CAPITOLUL IV

SOLICITAREA LA FORFECARE. SOLICITAREA LA

PRESIUNE DE CONTACT

4.1. Solicitarea la forfecare pură. Relaţii de calcul

S-a arătat că dacă în secţiunea transversală a unei bare, forţele interioare se reduc în
centrul de greutate la o forţă în planul secţiunii Txy sau Txz, avem solicitarea la lunecare sau
forfecare a barei în secţiunea respectivă.
Facem remarca importantă că forţele tăietoare apar în secţiunile transversale ale
barelor asociate cu momente încovoietoare (după cum se va vedea în continuare), iar studierea
solicitării numai prin forţă tăietoare este totdeauna o aproximaţie destul de apropiată de
realitate pentru barele scurte. Calculele de acest gen îşi găsesc o largă aplicabilitate la
dimensionarea sau verificarea unor elemente de îmbinare ale organelor de maşini, elementelor
de construcţie şi pieselor ca: nituri, pene, buloane, ştifturi, suduri, etc.
Presupunem o bară (fig.4.1.a) asupra căreia se aplică două forţe transversale egale şi
de sens contrar, în două secţiuni a-b şi c-d foarte apropiate, prin intermediul unor muchii
ascuţite de tăiere, aşa cum se întâmplă în practică la debitarea semifabricatelor în uzinele
metalurgice sau ateliere. Porţiunea de bară dintre secţiunile a-b şi c-d se va deforma cum se
vede fig.4.1.b, secţiunile transversale din această zonă, deplasându-se paralel cu ele însele
perpendicular pe axa iniţială a barei, iar fibrele barei capătă toate aceiaşi înclinare faţă de axa
barei.

Fig.4.1

Solicitări de acest gen se întâlnesc şi la elementele îmbinărilor nituite. Astfel, nitul

care îmbină cele două platbande (fig.4.2), este o bară solicitată de două forţe transversale F
(transmise de platbandele solicitate la întindere), întocmai ca la bara din fig.4.1.a.

109
 Fig.4.2

Să secţionăm bara din fig.4.1.a cu un plan P normal la axă (fig.4.3), în zona dintre cele
două forţe. Vom obţine două tronsoane (I şi ll), pentru a căror echilibrare trebuie să
introducem în secţiunea practicată, pentru fiecare tronson, câte o forţă T=F în planul secţiunii.
Condiţiile de echilibru impun şi introducerea unui moment în secţiune, însă dacă distanţa
dintre forţele F este mică, acest moment este neglijabil.

Fig.4.3

Avem prin urmare, într-o anumită aproximaţie ceea ce am numit încă de la început
solicitarea de lunecare sau forfecare. Forţa tăietoare T, este după cum se ştie rezultanta
forţelor interioare, care evident că nu pot fi în acest caz decât forţe elementare paralele cu T
şi aplicate fiecărui element de suprafaţă dA.
Dacă τ este tensiunea tangenţială într-un punct al secţiunii, efortul elementar
corespunzător suprafeţelor elementare dA va fi:

dT = τ ⋅ dA , (4.1)
iar forţa tăietoare rezultantă va fi:
T = ∫ dT = ∫ τ ⋅ dA (4.2)
a A

110
 În cazul barelor de grosime mică, se poate admite cu oarecare aproximaţie că
tensiunea tangenţială τ este distribuită uniform pe secţiune (τ = const), astfel că putem scrie:

T = τ ⋅ ∫ dA =τ ⋅ A
A

S-a obţinut astfel formula fundamentală a solicitării la forfecare pură pentru bare:

T
τ= (4.3)
A

Formula fundamentală a solicitării de forfecare se foloseşte în calcule sub trei forme:

a) calcule de dimensionare:
T
Anec = (4.4)
τa
b) calcule de verificare:
T
τ ef = ≤τa (4.5)
Aef
c) calculul efortului capabil:
Tcap = τ a Aef (4.6)

În relaţiile (4.4), (4.5) şi (4.6) s-a notat: Anec – aria necesară a barei, pentru care în
secţiunea transversală a acesteia se realizează o tensiune tangenţială egală cu cea admisibilă
(τa) la o solicitare cu efortul T; τef – tensiunea efectivă din secţiunea efectivă Aef,
corespunzătoare efortului T din secţiune; Tcap – efortul pe care îl poate prelua secţiunea, când
în punctele acesteia se realizează o tensiune egală cu cea admisibilă (acest efort se numeşte
efort capabil).
Să studiem acum deformaţia barei.
Pe porţiunea dintre cele două forţe aplicate
transversal, s-a văzut că secţiunile se
deplasează transversal şi fibrele se înclină
faţă de axa barei. Această înclinare, dată prin
unghiul γ, măsoară variaţia unui unghi drept
(fig.4.4) şi va fi conform cu definiţia dată
lunecării specifice-o lunecare specifică.
Conform figurii 4.4, când lunecarea
specifică γ este mică şi elastică (ipoteza
micilor deformaţii), putem scrie:

