NOTĂ – Acest material este protejat de drepturi de autor.

Orice distribuire neautorizată este pasibilă de

sancțiuni conform legii

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza"
Facultatea de Arhivistică
Departamentul de Arhivistică-Istorie
Anul universitar: 2019 – 2020
Conf. univ. dr. Rafael - Dorian CHELARU (titular curs)

ISTORIA MEDIEVALĂ UNIVERSALĂ

CURS XII - Statul în Evul Mediu. Aspecte generale

Deşi relaţii de tip politic există în cadrul tuturor tipurilor de organizaţii umane, prin
consens se consideră că sfera politicului se manifestă prin excelenţă la nivelul structurilor
statale.

Definirea statului a ridicat deseori dificultăţi atât la nivelul vieţii cotidiene, cât şi la cel
al ştiinţelor socio-umane. Definiţiile oferite de unele dicţionare sunt fie parţiale, fie excesiv de
prudente. În cadrul politologiei există tendinţa de a defini statul printr-o raportare exclusivă la
formele moderne de stat, ceea ce face ca multe alte forme să fie considerate pre-statale, sau
chiar non-statale. În ceea ce ne priveşte vom manifesta reticenţă faţă de aceste forme de a
absolutiza experienţe istorice relativ recente, şi vom propune o definiţie mai largă, capabilă să
includă şi statele din perioadele pre-moderne. În accepţiunea noastră, statul este un
ansamblu de instituţii care exercită oficial puterea pe un anumit teritoriu şi asupra unei
anumite populaţii.

În lumea medievală au coexistat o mare diversitate de structuri politice de tip statal sau
semi-statal. O primă clasificare, pornită de la distincţiile constituţionale moderne, distinge
între monarhii şi republici. În mod evident, în lumea medievală au prevalat statele de tip
monarhic, în timp ce statele de tip republican au reprezentat mai degrabă excepţii; de altfel,
chiar şi unele dintre oraşele-state de tip republican au avut în frunte demnitari purtând titluri
extrase din terminologia politică a monarhiilor, cum ar fi Veneţia, condusă de un doge
(termen derivat de la duce). Pornind de la experienţa (vest-) europeană, de obicei se consideră
că în evul mediu timpuriu au prevalat tendinţe de fărâmiţare politică, care au culminat prin
destrămarea statului carolingian în secolele IX-X şi prin slăbirea gravă a puterii regale într-un
mare număr de state, după care, la date diferite, în multe dintre aceste state a avut loc un
proces de centralizare politică, proces care a avut două componente majore: unificarea
teritorială şi construcţia unor instituţii care au asigurat exercitarea durabilă a puterii centrale.
De multe ori, procesul de centralizare politică a necesitat asigurarea de către monarhie a
colabrării diverselor stări sociale privilegiate, colaborare statuată prin convocarea unor
adunări de stări. În unele state, aceste adunări de stări s-au instituţionalizat, ceea ce a

1
NOTĂ – Acest material este protejat de drepturi de autor. Orice distribuire neautorizată este pasibilă de
sancțiuni conform legii

determinat pe istorici să vorbească de veritabile „monarhii ale stărilor”. În alte cazuri,

monarhii au izbutit să evite limitarea puterii lor de către adunările de stări, şi concentrarea
întregii puteri politice la nivelul regalităţii a determinat pe istorici să vorbească despre
monarhii absolute (sau absolutiste). Se pot aduce numeroase critici fiecăruia dintre aceste
concepte, precum şi întregii scheme de succesiune a tipurilor de state. Cea mai serioasă critică
este aceea a absolutizării unui număr mic de experienţe istorice, covârşitor vest-europene, şi
neluarea în considerare a diversităţii situaţiilor istorice concrete din perioadele medievală şi
modernă.

În ceea ce ne priveşte, vom prefera să evidenţiem existenţa următoarelor tipuri

principale de entităţi politice:
- şefiile tradiţionale de tip tribal
- monarhiile teritoriale
- republicile urbane
Desigur, această tipologie nu acoperă absolut toate tipurile de state. La sfârşitul evului
mediu şi în epoca modernă timpurie au existat şi state care nu se încadrează perfect în nici
unul dintre aceste tipuri. Astfel, statul papal conţinea o serie de elemente de natură monarhică,
inclusiv principiul infailibilităţii papei ca sursă a absolutismului papal, dar funcţiona pe
principii antidinastice (papii erau aleşi şi obligaţi la celibat, ceea ce bloca transmiterea puterii
către eventualii descendenţi). Totodată, Provinciile Unite s-au organizat în 1579-1581 ca o
federaţie teritorială a 7 provincii, depăşind astfel cadrele urbane şi substituind regelui Spaniei
pe un stadhouder (termen provenind din germanul Statthalter, adică „regent”), ale cărui puteri
au fost însă drastic limitate, astfel încât per total structura politică era mai apropiată de o
republică decât de o monarhie.

Dincolo de aceste cazuri particulare, tipologia propusă de noi mai sus acoperă totuşi
cea mai mare parte a entităţilor statale existente în perioada studiată de noi.

Şefiile tradiţionale de tip tribal erau încă larg răspândite. Instabilitatea lor
structurală, ca şi absenţa multor instituţii considerate a fi esenţiale pentru orice stat, face ca
mulţi istorici şi politologi să le considere mai degrabă „formaţiuni pre-statale”. Aceasta nu
înseamnă însă că ele pot fi excluse dintr-o inventariere a structurilor politice de la sfârşitul
evului mediu şi de la începuturile epocii moderne. Asemenea şefii precumpăneau în largi părţi
ale Asiei centrale, nordice şi sud-estice, în Africa Neagră (sud-sahariană), în cea mai mare
parte a Americii, în Australia şi în Oceania; mai mult, asemenea şefii nu lipseau cu totul nici
din Europa nordică, răsăriteană şi sud-estică, deşi aici ele fuseseră aproape cu totul eliminate,
subordonate sau marginalizate de către diversele monarhii teritoriale. Aceste şefii se bazau pe
puterea militară şi/sau pe carisma pe care o dobândea un lider al unei comunităţi tribale. De
multe ori, un asemenea lider reuşea să subordoneze mai multe comunităţi, alcătuind efemere
„uniuni de triburi”, care în scrieri ale contemporanilor şi eventual în scrieri ale istoricilor de
mai târziu sunt numite „monarhii” sau „imperii”. Marea problemă pentru aceşti lideri era
asigurarea continuităţii puterii lor. Acest obiectiv era deseori într-o relaţie complexă şi
contradictorie cu extinderea puterii lor asupra altor comunităţi. Astfel, convertirea unei „şefii”
într-o putere monarhică era mai uşoară la nivelul unor comunităţi restrânse, care se identificau
mai uşor cu liderul lor, decât în cadrul unor „uniuni de triburi” unde animozităţile acumulate
în timp între triburi puteau răbufni compromiţând orice construcţie politică; pe de altă parte
însă, rămânerea la un cadru tribal restrâns putea mări vulnerabilitatea faţă de eventuali
cuceritori din afară.

