Sunteți pe pagina 1din 9

Clarificări conceptuale în psihodiagnoză.

Metode de bază în evaluarea psihologică

Evaluarea şi măsurarea în psihologie

Evaluarea psihologică este un proces care vizează descoperirea manifestărilor realităţii,


având drept scop aprecierea individului în legătură cu una sau mai multe probleme specifice:
funcţiile intelectuale, aptitudinile speciale, comportamentul, diferite variabile emoţionale şi
sociale.
După Albu (2000), evaluarea reprezintă “operaţiile de culegere de date despre una sau mai
multe caracteristici ale unui obiect şi de prelucrare a acestora, având ca rezultat o descriere a
obiectului în termeni cantitativi şi/sau calitativi”.
Evaluarea se desfăşoară în doi paşi: mai întâi se culeg date despre obiectul care trebuie
evaluat, folosind un fundament sau o metodă, apoi, pe baza acestor date se formulează aprecierile
comparând valorile variabilelor pentru fiecare obiect cu cele ale altor obiecte sau cu standardele
fixate.
“A măsura” (DEX, 1984) înseamna “a determina cu instrumente sau cu aparate de măsură,
cataloage, etc. valoarea unei mărimi”.
În psihologie, a măsura înseamnă a atribui numere unor fenomene, potrivit unor reguli
determinate, astfel încât atributele persoanelor să fie corect reflectate prin proprietăţile numerelor.
Măsurarea în psihologie reprezintă aşadar primul pas în evaluarea psihologică, deci este
inclusă în aceasta.
Măsurarea în psihologie se realizează prin metode psihometrice care vor fi prezentate în
capitolul III (Metode de bază în evaluarea psihologică).

Noţiunea de psihodiagnoză

Evaluarea în psihologie se numeste psihodiagnoză.


Albu (2000) defineşte psihodiagnoza ca întreaga acţiune de evaluare a unei persoane în
privinţa unor caracteristici psihice, a conduitelor şi/sau a performanţelor sale, fie pentru a le
identifica pe cele care îi sunt specifice (sunt mai pronunţate sau din contră, mai puţin pronunţate
decât restul, ori au alte valori decât cele obişnuite în populaţia din care face parte persoana), fie
pentru a descoperi cauzele care au făcut ca prin unele aspecte individul respectiv să se deosebească
de celelalte persoane.
Concluziile formulate la sfârsitul psihodiagnozei constituie psihodiagnosticul.
Scopul psihodiagnozei este stabilirea ştiintifică a caracteristicilor psihologice ale persoanei.
Această cunoaştere are un caracter deductiv deoarece pentru a desprinde caracteristicile
psihologice ale persoanei (care sunt interne) se porneşte de la conduitele şi acţiunile acesteia (care
sunt externe).
Izvoarele cunoaşterii psihologice sunt datele brute, adică: reacţiile fiziologice şi vegetative,
reacţiile verbale, numărul de răspunsuri corecte, timpul de reacţie, etc.
Această cunoaştere se realizează prin metode nepsihometrice şi metode psihometrice.
Evaluarea psihologică are o valoare relativă dacă se iau în considerare doar aspectele
cantitative ale performanţelor obţinute prin teste sau chestionare.
Deseori se pledează în favoarea testelor ca metode obiective de cunoaştere dar acestea pot fi
eficiente doar dacă se îmbină cu măiestria şi competenţa specialistului.
Pentru a ajunge la un psihodiagnostic corect, specialistul apelează la mai multe surse de
informare pe care le interpretează corelativ. După Albu (2000), acestea ar fi: comportamentul
subiectului (cel mai adesea în timpul examenului psihologic), limbajul corpului, scorurile la testele
şi chestionarele psihologice, anamneza (cunoaşterea evenimentelor mai importante din viaţa unei
persoane), interpretările persoanei despre diferite situaţii trăite.

Test şi testare psihologică

Testele sunt instrumente de măsură în evaluarea psihologică şi fac parte din metodele
psihometrice alături de chestionare.
Testul este probă, procedură, procedeu sau instrument standardizat; itemii săi servesc drept
stimul pentru producerea şi măsurarea unui eşantion de comportament.
Scorul testului va fi apreciat prin raportarea şi compararea cu o populaţie de referinţă, testată
în condiţii identice, în raport cu care s-a construit sistemul de apreciere (barem, etalon, norme,
categorii tipologice).
Funcţia testului este în acelaşi timp diagnostică (apreciază starea de fapt), dar şi prognostică
(anticipează categorii de comportamente mai importante decât cele măsurate efectiv).
Pentru a fi cu adevărat util, testul psihologic trebuie să aibă calităţi psihometrice specificate
(fidelitate, validitate, sensibilitate sau forţă de discrimina.
Testarea psihologică este procesul de administrare, cotare şi interpretare a rezultatelor unui
test psihologic. Ea reprezintă doar o etapă în evaluarea psihologică.

