CAPITOLUL I REGULI DE BAZĂ ȘI TEORETIZĂRI ALE

REPORTAJULUI
1.1.Principii generale, componente şi tipologii ale reportajului

Întâi de toate, reportajul este o poveste. O poveste pe care tu, reporterul, o spui pentru că
ai fost acolo, ai văzut, ai aflat, ai auzit, ai simţit, ai mirosit, ai gustat… Şi cel mai important e să-l
faci pe cititor “să simtă” ceea ce ai simţit tu, “să audă” ce ai auzit tu, “să vadă” ce ai văzut tu…
(M.Voirol, 1992, p.52)
Prima condiţie este, deci, prezenţa reporterului la faţa locului pentru colectarea
informaţiilor. De fapt, e redundant să spui asta, pentru că reporterul, prin definiţie, trebuie să fie
prezent în mijlocul oamenilor, în mijlocul evenimentelor. O știre o poţi scrie de la birou, dând
câteva telefoane, trimiţând niște email-uri, însă pentru un reportaj trebuie neapărat să-ţi ridici
fundul de pe scaun.
Michel Voirol dă și un contraexemplu: “Sunt oameni care nu sunt făcuţi să fie reporteri. Ei nu
vor găsi niciodată apă în mare. Îi trimiţi să facă un reportaj în uzină, și ei se întorc cu raportul
financiar și cu catalogul de mașini”. (Michel Voirol, in Cristian Florin Popescu, 2003, p.195)
Reportajul este un gen de informare, el se bazează pe fapte reale. Singura sa legătură cu
literatura o reprezintă mijloacele de expresie, nicidecum informaţia și raportarea faţă de real. Nu
inventa nimic! Scrie doar ce vezi, ce auzi și ce simţi, nimic mai mult. Adauga-i un pic de
culoare, un pic de emoţie, atâta tot.
Câteva cuvinte cheie pe care trebuie să le ai în minte atunci când ai de scris un
reportaj:atmosferă, emoţie, vizualizare, simţuri, descriere, naraţiune, portret, prezenţa la faţa
locului.
Pentru ca definițiile țin de lingviști iar reportajul de jurnaliști vom oferi în citeva rînduri
explicațiile reportajului și reporterului conform DEX-ului, iar în ceva mai multe pagini
expliacația amplă și jurnalistică a acelorași termeni. 
Reportaj (DEX) – specie publicistica, apelind adesea la modalitati literare de expresie,
care informeaza asupra unor situatii, evenimente de interes general sau ocazional, realitati
geografice, etnografice, economice etc., culese de obicei la fata locului. fr. reportaje 
Reporter (DEX) – persoana insircinata sa culeaga si sa transmita de pe teren stiri si
informatii: autor de reportaje. fr. reporter, germ. Reporter, engl. Reporter 
Ce este reportajul după Jean-Dominique Boucher reportajul este:
 istorie povestita;
 un mod de a atribui semnificatii unei povesti reale;
  arta de a povesti si de a construi povesti cu care suntem contemporani;
 un argument al gestionarilor de emisiuni in sprijinul vizualizarii, autentificarii,
credibilizarii informatiei (in audio-vizual);
 o forma in care este reprodus un eveniment;
 o stare de spirit, o atitudine, un reflex al reporterului. 
Dupa cum putem observa Boucher priveste reportajul in linii foarte generalizatoare. Vis-a-vis
de aceste definiri oferim viziunile Madalinei Ghitulescu, care variaza in aprecierile sale de la
elementele sensationale la scepticism profesional. Dupa ea reportajul este:
 spectacolul unui eveniment care merita vazut, relatat cu scopul de a vizualiza, intelege
faptele;
 ca structura: asamblare de lucruri cunoscute, care contine elemente asemanatoare unui
spectacol (decor, sunete, costume, personaje, actiune);
 organizare de fapte, realizata de jurnalist. Insa nu jurnalistul este e cel care apreciaza,
valorizeaza faptele (negativ/pozitiv) ci spectatorul.
Reportajul bun este sobru si nu se bazeaza pe accentuarea spectacularului. Conditia unui
reportaj reusit nu este neaparat subiectul sau locul exotic si efectele tehnice ci abilitatea
reporterului de a insufleti un fapt aparent neinteresant.
In realizarea reportajului, jurnalistul, fiind calm, responsabil, constient, tinde spre relatarea
obiectiva a evenimentului, in baza elementelor subiective culese la fata locului. A se tine cont de
faptul ca jurnalistul nu este un simplu martor ci o persoana care presupune o anumita pregatire in
preluarea si transmiterea informatiei.
In special atunci cind vorbim de reportajul de televiziune trebuie sa explicam ce inseamna
munca de echipa. Reusita reportajului depinde de nivelul coerentei echipei. Reporterul este lider
in crearea reportajului, dar fara o echipa abilitatile sale au o importanta redusa.  
Câteva sfaturi:
– Construiește imagini, arată-le cititorilor ce vezi, descrie. Dar evită pasajele lungi de descriere,