2
NOTĂ – Acest material este protejat de drepturi de autor. Orice distribuire neautorizată este pasibilă de
sancțiuni conform legii

Soluţiile găsite de unii lideri de acest fel pentru consolidarea ctitoriilor lor politice au
fost diverse. Unul dintre cele mai interesante tipuri au fost imperiile sahariene: Ghana
(secolele VIII-XI), Mali (secolele XIII-XIV) şi Songhai (secolele XV-XVI). Deşi existenţa
unui „regat” Ghana pare să fie atestată încă din secolul IV, constituirea sa ca „imperiu” a avut
loc după instalarea arabilor în Africa de Nord, şi după ce negustorii arabi au descoperit faptul
că la sud de Sahara apuseană puteau fi găsite aur, sclavi şi fildeş. Traversarea Saharei necesita
însă un efort considerabil, iar la sud de Sahara siguranţa negustorilor depindea de bunăvoinţa
localnicilor. Şefii din Ghana, şi mai târziu cei din Mali şi Songhai, au realizat avantajele
cooperării cu negustorii arabi. Ei au garantat securitatea drumurilor trans-sahariene şi a
negustorilor, cu condiţia ca aceştia să vină să efectueze tranzacţiile numai la curtea lor. Pentru
asigurarea monopolului tranzacţiilor, ei au ordonat triburilor supuse să le predea toate pepitele
de aur, acordând în schimb înlesniri la nivelul tributurilor în bunuri de folosinţă directă, cum
ar fi fost cerealele şi animalele. Pe de altă parte, ei au schimbat aurul pe arme, „bunuri de
prestigiu” (în principal textile şi podoabe) şi sare. „Bunurile de prestigiu” le-au îngăduit să
cumpere loialităţi, ceea ce, împreună cu armele performante aduse de arabi, le-a conferit o
netă superioritate militară asupra rivalilor sud-saharieni. Victoriile militare au condus la
constituirea unor veritabile „imperii”, şi totodată la apariţia unui disponibil de prizonieri, care,
în loc să fie ucişi sau să rămână un posibil factor perturbator la sud de Sahara, au fost
„exportaţi” în lumea arabo-islamică.

Desigur, în momentul constituirii „imperiilor”, Ghana, Mali sau Songhai au încetat să

mai fie simple şefii tradiţionale de tip tribal. Pe de altă parte, ele au format state de un tip
special, diferit de monarhiile teritoriale clasice, bazate esenţialmente pe exploatarea
producătorilor agricoli. Daniel Chirot a rezumat în felul următor funcţionarea acestor sisteme
politico-economice „comunitar-comerciale”:
„(1) Există un stat care impune un tribut populaţiei rurale.
(2) Acest tribut este, totuşi, de valoare redusă, iar statul „pluteşte” deasupra
populaţiei rurale, interferând foarte puţin cu viaţa comunităţii săteşti.
(3) Principala sursă de venituri pentru stat este reprezentată de taxele asupra
comerţului. Acest comerţ se bazează în principal pe articole de lux ce se află în tranzit
prin teritoriul controlat de stat sau pe mărfuri relativ rare şi scumpe, cele din urmă
produse extractive ce provin din chiar teritoriul statului. În acest ultim caz, activităţile
extractive necesită un volum de muncă relativ redus din partea populaţiei locale [...]
(4) Satele continuă să îşi desfăşoare existenţa în condiţii care aproximează
„comunismul primitiv”. Ele se bazează pe proprietatea comună, sau de tip tribal,
comunitatea sătească fiind relativ autarhică şi închisă faţă de lumea exterioară.
(5) Diferenţierea socială este pronunţată la nivelele superioare ale aparatului de
stat, care deţine monopolul asupra colectării tributului şi asupra impozitării
comerţului. Elita conducătoare, şeful statului şi curtea sa de nobili sunt astfel, în
primul rând, colectori de tributuri şi taxe, mai puţin latifundiari sau mari proprietari de
sclavi. [...] În mod firesc, elita este redutabilă din punct de vedere militar, pentru a-şi
putea asigura monopolul asupra comerţului şi tributului – însăşi existenţa sa depinzând
de aceasta.
(6) În comunităţile săteşti, pe de altă parte, societatea este relativ nediferenţiată
şi străină de viaţa politică, de asemenea ne-implicată direct în viaţa economică a
statului.
(7) Această situaţie nu trebuie confundată cu cea a „statului hidraulic” descris
de Wittfogel, în care statul controlează populaţia rurală în mod efectiv şi contribuie în
mod decisiv la organizarea economiei agrare. Şi nu trebuie confundată nici cu cea a
economiei sclavagiste, în care elita trebuie să reducă la sclavie o parte considerabilă a

3
NOTĂ – Acest material este protejat de drepturi de autor. Orice distribuire neautorizată este pasibilă de
sancțiuni conform legii

populaţiei pentru a produce un surplus economic substanţial. În fine, nu trebuie

confundată nici cu feudalismul, în care statul este descentralizat şi nobilimea
stăpâneşte în mod direct satele şi populaţia rurală. Statul comercial pur este în acelaşi
timp mai centralizat şi mai superficial decât statul feudal” 1.

Daniel Chirot include printre statele de acest tip nu numai imperiile sahariane, ci şi
Cartagina, Palmyra, Khaganatul Khazar din Europa răsăriteană din secolele VII-X, Rusia
Kieveană (până în secolul al XI-lea), Laosul din secolele XIV-XVIII, civilizaţia Maya,
precum şi Ţara Românească şi Moldova în prima fază a existenţei lor (până în secolul al XVI-
lea)2.

