Ion Creangă face parte din galeria scriitorilor epocii marilor clasici ai

literaturii române alături de Ioan Slavici, Mihai Eminescu, Ioan Luca Caragiale.
„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă a fost publicată în revista
„Convorbiri literare” în 1877 şi este un basm cult. Basmul este specia genului
epic în proză, în care întâmplările reale se împletesc cu cele fantastice, iar
conflictul dintre bine şi rău se încheie prin victoria binelui.
Această operă literară este un basm deoarece are toate trăsăturile unei
astfel de specii literare. Fiind un basm, are o formula inițială ("Amu cică era
odată"), o formula mediana ("Ca cuvântul din poveste, înainte mult mai
este.." ) si formula finala ("Si a ținut veselia ani întregi” sau „Cine se ducea
acolo bea si mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea si mănâncă, iară cine nu,
se uita si rabdă”). Cifrele magice sunt o alta trăsătură a basmului prezente in
aceasta povestire:3 feciori,3 fete de imparat,3 probe etc. Apar de asemenea
obiecte miraculoase ,cum ar fi: tava cu jăratec, armele si hainele de mire, cele 3
smicele, apa vie si apa moarta.
Întâmplările au loc într-un spațiu real: curtea craiului, a împăratului
Verde, a împăratului Roș, dar și într-unul fantastic: grădina cu sălăți păzită de
un urs fabulos, izvorul unde se adapă un cerb înstelat, tărâmul în care se
întâlnesc cei cinci năzdrăvani. Ca timp, acțiunea are loc într-o perioadă
nedeterminată: "era odată ca niciodată”.
Titlul este alcătuit din substantivul comun „poveste” şi numele pe care
protagonistul îl dobândește după episodul coborârii în fântână. „Harap”
înseamnă om cu pielea neagră. Oximoronul „Harap-Alb” ilustrează că eroul este
un rob cu origine nobilă. Ca în basmul popular, tema operei este lupta dintre
bine şi rău, dar fiind o operă cultă, scriitorul introduce şi tema inițierii.
Perspectiva narativă este obiectivă, naratorul relatează întâmplările la
persoana a III-a, deci este un narator omniscient. Motivele narative specifice
sunt de inspirație populară: împăratul fără urmași, superioritatea mezinului,
călătoria, calul năzdrăvan, pădurea-labirint, supunerea prin vicleșug, căsătoria.
Limbajul operei este dominat de oralitate şi umor. Oralitatea se
realizează prin cuvinte, expresii populare „s-a mântuit vorba: „cât îi lumea şi
pământul”, proverbe: „Frica păzește bostănăria”, versuri ritmate: „la plăcinte
înainte/la război înapoi”, interjecții: „Hei, hei” ,exclamații: „Ba să-şi puie pofta-n
cui!”, interogații: „Ce te potrivești tu, moşule?”etc. Pentru a porecla râsul, se
folosesc ironia: „tare-mi ești drag!”, scene comice: cearta dintre Gerilă şi ceilalți
în casa de aramă.
Harap-Alb, personajul principal eponim şi pozitiv al basmului este în
același timp un personaj realist deoarece nu are însușiri supranaturale ca Făt-
Frumos, dar prin trecerea probelor dobândește o serie de calități necesare unui
împărat. Statutul său social se modifică pe parcursul povestirii. În incipit apare
în ipostaza de mezin al craiului, pe parcurs devine sluga spânului, iar la final
ajunge moștenitor al tronului împăratului Verde.
O secvență narativă semnificativă este cea a fântânii. Naratorul surprinde
lipsa de experiență a tânărului, prin caracterizare directă: „Fiul craiului, boboc
in felul său la trebi de aieste, se potrivește spânului și se bagi în fântână”.
Spânul îl închide pe tânăr in fântână și îi cere, pentru a-l lăsa în viață, să facă
schimb de identitate. În aceasta scenă Spânul ii dă mezinului numele de Harap-
Alb.
Harap-Alb reușește să treacă probele cu ajutorul Sfintei Duminici, reginei
albinelor, crăiasa furnicilor, calul năzdrăvan şi cu ajutorul celor 5 uriaşi care
sunt caracterizate de Harap-Alb ca fiind niște oameni cu înfățișări stranii : Gerilă
(„dihanie de om”), Setilă („o arătare de om”), Flămânzilă („o namilă de om”),
Ochilă („o schimonositură de om”) şi Păsări-Lăți-Lungilă(„o pocitanie de om”).
Finalul textului cuprinde o altă secvență narativă ilustrativă. Harap-Alb a
reușit să treacă toate probele supus de spân, ajunge cu fata împăratului Roş la
curtea împăratului Verde, iar aceasta îl deconspiră pe spân, dezvăluind
adevărata sa identitate. El îl decapitează pe Harap-Alb, fata îl învie gest care
marchează, în plan simbolic, dobândirea libertății. Calul îl ucide pe spân semn
că rolul său în procesul inițiatic a luat sfârșit. Învierea este o trecere la o altă
identitate: aceea de împărat iubit, slăvit și puternic. Pentru vrednicia lui,
primește răsplata cuvenită: nunta și împărăția.
Probele la care este supus evidențiază în mod indirect trăsături precum:
stăpânirea de sine, ascultarea, prietenia şi sociabilitatea. De asemenea, îşi
respectă cuvântul dat şi rezistă tentației de a-şi dezvălui identitatea în fața fetei
împăratului Roș de care se îndrăgostise pe drum.
Cea mai reprezentativă relație dintre personajele textului este cea care
se stabilește între Harap-Alb şi Spân. Acesta nu este doar o întruchipare a
răului, ci are şi rolul inițiatorului, este „un rău necesar”, deoarece contribuie la
maturizarea eroului prin probele la care îl supune. De aceea, calul nu-l ucide
înainte ca inițierii mezinului să se fii încheiat.
În concluzie, "Povestea lui Harap-Alb" este un basm cult, având ca
particularități: reflectarea concepției despre lume a scriitorului, umanizarea
fantasticului, individualizarea personajelor, umorul si specificul limbajului. Însă,
ca orice basm, pune în evidenta idealul de dreptate, adevăr si cinste.