cu siguranţă sunt obositoare și irelevante;
– “Într-o descriere nu neglijaţi oamenii. Ei pot fi prezenţi și prin absenţa lor: blocuri abandonate,
o curte de biserică năpădită de buruieni etc. (…) Sunt situaţii în care absenţa este mai puternică,
mai evocatoare decât prezenţa.” (Sorin Preda, 2006, p. 167)
– Exploatează vocile. Citatele dau viaţă textului și totodată autenticitate;
– Fii atent la cifre. Nu spune nimeni că ele trebuie să lipsească, dar nu abuza. Nu ele sunt cheia
reportajului tău. Nu pentru ele te-ai dus la faţa locului, le puteai afla probabil și fără să ieși din
birou. Vulgarizează cifrele. Ce înseamnă să spui 30 de milioane de dolari? Câţi știu ce înseamnă
acești bani. Ai putea să exemplifici ce se poate cumpăra cu ei;
– Gândește-te că textul tău ești chiar tu. După ce scrii textul împrumuţi cititorului ochii tăi,
urechile tale, nasul tău. Practic te împrumuţi pe tine pentru câteva momente de lectură. Apoi
citește-ţi textul ca și cum n-ai fi fost acolo, fii tu cititorul căruia te-ai împrumutat. Citește și vezi
dacă simţi exact ce ai simţit în momentele în care ai fost la faţa locului. Dacă nu simţi, rescrie,
înseamnă că textul e prost;
– Ca ultim sfat, nu considera aceste sfaturi ca fiind absolute și valide în orice condiţii. Experienţa
este cel mai bun sfat.
Tipologia reportajului. Nu prea se omoară nimeni, în practică, să ţină seama de tipologii.
Un reportaj e un reportaj și atât. Voi enumera mai jos totuși câteva dintre tipurile principale de
reportaj.
Reportajul de eveniment. Importanţa cea mai mare în acest tip de reportaj o au faptele,
dramatismul lor. O răpire, un accident aviatic, un atac terorist, un act de eroism, toate pot face
obiectul unui reportaj de eveniment. Nici aici nu neglijăm elementele de atmosferă, fiindcă dacă
am face-o n-ar mai fi vorba de reportaj, însă amploarea acestor detalii trebuie să fie în plan
secund. Reportajul de eveniment poate fi confundat ușor cu relatarea, în ambele fiind obligatorie
prezenţa jurnalistului în mijlocul faptelor.
Nu orice informatie reprezinta material de reportaj si nu orice eveniment va fi cel mai
bine oglindit de reportaj. Niste declaratii oficiale ale unor oficiali vor fi acoperite sub forma de
stire scurta, relatare sau nota. Iata un exemplu sugestiv oferit de Luminita Rosca: „Daca de
exemplu, jurnalistul afla la conferinta de presa saptaminala a Ministerului de Interne despre
arestarea unui personaj acuzat de coruptie, aceasta informatie nu va fi tratata intr-un reportaj.
Dar, daca jurnalistul asista la arestarea personajului si are posibilitatea sa poarte un dialog, atit cu
acuzatul, cit si cu cei ce executa arestarea sau sunt martori la eveniment, atunci ne aflam in fata
unui subiect de reportaj.” (Mihai Coman Manual de jurnalism vol. I pg. 56 ed. Polirom 1999)
In raport cu un eveniment reporterul poate fi martor sau participant. Indiferent de acest lucru
reporterul trebuie sa observe, sa intervieveze pe cei implicati si pe martori.
Fara detalii de observare nu exista reportaj. Atunci cind unele observari lipsesc, trebuie
de inlocuit cu intervievari. Aceasta, insa, nu trebuie sa constituie o optiune, o alternativa.
In calitate de participant, reporterul reprezinta un canal considerabil mai eficace. Aceasta pentru
ca implicatia emotionala este mai mare, iar informatiile sint validate de faptul trait. Ulterioara
relatare de la persoana I ofera in mod clar un plus de autenticitate si credibilitate. 
Unghiul de vedere 
Inainte de a trece la etapele reportajului vom caracteriza pe scurt conceptul unghiului de
vedere in acceptiunea Madalinei Ghitulescu.
Unghiul de vedere este un singur aspect al subiectului, care poate fi abordat avind ca scop
lamurirea fondului problemei. Unghiul de vedere deriva din analiza unei serii de factori:
actualitate, proeminenta, interesul publicului s.a. In ultima instanta e vorba de modalitatea
nemijlocita, aleasa de reporter, de viziunea acestuia. 
În Statele Unite ale Americii, una dintre clasificarile acceptate de cvasitotalitatea
teoreticienilor mass-media este cea propusa de Elma Scott Wattson si presupune urmatoarele
tipuri de reportaj:
 schite de interes uman,
 relatari despre persoane interesante,
 documente umane autobiografice,
 reportaje istorice, schite de calatorie,
 reportaje de interpretare,
  reportaje de popularizare a stiintei
  reportaje de orientare practica.
