CAPITOLUL I

NOŢIUNI FUNDAMENTALE ŞI OBIECTUL

REZISTENŢEI MATERIALELOR

1.1. Obiectul şi problemele rezistenţei materialelor

În „Mecanica teoretică” corpul solid este considerat rigid nedeformabil, adică oricât de
mari ar fi forţele aplicate asupra lui el nu se deformează. Conform cu această ipoteză, un corp
oarecare (fig.1.1), se află în echilibru indiferent, oricât de mari sunt forţele aplicate asupra lui.
Ecuaţiile de echilibru static permit
să se determine reacţiunile (VA, HA, VB)
din reazeme, dacă bara este static
determinată (numărul ecuaţiilor de
echilibru este egal cu numărul
reacţiunilor).
În realitate, corpurile solide care
intervin în tehnică, nu sunt perfect rigide,
Fig.1.1 ele deformându-se sub acţiunea
sarcinilor, aşa cum arată linia punctată din figura 1.1, iar când deformaţiile depăşesc anumite
limite este conturbată funcţionarea corectă a ansamblului în care lucrează, sau se rup.
Admiţând ipoteza corpului rigid indeformabil, „Mecanica teoretică” nu poate să
exprime fenomenele care au loc într-un corp când acesta se deformează sau se rupe.
Rezistenţa materialelor introduce în calcule proprietatea corpurilor de a se deforma,
care concordă cu realitatea, putând explica fenomenele ce se produc în interiorul corpurilor în
procesul de deformaţie al acestora sub acţiunea sarcinilor şi poate arăta dacă ele rezistă în
bune condiţii la sarcinile ce le sunt aplicate.
Obiectul rezistenţei materialelor îl constituie trei situaţii ce se pot întâlni în calculele
de rezistenţă:
a) Dimensionarea pieselor, organelor de maşini şi elementelor de construcţii, încât
ele să reziste în bune condiţii sarcinilor ce le solicită (determinarea formei şi
dimensiunilor secţiunii transversale a corpurilor, când se cunosc mărimile forţelor
care încarcă corpul şi când se cunoaşte materialul din care este confecţionat
acesta);
b) Verificarea pieselor, organelor de maşini sau elementelor de construcţii, la care se
cunosc dimensiunile şi materialul din care sunt executate, dacă rezistă sau nu
sarcinilor date;
c) Determinarea încărcărilor capabile pe care le pot suporta în bune condiţii piesele,
elementele de construcţii sau organele de maşini.
În calculele de rezistenţa materialelor trebuie cunoscute caracteristicile mecanice de
rezistenţă ale materialelor din care sunt efectuate corpurile. Aceste caracteristici se determină
pe cale experimentală.
Principiul fundamental al rezistenţei materialelor este ca piesă proiectată şi calculată să
asigure din punct de vedere al rezistenţei buna funcţionare a ansamblului din care face parte şi
să se poată realiza în condiţiile cele mai economice atât ca material cât şi ca manoperă.

9
 În rezolvarea problemelor sale, rezistenţa materialelor preia metodele şi rezultatele
Mecanicii tehnice, Teoriei elasticităţii, Teoriei plasticităţii, Statica construcţiilor, Teoria
stabilităţii elastice, Teoria vibraţiilor, Încercarea materialelor şi Reologia.

1.2. Clasificarea corpurilor în rezistenţa materialelor

Piesele, organele de maşini şi elementele de construcţii au dimensiuni şi forme în

funcţie de rolul lor funcţional.
Rezistenţa materialelor schematizează aceste corpuri la forme convenabile pentru
calcul, căutând totuşi ca prin aceasta, rezultatele calculului să nu se îndepărteze de fenomenul
real.
În forma schematizată pentru calcul, corpurile studiate de rezistenţa materialelor sunt
împărţite în trei grupe:

a) Bare – care sunt acele corpuri la care una din dimensiuni este predominantă faţă
de celelalte două (lungimea este predominantă în raport cu dimensiunile
transversale).
Elementele geometrice caracteristice ale barelor sunt axa longitudinală şi secţiunea
normală pe axa longitudinală.
După forma axei, barele pot fi:
- bare drepte – cele ce au axa rectilinie (fig.1.2, fig.1.3);
- bare cotite plane sau spaţiale – cele ce au axa o linie frântă (fig.1.4, fig.1.5,
fig.1.6);
- bare curbe plane (fig.1.7, fig.1.9) sau spaţiale;
- bare cu o configuraţie mixtă (fig.1.8).

