ROMANUL REALIST TRADIȚIONAL INTERBELIC – Baltagul, de Mihail Sadoveanu

PARTICULARITĂȚI DE CREAȚIE

Opera literară Baltagul, de Mihail Sadoveanu, este un roman, deoarece este un text epic, în proză, de mari dimensiuni, cu o
acțiune complexă, organizată pe două planuri (un plan al trărilor eroinei și un plan al evenimentelor exterioare la care participă
aceasta) și cu un număr mare de personaje.
Acest text este un roman tradițional, deoarece ilustrează viața în mediul rural, marcată de tradiții și credințe străvechi, iar
motto-ul inițial „Stăpâne, stăpâne, / Mai chiamă ș-un câne!” este preluat de autor din bine-cunoscuta baladă populară românească
Miorița, sursă tradițională de inspirație a romanului. La nivel de conținut, acest roman valorifică și un element de mitologie
egipteană: mitul lui Isis și Osiris, în care soția Isis își caută soțul dispărut, pe Osiris, și se îngrijește de înhumarea rămășițelor
acestuia după ce este tăiat în bucăți de către fratele Seth și fragmente ale trupului său sunt aruncate prin toată țara. Deși născut
după moartea tatălui său, Horus, fiul lui Isis, își răzbună părintele, omorându-l pe ucigașul acestuia (Rudolf Steiner, „Mituri și
misterii egiptene”).
Romanul Baltagul aparține curentului literar numit realism, pentru că naratorul este omniscient și narațiunea este la persoana
a III-a, ilustrând investigarea și pedepsirea unui conflict exterior arhetipal: o crimă în scop de jaf, răzbunată pe principiul vechii
„legi a talionului”: „Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”. Obiectivitatea este estompată, deoarece naratorul omniscient
orientează lectura textului spre concluzia că o munteancă dominată spiritual doar de credințe și superstiții străvechi este mai
eficientă juridic decât autoritățile moderne. Îmbinarea realismului cu tradiționalismul se simte în idealizarea valorilor spirituale
sătești.
Publicat prima oară în anul 1930, romanul Baltagul aparține perioadei interbelice.
O trăsătură a textului reprezentativă pentru realismul tradițional este portretul psihologic complex al Vitoriei Lipan. În
sufletul acesteia se îmbină tendința de a cere sprijin divin în necaz cu tentația de a apela și la forțele răului, pentru a afla
unde este Nechifor Lipan. Vitoria merge și la părintele Daniil Milieș, pe care îl roagă șă-i dea sfat, să îi scrie scrisorile pe care
vrea să le trimită și să îi citească scrisorile pe care le primește, și la baba Maranda, care dă în cărți și îi spune că Nechifor întârzie
acasă pentru o femeie cu ochii verzi. Tot în sufletul Vitoriei apare și antiteza dintre credința profundă în Dumnezeu (cu
ajutorul căreia descoperă, prin semnele vremii și vise, mortul, ucigașii lui, desfășurarea crimei) și dorința ei de a-l răzbuna:
„Dac-aș putea să-l lovesc și eu cu același baltag, în locul unde l-a pălit el pe Nechifor Lipan, m-aș simți mai ușurată.”
O altă trăsătură care susține realismul tradițional este conflictul între generații, care are la bază atașamentul părinților față
de valorile tradiționale și adaptarea tinerilor la nou. Vitoria este aprigă cu fiica ei, Minodora, pentru că aceasta se lasă
impresionată de declarațiile romantice de dragoste pe care i le face fiul dăscăliței lui Topor, hotărându-i fetei un soț pe care i-l va
alege ea, după naționalitatea și statutul social al familiei: „Oi găsi eu un român așezat, cu casă nouă în sat și cu oi în munte, să i te
dau și să scap de tine.” Ajunsă la maturitate, Vitoria gândește pragmatic, uitând că, în tinerețe, și ea se căsătorise din dragoste,
încălcând voia părinților și stabilindu-se cu Nechifor în satul Măgura.

Tema romanului este devotamentul unei soții față de soțul ei chiar și după moartea acestuia.
O primă secvență reprezentativă pentru tema textului este aceea în care Vitoria, după cele douăsprezece vineri în care
postise și după ce-și dusese fiica la mănăstire, participă, cu o credință puternică, la slujba făcută de părintele Dănilă cu
ocazia unei sărbători din martie. Preotul se roagă „pentru cei călători”, iar Vitoria ia sfânta împărtășanie încredințată că
aceasta îi va alimenta nebănuita forță interioară cu care pornește în călătorie, hotărâtă să-și găsească soțul: „Se curățise de
orice gânduri, dorinți și doruri în afară de scopu-i neclintit.” Împărtășania, ca taină fundamentală a ortodoxiei, îi asigură
creștinului posibilitatea de a-și depăși limitele omenești (Sorin Cosma, Cuvinte ale dreptei credințe).
