O scrisoare incomodă pentru Patriarhie

pe timp de epidemie
de Ierom. Lavrentie | 14 apr. 2020 | Biserica Ortodoxă Română | 21 comentarii
Deși a fost alcătuită și trimisă în privat, scrisoarea semnată de Pr. Ciprian
Mega a ajuns să fie popularizată foarte puternic pe rețelele de socializare
inițial, apoi preluată de câteva platforme online. O publicăm mai jos cu
precizarea că nu a fost formulată ca o scrisoare deschisă (cum greșit a fost
catalogată) și a fost făcută publică de autor abia după ce s-au grăbit alții fără
acordul său. La finalul ei vom face câteva observații pe marginea impactului pe
care l-a avut.

Oradea, 7 Aprilie 2020

Preafericitului Părinte DANIEL,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Părinte Patriarh,
Am citit, cu câteva ore în urmă, declarația purtătorului de cuvânt al Patriarhiei
Române: Slujbele din această perioadă, inclusiv slujba de Florii și cea a
Învierii, vor fi săvârșite în biserici, din nefericire, fără credincioși.
Această replică închide, în fapt, o paranteză după șase săptămâni de
incertitudine. Cele două intervenții ale Preafericirii Voastre (Comunicatul din
27 februarie și amendarea Comunicatului prin Cuvântul Pastoral din 28
februarie) și înflăcărarea incoerentă a Arhiepiscopului Tomisului rezumă
poziția oficială a Bisericii Ortodoxe Române.
În urma anunțului domnului Bănescu, înțeleg că așteptarea mea a fost
zadarnică. Sub presiunea momentelor grele prin care trece țara noastră,
Patriarhia nu are capacitatea să articuleze un răspuns ferm, în duhul Bisericii
lui Hristos.
De aceea, îndrăznesc să Vă scriu.
Nu Coronavirusul este tema scrisorii mele, ci criza bisericească fără precedent,
pe care o generează presiunea mediatică din aceste vremuri.
Ca și până acum, Vă voi scrie onest. Vă rog să citiți aceste rânduri în cheia în
care Vi le scriu, cea a dragostei și a grijii pentru Biserică.
Vă aflați într-o situație foarte delicată. Sub patriarhatul Preafericirii Voastre,
credincioșii români – pentru prima dată în istorie! – se pare că nu vor
participa la Slujba Învierii și la Dumnezeiasca Liturghie în noaptea Sfintelor
Paști.
După cum știți, drama va continua inclusiv de Rusalii, în duminica cea mare a
Bisericii. Probabil că doar în iulie vor reveni creștinii în bisericile noastre. Iar
din toamnă, experimentul se va repeta, încât vor fi alte rânduri de lacrimi de
Crăciun și de Bobotează.
Sunteți, de asemenea, cel dintâi ierarh ortodox care a declarat că Hristos Cel
Înviat din morți, Dumnezeul nostru și nădejdea mântuirii noastre, poate fi
împărtășit credincioșilor cu lingurița de unică folosință. Dacă, până la apariția
Comunicatului din 28 februarie, discuțiile despre lingurița liturgică erau
izolate, limitându-se la superficiale schimburi de replici între internauții
teribiliști, nefericitul Comunicat întocmit de Preafericirea Voastră a dat
naștere unei dispute fără sfârșit.
Justificarea cu cei mai slabi în credință, pe care ați încercat-o în Cuvântul
Pastoral, s-a dovedit o jonglerie stupidă, care a produs și mai multă întristare.
În Biserica lui Iisus Hristos, Preafericite Părinte Patriarh, se pot împărtăși
doar cei tari în credință! Oricare credincios ortodox știe că, dacă în viața lui
intervin momente de confuzie sau de oarecare îndoială, până nu le depășește,
nu se poate cumineca. Credința este o condiție esențială pentru a te putea
împărtăși cu Trupul și Sângele Domnului!
În prima duminică de după Comunicat, foarte mulți preoți s-au aflat în
ipostaza stânjenitoare de a-l contrazice pe Patriarh. Au fost și persoane care s-
au apropiat de Potir cu lingurița de plastic. Multe provocări au venit din partea
ONG-urilor cu politică anticlericală. Iar avalanșa se pare că nu poate fi oprită.