Metode de bază în evaluarea psihologică

Noţiunea de metodă în psihologie

Avându-şi originea în cuvântul grecesc “methodos” (cale, drum de urmat), metoda în


psihologie poate fi considerată drept calea pe care cercetătorul o urmează în demersurile sale
ştiinţifice în vederea obţinerii de date şi a prelucrării lor.
Zlate (2000) defineşte metoda ca fiind “... calea, itinerariul, structura de ordine sau programul
după care se reglează acţiunile practice şi intelectuale în vederea atingerii unui scop”.
Deoarece o evaluare psihologică complexă îmbină mai multe metode pentru culegerea
informaţiilor despre persoana evaluată, vor fi prezentate în continuare atât metodele psihometrice
care folosesc ca instrumente chestionarul sau testul cât si metode nepsihometrice cum sunt
observaţia sau interviul.

Metode nepsihometrice

Observaţia
Cuvântul observaţie provine din latinescul “observare” care înseamna “a privi”, “a fi atent
la”. Zlate (2000) defineşte observaţia ca “urmărirea intenţionată şi înregistrarea exactă,
sistematică, a diferitelor manifestări comportamentale ale subiectului ca şi a contextului situaţional
al comportamentului.
Observaţia, deşi are un caracter de non-invenţie, nu se reduce la simpla “lectură” a faptului
brut, ci se prelungeşte într-un act de clasificare, de încadrare a informaţiei în anumite concepte şi
de anticipare a unor relaţii (Radu,I.şi colab., 1993).
Din perspectiva evaluării psihologice, interesează observaţia focalizată pe aspecte specifice,
în acest caz înregistrarea rezultatelor observaţiei realizându-se cu ajutorul unor grile de observaţie
care îi asigură un caracter sistematic.
Este util (atunci când este posibil) ca testarea psihologică să fie însoţită de observarea atentă
a comportamentului subiectului în timpul testării, iar interpretarea rezultatelor să se facă corelativ
cu cea a comportamentelor observate, prin găsirea de semnificaţii. Un rol important îl are aici
experienţa proprie a observatorului.

Convorbirea
Comparativ cu metoda observaţiei, convorbirea permite sondarea mai profundă a vieţii
interioare a subiectului. Informaţiile pe care cercetătorul urmăreşte să le obţina sunt referitoare la
motive, aspiraţii, trăiri afective, interese (Cosmovici, 1996). Cel care utilizează metoda convorbirii
în evaluarea psihologică trebuie să câştige încrederea subiecţilor şi să asigure un climat destins, de
încredere reciprocă. Specific acestei metode este schimbarea locului şi rolurilor partenerilor (cel
care a întrebat poate să şi răspundă, cel care a răspuns poate să şi întrebe)
(Neveanu,P.;Zlate,M.;Creţu,T., 1993).

Ancheta pe bază de interviu


Ancheta pe bază de interviu este foarte asemănătoare cu metoda convorbirii, presupunând
raporturi verbale între participanţi, în scopul obţinerii unor informaţii. De obicei interviul este
dinainte structurat, întrebarile fiind deţinute dinainte şi în acest fel capătă o amprentă oarecum
oficială. Spre deosebire de metoda convorbirii, în ancheta pe bază de interviu fiecare participant
îşi păstrează rolul de emiţător sau de receptor.
Anamneza (Metodă biografică)
Anamneza vizează cunoaşterea “istoriei personale” a fiecărui individ, necesară în stabilirea
profilului personalităţii sale şi în explicarea comportamentului actual al persoanei.
Metoda se concentrează asupra succesiunilor diferitelor evenimente din viaţa individului, a
relaţiilor dintre evenimentele-cauză şi evenimentele-efect, dintre evenimentele-scop şi
evenimentele- mijloc.
Pentru a pătrunde în esenţa vieţii unui individ şi a o explica, investigaţia trebuie adâncită
treptat, trecând de la evenimentele externe, formale, superficiale, la cele interne, psihologice, de
conţinut.