O a doua secvență reprezentativă pentru temă este privegherea lui Lipan în râpa abruptă, cu mâncare de pomană
comandată la domnul Toma, până când autoritățile vor cerceta crima. Mustrându-și fiul că urcase la drum, de frica dihăniilor
pe timp de noapte, lăsând lumânarea mortului nesupravegheată în râpă, ea îi reproșează: „– Vai, băiete, [...], cum nu înțelegi tu
o datorie ca asta!” Hotărâtă să facă tot ce îi cere tradiția pentru a-și îngropa mortul cum se cuvine, chiar dacă împrejurările
sunt vitrege, Vitoria îi cere hangiului din Sabassa:„Pune în căruță, o dată cu părintele, pâni douăzeci, măsline două kile și
scrumbii zece, și rachiu cinci gărăfi de câte-o ocă.” Plătește chiar și pentru săparea unor scări, pe care să poată coborî și urca
preotul, pentru slujba religioasă. În acest fragment, Vitoria își demonstrează devotamentul conjugal prin strictețea cu care pune
în practică cinstirea mortului (Sorin Cosma, Cuvinte ale dreptei credințe), pe care îl priveghează chiar și în râpă, făcându-i apoi
pomană bogată și la înmormântare, respectiv organizându-i, tot la locul îngropării, și pomenirea de nouă zile. Finalul
romanului evidențiază și el intenția Vitoriei ca, la următoarele slujbe tradiționale de pomenire, s-o aducă și pe Minodora la
mormântul tatălui ei: „Om aduce atuncea, de la mănăstirea Văraticului, și pe soră-ta, Minodora, ca să cunoască mormântul.”

Acțiunea romanului este lineară, concepută pe un singur fir narativ și structurată pe șaisprezece capitole. Momentele
subiectului respectă ordinea firească.
Expozițiunea corespunde așteptării Vitoriei Lipan, care, îngrijorată de întârzierea soțului ei, Nechifor, rememorează momente
din viața lor de familie și din evenimentele fericite ale satului lor, la care bărbatul participase cu însuflețire. Incipitul îl
reprezintă o legendă spusă de Nechifor Lipan pe la nunți și cumetrii, în care locuitorii de la munte sunt prezentați ca fiind
condamnați de divinitate la o viață grea, dar și răsplătiți cu soții „frumoase și iubețe”. Intriga corespunde deciziei femeii de a
pleca să-și caute bărbatul după sărbătorile de iarnă, în urma a șaptezeci și două de zile de post. După ce merge și la preot, și la
vrăjitoare, Vitoria își duce fata la o mănăstire de maici, pentru a o lăsa în grija acestora, iar pe fiul său Gheorghiță hotărăște să îl
ducă cu ea în călătorie, pentru a-l iniția în greutățile vieții de adult. Desfășurarea acțiunii cuprinde momentele drumului Vitoriei
spre Dorna, pentru identificarea motivului extrem de îngrijorător al întârzierii neobișnuite a lui Nechifor. Ea face prima parte din
drum în compania domnului David, un fost tovarăș de negustorie al soțului ei, care îi cumpărase marfa rămasă, spre a putea porni
la drum. Vitoria întâlnește în drumul său întâi un botez, apoi o nuntă, semn rău, nefiresc. Ajunsă la Dorna, Vitoria află că
Nechifor cumpărase două turme de oi și plecase să le ducă la iernat în tovărășia unor „prietini”. Femeia o ia îndărăt pe altă cale,
întrebând în fiecare localitate despre cei trei oieri. Grupul de trei ajunsese până în localitatea Sabasa. Peste munte, la Suha,
hangiul Iorgu Vasiliu și soția acestuia, Maria, și-i amintesc doar pe cei doi însoțitori ai oierului de pe Tarcău, care își înmulțiseră
turmele peste noapte. Cu ajutorul cucoanei Maria, Vitoria investighează cazul, iscodindu-i cu mult tact pe cei doi și pe soțiile
acestora. Calistrat Bogza și Ilie Cuțui susțin că s-au despărțit de Lipan la locul numit Crucea Talienilor. Bogza sugerează cu
răutate că Lipan ar fi putut dispărea părăsindu-și soția pentru a altă femeie. Întorcându-se împreună cu Gheorghiță la Sabasa, la
domnul Toma, Vitoria îl descoperă pe Lupu, câinele lui Lipan. În drumul spre Suha, acesta dă semn în dreptul unei râpi abrupte.
