Curs XIII-Structuri Economice in Evul Mediu

NOTĂ – Acest material este protejat de drepturi de autor.
Orice distribuire neautorizată este pasibilă de

sancțiuni conform legii
MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza"
Facultatea de Arhivistică
Departamentul de Arhivistică-Istorie
Anul universitar: 2019 – 2020
Conf. univ. dr. Rafael - Dorian CHELARU (titular curs)
ISTORIA MEDIEVALĂ UNIVERSALĂ
CURS XII - Structuri economice în Evul Mediu
I. Cadrul general – concepte
I.a. Populaţie şi hrană. Orice discuţie despre structurile societăţilor medievale şi

incipient moderne trebuie să pornească de la evidenţierea corelaţiei fundamentale care a
condiţionat însăşi existenţa acestor societăţi, corelaţia dintre numărul oamenilor şi resursele
alimentare aflate la dispoziţia acestora. Această corelaţie poate fi definită în felul următor: la
un nivel tehnologic dat, o anumită (micro)regiune poate hrăni un anumit număr de oameni.
Această relaţie de echilibru agro-demografic nu trebuie înţeleasă într-un mod static şi

fixist; dimpotrivă, echilibrul dintre oameni şi resurse este deseori tensionat, ameninţat să se rupă, la
originea tensiunilor stând de cele mai multe ori creşterea rapidă a numărului populaţiei faţă de o
producţie agricolă mult mai puţin dinamică.
Pentru a înţelege mai bine acest mecanism tensionat trebuie să avem în vedere concluziile la
care au ajuns demografii cu privire la evoluţia demografică a omenirii. Pornind de la deosebirile
majore care apar la nivelul variabilelor demografice centrale – natalitatea, mortalitatea, speranţa
medie de viaţă - demografii împart întreaga istorie a omenirii în trei mari etape:
- vechiul regim demografic
- tranziţia demografică
- regimul demografic modern.
Tranziţia demografică este considerată ca un proces care a cunoscut şi el mai multe faze,
afectând mai întâi mortalitatea şi abia apoi natalitatea, şi care în general se suprapune trecerii la
societăţile industriale. La nivel european tranziţia demografică a început în Occident în secolul al
XVIII-lea şi s-a extins apoi în secolele XIX-XX. În România tranziţia demografică pare să fi
început abia în ultimii ani ai secolului XIX şi s-a desăvârşit abia în perioada postbelică. În fine, într-
o serie de ţări ale lumii a treia tranziţia demografică este încă în curs de desfăşurare.
Evident, pentru lumile medievală şi modernă timpurie, cel care ne interesează este vechiul
regim demografic. Acesta era caracterizat de:
1
NOTĂ – Acest material este protejat de drepturi de autor. Orice distribuire neautorizată este pasibilă de
- natalitate ridicată (deseori în jur de 40 de naşteri anual la 1000 de locuitori,

mergând în unele cazuri excepţionale până la 50-60 de naşteri la 1000 de locuitori;
pentru comparaţie, astăzi în ţările europene rata natalităţii variază în jur de 10-15 naşteri
la 1000 de locuitori)
- mortalitate generală ridicată şi profund neregulată (în cadrul acestei
mortalităţi generale un loc important ocupa mortalitatea infantilă, care afecta deseori o
treime sau chiar o jumătate dintre copiii născuţi vii)
- speranţă medie de viaţă scăzută (calculată la naştere, speranţa medie de
viaţă era redusă de mortalitatea infantilă uriaşă; pe de altă parte însă, chiar şi oamenii
care supravieţuiau copilăriei şi ajungeau adulţi, erau destul de expuşi la boli şi alte surse
de mortalitate, astfel încât cei care depăşeau vârsta de 50-60 de ani erau procentual puţin
numeroşi).
Natalitatea ridicată, specifică tuturor societăţilor preindustriale, avea cauze naturale. Din
punct de vedere natural, perioada fertilă din viaţa fiecărei femei cuprinde circa 25-30 de ani, ceea ce,
considerând că o sarcină durează în mod normal 9 luni, înseamnă că teoretic o femeie poate naşte
chiar mai mult de 30 de copii. Această mărime este pur teoretică, deoarece în viaţa reală apar o serie
de limitări naturale şi sociale ale numărului de naşteri. Astfel, societatea impunea teoretic
restrângerea relaţiilor sexuale ale femeilor la cadrul cuplului familial, dar, dată fiind vărsta timpurie
a căsătoriei fetelor, această limitare nu reducea în mod semnificativ potenţialul de naşteri. Mai
eficiente erau restricţiile sociale în cazul văduvelor şi a fetelor care rămâneau nemăritate, dar acestea
nu au reprezentat niciodată un procent atât de mare, încât să determine în mod decisiv valoarea
statistică a natalităţii. Cum gama mijloacelor şi metodelor contraceptive era relativ redusă şi
eficacitatea multora dintre acestea îndoielnică, iar societatea blama folosirea lor, principala limitare
a numărului de naşteri era involuntară, fiind cauzată de alăptatul prelungit al copiilor, perioadă în
care şansele unei noi gravidităţi erau reduse, de mortalitatea ridicată a femeilor cu ocazia naşterii, şi
de numărul ridicat al pierderilor de sarcină datorate fie alimentaţiei insuficiente sau nepotrivite, fie
muncilor extenuante. În felul acesta se ajungea ca o femeie să nască în medie doar 5-6 copii, ceea ce
depăşea însă cu mult necesităţile unei rate normale de înlocuire a populaţiei. Chiar dacă jumătate
dintre aceşti născuţi vii mureau la vârsta copilăriei, totuşi cei ce ajungeau adulţi depăşeau numeric
generaţia părinţilor, evidenţind astfel tendinţa unei creşteri demografice.
Sporirea numărului oamenilor dezechilibra însă raportul cu resursele de hrană, respectiv,

dacă producţia alimentară rămânea constantă, atunci fiecărui individ îi reveneau mai puţină
mâncare. De aceea, foametea era oarecum pre-programată în cadrul vechiului regim demografic.
Totuşi, cauza foametei nu era creşterea demografică, ci variaţia mare a producţiei agro-alimentare
datorită vulnerabilităţii societăţilor medievale la intemperii, şi datorită precarităţii mijloacelor de
stocare a resurselor alimentare. Astfel, mărimea recoltelor varia foarte mult de la un an la altul, dar
excedentele dintr-un an bun puteau fi doar rareori păstrate pentru a face faţă nevoilor dintr-un an
prost. În consecinţă, oamenii de la sfârşitul evului mediu şi de la începuturile epocii moderne trăiau
îtr-o lume supusă unor considerabile alternanţe între extreme, între perioadele de saţietate şi de
exces, şi perioadele de lipsuri sau chiar de foamete. Iar foametea, deseori în combinaţie cu celelalte
două “flageluri” ale lumii medievale – epidemiile şi războaiele – genera valuri de mortalitate care
anihilau temporar tendinţa de creştere demografică. Apoi însă, situaţia se normaliza, iar societatea
îşi relua tendinţa de creştere.
2
Atunci când am definit corelaţia dintre numărul oamenilor şi resursele de hrană aflate la
dispoziţia lor, pentru nevoi logice am postulat că nivelul tehnologic şi spaţiul de locuire sunt date,
ceea ce înseamnă constante. În realitatea istorică, amândouă au cunoscut evoluţii, care, deşi mai
puţin rapide decât ar fi avut nevoie oamenii acelor vremi, au îngăduit convertirea tendinţei de
creştere demografică într-o creştere economică generală.
Felul în care oamenii şi-au procurat hrana a avut deci un rol crucial în economia medievală
şi modernă timpurie. În lumea medievală au coexistat mai multe moduri de procurare a hranei:
- culesul, vânatul şi pescuitul
- cultura plantelor şi creşterea animalelor domestice
- schimbul
Comunităţile de vânători-culegători ocupau şi la sfărşitul evului mediu mari părţi ale

globului. Către 1500 ele controlau cea mai mare parte a Americii, extremităţile nordice ale Europei
şi Asiei, o parte a Africii, Australia şi Oceania. Totuşi, prin specificul modului lor de existenţă,
aceste comunităţi ocupau doar imperfect spaţiul, erau relativ puţin numeroase, şi vulnerabile în
raporturile cu alte tipuri de comunităţi umane. De altfel, încă din timpul neoliticului, comunităţile de
vânători-culegători fuseseră silite să se replieze spre zonele periferice ale lumii de presiunea
societăţilor compacte şi mai bine organizate de agricultori şi crescători de animale.
Societăţile pastorale erau şi ele minoritare la nivelul lumii medievale târzii. Astel, atât în
Africa răsăriteană, cât şi în Asia centrală şi în unele părţi ale Europei răsăritene mai existau triburi
sau societăţi care trăiau precumpănitor sau exclusiv de pe urma creşterii animalelor domestice: vite
(bovine), oi, capre,.cai etc. Uneori, aceste societăţi practicau nomadismul, respectiv se deplasau în
spaţiu pentru a asigura hrana animalelor. La sfărşitul evului mediu nomadismul era totuşi în recul,
şi, la fel ca în cazul comunităţilor montane de crescători de animale, lăsa loc unui sistem de
pendulare sezonieră, între zone bine cunoscute şi vizitate periodic, sistem cunoscut sub numele de
transhumanţă. Cele mai multe dintre societăţile de crescători de animale stabiliseră încă de multă
vreme un fel de simbioză cu societăţile sedentare de agricultori, căutând să-şi asigure astfel
suplimente de hrană şi alte produse. Formele acestei interacţiuni au variat mult de-a lungul istoriei.
Uneori, crescătorii de animale s-au mulţumit cu raporturile de schimb, oferind animale şi/sau
produse animaliere în schimbul produselor vegetale şi meşteşugăreşti. Alteori, ei şi-au procurat cele
dorite prin jaf, sau au profitat de superioritatea lor militară pentru a impune agricultorilor sedentari
plata unui tribut sau a altor dări (taxe de protecţie). Pe de altă parte însă, atunci când o societate
pastorală se înstăpânea asupra unei societăţi agricole, şi eventual şi asupra unor centre urbane,
atunci tentaţia era mare de a părăsi modul de viaţă pastoral şi de a se stabili în aşezările cucerite,
pentru a beneficia pe deplin de roadele cuceririi. În consecinţă, din punctul de vedere al marii istorii,
succesul politico-militar al unora dintre societăţile de crescători de animale s-a dovedit deseori un
accelerator al înlocuirii modului de viaţă pastoral cu un mod de viaţă sedentar.
Încă din timpul antichităţii, dar cu atât mai mult în evul mediu, cea mai mare parte a
oamenilor îşi asigurau hrana din cultivarea anumitor plante. Gama acestor plante, ca şi modalităţile
concrete de cultivare a acestora, au variat considerabil, fiind determinate atât de condiţiile naturale
din diversele părţi ale lumii, cât şi de tradiţiile şi de stocurile de cunoştinţe agro-tehnice acumulate
de diferitele comunităţi umane. Reducând mult complexitatea realităţii, şi pornind doar de la
3
plantele care asigurau cea mai mare parte a alimentaţiei, putem aprecia că în lumea medievală au
coexistat 3 mari civilizaţii agricole:
- civilizaţia cerealelor
- civilizaţia orezului
- civilizaţia porumbului
Civilizaţia cerealelor este specifică “Lumii Vechi”, adică Asiei, Europei şi Africii. Ea este
cea mai veche civilizaţie agricolă, începuturile sale plasându-se în neolitic, în Orientul Apropiat.
Sistemele de cultivare a cerealelor, ca şi gama acestora, s-au extins din neolitic până în evul mediu.
În lumea medievală se cultivau 5 cereale principale: grâul, orzul, secara, meiul şi ovăzul. Deşi
culturile de cereale au rămas limitate în evul mediu la zonele cu climat temperat din emisfera
nordică, în timp s-au impus unele diferenţe chiar şi între cereale. Astfel, în Europa secara a prevalat
în zonele ceva mai nordice, iar orzul şi meiul au rămas cantonate în părţile mai călduroase ale
continentului. Deşi operaţiunile agricole principale sunt cam aceleaşi în cazul tuturor cerealelor
principale, în lumea medievală au coexistat mai multe feluri de folosire a solului:
- cultivarea unei suprafeţe de pământ în mod repetat, an după an, până la
epuizarea potenţialului natural al solului; dezavantajul acestui sistem este faptul că
randamentul scade de la un an la altul, generând cu o anume regularitate crize
agricole şi foamete
- sistemul moinei regulate (reglementate): pentru a evita catastrofele
agricole, comunităţile umane au stabilit o regulă de abandonare voluntară a unei
suprafeţe agricole după un număr oarecare de ani, şi implicit de luare în cultură a unor
noi terenuri
- asolamentul bienal: împărţirea prealabilă a terenului în două părţi (sole),
dintre care una era cultivată şi una era lăsată necultivată (în pârloagă), iar în anul al
doilea era cultivată a doua solă şi era lăsată să se odihnească cea dintâi, ciclul fiind
reluat în anul al treilea
- asolamentul trienal: terenul agricol era împărţit în 3 sole, una fiind
cultivată cu cereale de toamnă, cea de-a doua cu cereale de primăvară şi cea de-a treia
lăsată în pârloagă; în acest caz, un ciclu complet dura 3 ani.
Dacă sistemul cultivării până la epuizare, cel al moinei regulate şi cel al asolamentului
bienal erau cunoscute încă din antichitate, asolamentul trienal reprezintă o invenţie medievală,
fiind atestat în Imperiul Carolingian la sfârşitul secolului al VIII-lea, şi răspândindu-se treptat în
secolele IX-XIV în nordul Franţei, Ţările de Jos, Germania, Italia, Anglia şi unele părţi ale
Europei răsăritene. Avantajele acestui sistem erau considerabile, atât prin facilitarea refacerii
potenţialului solului, cât şi prin diminuarea riscurilor de catastrofă agricolă prin cultivarea
concomitentă a cerealelor de primăvară cu cerealele de toamnă. De asemenea, această
combinaţie îngăduia repartizarea mai judicioasă a eforturilor de-a lungul anului agricol, lucrarea
mai temeinică a pământului, şi deci obţinerea unor producţii mai mari. Către sfârşitul evului
mediu au apărut şi forme mai complexe de asolament, cu cicluri de 4-6 ani, şi cu sisteme de
rotaţie mai complexă a culturilor cerealiere şi a leguminoaselor. Totuşi, în secolul al XVI-lea
asolamentele mai complexe erau încă puţin răspândite, fiind folosite doar pe unele ferme din
Ţările de Jos, Italia şi Anglia. De altfel, nici asolamentul trienal nu era răspândit decât în unele
ţări, asolamentul bienal şi moina regulată prevalând încă în mari părţi ale Europei mediteraneene
şi răsăritene, ca şi în Asia şi Africa.
4
Datorită deosebirilor în modul de folosire a solului, în rodnicia pământului şi în tehnicile

