REFERAT

Definiţia ştiinţei politice. Concepte fundamentale

Elaborat de
AliHibbi Alina
Termenii de politic si politică au o utilizare frecventă şi sunt dificil de definit. A doua
dificultate decurge din faptul ca acest cuvant este utilizat ptr a desemna in acelasi
timp o realitate si stiinta care studiaza aceasta realitate. Politica se refera la doua
planuri: ontic si ontologic, adica realitatea şi cunoaşterea ei. Politica desemneaza
doua activitati: pe de-o parte practica organizarii si conducerii marilor comunitati
umane şi, pe de altă parte, reflecţia sistematică (sau studiul principiilor) care
constituie guvernămintele/guvernările/conducerile. Este politica ştiinţă sau este artă?
Temă de reflecţie! Nu neaparat, adică nu o putem numi cu deplina convingere nici
artă pur şi simplu nici ştiinţă. Ea poate să nu aibă nimic artistic sau stiinţific in ea, dar
in acelaşi timp poate să aibă propensiune pentru stiinţă sau artă. Politica este deci o
activitate umană preocupată de luarea ăi implementarea deciziilor vizînd medierea
conflictelor din sînul unei comunităţi, distribuirea autoritară a valorilor nedisponibile
in cantiăţti mari ăi atingerea unor obiective de interes general. Ca activitate specifică,
politica presupune 3 elemente: 1.O diversitate de opinii, fie in privinţa obiectivelor
urmarite, fie a mijloacelor utilizate pentru atingerea scopului.Altfel spus, existenta
unor opinii divergente. 2.Elementul decizional, adică mecanismul negocierilor,
respectiv al compromisului. 3.Politica presupune ca decizia luată să se impună ca
obligatorie pentru tot grupul respective, fiind posibilş chiar si utilizarea constrîngerii,
adică a forţei publice. Politica are 2 sensuri: -sens nobil/pozitiv constand in
pacificarea/linistirea societatii si orientarea ei potrivit unei finalitati superioare numite
inca de antici “binele comun/interesul general” -sens vulgar care face din politica o
activitate murdara si degradanta, un spatiu al unor jocuri sterile, al vorbariei fara rost
si al manifestarii unor ambitii negative/ariviste.Datorita acestui sens, multi oameni se
declara apolitici, crezand ca astfel se distanteaza de o zonă a atitudinilor
condamnabile din punct de vedere moral. Stim de la Machiavelli ca politica si morala
sunt lucruri diferite, ca nu au aceeasi natură, nici aceleasi mijloace, intalnirea lor in
spatial public fiind intamplatoare şi depinzand de interesul superior al statului.
Politologia este stiinta despre stat sau stiinta politica, cum este numita astazi.Obiectul
de studiu al politologiei este politicul, considerat ca subsistem al sistemului social
global. Poate fi definit ca acel domeniu al vietii sociale in care se desfasoara viata
conştientă ,organizata a oamenilor pentru promovarea anumitor interese [individuale,
generale, de grup, nationale etc]. Politicul este osatura necesară societăţii, este
factorul care mentine ansamblul social, adica asigura societatii existenta, coeziunea şi
durata Politicul este elemental constitutiv al vietii sociale, tine de esenta ei, este
identic cu sine, invariant, iar politica reprezintă o expresie, o manifestare istoriceste
variabila a politicului, o activitate necesara, dar cu un continut contingent. In privinta
aparitiei politicului, politologii au păreri diferite, chiar opuse.Unii il considera un
fenomen constitutiv pentru esenta umana si sociala, existand de cand societatea, iar
altii il considera un fenomen aparut in anumite conditii istorice.Primii considera ca
toate societatile implica o funcţie politica de reglare si coordonare a vietii sociale,
caci aceasta reglare reprezinta conditia fundamentala a supravietuirii societatii.
Evoluţia istorică a Politologiei.
Politologia apare in perioada trecerii la sclavagism, adica odată cu apariţia primelor
state- in Orien .
