Bazele teoretice ale jocului în educația timpurie.

1. Bazele teoretice ale jocului.

2. Clasificarea jocurilor copiilor de vârstă timpurie.
Jocul – mijloc de educaţie a copiilor de vârstă timpurie.

Specific vârstelor copilăriei, jocul are importanţă hotărâtoare pentru dezvoltarea psihice a
copilului
Alături de învăţare, muncă, şi creaţie, jocul reprezintă una din modalităţile esenţiale prin
care omul se raportează la realitatea înconjurătoare. Jocul înseamnă explorare a universului, a
realităţii; tot prin joc, el reproduce, reconstruieşte secvenţe din viaţă sau creează o nouă lume, o
altă realitate. Jocurile copiilor sunt foarte diverse după conţinut, caracter, material şi jucăriile cu
care se joacă copiii, cât şi după importanţa lor pedagogică.
Este important să subliniem că prin activitatea de joc copiii:
 îşi formează identitatea personală (se joacă la început cu propriul corp, înţeleg că
nu sunt una şi aceeaşi cu mediul, ci sunt separaţi);
 învaţă să comunice (vorbire, ascultare, înţelegere).
 învaţă acte, acţiuni, operaţii, conduite care îl ajută să rezolve probleme din mediul
său;
 învaţă să fie mai flexibili în gândire, să creeze soluţii diferite;
 îşi dezvoltă atenţia, motivaţia, abilităţile sociale;
Copilul schimbă prin joc realitatea lui imediată, învaţă „să fie cu ceilalţi”, învaţă lucruri noi,
toate acestea într-o stare de relaxare şi plăcere; totodată, prin joc se dezvoltă întreaga sa fiinţă, i
se conturează personalitatea.
ENTER
Geneza şi rolul jocului. În demersul teoretic referitor la joc este necesară şi o trecere în
revistă a teoriilor ce vizează motivaţia jocului. Ed. Claparède, in lucrarea sa Psihologia copilului
şi pedagogia experimentală, autorul enumera opt teorii care au fost enunţate pentru a explica
esenţa şi cauzalitatea ce au stat la baza jocului copilului ( Claparède 1975, 60-61)
• O primă teorie este cea a recreării sau odihnei (Schaller, în 1891, Lazarus, în 1883),
potrivit căreia funcţia jocului ar fi aceea de relaxa şi detensiona atât corpul, cât şi spiritul, idee
nesusţinută de Claparède întrucât nu explică de ce copiii preferă să se joace, oricând, şi nu doar
când sunt obosiţi.
• A doua teorie-propusă de poetul Schiller şi apoi susţinută de Spencer, este cea a
surplusului de energie, conform căreia, surplusul de energie acumulat de copil se descarcă prin
joc. Contraargumentele propuse de Claparède se referă la caracterul inovator al acţiunilor
întreprinse de copii, precum şi la categoria de copii care se joacă, deşi nu manifestă surplus de
energie.
• A treia teorie menţionată este cea propusă de Hall, teoria atavismului, care susţine că
jocul este un exerciţiu necesar dispariţiei tuturor funcţiilor rudimentare, devenite inutile (jocul
„de-a vânătoarea" al copilului, care exprimă o funcţie rudimentară nu are drept scop dispariţia
prin istovire, ci exercitarea trecătoare a unei influenţe asupra dezvoltării altor funcţii. Claparede
consideră că cele două poziţii ale lui Hali sunt antagonice şi susţine funcţia de instrument creator
a jocului.
• A patra teorie este cea elaborată de K. Groos, în 1896, şi se numeşte teoria exerciţiului