Desi autoarea reuseste sa ilustreze cu exemple din presa americana, clasificarea în cauza,
legitimata de practica jurnalistica americana si britanica, are un impact relativ minor asupra
observatorilor fenomenului mass-media din România, dat fiind faptul ca presa de la noi are
afinitati mai degraba cu presa de factura europeana. Mult mai aproape de paradigmele mass-
media românesti este tipologia propusa de Philippe Gaillard, care distinge doua mari categorii de
reportaje: "De o parte exista reportajele specializate, care se mai cheama uneori si cronici
parlamentare sau politice, judiciare, sportive (...). De alta parte, gasim reportajul mai putin
specializat, care consta în tratarea unor subiecte fara legatura între ele si al caror tip este
reportajul de informare generala"[1].
Avem, asadar, o clasificare al carei criteriu este cel al specializarii reportajului dar, ca si
în cazul Elmei Scott Wattson, argumentele sunt mai degraba empirice, fiind extrase din practica
de presa la care se aplica.
În ceea ce priveste presa româneasca, pornind tot de la observatiile directe asupra
practicii jurnalistice, putem stabili, fara pretentia de a crea modele ultime, urmatoarele tipologii:
1. În functie de tema reportajului:
a). reportajul de specialitate:
 reportajul politic;
  reportajul economic;
   reportajul social-cetatenesc;
  reportajul cultural;
     reportajul sportiv.
b). reportajul de informare generala:
 reportajul de calatorie;
  reportajul de fapt divers;
    reportajul portret;
   reportajul cultural;
   reportajul monografic;
 reportajul publicitar.
2. Dupa evolutia naratiunii:
 reportajul propriu - zis;
   reportajul - colaj;
    reportajul - eseu;
    reportajul - povestire;
    reportajul - ancheta.
3. Dupa componenta dominanta a personalitatii reporterului:
 reportajul descriptiv;
    reportajul de meditatie filosofica;
   reportajul de dezbatere etica.
Într-un studio [2] despre reportaj,  Luminita Rosca propune alte doua tipologii, specifice
celor doua scoli de jurnalism dominante, franceza si americana:
 conceptia retorica a reportajului - teoreticienii francezi au clasificat reportajele în
functie de elementele pe care jurnalistul intentioneaza sa le evidentieze:
 elemente de decor - (reportajul de atmosfera) evidentierea acestora reflecta intentia
autorului de a transmite cititorului "culoarea locala" a evenimentului, de a re-crea
pentru public atmosfera de la fata locului, asa cum a perceput-o jurnalistul. O astfel
de abordare atrage atentia asupra intentiei jurnalistului de a-l transforma pe cititor în
participant virtual la eveniment.
 înlantuirea faptelor - (reportajul de eveniment) nu presupune absenta elementelor de
atmosfera, ci doar plasarea lor în plan secund, în prim-plan situându-se evenimentul
sau înlantuirea de fapte ce prezinta semnificatia jurnalistica.
 evaluarea semnificatiei/complexitatii evenimentului - specifica scolii americane de
jurnalism, care clasifica reportajele în functie de complexitatea si semnificatia
faptelor ce stau la baza redactarii interviului.
 faptul divers - Desi faptele diverse pot constitui subiecte pentru reportaje, cel mai
adesea ele sunt prezentate în paginile ziarelor sub forma unor stiri sau relatari. La o
prima vedere, valoarea de informare a faptului divers este mica, dar "orice persoana
 apartinând comunitatii careia i se adreseaza o publicatie ar putea fi subiectul unui
fapt divers" [3], ceea ce face ca aceasta categorie de informatii sa aiba relevanta
pentru comunitatea din care sunt culese si care constituie tinta publicatiei.
 temele de actualitate - evenimente care se înscriu în aria preocuparilor de larg interes
uman si social (accidente, crime, dezastre naturale, incendii etc.)
 evenimente evidentiate prin complexitatea faptelor  - evenimente cu impact major
pentru societate si consecinte semnificative pentru populatie: razboaie, greve,
revolutii, conflicte armate, etc.
 evenimente caracterizate prin fapte ce se succed în timp - necesita o activitate de
investigare de durata si au multiple semnificatii umane si sociale. În aceasta
categorie se înscriu traficul si consumul de droguri în scoli, traficul de persoane,
fenomenul copiilor abandonati etc.
Pentru a concluziona, îl vom cita pe Michel Voirol: "scopul redactarii unui reportaj este acela
de "a-i face pe cititori sa vada, sa auda si sa simta ceea ce jurnalistul însusi a vazut, a auzit si a
simtit."[4]