Fig.1.2 Fig.1.3

Fig.1.4 Fig.1.5 Fig.1.6

10
 Fig.1.7 Fig.1.8 Fig.1.9

După destinaţie şi modul de solicitare barele poartă anumite denumiri:

- tiranţi – care sunt bare solicitate la întindere;
- stâlpi – care sunt bare solicitate la compresiune;
- grinzi (axe) – bare solicitate la încovoiere;
- arbori – bare solicitate la încovoiere şi răsucire;
- fire – bare solicitate la întindere (nu au rezistenţă la încovoiere).

b) Plăci – care sunt corpuri ce au două dimensiuni predominante faţă de a treia

(lungimea şi lăţimea sunt predominante faţă de grosime).
Caracteristicile geometrice ale plăcilor sunt forma şi dimensiunile suprafeţei mediane
şi grosimea măsurată perpendicular pe suprafaţa mediană.
După formă şi destinaţie, plăcile se clasifică în:
- plăci plane – la care suprafaţa mediană este plană;
- plăci curbe (învelitori) – la care suprafaţa mediană este curbă;
- vase de rotaţie – la care suprafaţa mediană este o suprafaţă curbă închisă, iar vasul
are în general grosimea peretelui mică;
- tuburi cu pereţi subţiri;
- membrane, etc.

c) Corpuri masive – corpuri care au cele trei dimensiuni aproximativ de acelaşi ordin
de mărime, de exemplu:
- bile şi role de rulmenţi;
- tuburi cu pereţi groşi;
- discuri de turbomaşini;
- blocuri de fundaţii, etc.
Secţiunea transversală a corpurilor (de anumită formă şi dimensiuni) împreună cu
proprietăţile mecanice ale materialului din care sunt confecţionate acestea, determină
capacitatea lor la rezistenţă sub sarcinile care le încarcă.

1.3. Forţe exterioare şi forţe interioare

Orice piesă, organ de maşină sau element de construcţie este supus la anumite forţe
sau cupluri. Majoritatea forţelor se aplică pe anumite porţiuni de pe suprafaţa exterioară a
corpurilor şi sunt numite forţe de contur sau de suprafaţă.
Dintre aceste forţe, cele rezultate în reazeme poartă denumirea de reacţiuni (forţe de
legătură). Celelalte forţe de contur rezultând din contactul unui corp cu alte corpuri vecine se
numesc sarcini. Toate forţele de contur se numesc forţe exterioare.
În categoria forţelor exterioare intră şi cele distribuite în întreaga masă a materialului
(greutatea, forţele de inerţie, forţele electromagnetice etc.).

11
 Un interes deosebit îl prezintă forţele interioare care arată acţiunea unei părţi a
corpului asupra celeilalte şi invers. Ele pot fi puse în evidenţă, în schema de calcul, numai
prin separarea în două părţi a corpului. Forţele interioare arată legătura ce există între
particulele din interiorul unui corp şi nu în punctele de legătură a două corpuri. La secţionarea
corpului în două părţi pentru punerea în evidenţă a forţelor interioare, acestea ar conduce la
pierderea echilibrului celor două părţi. Pentru a restabili echilibrul fiecăreia dintre părţi, în
planul secţiunii de separaţie se introduc forţele interioare, care privite la cele două părţi sunt
egale în modul, au aceleaşi direcţii şi au sensuri contrare (aceasta deoarece la refacerea
continuităţii corpului ele trebuie să se anuleze, iar corpul să rămână în echilibru sub acţiunea
forţelor exterioare şi de legătură, ca şi înainte de separare).
Forţele interioare (forţe secţionale) sunt numite şi eforturi (eforturi secţionale) şi ele se
determină din ecuaţiile de echilibru static al uneia din părţi.

