CAPITOLUL 1

EDENTAȚIA PARȚIALĂ- NOȚIUNI GENERALE

1.1. Introducere
Edentația parțială este o stare patologică a aparatului dento-maxilar
caracterizată prin diferite forme clinice produse de lipsa dinților începând cu un singur dinte
până la absența mai multor dinți. În urma instalării edentaţiei, în funcție de numărul și
topografia dinților absenți, apar una sau mai multe breşe sau spaţii edentate.
Dacă numărul dinţilor absenţi la nivelul unei breşe edentate este mic (1, 2 dinţi)
vorbim de o edentaţie redusă, 3 – 4 dinţi absenţi de la nivelul unei singure breşe edentate dau
o edentaţie întinsă. Edentaţia care se întinde din zona laterală în zona frontală cu lipsa
caninului este extinsă, iar când pe arcadă rămân 1 – 4 dinţi edentaţia devine subtotală.
Spaţiile edentate diferă în funcţie de topografie (zona edentată), întindere şi frecvenţă.
Pot fi localizate la maxilar, la mandibulă sau la nivelul ambelor maxilare. La nivelul unui
maxilar pot fi localizate pe o hemiarcadă, pe ambele hemiarcade, în zona de sprijin
(premolari, molari), în zona frontală sau anterioară (incisivi,canini).
În funcţie de poziţia spaţiilor edentate faţă de dinţii restanţi, breşele edentate pot fi:
- intercalate – când sunt delimitate la ambele extremităţi de dinţi restanţi;
- terminale – când sunt delimitate numai anterior de dinţi restanţi;
- mixte – când pe aceeaşi arcadă sunt prezente breşe edentate terminale şi
intercalate.
Edentația parțială în formele ei clinice redusă, extinsă sau întinsă se
asociază cu tulburări ale funcțiilor masticatorie, fizionomică, fonetică.

1.2. Etiologia edentației parțiale

În funcţie de etiologie, edentaţia parţială este congenitală sau dobândită.
A. Edentaţia congenitală este determinată de lipsa mugurilor dentari şi poate fi:
- anodonţie totală – lipsa mugurilor dentari în totalitate.
- hipodonţie – lipsesc mai puţin de 5 muguri dentari.
- oligodonţie – lipsesc mai mult de 5 muguri dentari.
B. Edentaţia parţială dobândită poate fi determinată de mai mulţi factori:
1. Caria şi complicaţiile ei:
- Complicaţiile acute pulpare şi ale parodonţiului apical pot provoca dureri puternice care
determină pacientul să solicite cu insistenţă extracţia dintelui respectiv;
- Distrucţiile corono – radiculare mari, imposibil de refăcut prin obturaţii sau mijloace
protetice impun extracţia dintelui;
- Leziunile periapicale cronice la care nu se poate aplica un tratament conservator simplu
sau asociat cu intervenţii chirurgicale ajutătoare tratamentului endodontic;
2. Parodontopatiile cronice marginale degenerative, inflamatorii sau mixte în formele
avansate, deoarece viciază implantarea dinţilor.
3. Traumatismele brutale (la copii accidentele de joacă, la tineri accidentele sportive,
de circulaţie sau de muncă), pot produce fracturi ale dinţilor, luxaţii complete cu avulsia
dinţilor din alveole, precum şi fracturi ale oaselor maxilare, situaţii ce impun extracţia
dinţilor, atunci când aceştia determină o supuraţie în focarul de fractură sau împiedică
reducerea corectă a fracturii.
4. Supuraţiile perimaxilare (abcese, flegmoane, adenite, osteomielite) impun extracţia
dinţilor care au generat aceste complicaţii infecţioase.
5. Tumorile benigne şi maligne din sfera oaselor maxilare. Tratamentul chirurgical
impune extracţia dinţilor răspunzători de aceste tumori.
 6. Factorii iatrogeni – tratamentele odontale incorecte, tratamentele protetice prin care
dinţii stâlpi sunt suprasolicitaţi, tratamentele ortodontice care nu sunt urmate de o echilibrare
ocluzală. Toate aceste tratamente incorecte pot determina o dizarmonie ocluzală care poate
compromite parodonţiul marginal şi profund al dinţilor stâlpi.
7. Dizarmoniile ocluzale care determină modificări ale mişcărilor mandibulare şi mai
ales transmiterea presiunilor ocluzale în afara axului lung al dinţilor.
8. Extracţii de necesitate – făcute în scop ortodontic, protetic (dinţi înclinaţi peste 45º,
dinţi la care raportul coroană/rădăcină este mai mare decât unu), profilactic (dinţii susceptibili
de infecţii înaintea începerii tratamentului radioterapeutic în zonele cervico-faciale), în scop
terapeutic general (eliminarea focarelor de infecţie ca măsură terapeutică în tratamentul
general al afecţiunilor reumatismale, oculare, auriculare, articulare şi cardio-vasculare).
C. Edentația parțială aparentă (tranzitorie). Se manifestă, în mod temporar, mai
frecvent în perioada dentiției mixte și mai rar în cazul dentiției permanente.
Formele clinice sunt:
- edentaţiile tranzitorii din dreptul dinţilor pe cale de erupţie
- edentaţiile aparente din dreptul dinţilor incluşi
- edentaţiile aparente în cazul dinţilor ectopici
- edentaţiile aparente în cazul resturilor radiculare incluse
- spaţiile care apar pe arcadă consecutiv migrărilor dentare orizontale determinate de
dizarmonii ocluzale instalate după edentaţii vechi neprotezate.
Anamneza, examenul clinic cu apelul dinţilor şi examenul radiologic ne ajută să
punem un diagnostic corect de edentaţie.
Atitudinea terapeutică în cazul spaţiilor de pe arcadă din dreptul dinţilor incluşi,
ectopici, al resturilor radiculare etc. este aceeaşi ca şi cea din edentaţie dar, este incorect să ne
referim la edentaţie atâta timp cât dintele respectiv este prezent pe arcadă.
În cazul spaţiilor edentate ocupate prin migrarea orizontală a dinţilor limitanţi,
diagnosticul de edentaţie rămâne şi se stabileşte pe baza apelului dinţilor.