S-au găsit suficienți teologi care să susțină atitudinea celui care, în clipa de
față, dă tonul în Biserica strămoșească. În felul acesta, tot ignorantul care
răsfoiește presa a putut afla de la teologii noștri open minded că lingurița a
fost introdusă în secolul al XII-lea.
Ea, de fapt, a fost introdusă în cultul Bisericii mult mai devreme, înaintea celui
de-al nouălea Sinod Local de la Constantinopol (861). Iar constantinopolitanii,
cel mai probabil, au preluat practica de la antiohieni.
Dar nu lingurița este problema, nici originea ei. Pe cei care ridică această falsă
temă îi deranjează, de fapt, Cel Care Se dăruiește pe Sine credincioșilor în
căușul linguriței. Nu întâmplător am fost acuzați că folosim succesiv aceeași
linguriță pentru a împărți cetățenilor „alcool”! Câtă durere provoacă această
blasfemie în sufletele celor care-L iubesc pe Dumnezeu!
Sunt de acord că, în această perioadă, preotul, cu binecuvântarea episcopului
său, poate împărtăși bolnavii de Coronavirus după indicațiile Sfântului
Nicodim Aghioritul, așa cum apar ele în Pidalion, la tâlcuirea Canonului 28
Trulan. Dar acest pogorământ cred că se poate face doar pentru a-i împărtăși
pe cei izolați în saloanele spitalului, de care preotul, datorită rigorilor impuse,
nu se poate apropia prea mult.
Însă, în contextul acestei absurde presiuni mediatice, lingurița nu mai este un
simplu element din instrumentarul liturgic, ci devine măsura credinței
sau a apostaziei.
Noi știm că, în cadrul Liturghiei, lingurița ar putea fi eliminată doar dacă
revenim la practica primară, anume ca fiecare credincios, prin îndelungată
cateheză și pregătire liturgică, să poată primi în palma dreaptă Sfântul Trup,
cu solemnitatea împărtășirii clericilor. Dar acest ritual presupune ca fiecare să
soarbă din Potir, lucru pe care denigratorii noștri îl vor considera la fel de
neigienic precum împărtășirea cu aceeași linguriță.
Tot datorită Comunicatului buclucaș din 28 februarie, profesorul de Drept
canonic (!) de la Sibiu a făcut o demonstrație îngrozitoare, împărtășind
credincioșii fără a folosi lingurița. I s-a părut mai igienic să-și umezească
degetele în Sângele Domnului și, apoi, să le atingă de buzele fiecărui
credincios. Ceea ce bietul canonist considera a fi o abordare nouă e, de fapt,
ritualul de împărtășire al sirienilor iacobiți.
V-am scris câteva detalii despre lingurița liturgică pentru că, așa cum intuim
cu toții, Preafericite Părinte Patriarh, când vom reveni la împărtășirea
credincioșilor în cadrul Liturghiei, ni se va impune să renunțăm la linguriță.
Criza în care ne aflăm e accentuată și de bagajul de antipatie, care Vă
urmărește de multă vreme, datorită altor momente delicate pe care nu le-ați
putut gestiona.
De primul dintre ele nu sunteți în niciun fel vinovat. Mă refer la tragicul
eveniment de la Colectiv, când, fără să fi greșit ceva, toată ura celor cărora
presa progresistă le dirijează emoțiile s-a îndreptat către Preafericirea Voastră.
A venit, apoi, cea mai mare rușine de pe obrazul Bisericii Ortodoxe Române,
cazul pedofilului de la Huși. Preoții din întreaga țară trăiesc durerea că, din
pensiile mizerabile ale bieților credincioși, din bănuții văduvelor și ai
orfanilor, demonizatul pe care l-ați poreclit episcop retras trăiește retras ca un
pașă, în condiții pe care le cunoașteți foarte bine.
E cazul să ne amintim despre Referendumul pentru familie, o inițiativă
neoprotestantă, în care Patriarhia nu avea voie să se implice. Înainte de a face
acest pas, se cuvenea să solicitați sondaje, să vă asigurați că proiectul ar avea
succesul dorit și, abia apoi, să susțineți inițierea lui.
După acel episod, Biserica a ieșit cu imaginea șifonată, iar lupta pentru o
societate normală a fost definitiv pierdută.
Pe rețelele de socializare, cele mai multe vizualizări le au clipurile în care
Preafericirea Voastră și alți câțiva ierarhi ați elogiat anumiți politicieni pe care
poporul îi urăște.