Vitoria îi spune lui Gheorghiță să elibereze câinele. Cîinele se repede în râpă. Coborând în urma lui, Vitoria găsește osemintele și
lucrurile lui Nechifor. Căpățâna este spartă de baltag. Văduva anunță autoritățile și organizează o priveghere și o înmormântare
demne de statutul socio-economic al decedatului. Punctul culminant corespunde evenimentelor de la masa de pomenire a
mortului, unde Vitoria îl determină pe asasinul Calistrat Bogza să-și recunoască fapta. Uimindu-i pe toți participanții la pomană,
printre care se află și subprefectul, Vitoria relatează crima exact așa cum s-a petrecut. În vremea asfințitului, Ilie Cuțui,
complicele lui Bogza, înaintase pe culme pentru a se asigura că nu e nimeni prin preajmă. Când i s-a făcut semn, Calistrat Bogza
l-a doborât pe Lipan din spate, cu o singură lovitură de baltag. Demascat indirect, Bogza reacționează agresiv. Gheorghiță, care
studia baltagul dușmanului, la îndemnul mamei sale, îl lovește pe ucigașul tatălui său în frunte. Căzut la pământ, Bogza este
atacat de câinele eliberat din lanț al Lipanilor. În pragul morții, el recunoaște că tot ce relatase Vitoria este perfect adevărat. Ilie
Cuțui este arestat. Deznodământul corespunde deciziei Vitoriei ca, după parastasul de nouă zile, să se întoarcă acasă și să ia de la
capăt tot ce au lăsat. Finalul este deschis, întrucât femeia își evidențiază disponibilitatea de a depăși momentul critic, ducându-și
înainte viața de mamă și de gospodină.
Personajul principal al romanului Baltagul este Vitoria Lipan. Ea stă în centrul firului narativ principal al romanului, inițiind
călătoria căutării trupului și ucigașilor lui Nechifor Lipan. Asemănătoare mamei ciobănașului moldovean din bine-cunoscuta
baladă populară românească Miorița, precum și zeiței egiptene Isis, din cel mai cunoscut mit egiptean, Isis și Osiris, Vitoria
străbate simbolic un drum-labirint pentru găsirea soțului său și dincolo de moarte.
Caracterizarea directă a protagonistei Vitoria Lipan este făcută de autor, sub forma unui portret fizic sumar, care dezvăluie
atât frumusețea femeii, cât și profundele ei frământări sufletești: „Ochii ei căprii, în care parcă se răsfrângea lumina castanie a
părului, erau duși departe.” Despre mama sa Gheorghiță gândește tot caracterizând-o direct, că este o incredibilă cunoscătoare a
psihologiei celorlalți: „Mama asta trebuie să fie fărmăcătoare.”
Caracterizarea indirectă a Vitoriei se desprinde din faptele, din vorbele sale și din realațiile sale cu alte personaje. Vitoria este
o soție iubitoare și devotată: „Eu, dragă cucoană Marie, am trăit în lumea asta numai pentru omul acela al meu, și am fost
mulțumită și înflorită cu dânsul.” Personalitatea ei puternică o făcuse, totuși, să declanșeze mânia bărbatului: „ – Măi femeie, tu
iar cauți pe dracul.” îi spunea acesta; „ – Ce să-l caut, că-i de față.”, îi răspundea ea. Tenacitatea și agerimea cu care Vitoria
investighează dispariția soțului său Nechifor sunt bazate pe credința ei puternică de tip tradițional. Femeia mersese și la preot și
la vrăjitoare înainte de a pleca la drum. Întreabă în fiecare localitate din drumul ei despre indiciile memorabile cu privire la
persoana soțului său: „calul negru țintat în frunte” și „căciula brumărie”. Vitoria a ținut post negru, pentru ca Dumnezeu să-i
lumineze datele dispariției lui Lipan. Înainte de a pleca, și-a visat soțul cu spatele spre dânsa, trecând călare peste o revărsare
mare de ape. Înaintea găsirii cadavrului, a avut un vis în care Lipan se întorsese cu fața către ea și o chema. Înaintea
înmormântării, femeia află în forul ei interior desfășurarea exactă a faptei criminale.
Trăsătura dominantă a Vitoriei Lipan este atașamentul aprig față de tradiție. O secvență reprezentativă în acest sens este
mustrarea Minodorei, fiica ei, pentru că se pretinde domnișoară, disprețuind catrința și obiceiurile practicate de mama, de bunica
și de străbunica ei. E în Vitoria Lipan un cult al morților și un aprig sentiment al datoriei de a duce mai departe tradiția
strămoșească. Vitoria, femeie fără școală, dar inteligentă și infinit mai eficientă în investigarea asasinării soțului său decât
autoritățile specializate, știe să citească semnele naturii și sufletele omenești. Criticul literar George Călinescu a considerat-o pe
Vitoria „un Hamlet feminin”.
În concluzie, romanul Baltagul, de Mihail Sadoveanu, este o operă reprezentativă creația autorului său și pentru specia
romanului realist tradițional interbelic în literatura română.