Științele politice sunt subgrup al științelor sociale ce analizează activitățile, teoriile
și comportamentele politice. În cultura occidentală, este deseori afirmat că studiul
politicii izvorăște din filosofia grecească antică, mai exact cu dialogul replica lu
Platon și, mai apoi, cu politica lui Aristotel.
Științele politice sau politologia se ocupă simultan de studiul practicii de exemplu,
administație publică, politici externe și interne și deasemenea al teoriei politice
despre libertate, drepturi, egalitate, putere .Politologia include următoarele
subdiscipline: politică comparată, filozofie politică, relații internaționale, economie
politică, metodologie politică, administrație publică.Din punct de vedere
metodologic, științele politice folosesc practici de cercetare comune științelor sociale:
experimente observaționale, naturale, de teren, chestionare, analiză a unor documente
istorice. Ca în orice știință, metodele de cercetare sunt folosite pentru a testa anumite
mecanisme cauzale implicate de coceptele ce apar într-o teorie.
Politica este domeniul de studiu al politologiei sau așa zeselor științe politice , este un
domeniu de activitate umana care inglobeaza relatiile sociale , inclusiv cele
personale-familiare . Dupa cum sublinia Platon “Politica e domeniul de activitate a
celor alesi .” Platon considera ca “ De politica se pot ocupa oamenii cu o cultura
desavîrșită,care cunosc experiența statelor dezvoltate și pot face deosebirea intre
interesele de grup , de stat și cele personale . In opinia lui Aristotel ”Politica e o
invatatura practică , e știința și arta conducerii omenirii .”Etimoloogic , politica , polis
, polites, politeia , politicos desemneaza : polis – cetate , stat ; polites – cetațean ;
politeia – constitutie ; politicos – om de stat .Pentru a descifra conținutul politicii este
necesar sa apelam la conceptele filosofice si științifice , care abordeaza diverse
problem ale politicului. In istoria gîndirii politice si in știinta politica contemporana
sunt expuse mai multe definitii ale politicii si politicului . Acestea pot fi clasificate in
definiții – sociologice , substanțiale si funcționale . Politica este modalitatea de
organizare a vietii publice , intemeiata pe integrarea diferitor interese , pe
coordonarea lor in baza unui interes comun.Politica este domeniul relațiilor puterii ,
care reprezinta activitatea elitelor si a liderilor , orientată spre conducerea si dirijarea
procesului dezvoltarii sociale la toate nivelurile prin intermediul instituțiilor puterii
politice .
O perioadă istorica îndelungată , studiul politicii se reducea la acumularea
informțiilor despre monarhii , despre republici si alte forme de organizare statala .
Tradiții bogate cunoaște metoda caracterizării politicii în raport cu puterea . Este larg
raspindită si metoda functională de studiere a politicii întemeiată pe dorința de a-I
oferi un anumit sens sau scop . Din aceasta perspectivă , politica poate fi înterpretată
ca forma specifică de activitate umana , orientate spre realizarea unor scopuri etice ,
printre care menționam:
 creșterea bunăstarii materiale conducerea in corespundere cu dreptatea
conștientizată – Platon
 realizarea gîndiri raționale – Hegel
 mijloc de dominație a unei categorii asupra alteia sau sustinerea integritații
societații și afirmarea echilibrului social – Debre
 realizarea voinței commune – Rousseau
În literatura de specialitate categoriei – politica – ii sunt atribuite trei semnificatii mai
importante :
 problemele si evenimentele vieții sociale și de stat
 activitatea statului in domeniul vieții interne și al relațiilor internationale ,
activitatea grupurilor și a partidelor politice
 modelul acțiunilor orientate spre realizarea anumitor scopuri.
