Metode de manipulării

Dezinformarea
O definiție a dezinformării am enunțat-o în paragraful de mai sus. Ea este asimilată de către unii
dintre noi cu minciuna sau informația eronată. Dezinformarea este şi una şi alta dintre aceste
două lucruri. În cadrul acestei tehnici de manipulare este foarte uşor de găsit țapi ispăşitori care
să fie vinovați de anumite fapte pe care nu le-au întreprins.
Specialitatea principală a defunctului şi de tristă amintire KGB era dezinformarea. Dar să ne
întoarcem în timp, până la Revoluția bolşevică din 1917. Principalul conducător care a îmbrățişat
doctrina marxistă, Lenin, a fondat în anul 1912 ziarul partidului, numit Pravda (în limba rusă,
pravda=adevăr). Apoi, în perioada de glorie a comunismului a apărut şi Komsomolskaia Pravda,
care se adresa tineretului comunist. În această perioadă de maximă înflorire a comunismului
aceste ziare aveau un enorm tiraj comun de 33 de milioane de exemplare pe fiecare ediție. Ziarul
Pravda a fost unul dintre principalele instrumente utilizate de Lenin pentru a manipula masele, pe
lângă discursurile sale agitatoare şi defăimătoare. Cea mai gravă consecință a apariției acestui
ziar a fost rescrierea istoriei după bunul plac al conducătorilor care-l controlau. La intervale de
doar câteva zile, ideologii şi teze opuse erau apărate în paginile acestei publicații, în funcție de
cum o cerea nevoia sau interesele partidului şi ale conducătorilor. Scopul era mereu acelaşi:
menținerea supremației prin manipulări grosolane. Dar să ne amintim de perioada postelectorală
din 2009, cum presa din RM a reflectat evenimentele în perioada 6/7 aprilie. Postul public de
televiziune Moldova 1, administrat din bani publici, nu a servit intereselor publicului și nu i-a
oferit informație completă și nepărtinitoare care ar fi ajutat telespectatorii să-și creeze o opinie
asupra a ceea ce se întâmplă la Chișinău. Tot în această zi, Prime Tv și Eu Tv nu au difuzat
buletine de știri, aceste două posturi cu acoperire națională și regională au privat publicul de
informații. (Victor Gotișan -revista analitica ”Mass-media în Republica Moldova – 2009”
pag.18. )
Vladimir Volkoff ne oferă cazul generalului Agayants, primul şef al departamentului însărcinat
cu dezinformarea din cadrul KGB. El a rămas cunoscut în istorie în urma unor campanii de
dezinformare care purtau nume de cod simbolice:
Operațiunea von Auen, Svastika, Neptun, Tanzania, Transferul, E.M., etc.

Elemente ale actiunii de dezinformare sunt:

a. comanditarii - cei care concep si proiecteaza continutul actiunii, țintele reale si cele potențiale
ale activității. Ei pot fi: factori de decizie (guverne, state majore militare sau socio-profesionale)
și grupuri de presiune. În timp ce prima categorie se folosește de servicii specializate, grupurile
de presiune se servesc și de echipe ad-hoc de amatori care au mare eficiență în crearea și
menținerea confuziilor.
b. specialistii - sunt cei care planifică secvențele tactice ale acțiunii și care coordonează toate
modalitățile de ținere sub control a efectelor concrete ale mesajelor emise. Ei simulează toate
categoriile de efecte pentru a reuși să aibă sub control atât efectele proprii, cât si exigențele
reproiectării unor elemente de detaliu sub impactul acțiunilor de contracarare întreprinse de țintă.
c. controlul - este piesa de legatură între comanditari, care comandă / conduc acțiunea si agenții
de influență. Pentru a stăpâni acea zonă a spațiului social care le intră în raza de responsabilitate,
controlorii recrutează și întrețin o vastă rețea de corespondenți, de obicei nu direct, ci prin
intermediul unor terțe persoane care joacă rolul de cercetași. Aceștia, aleși din rândul unor
indivizi cu totul insignifianți, au rolul de a testa gradul de deschidere spre colaborare a unei
personalități cu acces la date de importanță considerabilă pentru comanditari si planificatori.
d. agenții de influență - se recrutează din rândul acelora care se bucură de prestigiu în grupul lor
profesional și care urmează a fi dezinformat prin mesaje primite de la planificatori via
controlori. Practica de profil a demonstrat că agenții de influență pot fi:
- liderii de opinie din mediile intelectuale, care, din dorința lor de a se lansa în acțiune practică,
acceptă să lanseze în spațiul social mesaje care par șocante pentru publicul autohton;
- un personaj apropiat factorilor de decizie - în general acesta este compromis printr-un fapt
verificabil, pentru a avea certitudinea unei colaborări mai longevive;
- șefii de asociații; contextul vieții asociative, specifice sistemelor pluraliste constituie un
mediu favorabil pentru recrutarea și cultivarea agenților de influență. Plasând pe primul plan
interese de ordin umanitar, protejate de un cadru normativ cu validitate internațională,
dezinformatorul poate atrage mulți naivi în structurile asociației, care, profesional, sunt
personalități de referință în domeniul lor de activitate.
e. intermediarii se recrutează dintre personalitatile influente în comunitatea respectiva pentru a
juca rol de lideri de opinie si agenti de influenta ai intereselor care stau în spatele mesajelor ce se
emit cu un aer neutru si declarativ de pe pozitii ''independente'';
f. releele - indivizi sau institutii care se dovedesc utili în amplificarea si programarea mesajelor
care constituie continutul dezinformarii.
Ceea ce deosebeste dezinformarea de alte tipuri de comunicare este caracterul deliberat al
actiunii si lansarea în circuitul informational a unor informatii partial adevarate în conjugarea lor
cu afirmatii false, fara indicarea vreunei surse care ar putea fi verificabila pentru autenticitatea
celor emise. Cercetarile de teren au demonstrat ca rezultatele cele mai eficiente se înregistreaza
în domeniul mass-mediei, unde dezinformarea poate atinge frontal toate segmentele de opinie ale
spatiului social.
Diversitatea enunturilor, prin corelarea cu un spatiu (audio, video, grafic) limitat de inserarea
într-o situatie informationala, determina, în mod inevitabil, o selectie a mesajelor. Practica mass-
media a relevat ca o sursa de distorsionare a mesajelor, cu efecte importante asupra calitatii
informarii si care poate degenera în dezinformare, o constituie utilizarea unor criterii neadecvate
de selectare a informatiilor.
Dezinformarea poate fi o componenta a propagandei, dar aceasta nu se poarte baza niciodata
doar pe dezinformare. Din perspectiva consecintelor sale sociale, dezinformarea se aseamana cu
un alt fenomen manipulativ, zvonul. Acesta din urma, spre deosebire de dezinformare, nu are un
caracter deliberat si nu presupune în mod obligatoriu circulatia unor informatii false, ci doar
dificil de verificat.
Zvonul poate fi produs însa de o actiune de dezinformare. Ţintele pot fi atât grupuri sau
segmente ale societatii, cât si indivizi, întotdeauna lideri, de orice fel, care pot influenta
decizional si actional grupurile în care se afla. Efectele dezinformarii depind, pe de o parte, de
caracteristicile tintelor (atitudine critica, personalitate, nivel intelectual, aspiratii, etc.), iar pe de
alta parte, de posibilitatea de a verifica informatiile vehiculate.