Evident, funcţionarea statelor „comunitar-comerciale” depindea de comerţul la mare

distanţă. Pentru facilitarea acestui comerţ, suveranii căutau să atragă negustorii străini, şi să
asigure coexistenţa fără fricţiuni majore a unor populaţii de religii şi stiluri de viaţă diferite.
Când însă dintr-un motiv sau altul comerţul la mare distanţă nu mai funcţiona, sau aducea mai
puţine venituri, singura şansă de supravieţuire a acestor state era trecerea la o exploatare mai
intensivă a producătorilor agricoli aflaţi pe teritoriul lor. Uneori această tranziţie spre
monarhiile teritoriale clasice reuşea, alteori ea eşua, şi în acest caz „imperiile” se destrămau
relativ rapid.

Monarhiile teritoriale au fost forma cea mai frecventă de organizare politică în evul
mediu ca şi în epoca modernă timpurie. De regulă, ele luaseră naştere prin impunerea
stăpânirii unui grup cu un potenţial militar ridicat asupra unui teritoriu relativ întins şi asupra
unei populaţii cuprinzând un număr relativ mare de producători, majoritatea agricultori.
Monarhul care le conducea putea purta titluri extrem de diverse: împărat, şah, calif, sultan,
rege, ţar, cneaz, domn, principe etc. La fel, formele de structurare a societăţii puteau fi şi ele
extrem de diverse. Dincolo însă de această diversitate, aceste monarhii aveau în comun faptul
că în cadrul lor societatea era divizată în:
- monarh, care de cele mai multe ori clama că puterea sa este de origine divină
şi că dreptul de a domni se cuvine numai membrilor familiei sale (dinastiei)
- una sau mai multe categorii cu statut social privilegiat, care aveau atribuţii
speciale în funcţionarea aparatului de stat şi beneficiau (prin intermediul statului, sau
numai cu garanţia acestuia) de o parte din roadele muncii altor persoane
- majoritatea populaţiei, formând categoria supuşilor, care puteau avea statute
sociale diverse, dar care aveau în comun faptul că trebuiau să cedeze o parte din
roadele muncii lor fie direct categoriilor privilegiate, fie statului

Unele dintre aceste monarhii teritoriale erau foarte întinse şi îşi afirmau vocaţia
universală, adică idealul de a cuprinde în cadrul lor întreaga lume, sau măcar întreaga lume
aparţinând unei anumite arii de civilizaţie. În evul mediu şi în epoca modernă timpurie,
asemenea monarhii cu vocaţie universală au fost Imperiul Chinez, statele care se revendicau
de la tradiţia imperială romană (Bizanţul, Imperiul Carolingian, Imperiul Romano-German),
Califatul Arab, Imperiul Mongol, Imperiul Otoman, statul Inca, sau chiar monarhia alcătuită
de Carol Quintul în secolul al XVI-lea. Un caz particular de putere cu vocaţie universală a fost
reprezentat de către papalitate. Enumerarea de mai sus nu este exhaustivă, un plus de erudiţie
putând completa lista exemplelor. Pe de altă parte, vocaţia stăpânirii universale era de cele
mai multe ori mai degrabă teoretică decât un program concret de cucerire integrală a lumii.
Desigur, înainte de expediţia de cucerire a lui Batu în Europa răsăriteană şi centrală (1236-

1
Daniel Chirot, Schimbarea socială într-o societate periferică. Formarea unei colonii balcanice, Bucureşti, 2002, p.34-36.
2
Ibidem, p.37-39 şi 51-64.

4
NOTĂ – Acest material este protejat de drepturi de autor. Orice distribuire neautorizată este pasibilă de
sancțiuni conform legii

1242), unul dintre conducătorii mongoli putea spune că expediţia va merge până „unde ajunge
copita calului”, dar practic şi cei mai aprigi cuceritori trebuiau să recunoască existenţa altor
state, şi foloseau pentru aceasta diverse formule simbolice (instituirea unei familii simbolice
de regi, vasalizarea suveranilor a căror cooperare era preferabilă unei confruntări etc.) pentru
a concilia ideologiile stăpânirii universale cu exigenţele realismului politic.

Pe lângă monarhiile cu vocaţie universală, în evul mediu şi în epoca modernă timpurie

au existat şi un număr foarte mare de monarhii cu vocaţie limitată, ai căror conducători au
avut o viziune mai modestă asupra rolului lor, şi au preferat să-şi limiteze pretenţiile la
stăpânirea unui număr finit de teritorii. Desigur, această formulă îngăduia mai multă
flexibilitate în stabilirea relaţiilor dintre state, dar nu trebuie să ne imaginăm că monarhiile cu
vocaţie limitată se abţineau de la a duce o politică de cuceriri atunci când prilejul părea
favorabil. Dintre monarhiile cu vocaţie limitată am aminti aici regatul Franţei, Anglia,
Polonia, Cehia, Ungaria, Ţara Românească, Moldova, Suedia, Danemarca, Scoţia, Portugalia,
ca şi multe state extra-europene.

Republicile urbane erau o formă relativ puţin răspândită de organizare politică în

evul mediu şi în epoca modernă timpurie. Aceste republici urbane nu prezintă continuitate
faţă de oraşele-stat antice, ci sunt creaţii politice specifice lumii medievale. De regulă, ele au
luat naştere acolo unde succesul mişcării comunale a îngăduit oraşelor să dobândească o
autoguvernare deplină, şi unde slăbirea autorităţii statale a făcut ca autoritatea monarhiilor
teritoriale să cadă în desuetudine. Exemplul clasic este Veneţia, situată multă vreme sub
dependenţă bizantină, dar care a reuşit în secolele XI-XII să devină independentă faţă de
Bizanţ, evitând totodată dependenţa faţă de împăraţii romano-germani sau faţă de papalitate.
Alte oraşe-state au apărut în aceeaşi vreme în Italia, Germania şi Ţările de Jos, dar cele mai
multe au continuat să recunoască o suzeranitate nominală fie împăraţilor romano-germani, fie
altor principi teritoriali.