agricole, randamentele agricole variau mult de la o zonă la alta. Ele difereau totodată foarte mult
de la un an la altul, în funcţie de hazardurile vremii (precipitaţii, temperaturi etc.) şi de
prezenţa/absenţa dăunătorilor, dintre care lăcustele erau deosebit de temute. Având în vedere
aceste variaţii, randamentele medii – exprimate prin raportul dintre recoltă şi sămânţă, în
condiţiile în care izvoarele păstrate folosesc unităţi de măsură variabile, şi precizează doar rareori
suprafeţele – oferă doar o imagine aproximativă a productivităţii agricole. Totuşi, se poate
aprecia că în secolele IX-XIII în Europa apuseană a avut loc o creştere a randamentelor
cerealiere. Astfel, dacă în perioada carolingiană randamentele la cereale variau între 1,5:1 şi 4:1,
fiind însă cel mai adesea doar puţin peste 2:1, după 1200 productivităţile nu mai scad decât în
mod excepţional sub 3:1, atingându-se însă tot mai des 4:1, 5:1 sau chiar 6:1. Deşi progesele
tehnice realizate în Occidentul medieval s-au răspândit treptat şi în alte părţi ale Europei,
deosebirile la nivelul productivităţii au sporit, în secolul al XVI-lea putând fi consemnate de
exemplu următoarele randamente la grâu: 5,6:1 la Imola în Italia în anii 1585-1594, între 4:1 şi
5:1 în Poitou, în Franţa, 4,5:1 la Wobeck în nordul Germaniei în 1581, doar 2,6:1 la Tokaj în
nordul Ungariei în 1569-1572, dar şi 10,3:1 la ferma Hitsum din Frizia (nordul Ţărilor de Jos) în
1570-1573, sau 8:1 pe mai multe domenii din sudul Anglei în anii 1571-1580. Variaţiile puteau
fi uriaşe şi în interiorul aceleiaşi ţări: de exemplu, în Polonia randamentele au fost 2,8:1 la
Knyszyn în 1561, 4,9:1 la Korkczyn în 1564, şi chiar 8:1 la Zator-Oswiecim tot în 1564 1.
Civilizaţia cerealelor presupune şi totodată îngăduie o împletire între culturile de plante şi

creşterea animalelor. Boii şi caii reprezintă o forţă de tracţiune esenţială la arat, iar lăsarea
periodică în pârloagă a unor importante suprafeţe oferă animalelor domestice păşuni apropiate de
sălaşurile oamenilor. Totodată, mai ales în Europa, bogăţia relativă a precipitaţiilor şi ocuparea
imperfectă a teritoriului au permis păstrarea unor întinse suprafeţe împădurite, ceea ce a favorizat
menţinerea unui număr considerabil de animale. În fine, pădurile au oferit întregirea gamei
alimentare printr-o gamă variată de poame. Totuşi, în pofida întregirii alimentaţiei cu carne şi
fructe, precum şi cu unele legume, miere, lactate, ouă, peşte şi diverse băuturi, alimentaţia
oamenilor din societăţile cerealiere a rămas dependentă în proporţie de 70-80% de aportul caloric
al cerealelor principale, consumate sub formă de fierturi sau de pâine.
Diversitatea culturilor de plante din „civilizaţia cerealelor” este întregită de culturi mai
speciale, cum ar fi viţa de vie, sau plantele textile (inul, cânepa, mai puţin bumbacul şi duzii
pentru viermii de mătase). Trecerea la aceste culturi, care erau destinate mai mult comerţului
decât auto-consumului, marchează desprinderea crescândă a unora dintre aceste societăţi de
constrângerile alimentare, şi capacitatea lor de a dedica o parte crescândă din energia lor
satisfacerii unor nevoi mai sofisticate.
Civilizaţia orezului a apărut mult mai târziu decât cea a cerealelor. Deşi cultura orezului
pare să fi fost atestată în Asia încă de pe la anul 2000 î.Hr., totuşi el nu s-a impus în egală măsură
cu cerealele. De altfel, iniţial orezul era cultivat în regim uscat, similar cu cerealele. Marea
1
Aceste date au fost fost selectate din Aldo da Maddalena, Rural Europe 1500-1750, în Carlo M. Cipolla (ed.), The Fontana
Economic History of Europe. 2. The Sixteenth and Seventeenth Centuries, Glasgow, 1974, p.595-619 (majoritatea datelor fiind
preluate din lucrarea clasică a lui B. H. Slicher van Bath, The Agrarian History of Western Europe, A.D. 500-1850, London,
1963).
5
noutate a fost trecerea la cultura orezului inundat, realizată în circumstanţe încă insuficient
cunoscute în Asia de sud-est. Orezul inundat, numit uneori şi „orez acvatic”, are avantajul unei
productivităţi mult mai mari decât a cerealelor, dar este posibilă numai în zone joase, pe văile
râurilor, unde solicită totodată un efort special în gestiunea resurselor de apă. Cândva între anii
600 şi 1200, sistemul de cultivare a orezului inundat a fost perfecţionat în China, iar orezăriile s-
au extins considerabil în câmpiile sudice şi centrale ale acestei ţări, care în timpul antichităţii
fuseseră slab locuite şi parţial ocupate de mlaştini. În felul acesta, lumea chineză, care în
antichitate aparţinuse în mod evident „civilizaţiei cerealelor”, a fost scindată între o Chină a
cerealelor, în nord şi în zonele continentale înalte, şi o Chină a orezăriilor, în câmpiile din centru
şi sud-est. Pe de altă parte, dacă în antichitate sudul fusese slab populat şi periferic, resursele
alimentare considerabile generate de cultura orezului inundat au îngăduit creşterea explozivă a
populaţiei în sud, astfel încât pe la 1200 China orezăriilor avea o populaţie de 2 ori mai mare
decât China cerealelor.
Implicaţiile civilizaţionale ale culturii orezului inundat au fost considerabile. Saltul

productivităţii agricole a permis sporirea numărului oamenilor, populaţia Chinei crescând de la
50 de milioane de locuitori la mijlocul mileniului I, la peste 100 de milioane de locuitori către
anul 1200. Mai mult, productivitatea ridicată a orezului a îngăduit unui număr sporit de oameni
să se hrănească din orezul produs de alte persoane, adică să se dedice unor activităţi non-
agricole. Aceasta a însemnat creşterea oraşelor, a activităţilor meşteşugăreşti şi comerciale,
China sudică fiind în timpul dinastiei Song (960-1279) neîndoielnic regiunea cea mai urbanizată
şi mai bine dezvoltată din punct de vedere economic la scara întregii lumi.
Au fost însă şi alte consecinţe ale adoptării culturii orezului inundat. Ocuparea teritoriului
a fost deosebit de inegală, densităţile foarte mari din câmpiile joase contrastând cu locuirea
sporadică din zonele mai înalte. Pe de altă parte, în câmpiile ocupate de orezării numărul mare al
oamenilor, eliminarea păşunilor şi potenţialul microbian sporit de inundarea periodică a
terenurilor agricole au condus la dispariţia aproape completă a animalelor domestice (o excepţie
notabilă fiind bivolii, mai bine adaptaţi mediului natural cu excedent de apă. Aceasta a antrenat
la rândul său o diminuare a aportului alimentar al proteinelor de origine animală, şi deci o
scădere a taliei medii a populaţiei. Totodată, bucătăria chinezească a căutat alte soluţii pentru a
compensa penuria cărnii. Pe un alt plan, penuria mijloacelor de tracţiune animală a generat o
dependenţă sporită de transporturile bazate pe energia umană. În fine, excedentul de populaţie a
însemnat şi menţinerea la un nivel scăzut a costului muncii umane, ceea ce a descurajat pe
termen lung introducerea inovaţiilor tehnice care să înlocuiască sau să economisească forţa de
muncă.
Deşi civilizaţia orezăriilor s-a dezvoltat cu precădere în China sudică şi centrală, ea nu a

rămas cantonată la lumea chineză. Cultura orezului inundat s-a răspândit şi în alte părţi ale lumii,
cum ar fi ţările din Coreea, Japonia (unde totuşi orezul nu a devenit predominant în alimentaţie
decât începând cu secolul al XVII-lea), Indonezia, Indochina, India nordică (mai ales pe valea
Gangelui), Irak şi Egipt. Orezul a pătruns şi în unele ţări europene la sfârşitul evului mediu şi în
epoca modernă timpurie (de exemplu, în Banat cultura sa pare să fi fost introdusă de otomani în
1575), dar aici a rămas o prezenţă marginală, limitată la comunităţi restrânse din punct de vedere
numeric.
6
Civilizaţia porumbului a rămas multă vreme apanajul strict al Lumii Noi. Cultura
porumbului a apărut în Mexic, pe la anul 2000 î.Hr. Multă vreme a fost cultivat porumbul
sălbatic, cu ştiuleţi de numai 2-3 cm, cu doar câteva zeci de boabe. Treptat însă, prin selecţia
seminţelor calitatea porumbului s-a ameliorat, iar randamentele sale au devenit foarte mari,
ajungând şi la 100:1. Cultura porumbului s-a extins în alte părţi ale Americii de Nord şi Centrale,
precum şi în partea nordică şi apuseană a Americii de Sud. Fapt remarcabil, porumbul a putut fi
cultivat şi la altitudini relativ ridicate, inclusiv pe platourile andine. Avantajele porumbului nu se
opresc aici. Datorită specificului său, el a fost adesea cultivat în simbioză cu alte plante cu
randament ridicat, cum ar fi fasolea şi dovleacul. Potenţialul agricol al „civilizaţiei porumbului”
a fost întregit de alte plante cu valoare alimentară, precum cartofii şi tomatele. În consecinţă,
potenţialul alimentar al societăţilor care s-au specializat în aceste producţii agricole a sporit
considerabil, ceea ce a îngăduit creşterea spectaculoasă a populaţiei, şi atingerea unor densităţi
demografice mari în unele zone din Mexic şi din Peru.
În ciuda acestor avantaje, „civilizaţia porumbului” nu a cuprins întreaga Americă

