau fierul… ei
inventară aceste feluri de munci pe care niciodată păgânii nu şi le închipuiseră.37
La presiunile lui Constanţiu, conceptul dogmatic omian a fost proclamat ca doctrina
oficială a Bisericilor de Răsărit şi Apus, ceea ce l-a determinat pe fericitul Ieronim să afirme că
tot universul a suspinat şi a văzut cu mirare că este arian.38
Anul 360 avea să aducă noi prefaceri în cadrul lumii politice şi religioase. Cezarul Iulian
este proclamat de armată ca august în Galia, în timp ce Constanţiu era într-o campanie militară
împotriva perşilor. La 3 noiembrie 361 Constanţiu moare în Cilicia, urmând la tron Iulian care se
va orienta spre alte principii religioase decât cele în care fusese crescut şi care erau deja
ereditare. Se observă că politica religioasă a lui Constanţiu a avut o componentă vădit ariană.
Numai în 10 ani, de când era unicul conducător al Imperiului, a reuşit printr-un joc abil să-şi
aservească cea mai mare parte din episcopatul Bisericii, în calitatea sa ariană de episcop al
episcopilor. Împăraţii arieni vor face des apel la această tipologie declarând, de exemplu, că
orice dorinţă a lor este cu valoare de canon, deci obligatorie din punct de vedere bisericesc: tot
ceea ce eu doresc are valoare de canon, afirma în 355 la Milano împăratul Constanţiu.39

37
Ibidem, Cartea a II-a, XXXVII, p. 139.
38
Dialog împotriva luciferienilor, 19, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, p. 51. Fericitul Ieronim prezintă şi el
agresivitatea arienilor împotriva ortodocşilor: Valens şi Ursaciu, precum şi alţii, părtaşi ai păcătoşeniei lor, au
început să-i pălmuiască în public pe ierarhii Lui Hristos Cel fără seamăn (Dialog împotriva luciferienilor, 19).
39
Athanasius, Historia Arianorum, 33, apud George Huntston Williams, art. cit., p. 3.
 La o scurtă analiză a situaţiei imperiului, observăm că perioada cuprinsă între anii 340-
350 se caracterizează printr-un oarecare echilibru. 40 Constans, singurul dintre fii lui Constantin
cel Mare care a fost botezat, este promotorul unei politici religioase care susţine îndeaproape
creştinismul niceean. Până în anul 340 s-a format un complex de forţe care părea să contribuie la
soluţionarea gravelor rupturi ecclesiastice determinate de diferenţele doctrinare. Pentru a face
această unire era nevoie de autoritatea unui sinod cu participare mai largă. Aceasta a fost
motivaţia imperială pentru sinodul de la Sardica, care din păcate nu şi-a atins scopul pentru care
fusese convocat. Tensiunile inter-ecclesiale erau mai puternice decât voinţa imperială de
unificare religioasă. Modificările politice aduse de anul 350 se vor finaliza prin existenţa unui
singur împărat în persoana lui Constanţiu. Principala coordonată a politicii imperiale în materie
de religie pentru o perioadă de opt ani va fi de acum filoarianismul. Prin politicile restrictive la
adresa păgânilor, iudeilor şi ereticilor, Constanţiu înţelegea să protejeze ceea ce el numea
Biserica adevărată, definită doctrinar ca ariană. Din perspectiva unei linii istoriografice, 41
persoana lui Constanţiu este una contradictorie. Nu acelaşi lucru se poate spune despre politicile
sale în ceea ce priveşte biserica, deoarece în acest câmp s-a manifestat de la început cert în
favoarea unei anumite facţiuni. Era conştient, ca şi tatăl, său că unitatea imperiului depinde de
unitatea religioasă. Programul politic privind solidarizarea creştinilor era aşadar de actualitate în
preocupările lui Constanţiu. Problema a fost în momentul în care a făcut o opţiune în cadrul
acestei creştinătăţi. A ales să-i solidarizeze pe creştini în jurul unui concept eretic. Era astfel
artizanul unui concept de pace clădit pe o temelie neacceptabilă canonic. Opţiunea lui Constanţiu
pentru arianism se poate explica şi din perspectiva în care acest sistem teologic convenea mai
mult propriului sistem de guvernare. Arianismul politic promova subordonarea Bisericii în faţa
puterii imperiale, devenind o instituţie seculară de care împăratul dispunea la bunul său plac, o
anexă a curţii imperiale. Din această perspectivă, din dorinţa de control total a tuturor
compartimentelor statului, Constanţiu a ales arianismul. Sau era conştient de puterea Bisericii?
Gelos pe ideea de autoritate creştină? Numai aşa se explică afirmaţia lui din 355 de la Milano:
tot ceea ce eu doresc are valoare de canon.

40
A. Barzano, Commento alle leggi emanate da Costante e Constanzo, in „Il cristianesimo nelle leggi di
Roma imperiale”, p. 192; C. Pietri, La politique de Constance II: un premier „cesaropapisme” ou l'imitatio
Constantini?, în „L'Eglise et l'Empire au IV-e siècle. Entretiens sur l'Antiquité classique de la Fondation Hardt”,
Vandoeuvres-Genève, 1989.
41
Reprezentată de P. Siniscalco ş.a.
 Concluzii privind politica religioasă în timpul epocii constantiniene

Poate fi considerată civilizaţia bizantină ca fiind una cu adevărat romană? Judecând prin
prisma mai multor studii contemporane, răspunsul ar fi unul negativ. Încă din prefaţa studiilor lui
Charles Diehl referitoare la istoria bizantină, aflăm că Bizanţul era mai mult o monarhie
orientală. În secolul al VI-lea, înainte de urcarea pe tron a lui Justinian, oricine putea fi convins
că ideea unei monarhii orientale prindea din ce în ce mai mult contur. Deşi Justinian a întârziat
împlinirea acestui vis, din secolul al VIII-lea, caracterul oriental al Imperiului bizantin devenea
din ce în ce mai vizibil, pentru ca la sfârşitul perioadei iconoclaste să avem deja un imperiu
oriental în întregime. Dar ce defineşte exact cuvântul oriental, rămâne neclar. Este vorba oare de
India, Siria sau Persia? Nu. Orientul semnifică nu ceva concret ştiinţific, istoric, ci mai degrabă o
lume a misticismului. Determinante pentru evoluţia acestei lumi în structură pars oriens, au fost,
după părerea unor cercetători, figurile istorice ale lui Alexandru cel Mare, Augustus, Constantin
cel Mare şi Heraclie.42 Prima perioadă, în jur de 300 de ani, de la Alexandru la Augustus, a creat
civilizaţia pe care Roma o va continua, trăsătura de bază constând în aceea că era o cultură larg
răspândită într-o lume cu oameni diferiţi. Alexandru a rupt independenţa oraşelor-state,
distrugând mult preţuita lor individualitate. Ele au supravieţuit mai departe cu următoarea
diferenţă: specificul lor a fost redus când au intrat în contact cu imperii şi cu armate bine
organizate strategic, în faţa cărora puterea lor era neînsemnată. Astfel omul s-a găsit singur în
faţa unei lumi periculoase, marcându-se în această manieră polii gândirii elene: cultura
individului şi a cosmosului. Dintr-o altă perspectivă, Alexandru cel Mare nu a visat niciodată la
un Imperiu Mondial, dar chiar şi aşa el a rupt barierele tradiţionale ale gândirii umane în lumina
construirii ideii ecumenice. Într-o epocă în care puterea zeilor era pusă în umbră de factorii
politici externi, singurii care mai puteau salva ceva din vechiul sistem erau regii elenişti: ei erau
salvatorii şi binefăcătorii neamului omenesc. În timp ce evhemerismul reducea zeităţile la treapta
de om, aceştia îşi divinizau conducătorii. Astfel s-a născut regele-zeu, suveranul nu-şi trăgea
legitimitatea din voturile supuşilor ci mai degrabă din posesia unei energii daimonice, energie
care era mai presus de puterea oricărui muritor. Avem, aşadar, două concepte: pe de o parte