Intoxicarea
Forma de dezinformare, intoxicarea consta fie în suprasaturarea surselor cu informatie falsa, în
blocarea canalelor de comunicare cu mesaje mincinoase, diversioniste, fie pentru a pregati opinia
publica pentru o lovitura de proportii, fie pentru a discredita un mesaj corect asteptat.
Instrumentele sale de baza sunt zvonurile, bârfele si comunicatele tendentioase. Intoxicarea este
operatia de "anesteziere" a publicului în scopul acceptarii unei diversiuni majore sau pentru a-l
face neîncrezator, ostil în fata unui adevar care urmeaza a fi comunicat. Prin intermediul
televiziunii, intoxicarea poate produce adevarate razboaie ale imaginii, din care iese învingator
cel care a investit cel mai mult în propria sa imagine si care a sabotat cel mai bine imaginea
celuilalt.
Exemplul cel mai apropiat în acest sens îl reprezinta modurile în care au fost mediatizate de catre
combatanti conflictele etnice si razboaiele din fosta Iugoslavie.
Televiziunea sârba a produs un clip în care portretele lui Bill Clinton, Madeleine Albright, Tony
Blair, Hitler erau mixate pe fondul zvasticii naziste, peste care scria Criminali de Razboi.
La rândul lor, aliatii au prezentat dramele refugiatilor albanezi, ca efect al epurarii etnice,
în paralel cu rememorarea atrocitatilor comise evreilor în lagarele de concentrare de la
Auschwitz.
Discreditarea
„Discreditați tot ceea ce merge bine în țara adversă” este titlul unui capitol din cartea lui
Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare. Fie că este vorba de o națiune, clasă socială sau chiar
religie, metoda manipulării indivizilor prin discreditare este deosebit de eficientă. În primul rând
distruge imaginea persoanei vizate prin acest procedeu. În al doilea rând, consecința imediată a
acestui fapt este pierderea de către subiect a sprijinului sau a încrederii de care se bucura până
atunci.
Discreditarea este des utilizată în campanii electorale. Cel mai elocvent exemplu sunt ultimele
alegeri generale din România. Speriate că ar putea ajunge preşedinte un naționalist şi un
extremist, l-am numit aici pe C.V. Tudor, canalele mediatice din țara noastră au declanşat o
amplă campanie de discreditare a liderului PRM-ist. De fapt, presa independentă a ales dintre
două variante proaste pe cea care putea dăuna cel mai puțin imaginii noastre în străinătate. Între
un comunist cu vechi state de servicii, cosmetizat după revoluție, şi un viitor dictator care putea
împinge România spre un conflict civil sau râzboi , presa l-a ales pe primul.
În timpul celui de-al doilea război mondial, în ziarele din țările adverse Axei, Hitler apărea
mereu în cele mai grosolane posturi. Era caricaturizat ca un vampir, un nebun, un gândac care
trebuia strivit, din două motive: pentru a-l discredita şi implicit politica sa deosebit de
periculoasă şi pentru a menține vie dorința de luptă a populației sau a soldaților. Exemple pot fi
date din istorie şi din urmă cu mii de ani. Vladimir Volkoff afirmă că dacă Biserica Creştină nu ar
fi discreditat păgânismul, nu l-ar fi învins nici în ziua de astăzi.
Discreditarea poate fi cel mai uşor exprimată prin dictonul latin „Divide et Impera!”. Lenin pare
să o fi înțeles cel mai bine. Asmuțirea maselor înfometate asupra regimului țarist a avut cele mai
nefaste consecințe pentru cei din urmă, întrega familie conducătoare fiind asasinată. Apoi
preluarea puterii a fost doar o chestiune de timp. Ceva mai târziu, în aceeaşi Rusie, Stalin se
debarasa de Leon Troțki, forțându-l să părăsească țara şi mai apoi asasinându-i.