Oare ce sentimente se-nfiripă în sufletele credincioșilor care-L caută pe
Dumnezeu, când văd că, înaintea lor, lângă Potirul Împărăției, Patriarhul țării
sau unul dintre ierarhi îi îndeamnă pe bieții preoți să-i cânte Vrednic este!
unui politician corupt și imoral, pe care, nu departe de altar, îl așteaptă
amanta pentru care și-a părăsit familia?
Cât pot îndura bătrânicile noastre evlavioase, cu obrajii subțiați de post? Cum
să le explicăm acele imagini mamelor care se trezesc în miez de noapte, când
le adorm copiii, să-și completeze șirul de metanii? Ce credibilitate mai avem
înaintea tinerilor care-și iau viețuirea creștină în serios?
De drama aceasta, pe care o trăim ca neam în mijlocul unei isterii mondiale,
nu sunteți singurul vinovat. Cumplita prăpastie duhovnicească ni se datorează
nouă, tuturor slujitorilor Altarului, că nu ne-am ridicat la misiunea pe care ne-
a încredințat-o Domnul și nici n-am știut răspunde încrederii pe care acest
popor ne-a dăruit-o.
Am observat, Părinte Patriarh, cum oamenii din proximitatea Preafericirii
Voastre caută oarecare complicitate în rândul intelectualilor care, în general,
au avut o atitudine favorabilă Bisericii. Teologi cu ținută academică,
acompaniați de intelighenția dâmbovițeană, își justifică lamentabil frica și, în
cele din urmă, îndepărtarea de logica după care, de veacuri, a funcționat
Biserica lui Hristos pe pământ.
Poziționarea aceasta este penibilă. Noi nu avem astăzi o intelectualitate cu
conștiință bisericească. Cei mai mulți dintre intelectualii vizibili nu sunt
creștini asumați, ci au doar o identitate culturală, construită pe valori general-
creștine. Această situație nu văd cum poate fi schimbată de o generație de
ierarhi și preoți fără conștiință eclezială și în mijlocul unui popor ortodox fără
conștiință euharistică.
V-am scris aceste lucruri pentru a Vă conștientiza că suntem responsabili de
drama unui popor de oameni hăituiți și depresivi. Nu avem voie, ca Biserică,
să îngăduim acestui regim antihristic să lovească în comuniunea poporului
român cu Hristos!
Am citit și ascultat opiniile unor ierarhi și preoți că lucrurile acestea se
întâmplă pentru păcatele noastre și că e o binevenită vreme de izolare și de
pocăință. E cuviincios să gândim așa până la un punct.
Observ că fiecare popă a preluat lozinca mitropolitului HierotheosVlachos,
anume să facem din fiecare casă o biserică. Dar lucrul acesta trebuie să-l
facem întotdeauna, nu doar în vreme de epidemie! Biserica mică de acasă
(familia) nu poate înlocui niciodată comunitatea parohială, biserica mare,
euharistică, Împărăția lui Dumnezeu în realitatea seculară.
Îndemnul la smerită ascultare, la tăcere, la ajunare de Liturghie poate fi
înțeles în cheia Păresimilor. Am făcut, deja, un prea mare compromis,
îndepărtând credincioșii de Liturghia acestor duminici, când Biserica dezvoltă
un discurs teologic esențial pentru echilibrul duhovnicesc al creștinului.
Dar în fața Praznicului Învierii lui Hristos, Dumnezeul nostru, Biruitorul
morții, trebuie să construim o altă abordare!
Dacă românii vor întâmpina Paștile izolați în casele lor, cuprinși de frică, fără
nădejde, însemnă, Preafericite, că noi i-am trădat pe cei care și-au pus
nădejdea în noi.
Și nu doar pe ei, ci, mai ales, pe Cel Care l-a strigat pe Lazăr, al cărui trup deja
putrezise. E cazul să vă amintesc cum mortul, cu trupul bandajat, cu picioarele
și mâinile acoperite de fâșii de pânză, cu chipul acoperit de mahrama
mortuară, a ieșit afară din mormântul care duhnea a hoit. Lazăr cel mort de
patru zile, Părinte Patriarh!
Cât de minunat este Dumnezeul nostru, de Care ne ascundem de frica unei
răceli!
