Evoluţia istorică a evaluării psihologice (partea II)

Contribuţia lui Cattell

James McKeen Cattell (1861-1934) a fost un psiholog american cu o educaţie solidă pe care
a primit-o în Europa. Teza lui de doctorat a tratat diferenţele individuale în cadrul timpului de
reacţie şi a fost realizată în laboratorul lui Wundt (Leipzig). Ulterior, a lucrat cu Galton în
laboratorul antropometric din South Kensington Museum din Londra. În 1888 a fost numit
profesor de psihologie la Universitatea din Pennsylvania. Doi ani mai târziu publică în revista
Mind un articol intitulat „Mental tests and measurements”, care marchează un eveniment important
în istoria evaluării psihologice, având în vedere că este pentru prima oară când se utilizează
termenul „test” în literatura psihologică (McReynolds, 1986), iar în el se descriau testele care se
aplicau anual la studenţii universitari cu intenţia de a evalua nivelul intelectual al acestora. Ulterior
s-a mutat la Universitatea din Columbia, unde a creat prima baterie de probe de evaluare
psihologică. În scurt timp, metodologia şi procedeul de elaborare a testelor au devenit foarte
populare. În ultima decadă a secolului al XIX-lea, testele se aplicau, în Statele Unite, la toate
tipurile de subiecţi (şcolari, studenţi universitari, adulţi...). Cu toate acestea, traiectoria strălucită a
lui Cattell se opreşte, cel puţin parţial, în faţa criticilor aduse de Wissler şi Sharp. Primul, care
fusese discipolul lui Cattell, a prezentat un studiu detaliat în care analiza rezultatele lui Cattell,
demonstrând validitatea redusă atinsă de teste. Concret, a demonstrat că coeficienţii de corelare
dintre testele psihologice şi calificativele şcolare erau relativ reduşi. Pe de altă parte, Sharp a
demonstrat fidelitatea scăzută şi valoarea predictivă redusă pe care o deţineau testele lui Cattell
(Pelechano, 1988, apud. Buela-Casaly; Sierra, 1997).

Contribuţia lui Binet

Binet (1857-1911) era licenţiat în drept şi doctor în ştiinţe naturale şi a intrat în psihologia
„mâinii” lui Ribot, marele iniţiator al psihologiei experimentale din Franţa. Ribot înţelegea că
progresul psihologiei se află în metodele experimentale (deşi nu era cercetător), nu degeaba a fost
fondatorul primului laborator de psihologie de la Universitatea din Sorbona, în anul 1889. În anul
1895, Binet înfiinţează L’Année Psychologique, prima revistă franceză de psihologie. În această
revistă publică un articol, „La Psychologie individuelle”, în care prezintă bazele unei noi abordări
a evaluării inteligenţei. Binet manifesta acelaşi interes ca şi Galton pentru evaluarea diferenţelor
individuale, însă respingea ideea că inteligenţa umană se poate evalua prin intermediul proceselor
senzorio-motorii. În articolul lor, Binet şi Henri susţin că inteligenţa trebuie evaluată în funcţie de
preformanţele subiecţilor în diverse sarcini care implică o varietate de procese mentale complexe
(McReynolds, 1986). Binet şi Henri au început să evalueze procese ca memoria, atenţia,
imaginaţia, înţelegerea, sensibilitatea artistică şi morală, sugestibilitatea, puterea voinţei şi
abilitatea motorie. Binet include ca şi caracteristici ale comportamentului inteligent alegerea şi
menţinerea unei direcţii precise, adaptarea pentru atingerea unui scop şi autocritica (Cronbach,
1990).