precolumbiană. Cea mai mare parte a continentului american, atât în America de Nord cât şi în
America de Sud, a rămas apanajul comunităţilor de vânători-culegători. Ca atare, America
precolumbiană a păstrat până la cucerirea europeană o structură economică duală, caracterizată
prin coexistenţa unor teritorii întinse şi slab locuite de vânători şi culegători (pe teritoriul actual
al Canadei, Statelor Unite, Braziliei, Argentinei etc.) şi a unor civilizaţii agricole cu populaţie
numeroasă, concentrate în Mexic, America Centrală şi pe faţada pacifică a Americii de Sud. De
altfel, marile creaţii politice şi culturale ale Americii precolumbiene au fost realizate de aceste
civilizaţii agricole dense, şi nu de către comunităţile de vânători-culegători.
În ciuda acestei dualităţi, civilizaţiile Americii precolumbiene aveau şi unele constrângeri

economice comune. Prima şi cea mai gravă era absenţa aproape completă a animalelor
domestice. Acest fapt s-a datorat hazardului, respectiv absenţei bovinelor, cabalinelor, porcinelor
şi ovinelor pe continentul american până la sosirea europenilor. O excepţie o constituie lama,
domesticită în regiunile andine, dar utilitatea practică a acesteia a rămas modestă. Un alt
handicap comun al tuturor civilizaţiilor Americii precolumbiene a fost rămânerea lor la un nivel
tehnologic eneolitic, adică faptul că nu au trecut la prelucrarea metalelor dure pentru realizarea
de arme şi unelte. Absenţa cailor şi a armelor de metal avea să se dovedească fatală în momentul
confruntării cu cuceritorii europeni.
După descoperirea Americii, spaniolii au descoperit şi avantajele porumbului. Ei au adus

porumbul în Lumea Veche, unde în secolul al XVI-lea această plantă a început să fie cultivată
masiv în Peninsula Iberică, în Italia, şi în Imperiul Otoman, extinzându-se apoi şi în alte ţări
europene. Porumbul a pătruns ceva mai târziu şi în China, îngăduind în secolul al XVIII-lea
colonizarea masivă a unor regiuni mai înalte, nefavorabile orezului. Această extensie târzie a
porumbului, precum şi succesul în Lumea Veche al cartofului şi al altor plante de origine
americană, a avut însă loc mai degrabă la nivelul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, decât în
secolul al XVI-lea.
Dincolo însă de specializarea diverselor societăţi în cultivarea cerealelor, a orezului

inundat sau a porumbului, tehnicile agricole au cunoscut o serie de perfecţionări, multe dintre ele
mărunte, dar care s-au acumulat şi s-au tradus într-o sporire treptată a producţiei agro-alimentare.
7
Acest spor la rândul său a îngăduit ridicarea pragului de echilibru agro-demografic, şi creşterea
lentă a numărului total al populaţiei. Pe termen lung, această tendinţă de creştere demografică
este evidentă, dar ea a fost deseori întreruptă (sau chiar inversată temporar) de puseuri ale
mortalităţii, cauzate îndeosebi de foamete, de războaie şi de epidemii. Dintre aceste puseuri ale
mortalităţii, cel mai grav a fost cel pricinuit de Marea Ciumă de la mijlocul secolului al XIV-lea,
care a lovit toate marile civilizaţii agricole ale Lumii Vechi. Deşi Marea Ciumă nu a fost cauza
„Crizei secolului al XIV-lea” – cel puţin în Europa creşterea demografică se împletise cu o
stagnare a producţiilor alimentare încă de pe la sfârşitul secolului al XIII-lea – ea a eliminat
brutal între un sfert sau o treime din populaţia multor ţări ale Asiei, Europei şi Africii de Nord,
dezorganizând totodată grav economiile şi societăţile respective. Deşi epidemiile de ciumă au
continuat în Europa, ca şi în Asia şi în Africa, şi după terminarea Marii Ciume, de pe la mijlocul
secolului al XV-lea creşterea demografică a fost reluată în cea mai mare parte a Lumii Vechi.
Astfel, populaţia Europei (de la Atlantic la Urali) a scăzut de la circa 73 de milioane de locuitori
înainte de Marea Ciumă la circa 50-55 de milioane de locuitori, şi a crescut după 1450 din nou,
ajungând la circa 100 de milioane de locuitori către 1600; populaţia Chinei a sporit de la circa
103 milioane de locuitori în anul 1500 la circa 160 de milioane de locuitori către anul 1600, iar
cea a subcontinentului indian de la circa 110 milioane de locuitori către 1500 la circa 135
milioane de locuitori la 1600. La nivel mondial, chiar având în vedere scăderile din America,
pricinuite mai ales de bolile răspândite involuntar de europeni, creşterea a fost de la circa 437
milioane de locuitori către 1500 la circa 555 milioane de locuitori către 1600 2.
I.b. Activitățile productive non-agricole
În cele mai multe dintre cazuri, aceste sporuri au fost posibile datorită creşterii producţiei
agricole. În cazul particular al Europei, sporurile obţinute în planul producţiei – fie prin
perfecţionarea cultivării cerealelor, fie prin introducerea în ţările mediteraneene a culturii
porumbului - au fost potenţate de dezvoltarea în secolul al XVI-lea a comerţului la mare
distanţă cu cereale şi cu animale vii. În ceea ce priveşte cerealele, fluxul cel mai spectaculos,
dar nu singurul, a fost cel care aducea cerealele produse în ţările din regiunea Mării Baltice
(nordul Germaniei, Polonia, Prusia, Livonia) pe pieţele din Europa apuseană, îndeosebi în Ţările
de Jos. Totodată, vitele crescute în Danemarca, Polonia, Ucraina, Moldova şi Ungaria erau
mânate pe picioare luni de zile pentru a fi consumate de orăşenii din Ţările de Jos, Germania şi
nordul Italiei. Deşi acest comerţ nu cuprindea decât o mică parte din producţia totală, şi nu
asigura decât câteva procente din consumul alimentar total, el a îngăduit specializarea unui
număr sporit de europeni în activităţi non-agricole, şi a stimulat astfel dezvoltarea activităţilor
meşteşugăreşti şi a schimburilor.
De altfel, chiar şi în condiţiile societăţilor covârşitor agricole şi rurale, activitatea

economică nu se limita doar la satisfacerea nevoilor alimentare. Oamenii mai aveau şi alte nevoi
materiale, care necesitau alte tipuri de activităţi economice.
Sectorul extractiv cuprindea atât extracţia sării din saline şi a pietrei pentru construcţii,
cât şi mineritul propriu-zis, adică obţinerea diferitelor metale prin extragerea şi apoi rafinarea
minereurilor. Deşi în majoritatea statelor exploatarea bogăţiilor subsolului era considerată
monopol al monarhului, cele mai multe exploataţii erau relativ modeste, fiind realizate de
2
Angus Maddison, The World Economy: A Millenial Perspective, Paris, 2001, p.241.
8
grupuri mici de oameni, care foloseau unelte rudimentare. Această situaţie s-a schimbat începând
cu a doua jumătate a secolului al XV-lea. Multe dintre minele de argint şi de cupru din Europa
centrală fuseseră exploatate încă din evul mediu, filoanele superficiale fuseseră epuizate, şi multe
exploataţii au încetat în secolele XIV-XV. Folosirea pompelor a îngăduit însă evacuarea apei şi
pătrunderea la adâncimi mai mari, după cum descoperirea unor noi metode de separare a
metalelor din minereu a sporit rentabilitatea mineritului. Noile metode de exploatare necesitau
însă investiţii considerabile, care nu erau la îndemâna grupurilor tradiţionale de lucrători mineri.
De aceea, iniţiativa a fost preluată de către negustorii din oraşe precum Augsburg şi Nürnberg,
care au organizat activitatea sub forma unor mari întreprinderi de tip capitalist, axate pe un calcul
sever al rentabilităţii. Investiţiile considerabile, ca şi îmbunătăţirile tehnice şi organizatorice, au
îngăduit o creştere semnificativă a producţiei miniere din regiunea Europei centrale în ultima
treime a secolului al XV-lea. Acest avânt al minelor de argint şi cupru din Austria, Germania,
Cehia, Slovacia, nordul Ungariei şi Transilvaniei, care a prilejuit şi concentrarea unui număr
considerabil de lucrători în noile oraşe miniere, a continuat şi în prima jumătate a secolului al
XVI-lea. Spre mijlocul secolului al XVI-lea multe dintre minele de argint din Europa centrală au
intrat în declin, pe de o parte datorită epuizării filoanelor celor mai bogate şi mai accesibile la
nivelul tehnologic al epocii, şi pe de altă parte datorită afluxului de argint relativ ieftin din
America, ceea ce a contribuit la scăderea preţului argintului comparativ cu cel al aurului şi cu cel
al celorlalte mărfuri. Multe dintre progresele tehnice şi organizatorice înregistrate în mineritul
central-european în secolele XV-XVI aveau însă să fie difuzate în alte părţi ale lumii, inclusiv în
America, şi aplicate nu numai la minele de argint şi cupru, ci şi la cele de fier, cărbune etc.
Sectorul prelucrător cuprindea şi la sfârşitul evului mediu o gamă deosebit de variată de

activităţi: meşteşuguri alimentare (morăritul, brutăritul, tranşarea şi conservarea cărnii,
prepararea lactatelor şi a băuturilor alcoolice etc.), meşteşuguri legate de producerea
îmbrăcămintei (pielăritul, torsul, ţesutul, croitoria, blănăritul, cojocăritul etc.), olăritul, obţinerea
şi prelucrarea metalelor, meşteşuguri legate de construcţii şi de producerea de obiecte
gospodăreşti etc. În acest sector au coexistat la sfârşitul evului mediu şi în epoca modernă
timpurie mai multe forme de organizare a activităţii, cuprinzând ateliere meşteşugăreşti simple,
ateliere subordonate reglementărilor de breaslă, manufacturi concentrate şi manufacturi
dispersate. În fine, trebuie avut în vedere faptul că multe meşteşuguri erau practicate de persoane
şi de către persoane care nu aveau o specializare strictă, îndeosebi de către ţărani care îşi
produceau singuri o mare parte dintre cele necesare, sau care îşi completau veniturile lucrând
pentru proprietarii manufacturilor urbane. Ca atare, numai o parte din activitatea
meşteşugărească era concentrată în oraşe, meşteşugurile săteşti şi/sau domaniale având încă o
pondere semnificativă.
Deşi cantitativ ponderea producţiei meşteşugăreşti rurale era foarte mare, din punct de
vedere calitativ meşteşugurile urbane erau adesea superioare. De altfel, sfârşitul evului mediu a
fost o perioadă de înmulţire a reglementărilor de breaslă, iar breslele, pe lângă efortul de
protejare a intereselor economice ale membrilor lor şi de limitare a concurenţei, au avut şi un rol
important în stabilirea şi impunerea unor standarde calitative ridicate pentru produsele
meşteşugăreşti.
Elementul cel mai înnoitor în evoluţia sectorului prelucrător la sfârşitul evului mediu şi în
epoca modernă timpurie a fost însă dezvoltarea manufacturilor. Manufacturile erau întreprinderi
9
capitaliste organizate pe baza diviziunii tehnice a muncii (segmentarea fluxului tehnologic în