1] Gaillard, Philippe, Technique du journalisme, Presses Universitaires de France, Paris, 1971.

[2] Rosca, Luminita, Reportajul,  în Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale

de redactare, Ed. Polirom, Iasi, 1997, p. 64-65

[3] Ferguson, L.Donald & Patten, Jim, An Introduction. Journalism today, NTC-

Skokie, USA, 1982

[4] Rosca, Luminita, Reportajul,  în Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale

de redactare, Ed. Polirom, Iasi, 1997, p. 59 apud Voirol, Michael, Guide de la
redaction,  CFPJ, Paris, p. 52-55

Tipologia reportajului 
Trecind de banala afirmatie ca fiecare reportaj e diferit vom incerca sa mentionam niste
categorii mai generale de tipologizare. 
In functie de actualitatea evenimentului Jean-Dominique Boucher vorbeste de 6 tipuri:
1.     cald – eveniment neprevazut (accident, caderea unui meteor);
– eveniment prevazut transmis in direct (declaratia unui oficial, o festivitate);
2.     rece – eveniment previzibil, care preceda prin sine un alt eveniment previzibil (conferinta
de presa care preceda un concert);
3.     magazin – trateaza un fenomen care se desfasoara intr-un anumit mediu social (viata unei
comunitati de mineri);
4.     atemporal – despre un subiect cunoscut, de interes permanent (rasism, inflatie, xenofobie);
5.     de urmarire – stabileste concluzii in urma unui eveniment produs recent (alegerile
parlamentare);
6.     relocalizat – eveniment recent care implica elemente in relatie cu un alt eveniment din trecut
(protestul veteranilor de razboi); 
Pierre Ganz mai adauga 4 tipuri, in baza a doua criterii:
1.     in functie de suportul transmisiei:
–        directe (pregatire redactiei este esentiala), lucrul jurnalistilor are loc concomitent cu
desfasurarea evenimentului;
–        inregistrate, prelucrate in redactie inainte de a fi date pe post; 
2.     in functie de formatul emisiunii:
–        reportajul de stiri – cea mai importanta parte a lucrului este realizata pe teren; se
caracterizeaza prin viteza mare de realizare, deducerea esentialului evenimentului;
–        reportajul magazin, caracterizat de o distanta temporala mai mare fata de eveniment.
Esenta acestui tip de reportaj nu consta in relatarea rapida, stricta a unui eveniment ci tine de
viziunea reporterului de a reda un fenomen. Evenimentul nu este neaparat unul de interes
jurnalistic. Daca am compara cu presa scrisa am asocia reportajul magazin cu o mixare de
reportaj si schita. 
Reportajele se mai deosebesc in functie de:
–        domeniul de activitate: politice, economice, sportive, culturale, sociale
–        zona geografica: local, regional, national, international
–        zona de interes: educatie, medicina, turism, stiinta, tehnica etc. 
Daniel Garvey si William Rivers mentioneaza in L’information radiotelevise reportajul:
–        de actualitate – forma traditionala, trateaza un eveniment actual, de durata unei zile.
–        de profunzime – pe linga relatarea evenimentului, reportajul de profunzime isi propune sa-
i analizeze cauzele si urmarile. In acest tip de reportaj e important sa se mentina balanta pro-
contra.
–        de interpretare (analitic) – pe linga prezentarea evenimentului ofera un comentariu. Axat in
special pe raspunsul la intrebarea de ce? se concentreaza, mai ales pe studierea cauzelor;
–        ancheta – tip consacrat mai ales dupa cazul Watergate. Termenul ancheta sugereaza
prezenta tehnicilor comune cu cele politienesti. Este vorba asadar de o implicatie serioasa,
gasirea de dovezi reale, probe. De multe ori companiile care difuzeaza astfel de materiale intra in
procese judiciare.
Functiile reportajului dupa Jean-Dominique Boucher si Pierre Ganz. Pe linga functia
fundamentala de informare Jean-Dominique Boucher si Pierre Ganz au constatat ca functiile
majore sint orientate catre:
  intelegerea evenimentului;
 aducerea in atentie a unei informatii personalizate;
 restituirea unei realitati date, intr-o maniera originala;
 informatie in defavoarea spectacolului;
   stabilirea unei legaturi intre jurnalist si public;
   sensibilizarea publicului, complementara informarii;
 semnificarea evenimentului relatat si concretizarea semnificatiei printr-o presupusa
legatura cu viata publicului;
 prezentarea unui element, considerat surpriza fata de un anumit nivel al informatiei,
reperat de jurnalist ca fiind cunoscut de public;
 seductie;
   persuasiune.

1.2. Reportajul în presa locală: tehnici de redactare

Publicațiile periodice locale, a căror specificitate rezidă în faptul că valorifică un cadru