Marea şansă a lui Binet soseşte atunci când este numit de către Ministerul francez al Educaţiei
membru în comisia care avea să se ocupe de căutarea unei soluţii pentru copiii cu deficienţe, care
intraseră în şcoala publică în urma punerii în vigoare a învăţământului obligatoriu în Franţa. Ca
răspuns la această cerere, Binet, în colaborare cu Simon, elaborează o scală care conţine 30 de
probleme cu grade de dificultate crescânde. Pentru a calcula nivelul de dificultate, această scală s-
a aplicat la 50 de copii normali, cu vârste cuprinse între 3 şi 11 ani şi la câţiva retardaţi mintal.
Conţinutul itemilor acoperea o mare varietate de funcţii, deşi predominau problemele legate de
înţelegere şi judecată. Proba rezultantă, care este cunoscută sub denumirea de scala 1905, a fost
considerată un instrument de evaluare provizorie (Anastasi, 1988). După cum semnalează Pichot
(1994, apud. Buela-Casaly; Sierra, 1997) „pentru prima oară se ieşise din epoca experienţelor de
laborator pentru a se intra în viaţa concretă”. Binet şi Simon continuă să lucreze la această scală,
iar în 1908 prezintă o a doua versiune la care se adaptaseră serii de itemi pentru grupe de vârstă.
Vârsta mintală se stabilea în funcţie de vârsta corespunzătoare seriei celei mai ridicate obţinută per
total. Având în vedere că fiecare serie, care corespunde cu o vârstă mintală determinată constă din
cinci probleme, se adăuga la vârsta de bază (aceea a seriei realizate în totalitate corect) 1/5 ani
pentru fiecare test realizat corect aparţinând unor serii superioare. Vârsta mintală obţinută era
comparată cu vârsta cronologică, văzându-se astfel dacă copilul urma o evoluţie normală,
întârziată sau înaintată. În 1911, se prezintă o a treia versiune a scalei, în care se mărise numărul
de itemi la anumite niveluri şi se extinsese vârsta adultă. Cu toate acestea, versiunea cea mai
difuzată a fost realizată de Terman de la Universitatea din Stanford, fiind cunoscută sub denumirea
de Scala lui Stanford-Binet. La aceasta se utilizează pentru prima oară termenul de „coeficient de
inteligenţă” (CI), rezultat din împărţirea vârstei mintale la vârsta cronologică. Ulterior au apărut şi
alte versiuni, însă un interes special îl prezintă versiunea realizată de Kuhlmann, în 1912 (Scala
Kuhlmann-Binet), care a extins scala în partea inferioară până la vârsta de trei luni, fiind revizuită
ulterior în 1937 şi 1960. Terman efectuează încă două revizuiri şi, în cele din urmă, Thorndike o
realizează pe ultima de până acum, în 1986 (Rogers, 1995).

Cu toate acestea, aceste scale nu erau lipsite de probleme. Astfel, în timp ce Galton avansa
măsurarea unei inteligenţe înnăscute sau biologice, Binet apără evaluarea unei inteligenţe de
origine socială. În curând mişcarea eugenică adoptă ca instrument testul lui Binet şi Simon
identificând inteligenţa înnăscută cu cea socială. Pelechano (1988, apud. Buela-Casaly; Sierra,
1997) semnalează faptul că logica utilizată de Binet în construirea şi interpretarea scalei era
corectă, însă văzută dintr-o perspectivă actuală avea câteva probleme importante:

a. Nu s-a demonstrat că comportamentele aplicate ar fi fost reprezentative pentru ceea ce se

dorea evaluat (capacitatea intelectuală).

b. Mostra utilizată pentru clasificarea punctuaţiilor nu era reprezentativă pentru populaţia la

care se aplica ulterior.

c. Utilizarea vârstei cronologice ca şi criteriu variabil pentru măsurarea vârstei mintale,

făcându-se astfel să se înţeleagă implicit că la fiecare două luni se produce o schimbare în
capacitatea intelectuală.

d. Modelul acumulativ conform căruia fiecare problemă rezolvată este echivalentă cu o

perioadă de vârstă mintală nu a fost demonstrat.

e. Presupunerea că distribuirea punctuaţiilor este egală în fiecare grupă de vârstă nu este

corectă.

f. Se presupune că toţi copiii au o dezvoltare normativă, adică, egală cu cea a grupului de

referinţă.
 Pe de altă parte, tipul de probleme abordate se afla în strânsă legătură cu conţinuturile
academice, astfel că scala prezicea foarte bine performanţa academică, care nu este aceeaşi cu
capacitatea intelectuală.