Din punctul de vedere al organizării instituţionale interne, republicile urbane, la fel ca

şi oraşele cu diverse grade de autonomie, dar lipsite de independenţa deplină, erau conduse de
anumiţi magistraţi aleşi, purtând diverse titluri cu rezonanţă nobiliară sau antică (doge, consul,
podesta etc.), precum şi de unul sau mai multe consilii. Din punctul de vedere al grupurilor
sociale care controlau din punct de vedere politic oraşele, regimurile politice urbane sunt
îndeobşte clasificate în:
- regimuri patriciene (sau patrician-nobiliare)
- regimuri corporative
- regimuri ale senioriei personale

Deşi sistemele politice ale republicilor urbane erau adaptate dimensiunilor unor oraşe-
stat, circumstanţele istorice au făcut ca unele dintre republicile urbane să-şi extindă teritoriul,
mai întâi asupra zonei rurale imediat înconjurătoare (aşa-numitul contado), apoi asupra altor
oraşe şi uneori chiar asupra unor provincii întregi, mai apropiate sau mai îndepărtate. De
exemplu, Veneţia a cucerit în secolele XII-XV un important imperiu colonial pe ţărmurile
Mării Adriatice şi în bazinul oriental al Mediteranei, precum şi în nord-estul Italiei (aşa-
numita Terra Ferma). Şi alte republici urbane, cum ar fi Florenţa sau Genova, şi-au constituit
şi ele stăpâniri teritoriale semnificative, deşi nu la fel de întinse ca ale Veneţiei. În asemenea
cazuri, republicile urbane au instituit forme destul de complicate de asociere şi/sau dominare a
teritoriilor şi oraşelor subordonate.

5
NOTĂ – Acest material este protejat de drepturi de autor. Orice distribuire neautorizată este pasibilă de
sancțiuni conform legii

Spre sfârşitul evului mediu, multe dintre oraşele-stat s-au dovedit vulnerabile faţă de
atacurile monarhiilor teritoriale. De altfel, dezvoltarea artileriei de asediu în a doua jumătate a
secolului al XV-lea a sporit vulnerabilitatea zidurilor care anterior protejaseră eficient multe
oraşe. De aceea, în secolele XV-XVI asistăm la subordonarea multor oraşe faţă de monarhii,
precum şi la transformarea unora dintre republicile urbane în principate teritoriale (exemplul
cel mai bun este Florenţa, devenită ducat în 1532 după capitularea în 1530 în faţa unei armate
spaniole, apoi mare ducat al Toscanei în 1569). Chiar şi Veneţia, care a reuşit să-şi păstreze
independenţa până în 1797, a pierdut o mare parte din imperiul său colonial în confruntările
cu Imperiul Otoman, şi a trebuit să ducă o politică de evitare a unor conflicte majore în Italia.

Un caz particular a fost reprezentat de Provinciile Unite. Acestea au fost constituite în

contextul revoltei antispaniole a Ţărilor de Jos, atunci când mai multe provincii şi oraşe au
refuzat înţelegerea cu regele Filip al II-lea şi au format Uniunea de la Utrecht (23 ianuarie
1579), iar în 1581 l-au declarat pe regele Spaniei oficial decăzut din calitatea de suveran al
Ţărilor de Jos şi şi-au proclamat independenţa, recunoscută de Spania în mod oficial abia în
1648. Deşi Provinciile Unite au fost unul dintre statele cele mai urbanizate din secolele XVI-
XVIII, deşi oraşe precum Amsterdam aveau o poziţie dominantă din punct de vedere
economic, totuşi formal statul era o uniune de provincii, iar în adunările de stări ale
provinciilor şi în adunarea comună a provinciilor (Statele Generale) erau reprezentate atât
oraşele cât şi teritoriile rurale (de fapt, nobilimea care controla teritoriile rurale). Pe de altă
parte, deşi autoritatea supremă revenea Statelor Generale, care trebuiau să respecte drepturile
speciale ale provinciilor, o parte din puterea executivă era exercitată de un stadhouder
desemnat în mod tradiţional dintre membrii familiei de Orania; în consecinţă, structura
politică republicană includea şi o demnitate cu trăsături cvasi-monarhice.

Dincolo de varietatea formelor de stat şi a instituţiilor politice, toate statele au trebuit

să găsească soluţii pentru a rezolva câteva probleme comune.

Prima şi probabil cea mai importantă a fost asigurarea monopolului asupra

exercitării legitime a violenţei pe teritoriul controlat de statul respectiv. Aceasta implica atât
asigurarea supremaţiei forţei militare proprii asupra supuşilor din teritoriul respectiv, cât şi
respingerea încercărilor altor state de a cuceri acest teritoriu. Realizarea monopolului asupra
exercitării legitime a violenţei a presupus reprimarea forţelor concurente în exercitarea
violenţei, inclusiv interzicerea războaielor particulare ale nobililor, desfiinţarea armatelor
particulare şi a fortificaţiilor nobiliare; în aceeaşi direcţie de acţiune trebuie inclusă extinderea
acţiunii justiţiei regale asupra tuturor supuşilor, prin eliminarea treptată a justiţiei nobiliare şi
a unora dintre privilegiile jurisdicţionale ale categoriilor privilegiate. Deşi monopolul asupra
exercitării violenţei a fost de cele mai multe ori imperfect, statele nereuşind să elimine
complet formele sub-statale de exercitare a violenţei, cele mai multe dintre aceste forme au
fost asimilate crimelor şi supuse unei represiuni sistematice.