informațional limitat din punct de vedere spațial, are un loc aparte în sistemul mediatic. Acest
lucru se datorează faptului că acestea reflectă preponderent realitatea locală și că sunt distribuite
pe un spațiu restrâns, de obicei, echivalent cu teritoriul unei unități administrativ-teritoriale, în
cel mai bun caz – cu teritoriul a două, cel mult a trei unități administrativ-teritoriale. La
începuturile comunicării mediatice, ziarele, în lipsa altor modalităţi mediatice de informare, erau
singurele instituții care asigurau circuitul informațional în societate. Datorită acestui fapt,
informația din ziare era asimilată integral, având efecte considerabile asupra consumatorului de
produse mediatice. Totodată, ziarele erau preferate și pentru faptul că își alegeau ştirile în funcţie
de propria clientelă şi făceau comentarii în funcţie de aşteptările cititorilor fideli şi de nevoile
grupurilor sociale ale căror interese le reprezentau. Astfel politica lor editorială era concepută de
pe pozițiile necesităților informaționale ale acestora. Odată cu apariția radioului, a televiziunii,
iar mai târziu și a jurnalismului online, presa, în general, și cea locală, în particular, și-a pierdut
statutul de monopolist în procesul de informare în masă. Dezvoltarea industrială, dezvoltarea
tehnologiilor informaționale şi, concomitent, concurenţa din cadrul mass-mediei (cu presa
națională, dar îndeosebi, cu instituţiile audiovizuale şi online) provoacă schimbări radicale în
sistemul mass-mediei [63, pp. 164-165].
Pentru a face față concurenței crescânde din partea audiovizualului și pentru a se menține
pe piața informațională, presa tipărită a fost nevoită să-și revizuiască modalitățile de activitate.
Reconceptualizarea presei tipărite a generat fenomenul descentralizării, fapt care a condus la
„localizarea” acesteia, iar, în consecință, și la fortificarea poziției și chiar la extinderea influenței
presei locale pe piața mediatică din perioada actuală. Tirajele ziarelor demonstrează foarte clar că
ponderea publicațiilor periodice care au ca obiect de reflectare realitățile de nivel local a crescut
semnificativ în ultima perioadă de timp. A crescut, de asemenea, și ponderea ziarelor cu ediţii
speciale care răspund nevoii de informare la nivelul raioanelor, oraşelor şi chiar al comunităților.
Presa locală, prin felul ei de a se implica în realitatea socioculturală de nivel local, prin
forţa sa de influenţă asupra conştiinţei și comportamentelor umane, câştigă, actualmente, un
teren tot mai amplu de afirmare. În prezent, ea este în plină ascensiune, se bucură de succes şi
ocupă un loc deosebit în viața oamenilor, deoarece este singura în stare să reflecte plenar
realitatea autohtonă de dincolo de capitala țării. Presa locală este un instrument foarte operativ și
eficient de reflectare a realității locale, un promotor puternic de idei, care mediază și modelează
această realitate și care, grație acestor proprietăți, creează anumite stări de spirit în comunitate,
formează atitudini și opinii publice, motivează indivizii sociali să-și ordoneze și să-și desfășoare
activitățile lor de zi cu zi. De asemenea, ea este un mijloc eficient de valorificare a vieții publice,
a acțiunilor factorilor de decizie și a funcționarilor publici de nivel local, a atitudinii lor față de
atribuțiile de funcție care le revin, și de eficientizare a muncii lor etc. Totodată, presa locală este
și puntea de legătură dintre realitatea de nivel local și cea de ordin național, între omenii simpli şi
demnitari. Monitorizând aceste interacțiuni și relații, presa locală pune în circuitul informațional
național imagini mediatice care completează tabloul integral al unei societăți [63, pp. 164-165].
Presa locală autohtonă reflectă cel mai frecvent problemele concrete cu care se confruntă
cetăţenii simpli în mediile lor naturale. Ea valorifică „viața omului simplu, îi analizează
problemele cu care se confruntă și chiar îi oferă soluții de depășire a acestora [64, p. 28], pentru
că cetățenii îşi doresc ca problemele cu care se confruntă zi de zi să fie discutate, dezbătute de
întreaga societate, să intre în vizorul autorităţilor, iar acestea, la rândul lor, să și le asume și să se
implice în soluţionarea lor. Astfel, presa locală pune în circuitul informațional materiale despre
viața nemijlocită a comunităților, despre oamenii ei concreți și despre problemele reale din
aceste medii, căci consumatorii de produse mediatice sunt interesați, mai întâi de toate, de ceea
ce se întâmplă în proximitatea lor imediată. Ea este unica în măsură să ofere suficiente informații
publicului-țintă, pentru a-l ajuta să se orienteze în realitatea în care se află, să-şi satisfacă
interesele şi necesităţile şi să-și rezolve problemele de ordin informativ cu care se confruntă.
Publicațiile periodice locale abordează probleme de nivel local, chiar restrâns, vizând nevoile și
interesele omului concret, iar practica demonstrează că anume aceasta este tendinţa cererii pe
piaţa informaţională la etapa actuală. Din aceste considerente, presa locală tinde să fie
actualmente, dacă nu nouă în totalitate, cel puțin mai modernizată, cu o altă concepţie şi cu alte
perspective în ceea ce privește informarea şi situarea pe piața mediatică, apropiindu-se de
statutul ziarelor naţionale, în care găseşti orice, pentru toate necesităţile, la scară tot mai mare
(număr sporit de pagini şi suplimente incluse în ediţia principală, pe temele cele mai
semnificative - politică, sport, economie, finanțe, publicitate etc.).
Aportul mass-mediei, în general, și al presei locale, în particular, la democratizarea
societăților și la modelarea realităților social-politice, economice și culturale, contribuția ei la
construirea imaginii diferitor grupuri sociale sau comunități și la schimbarea destinelor umane
este pe cale să obțină, confirmare științifică, în întreaga lume. Autorii studiului A ști pentru a
trăi, susțin că experiența a arătat deja că doar prin reflectarea consecventă a realității și prin
completarea permanentă a fluxului mediatic cu informații noi, din surse în care oamenii au
încredere, mass-media poate reuși cu adevărat să pună noile cunoștințe (…) la îndemâna tuturor
familiilor și comunităților [1, p. 98.] și să le schimbe în bine destinele.
63. Toacă M. Presa locală din Republica Moldova: aspecte funcționale și conceptuale. În: Valori ale mass-
mediei în epoca contemporană. Chișinău: CEP USM, 2016, pp.164- 168.
64. Toacă M. Aspecte socio-culturale ale jurnalismului local. În: Interferențe universitare – integrare prin
cercetare și inovare. Conferinţa ştiinţifică naţională cu participare internaţională, 25-26 septembrie
2012. Rezumate ale comunicărilor. Științe sociale. Chișinău: CEP USM, 2012, pp. 26-29.
1. A ști pentru a trăi. Abecedarul sănătății. S.L.: S.N., 1996. 98 p