În ciuda problemelor metodologice care se evidenţiază în scalele lui Binet, acesta trebuie
considerat drept cel mai mare propulsor al evaluării psihologice. Activitatea sa a fost într-adevăr
aceea a unui evaluator, iar influenţa lui a fost simţită timp de mai multe decenii. O bună dovadă a
acestui fapt a fost numărul mare de cercetători care s-au interesat de evaluarea inteligenţei în
primele două decenii ale secolului al XX-lea. Producţia din acest domeniu era atât abundentă cât
şi difersificată. De aceea, în 1921, directorii revistei Journal of Educational Psychology au
organizat un congres intitulat Inteligenţa şi măsurarea acesteia la care au invitat personalităţi
distinse în materie (Terman, Thorndike, Peterson, Thurstone etc.) pentru a discuta despre natura
inteligenţei (Sternberg, 1986). Rezultatul a fost decepţionant; existau aproape tot atâtea concepţii
de inteligenţă cât şi experţi care îşi dădeau cu părerea în legătură cu aveastă temă. Confuzia era
atât de mare încât Binet a ajuns să pronunţe celebra frază „inteligenţa este ceea ce măsoară testele”.
Cu toate acestea, congresul a servit la stabilirea unui anumit acord privind drumul ce trebuia urmat
în viitor pentru cercetarea inteligenţei. De atunci au trecut mai mult de şaptezeci de ani şi încă nu
s-a ajuns la un acord unanim referitor la ceea ce este inteligenţa şi la cum trebuie evaluată
(Eysenck, 1991).

Contribuţii ale altor autori

Witmer, la fel ca şi precursorul său Cattell, era interesat de studiul diferenţelor individuale.
Cu toate acestea, interesul său principal se concentra asupra aplicaţiei practice a cunoştinţelor
psihologice. În anul 1896, Witmer fondează prima clinică psihologică (de fapt, această dată este
considerată de obicei drept începutul psihologiei clinice, deşi nu trebuie să se interepreteze că
Witmer ar fi fost primul psiholog clinician) (Buela-Casaly; Sierra, 1997). Tipul de muncă ce se
realizează în această clinică se regăseşte în primele numere ale revistei The Psychological Clinic,
fondată în 1906 şi condusă de Witmer. Majoritatea cazurilor care se tratau proveneau din mediul
şcolar. În primii ani, nu dispunea de proble specifice de evaluare, astfel că diagnosticul său se baza
în principal pe interviu. Ulterior, când apar testele, adoptă unul din ele şi creează Witmer
formboard şi Witmer cylinders, care au fost utilizate timp de mai mulţi ani în clinica lui. Se
concentra asupra evaluării comportamentelor specifice ale subiecţilor şi viza tratamentul acestor
comportamente. De aceea, a fost considerat drept un predecesor al evaluării comportamentale
(McReynolds, 1986). Witmer a fost un autor cu influenţă limitată în evaluarea psihologică. Cu
toate acestea, marele lui merit a fost încercarea de a aplica psihologia la problemele care apar în
viaţa reală. Pe de altă parte, clinica lui psihologică a servit ca model pentru multe altele care s-au
înfiinţat mai târziu (Buela-Casaly; Sierra, 1997).

Spearman (1863-1945) reprezintă un alt pas important în constituirea evaluării psihologice

pentru faptul de a fi aplicat metodele corelaţionale la cercetarea inteligenţei. În anul 1904 a publicat
un articol important intitulat „General intelligence, objectively determined and measured”, unde
se stabilesc bazele teoriei psihometrice. A fost primul autor interesat să caute o explicaţie pentru
corelarea redusă care se obţinea între diferite teste de inteligenţă şi să abordeze nevoia de a utiliza
probe paralele pentru evaluarea sa. Marea contribuţie a lui Spearman nu a fost numai una
metodologică, el fiind, de asemenea, autorul primei mari teorii a inteligenţei, numită teoria celor
doi factori (un factor general şi anumiţi factori specifici). Conform teoriei respective, capacitatea
reprezentată în factorul general (factorul g) este legată de toate sarcinile intelectuale, în timp ce
capacităţile reprezentate de factorii specifici sunt legate de sarcinile simple. Pentru a explica natura
factorului g, Spearman a propus două teorii. În prima, se spunea că factorul g este legat de nivelul
de energie cerebrală pe care o pot utiliza oamenii pentru a rezolva probleme intelectuale; a doua
consideră că diferenţele din factorul g se pot explica în funcţie de diferenţele individuale din
capacitatea oamenilor de a utiliza trei principii calitative de percepţie: acumulara experienţei,
deducţia relaţiilor şi deducţia corelărilor (Sternberg, 1986). În anii treizeci, această schemă
bifactorială va fi înlocuită cu un model multifactorial reprezentat de Thurstone.