Politica este definita și prin formula – arta a posibilului , iar ca știința este arta
guvernării. în lucrarea “Politica o vocație și o profesie ”, Max Weber arată că politica
este presiune și intuiție, este o lupta continua cu imposibilul . Ca știința socială
politica oricărei epoci are rădăcini sociale. Cu timpul politica iși crează propriile
instituții pentru a sluji societății . Politica este echivalenta cu influenta , cu luptele
căuzate de dorința acaparării puterii , cu competiția observata intre indiviizii și
grupuri pentru alocarea recompenselor sau a valorilor dintr-o societate . Politica
implica un proces de cîrmuire sociala , de stabilire și atingere a unor scopuri colective
, a unui consens . Politica constitue un aspect inevitabil al conviețuirii sociale ,
deoarece ea rezulta imperativele reciproce pe care oamenii le fac unul asupra altuia și
din eforturile implicite pentru rezolvarea unor situații conflictuale , pentru distribuirea
cu autoritate a valorilor indisponibile în cantitați mari pentru cîrmuirea societații spre
realizarea unor scopuri comune . Structura politicii este complectata de – putere ,
subiecții politicii , organizarea politica , conștiința politica , relațiile politice . În
calitate de subiect ai politicii pot fi statele nivelului global și regional , iar la nivel
național – cetațenii , liderii , grupurile politice , grupurile sociale , elita , organizațiile
non-guvernamentale , grupurile etnice , care direct sau indirect participă la procesul
realizării puterii de stat sau care o pot influența .
Ca fenomen social complex politica îndeplineste un șir de funcții :
a) Definește scopurile dezvoltării comunitații umane ;
b) Menține stabilitatea în societate și distribuie resursele ei ;
c) Coordonează și conduce procesele sociale ;
d) Distribuie autoritar valorile;
e) Reflecta interesele paturilor și grupurilor sociale ; Politica oferă cetațenilor
posibilitați adaugătoare pentru satisfacerea necesitaților și schimbarea statutului lor
social;
f) Contribuie la realizarea intereselor de grup și a intereselor fiecărui cetațean ,
asigura inovația în dezvoltarea societații .
Fără dubii prin politica s-a înțeles un domeniu al activitații umane orientat spre
adoptarea și implementarea unor decizii , investiție cu autoritate socială, căreia îi sunt
și impuse . Politologia contemporana descrie politica drept o activitate de conducere a
societații prin decizii , privind direcționarea dezvoltării spre anumite obiective ,
mobilizarea și alocarea resurselor necesare , asigurarea stabilitații sociale ,
promovarea schimbării inovării în contextul dezvoltării echilibrate . Termenul
’’politologie ’’ este utilizat pentru prima data la începutul anilor ’50 ai secolului XX
de către Eugen Fischer Baling , Andre Therive , Herman Heller si alți analiști .
Studiul sistematic al politicii este inițiat în secolul al XIX – lea , cînd sunt înființate :
Școala Libera de Științe Politice din Paris ; Școala de Științe Politice din Columbia
(SUA) . În anul 1895 este deschisa Școala de Econome și Științe politice din Londra .
Ultimele decenii ale secolului al XIX –lea sunt considerate decisive pentru afirmarea
politologiei ca ramura autonoma a cunoașterii științifice .
Societatea poate fi privită ca un sistem social global, adică un ansamblu de relații,
procese și activitați umane aflate in interactiune dinamica si avand ca finalitate
crearea bunurilor materiale si a valorilor spirituale menite sa asigure existenta si
progresul social. Societatea este un system global intrucat omul, ca element
fundamental al acesteia, este o fiinta sociala care comunica si intra in relatii
interumane cu semenii sai, fie intr-un cadru organizat caruia indivizii ii apartin prin
nastere(familia, etnia, poporul), fie prin activitatile commune in cadrul unor grupuri
sociale(patron, muncitori, intelectuali, liberi profesionisti etc), fie prin adeziune libera
la diferite organizatii politice, culturale, profesionale etc. Indiferent de natura si
specificul lor, relatiile interumane au ca finalitate asigurarea existentei umane si a
progresului social. Ca orice system si sistemul social reprezinta un ansamblu de
elemente aflate in conexiune si in interactiune reciproca, alcatuind un intreg cu functii
si caracteristici proprii, calitativ distincte. Sistemul politic constituie un subsistem al
sistemului social global sau al sistemului national.Sistemul politic este format din
relatiile politice, institutiile politice si conceptiile politice, iar rolul sau este acela de a
asigura organizarea si conducerea de ansamblu a societatii, respective functionalitatea
ei. Ajunse la o anumita treapta de dezvoltare, comunitatile umane nu mai pot exista si
functiona fara sa fie organizate intr-un system politic, aceasta fiind o necesitate
obiectiva, o lege a progresului istoric. Ca parte a sistemului social global, subsitemul
politic se afla in interactiune stransa cu celelalte subsisteme pe care le influenteaza si
de care este influențat.