pregătitor, în care autorul pledează pentru o reîntoarcere la punctul de vedere biologic pentru a
explica problematica jocului. Groos susţine existenţa a multiple tipuri de joc în conformitate cu
numărul instinctelor (jocuri de întrecere, jocuri de vânătoare, de luptă etc.) Astfel, funcţia
jocului este de a fi un exerciţiu pregătitor pentru viaţa adevărată. Ed. Claparede apreciază această
teorie ca fiind importanta pentru pedagogie, dar precizează că ea trebuie completată de o alta,
care să considere jocul ca pe un agent de dezvoltare, de expansiune a personalităţii.
• O altă teorie prezintă jocul drept un stimulent al creşterii. Acest punct de vedere îşi are
originea în ideile lui H. Carr, care a atras atenţia asupra rolului pe care jocul îl are în dezvoltarea
organismului, în special ca stimulent pentru sistemul nervos, dar şi pentru sistemul muscular,
circulator etc.
• Teoria exerciţiului complementar (sau a compensaţiei) a fost elaborată tot de Carr se
bazează pe ideea potrivit căreia jocul întreţine şi împrospătează deprinderile nou dobândite.
Astfel, funcţia jocului ar fi de exerciţiu pregătitor. Anterior, Ed. Claparede nu împărtăşise
punctul de vedere al lui Carr, precizând că un exerciţiu de repetare în vederea perfecţionării unei
deprinderi nu poate fi considerat joc şi, în al doilea rând, dacă este vorba de o întărire prin
perfecţionare a unei funcţii încă imperfecte, nu avem de-a face cu un exerciţiu pregatitor, ci cu
unul. de perfecţionare.
• K. Lange propune teoria întregirii, conform căreia jocul ar fi un înlocuitor al realităţii
care ar procura animalului, copilului, ocaziile pe care nu le găseşte în realitate.. Astfel, funcţia
jocului nu ar fi atât complementară, cât mai degrabă compensatoare, de a satisface trebuinţe.
În sfârşit, ultima teorie la care se referă Claparede îşi are originile tot în consideraţiile lui
H. Carr. Este vorba de teoria cathartică, după care funcţia jocului ar fi aceea de a ne purifica
din când în când de tendinţele antisociale cu care venim pe lume, dar nu în sensul de a le
suprima, ci de a le canaliza spre comportamente acceptate.
Ca metodă, procedeu şi mijloc de formare şi dezvoltare, a personalităţii preşcolarului, în
grădiniţă jocul se găseşte cu preponderenţă în programul zilnic, facilitând şi o mare parte din
învăţarea didactică. Jocurile. în special cele didactice, îmbină finalităţile educative cu bucuria
copilului.
ENTER
J. Piaget stabileşte următoarele funcţii ale jocului:
• Funcţia de adaptare realizată pentru două coordonate: stimularea realului la eu şi
acomodarea, transformarea eu-lui în funcţie de modelele exterioare;
• Funcţia cathartică, de descărcare energetică şi rezolvare a conflictelor; ( Purificator.)
• Funcţia de socializare, constând în acomodarea copilului cu ceilalţi, asimilarea relaţiilor
cu cei din jur la propriul eu;
• Funcţia de extindere a eului, de satisfacere a multiplelor trebuinţe ale copilului, de la
trebuinţe cognitive de explorare a mediului la cele de valorificare a potenţialului de care
dispune, de la trebuinţele perceptive şi motorii la cele de autoexprimare în plan
comportamental.
ENTER
Rolul jocului in dezvoltarea intelectuală, morală şi fizică a preşcolarului.