operaţiunile simple componente, şi efectuarea de către lucrători diferiţi a diferitelor operaţiuni
sau succesiuni de operaţiuni, întregul proces fiind controlat de deţinătorul de capital, care
cumpără materia primă şi plăteşte salarii lucrătorilor). Deşi diviziunea tehnică a muncii este
atestată încă din antichitate pe unele mari şantiere, manufacturile capitaliste sunt mult mai
recente. În general, se consideră că în Europa primele manufacturi capitaliste au apărut în
sectorul textil, în producţia de postav din Flandra şi Toscana la sfârşitul secolului al XIII-lea.
Manufacturile din sectorul textil au fost de cele mai multe ori dispersate, respectiv se bazau pe
subcontractarea unora dintre activităţi către lucrători din mediul rural, care acceptau salarii mai
mici şi nu erau legaţi de reglementările rigide ale breslelor urbane. La sfârşitul evului mediu s-au
dezvoltat şi manufacturi concentrate, cum ar fi cele din sectorul metalurgic, sau tipografiile care
s-au răspândit într-o mare parte a Europei apusene şi centrale după inventarea tiparului cu litere
mobile de către Gutenberg la mijlocul secolului al XV-lea. În fine, unele dintre cele mai mari
manufacturi concentrate erau şantierele de construcţii navale: în acest domeniu, la sfârşitul
secolului al XVI-lea în şantierele de la Amsterdam se introduce standardizarea pieselor pentru
construirea corăbiilor cu pânze de tipul fluyt.
La nivelul sectorului prelucrător, textilele ocupau probabil locul întâi din punctul de
vedere al amplorii producţiei pentru piaţă. Desigur, nu toate textilele erau produse pentru piaţă.
În multe părţi ale lumii, o mare parte din populaţie prefera încă să-şi producă nemijlocit
materialele pentru îmbrăcăminte. Totuşi, atât la nivelul elitelor, cât şi la cel al populaţiei urbane,
materialele textile - fie ele din lână (postavuri), fie din in (pânzeturi), fie din bumbac, mătase sau
materiale compozite - erau procurate pe calea comerţului. Producţia textilelor pentru piaţă s-a
dezvoltat mai timpuriu în Bizanţ, în lumea islamică, în India şi China, şi ceva mai târziu în
Europa catolică. Totuşi, începând cu secolul al XIII-lea câteva mici regiuni europene (Flandra,
Toscana) s-au specializat în producţia de masă a postavului, realizată în manufacturi care
foloseau materii prime de import şi vindeau produse pentru consumatori din regiuni relativ
îndepărtate geografic. În secolele XIV-XV producţia postavurilor pentru pieţe non-locale s-a
extins şi în alte părţi ale Europei, iar pânzeturile au început şi ele să facă obiectul producţiei şi
comerţului de masă, în timp ce bumbacul şi mătăsurile, ca şi stofele scumpe, erau comercializate
în cantităţi mai mici. La sfârşitul secolului al XV-lea şi în secolul al XVI-lea s-au produs
importante mutaţii la nivelul postăvăritului european. Cea mai importantă este trecerea la „noua
postăvărie”, adică producerea unor postavuri mai subţiri, care nu mai rezistau timp de decenii (în
evul mediu erau frecvente situaţiile în care haine de postav erau transmise descendenţilor timp de
2-3 generaţii, fără să fie urzite iremediabil), dar care erau mai bine finisate, mai atrăgătoare şi
mai ieftine. Totodată, s-au produs mutaţii în competiţia europeană între diversele regiuni
producătoare. Vechile centre manufacturiere din Flandra şi mai ales din Toscana au pierdut
poziţii din cauza salariilor relativ ridicate, preferând să se specializeze în producţia de textile
scumpe, de lux, dar care puteau fi cumpărate numai de un număr limitat de consumatori. Au
existat încercări de a dezvolta postăvăritul în ţările producătoare de lână, precum Spania şi
Anglia. Rezultatele au fost divergente. Spania a eşuat în tentativa de a deveni un mare producător
de postav, atât datorită alungării evreilor în 1492, cât şi datorită favorizării de către Carol Quintul
(1516-1556) a exporturilor de lână spaniolă spre Flandra, în dauna postăvarilor spanioli. În
schimb, Anglia, care a descurajat exporturile de lână brută, a devenit în secolul al XVI-lea unul
dintre principalii producători europeni, postavurile englezeşti fiind vândute într-o mare parte a
Europei continentale. Totodată, la sfărşitul secolului al XVI-lea în Ţările de Jos rolul Flandrei a
10
scăzut, crescând însă cel al Olandei, care, pe lângă producţia proprie de postavuri, s-a specializat
şi în finisarea postavurilor englezeşti pentru pieţele continentale, ceea ce îngăduia capitaliştilor
olandezi să-şi însuşească şi pe această cale profituri semnificative.
I.c. Comerțul
Comerţul cunoştea şi el o mare varietate de forme. O primă clasificare trebuie să

pornească de la natura agenţilor economici care participau la schimburile comerciale. Astfel, la
sfârşitul evului mediu existau mai multe forme vechi de organizare a activităţii comerciale:
- schimburile directe dintre producători şi consumatori, realizate fie cu
ocazia târgurilor săptămânale, fie prin vânzarea directă a produselor de către
meşteşugarii urbani în atelierele care serveau simultan şi de prăvălii
- comerţul practicat de negustorii ambulanţi, care îşi însoţeau marfa dintr-
un loc în altul
- comerţul en-gros, practicat de mari negustori sedentari, care îşi realizau
afacerile cu ajutorul unor agenţi comerciali, asociaţi minori şi parteneri de afaceri cu
care comunicau prin corespondenţă comercială; încă din evul mediu, acest tip de
activităţi a condus spre apariţia unor forme de asociere, mergând de la întovărăşirile
simple de tip commenda până la companiile comerciale de tip familial, care îmbinau
activităţile comerciale cu operaţiunile monetare şi de credit. Companiile familiale cu
activităţi diversificate au proliferat în secolele XV-XVI, cele mai importante fiind cele
italiene (mai ales florentine şi genoveze) şi germane (exemplul clasic fiind cel al
companiei familiei Fugger, din Augsburg)
Pe lângă acestea, la sfârşitul evului mediu şi în epoca modernă timpurie s-au impus în
Europa apuseană două noi forme de organizare a activităţilor comerciale:
- companiile privilegiate (regulate) erau înfiinţate pe baza unor carte de
privilegii acordate de puterea politică din anumite state, prin care membrilor companiei
li se garanta monopolul exercitării comerţului cu o anumită ţară sau regiune, în schimbul
plăţii unei anumite sume de bani; de multe ori, companiile asigurau membrilor lor
anumite facilităţi colective, întreţineau consuli şi depozite în ţările cu care făceau
comerţ, stabileau anumite reguli generale şi taxe pentru activităţile desfăşurate de
membri, dar fiecare membru era liber în cadrul acestor reguli să-şi conducă afacerile
cum socotea de cuviinţă. În secolul al XVI-lea printre cele mai cunoscute companii
privilegiate erau cele engleze, cum ar fi Compania negustorilor temerari (întemeiată
1486), Compania Moscovei (1553) sau Compania Levantului (1581).
- companiile anonime pe acţiuni au fost alcătuite pentru a permite
concentrarea unor mari capitaluri, necesare operaţiunilor comerciale de anvergură; spre
deosebire de companiile privilegiate, în cadrul companiilor pe acţiuni participaţiile
diferiţilor negustori erau administrate în comun de către un consiliu de administraţie,
ales şi responsabil în faţa acţionarilor. Cele mai importante companii pe acţiuni au fost
Compania Unită a Indiilor Orientale, întemeiată la Amsterdam în 1602, şi Compania
Indiilor Orientale întemeiată în 1600 în Anglia. Dacă aceste companii erau specializate
cu precădere în comerţul la mare distanţă, asumându-şi şi funcţii administrative şi
militare în colonii, şi unele instituţii bancare s-au organizat tot sub forma unor companii
pe acţiuni, un rol de model având în secolul al XVII-lea Banca de schimb din
Amsterdam, întemeiată în 1609.
11
Un alt tip de clasificare a activităţilor comerciale distinge între comerţul interior şi cel
exterior al unei ţări. În ceea ce ne priveşte, considerăm că această împărţire, des întâlnită în
istoriografie, nu este relevantă pentru lumea medievală şi nici pentru epoca modernă timpurie, când
statele nu reprezentau spaţii economice unitare şi coerente, iar barierele vamale - de altfel modeste
faţă de celelalte cheltuieli de transport - nu se aflau numai la graniţe, ci deseori şi în interiorul
statelor. De aceea, mai relevantă este clasificarea în funcţie de distanţa la care se desfăşura schimbul
şi eventual de natura mărfurilor vehiculate. Trebuie astfel distins între:
- comerţul local, care lega un centru urban de satele din jur, efectuat de obicei
cu ocazia târgurilor săptămânale, şi a cărui condiţie de bază era ca ţăranii veniţi la târg să
poată parcurge drumul dus-întors într-o singură zi, având totodată timpul necesar
perfectării tranzacţiilor. În consecinţă, un târg rareori atrăgea ţărani din aşezări mai
depărtate de 20 de km
- comerţul la (foarte) mare distanţă, uneori chiar intercontinental, desfăşurat
cu mărfuri de lux, cu valoare mare la un volum mic, şi deci mai uşor de transportat (de
exemplu, mirodenii, metale preţioase, mătase şi alte textile scumpe, arme, blănuri, etc.)
- comerţul la distanţă medie (regional sau inter-regional), cu o rază de sute
de kilometri, desfăşurat cu produse de larg consum, vitale, dar şi voluminoase şi deseori
greu de transportat (de exemplu cereale, dar şi sarea, vinul, animalele vii, postavurile de
larg consum, pânzeturile, lâna etc.), produse care erau atrase de polii cererii reprezentaţi
de oraşele mijlocii şi mari, ca şi de marile armate ale vremii; dezvoltarea acestui comerţ
cu bunuri de larg consum şi accentuarea diviziunii inter-regionale a muncii reprezintă
una dintre trăsăturile cele mai pregnante ale modernizării economice din Europa, ca şi
din alte părţi ale lumii (Imperiul Otoman, India) în secolul al XVI-lea (din acest punct de
vedere, China făcuse mari progrese încă din secolele X-XIII). Una dintre inovaţiile
europene în funcţionarea acestui comerţ cu bunuri de larg consum a fost bursa, care este
o instituţie (piaţă) unde agenţii economici efectuează tranzacţii pe bază de eşantioane
sau de standarde unanim acceptate ale diferitelor mărfuri; prima bursă din Europa
apuseană a fost multă vreme cea de la Anvers (întemeiată în 1460, dar reorganizată pe
baze moderne, cu afişarea zilnică a cursurilor pentru diversele mărfuri, în 1531); alte
burse importante înfiinţate în secolul al XVI-lea au fost cele de la Amsterdam (1530) şi
Londra (1568).
O descriere detaliată a diverselor fluxuri comerciale nu poate fi realizată în limitele de spaţiu

ale acestui suport de curs. Se cuvine însă să evidenţiem faptul că în operaţiunile de schimb de la
sfârşitul evului mediu şi din epoca modernă timpurie au coexistat diverse mijloace de plată:
- trocul (schimburile marfă contra marfă)
- moneda; dintre monede, cele mai des folosite erau cele metalice, din aur,
argint sau metale comune (ultimele fiind folosite mai ales pentru tranzacţiile mărunte de
pe pieţele locale); pe lângă monedele metalice, în unele societăţi erau folosite şi cvasi-
monede oarecum primitive, cum ar fi anumite tipuri de scoici, boabe de cacao, vârfuri de
săgeţi etc.
- creditul: în această categorie trebuie să includem atât vânzarea de mărfuri cu
plata întârziată, cât şi transferurile financiare cu ajutorul cambiilor (scrisorilor de
schimb), folosite încă din evul mediu; ceea ce este important în epoca modernă timpurie
este răspândirea graduală a transferabilităţii scrisorilor de schimb, care prin andosare
puteau fi valorificate de alte persoane decât beneficiarii lor iniţiali. O altă inovaţie a fost
12
trecerea statelor de la datoria flotantă pe termen scurt la datoria consolidată pe termen