Trăim o panică generală pentru că ne vom îmbolnăvi și vom muri. Dar, oare,
abia acum am aflat că vom muri? Nu știam noi asta? Nu propovăduim noi că,
înainte de a fi înviați de Hristos Domnul, vom muri?
Eu știam că tema vieții noastre nu e că vom muri, ci cum vom muri!
Ați scris undeva, nu rețin unde anume, că spiritualitatea ortodoxă este în
comuniune de gândire diacronică cu Sfinții Apostoli și cu Părinții Bisericii. E
momentul să Vă amintiți acest adevăr și să acționați în duhul Părinților, oricât
de greu Vi s-ar părea!
Biserica are o îndelungată experiență în depășirea epidemiilor. Amintiți-Vă că,
în vechime, persecuțiile porneau adesea în vreme de molimă. Păgânii credeau
că zeii se răzbună fiindcă nu li se închină creștinii. Dar Părinții Bisericii, cei
care, asemenea Preafericirii Voastre, purtau peste umeri omoforul
responsabilității pastorale, nu opreau slujirea Liturghiei, ci întețeau
rugăciunea.
Legitimând astăzi, ca Biserică, măsurile care ne interzic prezența de la slujba
Învierii, legitimăm, de fapt, fiara care devorează sănătatea spirituală a
poporului român. Legitimăm inclusiv legea care impune educația sexuală în
școli, act normativ promulgat în plină pandemie. Și, nu peste mult timp,
căsătoriile între persoane de același sex!
Îndrăznesc să Vă propun, Părinte Patriarh, un program pentru a depăși
această criză:
1.) Mai întâi de toate, Vă rog să dispuneți o măsură igienică: încetarea
transmisiunii slujbelor online! Știți bine că, la nivelul Patriarhiei Române, nu
se respectă o rânduială unitară. Au circulat, zilele trecute, înregistrări cu preoți
care au săvârșit Liturghia Darurilor Înaintesfințite la Praznicul Bunei-Vestiri.
Alții au transmis, în zilele de rând ale Postului, Liturghia Sfântului Ioan Gură
de Aur.
Abundă internetul de secvențe înfiorătoare cu preoți îmbrăcați în veșminte,
lălăind cântări pietiste și pricesne cu versuri eretice. Nu știu de unde au apărut
atâția călugărași pe care nu-i mai încape darul profeției. Am văzut chiar
Sfântul Antimis deschis pe masa de bucătărie, cu storcătorul de fructe și
fierbătorul în fundal. Cui folosește toată dezordinea aceasta? Incoerența în
slujirea liturgică, iconografie și cântare dezvelește haosul pe care, în scurt
timp, nu-l vom mai putea gestiona. Aveți deja o măsură de compromis pentru
cei care au de gând să vizioneze slujbele online. Nu e nevoie de alte canale
decât Trinitas! Știm bine că harul Dumnezeieștii Liturghii nu se transmite în
felul acesta, ci e doar o formă de dulceagă amăgire.
2.) Pentru a contracara acțiunile potrivnicilor noștri, Vă sugerez să formați un
comitet din medici onești (nu neapărat credincioși, ci oameni cu ținută
academică și probitate profesională!), virusologi și microbiologi, care să
întocmească, la solicitarea Patriarhiei Române, un raport amănunțit din care
să reiasă condițiile de siguranță sanitară care ar trebui respectate pentru a fi
oficiată Slujba Învierii, cu participarea credincioșilor.
3.) Pe baza raportului Comitetului medical, un alt comitet, format din preoți
de parohie cu experiență pastorală, sociologi și psihologi să întocmească un
regulament strict, care să asigure desfășurarea slujbei în vreme de epidemie.
Aceste condiții să le prezentați autorităților de Stat, afirmând cu fermitate că
Slujba din noaptea Sfintelor Paști, sub nicio formă, nu poate fi oficiată fără
credincioși.
Sunt foarte multe fabrici în care, în această perioadă, sute de angajați muncesc
umăr la umăr. Acei oameni călătoresc cu mijloacele de transport în comun și
sunt incomparabil mai expuși virusului decât credincioșii care vor veni la
slujbele Bisericii.
Ne vom lua angajamentul de a asigura un climat adecvat desfășurării slujbelor
în siguranță sanitară. Vom spune cu insistență credincioșilor care prezintă
minime simptome gripale să nu vină la biserică. Putem chiar să le
recomandăm celor care se consideră vulnerabili să rămână în casele lor anul
acesta, de Înviere.