42
Este vorba de Norman Baynes, Freeman şi Bury, cf. Norman H. Baynes, Some Aspects of Byzantine
Civilization, în „The Journal of Roman studies”, vol. 20, 1930, p. 1.
universul şi pe de alta divinitatea care-şi alege un conducător de felul ei; mai târziu aceste două
concepte se vor uni iar rezultatul va fi κοσμικος αύτοκράτωρ al Noii Rome de Est.
Împreună cu ideea ecumenică, a apărut gradual şi limba comună, κοινή, mediul necesar
de comunicare într-o lume în care graniţele au căzut. Septuaginta este dovada permanentă a
puterii cuceritoare a limbii universale. Fondul lingvistic este aşadar unul grecesc, eforturile
împăraţilor romani de a stimula răspândirea limbii latine în Răsărit, fiind sortită eşecului.
Campaniile lui Alexandru în Asia nu numai că au purtat elenismul în Orient dar din acele
campanii s-a adus material cultural care a format baza şcolii din Alexandria. Această perioadă de
renaştere a fost scurtă. Această pierdere pentru interesul ştiinţific este una din schimbările
misterioase ale gândirii umane, care ridică un grad mare de dificultate pentru istorici. Mintea
omului se întoarce cu totul de la dialogul obiectiv cu sine la acceptarea întâietăţii cuvântului
sacru. Gânditorii secolului al IV-lea, fie ei păgâni sau creştini, erau convinşi că autoritatea finală
este de găsit în Sfintele Scripturi. Prin lipsa lor de curiozitate ştiinţifică şi prin supremaţia
acordată scripturilor, bizantinii se fac moştenitorii spirituali ai ultimilor alexandrini.
Învăţaţii din Alexandria au fost cei care au alcătuit colecţia păgână a literaturii clasice. În
munca lor pe textele marilor autori ai trecutului şi-au câştigat poziţia de bibliotecari ai lumii
greceşti. Literatura perioadei elenistice este munca oamenilor care au scris conştiincios ca
epigoni, ceea ce a dus la un mic sector de producţii originale. Ei sunt deja păstrători fideli. Aici
bizantinii sunt în mod clar urmaşii lor. Au ştiut întotdeauna să citească clar mesajul marii
moşteniri care le-a venit din trecut.
Această cultură elenistică a secolelor de după moartea lui Alexandru cel Mare deţine
elemente orientale dar nu este uşor a separa elementele greceşti de cele răsăritene. Împotriva
acestei civilizaţii a elenismului estic stă puterea Romei. Acesta este rezultatul războaielor din cel
de-al treilea secol înainte de Hristos. Cartagina a căzut şi nu a rămas nici un rival al Romei în
vestul Mării Mediterane; Siracuza a căzut şi nu a rămas nici un centru independent al elenismului
la vest de Grecia. Grecia a pierdut ocazia să facă din Marea Mediterană un lac elen de la un ţărm
la altul. De acum înainte elenismul va pătrunde în vestul Europei pe căi romane. Cele trei secole
înainte de Hristos reprezintă o încrucişare a celor două lumi: un curent poartă forţa armată a
Romei spre est, în timp ce altul poartă cultura greacă spre vest. Tradiţionalismul roman luptă
pentru o cauză pierdută şi pentru un timp a părut că Roma avea să fie mutată la Alexandria. Dar
Antoniu a fost învins de Octavian astfel încât civilizaţia bizantină a avut de câştigat de pe urma
unei duble moşteniri: moştenitoarea Eladei era de asemenea moştenitoarea Romei. Au existat
direcţii de cercetare care au susţinut că elenismul este cultura tuturor oamenilor educaţi din
întreaga lume romană, dar afirmaţia trebuie privită cu toată precauţia deoarece cultura pe care o
aducea Roma era un produs roman. Prin acest proces de mutaţie s-a realizat şi un fel de translaţie
culturală romană care a avut şansa ca în această manieră să fie salvată de viitorul imperiu
Bizantin.
Constantin începe aşadar a treia perioadă de mare tranziţie în care s-a construit Noua
Romă. Prin propria-i persoană, Constantin marchează o cotitură în istoria spaţiului mediteranean.
Nu este numai un simplu rezultat al trecutului, ci reprezintă un nou început. După cum am văzut
din cele expuse, persoana lui Constantin a determinat critica istorică la eforturi considerabile
rezultând o literatură foarte bogată. După studii detaliate din partea marilor cercetători ai
perioadei constantiniene, s-a concluzionat că cheia conducerii lui Constantin a fost credinţa
creştină. El este robul Domnului, egal cu episcopii, omul lui Dumnezeu, un om pus sub semnul
misiunii. Soarta pe care i-o datorează Dumnezeului creştin şi relaţia cu un Dumnezeu creştin au
pus pe umerii săi sarcina de a apăra Biserica, de a o ţine unită în faţa atacurilor din afară sau
chiar din interior. Din perspectiva acestei direcţii istoriografice, lui Constantin i se datorează
formularea teoriei creştine a suveranităţii, care pentru el a izbucnit spontană şi vie din propria
experienţă. Magistraturii romane i s-a încredinţat în mod tradiţional menţinerea unei Pax
Deorum; o asemenea pace fiind de o importanţă vitală pentru Imperiu, încât statul roman a luat
de timpuriu religia sub oblăduirea sa. Acceptarea formală a teoriei iraniene care priveşte
suveranitatea ca pe un dar divin este una iar convingerea reală din experienţa faptului împlinit
este alta, când George din Pisidia exclama în secolul al VII-lea despre suveranitatea Imperiului
Roman de Răsărit ώς εΰ κρατουσα σύν Θεώ μοναρχία (ce lucru drept este monarhia cu
Dumnezeu în frunte).
Constantin este împăratul care a lăsat controversa donatistă pe seama episcopilor şi numai
eşecul lor l-a determinat să ia o hotărâre, venind la Niceea cu convingerea că împăratul este
împuternicit de Dumnezeu să medieze problemele ecclesiastice. Constantin admitea participarea
deplină a Bisericii în viaţa statului roman, devine o instituţie recunoscută în faţa legilor romane,
episcopii devin judecători romani, clericii creştini se bucură de aceleaşi privilegii ca şi cei
păgâni, precum şi multe altele. Consecinţa acestui fapt a fost că Biserica a acceptat statul roman:
ea nu a croit un nou stat pentru un imperiu nou. Se punea acum problema raportului dintre legea
romană şi creştinism. Noua legislaţie, sau vechii codici revizuiţi, erau concepuţi ca expresie a
noii conştiinţe religioase. După cum legislaţia islamică a fost construită pe conştiinţa religioasă a
islamului, la fel s-a întâmplat şi în cadrul lumii romane de secol IV. Astfel legea şi religia erau
elemente care se întrepătrundeau. Constantin a întreţinut viziunea statului roman care va trebui
fondat pe unitatea ortodoxă, găsind în această unitate un reper şi pentru alte civilizaţii. La
începutul celui de-al IV-lea secol aceasta era o viziune profetică şi cu toate că împlinirea ei a fost
întârziată, în final a fost realizată în cadrul Imperiului Bizantin. Constantin a fost arhitectul
acestei Noi Rome iar convingerea lui a pornit din experienţa personală. În schimb relaţiile
politice ale fiilor săi, intermediate de opţiunea teologică a fiecăruia, vor fi dintre cele mai reci.
Constantin al II-lea, fără a avea posibilitatea unei domnii de lungă durată, şi-a manifestat totuşi
preferinţa pentru susţinerea cauzei atanasiene care la vremea respectivă era identică cu crezul de
la Niceea. Pe aceeaşi linie teologică va fi şi fratele său din apus, Constans. Politica religioasă a
Occidentului se va grupa în jurul conceptelor dogmatizate la Niceea, dar fără a avea prea mult
câştig de cauză, cu toate eforturile depuse la Sardica. Şi aceasta deoarece şi domnia lui Constans
se va termina prematur. Dispariţia lui de pe scena politică şi religioasă a Imperiului deschidea noi
perspective Orientului arian al lui Constanţiu. Opţiunea religioasă a împăratului spre arianism
este un manifest al conformităţii dintre monoteismul arian şi ideea unei monarhii raţionaliste
niceene. Monarhismul raţionalist niceean era o desfigurare a teologiei tradiţionale în favoarea
unei coabitări cu structurile gnostico-aristotelice ale arianismului. Această tipologie era urmărită
îndeaproape de Constanţiu şi de teologii lui de curte pentru a-şi subordona întregul corp
ecclesiastic.
 SINODUL AL II-LEA ECUMENIC DE LA CONSTANTINOPOL (381)