lung, realizată mai întâi de unele oraşe-state italiene şi adoptată în secolul al XVI-lea de
state precum Spania, Franţa şi Provinciile Unite.
I.d. Structuri sociale
Structurile sociale au fost multă vreme studiate numai prin prisma raporturilor dintre
diversele clase sociale. Clasele sociale sunt grupuri mari de oameni, care au în comun aceeaşi
poziţie în cadrul proceselor economice din cadrul unei societăţi. Conceptul de clase sociale, fără
a fi exclusiv marxist, a fost absolutizat de către adepţii marxismului, care au considerat clasele
sociale cea mai importantă formă de stratificare a societăţii, şi au considerat că lupta de clasă
(conflictele dintre principalele clase ale diverselor orânduiri sociale) a fost factorul decisiv în
istoria omenirii. Astăzi, această concepţie este depăşită. Deşi nu se poate nega existenţa claselor
sociale, şi nici existenţa luptelor de clasă, este evident faptul că atât în trecut, cât şi astăzi, clasele
sociale reprezintă doar una dintre formele de articulare a societăţii, şi că alte criterii de
constituire a grupurilor sociale au jucat şi joacă deseori un rol la fel de important, sau chiar mai
important, decât relaţiile de clasă. Astfel, orice studiu referitor la structurile sociale trebuie să
aibă în vedere faptul că fiecare individ şi fiecare grup social îşi defineşte relaţiile sociale
permanent în funcţie de o multitudine de criterii, şi că diversele criterii alternează în ceea ce
priveşte însemnătatea lor în determinarea acţiunilor umane. Dintre aceste criterii şi tipurile de
relaţii care definesc grupurile sociale menţionăm, fără a pretinde că le vom putea cuprinde pe
toate, pe următoarele:
- relaţiile de familie (cuprinzând aici atât rudenia de sânge, cât şi diversele
forme de înrudire spirituală, cum ar fi raporturile dintre naşi şi fini)
- relaţiile de vecinătate (comunităţile de locuire, foarte importante mai ales
la nivelul comunităţilor săteşti)
- relaţiile religioase (comunităţile confesionale)
- relaţiile economico-sociale (de clasă)
- relaţiile juridico-sociale (comunităţile de statut juridic, sau de stare
socială)
II. Economie și societate în Evul mediu – cadrul cronologic
II.a. Clima şi peisajul
Începutul perioadei secolelor III-VII este caracterizat de o răcire a climei şi un avans al

gheţarilor către sud, ceea ce a condus la modificări ale vegetaţiei. În regiunile nordice, cultura
grîului se retrage în faţa pădurilor, a ierburilor şi a mlaştinilor. Vechiul raport între terenul
cultivat (ager) şi spaţiul natural (saltus) se modifică în defavoarea primului.
Peisajul perioadei de trecere de la antichitate la evul mediu este marcat de prezenţa
dominatoare a pădurilor, care ocupă o mare parte a suprafeţei Europei. Nu este vorba însă de
păduri impenetrabile, ci străpunse de drumuri, de luminişuri în care s-au instalat sate, şi
traversate de cei ce le folosesc la maximum (pentru lemn, vînat, îngrăşarea porcilor cu ghindă,
etc.). Dacă în unele regiuni vechile aşezări romane au fost abandonate şi invadate de pădure sau
de spaţiul necultivat, în altele au fost reocupate zone de locuire mai veche, oferind posibilităţi
mai bune de adăpost.
13
II.b. Aspecte demografice în perioada trecerii de la antichitate la evul mediu
Europa intrase din secolul al III-lea într-o lungă perioadă de regres demografic, sfîrşită se
pare în linii mari prin sec. al VII-lea. Pare probabil ca de la circa 50 de milioane de locuitori care
existau în Europa (în principal în Imperiul roman) prin sec. al II-lea, pe la anul 500 să se ajungă
de-abia la vreo 30 de milioane. Războaiele, violenţele şi insecuritatea care au întovărăşit mai
întîi criza secolului al III-lea şi apoi migraţiile, foametea şi epidemiile, dintre care trebuie să
amintim ciuma apărută în Europa la mijlocul secolului al VI-lea şi rămasă multă vreme
endemică, alături de noile comportamente morale şi sociale inspirate de creştinism (celibatul şi
refuzul procreerii) au contribuit la scăderea populaţiei.
În Imperiu, se constată pe scară largă părăsirea ogoarelor de către populaţia romană,
astfel că aşezarea barbarilor a putut să pară o soluţie. Dar cele mai optimiste aprecieri nu
îngăduie să se estimeze la mai mult de un milion, adică circa 3-4% din populaţia Imperiului
numărul acestora. Şi oricum, la scara Europei nu era vorba de o creştere a populaţiei ci de
redistribuirea ei spaţială.
Aceste realităţi demografice, definite prin greutatea găsirii echilibrului între oameni şi
resurse se constată pînă tîrziu, în unele regiuni chiar pînă în epoca modernă. Europa rămîne
multă vreme un continent al omului rar, ceea ce face ca măsura bogăţiei unei regiuni să fie dată
nu de resursele ei naturale ci de numărul de locuitori care le puteau pune în valoare.
II.c. Transporturile
După dispariţia Imperiului roman, reţeaua de drumuri romane a încetat treptat să mai fie
întreţinută, ceea ce a îngreunat destul de mult transporturile. Pe de altă parte, înainte de
descoperirea sistemului actual de înjugare a animalelor, cu tracţiune pe piept, caii nu se puteau
folosi decît pentru şarete cu două roţi, iar boii puteau trage care mari, cu patru roţi (carruca), dar
cu o viteză ce nu depăşea 3 km/oră. Se constată deci o preferinţă din ce în ce mai mare arătată
căilor de apă, care permiteau transportul mai rapid şi în condiţii mai bune a mărfurilor de volum
mare (cereale, lemn, vin, ulei, sare, etc.) .
Se naviga pe Mediterana, rămasă încă în prima parte a perioadei, pînă la venirea arabilor,
principala întretăiere de drumuri comerciale. Începe însă să se navigheze din ce în ce mai mult şi
în Marea Nordului sau a Mînecii, în expediţii uneori cu scop de jaf sau de colonizare (cazul
anglo-saxonilor) dar care pot avea şi aspect comercial. Există de asemenea o navigaţie fluvială
susţinută, care asigură legături între zonele unei Europe care nu au fost reduse la o totală
autarhie, aşa cum s-a crezut uneori.
II.d. Economia rurală
Dispariţia politică a Imperiului roman nu a dus şi la cea a structurilor de exploatare

agricolă caracteristice acestuia. Se menţin marile latifundii, numite în documente villa, şi de
asemenea supravieţuieşte proprietatea mică şi mijlocie, în ferme izolate sau în aglomerări rurale
de tip vici.
Ca urmare a tulburărilor aduse de marile migraţii, unele villae au fost abandonate, mai
ales în zone nordice precum Britania, Belgia sau Picardia. În alte cazuri însă, ele puteau oferi
protecţie şi locuitorilor din împrejurimi, datorită fortificării lor cu ziduri sau valuri de pămînt, şi
14
astfel, la capătul unei evoluţii destul de îndelungate, se puteau transforma în mici cătune, la
originea unora dintre satele medievale.
La geneza satelor medievale au contribuit şi barbarii, care în locurile lor de origine trăiau
în aglomerări rurale, şi care transplantează aceste structuri şi în zonele în care se aşează. Un alt
element care a contribuit la fixarea populaţiei rurale a fost parohia, unitate administrativă
religioasă, avînd în centru biserica şi cimitirul comunităţii.
Indiferent de originea lor, în aceste sate locuinţele erau în general de lemn, în partea
nordică reunind sub acelaşi acoperiş oameni şi animale. Foarte adesea erau alcătuite dintr-o
singură încăpere destinată tuturor membrilor familiei, concepţia actuală despre intimitate fiind
total străină oamenilor acelor secole.
În ceea ce priveşte exploatarea pămîntului, există mai multe situaţii. Marele latifundium
antic, cultivat de sclavi supravegheaţi de vătafi supravieţuieşte în Occident pînă prin secolul al
VII-lea. Numărul de sclavi de pe un astfel de domeniu este însă în continuă scădere, pe de o parte
datorită diminuării surselor de aprovizionare cu acest tip de forţă de muncă, şi pe de alta unei
treptate interpretări a eliberării sclavilor ca o faptă pioasă, chiar dacă biserica nu renunţă pînă
tîrziu la deţinerea de sclavi pe domeniile proprii. Un alt fenomen care a contribuit la renunţarea
la sclavia clasică a fost înzestrarea foştilor sclavi cu o gospodărie proprie, cu obligaţia de a plăti
o serie de redevenţe proprietarului. Situaţia acestor servi casati se confundă în timp cu cea a
colonilor, folosiţi şi ei pe scară mare în exploatarea pămîntului.
Baza alimentaţiei era asigurată de cereale, la care se adaugă legumele (ceapă, usturoi,
varză, napi, mazăre), mult mai puţine decît cele cu care sîntem obişnuiţi astăzi, care în mare parte
au fost aduse mult mai tîrziu din America. Arborii fructiferi sînt de asemenea puţini, mulţi
întîlniţi încă în stare naturală, şi de-abia din secolul al VIII-lea în documente apar mai frecvent
menţionaţi merii, perii, prunii. În zona mediteraneeană continuă să existe bineînţeles citricele şi
măslinii, aşa cum şi castanul comestibil oferă un supliment alimentar de luat în considerare.
Dintre animale, importante sînt cornutele mari, folosite şi la tracţiune, pentru lucrul cîmpului, dar
şi în alimentaţie. Se cresc de asemenea ovine, caprine, mai ales în zona meridională, unde este
bine documentată transhumanţa. Porcii, atît de apreciaţi de germanici, se răspîndesc pretutindeni,
contribuind la schimbarea unor obiceiuri alimentare, ca de exemplu folosirea pentru gătit a
grăsimilor animale într-o proporţie mult mai mare decît în lumea greco-romană care folosea în
principal uleiul de măsline. Se extinde spre nord şi cultura viţei de vie, poate şi în legătură cu
creştinismul care dă o utilizare rituală vinului. Continuă însă să se folosească şi băuturile
specifice lumii germanice, berea şi hidromelul, ca şi diferite tipuri de cidru din fructe.
Cultura cerealelor se făcea la început în sistemul rotaţiei bienale: după ce era cultivat un
an, pămîntul era lăsat în anul următor pîrloagă, îngrăşat astfel în mod natural de animalele lăsate
să pască acolo. Cu toate acestea, în lipsa unei folosiri sistematice a îngrăşămintelor, pămîntul mai
sărac se putea epuiza în cîţiva ani, astfel că uneori era nevoie de punerea în cultură a altor
parcele, eventual prin defrişare, ceea ce explică de ce uneori aşezările din prima parte a perioadei
la care ne referim par uneori lipsite de stabilitate.
Randamentele sînt foarte slabe: se recoltează de trei-patru ori mai mult decît sămînţa
folosită, iar în anii mai slabi şi mai puţin, ceea ce explică de ce putem vorbi de o lume aflată în
permanenţă sub ameninţarea foametei, mai ales că am văzut că nu se poate apela în compensaţie
la prea multe legume sau fructe. Producţiile mici sînt datorate în mare parte şi tehnicii
rudimentare: pămînturile uşoare, mediteraneene, sînt lucrate cu plugul de lemn de tip roman,
aratrum, care putea avea uneori brăzdarul de fier şi care nu făcea altceva decît să zgîrie destul de
superficial solul. Începînd din regiunile nordice, cu pămînturi mai dificil de lucrat, se difuzează
15
plugul greu, probabil de origine germanică (Pflug). Acesta avea brăzdar de fier şi putea să şi
întoarcă brazda, permiţînd o mai bună aerisire a pămîntului. Pentru a fi tras era însă nevoie de
pînă la trei perechi de boi, şi întrucît se întorcea cu greutate, se preferau brazdele foarte lungi. De
aceea, forma parcelelor exploatate era rectangulară, cu lungimea mult mai mare decît lăţimea.
Pentru măcinarea cerealelor se folosesc rîşniţe de mînă şi încă rar morile de apă,
cunoscute din epoca romană, dar răspîndite mult mai tîrziu, pentru că presupun investiţii care nu
sînt la îndemîna oricui.
Fără să fie vorba de o întoarcere totală la economia naturală, schimburile comerciale
diminuează treptat. Se mai menţin încă legăturile cu Imperiul de răsărit, întreţinute mai ales de
negustori orientali (sirieni, evrei). Se mai bate încă monedă de aur, ca în regatul franc, dar
treptat-traptat circulaţia monetară se reduce. De pe la mijlocul sec. al VII-lea apar în Occident
monede noi, de argint, precum acele sceattas din lumea frizonă şi din insulele britanice. La
ruralizarea societăţii contribuie şi decăderea oraşelor, care încetează să mai fie centre de
producţie şi schimb, şi îşi conservă doar rolul politic şi religios.
Constatăm deci în regatele succesoare imperiului o treptată transformare a structurilor
economice şi sociale moştenite de la romani, care în timp capătă o fizionomie medievală din ce
în ce mai clară.
II. e. Economia în perioada carolingiană
II.e.1. Aspecte demografice şi tehnologice
De la sfîrşitul secolului al VII-lea şi începutul secolului al VIII-lea, ca urmare a