a) Contribuţia jocului la dezvoltarea intelectualei o copilului Rolul jocului în

dezvoltarea intelectuală a preşcolarului implică atât dobândirea de noi cunoştinţe, cât
dezvoltarea imaginaţiei. La nivelul formării operaţiilor mentale, fiecare mecanism cognitiv
oferă materialul de prelucrare şi pregăteşte dezvoltarea mecanismului ulterior. Astfel,
dezvoltarea iniţiala la nivelul senzaţiilor şi percepţiilor va pregăti apariţia reprezentărilor şi a
gândirii. Imaginaţia îşi găseşte în joc - atât pentru copil cât şi pentru adult - mediul propice
pentru manifestarea şi dezvoltarea sa. Etapa iniţială de imitare a unei situaţii concrete este
succedată de recombinarea reprezentărilor, care, la rândul ei, este urmată de completarea
creatoare personală a copilului. Memorarea involuntară realizată în timpul jocului reprezintă, şi
ea, doar o etapă de trecere pentru memorarea voluntară (regulile jocului). Generalizarea şi
clasificarea, ca cerinţe ale jocului didactic, implică operatii ale gandirii şi sunt mai uşor de
realizat atunci când ele sunt motivate de cerinţele jocului. Fundamentală în dezvoltarea copilului
este achiziţionarea limbajului, care se află în strânsă interacţiune cu gândirea şi, totodată,
îndeplineşte o importantă funcţie reglatoare şi socială.
Educatoarea trebuie să fie alături de copil, să-l urmărească, să-l dirijeze discret pe parcursul
progreselor sale. În grădiniţă, ea constituie sursa principală de stimulare a copilului, de
provocare, de îmbogăţire, precizând, corectând, lărgindu-i cunoştinţele. Totodată, educatoarea îi
încurajează şi imaginaţia, pe parcursul procesului de cunoaştere şi descoperire a lumii: îl
provoacă pe copil să-şi exprime impresiile, părerile şi dorinţele de joc. Verbalizând, ea îl
încurajează în dezvoltare, dar îi respectă şi individualitatea.
b) Contribuţia jocului la dezvoltarea morală a copilului. La vârsta preşcolară copilul
nu poate face încă distincţia dintre bine şi rău şi nu este capabil să-şi aleagă valorile de
referinţă. Se impune, de fapt, formarea sa în virtutea valorilor pozitive, şi îndepărtarea ori
corectarea celor negative. Aceasta este, esenţa educaţiei morale. Până la intrarea în grădiniţă, dar
şi ulterior, până la şcolarizare, familia reprezintă mediul primordial pentru educaţia morală a
copilului. Dat fiind că în familia modernă părinţii nu mai dispun de suficient timp pentru a
petrece cu copilul, rolul lor este preluat, parţial, de cadrul didactic din instituţia preșcolară.
Jocurile-exerciţii, jocurile de rol, cele de imaginaţie şi jocurile cu reguli oferă un context
larg în care copilul poate opera cu principalele valori morale, aplicând norme şi reguli. Deşi
iniţial nu le cunoaşte semnificaţia socială, el este pus în situaţia de a le respecta, de a se
conforma acestora. Achiziţiile preşcolarului trebuie evaluate de către adult la nivel de
comportamente. Jocul este o bună scoală a relaţiilor între copii întrucât în acest context sunt
acceptaţi, valorizaţi şi dezirabili ca parteneri aceia care se manifestă corect, cooperant, care- îşi
înfrânează emoţiile negative. ( Macavei, 2001, 232).
Sarcina educatoarei în direcţia dezvoltării morale a copilului nu este una uşoară. Ea trebuie
să-l înveţe pe copil să depăşească conflictul dintre dorinţa personală şi regula jocului. Este cel
mai bun exerciţiu pentru dezvoltarea autoreglării, căci prin interiorizare reglarea exterioară
realizată de educatoare va deveni proprie copilului. Luând în consideraţie că există şi cazuri de
copii prea interiorizaţi, timizi şi/sau nesocializaţi total, jocul în preşcolaritate oferă cadrul
contextual şi temporal educatoarei pentru a-i ajuta, să-şi dezvolte abilităţi sociale în vederea
prevenirii unor conduite mai problematice ulterioare.
c) Contribuţia jocului la dezvoltarea fizică a copilului. Jocul reprezintă pentru
preşcolar instrumentul prin care îşi descarcă energia, îşi întăreşte organismul. La această
vârstă, înregistrându-se o creştere accelerată a organismului copilului, au loc intensificări în
funcţionarea aparatelor respirator şi circular.
Vârsta preşcolară este o vârstă a dinamismului. Copilul este mai activ, el îşi coordonează
bine mişcările de bază, mersul lui devine sigur, exersează alergarea. Jocurile alături sau
împreună cu ceilalţi sunt jocuri de mişcare, prin care desfăşoară acţiuni. Mişcările copilului
încep să circumscrie un anumit context ce reflectă secvenţe din viaţa adulţilor. Profesiile,
ocupaţiile părinţilor, viaţa din grădiniţă, acţiuni preluate din filmele de desene animate sunt
temele predilecte ale jocurilor de mişcare la această vârstă. Îndrăgite de către copii sunt şi
jocurile-concurs, prin care se exersează deprinderi motrice. Importantă pentru formarea copilului
este atmosfera de competiţie, trăirea alături de colegi a spiritului de echipă, satisfacţia resimţită
atunci când copilul „iese învingător".
Sub influenţa acţiunii de joc se află, de fapt, întreaga personalitate a copilului -caracterul,
imaginea de sine, iniţiativa, atenţia, curajul, timpul de reacţie.