Sinodul al II-lea ecumenic, ţinut la Constantinopol în perioada mai-iulie 381, a combătut şi

condamnat erezia pnevmatomahilor sau pnevmatomahismul.
Pnevmatomahismul, termen format din combinarea cuvintelor greceşti Πνευμα- Duh şi
μαχη-luptă, înseamnă o învăţătură greşită care combate adevărul despre Duhul Sfânt. Mai precis,
pnevmatomahii negau dumnezeirea, egalitatea şi consubstanţialitatea Sfântului Duh cu Tatăl şi
cu Fiul. Textele biblice, invocate de pnevmatomahi, care ar susţine un asemenea raport sunt:
Epistola către Evrei 1,14, de unde ar rezulta că Duhul Sfânt este numai un duh slujitor, superior
naturii spirituale a îngerilor, o creatură a Tatălui, căci prin cuvântul toate din formularea toate
printr-însul s-au făcut se cuprinde implicit şi Duhul Sfânt. De asemenea ei argumentau că nu se
spune nicăieri în Sfânta Scriptură că Duhul este Dumnezeu, iar expresia Duh este Dumnezeu de
la Ioan 4,24, nu înseamnă altceva decât că Dumnezeu este Duh dar nu că tot cel ce este duh este
şi Dumnezeu. Ei nu făceau însă corelaţia cu un alt cuvânt biblic din care rezultă dumnezeirea
Duhului Sfânt: Domnul este Duhul II Cor. 3,17, ci argumentau mai departe că dacă Duhul Sfânt
este dumnezeu atunci el este ori Tată, ori Fiu, dar pentru că nu este nici unul nici celălalt, atunci
el este un simplu spirit. Mai mult, adversarii dumnezeirii Duhului Sfânt stabileau o serie de
raporturi familiale în cadrul Sfintei Treimi, după modelul celor umane.
Se observă că pnevmatomahii nu aveau o învăţătură bine conturată, iar toată argumentarea
lor urmărea să demonstreze că Duhul Sfânt este o creatură, care ocupă o poziţie intermediară
între Dumnezeu şi creaturi, şi care nu poate fi adorată ca Dumnezeu pentru că nu este egal şi
consubstanţial cu Tatăl şi cu Fiul. O formulare scurtă a doctrinei lor s-ar putea exprima prin
afirmaţia episcopului pnevmatomah Eustatie al Sevastei: Eu n-aş cuteza ă afirm despre Duhul
Sfânt nici că este Dumnezeu, nici să-l socotesc o creatură. Iniţiatorul pnevmatomahismului este
considerat episcopul arian Macedonie al Constantinopolului (342-346; 351-360), depus din
scaunul episcopal de la Constantinopol în anul 360. După numele lui, pnevmatomahii s-au numit
macedonieni iar apoi maratonieni după numele diaconului Maratoniu hirotonit de Macedonie
episcop de Cizic în anul 356 şi depus de sinodul de la Constantinopol din anul 360, împreună cu
Eustaţie al Sevastei.
 Prima menţiune despre apariţia unei noi erezii care neagă dumnezeirea Sfântului Duh,
egalitatea şi consubstanţialitatea lui cu Tatăl şi cu Fiul, s-a făcut la sinodul de la Sirmium (azi
Mitroviţa- Serbia) din anul 351, care prin anatemele 19, 21 şi 23 condamnă pe cei care nu-l
recunosc pe Sfântul Duh ca a treia persoană a Sfintei Treimi, egal şi consubstanţial cu Tatăl şi cu
Fiul.
Împotriva ereziei pnevmatomahilor au luat atitudine Sfinţii Părinţi din a doua jumătate a
sec. IV, alcătuind lucrări de o deosebită valoare teologică, adevărate perle ale literaturii
patristice.
Sfântul Atanasie cel Mare (†373) în Epistola I către Serapion, în Tomosul către antiohieni
şi în Epistola către Jovian, condamnă pe cei care consideră că Duhul Sfânt este ceva străin în
Sfânta Treime sau că are statutul de creatură a Fiului, arătând că Duhul nu poate fi despărţit de
Tatăl şi de Fiul şi că se împărtăşeşte de aceeaşi demnitate a dumnezeirii. În consecinţă Atanasie
consideră persoana Duhului nu la nivel de spirit slujitor ci având aceleaşi atribute ale dumnezeirii
ca Tatăl şi ca Fiul. Sfântul Vasile cel Mare (†379), arhiepiscopul Cezareei Capadociei, scria
papei Damasus (366-384) în anul 371 că unii arieni combat şi dumnezeirea Sfântului Duh. Deşi
mărturisea egalitatea şi consubstanţialitatea Sfântului Duh cu Tatăl şi cu Fiul, el a evitat să
folosească în acest context termenul ομοούσιος το Πατρί- consubstantialis Patri, considerând că
acesta a fost consacrat de sinodul I ecumenic pentru a exprima consubstanţialitatea Fiului cu
Tatăl, conştient în acelaşi timp de faptul că din cauza tulburărilor postniceene, termenul nu putea
fi folosit ca instrumentând relaţii de pace între diferitele facţiuni religioase. La cererea
prietenului său, Amfilohie de Iconium, Sfântul Vasile a combătut pe pnevmatomahi în lucrarea
Despre Sfântul Duh, scrisă între anii 374-375. La aceasta se mai adaugă lucrarea Contra lui
Eunomiu, un arian extremist care învăţa că Fiul este creatura celui nenăscut, adică a Tatălui, iar
Paracletul sau Duhul Sfânt este creatura celui Unul-Născut, adică a Fiului.
Sfântul Epifanie de Salamina în Cipru (†403), a combătut pe ereticii pnevmatomahi în
lucrarea Panarion sau Contra tuturor ereziilor (cap. 77). Alte lucrări: Sfântul Grigorie de
Nazianz, Cuvântarea a V-a teologică; Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre Sfântul Duh contra
pnevmatomahilor macedonieni; Didim din Alexandria sau Didim cel Orb alcătuieşte cea mai
bună lucrare polemică a antichităţii contra pnevmatomahilor, intitulată Despre Sfântul Duh, etc.
Pnevmatomahismul a fost combătut şi de episcopatul apusean începând cu anul 378. În
scrisoarea sinodală alcătuită cu ocazia încheierii lucrărilor sinodului de la Sirmium, episcopii
illyirieni şi cei occidentali acuzau provinciile orientale Asia, Frigia, Caria şi Pacatia că despart pe
Sfântul Duh de Fiul şi de Tatăl şi nu acceptă egalitatea şi consubstanţialitatea Sfântului Duh cu
Tatăl şi cu Fiul. Sinodul convocat de papa Damasus la Roma în 380 a condamnat printre alte
erezii şi pe cea a pnevmatomahilor. Relevante pentru pnevmatologia apuseană sunt în acest
context anatemele 16-20.
Murind împăratul Valens (364-378) ucis de goţi la Adrianopol la 9 august 378, împăratul
Graţian (373-383), augustul Occidentului, l-a proclamat august al Orientului pe generalul de
origine spaniolă Teodosie (379-395) la 19 ianuarie 379. La 28 februarie 380 Teodosie a
promulgat la Tesalonic un edict decisiv pentru susţinerea Ortodoxiei niceene, cerând tuturor
popoarelor supuse lui „să mărturisească credinţa într-o singură dumnezeire, a Tatălui şi a Fiului
şi a Sfântului Duh, de aceeaşi mărire în Sfânta Treime”. Edictul a fost reînnoit la Constantinopol
la 10 ianuarie 381.
Desfăşurarea lucrărilor
Sprijiniţi de împăratul Valens, arienii ocupaseră în Constantinopol majoritatea Bisericilor şi
scaunele episcopale. De aceea clerul şi credincioşii dorind să aibă un patriarh ortodox erudit au
trimis o delegaţie la mânăstirea sfânta Tecla din Seleucia unde se retrăsese sfântul Grigorie de
Nazianz încă din anul 375, cerându-i să preia scaunul episcopal din Constantinopol. Întrucât Sf.
Grigorie fusese hirotonit ca episcop titular pentru Sasima o mică localitate din Capadocia, de
către Sf. Vasile cel Mare, venirea sa la Constantinopol şi acceptarea scaunului episcopal de aici
ai fost considerate drept încălcarea unei prevederi canonice, conform căreia se interzicea unui
episcop titular să părăsească o eparhie mai mică pentru a ocupa o eparhie mai mare şi mai
importantă.
La Constantinopol a redeschis Biserica Anastasis unde în 380 a rostit celebrele 5 cuvântări