În cele din urmă, Freud (1856-1939) vine cu o abordare a diagnosticării bazată pe tehnicile
de asociere şi pe utilizarea simbolismului. În 1909, conferinţele sale de la Clark University din
New York au favorizat difuzarea psihoanalizei în Statele Unite (Avila, 1992b, apud. Buela-Casaly;
Sierra, 1997), ceea ce a dus la diagnosticul dinamic ce se va dezvolta începând cu anii treizeci cu
ajutorul tehnicilor proiective.
Repercusiunea primului şi celui de-al doilea război mondial

Există un anumit acord între autori în considerarea celor două conflicte mondiale drept fapte
determinante pentru evoluţia evaluării psihologice, între aceste două momente istorice încadrându-
se ceea ce Silva (1982) numeşte „epoca clasică” a diagnosticului psihologic; astfel, potrivit acestui
autor, atât linia psihometrică cât şi cea proiectivă şi clinică a actualei evaluări psihologice încă mai
trăiesc din marile evenimente importante din această epocă: marile teste de inteligenţă, primele
chestionare de interese şi primele teste proiective.

O dată cu începerea primului război mondial, industria generată în jurul războiului afectează
şi psihologia, şi mai concret evaluarea psihologică. Astfel, American Psychological Association
(APA) a numit un comitet care avea să se ocupe de studierea posibilului ajutor pe care l-ar fi putut
oferi psihologia. A apărut nevoia de a se selecţiona peste un milion de soldaţi, pentru care era
esenţial să se dispună de probe colective care să permită clasificarea soldaţilor în funcţie de nivelul
lor intelectual şi de aptitudinile lor de a oferi un anumit tip de serviciu. Având în vedere că
majoritatea testelor existente erau de aplicare individuală, a fost necesar să se recurgă la toate
tipurile de teste care se puteau aplica în mod colectiv. Arthur Otis a pus la dispoziţia Armatei o
serie de teste pe care le elaborase, dar pe care nu apucase să le publice (Buela-Casaly; Sierra,
1997). Era nevoie de probe de dificultate progresivă, cu răspunsuri scurte, o corectare rapidă şi
obiectivă, cu forme diferite (pentru a evita învăţarea) şi de aplicare colectivă. Probele construite
pentru evaluarea nivelului intelectual au fost cunoscute sub numele de Army alpha test şi Army
beta test. Prima se aplica la populaţia generală (instruită) şi consta din următoarele subprobe:
îndeplinirea ordinelor, probleme aritmetice, sinonime şi antonime, simţ practic, analogii,
informaţii şi gramatică. Fiecare subprobă avea o dificultate crescândă şi trebuia să se răspundă la
ea într-un timp limitat. A doua probă era gândită pentru persoane analfabete sau pentru persoane
care nu vorbeau limba engleză; astfel, în aceasta nu erau incluse conţinuturi verbale, ci consta din
labirinturi, serii, cuburi, puzzle, construcţii geometrice, cifre-simbol şi numere. Desigur, timpul de
răspuns era, de asemenea, limitat. Pentru a evalua simptomatologia neurotică s-a utilizat
Woodworth personal data sheet, un inventar de personalitate elaborat de Woodworth şi care a
ajuns să fie aplicat la peste un milion şi jumătate de persoane.

Influenţa acestui proces a avut o mare importanţă în dezvoltarea evaluării psihologice sub
diverse aspecte sintetizate în punctele următoare (Buela-Casaly; Sierra, 1997):
 a. Primul, şi poate cel mai important, a fost considerarea figurii psihologului drept un
profesionist calificat, ce poate rezolva problemele vieţii reale.

b. Perfecţionarea metodologiei de construire a testelor şi formarea unei mari baze de date

(peste un milion şi jumătate de subiecţi) din populaţia generală.

c. Tipul de evaluare realizată în armată s-a adaptat la domenii precum cel industrial (selecţia
şi evaluarea personalului) şi cel clinic.

d. Consolidarea aplicării testelor cu conotaţia rezultantă a „psihologului care trece teste”.