ENTER
Clasificarea jocurilor a preocupat pe multi specialisti din domeniul pedagogiei prescolare.
Cu toate acestea, o clasificare ar putea fi:
-jocuri de creație sau simbolice;
-jocuri de mișcare;
-jocuri didactice;

Jocurile de creație - Jocuri de c r e a ţ i e se numesc acelea în care subiectul şi regulile

sunt create relativ de copilul însuşi. În astfel de jocuri copiii manifestă iniţiativă şi independenţă.
Manifestările creatoare ale copiilor în jocuri sunt diverse: de la gândirea subiectului şi
conţinutului jocului, căutării căilor de realizare a ideii până la încadrarea în rol. În dependenţă de
caracterul creaţiei copiilor, de atributele utilizate jocurile de creaţie se împart în următoarele
feluri (variante):
de regizor,
cu subiect pe roluri,
teatralizate,
de construire.

Jocurile de mișcare satisfac, în cea mai mare măsură nevoia de mișcare.

Regulile sunt prezentate înainte de începerea activității.
Jocurile de mișcare se clasifica în:
-jocuri de mișcare cu cant;
-jocuri cu text și cânt;
-jocuri hazlii;
-jocuri fără subiect;

ENTER
Jocul devine “didactic” atunci, când, prin modul de formulare al sarcinii de învățare,
copilul este adus în situația de a-și utiliza energiile și potențialul psiho-fizic, pentru a-și
optimiza parametrii comportamentali.
Jocurile didactice fac parte din categoria jocurilor cu reguli, create de pedagogia populară
sau ştiinţifică pentru soluţionarea obiectivelor instructiv-educative ale copiilor.
Acţiunea educativ-instructivă a jocului didactic nu se prezintă în mod deschis, dar se
realizează prin sarcina, acţiunea şi regula de joc.
Spre deosebire de alte jocuri, jocul didactic are o particularitate specifică: scopul jocului
didactic e de a-i învăţa pe copii, de a antrena şi dezvolta capacităţile lui intelectuale, de a le
cultiva trăsături pozitive de caracter. Dacă în jocurile de creaţie scopul, conţinutul şi procesul îl
determină singuri participanţii, jocurile didactice copiii le primesc de-a gata. în jocurile didactice
sarcinile educaţiei intelectuale se îmbină cu activitatea şi, deci, ele prezintă un mijloc eficient de
educaţie şi instruire a preşcolarilor.
Clasificarea jocurilor didactice se poate face după două criterii în funcţie de:
a) conţinut;
b) materialul didactic.
În dependenţă de aceste criterii deosebim mai multe feluri de jocuri didactice. Dacă ne
orientăm după criteriul conţinutului, jocurile didactice pot fi grupate în următoarele trei categorii:
1) jocuri didactice pentru cunoașterea mediului înconjurător și însușirea limbii
materne;
2) jocuri didactice pentru numărat și socotit;
3) jocuri didactice muzicale.
La baza acestui criteriu stă principiul dezvoltării proceselor psihice ale copiilor,
dezvoltarea percepţiilor şi reprezentărilor de formă, mărime, culoare, spaţiu, timp; îmbogăţirea
vocabularului; însuşirea sistemului fonetic al limbii materne (pronunţarea corectă a cuvintelor);
însuşirea structurii gramaticale a limbii; formarea reprezentărilor matematice.
Cel de-al doilea criteriu se orientează după materialul didactic folosit în jocuri, indiferent
de natura conţinutului lor. După acest criteriu jocurile didactice se împart în două grupe mari cu
subdiviziunile respective.
1. Jocuri didactice cu material:
A) jocuri cu material didactic (jucării didactice, jocuri de masă etc);
B) jocuri cu material ajutător, diferite obiecte şi jucării (obiecte din natură şi obiecte
de întrebuinţare zilnică);
C) jocuri cu interpretarea unor poveşti şi lecturi, precum şi jocuri cu numărătoare,
folosindu-se materialele corespunzătoare
2. Jocuri didactice fără material sau jocuri orale, care se practică, mai ales, începând
cu vârsta de 5-6 ani. Din această categorie fac parte: ghicitorile (fără ilustrate), jocuri cu
alcătuirea de propoziţii şi fraze, jocuri cu compunerea de poveşti.
ENTER
Pentru ca jocul didactic să-şi îndeplinească funcţiile, el trebuie să aibă o structura specială. Dacă
el n-ar avea o structură clară, el nu va fi joc didactic şi-ar pierde caracterul său specific.
Jocul didactic are o serie de caracteristici, prin care se deosebește de celelalte jocuri:
Sarcina instructivă (didactică). În fiecare joc didactic este stabilită sarcina precisa, care se
supune scopului didactic. Sarcina în joc intensifică interesul copiilor, activizează atenția, îi
îmbogățește cu noi cunoștințe. Orice joc didactic înaintează copiilor sarcini rezolvarea cărora
cere anumite eforturi intelectuale, realizând sarcina de joc, copilul îşi activează gândirea, îşi
exercită memoria ş. a.
Regula de joc prezintă o parte necesară a jocului didactic şi ocupă în el un rol mare,
jocurile didactice sunt numite „jocuri cu reguli”. Regula se supune sarcinii jocului. Ea dezvăluie
şi organizează astfel activitatea, ca ea să fie orientată la îndeplinirea sarcinii de joc. De aceea
activitatea în jocul didactic e strict legată de regula. Ea determină cum trebuie să se comporte
copilul în timpul jocului.
Acţiunea de joc este cea mai esențială parte a jocului didactic și prezintă unicul mijloc de
efectuare a sarcinii în joc.
Cu cât acțiunea este mai variată şi bogată, cu atât mai mulţi copii vor participa în joc și
jocul va fi mai interesant. Acțiunea de joc în jocurile micuţilor constă în selectarea obiectelor
după culoare, mărime, schimbarea lor, compararea, în aranjarea ilustratelor, în mișcările
imitative ale copiilor etc.
Acţiunile de joc ale preşcolarilor de vârstă medie şi mare sunt mai complicate, ele cer o
legătură unică a acţiunilor unor copii cu alţii, continuitatea lor.
În dependenţă de vârsta şi nivelul dezvoltării copiilor se schimba şi acţiunea de joc. Însă
este o regulă pedagogică pe care trebuie s-o urmeze întotdeauna pedagogul în timpul organizării
jocului didactic: eficacitatea lui dezvoltativa într-un mod direct depinde pe cât de variată şi
bogată în conţinut sunt acţiunile efectuate de către copil. Dacă educatorul, supraveghind jocul
didactic, acţionează singur, iar copiii nu mai observă şi uneori vorbesc ceva, îşi pierde valoarea
lui educativ-in structiva.
Rezultatul jocului. Orice joc didactic are un rezultat. Rezultatul jocului consta în
realizarea sarcinii şi îndeplinirea regulilor. El ne arată gradul în care copilul şi-a format
priceperea de a găsi răspunsul potrivit, de a face descrieri, reconstituiri, comparaţii, de a da
răspunsuri verbale etc.