Deşi exercitarea puterii depindea în ultimă instanţă de capacitatea de a reprima cu forţa

orice opoziţie a supuşilor, totuşi stăpânirea numai cu ajutorul puterii militare era o formă
costisitoare şi riscantă de funcţionare a statelor. De aceea, toate statele au căutat să-şi asigure
într-o formă sau alta legitimitatea. Legitimitatea este un concept politic ce desemnează
„caracterul de conformitate a puterii (a sursei, naturii şi organizării sale) cu ceea ce se crede
preferabil sau corespunzător unor norme juridice, morale sau unor tradiţii consacrate” 3. Cu
alte cuvinte, legitimitatea reprezintă măsura în care o putere politică este considerată

3
Ioan Mihăilescu, în Dicţionar de sociologie, Bucureşti, 1993, p.329.

6
NOTĂ – Acest material este protejat de drepturi de autor. Orice distribuire neautorizată este pasibilă de
sancțiuni conform legii

acceptabilă de către cei asupra cărora ea îşi exercită autoritatea. Sociologul german Max
Weber a distins trei tipuri de legitimitate, în funcţie de sursa acestei legitimităţi:
- legitimitatea raţională (realizată prin raportarea la anumite reguli fixate legal
sau prin acord politic)
- legitimitatea tradiţională (puterea este acceptată deoarece se conformează
unor cutume fixate treptat în timp)
- legitimitatea charismatică (puterea este acceptată datorită unor calităţi
speciale, sau chiar a unui har special, al persoanei şi/sau dinastiei care o exercită)

Deşi distincţia de mai sus este utilă din punct de vedere analitic, în practică oamenii
rareori separă cele trei tipuri de legitimitate. Mai important este faptul că legitimitatea este un
proces, respectiv că ea trebuie permanent înnoită (actualizată). Pe de altă parte, deşi deseori
vorbim despre legitimitate la un mod general, în realitatea istorică se întâmpla frecvent ca o
putere politică să fie legitimă (acceptabilă) pentru unul sau mai multe grupuri de supuşi, şi
nelegitimă (acceptabilă numai în lipsa unei alternative) pentru alte grupuri sociale.

Avantajul dobândirii legitimităţii este considerabil pentru orice putere politică.

Legitimitatea micşorează tensiunile interne din cuprinsul statului şi reduce costurile
financiare, militare şi politice ale exercitării puterii. Ea îngăduie deci o anumită economie de
mijloace, şi măreşte libertatea de acţiune a autorităţii politice.

Pentru sporirea gradului lor de legitimitate, statele şi monarhii din evul mediu şi din
epoca modernă timpurie au folosit o gamă variată de mijloace, cum ar fi:
- afirmarea dreptului dinastic (menit să asigure excluderea concurenţilor); în
unele state dreptul dinastic a rămas la un nivel general, prevăzând doar legitimitatea
ocupării tronului de către membrii unei anumite familii sau de către descendenţii unei
anumite persoane, în timp ce în alte cazuri reguli ferme au stabilit şi ordinea de
succesiune în cadrul familiei domnitoare. Deşi în majoritatea statelor medievale şi
moderne timpurii principiul dinastic a prevalat, devenind o parte centrală a culturii
politice, au existat şi cazuri când stările privilegiate şi-au afirmat dreptul de a alege pe
suveran fără a fi legate de principiul dinastic (de exemplu, în Imperiul Romano-
German, sau în Polonia după stingerea dinastiei Jagiello în 1572).
- afirmarea originii divine a puterii monarhului (sau, după caz, a legăturii
speciale dintre monarh/dinastie şi divinitate). Din acest punct de vedere, diversitatea
situaţiilor concrete este enormă. Marele Inca se considera „fiu al Soarelui”. În multe
state cu religii politeiste, suveranii se declarau descendenţi direcţi ai unuia sau altuia
dintre zei. În mai multe state din Europa creştină s-a adoptat practica ungerii
monarhului, ca formă de transmitere a unui har de sorginte divină. În Islam, unde
monoteismul era extrem de strict, califii au fost consideraţi locţiitori ai Profetului şi
şefi ai comunităţii credincioşilor, deci exponenţi ai voinţei lui Allah.
- afirmarea rolului monarhului de promotor al păcii şi de garant al
justiţiei; în multe cazuri, încurajarea supuşilor de a se adresa justiţiei regale era şi o
formă de de-legitimare a oponenţilor politici, de impunere a monopolului regal asupra
exercitării legitime a violenţei, şi de propagare a mitului monarhului „bun”. O
componentă specială a acestei strategii a fost afirmarea rolului monarhului de a proteja
pe supuşi împotriva oricăror ameninţări din interiorul şi mai ales din exteriorul statului
- distribuirea de răsplăţi pentru persoanele şi/sau grupurile sociale care
serveau pe monarh; răsplăţile, împărţite într-o mare varietate de forme (bani, domenii,
funcţii, ranguri nobiliare, distincţii, privilegii de diverse feluri etc.), reprezentau o
formă de cointeresare a elitelor în buna funcţionare a statului.

7
NOTĂ – Acest material este protejat de drepturi de autor. Orice distribuire neautorizată este pasibilă de
sancțiuni conform legii

Discuţia referitoare la răsplăţi ne conduce şi la o altă problemă comună tuturor

statelor: asigurarea mijloacelor materiale necesare pentru funcţionarea aparatului de
stat. Fernand Braudel a formulat astfel această sarcină ce se impune oricărui stat: „a controla
de aproape sau de la distanţă viaţa economică, a organiza, într-un chip conştient sau nu,
circulaţia bunurilor, a pune mâna mai ales pe o parte notabilă a venitului naţional cu scopul de
a asigura propriile lui cheltuieli, luxul lui, «administraţia» lui, sau războiul” 4. Însuşirea de
către stat a unei părţi semnificative din produsul social, şi redistribuirea de venituri către
persoanele şi grupurile sociale care serveau statul, sau care trebuiau neutralizate, era
complicată în societăţile covârşitor rurale, în cadrul cărora schimburile comerciale erau
reduse, iar auto-consumul absorbea cea mai mare parte a producţiei. În societăţile descrise
mai sus, majoritare în evul mediu, cea mai mare parte a surplusurilor care puteau fi răpite
producătorilor direcţi erau greu mobilizabile, trebuind să fie însuşite şi consumate în mare
măsură la nivel local. De aceea, statele au inventat diverse sisteme prin care aceste surplusuri
erau alocate anumitor slujitori ai suveranului (statului), militari şi/sau civili, care purtau
diverse titluri (feudali în Occident, pronoiari în Bizanţul târziu, ikta-dari în mai multe state
islamice, spahii timarioţi în Imperiul Otoman etc.). Aceste venituri condiţionate de efectuarea
anumitor slujbe, numite de sociologi generic prebende, tindeau în timp să scape controlului
statului, şi să se transforme din concesiuni de venituri în proprietăţi ereditare asupra
pământului şi/sau a oamenilor. Pe lângă aceste veniturile obţinute prin exploatarea
producătorilor agricoli, şi care, după cum am văzut, erau adesea distribuite ca prebende,
suveranii medievali mai dispuneau de veniturile domeniului propriu, de venituri provenind
din aşa-numitele monopoluri regale – vămile, exploatarea subsolului şi baterea de monedă,
împărţirea justiţiei în ultimă instanţă -, de venituri ocazionale provenite din prăzi, confiscări
de averi, moşteniri etc.