Evaluare de tip clinic nu apare la întâmplare după primul război mondial. Pe de o parte,
instrumentele de evaluare clinică nu aveau nici o utilitate în sarcinile de selectare şi plasare cerute
de armata americană, însă ele devin necesare după război pentru reintroducerea subiecţilor în
societate. Difuzarea tehnicilor proiective începe prin publicarea de către Rorschach, în 1921, a
lucrării Psychodiagnostik, deşi nu trebuie să uităm că Jung prezentase deja în 1904 proba asocierii
libere a cuvintelor (Buela-Casaly; Sierra, 1997).

Antecedentele testului lui Rorschach pot fi regăsite în vechea idee grecească, conform căreia
interacţiunea unei persoane cu o entitate ambiguă facilitează informaţii pentru cunoaşterea
persoanei respective. În Renaştere, Leonardo da Vinci îi sfătuia pe discipolii săi să-şi exerseze
imaginaţia contemplând formele sau figurile pe care le desena umezeala pe pereţi. Însă fără
îndoială, antecedentul cel mai clar este technica numită klebsografie (dezvoltată de Klebs), care
constă din aruncarea unor picături de vopsea pe o bucată de hârtie, care apoi se îndoaie pe la
jumătate, interpretându-se petele obţinute. La sfârşitul secolului al XIX-lea, Binet începe să
utilizeze petele de vopsea pentru a studia capacitatea imaginaţiei vizuale. Câţiva ani mai târziu,
Herman Rorschach utilizează această tehnică pentru diagnosticarea personalităţii şi tulburărilor
psihice. Din totalitatea de foi utilizate selecţionează zece cu scopul de a-şi publica metoda, ceea
ce nu a reuşit decât cu doi ani mai târziu, graţie medicaţiei lui Morgenthaler, care în plus i-a sugerat
lui Rorschach să schimbe titlul original, „Metoda şi rezultatele unui experiment diagnostic bazat
pe perceperea şi interpretarea formelor cauzale” cu „Psihodiagnostic”. La început, cartea a fost
acceptată de puţină lume. Criticile au fost puţine şi în general nefavorabile, ceea ce i-a produs o
decepţie considerabilă. Rorschach a murit fără să cunoască popularitatea pe care avea să o aibă
tehnica pe care o crease (Serrate, 1980, apud. Buela-Casaly; Sierra, 1997).

Câţiva ani mai târziu, Murray publică în 1935 Testul de apercepţie tematică (TAT) ca
alternativă la tehnica lui Rorschach. În paralel cu această dezvoltare de tehnici proiective continuă
să se facă progrese în domeniul psihometric, manifestate printr-o rafinare a tehnicilor factoriale.
Astfel, Thrustone publică în 1935 Vectors of the Mind, iar în 1938 Primary mental abilities, unde
inteligenţa capătă o natură multivariabilă (Rogers, 1995).

În 1939 se publică lucrarea Wechsler-Bellevue intelligence scale, prima scală a lui Wechsler
pentru adulţi, cu anumite diferenţe faţă de aceea a lui Stanford-Binet: fiecare subtest includea itemi
pentru fiecare grupă de vârstă, punea mai puţin accentul pe rapiditatea răspunsului şi conţinea
destul de multe componente nonverbale (Rogers, 1995). Alte publicaţii relevante din această
perioadă sunt Inventarul intereselor vocaţionale al lui Strong (1927) şi Testul gestaltic al lui
Bender (1938), (Buela-Casaly; Sierra, 1997).

După cum se întâmplase şi în cazul primului război mondial, al doilea război mondial are,
de asemenea, drept consecinţă o dezvoltare semnificativă în construirea şi aplicarea testelor. Pentru
selecţionarea personalului militar, în Statele Unite s-a dezvoltat Army general classification test
(care cuprindea subprobe de lectură, vocabular, raţionament artimetic, calcul artimetic şi relaţii
spaţiale), o probă de aplicare colectivă – din motive evidente – şi care a fost aplicată la peste nouă
milioane de persoane, în timpul războiului. Între timp, armata britanică optase pentru utilizarea
unor probe de inteligenţă generală (care evaluau factorul g) cu conţinuturi neverbale. Două dintre
probele care s-au utilizat sunt în vigoare şi în prezent: Matricile progresive ale lui Raven şi Testul
jocului de domino al lui Anstey. În definitv, s-ar putea spune că al doilea război mondial a presupus
aplicarea de teste cea mai numeroasă care s-a făcut până în prezent. Se estimează că în 1944, în
ţările aliate, s-au aplicat în jur de şaizeci de milioane de teste la aproximativ douăzeci de milioane
de persoane (Pelechano, 1988, apud. Buela-Casaly; Sierra, 1997).