Slujba va fi săvârșită în aer liber, iar credincioșii vor respecta normele de
distanțare socială.
4.) Să Vă asumați crucea de a fi patriarh în aceste vremuri! Aveți minunatul
exemplu al Patriarhului Ilia al II-lea al Georgiei.
Cu credință în Dumnezeu, să anunțați poporul că, în aceste vremuri de
cumplită încercare, Biserica este alături de popor, pentru popor, în dragostea
lui Hristos. De aceea, oricât de greu vor înțelege cei străini de Biserică, vom fi
cu toții, cler și credincioși, la slujba Învierii lui Hristos!
Noi știm, Părinte Patriarh, că, dacă vom fi lăsați să ne rugăm nestingheriți,
Domnul ne va asculta rugăciunea și va opri mustrarea Lui cea dreaptă care s-a
pornit asupra noastră.
Și mai știu că eu, ca preot, mă pot îmbolnăvi. Sunt atât de păcătos și de
nevrednic de lucrarea lui Dumnezeu, încât nu îndrăznesc să-I cer ca boala să
mă ocolească, ci pot doar să mă încred în mila Lui. Dar mai știu bine,
Preafericirea Voastră, că Dumnezeu mă ascultă de fiecare dată când mă rog
pentru credincioșii pe care îi păstoresc.
Suntem oameni ai Bisericii și avem datoria de a gândi în duhul Bisericii.
Revenirea la slujirea firească va alunga epidemia!
Și acest lucru nu înseamnă, cum penibil s-a argumentat, să-L ispitești pe
Dumnezeu. Ci presupune să te încrezi cu toată ființa ta iubirii Sale milostive.
Părinte Patriarh,
Una din calitățile incontestabile ale Preafericirii Voastre este că ați găsit,
întotdeauna, o cale de eficientă comunicare cu politicienii și cu oamenii
însetați de putere și măcinați de lăcomie și de gânduri meschine. Pe aceștia ați
știut, multă vreme, cum să-i aliniați pentru a Vă susține interesele imediate.
Astăzi, Dumnezeu Vă oferă șansa de a fi deasupra clipei grele care s-a abătut
peste noi.
Folosindu-Vă de autoritatea pe care ați avut-o cândva, cumpănind lucrurile cu
luciditate, dacă veți oferi poporului român bucuria pascală, veți îngropa toate
neajunsurile și greșelile de până azi și veți fi considerat, cu adevărat, un
patriarh providențial.
Altfel, fără curajul mărturisirii, ne veți arunca pe toți în groapa cu lei.
Hristos a înviat!
Preot Ciprian Mega

Reacții importante: Cu toate că argumentele și problemele aduse de

Părintele Ciprian sunt imbatabile, reacția Patriarhiei la general, prin interpuși,
a fost una de a critica și refuza adevărul. Astfel, Pr. Patriciu Vlaicu a făcut o
înregistrare video sub egida „Doxologia” prin care încearcă fără succes să
justifice subordonarea față de ordonanțele statului. La fel au procedat și alte
voci, dar cea mai interesantă și mai virulentă combatere vine din partea
domnului academician Ilie Bădescu, unul dintre cei mai importanți sociologi
români. Intervenția domniei sale merită câteva observații, deși se pare că nu a
avut o priză atât de mare la public.
Cea mai vizibilă acuzație este aceea de pietism, trecută chiar în titlu. Din
păcate, nici urmă de pietism în rândurile scrisorii. Reproșurile sunt cât se
poate de cerebrale și concrete, punctuale și nu îndeamnă nicidecum la un
sentimentalism sau spiritualitate deocheată, ci doar la respectarea normelor
duhovnicești autentice ale Bisericii. Nu are nici o legătură cu occidentalul
Savonarola decât dacă dorește cineva cu tot dinadinsul să o vadă în această
cheie.
Ar fi binevenită intervenția unui teolog sau chiar a Sfântului Sinod sau a
Patriarhiei pe această temă, după cum sugerează domnul academician.
Probabil se va umple de penibil fără măcar să fie nevoie de a fi combătut,
pentru că lucrurile sunt prea clare; ar fi o luptă contra luminii zilei.