Odată cu sporirea ponderii comerţului şi cu monetarizarea crescândă a economiei,

nevoile de bani ale statelor au crescut, şi statele au încercat să-şi sporească veniturile băneşti.
Principalul mijloc folosit a fost impunerea unor impozite, mai întâi ca dări extraordinare
pentru a face faţă anumitor situaţii excepţionale (de exemplu, unui război cu un adversar
periculos), dar care apoi au continuat să fie percepute în mod regulat şi după ce situaţia
excepţională ce le justificase iniţial încetase. Înmulţirea impozitelor, şi perceperea lor de la
cea mai mare parte a supuşilor – existând totuşi şi anumite categorii privilegiate scutite de
unul sau mai multe dintre aceste impozite – a reprezentat o caracteristică esenţială în istoria
lumii la sfărşitul evului mediu şi în epoca modernă timpurie. Impozitele erau extrem de
variate, atât ca natură şi mod de percepere, cât şi din punct de vedere al cuantumului lor.
Economiştii clasifică impozitele în:
- impozite directe (fie pe persoane, fie pe proprietăţi, fie pe venituri)
- impozite indirecte (care includ variate taxe pe consum şi pe circulaţia
mărfurilor)

Impozitele nu puteau fi totuşi sporite întotdeauna şi infinit, deoarece o mărire excesivă

genera nemulţumiri şi putea conduce la evaziune fiscală şi chiar la rezistenţa armată a
grupurilor sociale afectate. Pe de altă parte, nevoile de bani ale statelor erau deseori urgente,
iar strângerea impozitelor dura. De aceea, statele au recurs tot mai des la credit, împrumutând
bani de la diverşi bancheri. De regulă, dobânzile erau relativ mari, ceea ce a făcut ca multe
state să ajungă în situaţii în care nu-şi mai puteau plăti datoriile. Cum efectele unor încetări de
plăţi erau devastatoare pentru toate părţile implicate – bancherii puteau da faliment, iar

4
Fernand Braudel, Jocurile schimbului, vol.2, Bucureşti, 1985, p.195.

8
NOTĂ – Acest material este protejat de drepturi de autor. Orice distribuire neautorizată este pasibilă de
sancțiuni conform legii

monarhii care îşi pierdeau creditul puteau fi nevoiţi să oprească acţiunile militare în timp de
război, devenind vulnerabili faţă de adversarii lor – s-au găsit soluţii pentru a rezolva aceste
situaţii, fie prin recompensarea bancherilor cu alte surse de venit (de exemplu, prin concesiuni
ale unor mine de aur sau argint), fie prin transformarea datoriilor curente pe termen scurt în
datorii consolidate pe termen lung (această ultimă soluţie a rămas totuşi minoritară, fiind
folosită mai întâi de unele oraşe italiene şi germane, apoi şi de Spania, Franţa şi Provinciile
Unite; celelalte state europene au reuşit să aplice acest sistem numai după mijlocul secolului
al XVII-lea, iar în afara lumii europene datoria consolidată a apărut abia după 1800 sau chiar
1900).

Cum recursul la împrumuturi nu era nici el întotdeauna posibil, statele din epoca
modernă timpurie au continuat să folosească şi diverse expediente ocazionale pentru sporirea
veniturilor lor. Unele dintre acestea aveau o bogată tradiţie, dar au fost „ridicate pe noi culmi”
în secolele XVI-XVII: bune exemple ar fi în acest sens devalorizările monetare, sau însuşirea
de către mai multe state a proprietăţilor ecleziastice în cadrul procesului Reformei religioase.
Altele au fost „inovaţii” moderne, cum ar fi crearea de manufacturi regale, sau iniţierea de
către mai mulţi monarhi a expediţiilor din Lumea Nouă, cu speranţa – uneori confirmată,
alteori nu - că aceste investiţii vor aduce însemnate profituri.

Diversificarea şi creşterea în termeni absoluţi a resurselor financiare ale statelor a

reprezentat un aspect esenţial în trecerea la tructuri politice „moderne”. Pe de altă parte însă,
nevoile statelor pentru plata armatelor, pentru plata birocraţiei civile în creştere, ca şi pentru
nevoile curţii, au crescut chiar mai repede decât venituri, astfel încât de-a lungul epocii
moderne timpurii cele mai multe dintre state s-au confruntat cu deficite financiare cronice.

Statul „modern” este bazat pe relaţiile băneşti – atât la nivelul economiei de la baza
sa, cât şi prin faptul că atrage în folosul său o parte dintre resursele băneşti ale societăţii şi
foloseşte banii pentru recompensarea slujitorilor săi – dar nu se rezumă numai la acest aspect.
O altă latură, la fel de importantă, a fost dezvoltarea instituţiilor capabile să asiste pe
monarhi în exercitarea autorităţii. În evul mediu, setul de instituţii constituind statul era relativ
puţin diversificat, cuprinzând esenţialmente armata şi curtea monarhului, precum şi – eventual
– elemente de administraţie provincială. Odată cu avansarea proceselor de centralizare
politică şi cu modernizarea aparatelor de stat, instituţiile politice s-au specializat şi şi-au
precizat mai clar atribuţiile. Astfel, din cadrul curţii monarhului au luat naştere instituţii
specializate pentru îndeplinirea unor funcţii militare, judiciare, fiscal-financiare,
administrative etc. Considerabilă a fost şi dezvoltarea administraţiei provinciale, deşi se poate
totuşi aprecia că până pe la 1800 majoritatea statelor au rămas sub-administrate, atât în raport
cu mărimea populaţiei şi a teritoriului, cât şi în raport cu multitudinea sarcinilor trasate de
autoritatea centrală; de altfel, dincolo de denumirile şi atribuţiile exacte ale diverselor instituţii
ale administraţiei teritoriale (provinciale şi locale), loialităţile persoanelor din cadrul acesteia
au rămas esenţialmente împărţite între exigenţele directivelor de la centru şi solidarităţile
locale.