Metode psihometrice - Concepte fundamentale în măsurarea psihologică

- Variabile statistice
Analiza statistică a unei populaţii se face pornind de la însuşirile ei. O însusire care poate fi
urmărita la toate unităţile statistice din populaţia investigată se numeşte caracteristică statistică.
Valorile pe care le ia o caracteristică statistică se numesc modalităţi. Modalităţile statistice
sunt stabilite de cercetător în funcţie de scopul investigaţiei. De exemplu caracteristica statistică
“vârstă” poate fi exprimată prin ani împliniţi, intervale de vârsta, etc.
O caracteristică pentru care în populatie există o singură modalitate se numeşte constantă.
O caracteristică pentru care în populaţia statistică există cel puţin două modalităţi se numeşte
variabilă statistică.
Pentru ca o variabilă să poată fi utilizată (de exemplu atunci când se doreşte construirea unui
test pentru măsurarea variabilei respective), ea trebuie definită operaţional, adică trebuiesc
precizate toate activităţile concrete pe care cercetătorul le face pentru măsurarea ei.
În psihologie nu se măsoara persoanele, ci anumite caracteristici ale persoanei, care pot fi
constante (inteligenta) sau variabile (motivaţia).
Atribuirea de numere (măsurarea) este posibilă doar printr-o cale indirectă, utilizând o scală
de măsurare a comportamentelor.
- Scale de măsură
Din punct de vedere matematic, măsurarea este funcţia care atribuie fiecărui element din
mulţimea de persoane/obiecte (numite mulţime de definiţie) un număr şi numai unul (din mulţimea
în care funcţia ia valori) numit măsura elementului, conform unei anumite reguli.
Fiecare sistem de reguli defineşte câte un tip de măsurare sau câte un tip de scală. În practica
psihologică sunt utilizate patru tipuri de scale: nominale, ordinale, de interval şi de raport.

Scalele nominale
Măsurarea pe o scală nominală poate fi realizată ori de câte ori caracteristica studiată permite
împărţirea în clase de elemente echivalente. Specific ei este relaţia de echivalenţă. Oricare două
submulţimi ale unei clase nu trebuie să se intersecteze.
Un exemplu ar fi variabilele referitoare la sexul persoanelor. O clasă are 31 de elevi din care
14 băieti şi 17 fete.
Măsura unui element este doar o etichetă şi serveşte pentru denumirea acestuia. Nu este
posibilă realizarea unei analize statistice în afara modului şi a frecvenţelor.

Scalele ordinale
Măsurarea pe o scală ordinală realizează ierarhizarea claselor. Aceste scale presupun o relaţie
de echivalenţă şi o relaţie de ordine între elemente, dar deşi clasele sunt ordonate, distanţa dintre
ele nu poate fi estimată. De exemplu muncitorii unei secţii sunt ierarhizaţi în funcţie de
randamentul lor, de la cel mai eficient la cel mai puţin eficient, fară a se cunoaste distanţa exactă
dintre ei. Statistic, pot fi calculate centilele şi mediana sau coeficientul de corelaţie al lui
Spearman, iar grafic putem realiza histograme.

Scalele de interval
Măsurarea pe o scală de interval presupune o unitate de măsura comună şi constantă.
Caracteristic scalelor de interval sunt: relaţia de echivalenţă, relaţia de ordine şi cunoaşterea
distanţei dintre clase (deoarece se stabileşte un punct 0 arbitrar). De exemplu, măsurarea
inteligenţei se realizează pe o scală de interval.
Măsurarea pe o scală de interval permite utilizarea celor mai numeroşi indici statistici (medie,
abatere standard, coeficienţi de corelaţie) precum şi reprezentarea grafică prin histograme şi
poligoane de frecvenţă.

Scalele de raport (sau de proporţii)


Posedă proprietăţile scalelor de interval dar au un punct 0 nonarbitrar (adică se poate aprecia
în mod obiectiv când un element este lipsit de caracteristica studiată). În psihologie măsurarea nu
se realizează pe scale de proporţii deoarece nu exista puncte 0 nonarbitrare (absenţa absolută a
inteligenţei, a capacităţii perceptive, a motivaţiei, etc.).

- Indici statistici de start


În situaţia tipică a testării psihologice, ne interesează poziţia unui individ în cadrul unui grup
mai larg. Interpretarea măsurii unei cote depinde de cunoaşterea poziţiei relative a ei într-un grup
de referinţă. Acest lucru presupune strângerea prealabilă de date asupra acestei colectivităţi şi
întocmirea unui tabel de norme, adică a unui etalon (Radu,I.şi colab., 1993).