Din perspectiva structurala sistemul plitic este format din relatiile politice, institutiile
politice, conceptiile politice, precum si forme si mijloace ale actiunii politice cu
normele si valorile politice corespunzatoare. Din perspectiva functională sistemul
politic asigura organizarea si conducerea societatii, adica a sistemului social in
ansamblu. Intrucat in lumea contemporana sistemul politic de baza este cel constituit
la nivelul statului national, vom aborda componentele acestuia: A.Relaţiile politice
Constituie acea parte a relatiilor sociale in care indivizii, grupurile sociale si
comunitatile umane actioneaza in mod constient pentru organizarea si conducerea
societatii in care se implica prin raporturile ce se stabilesc in evolutia acestuia.Au
character organizat, manifestandu-se prin intermediul institutiilor politice, ca si al
unor programe si platforme politice privind organizarea si conducerea societatii.Deci
ele sunt relatii care se stabilesc in raport cu puterea politica, aceasta fin elemental
central in conducerea societatii.Rel politice sunt relatii intre partied si intre alte
institutii politice, intre partide si stat, intre cetateni si puterea de stat, intre state etc
B.Institutiile politice Sunt componenta sistemului politic si indică gradul de
organizare politica a societatii la un moment dat.Sunt numai acele institutii care se
implica in problema puterii politice asa cum sunt: statul, partidele politice sau alte
organizatii. Se constituie de regula in cadrul national. Instituţiile politice presupun o
anumita structura in care se desfasoara activitatile comunitatii, un ansamblu de valori
in numele carora se structureaza aceste activitati ca si o serie de legi care
reglementeaza raporturile dintre oameni si dintre ei si institutiile respective.
Configuraţia actuala a institutiillor guvernarii in sistemele politice democratice
reflecta aplicarea unui principiu de mare insemnatate: separatia puterilor in stat.
Originea acestui principiu a fost identificata in opera lui Aristotel dar teoretizarea sa
incepe in perioada moderna, mai intai prin John Lock si mai cu seama prin
Montesquieu-> acesta considera ca in fiecare stat exista trei tipuri de puteri:
legislative, executive si judecatoreasca. In viziunea sa, libertatea, care este scopul
guvernarii, nu se poate realize daca cele 3 puteri se afla in mainile acelorasi persoane,
ele trebuie incredintate unor titulari diferiti.
Cele 3 puteri:
a) Instituţiile legislative au rolul de a elabora legile, dar au denumiri diferite:
parlament, congres, dietă etc. si organizări/structuri diferite: unicamerale sau
bicamerale.Pe langă legiferare(dezbaterea si adoptarea legilor) parlamentele mai au si
alte functii printre care: desemnarea executivului…
b) Structura statului se referă la raportul dintre organele centrale şi cele locale.Se pot
distinge state unitare şi federative, iar uneori şi conferderaţii statale.Statul federal
constituie o comunitate a statelor nesuverane care presupune un stat central cu
competenţă şi personalitate, distincte de cele ale statelor membre.Organizaţia statală
de tip federal este însărcinată cu rezolvarea problemelor comune.Funcţiile statului
sunt împărţite între statul federal şi statele membre, deci vor exista organe ale puterii
şi ordinii de drept federale şi organe ale statelor membre.În cadrul confederaţiilor de
stat, statele membre îşi păstrează supremaţia şi independenţa în mod integral,
competenţele statului federal limitându-se la luarea unor decizii în comun în
domeniul relaţiilor internaţionale.