1.3. Clasificarea edentațiilor parțiale

Diversitatea mare a formelor de edentaţie nu este dată numai de numărul dinţilor
absenţi ci şi de poziţia spaţiilor edentate, de întinderea acestora, de raportul dintre aceste spaţii
şi dinţii restanţi, de numărul dinţilor restanţi, etc.
Numărul mare de forme clinice ale edentaţiei parţiale a făcut necesară o clasificare. A
fost propus un număr mare de clasificări, ceea ce a dus la multe controverse şi confuzii.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o clasificare a edentaţiilor sunt:
- să fie acceptată de majoritatea specialiştilor;
- să fie utilizată la congrese, comunicări internaţionale, trecând proba timpului;
- să fie orientativă pentru planul de tratament protetic;
- să permită o apreciere imediată, globală a tipului de edentaţie de la nivelul unei
arcade;
- să permită comunicarea combinaţiilor între poziţiile spaţiilor edentate şi poziţiile
dinţilor restanţi.
Orice clasificare îşi pierde valoarea practică dacă nu ţine cont de valoarea funcţională
a dinţilor restanţi şi de capacitatea de suport a crestelor edentate.
Clasificarea lui Cummer 1921
Această clasificare ţine seama mai mult de forma protezelor parţiale mobilizabile şi de
linia croşetelor decât de situaţia clinică iniţială. Linia croşetelor, “fulcrum line”, în jurul căreia
protezele basculează trece prin “dinţii ancoră”.
După Cummer edentaţiile sunt împărţite în 4 clase:
- Clasa I – linia croşetelor trece în diagonală faţă de linia mediană a arcadei;
 - Clasa a II-a – linia croşetelor trece transversal peste linia mediană a arcadei;
- Clasa a III-a – linia croşetelor este unilaterală fără să treacă peste linia mediană a
arcadei dentare;
- Clasa a IV-a – linia croşetelor este poligonală.
Clasificarea lui Cummer nu precizează numărul şi poziţia dinţilor absenţi.

Fig. 1 Edentaţie clasa I Cummer Fig. 2 Edentaţie clasa a II - a

Cummer

Fig. 3 Edentaţie clasa a III - a Cummer Fig. 4 Edentaţie clasa a IV - a

Cummer

Clasificarea lui Friedman

Friedman a realizat o clasificare ce ţine cont de funcţia îndeplinită de segmentul dentar
absent de la nivelul arcadei:
- Clasa I – lipsesc dinţi din segmentul anterior cu rol în incizia alimentelor;
- Clasa II – sunt absenţi dinţi din segmentul lateral cu rol în zdrobirea şi triturarea
alimentelor;
Această clasă are 2 variante:
a) în care breşa edentată laterală este delimitată atât anterior cât şi posterior de dinţi
restanţi;
b) în care breşa edentată este delimitată numai anterior de dinţi restanţi.
Clasificarea nu a trecut proba timpului deoarece, fiind foarte simplistă, nu se referă la
toate formele posibile de edentaţie, iar criteriul funcţional se referă numai la masticaţie.