teologice. Episcopul Petru a Alexandriei a încercat să-l impună ca episcop pe Maxim Cinicul,
omul lui de încredere. În vara anului 380 când Sf. Grigorie era bolnav, un grup de episcopi
egipteni trimis de episcopul Petru al Alexandriei au hirotonit chiar în Biserica Anastasis ca
episcop chiar pe Maxim Cinicul. Acest eveniment condamnabil a intrigat clerul şi pe credincioşii
ortodocşi, revolta lor obligându-l pe Maxim să se refugieze la Tesalonic, de unde a fost expulzat
de către împăratul Teodosie cel Mare. În aceasză situaţie, S f. Griroie intenţiona să părăseacă
oraşul dar a fost împiedicat de cler şi credincioşilor care apreciau nu numai eliocinţa sa ci mai
ales rezistenţa sa împotriva grupărilor ariene şi pnevmatomahe în apărarea ortodoxiei. Teodosie
cel Mare a cerut episcopilor arieni Demofil al Constantinopolului şi Luciu al Alexandriei, ori să
accepte credinţa niceeană ori să renunţe la scaunnele lor episcopale. Întrucât cei doi au ales a
doua variantă, la Constantinopol a fost întronizat ca episcop Sf. Grigorie de Nazianz, la 27 nov.
380, iar la Alexandria a fost ales episcopul Timotei. Întronizarea fastuoasă nu a rezolvat definit
situaţia Sf. Grigorie. Ea trebuia rezolvată în cadrul unui sinod.
Ideea convocării unui sinod general care să întrunească episcopii din răsărit şi apus era
susţinută de ambii auguşti pentru a fi eliminate ultimele rezistenţe ariene şi a fi condamnată
erezia pnevmatomahilor. Cei doi auguşti au hotărât convocarea a două sinoade separate
corespunzătoare geografiei imperiului, unul pentru Răsărit în Constantinopol şi altul pentru apus
la Aquileea.
La sinodul din Constantinopol din anul 381 au participat 150 de episcopi în majoritate
răsăriteni, excepţie făcând câţiva episcopi din Macedonia. Sinodul din Constantinopol a fost
recunoscut ca ecumenic datorită importanţei deciziilor dogmatice formulate de el şi recunoscute
unanim de Biserică. Preşedenţia sinodului a fost asigurată de Meletie al Antiohiei, iar după
moartea lui, de Sf. Grigorie de Nazianz. Retragerea sa a dus la conducerea sinodului pe Nectarie,
noul episcop al Constantinopolului. Lucrările s-au deschis la începutul lunii mai 381. S-a
invalidat hirotonia lui Maxim Cinicul şi hirotoniile făcute de acesta, în timp ce hirotonia Sf.
Grigorie a fost recunoscută ca episcop al capitalei. Sf. Grigorie a încercat să pună capăt schismei
antiohiene susţinând recunoaşterea lui Paulin ca episcop al Antiohiei, fiind în acord cu biserica
Romei, a Alexandriei şi cu Sf. Ambrozie de Mediolanum. Marcat profund de evenimentele
timpului său Sf. Grigorie s-a retras din scaunul episcopal la Nazianz. Discuţiile cu episcopii
pnevmatomahi s-au soldat cu eşecuri. Respingând crezul niceean şi învăţătura ortodoxă despre
sfântul Duh ei au părăsit sinodul.
Hotărârile dogmatice şi simbolul constantinopolitan sunt rezultatul discuţiilor teologice
purtate de sinodali sub preşedenţia şi coordonarea teologică a Sf. Grigorie de Nazianz, iar sub
preşedenţia lui Nectarie ele au fost numai definitivate. Actele sinodului s-au pierdut, păstrându-
se numai simbolul de credinţă constantinopolitan, cele patru canoane şi lista participanţilor
redactată ulterior. S-a condamnat in corpore erezia ariană referitoare la Persoana Fiului şi a
Duhului Sfânt şi de asemenea erezia numită apolinarism. Apolinarie din Laodiceea susţinea
trihotomismul lui Platon conform căruia omul este alcătuit din trup material, suflet animal şi
suflet raţional. Aplicând schema trihotomică la Persoana Mântuitorului Hristos, Apolinarie
încerca să soluţioneze unirea firii omeneşti cu firea dumnezeiască. El considera că în Hristos
există trup, suflet animal, în timp ce sufletul raţional a fost înlocuit de logosul lui Dumnezeu în
momentul botezului, desfigurând astfel umanitatea în Hristos.
Simbolul de credinţă constantinopolitan este parte a definiţiei dogmatice a Sinodului al II
lea Ecumenic care completează simbolul de credinţă de la Niceea din 325.
Articolul 8 mărturiseşte credinţa despre dumnezeirea Sfântului Duh, Domnul de viaţă
Făcătorul care îşi are existenţa din veşnicie prin purcedere din Tatăl. Părinţii sinodali s-au ferit să
mai folosească pentru a mărturisi consubstanţialitatea Duhului Sfânt cu Tatăl şi cu Fiul termenul
homoousios, a dptând formularea patristă doxologică: cel ce împreună cu Taăl şi cu fiul este
închinat şi mărit, prin care se exprimă clar egalitatea, unitatea şi consubstanţialitatea celor trei
Persoane treimice.
Articolul 9 mărtiriseşte unitatea, sfinţenia, apostolicitatea şi sobornicittea Bsericii aşa cum
se în tâlneşte în simbolurile locale.
Articoul 10 mărutiseşte uncitatea Botezului pentru a combate pe cei care nu respectau
prevederile Sinodului I Ecumenic şi pentru a arăta necesitatea absolută a Tainei Botezului pentru
a deveni creştin şi membru al Bisericii.
Articolul 11 mărturiseşte credinţa în învierea morţilor, în văţătura apărată de apologeţii
creştini în faţa filosofiei păgâne.
Articolul 12 mărturiseşte credinţa în viaţa veşnică hărăzită de Dumnezeu celor care vor
moşteni împărăţia cerurilor.
Simbolul de credinţă este cel mai preţios tezaur de credinţă pe care l-a transmis vechea
Biserică Ecumenică, nedespărţită, întrucât el cuprinde toate adevărurile fundamentale ale
revelaţiei dumnezeieşti, toate punctele principale ale credinţei adevărate şi ale credinţei creştine.
El a constituit fundamentul doctrinar al celorlalte sinoade ecumenice şi a fost introdus în
rânduiala Sfintei Liturghii mai întâi la Antiohia de patriarhul monofizit Petru Gnafevs sau Fullo
după anul 471 în timpul împăratului Leon I. Patriarhul Timotei al Constantinopolului a dispus ca
Simbolul Niceean să se rostească la fiecare slujbă, înlocuind astfel vechea practică de a fi rostit
numai odată pe an în Vinerea Mare când catehumenii primeau botezul.
Deşi colecţiile de canoane greceşti atribuie Sinodului al II-lea Ecumenic conţin 7
canoane, în realitate el a formulat şi aprobat numai primele 4 canoane, celelalte fiind adăugate
ulterior. Cel mai important şi în acelaşi timp controversat a fost canonul 3 care nu stabileşte
episcopului Constantinopolului, capitala Imperiului Roman de răsărit, jurisdicţie specială asupra
celorlalţi episcopi răsăriteni, ci îl scoate de sub jurisdicţia mitropolitului de Heracleea şi-i
conferă întâietate onorifica după episcopul Romei. El a fost gândit in spiritul canonului 6 al
Sinodului I ecumenic care conferea întâietate onorifica scaunelor episcopale de la Roma,
Alexandria si Antiohia. Ierarhizarea onorifică a scaunelor episcopale s–a făcut în funcţie de
importanţa şi onoarea politică a marilor metropole din Imperiul Roman şi nu după importanţa lor
religioasă.
Datorită canonului 3, Biserica Romei a refuzat timp îndelungat să integreze în colecţiile ei de
canoane dispoziţiile canonice ale Sinodului al II-lea Ecumenic.
Lucrările Sinodului al II-lea Ecumenic s-au încheiat la 9 iulie 381. Părinţii sinodali,
adresând împăratului Teodosie cel Mare o scrisoare de mulţumire prin care îl informau asupra
deciziilor dogmatice şi canonice ale sinodului, i-au cerut să confirme în scris aceste hotărâri.