c) Regimul politic, care este pentru unii un element al formei de stat, iar pentru alţii
un element al sistemului politic.Având în vedere ca statul este instituţie centrală în
sistemul politic, este evident că regimul politic este legat în primul rând de stat,
constituind un element al formei de stat şi anume cel hotărâtor, pentru că el exprimă
un raport între organele de stat şi cetăţeni.Dacă organele de stat se constituie prin
consultarea cetăţenilor, deci ca expresie a voinţei acestora, regimul politic este
democratic.Invers, dacă organele de stat se constituie fără consultarea şi fără
consimţământul cetăţenilor, regimul politic este de factură dictatorială.

Statul reprezinta principala instituţie a sistemului politic deoarece prin intermediul

său se realizează elementele esentiale ale organizatii si conducerii societatii. Notiunea
de stat provine de la latinescul statius care desemna initial o stare de repaus.Romanii
i-au spus si civitas = cetate/stat dar si res publica= lucru public.Grecii ii spuneau
polis=cetate. In antichitate statul era considerat de origine divina, conceptie care s-a
mentinut pîna in perioada moderna.La Platon statul reprezenta o organizare de tip
aristocratic, bazata pe caste, in care era inclusa intreaga populatie , exceptie fiind
sclavii.Conducătorii erau filozofii, inteleptii, gardienii indeplineau rolul de paznici,
iar mestesugarii si agricultorii asigurau baza sociala.In perioada modernă, mai précis
in epoca luminilor, Montesquieu şi Rousseau au elaborat elementele definitorii ale
conceptului de stat.Primul prezinta statul ca o institutie centrala bazata pe legi si
structurată pe trei elemente ale puterii: legislative, executive si
judecătoreasca.J.J.Rousseau defineste statul ca pe o putere contractuala legitimate
printr-un contract social, adica o organizatie politica separata de societate,careia i se
cedeaza o parte din drepturile comunitatii pentru a sluji comunitatea.

Trăsăturile şi funcţiile statului :

Statul are următoarele trăsături:
a) este instituţia politică având cel mmai înalt grad de organizare şi structurare. Ca
structură are cele 3 elemente: legislativ, executiv, judecătoresc
b) constituie o organizaţie politică a unei comunităţi umane pe baza unui teritoriu
delimitat prin frontiere stricte;
c)are un caracter suveran deoarece reprezintă organizarea politică a unei comunităţi
uname ca expresie a voinţei cetăţenilor
d) este o instituţie specializată care asigură funcţionalitatea societăţii prin contribuţii
financiare ale cetăţenilor;
e) are caracter istoric, apariţia sa fiind impusă de nevoile dezvoltării sociale, de
faptul că o comunitate umană nu poate să existe şi să funcţioneze fără organizare
politică asigurată prin intermediul statului.
f)are, de regulă, un caracter naţional, adică reprezintă organizarea unei naţiuni, cel
puţin pentru perioadele modernă şi contemporană.
Funcţiile statului
a)legislativă – adică statul, prin organismele sale specializate, adoptă întreaga
legislaţie din societate şi în primul rând constituţia ca lege fundamentală prin care se
reglementează activităţile din toate sferele vieţii sociale în care sunt prevăzute
drepturile şi libertăţile cetăţenilor ca şi obligaţiile şi îndatoririle acestora.
b)funcţia organizatorică – prin care are loc transpunerea în practică a legilor şi a altor
decizii adoptate cât şi organizarea întregii activităţi pe diferite domenii. c)funcţia
judecătorească – prin care se supraveghează aplicarea corectă a legilor şi sancţionarea
încălcării acestora
d)funcţia economică – înseamnă că statul este organizatorul direct al producţiei, al
activităţii economice în cadrul proprietăţii publice şi, pe de altă parte, asigură cadrul
politicoorganizatoric pentru activitatea tuturor agenţilor economici.
e)funcţia socială – prin care statul se preocupă de organizarea unui sistem de
protecţie socială, asigurări sociale.
f)funcţia de apărarea a ordinii sociale şi asigurarea convieţuirii normale, funcţie care
presupune o latură preventiv-educativă şi o altă latură coercitivă; g)funcţia de apărare
a ţării; h)funcţia de colaborare cu alte state; i)funcţia ecologică.