Un caz particular este reprezentat de instituţiile reprezentative ale stărilor sociale

privilegiate: adunări locale, adunări provinciale, adunări ale stărilor la scara unui întreg regat.
Acestea din urmă au fost convocate de către monarhi atunci când aceştia aveau nevoie de un
sprijin social cât mai larg pentru politica lor. De exemplu, în regatul Franţei regele Filip al IV-
lea cel Frumos (1285-1314) a convocat Adunarea Stărilor Generale pentru prima dată în anul
1302, în perioada conflictului său cu papa Bonifaciu al VIII-lea. Adunările de stări aveau
nume şi structuri diferite în diversele state. Astfel, în Anglia Parlamentul s-a structurat de

9
NOTĂ – Acest material este protejat de drepturi de autor. Orice distribuire neautorizată este pasibilă de
sancțiuni conform legii

timpuriu în două camere, Camera Lorzilor şi Camera Comunelor; tot două camere, numite
însă Senat şi Camera Deputaţilor, a avut principial şi Seimul din Polonia, care totuşi s-a reunit
deseori în plen. În Franţa Adunarea Statelor Generale era compusă din adunări distincte ale
reprezentanţilor clerului, nobilimii şi stării a treia, în timp ce în Imperiul Romano-German
Reichstag-ul (dieta imperială) era alcătuit dintr-un consiliu al celor 7 principi electori, un
consiliu al celorlalţi principi teritoriali, şi un consiliu al oraşelor. Deosebit de interesant este
cazul regatului Aragonului, unde încă din secolul al XIII-lea au funcţionat Cortes-uri separate
pentru Aragonul propriu-zis, pentru Catalonia şi pentru Valencia, iar în Aragon (spre
deosebire de celelalte părţi ale regatului), Cortes-ul era alcătuit din 4 brazos (stări): clerul,
nobilimea mare (ricos hombres), nobilimea mică (caballeros) şi reprezentanţii oraşelor5.

Dincolo însă de aceste variaţiuni, câteva elemente erau decisive în funcţionarea

adunărilor de stări. Astfel, aceste adunări au încercat adesea să limiteze arbitrariul regal, să-
şi impună co-participarea la marile decizii politice şi economice, şi să fixeze prin acte speciale
privilegiile stărilor. În mod special, adunările de stări au căutat să condiţioneze perceperea de
noi impozite de acordul lor prealabil, şi în unele momente când puterea monarhilor era mai
slabă au încercat chiar să impună obligativitatea acordului lor în desemnarea principalilor
dregători regali. La rândul lor, monarhii au căutat să controleze componenţa şi data convocării
adunărilor de stări, şi să obţină din partea lor acorduri globale, care să poată fi folosite şi în
perioadele dintre sesiuni. Mai multe aspecte procedurale au avut un rol crucial în competiţia
politică dintre monarhi şi adunările de stări: adunările de stări avau nevoie de o convocare
specială din partea monarhului, sau se întruneau automat cu o anume periodicitate (anual, sau
o dată la 2 sau 3 ani)? Care era raportul dintre membrii de drept, cei numiţi şi cei aleşi?
Adunările îşi puteau stabili ordinea de zi, sau aveau voie să dezbată numai problemele
indicate de către monarh? Cum se vota? Funcţiona un principiu al majorităţii, sau regula
unanimităţii? Rezolvarea dată acestor chestiuni procedurale a diferit mult de la un caz la altul,
şi uneori şi de la o perioadă la alta în cuprinsul aceluiaşi stat. Două bune exemple pentru
această diversitate de soluţii şi de raporturi de forţe sunt Polonia şi Franţa. În Polonia Seimul a
obţinut după stingerea dinastiei Jagiello (1572) largi concesii din partea noului rege Henric de
Valois (1573-1574; ulterior rege al Franţei sub numele de Henric al III-lea), respectiv
convocarea automată a Seimului odată la 2 ani, obligativitatea acordului său pentru declararea
războiului şi încheierea păcii, pentru perceperea de noi impozite şi pentru mobilizarea armatei
etc.; totodată, Seimul şi-a asigurat dreptul de a alege pe orice nou rege, blocând funcţionarea
principiului dinastic. În Franţa, după mai multe încercări ale stărilor de a profita de minoratele
regale pentru a prelua controlul asupra aparatului de stat, din 1614 şi până la 1789 regii au
reuşit pur şi simplu să nu convoace Adunarea Statelor Generale.

De regulă, în istoriografie există tendinţa de a sugera că succesul monarhilor în raport

cu adunările de stări a consolidat puterea statelor respective, şi a avut deci un rol benefic
pentru aceste state. Imperiul German, devenit în secolul al XVII-lea teatrul unei confruntări
europene pustiitoare – războiul de 30 de ani (1618-1648) – sau al Poloniei împărţite de vecinii
săi absolutişti la sfârşitul secolului al XVIII-lea, servesc drept exemple negative. Pe de altă
parte însă, succesul prea deplin al monarhilor în confruntarea cu adunările de stări nu a servit
cu adevărat interesele pe termen lung ale statelor respective, iar în secolele XVIII-XIX
principiul unui echilibru al puterilor s-a impus în ţările dezvoltate. Desigur, un observator
limitat la orizontul secolelor XVI-XVII nu putea anticipa cum aveau să evolueze diferitele
state în secolele următoare, dar pe de altă parte chiar din secolele XVI-XVII se putea observa

5
Gheorghe I. Brătianu, Adunările de Stări în Europa şi Ţările Române în evul mediu, Bucureşti, 1996, p.109.

10
NOTĂ – Acest material este protejat de drepturi de autor. Orice distribuire neautorizată este pasibilă de
sancțiuni conform legii

că statele cele mai prospere, şi poate cele mai eficiente în funcţionarea lor internă, erau – în
Europa - Veneţia şi Provinciile Unite.