1.4. Tensiuni. Tensorul tensiunilor şi torsorul eforturilor

Prin deformarea unui corp sub acţiunea sarcinilor externe, între particulele acestuia se
dezvoltă forţe interioare care sunt pe măsura deformaţiilor. Punerea în evidenţă a acestora se
face aşa cum s-a specificat prin secţionarea corpului (fig.1.10.a) în două părţi I şi II.

Fig.1.10

Într-un punct curent P, P’ comun celor două suprafeţe S, S’ (fig.1.10.b) se consideră

un element de arie dA. Forţa de legătură dintre părţile I şi II corespunzătoare elementului ∆A
se notează cu ∆F .

12
 Mărimea pν (fig.1.10.c) definită de relaţia:

∆F dF
pν = lim = , (1.1)
∆A→∞ ∆A dA

având ca unitate de măsură uzuală N/mm2 = MPa, se numeşte tensiune totală sau vector
tensiune. Această mărime depinde atât de ∆F cât şi de orientarea elementului ∆A prin
versorul ν al normalei la suprafaţa S şi reprezintă deci un tensor. De exemplu, în punctul P
pentru o altă orientare a suprafeţei S (deci şi a elementului de suprafaţă dA) definită de
versorul normal ν1 , se obţine vectorul tensiune pν1 ≠ pν .
Vectorii tensiune pν , rezultaţi pentru toate orientările posibile ale elementului de arie
dintr-un punct P, constituie starea de tensiune din acel punct.
Descompunând pν (fig.1.10.c) după direcţia ν şi dreapta ∆ din planul secţiunii S, se
obţin componentele σν şi τν. Între aceste componente şi tensiunea totală există relaţiile:

pν = σν + τν ; pν = σ ν2 + τ ν2 (1.2)

Componenta σν se numeşte tensiune normală, iar componenta τν se numeşte tensiune

tangenţială.
Pentru sistemul de axe xyz, ataşat părţii II, ales astfel încât axa x coincide cu normala
la suprafaţă S (fig.1.10.d), după descompunerea lui τν = τ x după axele z şi y se onţin pentru
vectorul tensiune componentele τxy şi τxz, tensiunea σν devenind σx (deoarece axa x este de
această dată normală la secţiunea S). Aceste trei tensiuni σx, τxy şi τxz formează componenta px
a tensiunii totale:

p x = σ x ⋅ i + τ xy ⋅ j + τ xz ⋅ k , (1.3)

în care i , j şi k sunt versorii axelor de coordonate x, y, z.

Componentele σx, τxy şi τxz se consideră pozitive când au sensuri inverse axelor de
coordonate dacă acestea sunt alese ca în fig.1.10.d. În mod independent de axele de
coordonate, tensiunea σ se consideră pozitivă când este de întindere, iar tensiunile τ sunt
pozitive când rotesc în sens orar partea de corp considerată, pentru un observator care are în
faţă această parte şi axa x spre dreapta.
Din relaţia (1.1) rezultă dF = pν dA , adică dF este coliniar cu pν .
Reducând forţele elementare dF ce acţionează pe secţiunile ∆A∈ S , cu alte cuvinte
reducând tensiunile totale pν din punctele P ∈ S , în raport cu centrul geometric O al
secţiunii S, se obţine un vector forţă R şi un vector moment M o , denumite eforturi secţionale
(fig.1.10.e).
Cele două componente R şi M o alcătuiesc tensorul eforturilor.

To = (R , M o ) (1.4)

Între componentele tensorului eforturilor şi tensiunile totale pν de pe secţiunea S,

există relaţiile de echivalenţă:

13
 R = ∫ pν dA ; M o = ∫ (r × pν )dA (1.5)
S S

în care r estre vectorul de poziţie al punctului P.