Sisteme de partide
Partidismul s-a manifestat şi se manifestă în lumea modernă în priml rând sub forma
unor sisteme caracterizate prin numărul de partide existente şi participante la
guvernare.Ca atare, avem 3 situaţii: unipartidism, bipartidism şi multipartidism. a)
Unipartidismul presupune existenţa unui singur partid în viaţa politică a unei ţări şi se
întâlneşte în împrejurări foarte diferite.Ex: a existat un singur partid în perioada de
luptă împotriva absolutismului feudal - în cadrul revoluţiilor burgheze.Aşa a fost la
noi la 1848. Apoi, unipartidismul s-a întâlnit în ţările aflate în faza luptei de eliberare
de sub dominaţia colonială şi apoi pentru menţinerea independenţei economice şi
politice(soluţie de moment).În al treilea rând, unipartidismul s-a manifestat în
perioadele de criză ale societăţii cum a fost în Italia şi Germania până în perioada
interbelică, când s-au structurat partide fasciste.Unipartidismul s-a mai întâlnit în
ţările comuniste, unde conducea un singur partid – cel comunist, care controla toate
aspectele vieţii publice şi private, netolerând existenţa altor partide.
b) Bipartidismul este întâlnit în aproape toate fazele democratice ale dezvoltării
societăţii.Îşi are izvorul istoric în perioada de luptă a burgheziei contra absolutismului
feudal, când forţele progresiste, în frunte cu burghezia, au alcătuit un partid al
afirmării noii societăţi, iar forţele conservatoare au alcătuit un partid de apărare a
vechilor stări de lucruri, sau de adaptare la noile condiţii istorice.Geneza acestui
sistem o întâlnim în Anglia, unde în sec. 18 întâlnim cele 2 curente politice, whig-ii şi
thory-ii,care vor face o lungă carieră, şi care la începutul sec.19 vor constitui cele
două mari partide: conservator şi liberal, care vor domina scena politică a Angliei tot
secolul 19, alternând la guvernare, asigurând o viaţă democratică. La începutul sec.
20 locul liberalilor îl ocupă partidul laburist care împreună cu cel conservator,
alternează şi azi la conducerea Angliei.
 Sistemul bipartit îl întâlnim şi în SUA, unde alternează la guvernare partidele
republican şi cel democrat, care se deosebesc prea puţin prin platforma-program,
astfel că în lupta electorală nu contează atât programul, cât personalităţile care
candidează la Congres sau la preşedinţie. Există bipartidism în vestul Europei, iar la
noi am avut bipartidism încă din a 3-a parte a sec. 19, când s-au constituit partidul
conservator (1871) şi cel liberal (1875), care au dominat scena politică până la Marea
Unire din 1918.
c)Pluripartidismul se caracterizează prin existenţa a mai mult de două partide, dar a
căror participare poate fi esenţială pentru formarea guvernului.Acest aspect a luat
naştere după primul război mondial şi s-a extins apoi după al doilea război
mondial.Asta înseamnă că pentru a forma o majoritate în parlament este necesară
coalizarea a două sau mai multor partide.

Democraţia: concept, origini, esenţă Democraţia ca termen şi democraţia ca formă a

vieţii politice îşi au originea în Grecia antică. Termenul provine din combinarea
substantivelor demos = popor/oameni obişnuiţi şi kratein = a stăpâni, kratos = putere.
Pentru greci, democraţia însemna guvernarea de către oameni obişnuiţi, dintre care
mulţi erau needucaţi, fără experienţă, săraci etc. Deoarece aceşti oameni formau
majoritatea cetăţenilor, democraţia a fost identificată cu guvernarea de către
majoritate. Această majoritate consta dintr-o singură clasă, şi anume demosul.