Presa locală trebuie să fie aproape de întreaga comunitate și de fiecare om în parte,

deoarece marele său avantaj rezidă în tipul de informație pe care îl prezintă – informațiile locale.
Ea stabilește și redescoperă, dacă e cazul, identitatea localității, întrucât chiar de la începutul
apariției sale a reprezentat comunitatea pentru care există, de aceea publică despre tot ceea ce
afectează fiecare membru al comunității [176]. Încă din cele mai vechi timpuri, aceasta
reprezenta interesele populației de rând, supraveghind mediul înconjurător cu toate sferele sale
de activitate. Astfel, presa locală este asociată cu tradiționalul „câine de pază”, atunci când
monitorizează și analizează acțiunile efectuate de către cei din conducerea raionului sau din
administrația publică locală. Presa locală își asumă statutul de „câine de pază” doar atunci când
este liberă și nu urmărește interese politice sau economice, ci își îndeplinește rolul primordial
față de comunitatea din care face parte [122, p. 30]. Totuși, dacă presa locală începe să
mediatizeze realitatea prin prisma intereselor autorităților locale și nu ale comunității, după cum
îi este menirea, există riscul ca ea să se transforme într-un „câine de braț” (n.r. „lapdog” engl.)
sau într-unul fără dinți. O asemenea situație este posibilă atunci când vorbim de cenzura din
partea conducerii, adică atunci când libertatea presei este mutilată în favoarea conducătorilor.
Dacă acest lucru se întâmplă însă, trebuie să fie luate în calcul consecințele, și anume pierderea
încrederii atât în autoritățile locale, cât și în presa locală, întrucât cea din urmă reprezintă vocea
cetățenilor unei localități. De aceea, presa locală este și trebuie să fie o dovadă pregnantă a bunei
funcționări a democrației [175], fiindcă doar într-un astfel de regim este posibilă informarea și
culturalizarea echidistantă prin intermediul presei.
Pentru o eficiență mai mare a presei locale, fiecare om din localitate trebuie să aibă acces
la ziarul local, să fie capabil să-l citească și să-l evalueze, deoarece, doar acest fapt garantează
libertatea presei. Anume de această libertate și apropiere de cititor/comunitate s-a bucurat 42
dintotdeauna presa locală, deși, de multe ori, s-a întâmplat ca tot ea să devină și un instrument de
manipulare, de propagandă aflat în mâinile celor de la conducere.
Așadar, și în prezent, la fel ca și acum câteva decenii, majoritatea oamenilor din țările
vestice consideră presa locală drept una dintre cele mai importante surse de informare. Opiniile
acestora corespund cu cele ale oamenilor de știință care au demonstrat că și pentru comunitățile
rurale mici, dar și pentru orașele mari presa locală este importantă, întrucât este parte
indispensabilă a vieții locale. Cercetătorii la care ne-am referit mai sus au scos în evidență faptul
că presa locală este asemenea unui mecanism de producere a imaginilor despre realitatea
imediată a oamenilor, care le ajută acestora să devină fie și imaginar, parte constitutivă, integrală
a comunității din care fac parte, să se cunoască unul cu altul, împărtășind noutățile locale, fiind
uniți dincolo de proximitatea geografică sau a hotarelor administrative stabilite politic. Astfel,
ziarul local este un liant între oamenii aceleiași localități.
Cu toate acestea, există și cercetători care susțin că în era digitală în care ne aflăm presa
este pe cale de dispariție și asta după ce mai multe studii au relatat faptul că numărul cititorilor
publicațiilor periodice este în descreștere continuă, în timp ce numărul celor care utilizează
internetul drept sursă primară de informare este în ascensiune. Opiniile din sectorul academic cu
privire la presa tipărită sunt, în mod semnificativ, mai curând pesimiste decât optimiste, întrucât
rezultatele cercetărilor denotă tendința de scădere a numărului de ziare, a cititorilor, precum și a
tirajelor publicațiilor periodice existente. Mai mult decât atât, se accentuează și tendința de
consolidare și de concentrare a ziarelor în monopoluri, care susțin profitabilitatea prin
centralizarea producției. În plus, noile tehnologii digitale creează și provocări de ordin economic,
întrucât sursa principală de venit a presei locale – publicitatea – migrează de la varianta print în
mediul virtual [121, p. 25].
Deși s-a conturat o discrepanță între percepțiile de cândva ale cetățenilor referitor la
semnificația presei locale și cele din prezent, cert este că ziarele locale continuă să fie solicitate,
așteptate și „consumate”, rolul lor fiind extrem de important în proiectarea realității de nivel