Clasificarea lui Kennedy

Eduard Kennedy (1923, New York) a elaborat o clasificare ce ţine cont de topografia
breşelor edentate şi care a rezistat în timp datorită simplităţii şi caracterului ei practic. Autorul
a redus numărul mare de forme clinice la numai 4 grupe pe care le-a denumit clase:
- Clasa I – cuprinde edentaţiile biterminale, spaţiile edentate se află pe ambele
hemiarcade fiind situate posterior în raport cu dinţii restanţi;
 - Clasa a II-a – cuprinde edentaţiile uniterminale la care breşa este situată pe o
singură hemiarcadă şi delimitată numai anterior de dinţii restanţi;
- Clasa a III-a – cuprinde edentaţiile din regiunile laterale ale arcadei mărginite atât
anterior cât şi posterior de dinţii restanţi;
- Clasa a IV-a – breşa edentată este situată în regiunea anterioară de o parte şi de
alta a liniei mediane.

Fig. 5 Edentaţie clasa I Kennedy Fig. 6 Edentaţie clasa a II - a Kennedy

Fig. 7 Edentaţie clasa a III - a Kennedy Fig. 8 Edentaţie clasa a IV - Kennedy

La aceste 4 clase, Kennedy a adăugat ulterior şi alte subclase pe care le-a denumit
“modificări”, determinate de numărul breşelor secundare. Primele trei clase pot prezenta până
la 4 modificări.
Fig. 9 Edentaţie clasa I Kennedy și Fig. 10 Edentaţie clasa II Kennedy
modificările sale și modificările sale

Fig. 11 Edentaţie clasa a III - a Kennedy

și modificările sale

Fig. 12 Edentaţia clasa a IV - Kennedy

nu prezintă modificări

Clasificarea permite o vizualizare imediată a arcadelor dentare, este simplă, didactică

şi facilitează conceperea pragmatică a planului de tratament.
Autorul a ordonat succesiunea claselor în funcţie de formele mai frecvente de
edentaţie şi de modalităţile practice de realizare a tratamentului protetic în cazurile respective,
astfel:
Edentaţiile clasa I se tratează cu ajutorul protezelor scheletate cu sprijin mixt dento-
parodontal şi muco-osos sau cu ajutorul protezelor acrilice cu sprijin muco-osos.
Edentaţiile clasa a II - a mai puţin frecvente sunt incluse din punct de vedere terapeutic
între formele de tratament protetic aplicabile edentaţiilor terminale şi a celor intercalate,
deoarece se asociază frecvent cu o breşă edentată intercalată situată pe hemiarcada opusă.
Edentaţiile din această clasă beneficiază de un suport mai consistent al dinţilor
restanţi, iar zona de sprijin muco-osoasă este mai redusă.
Edentaţiile laterale şi cele frontale se tratează conjunct sau adjunct dar, primează
sprijinul dento-parodontal de la extremităţile spaţiului edentat.
La clasificarea lui Kennedy au mai intervenit şi alţi autori.
Applegate a introdus opt reguli de aplicare a clasificării.
 1. Includerea într-o clasă urmează tratamentelor preprotetice de asanare acavităţii
orale.
2. Absenţa molarului 3 nu se consideră edentaţie.
3. Prezenţa molarului 3 pe arcadă şi posibilitatea ca acesta să fie folosit ca dinte stâlp
modifică clasa de edentaţie.
4. Spaţiul edentat prin lipsa molarului 2 şi a molarului 3 nu este luat în consideraţie
dacă dinţii nu vor fi înlocuiţi şi dacă la nivelul arcadei antagoniste lipsesc aceiaşi
dinţi.
5. Spaţiul edentat cel mai posterior determină clasa de edentaţie.
6. Spaţiile edentate altele decât cele care determină clasa, sunt considerate modificări
sau subclase şi se consemnează prin numărul lor (clasa III mod 1, clasa II mod 2).
7. Întinderea spaţiilor edentate nu se ia în consideraţie, ci numai numărul lor.
8. Clasa a IV-a nu are modificări.
Applegate grupează edentaţiile în 6 clase, iar noua clasificare se va numi
Clasificarea Applegate-Kennedy:
Clasa I-a – Edentaţie termino-terminală
Clasa a II-a – Edentaţie uniterminală
Clasa a III-a – Edentaţie laterală tratată adjunct
Clasa a IV-a – Edentaţie anterioară
Clasa a V-a – Edentaţie laterală cu lipsa caninului
Clasa a VI-a – Edentaţie laterală tratată conjunct