Comparația cu catolicii (care nu s-au opus măsurilor de închidere a bisericilor)
este una hilară și nepotrivită. Există o diferență extremă între cele două
spiritualități, ceea ce face ca orice paralelă să fie nu doar inutilă, ci chiar
denigratoare la adresa ortodocșilor. Chiar și numai din faptul că în catolicism
nu a existat aproape nici o împotrivire, pe când în țări ortodoxe au fost ținute
biserici deschise și o sumedenie de voci au clamat acest drept se poate deduce
diferența enormă dintre cele două culte.
Preafericitul nu este pus pe „crucea fariseilor” ca un nevinovat, ci ca unul care
pur și simplu nu a apărat dreptul ortodocșilor de a participa la slujbe, deși era
cel mai îndatorat să facă aceasta. Atunci când conducătorul suprem trădează
turma sa și luptă împotriva ei, cum poate fi calificat acest gest? Cât despre un
proces echitabil, nu acuzatorii îl refuză, ci tocmai Patriarhia ocolește
explicațiile concrete. Deci nici vorbă de „asasinat” la adresa Patriarhului, cu
atât mai puțin comparabil cu trădarea lui Iuda de acum două milenii.
Acuzațiile de „akedie” (ce o fi însemnând aceasta în contextul de față?) sunt
mai mult simple bănuieli. Fără a cunoaște persoana, nu poți spune ce a
determinat-o să procedeze astfel. Chiar dacă este exprimată doar la nivel de
observație, nu ca un lucru cert, domnul academician ar fi putut să ia aminte la
un aspect important: din scrisoare rezultă că nu este prima de acest fel, deci
nu este o reacție ca a lui Alioșa Karamazov, una de moment, ci o atitudine
constantă. Doar de data aceasta a ajuns publică, după ce probabil că cele
anterioare au rămas fără ecou. Cu o ierarhie surdă se dovedește că nu are rost
un dialog particular pentru că va îngropa totul și va merge mai departe spre
mai rău și atât. Poate măcar de rușinea societății va reacționa în vreun fel.
Părintele nu aduce acuzații tagmei intelectualilor, ci doar afirmă că mulți
dintre ei nu au o conștiință bisericească, nu sunt ortodocși asumați. Nu toți, ci
majoritatea, lucru foarte adevărat și adeseori criticat din diferite părți. Și nici
măcar intelectualii nu sunt luați în vizor, ci asocierea Patriarhiei cu ei într-un
mod trădător, pentru imagine publică și interese proprii.
Până la puritatea canonică, Patriarhia este acuzată de Părintele Ciprian că
sfidează bunul simț creștin. Până la capăt. Declararea linguriței de unică
folosință drept utilizabilă de către cei mai „slabi în credință” neagă cele mai
elementare norme din Biserică. Iar adresarea direct către Patriarh, și nu către
episcopul propriu, de care depinde, este justificată, cred eu. Cel care a impus
aceste norme de „igienă” este fix Patriarhul, nu episcopul local. Și ele afectează
și pe cei din alte eparhii din țară. În plus, însuși Patriarhul este cel care a
centralizat foarte mult BOR; ar trebui să suporte și consecințele. Fără a mai
vorbi de inutilitatea unui apel la propriul ierarh, lucru ce ar îngreuna și face
tardiv orice demers. Cu alte cuvinte, este de evitat, într-o astfel de situație,
apelul la propriul arhiereu pentru a nu înfunda iremediabil în stufărișul
birocratic bisericesc o acțiune ce se dorește a fi una de la conștiință la
conștiință.
În ce privește Referendumul pentru familie, da, Părintele s-a pripit să-l
catalogheze drept protestant. Totuși reproșurile la adresa organizării sunt
viabile. Patriarhia ar fi trebuit să studieze mai bine problema înainte de a se
angaja într-un astfel de demers, lucru care nu s-a întâmplat.
În rezumat, criticile exprimate de domnul profesor Ilie Bădescu, deși se vor
foarte bisericești, par a fi mai degrabă de inspirație bisericească, adică la
sugestiile altora. În orice caz, observațiile domniei sale sunt inconsistente și
scot la iveală un conflict real între ierarhia „fariseică” și credincioșii drept
slăvitori, atâția câți au mai rămas în Biserica noastră. Ar fi de dorit un răspuns
din partea Patriarhiei, dar tare mă tem că va veni după Paști, eventual nu în
public, și ar fi tot la fel de puțin argumentat ca și celelalte măsuri pe care le-a
întreprins în ultima vreme. Adică cei ce au șezut pe „scaunul lui Moise”,
ierarhii, se pare că sunt doar niște prooroci și învățători mincinoși, vădiți de
comportamentul și învățăturile lor.