diminuării efectelor ciumei, a îmbunătăţirii climei şi a stabilizării situaţiei politice, în Occident se
constată o ameliorare a situaţiei economice.
În primul rînd există o creştere demografică, lentă dar sigură, care stimulează căutările
pentru îmbunătăţirea înzestrării tehnice. Mai multe unelte de fier, de calitate mai bună, contribuie
la înmulţirea defrişărilor, care dau naştere unor aşezări noi sau le lărgesc pe cele existente. Prin
secolul al VIII-lea începe să se răspîndească sistemul de înjugare a animalelor cu tracţiune pe
piept, care nu le mai sufocă precum cel vechi, cu tracţiune pe gît, şi le permite să-şi utilizeze mai
bine forţa. De asemenea, se trece la potcovirea cailor, şi mai tîrziu la folosirea scării de şa, cu
efecte importante în plan militar (creşterea eficienţei cavaleriei). Muncile agricole se pot face
acum mai uşor, se pot lucra mai repede suprafeţe mai mari de teren, producţiile pot creşte.
Se răspîndeşte acum şi folosirea asolamentului trienal. Pămîntul întregii comunităţi
rurale era împărţit în trei, dintre care o parte era semănată cu cereale de toamnă (grîu, secară), o
parte cu cereale de primăvară, folosite mai ales pentru hrana animalelor (orz, ovăz, mei), iar o
altă parte era lăsată în pîrloagă. Avantajul sistemului era că se puteau obţine două recolte, ceea ce
dădea o securitate mai mare oamenilor împotriva capriciilor climatice, şi că se asigura astfel şi
hrana animalelor, mai ales a cailor, care pot fi folosiţi pe scară mai largă în muncile agricole.
Structura domeniului se conturează deja în această perioadă: pe de o parte pămîntul
exploatat spre profitul integral al marelui proprietar (rezerva seniorială), iar pe de altă parte
gospodăriile ţăranilor aflaţi în diferite grade de dependenţă. Rezerva cuprinde reşedinţa
stăpînului, o parte a terenului arabil, a păşunilor, viile, pădurea, heleşteie sau lacuri. Loturile
lucrate de ţărani cuprind casa, grădina de legume, parcele de teren arabil amplasate sau nu de o
manieră compactă. Unitatea de exploatare agricolă poartă în documente numele mansa, şi poate
avea, în funcţie de zonă şi de calitatea solului, între 5 şi 30 de ha. În funcţie de condiţiile
16
specifice fiecărui domeniu, ţăranii pot avea anumite drepturi la exploatarea pădurii şi păşunilor
(eventual în schimbul unor redevenţe), aşa cum pot la rîndul lor să aibă vie sau arbori fructiferi.
În această perioadă, obligaţiile ţăranilor faţă de stăpînii de domenii sînt în principal în
muncă (robotă, corvezi) sau în produse, datorită unei relative lipse de monedă şi a faptului că
mîna de lucru este mai importantă decît banii pentru punerea în valoare a pămîntului. Există însă
şi obligaţii în bani, ceea ce arată că economia acestei perioade nu era de loc autarhică, existînd
posibilitatea comercializării unei părţi a produselor
Polipticul3 abatelui Irminon (sec. al IX-lea)
Se află la Neuillay un mans domnesc4 şi alte clădiri în mare număr. Se află acolo 10
cîmpuri, avînd 40 bunuari5 ce pot fi semănaţi cu 200 baniţe6, 9 arpeni7 fînaţe, din care se pot
strînge 10 care cu fîn. Mai e acolo o pădure, avînd după evaluare 3 leghe 8 lungime, 1 leghe
lăţime, din care pot fi hrăniţi cu ghindă 8oo de porci.
1. Electeus serv şi soţia sa colonă, cu numele Landina, oameni ai Sfîntului Germanus, stau în
Neuillay. Ţine o jumătate de mans9, avînd 6 bunuari pămînt arabil, 1 jumătate de arpen fînaţ.
Ară cu grîu de toamnă 1 pertice10, cu cel de primăvară 13 pertice. Cară bălegar pe ogorul
domnesc, şi altceva nu face, nici nu dă, avînd slujba de supraveghere.
2. Abrahil serv şi soţia sa lită11, cu numele Berthildis, oameni ai Sfîntului Germanus. Aceştia
sînt copiii lor: Abram, Auremarus, Bertrada. Şi Ceslinus lit şi soţia sa lită, cu numele Leutberga.
Aceştia sînt copiii lor: Gedelcaus, Celsovidis, Bladovildis. Aceştia trei stau la Neuillay. Ţin un
mans, avînd 15 bunuari de pămînt arabil, 4 arpeni fînaţ. Fac angarii la Angers şi în luna mai la
Paris. Plătesc pentru oaste de două ori, 9 pui, 30 ouă, 100 şindrile şi tot atîtea şiţe, 12 doage, 6
cercuri, 12 făclii şi duc 2 care de lemne la Sutray. Împrejmuiesc în curtea domnească 4 pertice
cu gard şi cu gard viu, 4 pertice fînaţe, iar la cosit atît cît trebuie. Ară cu grîu de toamnă 8
pertice, cu grîu de primăvară 26 pertice. În afară de corvezi şi săpatul de şanţuri, cară bălegar
pe ogorul domnesc. Fiecare plăteşte 4 dinari capitaţie.
7. Gautmarus serv şi soţia sa lită, cu numele de Sigalsis. Aceştia sînt copiii lor: Siclevodus,
Sicloardus. Acesta stă la Neuillay. Deţine a patra parte dintr-un mans, avînd 1 bunuar şi
jumătate pămînt arabil, 1 arpen fînaţ. Plăteşte a patra parte dintr-un mans întreg.
3
Polipticul este o descriere a bunurilor imobiliare ale unui senior laic sau ecleziastic de la începutul evului mediu. Acesta
cuprinde date privitoare la organizarea şi administrarea domeniului, despre părţile constitutive ale acestuia, locuitori,
clădiri, vite, suprafaţa pământurilor cultivate, dări, etc. Cel alcătuit de abatele Irminon, după 829, se referă la abaţia Saint
Germain des Prés, situată pe atunci lîngă Paris, azi chiar în interiorul Parisului.
4
mansus indominicatus, rezerva seniorială.
5
1 bunuar=1,28 ha.
6
1 baniţă= cca. 52 l.
7
1 arpen = 12,5 ari.
8
1 leghe = 3 km.
9
Mans = unitate de exploatare agricolă în cadrul domeniului (lotul şi obligaţiile aferente), avînd, după regiuni, între 5 şi 30
ha.
10
ş pertice = 5, 85 - 7, 15 ml.
11
lit = semiliber, om cu statut intermediar între ţăranul liber şi şerb.
17
10. Sînt la Neuillay 6 manse lucrate şi o jumătate, iar cealaltă jumătate nu e lucrată. Sînt 16
fumuri. Plătesc pentru oaste 12 oi şi 5 solizi şi 4 dinari capitaţie, 49 pui, 140 ouă, 600 şindrile şi
tot atîtea şiţe, 53 doage şi tot atîtea cercuri, 72 făclii. Transportă două care la culesul viilor şi 2
care şi jumătate altă cărătură şi dau o jumătate de bou. (…)
(F. Pall, Crestomaţie de istorie universală medie, Bucureşti, 1970, p. 91)
II.e.2. Circulaţia monetară şi comerţul
Acum apare şi o nouă monedă occidentală, dinarul de argint emis de Carolingieni, care
înlocuieşte vechea monedă de aur bizantină sau imitată după aceasta, devenită din ce în ce mai
rară şi prea puţin adecvată unor schimburi de mai mică valoare, desfăşurate mai ales pe plan
local.
Pînă spre sfîrşitul sec. al VII-lea Mediterana îşi mai păstra calitatea de ax esenţial al
comerţului european la mare distanţă. O dată însă cu invazia arabă şi cucerirea bazinului oriental
al acesteia, ca şi prin instalarea în Africa de nord şi în Spania, comerţul european în Mediterana
se diminuează pînă la dispariţie. Se adaugă probabil şi consecinţele ciumei apărută în sec. al VI-
lea, care a afectat puternic regiunile meridionale, cruţîndu-le se pare însă pe cele nordice. De
aceea, în perioada carolingiană constatăm deplasarea centrului de greutate al comerţului
european spre nord (Galia, spaţiul german) unde apar noi porturi precum Quentovic (pe ţărmul
rîului Canche), Durstede (în delta Rinului), Haithabu (la Baltica).
Reînsufleţirea comerţului poate fi pusă în legătură şi cu primele semne de renaştere
economică a oraşelor, care încă timid, încep să desfăşoare activităţi meşteşugăreşti pe scară mai
largă decît înainte. Totuşi, în ceea ce priveşte meşteşugurile, idealul pare să fie cel ilustrat de
celebrul capitular carolingian De villis, prin care se cerea ca pe domeniile regale să se realizeze
tot ceea ce era necesar, inclusiv produse meşteşugăreşti.
II.f. Economia în secolele X-XIV
II.f.1. Aspecte demografice
Perioada secolelor X-XIII a fost una de optimum climatic în Europa medievală, întrucât
temperatura pare să fi crescut cu 1-2 grade şi să se fi redus umiditatea, ceea ce asigura culturilor
cerealiere condiţii mai bune de vegetaţie şi maturizare. Încetarea ultimelor invazii şi instaurarea
noii ordini de tip feudal, ca şi absenţa unor mari epidemii generalizate au fost factori care au
contribuit la creşterea populaţiei. Alimentaţia pare să se fi îmbogăţit într-o anumită măsură, prin
aportul în aminoacizi adus de consumul de linte sau mazăre. Important pare să fi fost şi rolul
bisericii, care prin evanghelizarea în profunzime a contribuit la diminuarea folosirii practicilor
contraceptive şi a infanticidului.
Creşterea demografică avea însă să se încetinească de pe la începutul secolului al XIV-
lea, pentru a se constata apoi, la mijlocul aceluiaşi secol, o cădere dramatică datorită Marii
Ciume.
18
II.f.2. Aspecte tehnologice
Creşterea populaţiei este în strînsă legătură cu îmbunătăţirea tehnicilor, în special cele