Ordonarea şi gruparea datelor


Datele brute obţinute în urma unei testări în vederea construirii unui etalon sau a calculării
indicilor de fidelitate sau de validitate, sunt transcrise informatic şi devin fişier de date (bază de
date). Aceste date brute pot fi numărul de răspunsuri corecte la un test sau răspunsurile tuturor
subiecţilor testaţi, la fiecare item.
Ca prim pas se urmăreşte modul de organizare al datelor, distribuţia lor. Graficul de bază
este histograma care ia cel mai frecvent trei forme: distribuţie simetrică, distribuţie asimetrică şi
distribuţie în formă de i sau j. Forma disribuţiei ne ghidează spre prelucrările statistice pe care le
vom face în continuare. Pentru distribuţie normală se calculează media, dispersia şi abaterea
standard, pentru distribuţie asimetrică se determină mediana, iar pentru distribuţiile în formă de i
sau j se determină modul, respectiv frecvenţa.
Modelul curbei normale este important în testarea psihologică, el fiind utilizat descriptiv
pentru a localiza poziția scorurilor la testare sau inferențial, în domeniul fidelității (pentru a obține
intervalele de încredere necesare evaluării scorurilor obținute) și în domeniul validității (în
determinarea intervalelor de încredere pentru predicțiile estimate pornind de la scorurile obținute
la test).
Atunci când testul este în faza de construcție, forma și distribuției de scoruri obținute
stabilește dacă este nevoie de ajustări.Dacă un test de performanță are o asimetrie negativă,
înseamnă ca este prea ușor și trebuiesc introduși itemi mai dificili pentru a aduce cea mai mare
parte a scorurilor către centrul distribuției (Urbina, S., 2009).

Semnificaţia mediei şi a abaterii standard


Cu ajutorul programelor de prelucrare statistică se calculează tendinţa centrală a datelor
(media, mediana, modul). Dispersia (variaţia) şi abaterea standard indică organizarea interioară a
distribuţiei, adică împrăştierea datelor în jurul mediei, oferindu-ne informaţii despre variabilitatea
grupului studiat.
În psihologie nu putem lucra pe întreaga populaţie ci doar pe un eşantion reprezentativ extras
din acea populaţie. Dar, extrapolând indicii eşantionului la populaţie pentru a realiza o estimare,
comitem o anumită eroare a cărei valoare trebuie să fie cât mai mică.
“m” reprezintă media în populaţie iar 𝑚𝑚
� media în eşantion. S-a stabilit ca ± 1.96s în raport
cu media acoperă 95% din rezultate iar 5% cad în afara acestui interval (câte 2.5% de o parte şi de
alta spre extremităţile grupului), iar 99% din rezultate sunt cuprinse în intervalul m ± 2.58s în timp
ce 1% sunt exterioare acestui intreval.
Pentru a evalua eroarea ce o comitem când luăm drept bază media eşantionului m în locul
mediei adevărate a populatiei m (pe care nu o putem practic determina), se calculeaza eroarea

standard a mediei SEM (notată și cu E) cu formula s unde s este abaterea standard pentru
N

eșantion iar N este numărul de cazuri din eșantion.


Riscul de a greşi atunci când facem o afirmaţie se numeşte prag de semnificaţie. Intervalul
( m +1.96E; m -1.96E) se numeşte interval de încredere la pragul de semnificaţie de 0.05, ceea
ce înseamnă că riscul ca adevărata medie în populaţie să cadă în afara intervalului este de 5%, iar
intervalul ( m – 2.58E; m + 2.58E) este interval de încredere la p=0.01.
Cotele (scorurile) standard
Un scor standard este un scor care a fost transformat dintr-o scală în alta, ultima fiind una pe
baza căreia se pot face comparaţii. Cele mai cunoscute sunt scorurile z şi T.
Scorul z are o distribuţie etalon în care m=0 si s=1. Transformarea variabilei brute x se face

pe baza formulei: z= x − m .
s
În tabelul legii normale reduse, trebuiesc reţinute două repere: pentru |z|=1.96 citim 0.05 iar
pentru |z|=2.58 citim 0.01.
Scorurile T au o distribuţie a cărei medie este 50 iar abaterea standard este 10.
Scorul care se gaseste la 5s sub medie este un scor T=0 iar 5s peste medie va fi 100. Avantajul
la scorurile T este că nu au valori negative.

Întrebări și exerciții:

1. Care este relația dintre evaluare și măsurare în psihologie? (de echivalență,/subordonare).


Explicați de ce.

2. Cum ați sintetiza diferența de esență dintre metodele psihometrice și cele nepsihometrice?

3. Care credeți că sunt cele mai utilizate scale de măsură în psihologie și de ce?

4. Evidențiați utilitatea cotelor z pentru psihodiagnoză.

S-ar putea să vă placă și