Procesul de modernizare a inclus şi relaţiile dintre state6. În evul mediu, ca şi în

antichitate, relaţiile de cooperare dintre state se stabileau prin intermediul soliilor ocazionale,
şi se consolidau prin întâlniri între suverani, tratate şi/sau jurăminte reciproce, eventual şi prin
căsătorii dinastice. În epoca modernă timpurie în Europa a avut loc un proces de
profesionalizare (specializare) a gestiunii relaţiilor dintre state, realizat îndeosebi prin
constituirea sistemului diplomatic modern, bazat pe ambasade permanente, pe
corespondenţa scrisă şi pe funcţionarea unor nuclee birocratice specializate (secretariate
predesesoare ale actualelor ministere de externe).

Precursorii ambasadorilor permanenţi au fost nunţii papali pe lângă diverşii suverani

creştini, şi bailii veneţieni la Constantinopol. Apoi, sistemul ambasadelor permanente a fost
instituit între principalele state italiene – Veneţia, Milano, Florenţa, statul papal, regatul
Neapole - în a doua jumătate a secolului al XV-lea. În afara Italiei, primii suverani care au
adoptat sistemul ambasadelor permanente au fost Ferdinand de Aragon şi Isabela de Castilia,
care în 1480 au trimis un ambasador permanent pe lângă papă, şi apoi la Veneţia şi în Anglia.
Regii Franţei au adoptat acest sistem după începerea războaielor italiene în 1494, regii Angliei
după 1520, şi celelalte state mai importante ale Europei creştine la diverse date în decursul
secolelor XVI-XIX. De menţionat faptul că multe state fie nu şi-au permis, fie nu au
considerat necesar să întreţină ambasade permanente, mulţumindu-se cu solii ocazionale sau
cu intermedierea relaţiilor interstatale de către ambasadorii acreditaţi de alte state la curtea lor.
Deşi costisitor, sistemul ambasadelor permanente asigura o informare promptă şi superioară -
cantitativ şi calitativ - asupra problemelor statelor-gazdă, şi facilita raţionalizarea deciziilor de
politică externă. Sistemul diplomatic cel mai bine pus la punct a fost multă vreme cel
veneţian. Ambasadorii veneţieni erau trimişi la post de obicei pe timp de 3 ani, trebuiau să
trimită la Veneţia periodic dispacci (de obicei, o depeşă la fiecare 2 săptămâni, dar şi mai des
dacă erau lucruri importante de raportat) şi să prezinte la întoarcere o relatare detaliată asupra
ambasadei lor şi asupra statului în care fuseseră acreditaţi.

Complexitatea crescândă a corepondenţei diplomatice a necesitat constituirea unor

secretariate specializate atât în arhivarea acestei corespondenţe, cât şi în gestiunea curentă a
relaţiilor cu ambasadorii şi cu statele partenere. Funcţionarii din aceste secretariate s-au
profesionalizat, şi au început treptat să pledeze pentru adoptarea deciziilor de politică externă
în funcţie de teoria raţiunii de stat. Deşi în secolele XVI-XVII s-au afirmat teoreticieni de
seamă ai principiului raţiunii de stat – Niccolo Machavelli, Jean Bodin, cardinalul de
Richelieu – totuşi puţine state au aplicat sistematic acest principiu în gestiunea relaţiilor lor cu
alte state. Dintre elementele care au contracarat impunerea principiului raţiunii de stat se
cuvine să menţionăm hazardul introdus de avatarurile căsătoriilor dinastice şi ale relaţiilor de
rudenie dintre suverani, precum şi influenţa criteriilor religioase (confesionale) în
determinarea opţiunilor de politică externă.

Creşterea gradului de obiectivare şi de raţionalizare tehnică a deciziilor de politică

externă nu a determinat o turnură pacifică a relaţiilor dintre state. Dimpotrivă, politica externă
a celor mai multe dintre state era dominată de ideea extinderii teritoriale, şi războaiele au fost
pentru majoritatea statelor o realitate mai frecventă decât perioadele de pace la toate
frontierele. Războaiele au fost atât un prilej de distrugere, cât şi un factor al modernizării

6
Preferăm termenul de „relaţii interstatale” celui de „relaţii internaţionale”, deoarece în evul mediu şi în epoca modernă
timpurie nu existau naţiunile moderne, iar termenul „naţiune” avea alte înţelesuri decât cele încetăţenite în secolele XIX-XX.

11
NOTĂ – Acest material este protejat de drepturi de autor. Orice distribuire neautorizată este pasibilă de
sancțiuni conform legii

structurilor politice. Purtate într-o măsură crescândă cu ajutorul armatelor profesioniste de

mercenari, cu ajutorul unor flote tot mai mari, cu folosirea atât a armelor albe cât şi a armelor
de foc (atât tunuri, cât şi arme de foc portabile, cum erau archebuzele, pistoalele şi
muschetele), războaiele au presupus cheltuirea unor sume tot mai mari de bani şi au solicitat
din plin resursele materiale şi coeziunea politică a statelor beligerante. Într-un fel, războaiele
au acţionat ca un test de selecţie naturală, obligând statele să-şi adapteze structurile pentru a
putea supravieţui.

Înainte de a încheia, trebuie să atragem atenţia asupra faptului că structurile politice

ale diverselor state nu au evoluat liniar şi nici măcar întotdeauna în acelaşi sens. Ceea ce a
prevalat atât la sfârşitul evului mediu cât şi în epoca modernă timpurie a fost diversitatea
structurilor politice şi a formelor de stat. Astfel, în ciuda succeselor lor în unele mari state
europene, monarhiile „absolutiste” nu s-au impus peste tot. Mai mult, chiar şi în state precum
Spania sau Franţa, indiscutabil monarhiile dominante ale Occidentului în secolele XVI-XVII,
imensitatea teritoriului, precaritatea comunicaţiilor, trăinicia particularismelor locale şi
provinciale, privilegiile stărilor, capacitatea mediocră a aparatelor de stat şi discontinuităţile
dinastice au făcut ca autoritatea regilor „absoluţi” să se exercite inegal în teritoriu, diferit faţă
de diverse categorii de supuşi, şi variabil în timp. Aceste trei caracteristici – inegal, diferit,
variabil – sugerează relativitatea atributului de „absolut” atribuit de unii ideologi ai epocii şi
de unii istorici de mai târziu pentru puterea unora dintre monarhii din epoca modernă
timpurie, precum şi limitele modernizării statelor în secolele XVI-XVII.

12