Sinodul de la Aquileea din anul 381

În timp ce episcopii răsăriteni discutau asupra ereziei pnevmatomahilor la Sinodul al II-
lea Ecumenic de la Constantinopol din anul 381, împăratul Graţian, augustul Occidentului,
pregătea convocarea unui sinod la Aquileea pentru episcopii occidentali şi illyrieni.
Sinodul de la Aquileea s-a deschis oficial la 3 septembrie 381 în prezenţa reprezentanţilor
împăratului Graţian şi a 35 de episcopi din Italia, Illyricum, Galia şi Africa. Din Imperiul Roman
de Răsărit nu a participat nici un episcop, deoarece ei se întruniseră la Constantinopol în perioada
mai-iulie 381, în cadrul Sinodului al II-lea Ecumenic. Absenţa papei Damasus sau a delegaţilor
lui la sinod a fost aspru criticată de episcopul Palladiu de Ratiaria.
Sinodul prezidat de episcopul Valerian de Aquileea, asistat de Sfântul Ambrozie de
Mediolanum şi Eusebiu de Bolonia, a ţinut o singură şedinţă în ziua de 3 septembrie. S-a discutat
după modelul unui proces public, în care s-a implicat ferm Sfântul Ambrozie ca un adevărat
magistrat de carieră, situaţia episcopilor Palladiu de Ratiaria, Secundian de Singindunum şi a
preotului Attalus din Noric acuzaţi de arianism, sinodalii pronunţându-se pentru condamnarea şi
depunerea lor din cler deoarece au refuzat să adere la Ortodoxia niceeană.
Înainte de a părăsi Aquileea episcopii au alcătuit 4 scrisori, una către episcopii Galiei şi
trei către împăraţii Graţian, Valentinian al II-lea şi Teodosie cel Mare, prin care erau comunicate
deciziile sinodului cerând auguştilor să ia toate măsurile pentru desfiinţarea completă a
arianismului: episcopii eretici să fie înlocuiţi cu episcopi ortodocşi, serviciile religioase ale
ereticilor să fie interzise, locaşurile de cult ocupate de eretici să fie cedate ortodocşilor. Sinodul
de la Aquileea a fost o nouă reuşită împotriva arianismului, şi, prin deciziile lui erezia şi-a încetat
oficial existenţa în Illyricum. Ea a mai persistat un timp la goţi şi la popoarele germanice înrudite
cu ei care au primit creştinismul în varianta semiariană, prin activitatea episcopului Ulfila.
Sinodul de la Aquileea nu a prejudiciat cu nimic importanţa sinodului de la
Constantinopol din anul 381, care a fost considerat în Răsărit chiar de la început sinod ecumenic,
chiar dacă Biserica Romei şi sinodalii de la Aquileea nu au fost de acord cu alegerea lui Nectarie
ca episcop al Constantinopolului şi nici cu soluţia adoptată în legătura cu schisma antiohiană.
Lucrurile fiind în timp mai bine clarificate, episcopul Nectarie a primit obişnuitele scrisori de
comuniune din partea papei Damasus. În felul acesta în anul 382 se restabilea complet unitatea
de credinţa şi de comuniune dintre Răsărit şi Apus.
Împăratul Teodosie cel Mare a făcut o ultima încercare de câştigare a arienilor şi a
pnevmatomahilor pentru Ortodoxie, convocând Conferinţa de la Constantinopol în anul 383 la
care au fost invitaţi Eunomie, reprezentantul arienilor extremişti, Demofil, reprezentantul
arienilor omieni şi Eleusis de Cizic, reprezentantul pnevmatomahilor. Refuzul acestora de a
recunoaşte hotărârile celor două sinoade ecumenice l-a determinat pe împărat să declare
obligativitatea respectării în întreg imperiul său a credinţei ortodoxe stabilită la Niceea în anul
325 şi la Constantinopol în anul 381. La 25 iulie şi 3 septembrie 383 şi la 21 ianuarie 384 el a
publicat noi legi care interziceau întrunirile ereticilor. De acum înainte arienii şi pnevmatomahii
nu mai constituiau un pericol nici pentru unitatea imperiului, nici pentru comuniunea Bisericii.
Ei au dispărut definitiv în Răsărit în secolul al V-lea.
Sinodul al II-lea Ecumenic are o mare importanţă pentru istoria creştinismului pentru că a
condamnat pe arieni, pe pnevmatomahi şi pe apolinarişti, dar mai ales pentru că a stabilit
învăţătura ortodoxă, formulată clar, concis şi precis în Simbolul de credinţă constantinopolitan,
cea mai preţioasă definiţie de credinţă după Sfânta Scriptură, formulată şi transmisă de Biserica
una, sobornicească şi apostolică de pretutindeni.
 SINODUL AL III-LEA ECUMENIC DE LA EFES (431)

1.Disputele hristologice anterioare sinodului

Declanşarea marilor dispute hristologice în Biserică a coincis cu ultima fază a disputelor