Torsorul To = (R , M o ) reprezintă acţiunea părţii I asupra părţii II în punctul O. Evident
şi pe partea I, în O va acţiona un torsor egal, de aceeaşi direcţie şi sens contrar.
Dacă într-un punct P oarecare al
corpului se izolează un volum elementar de
formă paralelipipedică cu laturile dx, dy, dz,
tensiunile pe feţele acestuia ACC’A’ şi ABA’B’
conform precizărilor din fig.1.10.d sunt date în
fig.1.11. Aceste perechi de tensiuni de pe cele
două feţe definesc componentele py şi pz ale
tensiunii totale p.

p y = τ yx ⋅ i + σ y ⋅ j + τ yz ⋅ k (1.6)

p z = τ zx ⋅ i + τ zy ⋅ j + σ z ⋅ k (1.7)

Fig.1.11 Conform relaţiilor (1.3), (1.6) şi (1.7),

pot fi scrise componentele tensiunii totale p :

p x (σ x , τ xy , τ xz )

p y (τ yx , σ y , τ yz ) (1.8)
p z (τ zx , τ zy , σ z ) 


Cele trei componente px, py şi pz ale tensorului pν formează o matrice pătratică 3 x 3:

σx τ xy τ xz 
 
Tσ = τ yx σy τ yz  , (1.9)
 τ zx τ zy σ z 


care reprezintă un tensor de ordinul doi, numit tensorul tensiunilor.

Sub acţiunea tensiunilor normale şi tangenţiale de pe feţele volumului elementelor,
acesta trebuie să rămână în echilibru, respectiv se pot scrie 6 ecuaţii de echilibru static: 3
ecuaţii de proiecţii şi 3 ecuaţii de momente – care reprezintă aspectul static. Considerând că
dimensiunile dx, dy, dz, ale laturilor elementului de volum pot fi luate oricât de mici, în
ecuaţiile de momente faţă de un sistem de axe xc, yc şi zc ce trec prin centrul geometric C al
paralelipipedului şi sunt paralele cu axele x, y şi z, intervin numai tensiunile tangenţiale.
Spre exemplu, faţă de axa zc, ecuaţia de momente este:

dy dx
2τ yx (dxdy ) − 2τ xy (dydz ) = 0 ,
2 2
din care rezultă:

14
 τ xy = τ yx , (1.10)
denumită legea tensiunilor tangenţiale.
În mod asemănător, în raport cu axele xc şi yc se obţin:

τ yz = τ zy (1.11)

τ zx = τ xz (1.12)

Relaţiile (1.8) şi (1.9) arată că starea de tensiuni dintr-un punct este definită de 9
parametri: 3 tensiuni normale şi 6 tensiuni tangenţiale. Ţinând seama de relaţiile (1.10), (1.11)
şi (1.12), rezultă că starea de tensiuni dintr-un punct al corpului este definită numai de 6
parametri independenţi şi că tensorul Tσ este un tensor simetric faţă de diagonala principală.

1.5. Deplasări şi deformaţii specifice. Tensorul deformaţiilor

Se consideră un corp continuu C, fixat pe

reazeme încât să nu se poată deplasa ca un corp
perfect rigid (fig.1.12). Sub acţiunea forţelor
exterioare şi de legătură, corpul se deformează
ajungând din poziţia I în poziţia II, orice punct
M ∈ C are deplasări numai datorită deformaţiei
corpului. Dacă înainte de deformaţia corpului (deci
înainte de solicitarea lui cu forţele Fi ) punctul M
are coordonatele x, y şi z, în urma deformaţiei
acesta ajunge în M1, având deplasările u, v, w –
numite componente ale deplasării. Componentele
deplasării diferitelor puncte diferă între ele şi sunt
Fig.1.12 funcţii de coordonatele punctului, adică:

u = u ( x, y , z ) 

v = v ( x, y , z )  (1.13)
w = w( x, y, z )

Fie M(x,y,z) şi N(x+dx,y+dy,z+dz) două

puncte infinit apropiate aparţinând corpului, cu
distanţa dintre ele d = d 2 x + d 2 y + d 2 z .
Deplasările punctului M sunt u, v, w, iar
cele ale punctului N sunt u’, v’, w’.
Fig.1.13 Deplasările punctului N pot fi scrise cu o
exactitate satisfăcătoare dacă se consideră că
funcţia deplasării (deci şi componentele deplasării) este continuă putând fi dezvoltată în serie
Taylor şi neglijând infinitii mici de ordin superior se obţine:

15
 ∂u ∂u ∂u 
u' = u + dx + dy + dz 
∂x ∂y ∂z 
∂v ∂v ∂v 
v' = v + dx + dy + dz  . (1.14)
∂x ∂y ∂z 
∂w ∂w ∂w 
w' = w + dx + dy + dz 
∂x ∂y ∂z 

Dacă, de exemplu segmentul MN este cuprins în planul xy şi este paralel cu axa x,

atunci toate punctele aparţinând segmentului MN au z = 0 şi y = const., caz în care ecuaţiile
(1.14) devin:

∂u 
u' = u + dx 
∂x

∂v 
v' = v + dx  . (1.15)
∂x 
∂w 
w' = w + dx
∂x 

Dacă segmentul MN este cuprins în planul xy şi este paralel cu axa y, atunci toate
punctele aparţinând segmentului MN au z = 0 şi x = const., caz în care ecuaţiile (1.14) devin:

∂u 
u' = u + dy 
∂y 
∂v 
v' = v + dy  . (1.16)
∂y 
∂w 
w' = w + dy 
∂y 

În jurul punctului M se poate construi un

paralelipiped elementar, având feţele paralele cu
planele de coordonate şi lungimile muchiilor dx, dy,
dz, care se deformează odată cu corpul.
Se consideră proiecţia elementului de volum
dV în planul xy notată abcd, înainte de deformare şi
după deformare a1b1c1d1 (fig.1.14 şi fig.1.15).
Deplasările punctului „a” sunt u şi v, iar cele
ale punctelor „c” şi „b” sunt u’ şi v’.
Deplasările punctului c, conform (1.15) sunt:
Fig.1.14

∂u 
u c' = cc1'' = u +dx
∂x 
. (1.17)
∂v 
vc = c1 c1 = v + dx
' ''

∂x 

16
 Fig.1.15

Deplasările punctului b, conform (1.16) sunt:

∂u 
b1b1'' = ub' = u +dy
∂y 
. (1.18)
∂v
b1 b = vb = v + dy 
'' '

∂y 

Lungimea specifică (deformaţia specifică liniară) a muchiei ac este:

 ∂u 
 dx + u + dx − u  − dx
a c − ac 
'
∂x  ∂u
εx = 1 1
= = . (1.19)
ac dx ∂x

Lungimea specifică a muchiei ab este:

 ∂v 
 dy + v + dy − v  − dy
a b − ab 
'''
∂y  ∂v
εy = 1 1
= = . (1.20)
ab dy ∂y

S-a considerat conform ipotezei micilor deformaţii că:

a1c1 ≅ a1c1' şi a1b1 ≅ a1b1'' .

∧ ∧
Se notează βˆ 1 = c1a1c1' şi βˆ 2 = b1a1b1''' şi conform fig.1.15 se poate scrie:

17
  ∂u  ∂u
 u + dy  − u dy
bb '''
 ∂y  ∂y ∂u
β 2 ≅ tgβ 2 = =
1 1
= = . (1.21)
ab '''
∂v   ∂v  ∂y
 dy + v + dy  − v dy1 + 
1 1

 ∂y   ∂y 

 ∂v  ∂v
 v + dx  − v dx
cc '
∂x  ∂v
β1 ≅ tgβ1 = = 
1 1
= ∂x = . (1.22)
ac  '
∂u   ∂u  ∂x
 dx + u + dx  − u dx1 + 
1 1

 ∂x   ∂x 

Conform ipotezei micilor deformaţii s-a luat β 2 ≅ tgβ 2 şi β1 ≅ tgβ1 .