local. Dovadă a acestui fapt sunt țările (inclusiv Republica Moldova) în care presa locală este în
plină ascensiune, iar numărul de publicații periodice și tirajele acestora este în creștere. Un
model, în acest sens, este Marea Britanie, a cărei tipologie a presei este una foarte variată. 43
Potrivit literaturii de specialitate britanice, în fiecare zi a săptămânii sunt vândute mai mult de
12,5 milioane de ziare naționale, iar în zilele de duminica – circa 14 milioane. Aproape 70%
dintre adulți citesc cu regularitate un ziar național. „Dacă e să ne referim la presa regională și
locală, cifrele sunt și mai mari: circa 85% dintre adulți citesc aceste ziare. Tirajele publicațiilor
locale și regionale depășesc 40 de milioane de ziare pe săptămână și circa 30 de milioane de
exemplare de ziare sunt distribuite gratuit săptămânal” [45, p. 44]. Aceste cifre nu fac decât să
confirme faptul că britanicii sunt printre cei mai avizați cititori de ziare din lume, iar industria
ziarelor în Marea Britanie este una prosperă, cu vânzări copleșitoare. Totodată, aceste rezultate
contrazic ideea că presa locală se află într-un declin sporit în toată lumea.
Deși previziunile cercetătorilor despre viitorul ziarelor locale au fost destul de sumbre în
ultimele decenii ale secolului trecut (ei susțineau că acestea vor fi înlocuite de radio, de
televiziune și de Internet), observăm că, până în momentul actual, ele s-au afirmat, cu adevărat
doar unele și acelea parțial, și cu siguranță că nici nu se vor întâmpla în viitorul apropiat. Acest
lucru este evidențiat și de către profesorul de jurnalism de la Universitatea din Lincoln,
R.Keeble, care susține că presa tipărită are viitor. Or, se întreabă acesta: „De ce s-ar strădui, de
altfel, inșii bogați și marile corporații să le cumpere?” [45, p. 47]. Tocmai acest lucru denotă
faptul că ziarele, inclusiv cele locale, continuă să fie profitabile.
176. What qualities should a local newspaper have? Disponibil: https://www.quora.com/What-
qualities-should-a-local-newspaper-have (vizitat 20.03.2016).
122. Franklin B., Murphy D. What news?: the market, politics, and the local press. New York:
Routledge, 1991. 229 p.
175. Watchdog or lapdog? Media Freedom, Regime Type and Government Respect for Human
Rights.Disponibil:https://www.uml.edu/docs/Watchdog%20or%20LapdogWhitten%20Woodring
%20Jennifer_tcm18-146238.pdf (vizitat 18.02.2016)
121. Franklin B. Local Journalism and Local Media. Making the local news. London: Routledge,
2006. 336 p.
45. Presa scrisă. O introducere critică. Coordonator Keeble R. Iași: Polirom, 2009. 384 p.
 CONCLUZII PENTRU CAPITOLUL I
Reportajul este considerat o specie publicistică care informează despre unele situaţii,
evenimente de interes general sau ocazional, realităţi geografice, etnografice, economice etc.,
culese de obicei la faţa locului. Este o specie care îmbină faptul real şi literatura. Etimologic,
cuvântul reportaj derivă din latinescul reporto (-are), a cărui semnificaţie comportă şi conotaţia
„a aduce un răspuns sau o veste, a povesti despre ceva”. Nu există reportaj în absența detalilor
obținute la locul și desfasurarea evenimentelor, în absenta observațiilor personale și a
intervievării. Reporterul trebuie să înţeleagă subiectul despre care vorbeşte, să cunoască
posibilele sale implicaţii, cadrul legal, eventualele situaţii similare.
Dacă e să vorbim de presa scrisă, atunci reportajul este o poveste. Când deschizi paginile
unui ziar și citești un reportaj, îl citești ca pe o poveste dintr-o carte. Adică, trebuie să te capteze
la fel de mult și să te intrige la fel de mult, ca să aștepți cu ce se va încheia. Reportajul tv este un
film mic, de două-trei minute, cu un început, o desfășurare a evenimentelor, un punct culminant,
acolo unde emoțiile sunt la maxim, un deznodământ și final. Este foarte important ca tot ceea ce
spune un reporter sa fie dovedit cu imagine. Pentru fiecare detaliu pe care-l scrie, trebuie sa aibă
o imagine. Deşi se vrea poveste atunci când ajunge la consumator, reportajul nu este ficţiune,
dimpotrivă, este un material ce se bazează pe fapte reale. Sunt admise mijloacele literare de
expresie dar nicidecum invenții și dezinformări.
Funcțiile reportajului sunt: în primul rând cea de informare. Dar toate funcțiile sunt de
fapt la fel de importante. De exemplu funcția de înțelegere a evenimentului, restituirea unei
realități date într-o manieră originală, stabilirea unei legături între publicul telespectator și
jurnalist dar și sensibilizarea publicului.
Structura clasică a reportajului este extrem de cunoscută: introducere, cuprins, încheiere.