∆S = S ⋅ tgγ ≅ S ⋅ γ (4.7)
Fig.4.4
Folosind legea lui Hooke pentru
lunecare τ = G ⋅ γ şi formula fundamentală
T
τ= , obţinem lunecarea specifică γ şi deplasarea ∆S:
A

111
 T
γ= (4.8)
AG
TS
∆S = (4.9)
GA

Formulele determinate sunt complet analoage celor de la întindere – compresiune.

Produsul GA se cheamă modul de rigiditate sau rigiditate la lunecare (la forfecare). Cu cât
rigiditatea la lunecare este mai mare, cu atât lunecarea este mai mică şi invers.
Dacă din porţiunea de bară cuprinsă între cele două forţe (fig.4.1.b), se detaşează un
element de volum de formă paralelipipedică cu laturile dx, dy şi dz, pe suprafeţele lui
transversale se vor realiza tensiuni tangenţiale egale şi duale (fig.4.5).

Fig.4.5

Exemple de calcul

1. În figura 4.6 sunt prezentate două platbande suprapuse 1 şi 2 de grosimi g1 = 10

mm şi g2 = 12 mm, solidarizate între ele cu două cordoane de sudură de lungime
l s' şi grosime as. Cunoscând că ls = 100 mm, F = 110 kN, σat = 120N/mm2. Se cere
grosimea cordoanelor de sudură din condiţia de rezistenţă la forfecare.

Fig.4.6

Rezolvare
În calcul se consideră că lungimea efectivă a cordonului de sudură este l s = l s' − 2a s .
Pentru exemplul considerat ls = 100 mm, rezultând aria minimă a unui cordon de sudură

112
 A1s = a s l s . Se mai recomandă ca l s > 10a s şi τ asf = 0,65σ at , ( τ asf este rezistenţa admisibilă la
forfecare a sudurii, iar τat este rezistenţa admisibilă la întindere a platbandelor).
Pentru tensiunea normală admisibilă a sudurii se mai recomandă:

σ as = 0,8σ as – întindere; σ as = σ at – compresiune; σ as = 0,9σ at – încovoiere.

Deoarece asamblarea se realizează cu două cordoane, se scrie condiţia de rezistenţă la

forfecare a sudurii, de unde rezultă grosimea as a cordonului.

F 110 ⋅10 3
R = 2a s l s τ
s
f f
as ≥F, as ≥ = ≅ 7 mm
2l sτ asf 2 ⋅100 ⋅ 0,65 ⋅120

Pentru cordoanele de sudură se mai recomandă: a smin ≥ 3 mm şi a smax = 0,7 ⋅ g min . În

exemplul considerat g min = min ( g 1 , g 2 ) = g 1 = 10 mm .
Rezultă că grosimea unui cordon de sudură se consideră bună dacă
a s ∈ [3 mm...0,7 ⋅ g min ] .
Dacă din calcul rezultă as < 3 mm, sudura se execută cu un cordon discontinuu, dar cu
o grosime as > 3 mm.

2. Să se determine diametrul d al niturilor 1 (fig.4.7), din condiţia de rezistenţă la

forfecare, cu ajutorul cărora se asamblează platbandele 2 şi 3 de grosimi g1 = 8 mm
şi g2 = 10 mm, solicitate axial cu forţele F=5 kN. Pentru o rezistenţă admisibilă la
întindere a platbandelor σat=120 N/mm2, rezistenţa admisibilă la forfecare a unui
nit este τ af = 0.8σ at = 96 N/mm 2 .