trinitare. Legătura intrinsecă dintre dogma trinitară şi cea hristologică impunea chiar apariţia
unor astfel de dispute pentru a lămuri şi formula învăţătura ortodoxă despre persoana divino-
umană a Mântuitorului Iisus Hristos. Era de asemenea normal ca odată ce s-a fixat definitiv la
primele două sinoade ecumenice, Niceea (325) şi Constantinopol (381), doctrina despre
divinitatea neştirbită a Cuvântului lui Dumnezeu întrupat, teologii creştini să fie preocupaţi de
înţelegerea modului cum s-a arăta în trup Logosul divin, egal si consubstanţial cu Tatăl, şi cum
poate fi definit raportul dintre divinitatea şi umanitatea lui Hristos.
În contextul disputelor ariene s-a apărat în mod deosebit dumnezeirea Fiului, aceeaşi,
consubstanţială cu a Tatălui. Ea a rămas nemicşorată şi la Întrupare. Pentru a apăra şi mărturisi
acest adevăr de credinţă, Biserica s-a luptat în secolele V-VIII, deoarece unirea divinului cu
umanul în persoana lui Hristos garanta mântuirea oamenilor. Neschimbabilitatea firii
dumnezeieşti a lui Hristos este condiţie sine qua non pentru mântuirea omului. Pe de alta parte,
s-ar compromite opera mântuitoare dacă s-ar nega umanitatea Lui căci, în acest caz, n-ar fi
posibilă îndumnezeirea firii omeneşti. Creştinismul se confrunta cu o mare dilemă. Lipsea o
formulare clară şi corectă în legătură cu realitatea mântuirii în Hristos. Convinşi de importanţa
formulării corecte a doctrinei hristologice, Sfinţii Părinţi şi sinoadele ecumenice au luptat pentru
apărarea formulelor de credinţă şi a termenilor tehnici care eliminau orice echivoc. Uneori
confruntările erau tensionate, chiar violente, căci unele grupări deşi condamnate ca eretice se
considerau ortodoxe. În felul acesta s-a ajuns la divizarea creştinismului, la formarea unor
Biserici separate, la anatemizări reciproce. Biserica de Constantinopol era protejată de puterea
imperiala în defavoarea celorlalte patriarhate orientale. Bisericile Alexandriei şi Antiohiei, care
au contribuit decisiv la conturarea doctrinei trinitare, în urma disputelor hristologice, fiind
abandonate, s-au retras de la dialogul teologic.
Anatematizarea persoanelor a cauzat distrugerea operelor lor încât este dificil ca astăzi să
se contureze o imagine clară şi obiectivă asupra problematicii hristologice din acel timp.
Terminologia teologică folosită în acele dispute era preluată din filosofia greacă şi adaptată
limbajului doctrinar creştin de diferite şcoli teologice. Astfel s-a ajuns ca un termen să definească
pentru reprezentanţii unei şcoli cu totul altceva faţă de înţelesul dat de reprezentanţii altei şcoli.
Iniţiatorul disputelor hristologice a fost episcopul Apolinarie de Laodiceea, în Siria, care
formulând un răspuns greşit a determinat Biserica să definească precis şi corect dogma despre
unirea divinului cu umanul în persoana Mântuitorului Iisus Hristos. El şi-a fundamentat
hristologia sa pornind de la trihotonismul platonic. Învăţătura lui Apolinarie a fost aspru criticată
în secolul al IV-lea, în special de sfinţii Grigorie de Nazianz şi Grigorie de Nyssa, care au
recunoscut în sistemul lui teologic un atentat la integritatea firii umane a lui Hristos, învăţând
despre unirea celor două firi în integritatea lor absolută. Apolinarismul a fost condamnat la
Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol însă a iniţiat preocupările teologiei creştine
pentru hristologie.
Teologii antiohieni (Diodor din Tars, Teodor de Mopsuestia şi Teodoret de Cyr)
influenţaţi de filosofia aristotelică au accentuat atât de mult deosebirea şi integritatea celor două
firi în Iisus Hristos încât au ajuns să nege unirea ipostatică. Cel care a expus într-o formă radicală
hristologia antiohiană a fost Nestorie. El s-a născut la Germanikeia în Siria în jurul anului 381.
A studiat la Antiohia avându-l ca profesor pe Teodor de Mopsuestia şi colegi pe Teodoret de
Cyr, Ioan de Antiohia şi Rufin. Înclinat spre viaţa monahală, s-a călugărit în mănăstirea Sfântul
Euprepius din Antiohia, remarcându-se ca talentat orator.
La 24 decembrie 427 a murit episcopul Sisinie al Constantinopolului. Împăratul Teodosie
al II-lea (408-450), dorind să pună capăt nesfârşitelor dispute şi intrigi pentru ocuparea scaunului
episcopal şi auzind de faima lui Nestorie, a decis să-l promoveze ca episcop al capitalei,
considerat de mulţi un al doilea Ioan Gură de Aur. Întronizarea s-a făcut la 10 aprilie 428. În
Constantinopol Nestorie a găsit două grupări care se confruntau în legătură cu atributul
Născătoare de Dumnezeu dat Sfintei Fecioare Maria. Desigur întreaga problematică era legată de
înţelegerea unirii ipostatice în mediul antiohian, Nestorie susţinând existenţa celor două firi în
Hristos. Pentru Nestorie unirea celor două firi este o unire voluntară bazată pe bunăvoinţa lui
Dumnezeu, cele două firi sau două ipostaze fiind unite prin bunăvoinţă într-o singură persoană.
Unirea prin bunăvoinţă transformă umanitatea lui Hristos într-un simplu templu al dumnezeirii.
El nu acceptă unirea fizică, reală a firilor deoarece aceasta ar însemna un amestec, o combinaţie
chimică, şi ar duce la crearea unei a treia firi, care nu mai este nici una, nici alta. Cele două firi
ale Mântuitorului Iisus Hristos sunt două persoane, dar aceste două persoane sunt unite prin
persoana unică a lui Hristos care se numeşte persoană de unire.
Pentru Nestorie persoana de unire este fictivă şi artificială, iar unirea nu implică nici o
consecinţă, ea fiind o unire voluntară. Persoana de unire nu reuşeşte să suprime cele două
ipostasuri sau persoane încât Hristos să fie o singură unitate, un singur ipostas, ci ele rămân şi
după unire două esenţe separate unite doar în lucrare, voinţă şi cinstire. O astfel de unire exclude
categoric comunicarea însuşirilor celor două firi.
Teoria lui Nestorie despre imposibilitatea comunicării însuşirilor a dus implicit la
respingerea atributului de Născătoare de Dumnezeu sau Maică a lui Dumnezeu conferit de
Biserică Sfintei Fecioare Maria. Prin urmare, declanşarea disputei hristologice în Constantinopol
a fost cauzată de termenul Theotokos. În timp ce Nestorie, Dorotei de Marcianopolis şi preotul
Anastasie predicau împotriva folosirii apelativului Născătoare de Dumnezeu, episcopul Proclu al
Cizicului a apărat cu fermitate în prezenţa lui Nestorie termenul Theotokos.
Atitudinea lui Nestorie l-a determinat pe Sf. Chiril al Alexandriei să apere unitatea
personală a lui Hristos în scrisoarea pascală din anul 429, numind-o pe Fecioara Maria, Maica lui
Dumnezeu, Theotokos. Aceeaşi învăţătură dogmatică reiese şi din alte documente chiriliene:
scrisoare pastorală adresată monahilor din Egipt; Epistola dogmatică a Sf. Chiril din februarie
430; tratate teologice adresate perechii imperiale şi altor membrii ai casei imperiale. Între timp
Nestorie trimisese la Roma două scrisori în care cerea lămuriri asupra doctrinei pelagienilor şi
informa Biserica Romei despre apolinariştii găsiţi de el în Constantinopol care foloseau în mod
abuziv termenul de Theotokos. În acest context sfântul Chiril a trimis papei Celestin (422-432) o
scrisoare care însoţea un dosar documentar alcătuit dintr-o colecţie a omiliilor lui Nestorie, din
epistolele adresate lui de sfântul Chiril şi dintr-o apologie nestoriană. S-a întrunit la Roma în
august 430 un sinod local luând în dezbatere problema nestoriană. Sinodul a considerat
învăţătura sf. Chiril corectă iar pe Nestorie l-a ameninţat cu depunerea dacă în termen de zece
zile nu-şi va retracta învăţăturile. Deciziile sinodului au fost comunicate episcopilor Ioan al
Antiohiei, Juvenal al Ierusalimului, Rufin al Tesalonicului, Flavian de Philippi şi bineînţeles lui
Nestorie, clerului şi credincioşilor din Constantinopol.
Sfântul Chiril a convocat un sinod local la Alexandria pe data de 3 noiembrie 430 în
cadrul căruia a condamnat nestorianismul. Deciziile sinodului au fost incluse într-o epistolă
dogmatică alcătuită de Chiril cuprinzând 12 capitole sau anatematisme pe care Nestorie era
obligat să le accepte ca să rămână în comuniunea Bisericii. Anatematismele rezumau hristologia
chiriliană în următoarele concepte:
- unitatea reală, indisolubilă, a Logosului şu Trupul său care garantează unitatea
desăvârşită a lui iisus Hristos fără vreo schimbare a firilor.
- unirea celor două firi în Iisus Hristos este o unire ipostatică, reală, naturală şi adevărată.
Ea nu înseamnă nici amestec, nici contopire.
- Unitatea nu a amestecat firile ci le-a păstrat deosebirea.
- Firea dumnezeiască nu-şi are existenţa din Fecioara Maria iar Iisus Hristos nu este un
templu în care s-a coborât şi a sălăşluit Logosul, ci El înseamnă unirea cu acesta din momentul
zămislirii în pântecele Fecioarei.
- Nu sunt doi Fii, ci unul singur conform formulei: o singură fire întrupată a lui
Dumnezeu-Cuvântul sau o singură ipostasă întrupată a Logosului. Deşi expresia este de
provenienţă apolinaristă, ea a fost folosită de sfântul Atanasie cel Mare şi de Chiril în sens
ortodox, devenind astfel primii teoreticieni ai conceptului enipostazei (însuşirea umanităţii de
către Logos), concept dezvoltat în secolele următoare în special de Leonţiu de Bizanţ.