∂v ∂u
În relaţiile (1.21) şi (1.22), mărimile şi de la numitorii acestor relaţii s-au
∂y ∂x
neglijat în raport cu cifra 1.
Se defineşte ca lunecare specifică în planul xy şi se notează cu γxy, valoarea unghiului
∧
în care se micşorează unghiul drept bac , rezultând pentru aceasta expresia:

∂u ∂v
γ xy = β1 + β 2 = + . (1.23)
∂y ∂x

∧ ∧ ∧ ∧ ∧
Într-adevăr bac = b1''' a1c1' = 90 o şi b1''' a1c1' − b1a1c1 = 90 o − b1a1c1 = β1 + β 2 = γ xy .
Prin analogie, pot fi scrise şi celelalte deformaţii specifice din planele xz şi yz,
obţinându-se în final următoarele ecuaţii diferenţiale numite ecuaţiile Cauchy:

∂u 
εx = 
∂x

∂v 
εy =
∂y 

∂w 
εz =
∂z 
. (1.24)
∂u ∂v 
γ xy = +
∂y ∂x 

∂v ∂w 
γ yz = +
∂z ∂y 

∂w ∂u 
γ zx = +
∂x ∂z 

Ca şi în cazul tensiunilor, cele 9 componente ale deformaţiei specifice (3 deformaţii

specifice liniare εx, εy, εz şi 6 deformaţii specifice unghiulare γxy, γyx, γyz, γzy, γzx, γxz) pot fi
aranjate într-o matrice pătratică 3 x 3, care formează tensorul de ordinul doi al deformaţiilor:

18
  1 1 
 εx 2
γ xy γ xz
2 
1 1 
Tε =  γ yx εy γ yz  . (1.25)
2 2 
1 γ 1
γ zy εz 
 2 zx 2 

Dacă se cunosc cele nouă componente ale deformaţiilor specifice într-un punct al
corpului, rezultă că se cunoaşte starea de deformaţie în acel punct.
Se poate arăta că între lucrările specifice (deformaţiile specifice unghiulare) există
relaţiile γxy = γyx, γyz = γzy, γzx = γxz – numită legea dualităţii deformaţiilor specifice
unghiulare. Rezultă conform relaţiei (1.25) că în raport cu diagonala principală a matricei,
componentele simetrice sunt egale, astfel că tensorul Tε este un tensor simetric.
Se poate concluziona din acest motiv că starea de deformaţii dintr-un punct al corpului
este determinată de 6 componente independente ale deformaţiilor specifice.

1.6. Eforturi secţionale la bare

Fig.1.16
Elementele torsorului de reducere în punctul O (fig.1.16), format din R şi M o au
următoarele componente:
- Forţa rezultantă se descompune în componenta N pe direcţia axei x, numită forţă
axială (efort normal) şi componenta Tx numită forţă tăietoare, conform relaţiei
R = N +T x.
- Momentul rezultant M o se descompune în componenta M x pe direcţia axei x,
numit moment de torsiune (răsucire) şi componenta M i în planul secţiunii S,
numită moment încovoietor, conform relaţiei M o = M x + M i .
- Forţa tăietoare T x se descompune după direcţiile axelor x şi y în componentele Txz
şi respectiv Txy, conform relaţiei T x = T xz + T xy . Pentru simplificarea notării,
aceste componente vor purta un singur indice, adică axa care lipseşte şi anume Txz
= Ty respectiv Txy = Tz.

19
 - Momentul încovoietor M i se descompune după direcţia axelor z şi y în
componentele M z şi M y , conform relaţiei M i = M z + M y .
Mărimile R , M o , M i , T x , M z , M y , T z şi T y se numesc eforturi secţionale.
Între eforturile secţionale şi tensiunile din secţiunea S există relaţiile (fig.1.16.a):

N = ∫ σ x dA; T z = ∫ τ xy dA; T y = ∫ τ xz dA 
A A A 
 (1.26)
M = ∫ (τ xy ⋅ z − τ xz ⋅ y )⋅dA;
x
M = ∫ σ x ⋅ y ⋅dA;
z
M y = − ∫ σ x ⋅ z ⋅ dA
A A A 