Introducerea are drept scop menținerea atenției telespectatorului, completând lead-ul. Cuprinsul
(partea mediana) constituie echivalentul desfașurării actiunii, lasând deoparte toate detaliile
nesemnificative. Și finalul știrii, încheie, în mod concluziv subiectul abordat, fara a neglija relația
cauză-efect și consecințele imediate ale evenimentului despre care s-a relatat. Dacă ne referim la
componetele reportajului în detalii atunci ne putem referi la intro; trebuie să fie scurt și la obiect
pentru a atrage atenția- stand-up - intervenția reporterului care transmite de la fața locului; are o
latură dimensională. O parte indispensabilă a reportajului este interviu - foarte importantă este
identitatea persoanei care dă interviul. La fel de importantă este partea care include voxurile, cât
mai diferite și mai interesante. Un reportaj are nevoie și de înșiruiri de cadre care dau impresia
unei acțiuni continue dar și de Voice - Over(V.O) sau, cu alte cuvinte, comentariu care însoțește
mesajul, imaginea.
Atunci când vorbim de tipologia reportajului trebuie să ne referim la mai multe criterii.
Dacă ne referim la criteriul actualității atunci avem reportajul cald. Acesta pune în prin plan
evenimente neprevăzute cum sunt accidentele auto sau aviatice. De asemenea tot după acest
criteriu avem reportajul rece. Acest tip de reportaj vorbește despre evenimente prevăzute cum ar
fi conferințele de presă. Tot aici trebuie să includem reportajul magazin care nu este inspirat de
realitatea inedită dar are legătura cu realitatea. Și reportajul atemporal este înscris în această listă
– unde subiectul este cunoscut dar este de interes public. Și nu în ultimul rând reportajul de
urmărire care ajută la stabilirea unor concluzii asupra unui eveniment recent. Mai putem aminti
reportajul de atmosferă, faptul divers etc. Un alt criteriu după care clasificăm reportajele este
după domeniul de activitate și anume: reportaje politice, sociale, economice etc. De asemena
clasificăm reportajele în funcţie de zona geografică și anume reportaje locale, internaționale,
naționale.
Ca primă etapă în realizarea unui reportaj putem include etapa teoretizării pentru că
reportajul este prin natura sa greu abordabil și complex. Dar voi enumera aici toate etapele de
realizare a unui reportaj: găsirea unei idei: ideile pentru un reportaj pot fi găsite de reporter sau
pot pleca de la un reportaj existent, dar continuat dintr-o altă perspectivă; crearea unui plan
deoarece reportajul necesită o structură gândită în prealabil. De asemena o altă etapă este
scrierea textului. Aici limbajul folosit este unul armonios, frazele sunt scurte și cuprind
maximum de de informații; Și ultima etapă dar la fel de importantă este finalizarea. Prima etapă
poate părea plictisitoare și banala, dar de obicei necesară. În mare aceasta constă în informarea
asupra subiectului cu ajutorul telefonului, Internetului, bazelor de date în general. Se ordoneaza
ideile şi se definește consecutivitatea acțiunilor ce urmeaza sa aibă loc. La această etapă
includem familiarizarea cu subiectul, localizarea evenimentului - e stabileste legatura cu
persoanele implicate in eveniment în sensul anunțării acestora asupra intenției de realizare a
reportajului și eventual de solicitare a ajutorului din partea acestora. Tot aici includem
documentarea și documentarea asupra evenimentului și pregatirea instrumentelor necesare
filmarii și a întrebărilor.
De asemenea un reportaj bun trebuie să colecţioneze date - detalii pitoreşti, semnificative
sau neobişnuite - care dau o anumita culoare evenimentului, reconstituie atmosfera, detalii ce
constituie viaţa însăşi, realitatea. Dar fundamentul tuturor reportajelor îl reprezintă căutarea
răspunsurilor la cele șase întrebări: cine?, ce?, unde?, cand?, cum?, de ce?. Deși nu intotdeauna e
posibila aflarea lor, reporterul nu poate sa renunțe: activitatea sa de cercetare, la fața locului, va
cauta să urmeze demersurile obișnuite, culegerea tuturor informatiilor posibile.
 La montarea reportajului, jurnalistul are trei posibilități de prelucrare a imaginii în
vederea realizării unui reportaj : redactează mai întâi textul si apoi, dupa înregistrare, pe baza
acestuia sunt selectate și montate imaginile ; mai întâi sunt montate imaginile și apoi, pe baza lor,
sau a unei fișe de montaj care îi este înmanată redactorului, este redactat textul; redactorul
pregatește o fișă de montaj pentru editorul de imagine și textul este redeactat practic simultan cu
construcția materialului la nivel de imagine.