Persuasiunea este actiunea prin care autorul unui mesaj sustine o idee, încercând sa convinga
auditoriul. Persuasiunea nu contine intentionalitate negativa (nu ascunde fapte, ci le evidentiaza
doar pe cele favorabile); ea tine de forta argumentarii, de puterea de convingere a vorbitorului,
de modul în care acesta este capabil sa-si puna într-o lumina cât mai buna ideea sustinuta.
Datorita structurii sale complexe si a limbajului specific, care îmbina forta cuvântului cu atuurile
artei actoricesti (tonul, mimica, expresivitatea miscarii), televiziunea are cel mai persuasiv tip de
mesaj dintre toate mijloacele de comunicare în masa.
Propaganda
Este cea mai răspândită formă de manipulare a populației, fiind în acelaşi timp unanim acceptată
ca atare. De cele mai multe ori, propaganda este confundată cu publicitatea sau reclama. Numai
că, propaganda reprezintă o bombardare persuasivă cu acelaşi tip de informații pentru inocularea
unor idei care reprezintă o doctrină elaborată de manipultor pentru controlarea maselor. În
aproape toate țările democratice ale lumii, propaganda electorală este privită ca un rău necesar.
Fiecare formațiune politică sau candidat încearcă prin mijloace persuasive să convingă
electoratul să îi acorde votul. În țările unde regimurile totalitare încă mai rezistă, propaganda nu
a încetat nici o clipă. De exemplu în Cuba, unde Fidel Castro încă mai vorbeşte de succesul
revoluției, de injustețea embargoului american impus de patruzeci de ani, de viața „minunată” în
socialism. Sau în Coreea de Nord
unde cultul personalității este încă în floare, ample manifestații cu scop propagandistic au loc în
fiecare săptămână, portrete unriaşe ale lui Kim Ir Sen sau Kim Ir San se află ancorate pe cele mai
mari clădiri ale tuturor oraşelor coreene. Să luăm spre exemplu China. Cel mai grăitor model de
propagandă este cărticica roşie a lui Mao Tse Dung. În timpul luptelor pentru controlul ării, în
timp ce Mao şi cei care luptau pentru cauza comunistă se aflau în munți, viitorului conducător
al celei mai mari țări din lume ca populație i-a venit ideea cu această cărticică roşie. În fapt, în ea
se găsea doctrina comunistă iar fiecare chinez care lupta pentru Mao era obligat să o poarte
asupra sa şi să citească din ea. După ce Mao a devenit conducătorul Chinei, cărticica roşie a
devenit obligatorie pentru fiecare chinez, de la copiii din şcoli până la cei de vârsta a treia.
Propaganda electorală se organizează minuțios pentru a avea cele mai mari şanse de reuşită. În
timpul campaniilor electorale suntem bombardați de zeci de afişe lipite pe stâlpi, ziduri, cu
chipul candidatului propus sau cu însemnele unui partid. La radio şi la televizor se închiriază
spațiu de antenă pentru ca cei care doresc să câştige alegerile să-şi expună platforma electorală
sau părerile. La televiziune de stat, fiecare formațiune politică are un anumit timp de antenă, bine
delimitat, folosit exclusiv pentru propagandă electorală.
Propaganda de război a apărut o dată cu prima conflagrație mondială. „Adversarul era prezentat
ca un răufăcător, idee complet nouă şi căreia s-ar fi raliat Moise, Sofocle, Socrate, Alexandru,
Caesar, Shakespeare, etc... În timpul celui de-al doilea război mondial era firesc ca francezii şi
britanicii să tipărească aberații că germanii spintecau sugari, era la fel de firesc ca germanii
antisemiți să publice
nelegiuirile evreului Suss”. (Vladimir Volkoff – Tratat de dezinformare, pagina 62-63)

Ca sistem, propaganda dispune de:

1. o structura institutionala specializata (aparat de conducere ierarhica, centre de
organizare, centre de studiu, proiectare si difuzare de mesaje)
2. ideologie si valori aflate în corespondenta cu interesele si obiectivele gruparii sociale
pe care o reprezinta; acestea sunt luate ca referinta pentru programarea si realizarea propagandei
3. mijloace si metode de transmitere a mesajului; studiul sociologic al acestora distinge
urmatoarele grupuri mari de metode:
- afectiva - consta în organizarea mesajelor astfel încât acestea sa provoace trairi si adeziuni
colective, mai ales de tip emotional. Mai întâi se indica consecintele negative ale unei optiuni
personale provocate de o agentie anume (afectarea intereselor, amenintare a pozitiei individuale,
împiedicarea realizarii unor obiective personale importante etc) pentru a declansa reactia afectiva
negativa fata de aceasta si apoi se prezinta o alternativa diferita care ar avea numai efecte
pozitive. Accentul nu este pus pe argumentarea logica sau prezentarea unor fapte relevante, ci pe
acele informatii care au o profunda rezonanta afectiva.
- a faptelor care este concentrata pe transmiterea de fapte cât mai concrete, saturate de amanunte
relevante pentru persoanele ale caror optiuni ar urma sa fie modificate. Accentul nu este pus pe
fapte generale, ci pe cele personalizate si care dispun de potentialitatea descoperirii unei surprize
de catre receptor.
- persuasiva - presupune aplicarea regulilor retorice de organizare a discursului, mai ales prin
utilizarea unor cuvinte saturate emotional.