Calculul eforturilor se face prin reducerea forţelor din stânga sau a celor din dreapta
secţiunii cu sensuri şi deci semne contrare. Reducând forţele din stânga, eforturile forţe sunt
pozitive când sunt inverse axelor de coordonate, iar eforturile-momente (cupluri) sunt pozitive
când vectorii lor sunt în sensul pozitiv al axelor de coordonate.
Originea abscisei x se alege la capătul din stânga al corpului sau tronsonului de corp
pe care se consideră secţiunea S.
Diagramele de eforturi (variaţia eforturilor pe lungimea corpurilor) se poate reprezenta
pe oricare din părţile corpului atâta timp cât se foloseşte convenţia de semn pentru eforturi în
raport cu axele de coordonate. De reţinut însă că semnele din diagrame corespund eforturilor
de pe faţa din dreapta a secţiunii curente S.
Aplicarea eforturilor N, Tz, Ty, Mz, My şi Mx în centrul geometric al secţiunii S este
numai un mod convenţional de reprezentare a fenomenului fizic complex al interacţiunii
dintre cele două părţi ale secţiunii. În realitate, eforturile sunt distribuite în mod continuu pe
elementele de suprafaţă ce formează secţiunea S. Prin urmare, eforturile N, Tz, Ty, Mz, My şi
Mx sunt de fapt rezultantele eforturilor elementare dN, dTz, dTy, dMz, dMy şi dMx, ce
acţionează pe ariile elementare dA, ce formează aria totală A a secţiunii transversale a
corpului.
Problema esenţială a rezistenţei materialelor este de a găsi legea de distribuţie a
tensiunilor (din componenţa tensorului Tσ) pe secţiunea S şi determinarea valorilor maxime
ale acestor tensiuni, atunci când se cunosc valorile eforturilor din secţiune.

1.7. Proprietăţile mecanice ale materialelor

Însuşirile materialelor descriind modul de comportare al lor sub acţiunea sarcinilor

formează ceea ce se cheamă proprietăţile mecanice ale materialelor.
Materialele utilizate în activitatea practică pot fi clasificate după mai multe criterii:
a) După reversibilitatea deformaţiei, materialele se clasifică în: materiale elastice (acele
materiale la care după încetarea acţiunii sarcinilor deformaţiile se anulează în
întregime), materiale plastice (acele materiale la care după încetarea acţiunii sarcinilor
deformaţiile se păstrează integral) şi materiale elasto-plastice (acele materiale la care
după încetarea acţiunii sarcinilor deformaţiile se anulează numai parţial).
În natură toate materialele sunt elasto-plastice, apropiindu-se mai mult sau mai puţin
de cele plastice. Noţiunile de materiale elastice sau materiale plastice sunt nişte idealizări care
sunt folosite pentru simplificarea calculelor.
b) După mărimea deformaţiilor până la rupere, materialele se clasifică în materiale
tenace (ductile) care au deformaţii mari până la rupere şi materiale casante (fragile)
care au deformaţii mici până la rupere.
c) Din punct de vedere al unor constante fizice, materialele se clasifică în materiale
omogene (acelea care au aceleaşi constante fizice, cum sunt structura şi densitatea în
20
 toate punctele) şi materiale neomogene (acelea la care constantele fizice diferă de la
un punct la altul).
d) După constantele elastice, materialele se clasifică în materiale izotrope (care au
aceleaşi constante elastice după toate direcţiile), materiale anizotrope (care au
constante elastice diferite pe direcţii diferite) şi materiale ortotrope (care au aceleaşi
constante elastice pe direcţii perpendiculare).

1.8. Sarcinile care acţionează asupra elementelor de construcţii şi organelor de

maşini

După felul lor, sarcinile se clasifică în:

a) Sarcini fundamentale, în care intră:
- sarcinile permanente;
- sarcinile utile (provenite din destinaţia construcţiilor sau maşinilor);
- accesorii (forţe de inerţie, forţe de frecare etc.).
b) Sarcini accidentale, cum sunt vântul, zăpada, variaţia de temperatură.
c) Sarcini extraordinare, cum sunt cutremurele, inundaţiile, exploziile.

După locul de aplicare sarcinile se pot clasifica în:

a) Sarcini de suprafaţă (de contur), provenite din legătura unui element de construcţie cu
celelalte elemente din ansamblul în care lucrează. Acestea pot fi sarcini concentrate
sau distribuite (uniform sau neuniform);
b) Sarcini masice care sunt distribuite în masa corpurilor (forţe ce provin din greutatea
proprie, forţele centrifuge şi forţele electromegnetice).