Clasificarea lui Costa

Profesorul Eugen Costa a propus în 1974 o clasificare a stǎrilor de edentaţie parţială
mai simplă şi mai sugestivă în care ţine cont de topografia breşelor edentate şi de numărul
dinţilor absenţi.
Această clasificare permite citirea şi înscrierea spaţiilor edentate prin simboluri
literare. Terminologia constă din trei cuvinte care se regăsesc în orice limbă: anterior (frontal),
lateral şi terminal.
Autorul propune următoarele reguli:
1. Absenţa molarului de minte de pe arcadă nu se consideră edentaţie, în schimb prezenţa
lui pe arcadă are importanţă în denumirea edentaţiei.
2. Breşele edentate de pe aceeaşi hemiarcadă se despart prin virgulă, iar cele de pe o
hemiarcadă faţă de cealaltă hemiarcadă prin “-“ sau litera “M”.
3. O singură breşă edentată frontală chiar dacă depăşeşte linia mediană primeşte o
singură denumire.
4. Când o breşă edentată interesează atât regiunea laterală cât şi regiunea frontală se
numeşte edentaţie extinsă.
5. Citirea breşelor edentate se face de la dreapta la stânga întâi la maxilar şi apoi la
mandibulă.
Costa utilizează termenul de edentaţie redusă atunci când de la nivelul unei breşe
edentate lipsesc 1-2 dinţi, de edentaţie întinsă atunci când de la nivelul unei breşe edentate
lipsesc 3-4 dinţi, iar când pe arcadă rămân 1-4 dinţi utilizează termenul de edentaţie subtotală.
Când există un singur spaţiu edentat este denumit astfel:
- edentaţie laterală dreaptă maxilară;
- edentaţie frontală mandibulară;
- edentaţie terminală dreaptă maxilară;
Când există mai multe breşe edentate:
- edentaţie fronto, terminală maxilară
- edentaţie latero, fronto, laterală mandibulară.
 Fig. 13 Edentaţie termino, frontală Fig. 14 Edentaţie latero, frontală

Fig. 15 Edentaţie termino, latero, Fig. 16 Edentaţie latero-fronto,

frontală terminală

Fig. 17 Edentaţie termino, latero, Fig.18 Edentaţie latero, fronto,

fronto, terminală latero, terminală

Fig. 19 Edentaţie latero, laterară Fig. 20 Edentaţie latero,

dreaptă terminală stângă

Cu toate că este foarte sugestivă, completă şi didactică nu reuşeşte să fie clară în toate
situaţiile.
 Exemplu: o edentaţie subtotală este,conform lui Costa, cea în care rămân pe arcadă 1–
4 dinţi, dar o atitudine terapeutică se adoptă în cazul prezenţei pe arcadă a celor patru incisivi
mandibulari şi alta în cazul prezenţei pe arcada superioară a doi molari şi a doi canini.
Un alt exemplu este cel al edentaţiei extinse. În cazul absenţei caninului şi
premolarului de pe aceeaşi hemiarcadă, tratamentul protetic se realizează prin punte
(tratament conjunct). Absenţa caninului, a premolarului unu şi a premolarului doi, impune o
altă conduită terapeutică şi anume un tratament adjunct.

Clasificarea lui Eichner

Eichner a realizat o clasificare ce pune accent pe relaţiile de ocluzie ale dinţilor
restanţi cu antagoniştii.

Fig.21 Clasificarea lui Eichner

El împarte edentaţiile în trei grupe fiecare cu mai multe subgrupe.

Grupa A – dinţii restanţi ai unei arcade realizează stopuri ocluzale cu antagoniştii în
toate cele patru zone de sprijin ( premolari şi molari).
În subgrupa A 1 – ambele maxilare sunt complet dentate dar, anumiţi dinţi sunt parţial
afectaţi.
Subgrupa A 2 – un maxilar este complet dentat, iar celălalt cuprinde breşe intercalate.
Subgrupa A 3 –ambele maxilare prezintă breşe edentate dar, realizează rapoarte de
ocluzie în cele patru zone de sprijin.
Grupa B – rapoartele de ocluzie nu se mai realizează în cele patru zone de sprijin.
Subgrupa B 1 – rapoartele de ocluzie între cele două arcade se realizează în trei zone
de sprijin.
Subgrupa B 2 –rapoartele de ocluzie între cele două arcade se realizează în două zone
de sprijin.
Subgrupa B 3 – rapoartele de ocluzie între cele 2 arcade se realizează într-o singură
zonă de sprijin.
 Subgrupa B 4 – rapoartele de ocluzie între cele două arcade se realizează în afara
zonelor de sprijin.
Grupa C – cuprinde edentaţiile parţiale în care dinţii unei arcade nu mai realizează
rapoarte ocluzale cu dinţii antagonişti.
Subgrupa C 1 – există dinţi pe ambele maxilare dar, fără contact ocluzal cu
antagoniştii.
Subgrupa C 2 – un maxilar este complet edentat, iar la nivelul celuilalt maxilar există
dinţi restanţi.
Subgrupa C 3 – ambele maxilare sunt complet edentate.
În cadrul grupei A se consideră că relaţiile intermaxilare sunt stabile, fiind posibilă
chiar poziţionarea manuală a celor două modele maxilar şi mandibular în poziţia de
intrecuspidare maximă.