La începutul anilor patruzeci, Hathaway şi Mckinley au prezentat Minnesota multiphasic

personality inventroy (MMPI), construit conform modelului psihometric şi care constituie una
dintre cele mai mari contribuţii din domeniul evaluării personalităţii şi al evaluării clinice
(Goldstein şi Hersen, 1990b, apud. Buela-Casaly; Sierra, 1997). Apogeul pe care l-a atins această
probă a fost enorm, continuând şi în prezent să fie unul dintre instrumentele cele mai utilizate în
practica clinică.

Perioada de criză a evaluării psihologice

La terminarea celui de-al doilea război mondial, în Europa începe o perioadă de reconstrucţie
la toate nivelurile, însă cu o preferinţă în sectorul economic şi în cel al muncii. În acest context,
psihologia rămâne într-un plan secund în aşteptarea unei mai bune situaţii economice, producându-
se astfel o creştere a emigrării în Statele Unite – care începuse de dinainte de război – a unor
importanţi psihologi europeni. Fără îndoială, aceasta a constituit o cauză în plus care a contribuit
la o dezvoltare majoră a psihologiei în Statele Unite începând cu perioada postbelică. La sfârşitul
războiului, Statele Unite se confruntă cu o problemă a integrare a soldaţilor în viaţa civilă.
„Dezvoltata” evaluare psihologică specializată pe selecţionarea unor mase mari nu mai era la fel
de utilă. Acum era necesară o psihologie orientată spre evaluarea individuală şi spre reabilitare
(Buela-Casaly; Sierra, 1997).

Psihologia sovietică din timpul acestor ani nu numai că se consolidase, dar îşi şi desăvârşise
criticile privitoare la teste. Unele dintre aceste critici se rezumă la următoarele puncte (Rubinstein,
1981):

a. Dacă două persoane rezolvă sau nu acelaşi test, semnificaţia psihologică a acestui fapt nu
este unică, având în vedere că acelaşi rezultat poate fi motivat de procese psihice diferite. Astfel,
faptul că un test a fost rezolvat sau nu, nu determină natura internă a actului psihic corespondent.

b. Conform metodei testelor, evaluarea personalităţii derivă numai din evaluarea statistică a
datelor externe obţinute de individ ca răspuns la nişte întrebări determinate. Astfel, această metodă
se bazează doar pe o abordare mecanică, ce porneşte de la comportament şi se orientează spre
personalitate. Se încearcă să se stabilească evaluarea personalităţii care se dezvoltă numai cu o
probă, fără a se ţine cont de dezvoltarea individului şi de influenţa educaţiei.

c. Eroarea se accentuează dacă se doreşte stabilirea unui pronostic, pentru aceasta pornindu-
se de la presupunerea că nivelul care s-a calculat prin intermediul acestui test într-un anumit grad
de dzvoltare va caracteriza şi în viitor persoana evaluată. Potrivit acestei idei, se admite o
predeterminare transcendentă a oricărei evoluţii ulterioare a unei fiinţe umane în funcţiile de
condiţiile oferite şi în mod conştient sau inconştient se neagă posibilitatea de transformare a
omului: a adultului prin interacţiunea socială şi a copilului prin intermediul educaţiei.

d. Atunci când se aplică acelaşi test standard la două persoane cu o dezvoltare diferită şi în
condiţii diferite, iar în funcţie de rezultatele acestuia, se doreşte să se obţină concluzii referitoare
la inteligenţa lor, se comite în mod evident o greşeală, deoarece nu se ţine seama de faptul că
rezultatele depind de condiţiile de evoluţie sau dezvoltare. Doi studenţi sau doi muncitori pot să
rezolve testele în moduri diferite, deoarece unul dintre studenţi este mai slab pregătit, iar unul
dintre muncitori mai puţin versat decât ceilalţi. Însă prin intermediul învăţării, ambii pot să-i
întreacă pe ceilalţi.

e. Faptul că anumite teste pot fi rezolvate de un procent de 75% dintre copii aparţinând unui
anumit interval de vârstă şi unui anumit mediu şcolar nu este un motiv pentru a-l considera drept
criteriu prin intermediul căruia se poate stabili inteligenţa sau dezvoltarea intelectuală a unor copii
care au fost educaţi în condiţii foarte diferite. O astfel de concluzie ar echivala cu a nu considera
că rezultatele testului depind de condiţiile de evoluţie a fiinţei umane concrete.