Sinodul al III-lea Ecumenic

Sinodul urma să se deschidă la Efes la data de 7 iunie 431, însă datorită unei slabe
participări s-a amânat. Confruntările teologice au fost secondate de interesele politio-religioase.
Episcopatul răsăritean era scindat iar susţinerea lui Nestorie de către curtea imperială complica şi
mai mult lucrurile.
Sfântul Chiril al Alexandriei, însoţit de 50 de episcopi sufragani şi de un mare număr de
călugări care întreţineau o atmosferă nefavorabilă lui Nestorie, era sprijinit de Memnon al
Efesului împreună cu episcopatul din Asia şi de Juvenal al Ierusalimului împreună cu episcopii
palestinieni. De asemenea, cei trei delegaţia ai papei Celestin, episcopii Proiect, Arcadie şi
preotul Filip, primiseră misiunea de a se alătura de la început Sfântului Chiril.
 La rândul lui, Nestorie însoţit de câţiva episcopi era sprijinit de Ioan al Antiohiei şi de
episcopii orientali. Comisul Candidian, delegatul împăratului amâna deschiderea lucrărilor în
speranţa unei mai largi susţineri pentru Nestorie. După sosirea episcopilor Alexandru de
Apameea şi Alexandru de Ierapolis, care au anunţat că Ioan al Antiohiei va întârzia şi că roagă să
nu fie aşteptat, sfântul Chiril a deschis lucrările sinodului în calitate de preşedinte la data de 22
iunie 431 în Biserica Sfintei Fecioare Maria din Efes. Au fost prezenţi 198 de episcopi. Au lipsit
Nestorie, Ioan al Antiohiei cu sufraganii lui şi delegaţii papei Celestin. Din ţinuturile dunărene a
participat episcopul Timotei al Tomisului care a semnat anatematismele sfântului Chril şi
condamnarea lui Nestorie, în timp ce Iulian de Sardica, Dorotei de Marcianopolis, Petronius de
Novae şi Marcianus de Abrittus s-au pronunţat în favoarea lui.
Bazându-se pe învăţătura de credinţă formulată de sfântul Chiril în cele 12 anatematisme,
precum şi pe texte extrase din operele sfinţilor Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de
Nyssa şi alţii, părinţii sinodali au mărturisit că: în Iisus Hristos sunt două firi, una divină şi na
umană dar o singură persoană, cea divină a Fiului lui Dumnezeu. Unirea celor două firi este o
unire firească, ipostatică, nu una morală. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este consubstanţial cu
Tatăl după Dumnezeire şi consubstanţial cu noi după umanitatea pe care a primit-o în sânul
Fecioarei Maria. Datorită unirii celor două firi în persoana Logosului întrupat, Sfintei Fecioare
Maria i se cuvine demnitatea de Născătoare de Dumnezeu (Theotokos).
Ioan al Antiohiei împreună cu sufraganii săi au respins hotărârile sinodului prezidat de
sfântul Chiril şi s-au întrunit într-un alt sinod cu o participarea mai mică a 43 de episcopi. Aici s-
au pronunţat în favoarea lui Nestorie, au condamnat cele 12 anatematisme ale lui Chiril şi
deciziile sinodului din 22 iunie, au condamnat pe Chiril, pe Memnon şi toţi partizanii lor ca fiind
apolinarişti.
Primind rapoartele celor două sinoade şi fiind informat de poziţia autoritară a lui Chiril,
împăratul Teodosie al II-lea a declarat nule hotărârile sinodului din 22 iunie solicitând
rediscutarea problemei.
Între timp au sosit şi delegaţii papali, ţinându-se încă şase şedinţe. Reanalizându-se
învăţăturile lui Nestorie, sinodalii au aprobat la 11 iulie deciziile şedinţei din 22 iunie, au
excomunicat pe Nestorie, Ioan al Antiohiei şi pe susţinătorii lor. De asemenea a fost condamnat
pelagianismul şi susţinătorii lui (Pelagiu, Celestin, Iulian de Eclanum) la 16 iulie iar la ultima
şedinţă din 31 iulie au fost aprobate 8 canoane. O importanţă deosebită prezintă ultimele două
canoane: C7 interzicea adăugiri sau modificări la simbolul de credinţă niceo- constantinopolitan,
iar C8 confirma autocefalia Bisericii din Cipru faţă de patriarhia Antiohiei, acesta fiind primul
act de acest gen din istoria bisericii.
De această dată împăratul comunica episcopilor o nouă decizie imperială: depunerea din
treapta episcopală nu numai a lui Nestorie, ci şi a Sfântului Chiril şi Memnon al Efesului,
sperând ca în felul acesta să împace cele două tabere. Intervenţia reprezentanţilor sinodalilor şi
nemulţumirea clerului şi monahilor din Constantinopol au determinat schimbarea deciziei
împăratului. Sfântul Chiril şi Memnon au primit aprobarea de a-şi menţine scaunele episcopale
în timp ce Nestorie se putea retrage la mânăstirea Sfântul Euprepiu din Antiohia unde fusese tuns
în monahism. Ca episcop al Constantinopolului a fost ales Maximian (431-434).
Deşi lucrările Sinodului III Ecumenic s-au încheiat în octombrie 431, tensiunile nestoriene
nu s-au stins. Episcopul Ioan al Antiohiei dimpreună cu episcopatul oriental nu agreau
condamnarea lui Nestorie socotind-o echivalentă cu înjosirea teologică a întregii şcoli antiohiene.
Pe de altă parte Ioan era interesat de a reface comuniunea cu Roma, Constantinopol, Alexandria
şi Ierusalim, considerând că disputele teologice nu sunt cauzate de fondul problemei ci de
folosirea unor termeni sau formule diferite pentru a exprima adevărul de credinţă. La fel gândea
şi Sfântul Chiril, creându-se astfel premisele pentru împăcarea celor două direcţii hristologice. În
urma unei corespondenţe intense, mediată de venerabilul episcop Acaciu de Beroia, s-a semnat
la 12 aprilie 433 formula de unire, fiind astfel refăcută unirea dintre Alexandria şi Antiohia.
Pentru a slăbi rezistenţa nestorienilor, împăratul a ordonat exilarea lui Nestorie în anul 435 mai
întâi la Petra în Arabia, iar apoi la Oasis în Egipt unde a murit în 450. Aici a scris Cartea lui
Heraclid din Damasc. Nestorienii s-au retras la marginea imperiului formând un puternic centru
teologic şi misionar la Edessa. Închisă din ordinul împăratului Zenon în anul 489, nestorienii,
toleraţi în Persia, au înfiinţat la Nisibi o şcoală sub conducerea mitropolitului Barsuma, reuşind
să-şi extindă influenţa lor în Mesopotamia, Arabia, Turchestan şi chiar în India şi Vestul Chinei.
O serie de fragmente din scrierile nestoriene au fost editate de savantul german F. Loofs în
lucrarea Nestoriana, Halle, 1905.

SINODUL AL IV-LEA ECUMENIC DE LA CALCEDON (451)