Îmi doresc ca domnul profesor să se documenteze mai bine pe această
chestiune și, eventual, și pe alte dispute între ierarhie și credincioși pentru a
ajunge la concluzii nepărtinitoare, pentru că sesizez în domnia sa o pornire
sinceră, care ar putea să-l conducă la o atitudine echilibrată și documentată .
O altă observație dureroasă este aceea că interviul este unul în exclusivitate al
portalului „Activenews”, care părea a fi unul tradiționalist și conservator în
fibra lui. Din păcate, se vădește că nu are principii foarte clare și ferme, ci
preferă să caute la față și să apere fariseismul ierarhiei cu orice preț, chiar și cu
cel al credinței. Bune ingrediente (informații), proastă combinație, lipsită de
fierbințeala specifică Ortodoxiei.
Biserica rămâne, în această pandemie, într-o criză a trupului și a sufletului
(potrivit Pr. Peter Heers). Și ar trebui să fim alături de Părintele
Ciprian prin rugăciune, printr-un gând bun sau chiar prin
sprijinirea sa de aproape (cei care îl cunosc).
Adaos: Un aspect foarte important pe care l-am ratat: Nu este vorba de un
atac la adresa Patriarhului, ci de o apărare a credinței și Bisericii, o cerere ca
Patriarhul să-și respecte îndatoririle de ierarh. În acest sens, scrisoarea
Părintelui Ciprian reprezintă cugetul întregii Ortodoxii, pe când poziția cel
puțin de până acum a Patriarhiei este condamnabilă și trădătoare.
Partajează asta:

Da, aţi scris un articol de apărare a părintelui, articol care pare foarte necesar, văzând
cavalcada de reacţii adverse şi dezafilieri mai mult sau mai puţin evidente. Am văzut că
şi domnul Florian Bichir a scis ceva, părând să apere pe părintele Patriarh, dar lovind
nedemn în persoana părintelui Ciprian Mega. Formulările cuprinse în articolul de pe
EVZ îi fac un deserviciu părintelui patriarh pentru că, apărat în termeni nedemni şi
nefondaţi, de fapt confirmă reproşurile ce i se aduc.
Este oportună scrisoarea svs de susţinere, atât pentru părintele Mega cât şi pentru
demers în sine. Demersul este unul foarte necesar, avem nevoie de astfel de iniţiative
care să facă o diagnoză a stării actuale a Bisericii şi care să se constituie într-o ocazie de
împreună-sfătuire. Avem ierarhi care au căpătat o experienţă evidentă în scaunele
ocupate, experienţă care însă nu este una neapărat duhovnicească ci una care ţine mai
mult de politică bisericiească. Or politica bisericească, deşi prin firea ei pare mai
aşezată, mai integră, deşi lucrează cu virtuţi şi postulate morale, totuşi rămâne lumească
iar acest lucru pur şi simplu înspăimântă. Este înspăimântător modul în care şi cler şi
credincioşi se raportează la Ortodoxie, denotă o mare, mare necredinţă, o prioritizare a
lumescului (chiar încadrat în graniţe morale) în faţa credinţei vii.
Apoi, este o prea mare linişte. În biserica noastră se vorbeşte destul de mult, dar se
comunică foarte puţin. Vectorii de comunicare sunt “purtătorul de cuvânt”, “cancelaria
Sfântului Sinod”, “Patriarhia” sau “Administraţia Patriarhală”, deci entităţi abstracte,
ficţionale, nu persoanele învestite cu rangul eclezial menit să vorbească în numele
Bisericii. Mai grav, atunci când sunt ierarhi care se aventurează totuşi să se pună la
dispoziţia credincioşilor pentru a răspunde întrebărilor acestora, vedem că reacţiile sunt
de descurajare şi de delegitimare, chiar de către cei din interiorul Bisericii. Or, cum ar fi
dacă măcar o mână dintre ierarhii noştri ar vorbi cum o face părintele, dacă ar spune
lucrurilor pe nume fără să caute tulburarea.