După modul de acţiune în timp sarcinile pot fi:

a) Statice (acelea care se aplică lent pe corpuri, a căror intensitate creşte încet de la
valoarea zero la valoarea finală, după care rămân constante în timp);
b) Dinamice (acelea care se aplică cu variaţii de viteză şi acceleraţie), acestea
clasificându-se la rândul lor în:
- solicitări prin forţe de inerţie;
- solicitări prin şoc;
- solicitări variabile (periodic sau aleator).

1.9. Condiţii şi probleme în rezistenţa materialelor

Pentru a-şi putea îndeplini rolul pentru care este conceput, un element de construcţie
sau organ de maşină, acesta trebuie să reziste la solicitarea dată, să nu aibă deformaţii mari,
iar configuraţia sa să nu se modifice. Toate acestea formează aşa numitele condiţii de
rezistenţă, de rigiditate şi stabilitate elastică.
Prin condiţia de rezistenţă, prin calculul de rezistenţă trebuie să se asigure ca într-o
secţiune a corpului tensiunile mecanice să fie mai mici decât cele admisibile (stabilite de
experienţa practică şi impuse prin normative).
Prin condiţia de rigiditate, prin calculul de rezistenţă se impune ca deformaţiile
corpului într-un anumit loc al acestuia să fie mici şi elastice, şi să nu depăşească valorile
admisibile.
Prin condiţia de stabilitate elastică, calculul de rezistenţă impune corpurilor să se afle
într-o stare de echilibru elastic stabil, asigurându-se astfel păstrarea configuraţiei geometrice a
corpului sub sarcini.

21
 1.10. Ipoteze în teoria elasticităţii şi rezistenţa materialelor

Pentru a putea cuprinde din punct de vedere cantitativ în relaţii matematice

fenomenele ce se dezvoltă în corpuri în procesul lor de deformare sub sarcini, în teoria
elasticităţii şi rezistenţa materialelor se fac o serie de ipoteze simplificatoare asupra structurii
şi comportării materialului sub sarcini. Aceste ipoteze sunt:
a) Ipoteza mediului continuu, conform cu care se admite că materialele formează un
mediu continuu şi omogen, umplând întregul spaţiu ocupat de volumul lor. Această
ipoteză permite folosirea funcţiilor continui pentru descrierea variaţiei tensiunilor şi
deformaţiilor. Ipoteza este mai apropiată de realitate pentru corpurile amorfe şi mai
îndepărtată pentru cele cristaline;
b) Ipoteza izotropiei, conform cu care materialele se consideră izotrope;
c) Ipoteza elasticităţii complete, conform cu care se admite că până la anumite valori ale
eforturilor materialele se comportă perfect elastic;
d) Ipoteza relaţiei liniare între tensiuni şi deformaţii specifice, prin care se admite că în
domeniul elastic tensiunile sunt proporţionate cu deformaţiile specifice. Această
ipoteză permite ca în calcul să se poată aplica principiul suprapunerii efectelor (efectul
unui grup de sarcini aplicat asupra corpului este egal cu suma efectelor fiecărei sarcini
aplicată individual pe corp).
e) Ipoteza deformaţiilor mici, prin care se admite că deformaţiile sunt mici în raport cu
dimensiunile corpului, fapt ce permite ca deformaţiile de ordin superior să poată fi
neglijate în calcul, iar ecuaţiile de echilibru din mecanică să poată fi scrise pentru
corpul deformat la fel ca şi pentru cel nedeformat;
f) Principiul lui Saint Venant (principiul efectului local), prin care se admite că sisteme
de sarcini echivalente acţionând pe un element din suprafaţa unui corp elastic, produc
la locul de aplicare eforturi, tensiuni şi deformaţii ce diferă apreciabil între ele, dar
aceste deferenţe sunt neînsemnate la distanţe mari de locul lor de aplicare.
g) Ipoteza lui Bernoulle (ipoteza secţiunilor plane), conform cu care o secţiune plană şi
normală pe axa barei înainte de solicitare rămâne plană şi normală pe axa barei după
deformare.

22