f. Un alt inconvenient este faptul că se utilizează scale standard şi că se încearcă clasificarea

indivizilor prin intermediul unor probe în care nu se ţine cont de diferenţele individuale.

g. Trebuie scos în evidenţă şi conţinutul cazuist şi adesea provocator al acestor probe, care,
în general, nu iau considerare pregătirea specifică a subiectului în evaluare. Prin formularea unor
probleme care nu au legătură cu învăţarea se consideră, în mod greşit, că se pot obţine concluzii
referitoare la capacitatea de învăţare a subiectului.

Toţi aceşti factori au contribuit la o criză pe care Maloney şi Ward (1976, apud. Buela-
Casaly; Sierra, 1997) au descris-o drept o perioadă de pragmatism empiric exacerbat şi cu tendinţe
spre formulele şi prescripţiile de evaluare sub formă de „cărţi de bucate”. Aceşti autori vorbesc,
de asemenea, despre abuzul şi utilizarea fără distincţie care s-a făcut în cazul testelor, precum şi
despre interpretarea lor greşită şi/sau despre lipsa de cunoaştere a semnificaţiei acestora.

Cu toate acestea, orice criză îşi are aspectele sale inovatoare şi pozitive; astfel, în acest
context apar numeroase publicaţii, considerate clasice în prezent, care fac referire la aspectele
psihometrice. În 1950, Gulliksen publică The theory of mental test cu scopul de a sistematiza
procedurile de validare a testelor; în 1955 apare lucrarea lui Cronbach şi Meehl Construct validity
in psychological tests; iar în 1958 se publică prima ediţie a lucrării Psychological testing, de
Anastasi (Buela-Casaly; Sierra, 1997).

Într-un efort de a îmbunătăţi calitatea instrumentelor evaluării psihologice, APA creează un

comitet condus de Cronbach responsabil să elaboreze raportul Technical recommendations for
psychological and diagnostic aids din 1954 în care se menţionează necesitatea ca testele să fie
însoţite de un manual cu informaţii despre interpretarea rezultatelor, validitate, fiabilitate,
administrare etc. (Rogers, 1955)

Criza externă a evaluării psihologice îşi atinge punctul culminant în mişcarea antiteste care
a avut loc în Statele Unite în anii cincizeci şi, mai ales, în anii şaizeci. Realitatea era că, în ciuda
faptului că primii psihometrişti au utilizat testele cu intenţia ca toţi oamenii să aibă şanse egale
exclusiv în funcţie de capacitatea lor, aceste proceduri de evaluare au favorizat până la urmă clasele
dominante şi privilegiate. În curând, această discuţie a trecut din cercurile ştiinţifice în viaţa
citadină. Astfel, se produc fapte remarcabile precum arderea protocoalelor într-o şcoală din Texas,
în 1959, interzicerea utilizării probelor psihologice în statul California şi în şcolile din New York
(Buela-Casaly; Sierra, 1997). Conform părerii lui Blanco (1986 b, apud. Buela-Casaly; Sierra,
1997), această revoltă antiteste a fost rezultatul a patru factori diferiţi: limitările reale atât tehnice
(conceptuale, metodologice şi instrumentale) cât şi umane (lipsa de cunoştinţe, greşeli sau erori),
abuzurile comise într-o administraţie nediscriminată şi neadecvată de probe, reacţiile defensive ale
societăţii în faţa unor instrumente care i-ar putea viola intimitatea şi, în ultimul rând, criticile
derivate dintr-o prezentare nepotrivită a rezultatelor procesului de diagnosticare; adică, nu tehnica
însăşi, ci utilizarea sa inadecvată poate duce la riscuri.

Întrebări și exerciții:

1. De ce munca lui Binet este considerată un adevărat propulsor al evaluării psihologice?

2. Care este contribuția lui Spearman pentru dezvoltarea evaluării psihologice?
3. Sintetizați efectul celor 2 războaie mondiale asupra evaluării psihologice.
4. Ce reprezintă APA (Asociația Psihologilor Americani) și care este rolul pe care are legat
evaluarea psihologică?