MAi observ că părintele nu a adus vorba despre sinodul din Creta, ceea ce mie îmi spune
că subiectul în sine este unul compromis şi că rămâne în sarcina noastră să
revalorificăm această temă, căci aici este locul de unde ecumeniştii îşi extrag puterea
simbolică cu care vor să-şi promeveze pe mai departe erezia. Dar făcând acest lucru
investesc această adunare cu o reprezentativitate pentru întreaga mişcare eretică din
ortodoxie, astfel încât repudierea sinodului şi condamnarea semnatarilor va reprezenta
o condamnare pe fond a ecumenismului. Nu avem voie să lăsăm din vedere această
adunare trădătoare a credinţei din Creta, nu este o temă care să poată cădea vreodată în
desuetudine, ci trebuie iar şi iar pusă în discuţie, adusă în atenţia credincioşilor ca o
rană încă deschisă, mereu supurândă.
Sunt de acord cu părintele Mega în privinţa referendumului care, într-adevăr, a venit pe
filieră protestantă, americană, şi a avut drept scop să impună agenda homosexuală ca
subiect central în atenţia publică. Dacă referendumul nu ar fi fost iniţiat de noi
credincioşii, homosexualii ar fi rămas marginali şi periferici în societatea noastră, le-ar
fi lipsit legitimitate să pretindă atenţie publică, iniţiativele lor ar fi fost în continuare
ignorate sau considerate agasante, nelegitime şi uzurpatoare. Aşa, lucrând din interior,
au reuşit o mare victorie, printr-o mare viclenie. Acesta este rodul direct al conlucrării
cu ereticii, să-mi fie iertat. Din nefericire, deşi am cunoscut din vreme chestiuni utile, nu
am reuşit să conving şi să previn cu privire la marele pericol de a juca după cum ne
cântă ereticii şi, în mod foarte evident, sfidător – securiştii. Într-adevăr Patriarhia nu
avea voie să se implice în ceva ce cunoştea că este promovat de securişti, pentru a se
realiza o aliniere ideologică la temele dominante din societăţile occidentale.
Este foarte bine că părintele Mega propune şi efectuarea unor demersuri concrete, că
aduce discuţia într-un plan concret, nu rămâne la un plan principial aşa cum sunt
preocupaţi să facă “intelectualii” interesaţi doar să ocupe spaţiul public. Este o mare
problemă că intelectualitatea ortodoxă consideră că orice exerciţiu de relativism şi
reducţionism este marcă a înţelepciunii, a căii de mijloc. Practic, s-a ajuns ca orice
reacţie de dezangajare, de “distanţare critică” să pară că este rodul unui intelect aşezat şi
matur duhovniceşte. Or, reacţia sănătoasă în faţa unor astfel de construcţii intelectuale
este amuzamentul şi denunţarea “împăratului gol”. Intelectualitatea creştină nu are
experienţa apologetică a adevărurilor tari, incomode pentru lume, care reprezintă
temelia credinţei. Prin urmare, se refugiază în relativism şi dezangajări străvezii care, în
esenţă, sunt forme clare de apostaziere. Această boală a apostaziei a atins şi Ierarhia
noastră care, probabil din mândrie, îngăduie să fie nesocotită Învierea. Oare înaintea
noastră nu vor mai fi fost încercări de interziceri similare? OAre înaintaţii noştri nu vor
fi fost încercaţi în acelaşi mod cum suntem noi? Cum va fi când după interzicerea
participării la Înviere, la nici 10 zile, vor fi relaxate interdicţiile. Cine suntem noi să
negociem şi să cedăm în această privinţă?
Finalmente, cred că o apărare autentică a părintelui Mega ar fi ca ideile sale să
stârnească o reflecţie, să provoace răspunsuri echivalente, de folos pentru mersul
Bisericii. Abia când depun energia şi interesul de a pricepe, valoriza şi îmbogăţi ideile
expuse în scrisoarea părintelui Mega, acord sprijin şi susţinere dar, văzând reacţiile
nedrepte pe care scrisoarea sfinţiei sale le stârneşte, cred că şi un articol simplu de
apărare este oportun. Este păcat de stigmatul de nepomenitori care planează asupra
noastră, care întunecă această mărturie în ochii celorlalţi credincioşi, dar cred că
articolul este oricum binevenit şi sper să avem ocazii mai dese pentru astfel de reacţii.
Prea e o tăcere de mormânt pe fondul acestor isterii, parcă şi pietrele au amuţit în
această hărmălaie. Iertaţi. Doamne, ajută!