legate de cultivarea pământului. Plugul greu, care permite lucrări de mai bună calitate, se
răspândeşte pe arii tot mai mari, contribuind la creşterea randamentelor. Răspândirea noilor
sisteme de atelare a animalelor, ca şi a folosirii potcoavelor, contribuie de asemenea la creşterea
productivităţii. Generalizarea pe scară largă a asolamentului trienal, care permite obţinerea a
două recolte pe an oferă o mai bună garanţie împotriva foametei, iar pe de altă parte, poate
conduce în unele zone la răspândirea cailor inclusiv ca animale de muncă, şi nu doar de luptă. În
zonele mediteraneene, unde clima prea caldă şi uscată nu permite cultivarea cerealelor de
primăvară, se recurge la culturi de graminee sau leguminoase, care să ofere de asemenea o
diversificare a hranei. Tot în rîndul perfecţionărilor tehnice trebuie amintit recursul mai frecvent
la morile de apă, care, înlocuind rîşniţele de mână, eliberează o parte o forţei de muncă, mai ales
feminină, pentru alte activităţi. Înmulţirea morilor de apă, instalaţii tehnice necesitînd mari
investiţii, trebuie legată însă şi de fenomene sociale şi politice, precum răspândirea senioriilor,
unde seniorul îi sileşte pe ţărani la respectarea unor monopoluri, precum folosirea morii,
cuptorului sau teascului său pentru vin sau ulei. Forţa apei mai este folosită pentru prelucrarea
fierului, mai ales începând din sec. al XII-lea, ca şi pentru punerea în mişcare a fierăstraielor (din
sec. al XIII-lea). Din sec. XII-XIII încep să se răspândească şi morile de vînt, mai ales în zonele
de coastă, unde captarea energiei eoliene era mai uşoară.
În pofida acestor perfecţionări tehnice, randamentele rămân în general slabe, nedepăşind
4-5 la 1 decât în cazuri excepţionale. O anumită creştere a producţiei de cereale se constată
totuşi, deoarece aceasta era cerută de creşterea numărului de oameni, şi deci resorturile acestei
creşteri trebuie căutate nu în dezvoltarea intensivă, ci în cea extensivă.
II.f.3. Colonizarea rurală
Creşterea demografică ce nu era susţinută de inovaţii tehnologice prin care să fie posibilă
o agricultură intensivă, creşterea obligaţiilor impuse ţăranilor, cucerirea de noi teritorii de către
unele state creştine au antrenat o vastă mişcare de populaţie în Europa. Este vorba de aşa numita
colonizare rurală, care începe în unele zone din a doua jumătate a secolului al X-lea şi continuă
până către sfîrşitul secolului al XIII-lea, cu un maximum în secolele XI-XII. Aceasta are mai
multe aspecte: poate fi vorba de lărgirea, mai ales prin defrişare sau desecare a unor zone de
locuire mai vechi, sau poate consta în întemeierea unor localităţi noi. De asemenea, se poate
vorbi de iniţiativă individuală, ţărănească, prin care bucăţi de pădure sunt defrişate cu sau fără
ştirea seniorului, şi poate fi vorba de iniţiative senioriale sau ale autorităţii politice. Astfel de
inţiative pe care le putem cataloga drept politice se constată în Peninsula Iberică, în condiţiile
Reconquistei, unde în urma retragerii arabilor şi pentru consolidarea propriei stăpâniri, regii
creştini din Aragon, Castilia, Portugalia atrag ţărani din zonele învecinate, mai ales din Franţa.
Regii englezi încep din secolele XI-XII colonizări în Ţara Galilor, Scoţia sau Irlanda, cu
elemente anglo-saxone, normande sau flamande, avînd drept scop întărirea puterii lor asupra
acestor zone cu populaţie celtică nu în întregime supusă. De asemenea, o anumită colonizare
rurală, chiar dacă pe scară mai mică, se constată şi în regatele creştine întemeiate în Palestina în
urma cruciadelor.
Dar cel mai cunoscut exemplu de colonizare rurală în care motivaţiile politice şi cele
economice sunt strîns împletite este cel al elementelor germanice către est, în lumea slavă,
19
maghiară şi românească, aşa numita Ostsiedlung. S-a putut estima că în urma acestor mişcări de
populaţie, circa 200.000 de persoane şi-au părăsit în această perioadă locurile de baştină din
spaţiul german îndreptîndu-se spre răsăritul Europei.
În general, atunci când era vorba de o iniţiativă seniorială care viza atragerea de colonişti
care să pună în valoare pământurile necultivate sau insuficient folosite, se apela la intermediari,
numiţi în documente locatores, care în schimbul aducerii de ţărani care să contribuie la
amenajarea solului primeau o serie de privilegii. Ei beneficiau de suprafeţe mai mari de pământ,
şi în general deveneau conducătorii noilor comunităţi, primarii satelor astfel întemeiate. În ceea
ce-i priveşte pe ţărani, aceştia primeau o bucată de pământ pe care erau obligaţi să o pună în
valoare într-un anumit număr de ani, beneficiind la început de o scutire de obligaţii a cărei
perioadă varia, în funcţie de zonă, de la unu la zece ani. Cel mai important lucru era însă
libertatea personală care li se oferea în zonele de colonizare şi care putea fi un magnet suficient
de puternic pentru a-i determina să-şi părăsească familiile sau gospodăriile şi să se avînte într-o
întreprindere nu lipsită de riscuri.
II.f.4. Importanța economică a orașelor medievale
Centru de producţie şi de desfacere, oraşul este caracterizat în primul rînd de prezenţa

meşteşugurilor. Dintre acestea, un rol important l-au avut cele textile, în primul rînd postăvăritul,
reprezentat în oraşe din Italia de nord, Flandra, nordul Franţei, Anglia şi Germania. Alte
meşteşuguri erau cele legate de prelucrarea metalelor pentru a obţine unelte, arme, etc., cele
legate de construcţii, şantiere navale, cele alimentare (brutari, măcelari, etc.). Meşteşugurile erau
practicate de meşteri patroni, care aveau un atelier în care lucrau ajutaţi de cîţiva lucrători
salariaţi (calfe) şi ucenici. Perioada de ucenicie începea din adolescenţă (în jur de 12 ani), şi în
funcţie de complexitatea meşteşugului care trebuia învăţat, putea dura între 2 şi 12 ani. După
terminarea acestei perioade, dacă făcea dovada competenţei sale profesionale (printr-o probă de
măiestrie desfăşurată în faţa membrilor breslei), ucenicul devenea calfă, lucrător salariat, în cazul
în care nu dispunea de posibilitatea de a-şi deschide el însuşi un atelier.
Comerţul este o altă activitate specific urbană, desfăşurat mai ales în anumite arii
europene, precum Italia de nord şi centrală, Flandra şi nordul Franţei, vestul şi sudul Germaniei,
litoralul Mării Baltice, sudul Angliei. Oraşele din zona baltică şi a Mării Nordului s-au unit din
1356 într-o asociaţie internaţională, "Hansa", care domina comerţul din această zonă. Negustorii
s-au organizat în ghilde, asociaţii profesionale care să le apere interesele.
Oraşul este caracterizat şi de o intensă circulaţie monetară şi de desfăşurarea operaţiunilor
băneşti prin intermediul zarafilor şi cămătarilor. În condiţiile creşterii volumului schimburilor
comerciale, în secolul al XIII-lea în Occident reapare moneda de aur, florin la Florenţa sau ducat
(ţechin) la Veneţia.
II.f.5. Corporaţiile medievale
Pentru a proteja interesele celor ce îmbrăţişau aceeaşi profesie sau profesii înrudite şi a
asigura o oarecare echitate în posibilităţile de câştig se realizează asociaţiile meşteşugarilor şi
negustorilor cunoscute sub numele de bresle sau ghilde. Acestea reglementau strict
aprovizionarea cu materii prime, cantitatea şi calitatea producţiei, desfacerea acesteia, nivelul
salariilor. Cristalizate în secolele XII-XIII , breslele au îngrădit concurenţa, asigurând un trai
decent membrilor lor şi au garantat un nivel ridicat al calităţii produselor realizate în atelierele
20
meşteşugăreşti. Regulamentele de breaslă, bazîndu-se pe o bună cunoaştere a cererii, care în

oraşul medieval nu era foarte elastică, menţinându-se timp de decenii la nivele relativ apropiate,
precizau clar cît poate produce fiecare atelier, cu cît se poate vinde producţia, de unde se poate
realiza aprovizionarea cu materie primă, care este timpul de muncă permis (de exemplu, se
interzicea lucrul pe timp de noapte, pentru a prevedea incendiile dar şi pentru a limita producţia),
care este salariul maxim care poate fi plătit lucrătorilor. In acest fel, cei ce nu făceau parte din
breaslă, nu puteau desfăşura o activitate economică pe teritoriul oraşului.
Statutul postăvarilor din Frankfurt pe Main (1345)
Noi, meşterii postăvari din Frankfurt, aducem la cunoştinţa domnilor staroşti şi a

consiliului municipal drepturile şi obiceiurile noastre, aşa cum le-am păstrat din vechime:
1. Nici un membru din breasla noastră nu are dreptul să ţeasă postav cu chenar, decît numai la
comanda staroștilor, singurii care au dreptul, împreună cu membrii familiilor lor, să poarte
asemenea postavuri.
2. Noi avem obiceiul să supraveghem pe dărăcitorii şi ţesătorii noştri.
5. Nu au dreptul să folosească sigiliul aplicat pe postav cei care nu fac parte din breasla
noastră, sau cei care nu trăiesc în oraşul nostru.
12 (…) Dacă se va găsi postav ţesut cu chenar sau tăieturi, sau dacă postavurile vor fi făcute din
resturi şi bucăţele de lînă, sau cu adăugiri de ţesătură de culoare deschisă, aceste ţesături vor fi
confiscate de la meşter, iar acesta va plăti o amendă de 1 pfund.
14. Nimeni nu are voie să-şi vopsească ţesăturile în culori pestriţe.
15. Aceeaşi amendă va plăti acel ţesător care lucrează la mai mult decît două războaie de ţesut.
16. Dacă se va găsi la cineva un război de ţesut ascuns, acela va plăti o amendă de o marcă.
29. Orice ţesător trebuie să facă ţesături lungi de 33 coţi şi fără chenar; acel care va face
ţesături mai lungi, va plăti meşterilor un pfund.
31. Cine va fi găsit lucrînd în timpul nopţii, va plăti o marcă.
32. Este interzis să cumpere lînă din altă parte decît din cele două prăvălii speciale, unde lîna
este cercetată şi preţuită; amenda este de un fertun12 şi un sfert de măsură de vin.
46. Nici unul dintre membrii breslei noastre nu are dreptul să vîndă lînă unui om străin de
oraşul nostru. Amenda este un pfund şi un sfert de măsură de vin la casa breslei.
47. Nimeni nu are dreptul să ademenească oamenii altora, fie lucrători, fie lucrătoare. Amenda
este o jumătate de marcă.
(Radu Manolescu (coordonator), Oraşul medieval. Culegere de texte, Bucureşti, 1976, p. 118-
120)
Mobilitatea socială în cadrul breslelor era, teoretic, destul de mare, după perioada de
ucenicie, calfa putînd să acceadă la calitatea de meşter. In realitate însă, opera de măiestrie care
juca într-un fel rolul de examen era foarte costisitoare, cu timpul pretinzîndu-se materiale tot mai
scumpe pentru realizarea acesteia. Pe de altă parte, noul meşter era obligat să dea un banchet
pentru confraţi, şi trebuia să aibă şi posibilitatea de a-şi deschide un atelier propriu, astfel că
12
Un sfert dintr-o marcă
21
numai cei ce deţineau o avere importantă reuşeau să atingă stadiul de meşter. Ajunse în stadiul
lor de maximă expansiune în secolele XIV-XV, breslele intrau în acelaşi timp în criză. Limitarea
accesului la calitatea de meşter doar la fii de meşter, şi transmiterea ereditară a atelierelor reduc
de acum înainte calfele la situaţia de salariaţi fără posibilităţi de a-şi schimba statutul. In a doua
jumătate a secolului al XIV-lea, în condiţiile crizei generale al cărui simbol este Marea Ciumă, o
serie de mişcări ale lucrătorilor salariaţi (în Flandra, Germania, Italia) demonstrează blocajul în
care intraseră breslele. Pe de altă parte, apariţia şi dezvoltarea unor relaţii de producţie de tip
nou, cele capitaliste, presupunea o libertate mult mai mare decît cea permisă de bresle în ceea ce
priveşte concurenţa, salariile, timpul de muncă, inovaţiile tehnice. In acest fel, breslele, care
iniţial au asigurat protecţia membrilor lor şi au permis o remarcabilă dezvoltare a meşteşugurilor
medievale au devenit un factor de frână în calea progresului tehnic şi a dezvoltării relaţiilor
capitaliste. Concurenţa cu întreprinzătorii capitalişti s-a dovedit în cele din urmă fatală breslelor,
care au dispărut treptat din Europa Apuseană la sfîrşitul evului mediu şi la începutul epocii
moderne.
II.g. Criza demografică și economică a secolului al XIV-lea. ”Marea Ciumă”
Încă de la începutul secolului al XIV-lea apar semne care anunţă încetarea creşterii
economice înregistrate în Europa apuseană în ultima vreme şi chiar apariţia unei noi crize. În
primul rînd, clima pare să se fi schimbat în nord-vestul Europei, devenind mai umedă, mai rece
şi mai instabilă, cu consecinţe asupra recoltelor care sunt mai slabe, iar în anumiţi ani chiar
dezastruoase. Apoi, se constată o anumită epuizare a pământurilor, mai ales a celor de slabă
calitate, puse în valoare mai tîrziu, în urma presiunii demografice. Pe aceste terenuri,
randamentele erau mai slabe, dar se menţin şi zone cu randamente mai înalte, ceea ce nu oferă
însă soluţii pentru evitarea tuturor problemelor. Consecinţa acestor schimbări este frecvenţa
perioadelor de foamete, care în unele regiuni ale Occidentului sunt prezente cam la fiecare doi
ani. De exemplu, marea foamete dintre 1315-1317, prelungită în unele zone până în anii '20 ai
secolului, a determinat o mortalitate de 6-15%, în funcţie de regiuni. Complementul obligatoriu
al perioadelor de lipsuri şi al schimbărilor climatice a fost răspândirea epidemiilor şi a
epizootiilor, care lovesc oameni şi animale, fragilizînd şi mai mult echilibrul economic şi
demografic. O astfel de epidemie, cu consecinţe extrem de grave, a fost cea de tifos din anii
1322-1323. Drept urmare, creşterea demografică din ultimele secole nu numai că se opreşte, dar
începe şi un anumit recul, datorat creşterii mortalităţii, reducerii natalităţii şi scurtării speranţei
de viaţă. Condiţiile de viaţă ale oamenilor obişnuiţi sunt înrăutăţite şi mai mult de creşterea
fiscalităţii în statele pornite pe calea centralizării sau angrenate în confruntări militare de
amploare, precum războiul de 100 de ani. Stîngăciile inerente începutului unei fiscalităţi de stat,
ineficienţa şi inechităţile prelevării impozitelor lovesc în diferite categorii ale populaţiei, dar cei
mai afectaţi sunt cei aflaţi deja în dificultăţi economice, datorită recoltelor proaste din unii ani,
prăbuşirii preţurilor la produsele agricole în alţii sau nivelului scăzut al salariilor.
Semnele crizei sunt arătate şi de faptul că negustorii încep să aibă rezerve în a risca în
întreprinderi comerciale la mare distanţă, preferînd să se "sedentarizeze" şi chiar să investească
în pământ, cumpărîndu-şi eventual şi titluri nobiliare şi renunţînd la viaţa activă.
O explicaţie globală pentru toate aceste fenomene este greu de dat. Unii istorici au vorbit
de o criză de sistem a feudalismului. Alţii au propus o explicaţie bazată pe funcţionarea
mecanismului agro-demografic.Este posibil ca la sfîrşitul secolului al XIII-lea să se fi atins
pragul posibil al creşterii demografice la nivelul respectiv de dezvoltare tehnologică, şi în
22
consecinţă să se fi manifestat factorii de corecţie negativă care au determinat scăderea populaţiei