Clasificarea ACP ( Americam College of Prosthodontists)

Clasificările Americam College of Prosthodontists sunt rezultatul eforturilor unei
„subcomisii de clasificare” având 7 membrii, înfiinţată în 1994 în cadrul organizaţiei
menţionate. Obiectivele acestui organism au fost acelea de a crea un sistem global de
clasificare a cazurilor ce necesită tratament restaurator protetic, care să asigure:
 Creşterea consistenţei diagnostice intra- şi inter- operatorii;
 Uşurarea comunicării profesionale;
 Proporţionalitatea cheltuielilor societăţilor de asigurări medicale dentare, cu
complexitatea tratamentului;
 O metodă obiectivă de screening în educaţia dentară;
 Criterii standardizate de evaluare şi cercetare;
 Simplificarea criteriilor privind consultul medical (abordarea
multidisciplinară).
Clasificarea utilizează patru criterii diagnostice :
1. Întinderea şi topografia breşelor
2. Starea dinţilor stâlpi
3. Raporturile ocluzale
4. Crestele edentate
Fiecare criteriu diagnostic se poate încadra în patru clase, comune pentru toate cazurile în care
este necesar tratamnetul restaurator protetic (edentaţii totale, parţiale, leziuni odontale fără
breşe edentate), având următoarea semnificaţie:
1. Clasa 1: Ideal sau afectare minină
2. Clasa 2 : Afectare moderată
3. Clasa 3 : Afectare substanţială
4. Clasa 4 : Afectare severă

Criteriul 1 – Întinderea şi topografia breşelor edentate

Clasa 1 – Arcade ideal sau minim afectate de edentaţie

Breşă edentată unică, localizată la o singură arcadă, care îndeplineşte una din următoarel
condiţii:
 Orice breşă frontală maxilară care nu depăşeşte 2 incisivi;
 Orice breşă frontală mandibulară care nu depăşeşte 4 incisivi;
 Orice breşă laterală, maxilară sau mandibulară care nu depăşeşte 2 premolari sau un
premolar şi un molar.
Clasa a 2-a - Arcade moderat afectate de edentaţie
Breşele edentate sunt prezente la ambele arcade şi îndeplinesc una din următoarele condiţii:
 Orice breşă frontală maxilară care nu depăşeşte 2 incisivi;
 Orice breşă frontală mandibulară care nu depăşeşte 4 incisivi;
 Orice breşă laterală, maxilară sau mandibulară care nu depăşeşte 2 premolari sau un
premolar şi un molar;
 Este absent un canin maxilar sau mandibular.

Clasa a 3-a – Arcade substanţial afectate de edentaţie

Breşele edentate sunt prezente la ambele arcade şi îndeplinesc una din următoarele condiţii:
 Orice breşă laterală, maxilară sau mandibulară de cel puţin 3 dinţi sau cuprinzând 2
molari;
 Orice breşă edentată de cel puţin 3 dinţi, care include un canin.

Clasa a 4-a –Arcade sever afectate de edentaţie

 Orice breşă edentată sau asociere de breşe care solicită complianţă terapeutică sporită
din partea pacientului.

1.4. Evoluţia şi complicaţiile edentaţiei parţiale netratate

Edentaţia parţială poate fi considerată o etapă în evoluţia spre edentaţia totală.

Evoluţia edentaţiei parţiale este influenţată de o serie de factori locali şi generali:
- cauza edentaţiei
- vechimea edentaţiei
- vârsta la care a apărut edentaţia
- starea parodonţiului marginal şi evoluţia sa ulterioară
- topografia breşei edentate, maxilar, mandibulă, anterior, lateral având directă
legătură cu structura osului alveolar
- ocluzia dentară
- edentaţiile instalate ulterior
- timpul scurs până la instituirea tratamentului protetic
- calitatea tratamentului protetic
- starea generală a organismului (afecţiuni metabolice, diabet, colagenoze, etc.)