Democraţia era considerată ca fiind opusă aristocraţiei, care însemna conducere de
către cei mai buni, despre care se credea că sunt mai îndreptăţiţi prin capacitate să
conducă/să guverneze.
La Atena, cel mai mare polis(cetate) al Greciei, unde s-a experimentat democraţia, s-a
ajuns la o adevărată tensiune între aristocraţi şi democraţi. Primii credeau că numai
cetăţenii înstăriţi sunt capabili să guverneze, pe când democraţii argumentau că
deciziile luate de cei mai mulţi sunt mai bune decât cele luate de cei puţini. Din
punctul de vedere actual cu privire la democraţie, cu greu am putea lua democraţia
ateniană ca atare şi aceasta pentru că atunci, la originea democraţiei, doar 1 din 10
locuitori ai Atenei avea drept la vot.Pentru a fi cetăţean trebuia să fie adult, liber, nu
sclav, bărbat şi nu femeie şi să fie atenian. Alt aspect al democraţiei ateniene era acela
că deşi toţi cetăţenii erau egali în faţa legii, nu orice cetăţean era liber să-şi exprime
părerile, mai ales dacă ele erau nepopulare. Dacă majoritatea cetăţenilor considera că
un individ constituie pericol pentru comunitate, acesta putea fi îndepărtat temporar,
fără proces, prin cunoscuta practică a ostracizării (de la ostrakon = scoică, pe care
scriau numele celui pe care îl doreau îndepărtat). Platon argumenta că oamenii
obişnuiţi sunt ignoranţi, neştiutori şi invidioşi, fiind astfel o pradă uşoară pentru
demagogi. Şi pentru Aristotel, elevul lui Platon, democraţia este o formă de
conducere coruptă deoarece, crede el, demosul are vederi înguste şi este egoist,
urmărindu-şi propriile interese, iar nu binele public. Aristotel considera că din
principalele 6 regimuri (monarhie, aristocraţie, politicie – care urmăreau binele public
şi tiranie, oligarhie şi democraţie – care urmăresc propriul interes), democraţia este
cea mai rea, dar totuşi, este mai bună decât tirania şi oligarhia, întrucât chiar dacă cei
mulţi sunt ignoranţi, decizia lor este mai bună decât cea a unui individ cum este
tiranul sau a unui grup de indivizi precum în cazul oligarhiei. Revenind la etimologia
conceptului demos şi kratos, din combinarea celor doi termeni a reieşit cea mai
uzuală definiţie a democraţiei şi anume guvernarea de către popor, o construcţie însă
cu o ambiguitate funcţională care sa păstrat în cursul secolelor. Pe de-o parte demos
desemna ansamblul cetăţenilor care locuiau într-o cetate, pe de altă parte kratos
însemna atât putere cât şi guvernare, deci două lucruri relativ diferite. Putem spune că
existenţa demosului nu înseamnă neaparat şi putere. De exemplu, o democraţie
formală în care poporul pare să deţină puterea prin preprezentanţii săi, poate masca o
distribuţţie nedemocratică a puterii, aşa cum a fost în statele socialiste. Invers, într-o
democraţşie în care conduce formal un monarh, puterea reală o exercită poporul aşa
cum este cazul astăzi în monarhiile constituţionale occidentale Belgia, Luxemburg,
Spania, Anglia etc. Sensul modern al democraţiei s-a îndepărtat mult si s-a extins în
raport cu definiţia iniţială. Astăzi democraţia se aplică nu doar guvernării poporului,
ci întregii sfere a deciziilor colective devenite prevalent, căci viaţa noastră se
desfăşoară, în cea mai mare parte, în forme colective de organizare comunităţi,
grupuri sociale, organizaţii, instituţii . Întrucât statul este cea mai vastă foră de
asociaţie, toţi cetăţenii sunt interesaţi de modul în care sunt aplicate principiile
democratice.