ENTER

METODOLOGIA JOCULUI DIDACTIC CUPRINDE:

-Organizarea salii de grupa;
-Introducerea în joc;
-Prezentarea materialului;
-Anunțarea titlului jocului și a scopului didactic;
-Explicarea și demonstrarea jocului;
-Executarea jocului de proba de către educatoare, apoi de către copii;
-Complicarea jocului;
-Încheierea jocului;

Jocul este un puternic stimulent cognitiv atât pentru învăţarea independentă, cât şi pentru
învăţarea în grup; dincolo de natura primă a experienţei, există feedback-ul, care determină
adevăratul progres. Jocul se îmbină cu învăţarea, dar şi cu creaţia astfel că îi dă posibilitatea
copilului de a experimenta rolul de creator al realităţii. În cadrul jocului liber, copilul are
posibilitatea de a lua decizii, de a exersa roluri sociale, el învaţă să se adapteze la ceilalţi, să
comunice cu ei, îşi configurează primele noţiuni a ceea „ce e bine” şi „ce e rău”, a ceea „ce e
frumos” şi a ceea „ce e urât”. Totodată, jocul este cel mai sigur mediu de manifestare a
creativităţii şi, concomitent, modalitatea prin care copilul îşi dezvoltă şi îşi afirmă
individualitatea; el îşi construieşte propriul sens al identităţii, începe să-şi cristalizeze imaginea
de sine. Sub un alt aspect, jocul este modalitatea prin care se asigură ți o dezvoltare fizică
armonioasă a copilului. Postura, activismul, conştientizarea expresivităţii corporale și
emoţionate, sunt elemente extrem de importante pentru treptele ulterioare, iar preşcolaritatea este
etapa în care ele se manifestă prin joc.

Activitate independentă.
Identificați valențe formative și informative ale unor jocuri/jocuri didactice.