 Disputele teologice derulate mai ales după moartea Sfântului Chiril al Alexandriei ţinteau
din partea antiohienilor combaterea tendinţei alexandrinilor de a interpreta teologia chiriliană în
sens monofizit. În aceste dispute s-a remarcat în mod deosebit Teodoret de Cyr care, după toate
probabilităţile fiind autorul textului Simbolului de unire din 433, reprezintă direcţia echilibrată şi
clară a antiohienilor moderaţi. Până la Calcedon, hristologia lui trădează şi unele formulări
nestoriene, însă în evoluţia sa lentă spre Ortodoxie, Teodoret a admis unirea naturală a firilor în
anul 447, când a scris lucrarea Eranistes împotriva monofizismului.
Încercarea unui bătrân arhimandrit pe nume Eutihie, stareţul unei mânăstiri de lângă
Constantinopol, de a combate nestorianismul a dus la apariţia unei alte erezii cunoscută sub
numele de monofizitism sau eutihianism. Monofizismul denumeşte erezia conform căreia în
Persoana unică a Mântuitorului Hristos ar exista o singură fire şi anume cea dumnezeiască.
Scrierile lui Teodoret îndreptate împotriva extremismului alexandrin l-au nemulţumit pe
episcopul Dioscor al Alexandriei (444-451) care le considera un grav atentat la memoria şi
teologia Sfântului Chiril şi cerea retractarea lor, intervenind chiar la episcopul Domnus al
Antiohiei. Teodoret a scris lui Dioscor, amintindu-i că l-a condamnat pe Nestorie şi că s-a folosit
de formulările lui Chiril. Pe de altă parte atenţionează pe Flavian al Constantinopolului şi pe alţi
episcopi de monofizismul promovat de unele cercuri alexandrine. Această atitudine a dus la
anatematizarea lui de către Dioscor la sfârşitul anului 448 sau începutul lui 449. Alexandrinii îl
aveau de partea lor pe eunucul Hrisafie care reuşise să aibă o mare in fluenţă asupra împăratului
Teodosie al II-lea. La 17 februarie 448 împăratul ordonă destituirea episcopului Irineu de Tyr,
prietenul lui Nestorie iar la 18 aprilie arderea scrierilor nestoriene.
Într-un asemenea context antiohienii au ţinut mai multe sinoade la Antiohia îndemnând pe
episcopi să nu cedeze în faţa monofizismului alexandrin.
La sinodul endemic din Constantinopol 448 Eutihie a fost chemat să-şi expună credinţa.
După multe ezitări, Eutihie s-a prezentat în 22 noiembrie 448 făcând afirmaţia: recunosc că
înainte de unirea divinităţii cu umanitatea Hristos avea două firi, dar după unire nu recunosc
decât o singură fire. Sinodul l-a anatematizat, sentinţa fiind semnată de 30 de episcopi. Pentru a-
şi găsi un posibil sprijin teologic Eutihie a apelat la papa Leon I al Romei (440-461) şi la
patriarhul Dioscor al Alexandriei. Papa Leon I a adresat patriarhului Flavian al
Constantinopolului Epistula dogmatica ad Flavianum în care expune doctrina ortodoxă despre
realitatea celor două firi şi-l condamnă pe Eutihie ca eretic periculos. Pe acest fond tulburările au
crescut. S-a hotărât convocarea unui nou sinod, de data aceasta la Efes, în luna august 449.
Eunucul Hrisafie a încercat să-i oprească pe adversarii lui Eutihie pentru a participa la sinod,
primind totuşi pe patriarhul Flavian şi pe delegaţii papei. Sinodul s-a deschis la 8 august 229 în
biserica Sfânta Maria din Efes. Preşedinte a fost patriarhul Dioscor al Alexandriei, care a condus
despotic şi violent, terorizând sinodul cu armata lui de călugări parabolani înarmaţi cu ciomege,
conduşi de arhimandritul sirian Barsuma. El a retras dreptul de vot ierarhilor ortodocşi de la
Constantinopol din 448, favorizând în schimb partida monofizită. Dioscor a dictat sinodului
condamnarea învăţăturii despre existenţa a două firi în persoana Mântuitorului Hristos şi a
impus erezia monofizită. Patriarhul Flavian, brutalizat grav, adevedat după trei zile. Episcopul
Eusebiu de Dorilaeum a fost condamnat împreună cu Teodoret al Cyrului şi Ibass de Edessa iar
Domnus al Antiohiei a fost depus din scaun. Delegaţii papali au scăpat cu fuga, în timp ce
Dioscor aclama aşa zisul paralelism dogmatic dintre eutihianismul monofizit şi teologia
chiriliană. Sinodul s-a închis la 22 august 449, formulările dogmatice fiind aprobate de împăratul
Teodosie al II-lea. Papa Leon a numit acest sinod ca fiind tâlhăresc (sinodos listriki; Efesinum
non judicium sed latrocinium), condamnând monofizismul proclamat la Efes în cadrul sinodului
din Roma 449. Sinodul de la Efes a produs mare confuzie: Egiptul, Tracia şi Palestina au trecut
de partea lui Dioscor, în timp ce eparhiile din Siria, pont şi Asia Mică era de partea ortodocşilor,
susţinând canonicitatea lui Domnus şi Eusebiu de Dorilaeum. Apărătorii ortodoxiei cereau un
nou sinod.
În 450, murind Teodosie, tronul a revenit surorii sale Pulheria, căsătorită cu generalul
Marcian (450-457). Hrisafie a fost destituit şi executat, iar curtea imperială a convocat un sinod
prin care exilaţii erau rechemaţi.
Sinodul IV Ecumenic a avut loc între 8-25 octombrie 451, în Biserica Sfânta Eufimia din
Calcedon, cu participarea a 650 de episcopi, majoritatea din Răsărit. Papa Leon a trimis o
delegaţie din care făceau parte episcopul Paschasinus de Lililaeum, Lucentius şi Iulian de Cos,
preoţii Bonifaciu şi Vasile. Prima şedinţă a sinodului a fost condusă de patriarhul Anatolie de
Constantinopol (449-459), a doua de Paschasinus, iar ultima din 25 octombrie 451 când s-a făcut
proclamarea solemnă a hotărârii dogmatice a fost prezidată de împăratul Marcian.
Dioscor a fost dovedit vinovat şi depus din scaun pentru tulburările provocate la sinodul de
la Efes din 449. Monofizismul a fost condamnat dimpreună cu toţi adepţii lui. Eutihie a fost
anatematizat în timp ce Epistola dogmatică a papei Leon a fost folosită, dimpreună cu alte
documente ale părinţilor, la formularea definiţiei dogmatice.
Orosul, sau mărturisirea de credinţă, este următoarea: Urmând sfinţilor Părinţi, noi toţi
unanim învăţăm să mărturisim Unul şi Acelaşi Fiu: Domnul nostru Iisus Hristos, desăvârşit în
dumnezeire şi desăvârşit în umanitate, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, pe Acelaşi din suflet
raţional şi trup, deofiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi deofiinţă cu noi după umanitate,
asemenea nouă în toate afară de păcat, născut înaintea veacurilor din Tatăl după dumnezeire,
iar în zilele de pe urmă născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire, după umanitate, din
Fecioara Maria, Născătoare de dumnezeu, Unul şi Acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul Născut,
cunoscut în două firi unite în chip neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit,
deosebirea firilor nefiind nicidecum distrusă prin unire, păstrându-se mai ales însuşirea
fiecăreia şi întâlnindu-se împreună într-o singură persoană şi un singur ipostas, nu în două
persoane, împărţit sau despărţit, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul-Născut, Dumnezeu Cuvântul,
Domnul Iisus Hristos. Aşa ne-au învăţat mai înainte despre El proorocii şi Însuşi Domnul
nostru Iisus Hristos şi aşa ne-a transmis Simbolul Părinţilor noştri.
Sinodul a dat şi 30 de canoane. Canonul 28 stabileşte că după scaunul Romei, scaunul de
Constantinopol va purta numele de noua Romă. Acelaşi canon 28 ridică episcopia Ierusalimului
la rang de patriarhie şi extinde jurisdicţia patriarhiei de Constantinopol asupra eparhiilor din
Turcia, Pont şi Asia. Ca urmare a canonului 28 cele cinci scaune episcopale au fost ridicate la
rang de patriarhii, formând pentarhia care păstra constituţia federală şi sinodală a Bisericii. Ea
apăra primatul de onoare însă respingea primatul juridic şi de putere cum dorea scaunul roman.
În luna noiembrie 451s-au încheiat lucrările celui mai mare şi mai important sinod
ecumenic al antichităţii creştine.

Mijloacele de comunicaţie în interiorul Imperiului erau multiple. Maritime şi terestre, ele

asigurau transmiterea rapidă nu numai a mărfurilor, ci şi a ideilor din spaţii culturale diverse.
Situaţia corespundea nevoilor interne ale noii credinţe care venea din îndepărtatul Orient.
Imperiul era cosmopolit, cultura se unifica şi contribuia astfel la unificarea statului. Întinderea
culturii (eleniste, de la Alexandru cel Mare †323 î.H.) era uşurată de însăşi întinderea Imperiului,
de contactul între popoare, de comunicaţii, de legături comerciale, de coloniile romane.
 Ca mijloc de înţelegere se folosea limba greacă în dialectul comun (κοινή διάλεκτος), în
care s-au redactat şi scrierile Noului Testament. Era utilizată cu predilecţie în partea răsăriteană a
Imperiului, introducând modele culturale elene, sau încercând să transfere spaţiul cultural roman
într-o matrice elenistică. În paralel cu elenizarea se desfăşura procesul de inserare a culturii şi
civilizaţiei romane în ţările nou cucerite de la confluenţa celor două lumi: orientală şi
occidentală. Din oraşe, elenizarea şi romanizarea se extindea în provincii. Deşi tendinţa era aceea
de unificare culturală, totuşi fenomenul nu era general. Unele provincii păstrau încă specificul
culturii lor, altele aveau culturi amestecate de tip sincretic, iar populaţiile barbare prezentau cea
mai mică adaptabilitate la cultura greco-romană.