Fig.4.7

Rezolvare
Forfecarea niturilor se poate realiza pe suprafaţa de separaţie a celor două platbande.
Deoarece forţa F se repartizează în mod egal pe cele două nituri şi realizându-se două secţiuni
de forfecare, se poate scrie relaţia rezistenţei la forfecare a acestora:

113
 π ⋅d 2
f
R nituri = 2 Anit τ af ≥ F ; Anit = ,
4

din care rezultă diametrul niturilor:

2F 2 ⋅ 5000
d≥ = = 5,76 mm
π ⋅τ af
π ⋅ 96

Se rotunjeşte superior valoarea obţinută, alegând d=6 mm. Valoarea diametrului găurii
de nit, înainte de nituire se determină din relaţia:

d g = 5 g min − a ,

în care: a=2 mm – pentru îmbinări nituite de rezistenţă; a=4 mm – pentru îmbinări nituite de
rezistenţă prin suprapunere; a=2 mm – pentru îmbinări nituite de rezistenţă de etanşare.
În cazul unei asamblări cu mai multe nituri de acelaşi diametru, egal solicitate,
rezistenţa lor la forfecare este:

π ⋅d 2
Rf =i τ af ,
4

în care i reprezintă numărul secţiunilor de forfecare.

Dacă se notează cu R1fnit , rezistenţa la forfecare a unui nit şi cu F forţa care încarcă
asamblarea, se pot obţine numărul de nituri necesar:

F
n= .
R1fnit

3. Se consideră îmbinarea din figura 4.8 realizată prin nituirea platbandelor 1 şi 2 cu

nitul 3, pentru care se cere rezistenţa nitului la solicitare, dacă se cunosc: F, g1 < g2,
τ af , p astr şi că presiunea de strivire are o distribuţie uniformă pe suprafaţa de
contact dintre platbande şi nit.

Fig.4.8

114
 Rezolvare
Deoarece avem două secţiuni de forfecare a nitului, rezistenţa la forfecare este:

π ⋅d2
Rf =2 τ af ≥ F
4

Deoarece g1 < g2 şi în plus pe platbanda 1 forţa este dublă decât pe platbandele 2,

rezistenţa la presiunea de contact (strivire) a nitului este:

R str = p astr ⋅ d ⋅ g1 ≥ F

Rezistenţa nitului este:

(
R = min R str , R f . )
4.2. Metoda Iosipescu pentru determinarea tensiunii tangenţiale la forfecarea
pură

Tensiunea tangenţială din solicitarea la forfecarea pură se determină din încărcarea cu

forţele F a unei epruvete 1, prin intermediul unui dispozitiv 2 (fig.4.9). Schema de încărcare a
epruvetei este prezentată în figura 4.9.b, încărcare pentru care diagramele Mi şi T sunt
reprezentate în figurile 4.9.c şi 4.9.d.
În urma cercetărilor efectuate,
profesorul Iosipescu a ajuns să
stabilească forma epruvetei în secţiunea
C, încărcată numai cu efortul T (fig.4.10),
pentru ca pe aceasta să se realizeze o
distribuţie uniformă a tensiunilor
tangenţiale, caz în care acestea se pot
determina cu precizie.
A constatat că dacă pe o epruvetă
cu secţiune dreptunghiulară cu laturile b0
şi a0, se execută pe fiecare suprafaţă câte
o crestătură ale cărei suprafeţe fac un
unghi de 900 şi care are o adâncime egală
1 1
cu b = bo , respectiv h = h0 (fig.4.10),
4 4
se realizează un concentrator de tensiuni
care generează pe secţiunea A = b ⋅ h o
tensiune τ (C ) determinată de
concentrator, care are aceiaşi concavitate
cu tensiunea tangenţială τ ( J ) determinată
Fig.4.9 de formula lui Juravski.

Din sumarea diagramelor de distribuţie ale tensiunilor τ (C ) şi τ ( J ) , se obţine pe

suprafaţa transversală A a barei din secţiunea C, o distribuţie constantă a tensiunii tangenţiale
τ. Valoarea rezistenţei la rupere prin forfecare τ r( f ) , se determină din relaţia:

115
 T F
τ = τ (C ) + τ ( J ) = = (4.10)
A b⋅h

Fig.4.10

Dacă forţele F cresc progresiv până când acestea ating valoarea de rupere Fr, la care
epruveta se rupe în secţiunea C, din relaţia (4.10) se obţine rezistenţa la rupere prin forfecare
τ r( f ) a materialului din care este confecţionată epruveta.
În STAS 7926/67 sunt date forma şi caracteristicile geometrice ale epruvetelor. Spre
exemplu, epruveta cu dimensiunile l=50 mm, h0=10 mm, b0=5 mm, b=5 mm, h=2,5 mm şi
aria A = b ⋅ h = 12,5 mm2, este numită epruvetă de tip E3.
O epruvetă de tip E4, cu crestături numai pe două feţe opuse are aria A = b ⋅ h = 50
2
mm .

116