europene. Cel mai agresiv dintre aceşti factori de corecţie negativă a fost, neîndoielnic, Marea
Ciumă de la mijlocul secolului.
Dispariţia ciumei din Europa, probabil din secolul al VIII-lea, fusese unul dintre factorii
favorizanţi ai creşterii demografice din perioada următoare. Boala continua însă să se manifeste
în Asia centrală, de unde a fost adusă de mongoli spre apus, germenii patogeni urmând şi ei
drumurile devenite mai uşoare datorită impunerii aşa-numitei "pax mongolica". Veneţienii şi
genovezii, intraţi cu ocazia asediului Caffei în contact cu mongolii, în rîndul cărora se declanşase
epidemia, au dus boala la Constantinopol, de unde aceasta s-a răspândit rapid, urmând drumurile
comerciale, în Balcani, Egipt, Sicilia, porturile italiene. De aici a trecut în Franţa, care a
transmis-o Angliei, în special datorită celor ce luptau pe continent în războiul de 100 de ani.
Epidemia s-a răspândit apoi şi în Germania şi Scandinavia. Cele mai afectate au fost oraşele şi în
general zonele bine populate, deoarece boala se transmitea cu deosebită rapiditate în
aglomerările umane. De asemenea, comunităţile închise, de genul mănăstirilor, o dată infectate,
puteau fi distruse aproape în întregime. Curtea papală situată atunci la Avignon a fost decimată
de molimă. Caracterul devastator al epidemiei a fost datorat fondului pe care boala s-a declanşat,
cu organisme slăbite de foametea şi de bolile din perioada anterioară. Pe de altă parte, nu se
cunoşteau mecanismele transmiterii ciumei, nu se ştia că agenţii patogeni erau purtaţi de puricii
de pe şobolani, şi tratamentele încercate la vremea aceea nu aveau nici o eficacitate. Boala se
transmitea prin contact fizic direct, dar şi prin atmosferă, iar oamenii epocii, în momentul în care
se declanşa epidemia, se adunau să se roage în comun în biserici, ceea ce favoriza, evident, şi
mai mult răspândirea ciumei.
Consecinţele epidemiei de ciumă de la 1346-1351 au fost extrem de grave. Nu avem date
globale, dar pe baza mărturiilor de epocă şi a estimărilor parţiale, se presupune că pierderile
demografice înregistrate în Europa s-au plasat între un sfert şi o treime din populaţie. Prăbuşirea
demografică a fost atît de catastrofală, încât a fost nevoie de aproximativ un secol şi jumătate
pentru a se reveni la nivelul de la începutul secolului al XIV-lea. Pierderile au fost agravate şi de
faptul că epidemia nu a dispărut, puseuri izolate revenind la fiecare câţiva ani. În Europa
apuseană, ciuma a rămas activă până în secolul al XVIII-lea, iar în cea de est, până în secolul al
XIX-lea, cu consecinţele negative asupra creşterii demografice şi economice.
Urmările Marii Ciume au fost foarte variate, depinzînd foarte mult şi de zona de referinţă.
În plan psihologic, efectul a fost devastator, pierderile de vieţi omeneşti la care au fost martori
făcându-i pe supravieţuitori să considere moartea o prezenţă cotidiană în existenţa lor. Nu
întîmplător, începând din această epocă se răspândeşte motivul artistic al Dansului Macabru, care
exprimă conştiinţa unei existenţe precare, aflată la cheremul Morţii. Reacţiile, mai ales în timpul
epidemiei, au fost foarte diverse, de la renunţarea la bunurile pământeşti şi dedicarea rugăciunii,
în speranţa salvării, dacă nu a trupului, cel puţin a sufletului, până la dedarea la o viaţă de
desfrîu, în ideea că trebuie trăit repede şi intens atît cât se poate.
Pe plan economic, căderea demografică bruscă a generat iniţial o dezorganizare a
activităţilor economice. În timp însă, oamenii rămaşi au reuşit să se adapteze şi să reia, chiar
dacă la un nivel mai redus, activităţile economice. Într-un fel, soarta supravieţuitorilor chiar s-a
putut îmbunătăţi, deoarece penuria de forţă de muncă putea determina creşterea salariilor.
Bineînţeles, elitele au încercat să blocheze procesul, şi în Anglia, încercarea acestora, prin apelul
la regalitate, de a îngheţa salariile la nivelul anterior ciumei, a fost una dintre cauzele declanşării
răscoalei lui Watt Tyler. De asemenea, cum molima a afectat într-o măsură mai mică şeptelul, cei
23
scăpaţi au putut să-şi îmbunătăţească alimentaţia, consumând mai multă carne decât la începutul
secolului.
Scăderea numărului de oameni şi dezorganizarea activităţii economice i-a afectat într-o
măsură serioasă pe seniori, ale căror venituri scad. Pentru a remedia situaţia, ei încearcă să obţină
mai mult de la ţărani, sporind exploatarea, ceea ce generează însă conflicte violente, de tipul
Jacqueriei din Franţa sau al răscoalei de la 1381 din Anglia. Deşi înfrînte, aceste răscoale au
determinat pe termen mediu şi lung înmulţirea eliberărilor din şerbie şi îmbunătăţirea relativă a
situaţiei ţăranilor.
În concluzie, criza secolului al XIV-lea este un fenomen complex, Marea Ciumă
reprezentînd numai unul dintre aspecte. Oprirea creşterii economice, reculul demografic,
urmările psihologice şi sociale au necesitat o perioadă îndelungată de refacere. Europa
occidentală îşi relua treptat creşterea de-abia la mijlocul secolului al XV-lea, dar din acel
moment avea să se instaleze în avangarda economică a lumii.
24

Curs XIII-Structuri Economice in Evul Mediu

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs XIII-Structuri Economice in Evul Mediu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

NOTĂ – Acest material este protejat de drepturi de autor.

Orice distribuire neautorizată este pasibilă de

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

ISTORIA MEDIEVALĂ UNIVERSALĂ

CURS XII - Structuri economice în Evul Mediu

I. Cadrul general – concepte

I.a. Populaţie şi hrană. Orice discuţie despre structurile societăţilor medievale şi

Această relaţie de echilibru agro-demografic nu trebuie înţeleasă într-un mod static şi

- natalitate ridicată (deseori în jur de 40 de naşteri anual la 1000 de locuitori,

Sporirea numărului oamenilor dezechilibra însă raportul cu resursele de hrană, respectiv,

Comunităţile de vânători-culegători ocupau şi la sfărşitul evului mediu mari părţi ale

Datorită deosebirilor în modul de folosire a solului, în rodnicia pământului şi în tehnicile

Civilizaţia cerealelor presupune şi totodată îngăduie o împletire între culturile de plante şi

Implicaţiile civilizaţionale ale culturii orezului inundat au fost considerabile. Saltul

Deşi civilizaţia orezăriilor s-a dezvoltat cu precădere în China sudică şi centrală, ea nu a

În ciuda acestor avantaje, „civilizaţia porumbului” nu a cuprins întreaga Americă

În ciuda acestei dualităţi, civilizaţiile Americii precolumbiene aveau şi unele constrângeri

După descoperirea Americii, spaniolii au descoperit şi avantajele porumbului. Ei au adus

Dincolo însă de specializarea diverselor societăţi în cultivarea cerealelor, a orezului

I.b. Activitățile productive non-agricole

De altfel, chiar şi în condiţiile societăţilor covârşitor agricole şi rurale, activitatea

Sectorul prelucrător cuprindea şi la sfârşitul evului mediu o gamă deosebit de variată de

capitaliste organizate pe baza diviziunii tehnice a muncii (segmentarea fluxului tehnologic în

Comerţul cunoştea şi el o mare varietate de forme. O primă clasificare trebuie să

O descriere detaliată a diverselor fluxuri comerciale nu poate fi realizată în limitele de spaţiu

trecerea statelor de la datoria flotantă pe termen scurt la datoria consolidată pe termen

I.d. Structuri sociale

II. Economie și societate în Evul mediu – cadrul cronologic

II.a. Clima şi peisajul

Începutul perioadei secolelor III-VII este caracterizat de o răcire a climei şi un avans al

II.b. Aspecte demografice în perioada trecerii de la antichitate la evul mediu

II.d. Economia rurală

Dispariţia politică a Imperiului roman nu a dus şi la cea a structurilor de exploatare

II. e. Economia în perioada carolingiană

II.e.1. Aspecte demografice şi tehnologice

De la sfîrşitul secolului al VII-lea şi începutul secolului al VIII-lea, ca urmare a

Polipticul3 abatelui Irminon (sec. al IX-lea)

(F. Pall, Crestomaţie de istorie universală medie, Bucureşti, 1970, p. 91)

II.e.2. Circulaţia monetară şi comerţul

II.f. Economia în secolele X-XIV

II.f.1. Aspecte demografice

II.f.2. Aspecte tehnologice

Creşterea populaţiei este în strînsă legătură cu îmbunătăţirea tehnicilor, în special cele

II.f.3. Colonizarea rurală

II.f.4. Importanța economică a orașelor medievale

Centru de producţie şi de desfacere, oraşul este caracterizat în primul rînd de prezenţa

II.f.5. Corporaţiile medievale

meşteşugăreşti. Regulamentele de breaslă, bazîndu-se pe o bună cunoaştere a cererii, care în

Statutul postăvarilor din Frankfurt pe Main (1345)

Noi, meşterii postăvari din Frankfurt, aducem la cunoştinţa domnilor staroşti şi a

II.g. Criza demografică și economică a secolului al XIV-lea. ”Marea Ciumă”

consecinţă să se fi manifestat factorii de corecţie negativă care au determinat scăderea populaţiei

S-ar putea să vă placă și